Rolul Diplomatiei In Relatiile Internationale
Rolul diplomației în relațiile internaționale
Argument
Capitolul 1: Ce este diplomația
1.1 Diplomația: geneză, structura, forme
1.2 Misiunea diplomatică
Capitolul 2: Diplomația romanească în relațiile internaționale
2.1 România în mediul multilateral în ultimii 20 de ani
2.2 România în organizații și inițiative internaționale
Studiu de caz: Summitul NATO de la București – pilon al diplomației românești
Concluzii
Argument
Puține generații au avut șansa (sau ghinionul) “de a trăi vremuri atât de interesante“. Foarte rar, în istoria ultimelor patru secole, schimbările survenite la nivelul organizării sistemului internațional s-au succedat cu o asemenea repeziciune și au căpătat profunzimi neexperimentate până acum și mai ales neprognozate vreodată.
Cea de – a doua jumătate a secolului trecut, perioadă cunoscută mai ales sub numele de Război Rece, cu toată complexitatea și mutațiile produse, cu toată teama nucleară și conflictele ideologice, cu toate revoluțiile, mai marile sau mai micile conflicte izbucnite de jur împrejurul pământului, pare astăzi o scurtă perioadă de acalmie, o liniște dinaintea furtunii, o furtună a schimbărilor la nivelul alianțelor, organizațiilor, la nivelul finanțelor mondiale, al mediului și climei, al valorilor, credințelor, idolilor.
Diplomația este unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a politicii externe a statelor.
În lucrarea de față, Rolul diplomației în relațiile internaționale, pune în evidență două concepte de bază, și anume, conceputul de diplomație și conceptul de relații internaționale.
Primul capitol este împărțit în două secțiuni. Atât în prima secțiune, Diplomația: geneză, structură, forme, cât și în cea de – a doua secțiune, Misiunea diplomatică sunt prezentate aspectele teoretice ale conceptelor de diplomație și de misiune diplomatică.
Cel de – al doilea capitol este dedicat în întregime diplomației românești. În primul subcapitol sunt discutate evoluțiile politice, economice și sociale de la sfârșitul secolului XX, care au reprezentat cauze proxime ale schimbării în organizațiile internaționale. Din punct de vedere al statutului internațional, România a devenit parte a unui pol de putere și decizie cu un rol major în sistemul internațional actual. Ca atare, dincolo de schimbările pe care noua poziție internațională le incumbă pentru agenda politicii externe naționale, există un orizont de oportunitate excepțională ca România să devină, pe termen lung, factor modelator al deciziilor și politicilor promovate de polii de influență și putere cărora le aparține. În al doilea subcapitol este prezentată evoluția și contribuția României în organizații internaționale precum NATO, ONU, OSCE, căruia i – am atașat și un studiu de caz, Summitul NATO de la București – pilon al diplomației românești, unde am încercat să scot în evidență implicarea României în punctele cele mai importante de pe agenda summitului.
Metodologia folosită se bazează, în primul rând, pe o bibliografie diversificată ceea ce considerăm că legitimează concluziile de final; astfel, accentul principal cade pe studierea unor documente primare, documente și acte oficiale, pe realitatea istorică, pe punctul de vedere al unor specialiști în domeniul Relațiilor Internaționale, cercetători ale căror lucrări se bazează pe o documentare științifică temeinică.
Capitolul 1. Ce este diplomația?
1.1 Diplomația: geneză, structură, forme;
Etimologic, cuvântul diplomație vine de la grecescul „diploo’’, care înseamnă „dublez’’. Grecii înmânau solilor două documente: o scrisoare de recomandare către proxenos, denumită symbolia, și instrucțiuni scrise, împăturite în două, numite ,,diploma’’. Cuvântul diplomație, folosit în prezent, a fost creat mult mai târziu, grecii își numeau solii ‚,keryx anghelos’’, în perioada homeriană și ,,presbeis’’, mai târziu, în perioda clasică. Solii la romani se numeau ,,nunti’’ sau ,,oratores’’. Reprezentantul Papei în Imperiul Bizantin se numea ,,apocrisiar’’.
Termenul de diplomație are diferite înțelesuri, raportat la domeniul științific care îl folosește: istoricii desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul se folosește pentru a desemna ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea unei poziții față de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate de a rezolva o situație conflictuală.
Putem vorbi nu de o diplomație universală ci de una specifică, de o diplomație franceză, românească, americană, specificul fiind dat de maniera exercitării ei de fiecare stat și de interesele ce urmează a fi promovate.
Stabilirea și dezvoltarea unor relații oficiale între state presupune deșfasurarea de activități speciale din partea anumitor organe ale lor, activitate care poartă în general denumirea de diplomație. Această activitate a statelor este tot atât de veche ca și relațiile internaționale. Ea este organic legată de politica externă a statelor.
Diplomația este unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a politicii externe a statelor. Charles Calvo scrie: ,,Diplomația este știința relațiilor care există între diferite state, așa cum ele rezultă din diferitele lor interese reciproce, din principiile dreptului internațional și ale tratatelor și convențiilor’’, iar Dicționarul de drept internațional public o definește ca ,,totalitatea metodelor, mijloacelor și activităților operative pașnice desfășurate în mod oficial de state în vederea realizării obiectivelor și sarcinilor acestora, în domeniul relațiilor internaționale’’.
În general, din definițiile date diplomației rezultă că ea este o activitate desfășurată de anumite organe ale statelor (interne și externe) în domeniul relațiilor internaționale, cu scopul stabilirii și întreținerii de relații oficiale între ele și cu alte subiecte ale dreptului internațional, pentru realizarea obiectivelor politicii lor externe.
La începuturile sale, diplomația a avut un caracter ad-hoc (temporar) și itinerant. Aceste caractere ale diplomatiei s-au menținut, în Europa, pânâ în secolul al XV-lea , când apar primele misiuni diplomatice permanente ale statelor. Ele au fost stabilite de Venetia la Constantinopol și la Roma. Pacea din Westfalia, din 1648, a determinat generalizarea misiunilor diplomatice permanente între statele din Europa.
Diplomația se poate împărți după mai multe criterii.
a) După numărul subiectelor care participă la raportul de misiune diplomatică, avem diplomație bilaterală și diplomație multilaterală.
Diplomația bilaterală promovează interesele externe ale statelor în relațiile lor reciproce; se folosesc, în acest scop, misiunile diplomatice permanente dialogul politic și misiunile (oficiile) consulare pentru promovarea intereselor private ale statului și cetățenilor săi.
Diplomația multilaterală se realizează prin organizațiile internaționale și prin conferințele internaționale.
Potrivit preambulului Convenției asupra misiunilor speciale, aceasta complectează cele două Convenții de la Viena, diplomatică și consulară, fapt ce trebuie interpretat că și diplomația prin misiuni speciale este o diplomație bilaterală.
De altfel, potrivit art.2 din menționata convenție, o misiune specială se poate înființa prin consimțământul mutual al statelor, ceea ce presupune bilateralitate.
b) Din punct de vedere al duratei unei misiuni, avem diplomația
permanentă și diplomația temporară.
Diplomația permanentă cuprinde:
– diplomația prin misiunile speciale, conferințele internaționale și misiunile specializate, formă de diplomație care are un cadru normativ în formare;
– câteva norme pozitive avem în convenția de la Havana din 1928, care, la art. 2 stabilește două categorii de funcționari diplomatici: ordinari, prin care înțelege reprezentanții permanenți; funcționari extraordinari, prin care se înțeiege reprezentanții statelor cu misiuni speciale, reprezentanții temporari ai acestora la conferințe și la organizații internaționale (desigur reprezentanții acestora când îndeplinesc misiuni temporare, nu când sunt reprezentanți permanenți).
Dintre formele diplomației temporare, regimul misiunilor speciale a fost codificat prin Convenția de la Viena din 16 decembrie 1969, iar regimul delegațiilor la organizațiile internaționale și al reprezentanților statelor la conferințele internaționale organizate de acestea sau sub auspiciile lor, care formează obiectul Convenției privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu cararcter universal, de la Viena din 14 mai 1975.
Diplomația ad – hoc, și anume: misiuni specializate, delegații itinerante, delegații de reprezentare, nu au un regim codificat și cutuma este în curs de formare.
c) Diplomația normativă desemnează reuniunile de experți și de
reprezentanți ai statelor însărcinați de a stabili în comun, fie prin
convenții, fie prin rezoluții ale organizațiilor interguvernamentale, noi
norme destinate să îmbunătățească condițiile de coexistență ale statelor
sau să reglementeze problemele cu care acestea se confruntă.
d) Grupurile de state în cadrul conferințelor internaționale sau în
activitatea organizațiilor internaționale au fost create structuri informale
de state, prin care acestea, legate fie de o platformă politică comună, fie pe baza unei arii geografice, acționează pentru a stabili o poziție unitară în cadrul lucrărilor conferințelor sau organizațiilor. O asemenea formulă a fost folosită la Conferința UNCTAD, de la Geneva, din anul 1964, când țările în curs de dezvoltare, atunci în număr de 77, au înființat Grupul celor 77. Grupul s-a format pe baza unei declarații comune, care exprima poziția țărilor subdezvoltate față de problematica comerțului internațional și al dezvoltării economice internaționale si, de atunci, fără o instituționalizare juridică, a acționat nu numai în cadrul UNCTAD, dar și în alte manifestări internaționale.
Grupul lucrează prin întâlniri între oficialii lor, reuniuni ad-hoc în cadrul conferințelor etc. Deși se păstrează denumirea inițială, grupul cuprinde peste 100 de țări din Africa, Asia, America Latină și chiar Europa.Țările dezvoltate, la rândul lor, și alte țări, au format asemenea forme de cooperare, cum ar fi Grupul țărilor industrializate. Grupul U.E., Grupul țărilor mai puțin dezvoltate, care acționează în același fel de a promova interesele lor specifice.Un rol important în stabilirea unor poziții comune în probleme bilaterale sau mondiale îl joacă G-8, din care fac parte țările puternic industrializate Anglia, Franța, Germania, Italia. Canada. SUA și Japonia; Federația Rusă a devenit membră la 8.06.1999.
e) Summiturile sunt reuniuni ale șefilor de state și guverne, care dezbat și hotărăsc asupra problemelor importante fie ale unei organizații, fie pe plan regional. Summiturile se organizează fie în cadrul, fie în afara organizațiilor internaționale.
În cadrul Consiliului Europei, primul summit s-a întrunit în anul 1993 la Viena, unde s-a discutat probleme privind protecția minorităților și deschiderea spre Europa Orientală, apoi la Strasbourg, în anul 1997, unde s-a adoptat un plan de acțiune pentru sensibilizarea tinerilor în privința drepturilor și responsabilităților cetățenești, lupta împotriva corupției, acțiuni pentru creerea de locuri de muncă, lupta împotriva drogurilor și a criminalității.
În cadrul OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) au loc summituri, la care participă șefii de state sau de guverne din statele membre ale organizației. În cadrul Cooperării Economice la Marea Neagră, care tinde să devină o organizație regională, se țin summituri ale șefilor de state sau de guverne; aceeași situație este cu Inițiativa Central-Europeană (ICE). Statele care au o origină comună istorică, pot avea întâlniri la vârf pentru a discuta probleme de interes reciproc; este situația Summitului ibero-latino-american, la care participă 16 șefde guverne din statele membre ale organizației. În cadrul Cooperării Economice la Marea Neagră, care tinde să devină o organizație regională, se țin summituri ale șefilor de state sau de guverne; aceeași situație este cu Inițiativa Central-Europeană (ICE). Statele care au o origină comună istorică, pot avea întâlniri la vârf pentru a discuta probleme de interes reciproc; este situația Summitului ibero-latino-american, la care participă 16 șefi de state și de guverne din Spania și America latină . Aceasta demonstrează că secolul nostru este secolul diplomației la vârf.
1.2 Structura și membrii misiunilor diplomatice
Misiunea diplomatică este definită în literatura de specialitate ca ,,organul unui subiect de drept internațional, instituit în mod permanent sau temporar, pe lângă un alt subiect de drept internațional, în scopul menținerii de relații diplomatice între cele doua entități’’. Între categoriile de misiuni și rangul șefului de misiune există o strânsă legatură.
Misiunile diplomatice, existente astăzi, se împart în următoarele categorii:
1) Misiuni diplomatice permanente de tip clasic:
a) Ambasada, condusă de un ambasador extraordinar și plenipotențiar, care face parte din prima clasa diplomatică, conform art.14 din Convenția de la Viena, reprezentând practic categoria general utilizataăde toate statele.
b) Nunțiatura Apostolică este denumirea misiunii diplomatice a Sfântului Scaun, echivalentul ambasadei, condusă de un nunțiu, care are rangul de ambasador.
c) Înaltele Comisariate, echivalente ale ambasadelor, care sunt folosite în relațiile Marii Britanii cu statele membre ale Commonwealth-ului sau ale Franței
de state din comunitatea francofonă. Ele sunt conduse de un înalt comisar, rang din prima clasă diplomatică, respectiv, cea a ambasadorilor.
d) Legația, misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, este condusă de ministrul plenipotențiar sau de un trimis extraordinar, care fac parte din cea de-a doua clasă diplomatică.
e) Internunțiatura Apostolică este echivalentul Legației, fiind condusă de un internunțiu, corespondentul ministrului plenipotențiar sau a trimisului extraordinar.
f) O categorie aparte o reprezintă Birourile Populare, entități care aparțin Jamahiriei Arabe Libiene Populare Socialiste și care funcționează în diverse state ale lumii în rol de ambasadă. Aceste birouri nu au la conducerea lor un ambasador, ci un colegiu conducător. Nu prezintă scrisori de acreditare și nu se cere agrementul. În țările arabe reprezentantele libiene sunt numite birouri frățesti.
2) Misiuni sau reprezentanțe diplomatice permanente de tip nou, acreditate pe langă ONU și alte organizații internaționale guvernamentale.
Aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanți diplomatici din prima clasa, respectiv ambasadori (de exemplu Misiunea României la ONU, Misiunea României pe langă Uniunea Europeană, Misiunea României la NATO), din cea de-a doua clasa de agenți diplomatici (miniștri plenipotențiari, trimiși extraordinari) sau din cea de-a treia clasa de agenți diplomatici, cea a însărcinaților cu afaceri, cei cu titlu permanent, respectiv , însărcinați cu afaceri ad interim.
3) Misiuni diplomatice cu caracter temporar (denumite și misiuni ad-hoc), sunt trimise într-un stat străin pentru a îndeplini o anumită însărcinare precisă. Potrivit prevederilor art. 3 al Convenției de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice, misiunile diplomatice trebuie să contribuie prin activitatea lor la dezvoltarea unor relații pașnice între state și la strângerea legăturilor de colaborare dintre ele în domeniul economic, cultural și tehnico – științific.
Pe langă această funcție generală, care trebuie să determine întregul conținut al activității reprezentanțelor diplomatice, acestea îndeplinesc următoarele funcții speciale:
a) reprezentarea statului acreditant pe langă statul acreditar;
b) protejarea, în statul acreditar, a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi în limitele admise de dreptul internațional;
c) negocierea cu guvernul statului acreditar;
d) informarea, prin toate mijloacele licite, asupra condițiilor și evoluției evenimentelor în statul acreditar și raportarea celor aflate guvernului statului acreditant;
e) promovarea de relații amicale și dezvoltarea relațiilor economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar;
În îndeplinirea funcților sale, reprezentanța diplomatică are anumite obligații față de statul pe teritoriu căruia își desfășoară activitatea, și anume:
– să respecte legile și dispozițiile statului acreditar, fără ca prin aceasta să se aducă atingere privilegiilor și imunităților de care se bucură membrii unei reprezentanțe diplomatice;
– să nu se amestece în treburile interne ale statului acreditar;
– să nu folosească localurile reprezentanței în alte scopuri decât cele ale îndeplinirii funcției reprezentanței diplomatice;
La rândul său, statul acreditar are anumite obligații destinate să asigure buna functionare a reprezentanței diplomatice. El trebuie să acorde toate înlesnirile necesare îndeplinirii funcțiilor acestuia (art. 25 din Convenția de la Viena), astfel:
– să înlesnească obținerea localurilor necesare misiunii și să o ajute la găsirea unor locuințe potrivite pentru membrii ei (art. 21 din Convenția de la Viena);
– să asigure libertatea de circulație a membrilor reprezentanțelor diplomatice, în măsura în care aceasta nu contravine legilor sale privind anumite zone de securitate (art. 26 din Convenția de la Viena);
– să asigure posibilitatea de comunicare liberă a reprezentanței diplomatice în scopuri oficiale (art. 27 din Convenția de la Viena);
Funcțiile misiunii sunt reflectate de structura acesteia, modelul de mai jos fiind valabil chiar dacă în anumite circumstanțe, ele sunt îndeplinite de o singură persoană sau un număr restrâns de persoane:
a) conducerea misiunii/șeful misiunii;
b) secțiile politică, economică, culturală, de presă, consulară;
c) biroul atașatului militar;
d) secretariatul, contabilitatea și arhivele;
e) comunicațiile și alte servicii tehnice;
f) personalul de serviciu;
a) Șeful misiunii – coordonator al Secției politice a misiunii diplomatice
Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice prevede ca șeful misiunii diplomatice este ,,diplomatul însărcinat de statul acreditant pentru a acționa în acestă calitate’’. Șefii misiunilor diplomatice aparțin unor ranguri sau clase diferite. Ei sunt numiți și acreditați de statul căruia îi aparține misiunea diplomatică (statul acreditant ) în statul de reședință (statul acreditar) potrivit unei proceduri speciale.
Seful misiunii este răspunzător pentru toate problemele legate de misiune. El poate să delege diferite funcții personalului misiunii, dar este singurul responsabil, atât față de propriul guvern, cât și față de guvernul pe lângă care este acreditat, pentru conducerea misiunii. Seful misiunii acordă o atenție deosebită următoarelor aspecte:
– îndeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;
– transmiterea către guvernul țării gazdă a opiniilor propriului guvern asupra problemelor importante de interes comun sau implicând o politică comună; în asemenea cazuri acționează drept canal de comunicație între cele două guverne;
– elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra evenimentelor politice și economice, semnificative din țara de reședință;
– informarea guvernului și a altor instituții și organisme din țara de reședință asupra unor aspecte ale politicii interne și externe ale țării sale;
– cunoașterea și stabilirea de relații cu persoane cu influența în statul în care este acreditat;
– frecventarea unui cerc de relații cât mai larg și cât mai variat posibil, pentru a putea îndeplini sarcinile prezentate mai sus;
b) Cancelaria
În statele care au adoptat acest sistem, șeful cancelariei este, în mod obișnuit, responsabil pentru două funcții importante: coordonarea activității misiunii și supravegherea administrării misiunii.
În alte state, aceste sarcini revin adjunctului șefului de misiune (primului colaborator), sau sunt încredințate altor membrii ai personalului diplomatic al misiunii.
Șeful cancelariei asigură, totodată, rezolvarea cu promptitudine a corespondenței.
Una dintre cele mai importante sarcini ale șefului Cancelariei este întocmirea unor fișe documentare conținând toate informațiile locale pe care orice nou șef de misiune sau membru al personalului ar trebui să le cunoasca la sosirea la post.
Asemenea fișe conțin în mod obișnuit:
– organizarea MAE al țării gazdă, precum și a altor departamente și instituții cu care misiunea întreține relații; problemele de care se ocupă fiecare secție în parte; cum se poate obține o întrevedere, ce persoane sunt abordabile, etc;
– o scurtă prezentare a țării gazdă și a situației politice interne la zi;
– un repertoar conținând probleme de interes practic pentru membrii personalului (înlesniri de ordin medical, de călătorie, informații despre climă, locuințe, obiceiuri și sărbători, școli, biserică, etc);
– o listă a personalităților, incluzând persoane deosebite având influența în sferele politice, economice, culturale, administrative, militare etc.
c) Secția economică
Se ocupă, în mod deosebit, de dezvoltarea relațiilor economice și a celor comerciale dintre cele două țări. Sarcina diplomatului responsabil cu activitatea economică a misiunii diplomatice este aceea de a susține prin toate mijloacele posibile interesele economice ale propriului stat ; de a-i sprijini pe oamenii de afaceri aflați pe teritoriul statului acreditar, de a răspunde cu promptitudine la toate întrebările specifice și de a furniza toate informațiile de bază care să permită țării sale să elaboreze o strategie și o politică economică și comercială adecvate, iar oamenii de afaceri să poată evalua avantajele pieții locale.
El studiază în special schimbările privind tarifele vamale, regulamentele de import, organizarea licitațiilor, el sfătuiește șeful misiunii asupra oricărui act sau schimbare de politică economică și comercială ce se poate dovedi utilă sau în detrimentul intereselor propriei țări.
Transmite periodic în Centrala MAE date privind conjunctura pieței locale, nivelul producției economice în diverse sectoare, posibilități de import/export, etc.
d) Secția cultură – presă
Diplomații responsabili cu problemele de cultură și presă trebuie să cunoască bine situația din țara de rețedință în aceste domenii, pentru a putea fi în măsură să furnizeze informații utile pentru țara sa și să identifice cele mai potrivite și eficiente canale de comunicare. Ei trebuie să dispună de o paletă vastă de relații în sectoarele respective și să mențină un dialog activ cu personalitățile cele mai reprezentative din domeniu. Este de la sine inteles că diplomații cu sarcini culturale și de presă trebuie să fie excelenți cunoscători ai realităților din propria tara, experți în domeniile lor de activitate.
Diplomația culturală a devenit astăzi unul dintre mijloacele cele mai eficiente de cunoaștere și apropiere a statelor.
Diplomatul responsabil cu activitatea culturală face propuneri de îmbunătățire permanentă a cadrului juridic bilateral în materie și urmărește derularea la timp a acțiunilor culturale convenite de cele două state prin Acordul Cultural sau prin Programul de Aplicare a Acordului Cultural.
El este principalul coordonator al acțiunilor culturale majore desfășurate de misiunea diplomatică în statul acreditar (expoziții tematice din domeniul istoriei, literaturii, artei; vernisarea unor expoziții de carte, pictură, cu obiecte din patrimoniul național; traducerea, publicarea și lansarea unor lucrări de referință din literatura statului acreditant; turnee ale unor teatre, ansambluri artistice, orchestre; prezentarea la posturile de radio si televiziune nationale și locale a unor momente cu semnificație deosebită în istoria statului acreditant. El informează statul acreditant asupra evoluției politice interne pe baza analizei presei locale.
e) Secția consulară
Conform prevederilor art. 3 din Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice, ,, nicio dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare’’.
Zona sa de competență teritorială nu coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al statului acreditar, aceasta datorită faptului că, în anumite zone, statul acreditant are înființate, cu acordul autorităților competente, consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenții consulare. De asemenea, este posibil ca pe teritoriul statului acreditar să funcționeze unul sau mai multe consulate onorifice ale statului acreditant.
Diplomaților încadrați la secția consulară le revine, în această situație, sarcina de a îndeplini două mari categorii de funcții, respectiv:
a) funcții ale misiunii diplomatice , de reprezentare și ocrotire a intereselor statului si conaționalilor săi, de promovare a relațiilor prietenești și de cooperare între statul trimițător și statul de reședință și de informare prin mijloace licite cu privire la evoluția vieții politice, economice, comerciale, culturale și științifice din statul acreditar;
b) funcții specifice privind reprezentarea, protecția și asistența acordată conaționalilor aflați pe teritoriul statului de reședință și în unele domenii cu caracter civil sau comercial.
Printre funcțiile consulare specifice amintim:
1) Ocrotirea în statul de reședință a intereselor statului trimițător și ale cetățenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internațional.
Pentru îndeplinirea funcției, Convenția de la Viena din 1963 prevede la art. 36 urmatoarele drepturi ale funcționarilor consulari : de a comunica în mod liber cu conaționalii lor; de a fi avertizați de autoritățile competente ale statului de reședință dacă în circumscripția consulară a fost arestat un cetățean al statului trimițător; de a vizita pe cetățeanul statului trimițător dacă este încarcerat sau deținut preventiv și de a lua măsuri pentru apărarea lui.
Pentru acordarea protecției consulare trebuie respectate o serie de reguli, printre care: persoana fizică sau juridică să aibă cetățenia, respectiv naționalitatea statului trimițător, această legatură trebuind să fie dovedită; infracțiunea trebuie să se bazeze pe încălcarea normelor de drept internațional de către statul de reședință; intervenția se face la organul la care consulul are acces potrivit statului de reședință; trebuie respectate cu strictețe principiile fundamentale ale dreptului internațional pentru a nu se interpreta de catre statul acreditar ca un amestec in treburile sale interne.
2) Favorizarea dezvoltării relațiilor comerciale, economice și științifice între statele în cauză și promovarea în orice alt mod a relațiilor amicale între ele;
3) Eliberarea unor categorii de pașapoarte și alte documente de călătorie conaționalilor, precum și acordarea de vize la cerere;
4) Acordarea de asistență cetățenilor statului trimițător;
Asistența consulară constă într-o activitate complexă care urmărețte să înlesnească șederea conaționalilor în statul acreditar. În acest scop se stabilesc contacte multiple între consul și conaționalii săi, cărora acesta le da diferite sfaturi, ajutoare materiale, asistență în fața organelor administrative sau judiciare ale țării de reședință.
5) Funcții notariale și de ofițer de stare civilă;
Consulii pot întocmi variate acte notariale: autentificarea de acte și documente cuprinzând declarații, precum și dispoziții testamentare, certificarea unui fapt constatat personal, legalizare de sigilii, semnături, traduceri, eliberarea de extrase și copii simple, eliberarea de documente privind marfurile.
Consulilor le revine, de asemenea, reponsabilitatea întocmirii și eliberării unor acte de stare civilă care își vor produce efectul pe teritoriul statului acreditant, cum ar fi, de exemplu, certificatul de căsătorie, naștere și deces.
6) Funcții în materie succesorală;
Convențiile consulare prevăd, în general, obligația autorităților statului acreditar de a anunța oficiul consular despre decesul unui conațional și despre masa succesorală a defunctului. De asemenea, autoritățile sunt obligate să informeze despre măsurile de conservare luate în legatură cu bunurile mobile și imobile care au aparținut defunctului.
7) Apărarea intereselor minorilor și incapabililor, cetățeni ai statului trimițător;
8) Funcția de reprezentare;
Consulii au dreptul de a reprezenta ex officio pe cetățenii statului trimițător în justiție sau în fața altor autorități ale statului acreditar.
f. Birourile militare, care, în raport cu importanța misiunilor diplomatice se pot subdivide în: birou militar propriu-zis, birou naval și al aerului, Au apărut în structura misiunilor diplomatice în secolul al IX – lea.
Practica atașaților militari a fost inaugurată de Austria, Prusia și Rusia, fiind urmată de celelalte state.
Birourile militare sunt conduse de un atașat militar, care face parte din cadrele armatei statului acreditant, dar care, indiferent de gradul său, este subordonat ierarhic șefului misiunii diplomatice. Această subordonare ierarhică nu impiedică atașații militari să comunice direct cu ministerele în privința problemelor strict militare și, în special acelora care se referă la secrete militare.
Atașații militari îndeplinesc funcții:
– de observare și informare asupra situației militare din țara de reședintă;
– de cooperare cu autoritățile militare ale țării de reședință, în cadrul acordurilor stabilite între cele două state;
– de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în țara de reședință (asistă la defilări cu ocazia sărbătorilor naționale, participă la exerciții și manevre militare la care sunt invitați, etc.);
– de consilier tehnic al șefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate tehnico-militară, a căror cunoaștere este necesară pentru o justă apreciere a situațiilor care fac obiectul analizelor politico-diplomatice.
5. Personalul misiunii diplomatice
Personalul unei misiuni diplomatice se împarte în trei categorii:
a) personalul diplomatic (sau agenții diplomatici);
b) personalul tehnic și administrativ;
c) personalul de serviciu.
a) Personalul diplomatic este alcătuit, pe lângă șeful misiunii, din miniștri- consilieri, consilieri, secretari I, II, III și atașați.
Diplomatul cel mai mare în rang este numit prim colaborator (DHM – deputy head of mission) al ambasadorului și coordonează activitatea celorlalți diplomați aflați la oficiul diplomatic. La aceștia se adaugă atașatii militari și, de către unele state, atașații de telecomunicații (cifratorii).
b) Personalul tehnic și administrativ
Este alcătuit din: secretari tehnici, translatori, dactilografi, arhivari, contabili, referenți de specialitate (ex. personal de execuție cu studii medii la secția consulară), cifratori.
Membrii personalului tehnic și administrativ sunt posesori de pașapoarte de serviciu, recunoscute ca atare de statul acreditar.
c) Personalul de serviciu
Acest personal cuprinde șoferi, curieri, portari, oameni de serviciu, grădinari, mecanici, muncitori calificati.
Trebuie să se facă distincție între oamenii de serviciu ai misiunii diplomatice și persoanele din serviciul agentului diplomatic: menajerele, personalul care a fost angajat la reședinta diplomatului de către acesta.
Personalul tehnic și administrativ și personalul de serviciu formează personalul neoficial al reprezentanțelor diplomatice, având un rol auxiliar, și anume, acela de a-i ajuta pe agenții diplomatici să- și desfășoare activitatea în condiții cât mai bune.
6. Corpul diplomatic
În sens larg, cuprinde totalitatea agenților diplomatici, împreuna cu membrii familiei lor aflați pe teritoriul statului de reședință.
În sens restrâns, din corpul diplomatic fac parte numai șefii reprezentanțelor diplomatice.
Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime in post pe teritoriul statului acreditar, diplomat care aparține clasei intâi de reprezentare.
În țările catolice, nunțiul papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic, indiferent dacă îndeplinește sau nu condiția referitoare la vechime.
7. Activitatea diplomatică
Se desfașoară în două sensuri, pe de o parte, în raport cu guvernul statului acreditant, iar pe de altă parte, în raport cu statul acreditar.
Activitatea diplomatică se manifestă în trei faze:
– primirea instrucțiunilor (scrise și orale) din partea guvernului inainte de plecarea diplomatului în misiune, ca și în timpul îndeplinirii misiunii în statul acreditar;
– îndeplinirea de către diplomat a funcțiilor sale diplomatice adresându-se statului acreditar prin diferite note, comunicări, notificări, intervenții, diverse alte demersuri;
– comunicarea diplomatului cu propriul său Minister al Afacerilor Externe pe cale operativă (telegrame), e-mail, fax, telefon, radiograma, infograma sau prin transmiterea de rapoarte prin curier.
Activitățile diplomatice sunt desemnate cu termenul general de demers.
Din punctul de vedere al scopului urmărit, un demers diplomatic poate avea ca obiect transmiterea unor comunicări din partea statului acreditant sau obținerea de informații de la statul acreditar, formularea unor propuneri, îndeplinirea de către statul acreditar a unor acțiuni concrete, ori încetarea unor acțiuni neprietenești.
Demersurile pot fi de mai multe feluri:
– orale , constând în declarații cu privire la poziția statului acreditant, notificări prin care statul acreditar este avertizat cu privire la anumite situații și consecințele pe care le pot atrage, și proteste față de o anumită comportare în relațiile cu statul acreditar;
– scrise, concretizându-se într-o notă diplomatică;
– mixte, atunci când demersul oral este urmat de o notă diplomatică.
Notele diplomatice se prezintă sub mai multe forme, și anume :
– Nota semnată sau oficială este redactată, în general, ca orice scrisoare obișnuită, adică la persoana întâi sau a treia, este adresată personal ministrului afacerilor externe sau șefului misiunii diplomatice și este semnată de cel care a întocmit-o. Când este nevoie de o expunere mai detaliată, nota este însoțită și de un memorandum.
– Nota verbală este mai puțin protocolară decât nota personală, dar este, în schimb, mult mai uzitată în practică. Nota verbala este scrisă la persoana a treia, nu poartă semnatură, ci numai sigiliul cancelariei care o expediază. Ea poate să urmeze unui demers oral sau să-l înlocuiască, fiind trimisă, de obicei, spre a solicita rezolvarea unei probleme sau pentru a reaminti celelaltei părți o anumită problemă a cărei rezolvare este așteptată.
– Memoriile (memorandum și aide – memoire) au o importanță mai mică decât notele semnate sau verbale, nepurtând nici semnatură și nici sigiliu.
a) Memorandumul se prezintă sub forma unei expuneri redactate la persoana a treia și este anexat, de obicei, la o notă, spre a dezvolta pe larg aspectele politice și juridice ale punctului de vedere exprimat în notă. El poate emana și de la delegația uni stat participant la o conferință internațională.
b) Aide-memoire-ul se prezintă și ca document de sine stătător, constituind o notă prin care o parte, în cursul unor tratative sau convorbiri, o înmânează celelaltei părți cu scopul de a rezuma aspectele juridice și de a arata punctul de vedere al statului care il trimite.
– Mesajele (scrisorile) au devenit deosebit de uzuale în ultima perioadă, la toate nivelele. Ele se refera, în general, la probleme de mare însemnătate, a căror rezolvare este urgentă sau comportă anumite dificultăți.
– Notele (circularele), sunt note obișnuite, transmise de unul și același stat mai multor state și având același conținut.
– Notele identice sunt note cu același conținut, schimbate între două sau mai multe state, pe baza unui aranjament stabilit în prealabil, consemnând un punct de vedere comun într-o problemă a relațiilor dintre ele sau prevederile unui acord cu valoare juridică obligatorie.
– Notele colective, spre deosebire de notele circulare si notele identice, sunt trimise in numele mai multor state. Aceste note au un caracter deosebit de solemn.
8. Încetarea misiunii diplomatice survine prin:
a) ruperea, din diferite cauze, a relațiilor diplomatice. Statul acreditar este obligat să respecte și să asigure protecția localurilor reprezentanței împreună cu bunurile și arhiva ei (art. 45 din Convenția de la Viena). Se poate apela la un stat terț agreat de cele două părți pentru reprezentarea intereselor cât timp relațiile diplomatice sunt rupte;
b) dispariția unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de încetare a activității unei misiuni diplomatice;
c) refuzul de recunoaștere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;
d) suprimarea din motive bugetare;
9. Încetarea funcției unui agent diplomatic se produce prin:
a.) pensionare;
b.) demisie;
c.) deces;
d.) declararea agentului diplomatic, de către statul acreditar, ca persona non grata (art. 9 din Convenția de la Viena);
Capitolul al II-lea:
Diplomația românească în relațiile internaționale
2.1 România în mediul multilateral în ultimii 20 de ani;
Secolul XXI cunoaște o reașezare profundă a sistemului de guvernare internațională, rezultată din reconfigurarea puterii pe plan internațional și transformarea instituțiilor multilaterale.
În ciuda evidențierii unor limite inițiale, prin imposibilitatea de a preveni cea mai mare conflagrație din istoria omenirii, organizațiile internaționale și conceptele multilaterale care s-au impus între timp au fost capabile să contribuie la stabilitatea globală, declinul accentuat al conflictelor inter-statale, monitorizarea colectivă a unor riscuri și chiar limitarea lor, consacrarea unor valori globale comune și promovarea unora dintre cele mai generoase obiective ale umanității.
Dispariția ordinii bipolare a constituit un moment de cotitură în sistemul multilateral în ansamblul său, marcat, pe de o parte, de încetarea logicii de tip „Război Rece” și, pe de altă parte, de emergența unor noi poli de putere.
Evoluțiile politice, economice și sociale de la sfârșitul secolului XX au determinat, printre altele, și inițierea unor lungi și, adesea, anevoioase procese de adaptare și reformă ale majorității organizațiilor internaționale, procese care, aproape fără excepție, continuă și în prezent.
Dacă sfârșitul Războiului Rece și efectele acestuia au reprezentat cauze proxime ale schimbării în organizațiile internaționale, dintr-o perspectivă a cauzelor pe termen mediu și lung, aceste procese sunt inseparabile de fenomenul globalizării, tendință tot mai accentuată la început de secol XXI, care produce consecințe de la nivelul vieții private, până la nivelul sistemului politic și economic internațional.
România este un stat de talie medie care, prin apartenența sa la Uniunea Europeană, este astăzi parte constitutivă a unui pol de putere global. Până la momentul aderării la NATO și UE, cele două obiective strategice au absorbit cea mai mare parte a resurselor naționale, pe acest fond apartenența la organizațiile/instituțiile sectoriale fiind insuficient valorificată. Aderarea la NATO și UE nu au fost însă obiective în sine, ci au avut un rol instrumental pentru România.
Noul statut de membru al NATO și UE a determinat multiplicarea formatelor în care România acționează și își promovează interesele, precum și modificarea paradigmei de exprimare și reacție. Există un orizont de oportunitate ca România să își consolideze, pe termen lung, capacitatea de factor modelator al anumitor decizii și politici internaționale.
Multilateralismul rămâne cadrul predilect pentru promovarea politicii externe românești. Deoarece, în mod realist, beneficiem de o capacitate limitată de a influența semnificativ un număr mare de dosare internaționale, trebuie săselectăm, cu pragmatism, teme care ne pot substanția și impune profilul în plan multilateral, cu consecințe benefice și asupra politicii bilaterale.
Din punct de vedere al statutului internațional, România a devenit parte a unui pol de putere și decizie cu un rol major în sistemul internațional actual. Ca atare, dincolo de schimbările pe care noua poziție internațională le incumbă pentru agenda politicii externe naționale, există un orizont de oportunitate excepțională ca România să devină, pe termen lung, factor modelator al deciziilor și politicilor promovate de polii de influență și putere cărora le aparține.
România nu poate aspira să devină un decident de politică globală (policy maker), dar poate și trebuie să își fixeze nivelul de ambiție în sensul conturării ca un contributor și modelator al deciziilor și politicilor, în primul rând ale UE și NATO (policy shaper) și, prin acestea, al unor tendințe și dosare globale, pentru realizarea mai eficientă a obiectivelor sale naționale. În condițiile sporirii nevoii de cooperare în plan internațional în vederea identificării unor soluții pentru provocări globale precum terorismul, securitatea energetică, proliferarea nucleară, schimbările climatice, crizele umanitare sau epuizarea resurselor fundamentale vieții umane, interesele strategice individuale, poziționarea statelor și aranjamentele multilaterale informale dintre acestea sunt deosebit de importante.
Diplomația română va trebui să-și dubleze misiunea sa primară de promovare externă a interesului național și de vector de modernizare a României cu promovarea tot mai susținută a valorilor împărtășite în cadrul entităților la care a aderat. Apariția diplomației europene conferă noi coordonate de raportare și ridică întrebări privind evoluția sa concretă, modul în care Serviciul European de Acțiune Externă se va raporta la marile cancelarii și cel în care România se va insera într-o structură în care interesele îi vor fi reprezentate în mod diferit.
O abordare strategică mai accentuată a acțiunilor de dipomație multilateral trebuie să vizeze: implicarea diplomatică în plan multilateral prin acțiuni pe linia secvențială securitate – bună guvernare – dezvoltare pe termen lung; concentrarea pe câteva teme transversale unde România poate aduce valoare adăugată; creșterea prezenței și calității implicării în dezbateri conceptuale; o mai bună valorificare a capitalului/profilului în organizațiile internaționale.
În condițiile sporirii nevoii de cooperare în plan internațional în vederea identificării unor soluții pentru provocări globale precum terorismul, securitatea energetică, proliferarea nucleară, schimbările climatice, crizele umanitare sau epuizarea resurselor fundamentale vieții umane, interesele strategice individuale, poziționarea statelor și aranjamentele multilaterale informale dintre acestea sunt deosebit de importante.
De aceea, România trebuie să fie pregătită, după caz, să gestioneze și să utilizeze în folosul intereselor sale amplificarea și multiplicarea interdependențelor, dar și să influențeze soluțiile pentru principalele probleme contemporane, în principal prin implicarea sa dedicată și eficientă în toate instrumentele mutilaterale relevante.
România poate face un pas mai departe, depășind „regional-centrismul”. Este nevoie de abordare strategică în care geograficul se combină cu tematicul, de o diplomație creativă, prin care să depășim agenda „provincială”, în bună măsură preluată inerțial în perioade succesive ale politicii externe post-1989. Acest deziderat poate fi atins prin abordarea unor linii de acțiune precum:
a) Implicarea diplomatică în plan multilateral prin acțiuni pe linia secvențială amenințări la adresa securității – buna guvernare – dezvoltarea pe termen lung. România nu trebuie să acorde o atenție prioritară doar primei componente (securitatea), ci să își dezvolte concomitent capacitățile de acțiune pe linia bunei guvernări și, în special, a dezvoltării durabile.
b) Întocmirea unei liste privind temele transversale pentru care putem preconiza un calendar de acțiuni 2010 – 2015. Aceste teme transversale trebuie să fie selectate prin raportare la potențialul MAE (și al altor instituții, după caz) de acțiune coordonată, vocația (legitimitatea) României și expertiza demonstrate, vizibilitatea demersurilor naționale în organizații, evoluțiile la nivel internațional, capitalul de relații cu potențiali susținători.
c) Creșterea prezenței și calității implicării României în dezbateri conceptuale. Dezvoltarea capacității MAE și sprijinirea sistematică a capacității unor „voci românești” de a produce mesaje, contribuții, soluții la dezbaterile conceptuale, care domină și/sau influențează multilateralismul actual și viitor.
d) O mai bună valorificare a capitalului/profilului României în organizațiile internaționale, printr-o prezență mai consistentă în cadrul acestor platforme multilaterale de dialog (pe de o parte, prin aducerea unor teme de interes național în dezbaterile organizațiilor internaționale și, pe de altă parte, prin aprofundarea domeniilor de activitate ale organizațiilor din care facem parte, în special instituții puternic specializate).
Aceste acțiuni trebuie susținute prin reprezentare umană consistentă și printr-un efort financiar articulat, inclusiv prin contribuții voluntare la acele organizații considerate relevante din punctul de vedere al interesului național.
Un factor esențial și omniprezent pentru îndeplinirea acestor deziderate este necesitatea corelării permanente între prioritățile stabilite și liniile de acțiune în organismele multilaterale (de exemplu, candidatura la Consiliul Drepturilor Omului), pe de o parte, și susținerea lor financiară (inclusiv prin alocarea unor contribuții voluntare), pe de altă parte. Fiecare „gest financiar” trebuie să fie afiliat unui scop politic extern și să facă parte dintr – un plan de acțiune coordonat.
2.2. România în organizații și inițiative internaționale
A. România în Organizația Națiunilor Unite (ONU)
Pentru interesele și inițiativele românești, sistemul ONU aduce o serie de avantaje comparative care justifică explorarea posibilităților de intensificare a prezenței pe viitor: prezintă un potențial maxim de multiplicare a mesajelor și efectului de imagine; este o piață a interacțiunilor politice numeroase, care oferă posibilități variate de obținere a sprijinului pentru poziții și demersuri naționale, în schimbul unui sprijin similar din partea altor state, la costuri politice mici sau fără costuri; furnizează din start o masă de sprijin considerabilă pentru posibile inițiative de nișă, precum și un cadru de competitivitate care nu poate fi concurat de alte forumuri internaționale; deschide oportunități pentru cooperarea directă cu puteri emergente și state de pe continente în care, altfel, diplomația română are un impact limitat sau este absentă; agenda sa include teme pe care România își poate construi nișe orizontale (democrație și democratizare, reconstrucție, dezvoltare, reconciliere istorică, responsabilitatea de a proteja, combaterea criminalității organizate transfrontaliere, combaterea finanțării terorismului etc.); este o sursă de fundamentare a oricăror alte proiecte multilaterale deoarece, practic, toate posibilele inițiative care pot fi promovate la nivel regional sau sub-regional au precedente, rădăcini sau temei legal în sistemul ONU.
După 1989, parcursul României în cadrul ONU, la care a aderat în 1955, a fost marcat de prezența în Consiliul de Securitate (în perioada 1990-1991) și deținerea președinției acestuia în luna august 1990, momentul invadării Kuweitului de către Irak, cu consecințele dramatice asupra relațiilor internaționale în perioada post-Război Rece.
Activitatea Consiliului de Securitate a permis implicarea României în luarea unor decizii fără precedent, cum ar fi adoptarea Rezoluției 687 (1991), care a instituit cel mai complex sistem de sancțiuni și inspecții internaționale agreat vreodată, sau a Rezoluției 688 (1991), care a consacrat legitimitatea unei intervenții internaționale în scopul apărării unor segmente ale populației civile (kurzii) împotriva acțiunilor militare ale guvernului central.
Prezența în Consiliul de Securitate a implicat câteva premiere absolute în istoria României la ONU, cum ar fi participarea la misiunea de inspecție ONU privind armele chimice și biologice dezvoltate de Irak (UNSCOM) sau prima participare la o operațiune ONU de menținere a păcii (UNIKOM). Ulterior, participarea la operațiuni de menținere a păcii în Somalia și Angola a presupus diversificarea categoriilor de participanți români în astfel de misiuni.
Toate aceste elemente au oferit primele argumente concrete operaționale pentru dosarul României de candidat la admiterea în NATO. În căutarea unei identități euro-atlantice, ONU a oferit României posibilitatea de a-și afirma profilul de țară furnizoare de securitate, prin participarea la operațiuni voluntare regionale (operațiunea din Albania), la formulele instituționale reformatoare create în cadrul ONU (stand-by arrangements) și la inițiative de mare anvergură, la vremea respectivă, inițiate de viitori parteneri în NATO (SHIRBRIG).
Aceste eforturi au facilitat câștigarea unor noi alegeri pentru Consiliul de Securitate, care au condus la exercitarea unui mandat de succes în perioada 2004-2005, în timpul căruia a fost adoptată, la inițiativa României, Rezoluția 1631 (2005) privind cooperarea dintre ONU și organizațiile regionale și subregionale, document de referință în evoluția funcțională a Consiliului.
Calitatea de membru al ONU a permis României implicarea la un nivel de vizibilitate și credibilitate superior în alt domeniu definitoriu pentru ONU, acela al drepturilor omului și promovării democrației.
Astfel, România a deținut președinția procesului ONU referitor la Democrațiile noi sau restaurate (în perioada 1997-2000) și a promovat, în cadrul Comisiei Drepturilor Omului și al Adunării Generale, o serie de rezoluții privind promovarea democrației, care au constituit primele tentative de codificare a conduitei democratice a statelor membre ONU din istoria organizației.
În ciuda sensibilității politice a subiectului, aceste rezoluții s-au bucurat de un sprijin considerabil din partea statelor, înlesnind dobândirea calității de lider tematic, confirmată ulterior prin accesul, pe baze competitive, în principalele organisme create prin tratate de bază privind drepturile omului (Comitetul privind eliminarea discriminării rasiale, Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale, Comitetul privind eliminarea discriminării față de femei, Comitetul Drepturilor Omului).
De asemenea, România a obținut poziții cheie în sistemul de protecție a drepturilor omului al ONU, precum cele de raportori speciali privind situația din R.D. Congo și Belarus. O dimensiune notabilă a prezenței României la ONU, care a cântărit mult în perioada consolidării statutului de candidat la UE și NATO, a constituit-o găzduirea unor importante conferințe internaționale care au reprezentat primele experiențe și confirmări în materie. Aceste momente de vizibilitate internațională au contribuit la dobândirea unui profil activ și câștigarea unei anumite recunoașteri în plan multilateral.
În cazul asistenței umanitare, înscrierea țării noastre în lista donatorilor este un fapt recunoscut, cu atât mai semnificativ dacă ținem cont că România devansează noi membri UE sau alte state europene și se poziționează înaintea unor parteneri de lungă durată ai agențiilor umanitare ONU (precum UNHCR, WFP, CERF). România a reușit să își contureze o poziție solidă la nivelul acestora, cu beneficii de imagine și recunoaștere la nivel internațional.
Mai recent, ca expresie concretă a acestui profil, relația României cu sistemul ONU a dobândit o dimensiune instituțională accentuată, prin crearea Centrului de tranzit de urgență pentru refugiați de la Timișoara (2008) și a Centrului de pregătire pentru personalul de protecție pentru misiunile de pace de la București (2010), centre realizate în premieră în sistemul ONU.
În ceea ce privește al treilea palier major de interes pentru ONU, respectiv dezvoltarea, rolul României este în plin proces de schimbare, prin trecerea de la postura de stat recipient de sprijin, la stat donator. În intervalul 2007-2009, România a inițiat procesul de planificare, implementare și acumulare de expertizăpentru afirmarea internațională în calitate de donator, fondurile gestionate de MAE permițând armonizarea obiectivelor și expertizei organismelor și programelor ONU cu obiectivele României în plan regional.
În prezent, activitățile operaționale desfășurate la București de PNUD, FNUAP și UNICEF se află și ele în proces de transformare instituțională, reflectând atât implicațiile statutului de membru al UE, cât și aspirațiile privind valorificarea cât mai bună a experienței evoluțiilor economice și politice din România. Similar donatorilor consacrați, România încercă să își consolideze avantajele comparative și să contribuie la efortul internațional de burden-sharing, motiv pentru care trebuie acționat insistent și concertat pe toate domeniile de cooperare cu agențiile ONU reprezentative.
Palmaresul de donator în sistemul ONU impune trecerea la următoarea etapă logică a activismului în cadrul ONU: ieșirea din stadiul de afirmare sau consolidare și utilizarea cu pragmatism a influenței reale conferite de participarea României în structurile ONU (inclusiv componenta dezvoltare/umanitar), pentru a ne atinge obiective precise și realizabile pe termen scurt (precum creșterea reprezentării în structurile agențiilor onusiene).
B. România în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)
Aderarea la OCDE a fost și rămâne un obiectiv prioritar al politicii externe a României, având în vedere implicațiile economice pozitive în plan intern, prin preluarea și aplicarea principiilor și celor mai bune practici OCDE, dar și prin sporirea vizibilității și rolului internațional al României, pe care apartenența la organizație le-ar genera.
România, care și-a depus oficial candidatura de a adera la OCDE la 28 aprilie 2004, are argumente puternice în sprijinul său, determinate de raportarea la îndeplinirea criteriilor de aderare, printre care: participarea activă la structurile de lucru ale OCDE, dobândirea calității de stat donator în cadrul politicii de cooperare internațională pentru dezvoltare și rolul important jucat în regiunile adiacente (Marea Neagră, Balcanii de Vest, Asia Centrală).
Pentru atingerea acestui obiectiv, România aplică, pe termen mediu, un program care are în vedere o prezență activă în cadrul organizației, urmărirea dezvoltării continue a colaborării cu structurile OCDE în care este deja membră sau are statut de observator, precum și demersuri pentru obținerea statutului de membru sau de observator la celelalte structuri de lucru și instrumente OCDE de interes special.
C. România în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
OSCE reprezintă o organizație cu potențial pentru România, din perspectiva mandatului său de gestionare a conflictelor (zona Mării Negre, Balcani), dar și a promovării unor elemente de nișă în domeniul democrației, drepturilor omului și
libertăților fundamentale.
Temele naționale (susținute de resurse) pot fi racordate la mandatul organizației și promovate în cadrul acesteia. România a participat activ la convenirea documentelor politice care au consfințit transformarea CSCE în OSCE la începutul anilor 1990 și la reconfigurarea angajamentelor politice și juridice ale ordinii mondiale post Război Rece.
Până în prezent, vârful de activitate l-a reprezentant participarea în troica (2000 și 2002) și exercitarea Președinției în exercițiu a OSCE (2001), considerată una dintre Președințiile de succes ale organizației, cu impact pe termen mediu asupra integrării noastre euro-atlantice.
Prin preluarea acestei funcții, România a crescut contribuția sa națională la menținerea păcii, întărirea securității și stabilității în spațiul Organizației, acumulând argumente în sprijinul profilului auto – asumat de „furnizor de securitate” în plan regional. În același timp, a urmărit realizarea unui echilibru între prioritățile OSCE și ale momentului pe care aceasta îl traversa, și interesele naționale ale României.
Printre prioritățile românești la OSCE se numără: întărirea rolului Organizației ca instrument activ de gestionare a ciclului conflictual, cu accent pe necesitatea soluționării conflictelor înghețate din spațiul ex-sovietic; promovarea principiilor democratice, a statului de drept, a drepturilor omului și ale persoanelor aparținând minoritățile naționale; adecvarea instrumentarului Organizației pentru a răspunde noilor provocări transnaționale la adresa securității; asigurarea funcționării regimului controlului armelor convenționale în Europa.
România și-a diversificat profilul în OSCE, fiind activă pe toate cele trei dimensiuni prin diferite demersuri: dimensiunea politico-militară – inițierea unei Declarații privind aniversarea a 20 de ani de la reunificarea Europei, susținută de 41 de state membre (2009); dimensiunea economică și de mediu – deținerea Președinției Comitetului Economic și de Mediu care gestionează activitățile curente din cea de-a doua dimensiune a OSCE (2009); dimensiunea umană – Președinția Grupului de Lucru pentru elaborarea Planului de Acțiune al OSCE pentru Îmbunătățirea Situației Roma și Sinti în zona OSCE (2003), găzduirea Conferinței la nivel înalt privind Toleranța și Non-discriminarea (2007), promovarea de inițiative în Procesul Corfu (2010).
Un element de continuitate al demersurilor României în OSCE l-a constituit implicarea în procesul de reformă al organizației, lansat în 2001 și continuat pânăîn prezent. Interesul României pentru structurarea potențialului național în materie de reconstrucție post-conflict, precum și pentru consolidarea rolului în reglementarea conflictelor de o manieră durabilă s-a materializat în inițiativa circulată în cadrul Procesului Corfu și co-sponsorizată împreună cu alte șase state membre „Ideas on civilian operations/missions to improve the OSCE response in post-crisis and postconflict rehabilitation”.
Inițiativa urmărește structurarea de o manieră integrată a funcțiilor de facilitare, creștere a încrederii și reglementare a conflictelor pe care OSCE le-a îndeplinit cu succes de-a lungul timpului (în special în stabilizarea regiunii Balcanilor de Vest), dar de o manieră ad hoc, mai degrabă ca răspunsuri individuale la imperative politice.
Abordarea propusă de inițiativă oferă argumente pentru calificarea României ca actor influent pe linia eforturilor tematice globale întreprinse prin înființarea International Stabilization and Peacebuilding Initiative.La nivel OSCE, România se implică activ în Procesul Corfu. În cadrul acestuia, România a fost propusă de Președinția kazahă în exercițiu (2010) coordonator al temei privind eficiența Organizației.
Interesul României este ca dezbaterile privind securitatea europeană să se desfășoare în cadrul OSCE și să se concentreze pe principalele aspecte de pe agenda acesteia, precum implementarea tuturor angajamentelor asumate, soluționarea conflictelor înghețate, evaluarea eficienței mecanismelor existente și eventuala lor îmbunătățire, dacă este necesar.
România urmărește creșterea unității obiectivelor statelor participante în cadrul abordării trans-dimensionale din Procesul Corfu, în vederea sporirii eficienței Organizației ca forum, una dintre tematicile de discuție din cadrul Procesului, precum și unei mai bune organizări la nivel funcțional, care ar putea îmbunătăți capacitatea de acțiune pe linie preventivă și crește eficiența Organizației în planul activităților desfășurate.
Eficientizarea OSCE, ca tematică circumscrisă Procesului Corfu, contribuie la evoluția în ansamblu a acestei inițiative și, în același timp, depinde de rezultatele care vor fi obținute în cadrul acestui proces, pe celelalte paliere în dezbatere.
D. România în Consiliul Europei (CoE)
Pentru România, Consiliul Europei continuă să reprezinte un for de stabilire a standardelor în materia drepturilor omului. România beneficiază, în prezent, de o bună percepție și credibilitate, atât la nivelul conducerii organizației, cât și al statelor membre.
În perioada noiembrie 2005 – mai 2006, România a exercitat președinția Comitetului de Miniștri, principalul organ decizional al Organizației. Mandatul românesc a urmărit cu prioritate promovarea standardelor democratice și a bunei guvernări, protecția drepturilor fundamentale, dezvoltarea unor societăți inclusive și asigurarea coerenței arhitecturii instituționale europene.
În această perioadă a fost organizată Conferința Internațională privind cooperarea inter-regională în regiunea Mării Negre, care a marcat lansarea procesului de constituire a Euroregiunii Mării Negre sub egida Congresului Puterilor Locale și Regionale din Europa (CPLRE), organism consultativ al CoE.
România este angajată în procesul de reformă a organizației, sprijinind ideea unui proces mai flexibil, orientat către obiectivele primordiale ale Consiliului – promovarea drepturilor omului, a democratiei și a statului de drept.
În contextul reformei Consiliului Europei, România a propus un concept de mecanism care să permită coordonarea adecvată și adoptarea măsurilor necesare în eventualitatea unor crize democratice în spațiul european.
Conceputul propus va fi utilizat în eforturile de creare a unui mecanism de planificare politică timpurie. Domeniile majore de acțiune ale CoE, concentrarea geografică a activităților pe zone de interes special pentru România și similitudinea obiectivelor urmărite corespund intereselor țării noastre.
Acest aspect recomandă CoE drept un canal special de acțiune externă care implică o investiție adecvată de resurse umane și financiare, aptă să-i sporească semnificativ influența.
Pornind de la elementul central al apartenenței la UE, România poate valorifica, prin configurarea de alianțe și parteneriate în cadrul CoE, relațiile cu anumite state din vecinătatea estică, Balcanii de Sud și zona Mării Negre.
CoE rămâne organizația care joacă un rol esențial în eforturile de protejare a comunităților românești vecine, precum și de promovare a unor proiecte vizând regiunea extinsă a Mării Negre (sprijinirea activității și proiectelor promovate în cadrul Euroregiunii Mării Negre).
În relația cu Republica Moldova, Organizația reprezintă, în continuare, un partener important, din perspectiva contribuției la democratizarea societății, prin intermediul instrumentelor de monitorizare și de asistență și a unei eventuale implicări în soluționarea conflictului din Transnistria.
E. România în Comunitatea Democrațiilor (CD)
În cadrul acestui Proces, inițiativă a Departamentului de Stat al SUA, România a organizat o Conferință sub – regională cu tema Parteneriatul dintre guverne, societatea civilă și organizațiile internaționale pentru întărirea democrației (București, noiembrie 2003) și un Forum al ONG-urilor din regiune având ca tematică promovarea bunei guvernări, lupta împotriva corupției și promovarea educației pentru democrație.
România a deținut, din august 2007, până la ministeriala de la Bamako (noiembrie 2007), calitatea de președinte al Grupului de lucru nr. 3 privind cooperarea regională și inter-regională pentru guvernare democratică al CD. Cu ocazia participării la reuniunea ministerială a Comunității Democrațiilor (New York, septembrie 2009), România și-a exprimat intenția de a organiza un seminar pe tema votului extern, în cooperare cu Divizia ONU pentru Asistență Electorală, concretizat în 14 iunie 2010, la București (cu participarea unor reprezentanță din Europa, Asia, Africa, America Latină), temă reluată în cadrul dezbaterilor Grupului privind Cooperarea Regională, cu ocazia reuniunii de la Cracovia (iulie 2010). Totodată, a readus în atenție ideea organizării unei mese rotunde pe tema analizării comparative a proceselor democratice din Europa Centrală și de Est și a celor din America Latină. Începând din 2010, România coordonează, împreună cu Coreea de Sud, Grupul de Lucru al Comunității Democrațiilor privind Cooperarea Regională.
F. România în Alianța Civilizațiilor
România a aderat la Grupul de Prieteni care sprijină Alianța Civilizațiilor în 2007. Lansarea oficială în România a Alianței Civilizațiilor a avut loc la 18 mai 2010, la inițiativa Ministerului Afacerilor Externe, susținută de Comisia Comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru relația cu UNESCO, de Departamentul pentru Relații Inter-etnice din Guvernul României și Agențiile ONU din România. Cu această ocazie a fost semnată Carta Alianței Civilizațiilor în România, document programatic care stabilește prioritățile generale la nivel național.
Alianța Civilizațiilor din România a reușit să instituie un parteneriat între instituțiile publice și organizațiile și asociațiile societății civile, să adopte un Plan Național de Acțiune și să stimuleze participarea la proiecte inter-culturale și inter-religioase în cadrul Strategiei Alianței pentru Europa de Sud-Est.
G. România în formatele de cooperare regională și subregională
Participarea României la aceste formate poate fi analizată pe două planuri: implicarea în calitate de stat membru al UE (Sinergia Mării Negre, Parteneriatul Estic, Strategia UE pentru Dunăre, dialogul instituționalizat UE – ASEAN) și în
capacitate națională (implicarea directă), prin alte instrumente decât cele ale UE, în formatele de cooperare regională și sub-regională (SECI, SEECP, RCC, ICE, OCEMN). Unele formate conferă oportunități de amplificare a dialogului politic, inclusiv cu țări în care România nu are reprezentanțe diplomatice (spre exepmlu, dialogul UE – ASEAN, pentru Cambodgia, Birmania/Myanmar, Laos).
Totodată, există formate la care România participă, dar ale căror beneficii sunt încă destul de neclare. În cadrul inițiativelor regionale, decisive pentru încercarea de acomodare a interesului național sunt crearea unor parteneriate cu state care împărtășesc interesele României în domenii specifice și implicarea activă a instituțiilor administrației centrale în promovarea de proiecte viabile, orientate către rezultate concrete, inclusiv din punctul de vedere al resurselor alocate. Proiectele și rezultatele trebuie să constituie principala preocupare.
Astfel, dimensiunea economică și de dezvoltare (inclusiv investiții ulterioare ale mediului privat din România) constituie direcția prioritară de vizibilitate și interes. Trebuie, de asemenea, urmărită evitarea situațiilor în care obiectivele și activitățile diverselor formate de cooperare se suprapun sau sunt în conflict, din considerente legate atât de nevoile de alocare resurselor în funcție de priorități, cât și de grija de a evita diluarea mesajului național, prin transmiterea lui într-un cadru inadecvat.
Evaluarea utilității, costurilor și beneficiilor participării României în diferite formate de cooperare regională și subregională evidențiază trei dimensiuni de interes major din perspectiva intereselor de politică externă ale României: minim, mediu, maxim. Astfel, prioritățile către care trebuie concentrată atenția sunt: Europa de Sud – Est; regiunea Mării Negre și Europei de Est; regiunea Dunării. În cazul Mării Negre și Europei de Est, prioritatea principală a României trebuie să rămână funcționarea complementară a instrumentelor UE pentru regiune (Parteneriatul Estic și Sinergia Mării Negre), în paralel cu menținerea implicării în celelalte formate și sprijinirea cooperării lor cu UE și/sau cu NATO.
În cazul cooperării în bazinul dunărean, pentru România devine din ce în mai important succesul Strategiei UE pentru Dunăre, care ar putea pune în valoare poziția României ca articulație între Bazinul Dunării și zonele învecinate, inclusiv prin intermediul Portului Constanța și ar putea îmbunătăți legătura de transport comercial fluvial cu nordul continentului (canalul Rin-Main-Dunăre), cu respectarea standardelor de protecție a mediului înconjurător.
Pentru celelalte formate, precum ICE sau majoritatea euro-regiunilor, România trebuie să mențină un nivel de activism în acord cu resursele pe care le poate investi și cu rezultatele concrete pe care le poate obține, în special la nivel local și sectorial.
În măsura posibilităților și a resurselor, trebuie manifestat un interes în creștere și în privința platformelor de dialog din afara spațiului european (ASEM, UE-Grupul de la Rio), cadre care facilitează dezvoltarea relațiilor cu țări îndepărtate în care România nu deține reprezentanțe diplomatice.
În timp, pe măsura întăririi coerenței politicilor UE asociate vecinătății, pentru România ar putea deveni de interes direct ca obiectivele formatelor de cooperare în care este implicată să fie abordate din ce în ce mai mult prin intermediul instrumentelor Uniunii.
H. România în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
Pentru întărirea păcii și stabilității în spațiul euroatlantic, se impune o strânsă cooperare între Alianță și Uniunea Europeană. Procesul de implementare a Politicii Europene de Securitate și Apărare, care să întărească capabilitățile UE și să vizeze și întărirea Identității Europene de Securitate și Apărare în cadrul NATO.
Astfel, NATO rămâne principala putere de asigurare a securității europene și fundamentul apărării colective în spațiul euroatlantic.
Alianța s-a adaptat cu succes noilor provocări, în vederea creșterea capacității sale de a contribui la pacea și stabilitatea euroatlantică. Continuarea procesului de extindere constituie condiția esențială în materializarea unei noi arhitecturi de securitate din Europa.
Se apreciază că extinderea Alianței și aplicarea conceptului de aderare prin politica „ușilor deschise” rămâne una dintre cele mai grele misiuni ale NATO, în contextul noilor provocări la adresa securității spațiului european.
Alianța Nord-Atlantică s-a adaptat constant la schimbările intervenite în mediul
internațional de securitate, pentru a-și menține relevanța și pentru a putea răspunde în mod eficient noilor tipuri de amenințări. Imaginea Alianței, la care România a aderat în 2004, este profund diferită față cea din momentul creării sale, în 1949.
NATO rămâne cea mai de succes alianță politico – militară din istorie, care are ca fundament solidaritatea, indivizibilitatea securității și, nu în ultimul rând, un set
de valori împărtășite de toate state membre.
Aceste principii au ca expresie practică luarea deciziilor prin consens, ceea ce permite ca politicile și deciziile NATO să reflecte preocupările și/sau interesele tuturor statele aliate, indiferent de dimensiuni sau pondere în sistemul internațional. Desigur, în funcție de capacitatea individuală a fiecărui aliat, acesta își poate reflecta mai bine propriile obiective în deciziile și politicile definite prin consens ale Alianței.
De la sfârșitul Războiului Rece și, mai pregnant, după atacurile din SUA (11 septembrie 2001), Alianța a început un proces profund de transformare, care a avut ca rezultat extinderea progresivă a misiunilor și obiectivelor sale, atât din punct de vedere geografic, cât și din punct de vedere funcțional. NATO a evoluat, astfel, dintr-un apărător al securității statelor membre, într-un furnizor de securitate la nivel global, o organizație cu o vastă rețea de parteneriate, care acoperă Caucazul, Asia Centrală, Balcanii de Vest, dar și regiunea mediterană și cea a Golfului. Se poate observa, de asemenea, un rol tot mai extins al NATO în domenii care exced competențele sale tradiționale – „hard security” –, manifestat prin: implicarea sporită în reforma sectorului de securitate, activități de pregătire a forțelor de securitate etc. De asemenea, tendința actuală este de creare a unor capacități civile la NATO, care să echipeze corespunzător Alianța pentru a putea face față provocărilor actuale complexe, precum cele din Afganistan.
Experiența sa istorică și poziția sa geo-strategică fac ca România să fie direct interesată în menținerea relevanței și eficienței NATO. Obiectiv major de politică externă după 1989, aderarea la NATO (în 2004) a contribuit la transformarea democratică, la consolidarea statului de drept și la progresul economic și social al țării.
În egală măsură, acest proces a consolidat securitatea și stabilitatea în spațiul euroatlantic și în regiune. În cadrul Alianței, România reprezintă deja o „voce” și și-a conturat un profil solid, atât din punct de vedere politic, cât și în ceea ce privește contribuția în plan militar și operațional, precum: promovarea unui sistem integrat antirachetă, expertiză specială pe dosare gen Balcanii de Vest, Republica Moldova, Georgia, cooperarea cu partenerii din regiunea Mării Negre.
Interesele principale ale României în NATO au fost și rămân: garanția reprezentată de Articolul 5 al Tratatului de la Washington; posibilitatea promovării intereselor specifice în materie de securitate și exprimării propriului punct de vedere în principalul for de decizie pentru securitatea și apărarea euro – atlantică; participarea directă la procesul de transformare militară a Alianței și extinderea efectelor transformaționale în plan național, prin importarea unor concepte noi; valorificarea experienței dobândite prin participarea în operații și conectarea la curentele majore de reformă din interiorul NATO.
Studiu de caz: Summitul NATO de la București – pilon al diplomației românești
Găzduirea Summitului NATO din aprilie 2008, cel mai mare eveniment de acest tip din istoria de până acum a Alianței, a reprezentat un important succes diplomatic, fiind, în același timp, o reflectare a semnificației strategice a României,
dar și a contribuției la fixarea și realizarea obiectivelor NATO.
Stabilirea agendei summit-ului NATO a fost rezultatul unui proces decizional și politico diplomatic foarte complex, desfășurat pe durata mai multor luni, asupra căruia au trebuit să cadă de acord responsabilii militari de la Cartierul general de la Bruxelles cu statele membre.
Pentru Summitul de la București au fost elaborate cinci mize importante:
1. Reformarea Alianței: o primă viziune este cea americană, care dorește să transforme NATO într-o organizație de securitate globală, într-un dublu sens: geografică, prin politica de extindere și parteneriat; tematică, devenind dintr-o alianță defensivă una ofensivă, prin aplicarea doctrinei loviturii preventive.
Europenii, francezii și germanii sunt promotorii unei alte viziuni, în care NATO rămâne o structură de apărare și securitate colectivă, cu o arie de acțiune geografică limitată.
2. Extinderea Alianței: o primă categorie o formează statele din Balcanii de Vest, Albania, Croația, Macedonia, care se consideră că au îndeplinit standardele politice pentru a fi membre NATO. Singura problemă era Macedonia, care trebuia să-și rezolve problema numelui cu Grecia.
A doua categorie de state sunt cele care au aparținut fostei Uniuni Sovietice, si anume, Ucraina și Georgia. Atât americanii, dar și majoritatea statelor din „ Noua Europă” au susținut acordarea unui Plan de Acțiune în vederea Aderării (Membership Action Plan – MAP). Germania și Franța nu erau de accord cu aderarea Ucrainei și Georgie la Alianță, considerând că cele două state nu au atins încă gradul de stabilitate necesar unui stat membru al NATO. În plus, Ucraina nu a oferit răspunsuri credibile în legătură cu chestiunea flotei ruse de la Sevastopol,iar Georgia are probleme teritoriale serioase (Abhazia, Osetia de Sud), a căror rezolvare depinde de Federația Rusă.
3. Apărarea anti-rachetă. În cadrul NATO discuția principală nu a vizat necesitatea unui sistem militar capabil să apere Occidentul de atacurile aeriene, ci costurile pentru acoperirea lui. Federația Rusă este împotriva sistemului antirachetă, în special din motivații politice, considerând că acesta i-ar prejudicia securitatea. Proiectul discutat intens înaintea Summit-ului de la București a fost cel pentru apărarea flancului nordic al NATO, prin amplasarea a 10 interceptoare americane în Polonia și a unei stații radar în Cehia. În același timp, însă, statele europene au ca obiectiv principal conectarea sistemului anti-rachetă european cu cel al NATO, pentru a oferi protecție și zonelor care nu sunt acoperite de dispozitivul American, și anume, Europa de Sud.
4.Una dintre cele mai importante probleme care vor fi expuse la Summit-ul NATO de la București este Afganistanul, care poate fi un „test” decisiv pentru buna funcționalitate a Alianței Nord-Atlantice. Canada a amenințat cu retragerea contingentelor sale, Germania își ține militarii în zonele mai puțin periculoase din estul Afganistanului, iar Franța a lăsat să se înțeleagă faptul că își va trimite întăriri militare, ca parte a unei noi strategii politico-militare în această zonă.
5. Revenirea Franței în Comandamentul NATO: Președintele Nicolas Sarkozy dorește să readucă Franța în NATO în contextual reevaluării de la Paris a relației trans – atlantice. Președintele Franței a renunțat la americo – scepticismul predecesorilor săi, dorind ca statul francez să-și recâștige rolul internațional, inclusiv prin implicarea reală în conducerea NATO și să întărească Politica Europeană de Securitate și Apărare prin realizarea unei mai mari sinergii cu Alianța Atlanticului.
În opinia specialiștilor militari, Summit-ul NATO de la București are o importanță cardinală pentru prezentul și, mai ales, pentru viitorul Alianței. Se așteaptă ca acesta să fie „o expresie a întăririi solidarității transatlantice și îmbunătățirii procesului de transformare a Alianței, precum și a abordării comprehensive a securității.’’
România a avut în mod constant o participare consistentă și apreciată la operațiile aliate (Bosnia – Herțegovina, Kosovo, Afganistan) și a fost activ implicată în dialogul politic din cadrul NATO. La nivel politic, în mod natural, România a acordat prioritate zonei Balcanilor, precum și vecinătății estice/zonei Mării Negre – Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Georgia.
România a fost și continuă să fie un susținător puternic al menținerii politicii
,,ușilor deschise”, sprijinind invitarea Albaniei și Croației să înceapă negocierile de aderare la NATO, cu ocazia Summit-ului de la București, invitarea Muntenegrului și Bosniei – Herțegovina la Membership Action Plan, precum și aderarea Macedoniei, imediat ce va fi găsită o soluție acceptabilă ambelor părți (Macedonia și Grecia) cu privire la numele constituțional al țării. Importanța strategică a securității în regiunea Balcanilor este recunoscută de Alianță, iar invitația oficială adresată Croației și Albaniei pentru începerea discuțiilor de aderare în vederea integrării în structurile NATO constituie o garanție suplimentară pentru stabilitatea și securitatea regiunii.
Exemplul Croației și Albaniei arată hotărârea Alianței de a primi în rândurile sale „democrațiile europene care doresc și sunt capabile să-și asume responsabilitățile și obligațiile de membru“, hotărâre ce poate fi luată, cum s-a subliniat în Declarația finală, „numai de către NATO’’.
Practic, Protocoalele de aderare se preconizează să fie semnate cu statele invitate până la sfârșitul lunii iulie, iar procesul de ratificare să se finalizeze imediat. Până la aderare, Croația și Albania au fost implicate în activitățile Alianței și li se acordă sprijin și asistență, inclusiv prin Planul de Acțiune pentru Aderare (MAP).
Albania deține un loc special în istoria relațiilor NATO cu fostul bloc răsăritean. În decembrie 1992, Albania a fost prima dintre fostele țări comuniste care a anunțat în mod public că dorește să adere la Alianță. Patru luni mai târziu, Manfred Worner, Secretarul General al NATO la acea dată, a întreprins o vizită oficială la Tirana, care a deschis un nou capitol în relațiile dintre Albania și NATO. La 23 februarie 1994 a devenit una dintre primele țări care au semnat documentul Parteneriatului pentru Pace.
Aderarea Croației părea să aibă probleme din cauza unei țări vecine, Slovenia, în special a nationalistilor sloveni. Un mic partid sloven, SSN, a invocat disputa dintre cele două state, privind apele teritoriale, încercând, fără succes, să strângă numărul necesar de semnături ( 40.000) pentru organizarea unui referendum privind aderarea Croației la NATO.
Slovenia, care se opune intrării Croației în UE din cauza diferendului de mai sus, a fost ultimul stat NATO, care a ratificat aderarea Zagrebului la Alianța Nord-Atlantică, pe 27 martie.
Aderarea Croației și Albaniei la NATO a constituit unul dintre principalii piloni ai politicii ”ușilor deschise”, promovată de Alianță.
Fiecare etapă a acestui proces a contribuit în mod semnificativ la consolidarea ariei euro – atlantice de securitate și stabilitate și la o promovare mai eficientă a obiectivelor NATO în raport cu regiunile din vecinătatea sa.
Una dintre surprizele Summit-ului NATO de la București a fost amânarea invitării Macedoniei de a adera la organizație, până când aceasta își va rezolva problema numelui.
Veto-ul Greciei, susținut din solidaritate și de alte state europene, ar putea avea consecințe în Balcani, prin accentuarea diferențelor dintre fundamentalismele etno culturale albanez, macedonean, sârb și chiar grec.
Republica Macedonia a avut angajamentul său față de integrarea în structurile euro-atlantice este definită încă din 1993, când Adunarea Republicii Macedonia a adoptat în unanimitate rezoluția privind aderarea Republicii Macedonia la NATO și a reafirmat-o în 2007.
Ca un partener de lungă durată, Republica Macedonia s-a dovedit a fi un aliat de încredere al Alianței, gata de a promova atât valorile democratice, cât și responsabilități. Republica Macedonia își menține angajamentul de a participa la activitățile comunității internaționale, în scopul de a contracara amenințările și provocările la adresa păcii și securității internaționale.
În declarația finală a Summit-ului NATO de la București (2 – 4 Aprilie, 2008), dedicarea Republicii Macedonia la valorile NATO și la activitățile operative, precum și progresele țării în procesul general de reformare s-au recunoscut în mod clar.
Republica Iugoslavă a Macedoniei a realizat pe deplin planurile și activitățile stabilite în Ciclul de 10 a Membership Action Plan. Realizarea ale Ciclului de a 11-a Membership Action Plan și punerea în aplicare a misiunii prezentate în Programul anual 2009 – 2010 Naționale a Republicii Macedonia pentru aderarea la NATO este în desfășurare.
Având în vedere interesul direct în ancorarea euro-atlantică a Georgiei și Ucrainei, România a sprijinit în mod constant demersurile acestor state de intensificare a relației cu NATO.
Integrarea Ucrainei și Georgiei devine o chestiune de timp. Angajamentul aliat în acest sens este întărit, în plus, prin articolul 43 al Declarației, care confirmă sprijinul NATO în asigurarea integrității teritoriale, independenței și suveranității Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei și Republicii Moldova.
Germania și Franța au anunțat încă înaintea întâlnirii de la București că vor face uz de veto în cazul Ucrainei și Georgiei, considerând că: atât Ucraina cât și Georgia nu au atins gradul de stabilitate democratică necesar unui stat membru NATO; în Ucraina opinia publică favorabilă aderării țării lor la structura politico-militară occidentală este minoritară. În plus, Ucraina nu a oferit răspunsuri credibile în legătură cu chestiunea flotei ruse de la Sevastopol; Georgia are probleme teritoriale serioase (Abhazia, Osetia de Sud), a căror rezolvare depinde de Federația Rusă.
Înglobarea Georgiei în NATO, cu aceste probleme nerezolvate, ar putea pune Alianța în postura în care un stat membru ar cere activarea articolului 5, rezultând astfel un conflict cu Federația Rusă.
Imediat dupa summit-ul din aprilie, ignorând protestele occidentale, Putin a emis un decret prin care a stabilit relații oficiale cu “liderii” provinciilor separatiste din Georgia și a trimis trupe cu tancuri și vehicule blindate în Abhazia.Autoritățile de la Tbilisi au acuzat Rusia că aceste acte de agresiune, deghizate în “operațiuni de menținere a păcii”, contravin înțelegerilor precedente și constituie provocări deliberate.
Unul din obiectivele prioritare ale României în cadrul Alianței îl reprezintă întărirea rolului NATO în domeniul securității energetice și dezvoltarea dialogului
pe această temă cu statele partenere din regiunea Mării Negre.
Pentru prima dată în istoria acestei zone, există un echilibru: trei state membre ale NATO (Turcia, România, Bulgaria) și trei state nemembre, dar care au relații speciale cu Alianța (Rusia, Ucraina, Georgia). Această stare evidențiază necesitatea ca România și Bulgaria să devină mai active în regiune prin promovarea politicii NATO în zonă, beneficiind de relațiile de cooperare, care sunt deja destul dezvoltate cu celelalte state riverane la Marea Neagră.
În acest context, toate statele riverane au mari responsabilități în sensul consolidării securității la Marea Neagră. State ca România, Bulgaria, Turcia, care au beneficiat de ajutor substanțial în pregătirea lor pentru aderarea la NATO, au acum datoria politică și morală de a sprijini activ și efectiv procesul de consolidare a democrației în țările vecine, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Federația Rusă.
La București nu s-a ajuns la o soluție pentru a oferi protecție întregii Europe. Una dintre soluțiile discutate a fost construirea unui scut complementar celui NATO, prin acorduri bilaterale cu Statele Unite.
Proiectul discutat intens înaintea Summit-ului de la București a fost cel pentru apărarea flancului nordic al NATO, prin amplasarea a 10 interceptoare americane în Polonia și a unei stații radar în Cehia. Dezvoltarea gradual – adaptivă a sistemului de apărare antirachetă în Europa, cu stabilirea unor componente și în România, este în deplin acord cu deciziile adoptate la Summit-ul NATO de la București. Calendarul convenit cu partea americană vizează operaționalizarea facilităților de pe teritoriul țării noastre începând cu anul 2015.
Vechea amplasare a sistemului nu acoperea teritoriul României decât într-o mică parte a zonei de vest, noua amplasare garantează acoperirea integrală a teritoriului României pentru eventuale lovituri cu rachete balistice sau cu rachete cu rază medie de acțiune.
România a susținut eforturile la nivelul Alianței de promovare a unei abordări cuprinzătoare, pledând pentru intensificarea cooperării cu alte organizații internaționale, în mod special UE și ONU, precum și pentru identificarea unui rol al NATO în combaterea noilor tipuri de amenințări, în principal prin dezvoltarea unui sistem de apărare antirachetă integrat cu cel al SUA, pe baza principiilor indivizibilității securității și solidarității aliate.
Nu este mai puțin important accentul pus de liderii NATO pe necesitatea unei comunicări adecvate, corecte și în timp util, cu audiențe locale și internaționale, despre politicile și angajarea Alianței în operațiile din Afganistan, cerută de mediul informatic actual.
Summitul de la București s-a impus nu numai prin amploarea organizării și numărul impresionant de participanți, dar mai ales prin deciziile ce au fost adoptate consensual sau datorită oportunităților ce au fost deschise în vederea luării unor astfel de decizii în viitorul apropiat. În ceea ce privește perspectivele ce se conturează, acestea nu pot face decât obiectul unor supoziții estimative.
Prioritatea României în cadrul Alianței trebuie să fie menținerea și consolidarea statutului dobândit, inclusiv prin alocarea de resurse corespunzătoare,
umane, financiare și materiale, care să confirme interesul special declarat și rolul privilegiat atribuit NATO în ansamblul profilului extern al țării
Concluzii
În general, din definițiile date diplomației rezultă că ea este o activitate desfășurată de anumite organe ale statelor (interne și externe) în domeniul relațiilor internaționale, cu scopul stabilirii și întreținerii de relații oficiale între ele și cu alte subiecte ale dreptului internațional, pentru realizarea obiectivelor politicii lor externe.
Secolul XXI cunoaște o reașezare profundă a sistemului de guvernare internațională, rezultată din reconfigurarea puterii pe plan internațional și transformarea instituțiilor multilaterale.
În ciuda evidențierii unor limite inițiale, prin imposibilitatea de a preveni cea mai mare conflagrație din istoria omenirii, organizațiile internaționale și conceptele multilaterale care s-au impus între timp au fost capabile să contribuie la stabilitatea globală, declinul accentuat al conflictelor inter-statale, monitorizarea colectivă a unor riscuri și chiar limitarea lor, consacrarea unor valori globale comune și promovarea unora dintre cele mai generoase obiective ale umanității.
Dispariția ordinii bipolare a constituit un moment de cotitură în sistemul multilateral în ansamblul său, marcat, pe de o parte, de încetarea logicii de tip „Război Rece” și, pe de altă parte, de emergența unor noi poli de putere.
Evoluțiile politice, economice și sociale de la sfârșitul secolului XX au determinat, printre altele, și inițierea unor lungi și, adesea, anevoioase procese de adaptare și reformă ale majorității organizațiilor internaționale, procese care, aproape fără excepție, continuă și în prezent.
Dacă sfârșitul Războiului Rece și efectele acestuia au reprezentat cauze proxime ale schimbării în organizațiile internaționale, dintr-o perspectivă a cauzelor pe termen mediu și lung, aceste procese sunt inseparabile de fenomenul globalizării, tendință tot mai accentuată la început de secol XXI, care produce consecințe de la nivelul vieții private, până la nivelul sistemului politic și economic internațional.
România este un stat de talie medie care, prin apartenența sa la Uniunea Europeană, este astăzi parte constitutivă a unui pol de putere global. Până la momentul aderării la NATO și UE, cele două obiective strategice au absorbit cea mai mare parte a resurselor naționale, pe acest fond apartenența la organizațiile/instituțiile sectoriale fiind insuficient valorificată. Aderarea la NATO și UE nu au fost însă obiective în sine, ci au avut un rol instrumental pentru România.
Noul statut de membru al NATO și UE a determinat multiplicarea formatelor în care România acționează și își promovează interesele, precum și modificarea paradigmei de exprimare și reacție. Există un orizont de oportunitate ca România să își consolideze, pe termen lung, capacitatea de factor modelator al anumitor decizii și politici internaționale.
Găzduirea Summitului NATO din aprilie 2008 – cel mai mare eveniment de acest tip din istoria de până acum a Alianței – a reprezentat un important succes diplomatic, fiind, în același timp, o reflectare a semnificației strategice a României,
dar și a contribuției la fixarea și realizarea obiectivelor NATO.
Stabilirea agendei summitului NATO a fost rezultatul unui proces decizional și politico diplomatic foarte complex, desfășurat pe durata mai multor luni, asupra căruia au trebuit să cadă de acord responsabilii militari de la Cartierul general de la Bruxelles cu statele membre.
BIBLIOGRAFIE:
Cărți și reviste;
1) Anghel Ion M., Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, București, 1996;
2) Bonciog Aurel., Drept diplomatic, Editura Fundației “România de Mâine”, București, 2000;
3) Buruian Aurel., Drept diplomatic și consular, Editura Cuant, ediția a 2-a, Chișinău, 2003;
4) Dobrițoiu Corneliu, Perspective ale securității după Summit-ul de la București, în Impact strategic, nr. 2, Editura Universității de Apărare ”Carol I”, București, 2008;
5) Degeratu C., Există Regiunea Mării Negre. Probleme de securitate ale unui spațiu geopolitic strategic cu o dinamică accelerată, în Monitor strategic – Revistă de studii de securitate și apărare, anul VI, nr. 3-4/2005;
6) Dolghin Nicolae, Vasile Dinu, Vasile Popa, Nato, între incertitudini ș i așteptări, Editura Universității de Apărare Carol I;
7) Moștoflei Constantin, Dinamica mediului de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007;
8) Moștoflei Constantin, Gheorghe Văduva, Petre Duțu, Integrarea euroatlantică, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2003;
9) Popa Vasile, Deciziile Summit-ului NATO de la București, în Impact Strategic, nr.2, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2008;
10) Popescu Dumitru, Adrian Năstase, Florian Loman, Drept internațional public. Editura „Șansa", 1994;
11) Sarcinschi Alexandra, Mihai Dinu, Crize și instabilitate în Europa, Editura Universității Naționale de Apărare, București;
Articole și site – uri:
1) Art. 20 din Declarația Summit-ului NATO de la București, disponibil pe site-ul
2) Hurezeanu Emil, Aventuri la Marea Neagră, Cotidianul România Liberă din
iulie 2007;
3) Hardy Michael, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968
4) Cartea Verde a Diplomației Multilaterale, disponibilă pe http://www.mae.ro/sites/default/files/file/carte_verde_diplomatie_multilaterala.pdf;
5) Ministerul Afacerilor externe și Integrării Europene al României http://www.mfa.gov.md/accreditation-diplomatic-staff-ro/
6)Debalcanizarea Balcanilor o strategie pentru o pace durabilă (Raport de analiză politică), Institut Ovidiu Șincai, București, 31 octombrie 2006,
http://www.revista22.ro/?c=lei&p=37;
7) http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/;
8) http://www.lumeamilitara.ro/index.php?mod=autor;
9) www.summitbucharest.ro;
10) http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/;
BIBLIOGRAFIE:
Cărți și reviste;
1) Anghel Ion M., Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, București, 1996;
2) Bonciog Aurel., Drept diplomatic, Editura Fundației “România de Mâine”, București, 2000;
3) Buruian Aurel., Drept diplomatic și consular, Editura Cuant, ediția a 2-a, Chișinău, 2003;
4) Dobrițoiu Corneliu, Perspective ale securității după Summit-ul de la București, în Impact strategic, nr. 2, Editura Universității de Apărare ”Carol I”, București, 2008;
5) Degeratu C., Există Regiunea Mării Negre. Probleme de securitate ale unui spațiu geopolitic strategic cu o dinamică accelerată, în Monitor strategic – Revistă de studii de securitate și apărare, anul VI, nr. 3-4/2005;
6) Dolghin Nicolae, Vasile Dinu, Vasile Popa, Nato, între incertitudini ș i așteptări, Editura Universității de Apărare Carol I;
7) Moștoflei Constantin, Dinamica mediului de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007;
8) Moștoflei Constantin, Gheorghe Văduva, Petre Duțu, Integrarea euroatlantică, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2003;
9) Popa Vasile, Deciziile Summit-ului NATO de la București, în Impact Strategic, nr.2, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2008;
10) Popescu Dumitru, Adrian Năstase, Florian Loman, Drept internațional public. Editura „Șansa", 1994;
11) Sarcinschi Alexandra, Mihai Dinu, Crize și instabilitate în Europa, Editura Universității Naționale de Apărare, București;
Articole și site – uri:
1) Art. 20 din Declarația Summit-ului NATO de la București, disponibil pe site-ul
2) Hurezeanu Emil, Aventuri la Marea Neagră, Cotidianul România Liberă din
iulie 2007;
3) Hardy Michael, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968
4) Cartea Verde a Diplomației Multilaterale, disponibilă pe http://www.mae.ro/sites/default/files/file/carte_verde_diplomatie_multilaterala.pdf;
5) Ministerul Afacerilor externe și Integrării Europene al României http://www.mfa.gov.md/accreditation-diplomatic-staff-ro/
6)Debalcanizarea Balcanilor o strategie pentru o pace durabilă (Raport de analiză politică), Institut Ovidiu Șincai, București, 31 octombrie 2006,
http://www.revista22.ro/?c=lei&p=37;
7) http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/;
8) http://www.lumeamilitara.ro/index.php?mod=autor;
9) www.summitbucharest.ro;
10) http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Diplomatiei In Relatiile Internationale (ID: 107926)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.