Rolul Diplomatiei Apararii In Gestionarea Conflictelor In Secolul Xxi

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – DIPLOMAȚIA

1.1. Definirea noțiunii de diplomație

1.2. Istoria diplomației

1.3. Limbajul diplomatic

CAPITOLUL AL II-LEA – DIPLOMAȚIA APĂRĂRII

2.1. Definire și conceptualizare

2.2. Istoria Diplomației Militare în România.

2.3. Rolul și funcțiile Diplomației Apărării

2.4. Diplomația preventivă și diplomația coercitivă

CAPITOLUL AL III-LEA – MISIUNILE DIPLOMATICE

3.1. Noțiuni generale

3.2. Clasificare

3.2.1. Misiuni diplomatice permanente

3.2.2. Misiunile temporare și misiunile specializate

3.3. Atașatura Militară

3.4. Procesul de selecționare și acreditare a militarilor pentru postul de atașat al apărării

3.5. Privilegii și imunități diplomatice ale atașaților apărării

CAPITOLUL AL IV-LEA – EVOLUȚIA MEDIULUI CONTEMPORAN DE SECURITATE ȘI IMPACTUL ACESTEIA ÎN RELAȚIILE DIPLOMATICE

4.1. Rolul Diplomației Apărării în tratarea amenințărilor secolului XXI

4.2. Organizații internaționale de Securitate (NATO, UE, OSCE și ONU)

CAPITOLUL AL V-LEA – STUDIU DE CAZ: ROLUL DIPLOMAȚIEI APĂRĂRII ÎN INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN ALIANȚA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTA ANEXELOR

INTRODUCERE

Lucrarea „Rolul diplomației apărării în gestionarea conflictelor în secolul XXI” abordează tema utilizării în secolul XXI, de către actorii sistemului internațional, a unuia dintre cele mai importante instrumente ale politicii externe pentru menținerea sau întărirea relațiilor internaționale.

Motivul alegerii temei îl reprezintă dorința de a scoate în evidență importanța diplomației apărării în modelarea mediului internațional post-Război Rece. Acest instrument, nu foarte des abordat în lucrările de specialitate din România, a avut un rol foarte important pentru statul român care, în urma eforturilor diplomatice depuse de diverși reprezentanți militari sau civili, la data de 2 aprilie 2004, adera la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Totodată, la nivel mondial este recunoscută contribuția semnificativă a atașaților militari. Aceștia reprezintă statul din care provin și desfășoară activități specifice domeniului diplomației apărării.

Într-o eră caracterizată de conexiuni multiple în diverse domenii, fiecare stat urmărește, prin intermediul diplomaților, militari sau civili, promovarea propriilor interese naționale în străinătate și informarea instituțiilor prin toate mijloacele posibile astfel încât deciziile luate să aibă o maximă eficiență.

Diplomația apărării sau diplomația din domeniul apărării reprezintă un amestec omogen al celor două domenii, care face apel mai puțin la înțelesul coercitiv al apărării și îl promovează pe cel pașnic, de negociere, al diplomației. Dacă termenul pe care îl implică apărarea este forța, diplomația presupune persuasiune, iar convergența celor două poate fi calificată și ca politică sau strategie. Trebuie observat că, de asemenea, punctul comun al acestor două domenii este rolul lor de promovare a intereselor unui stat pe scena internațională.

Începutul lucrării prezintă aspecte referitoare la conceptul de diplomație așa cum s-a dezvoltat acesta de la primele teoretizări până în prezent. Istoria diplomației din Antichitate până în epoca contemporană arată evoluția acesteia până la acel domeniu complex, reglementat de legile dreptului internațional, care a contribuit și contribuie și în prezent la stabilirea unor relații internaționale de prietenie între state.

Al doilea capitol al lucrării tratează diplomația apărării ca parte specifică a domeniului diplomației unde se pune accent pe toate componentele sistemului național de securitate și pe modul în care acestea se reflectă sau sunt interpretate în relațiile internaționale. România a folosit acest instrument al politicii externe încă din secolul al XIX-lea, abordându-l ca „diplomație militară”. Schimbările mediului internațional au determinat o modificare și la nivelul percepțiilor modului de relaționare dintre state, fiind astfel considerată mai potrivită denumirea de „diplomație a apărării”. Tipologia domeniului este strâns legată de rolul și misiunile pe care le are, acestea fiind privite atât ca instrumente de coerciție cât și ca modalități de prevenție.

Modalitatea principală prin care statele stabileau relații internaționale permanente sau temporare între ele o constituie misiunea diplomatică. Capitolul trei prezintă atât clasificarea misiunilor diplomatice în funcție de perioada în care acestea funcționează într-un stat, cât și activitatea desfășurată de Biroul atașatului apărării ca principala structură reprezentativă a diplomației apărării din interiorul ambasadelor. O importanță deosebită la nivel mondial în dezbaterile dintre state o are tema privilegiilor și imunităților de care se bucură diplomații.

Ce-l de-al patrulea capitol prezintă evoluția mediului internațional de securitate, subliniind rolul organizațiilor de securitate în gestionarea stărilor conflictuale și de criză ale secolului XXI. Contextul internațional actual, caracterizat de schimbări perpetue ale amenințărilor și riscurilor la adresa securității naționale sau internaționale, a determinat modificări și în activitățile atașaților apărării. Astfel, aceștia trebuie să se adapteze la societățile statelor în care sunt rezidenți, căutând noi moduri și forme de acțiune pentru îndeplinirea sarcinilor sale.

Studiul de caz pune în lumină relevanța utilizării diplomației apărării în modelarea politicii externe a României într-o eră în care relațiile militare capătă o importanță sporită. Astfel, aportul negocierilor purtate de militarii și civilii români în cadrul diferitelor vizite, conferințe sau reuniuni ale statelor europene și euro-atlantice, a condus la acceptarea României în structura NATO. Așa cum reiese și din lucrare, prin perseverența și înțelepciunea unor oameni din diferite funcții de conducere din cadrul statului, s-a demonstrat importanța acceptării României printre statele membre ale NATO.

În cadrul demersurilor de cercetare inițiate în scopul elaborării lucrării am constatat carențe care constau în lipsa unor materiale bibliografice referitoare la tema abordată, fiind disponibile doar câteva lucrări de specialitate. De asemenea, caracterul clasificat al documentelor din acest domeniu a constituit o limită în aprofundarea subiectului ales, lucru susținut și de persoanele avizate cărora le-am solicitat ajutorul. Cu toate acestea, bibliografia de care am dispus a fost suficientă pentru a reda o imagine de ansamblu asupra rolului decisiv al diplomației apărării în conturarea mediului de securitate.

CAPITOLUL I

DIPLOMAȚIA

1.1. Definirea noțiunii de diplomație

Cuvântul de origine grecească ”Diploo” (a plia) definește „acțiunea de a edita actele oficiale sau diplomele în două exemplare”, dintre care unul era dat trimișilor ca scrisoare de împuternicire, iar celălalt rămânea în arhivă. Persoana care purta acest document a fost numit diplomat iar activitatea desfășurată de el diplomație. Conceptul de corp diplomatic care definește ansamblul diplomaților care sunt acreditați într-o țară a fost folosit prima dată sub forma „corps diplomatique” în Franța anilor 1700 desemnând „corpul lor de oficiali atașați unei legații străine”.

”Diplomația” reprezintă „știința raporturilor și intereselor dintre state sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele, conform definiției date de MIRCEA MALIȚA”. Diverși autori au elaborat definiții care trebuie interpretate în funcție de perioada în care au fost ele enunțate sau funcțiile în care se aflau cei care le-au publicat.. Astfel, în Vocabularul franțezo-românesc, publicat în anii 1840-1841 de Aaron Florian, G. Hill și Petrache Poenaru, termenul francez „diplomație” desemna „știința care învață a cunoaște interesele și raporturile statelor și ale suveranilor între sine, chiar aceste interese și raporturi, miniștrii, ambasadorii ș.a. care pun la orânduială, tractează despre dânsele ”. Alte definiții ale conceptului au fost elaborate de către YAMAGATA ARIMOTO la 1886 – ”Diplomația trebuie să fie sprijinită de forță. Dar în același timp aceasta trebuie să fie flexibilă, întotdeauna capabilă de ajustări”, și de CIU EN LAI la 1984 – ”Diplomația este continuarea războiului cu alte mijloace”.

În Micul Dicționar Diplomatic Român, noțiunea de ”diplomație” este definită ca ”activitatea oficială a organelor de stat pentru relații externe și, în primul rând a diplomaților, desfășurată prin tratative, corespondență și alte mijloace pașnice pentru înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor sau intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”.

O definiție actuală a conceptului de Diplomație care să corespundă situației internaționale și mediului diplomatic internațional a elaborat-o dl. Gl. lt. prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, fost șef al Statului Major al Forțelor Terestre, afirmând că dintr-o perspectivă statală, Diplomația poate fi definită ca „ansamblul mijloacelor prin care statele sau alți actori, folosind reprezentanții lor oficiali sau alți reprezentanți, articulează, coordonează sau asigură realizarea intereselor lor speciale sau generale, folosind în acest scop corespondența, contactele particulare, schimbul de păreri, acțiunile de influență, vizitele, presiunile sau alte activități relevante.” Astfel, putem afirma că, în cadrul politicii externe diplomația urmărește îndeplinirea unei următoarelor sarcini:

Stabilirea unor obiective proprii clare, în deplină concordanță cu capacitatea reală sau potențială de realizare a acestora;

Descoperirea și evaluarea obiectivelor altor state precum și stabilirea potențialului real al acesora de îndeplinire;

Determinarea existenței unei concordanțe între obiectivele proprii și cele ale statelor străine;

Folosirea mijloacelor adecvate urmăririi obiectivelor stabilite.

1.2. Istoria Diplomației

Evoluția diplomației de-a lungul vremurilor a fost surprinsă de Phillipe Cahier în lucrarea sa „Le droit diplomatique contemporain” publicată în anul 1962 la Geneva și Paris. Conform profesorului Cahier, diplomația a străbătut patru perioade în drumul său spre contemporaneitate.

Prima perioadă, denumită Originea diplomației, se întinde din Antichitate până în secolul XV și are un caracter itinerant ce a determinat ca activitatea „ambasadorilor” și a „diplomaților” (nu existau încă acești doi termeni deși documente cu caracter diplomatic fuseseră redactate) să se desfășoare doar când existau deja divergențe și era stabilit un obiectiv precis: o declarație de război sau un tratat de pace. Diplomația la acel moment nu se baza pe o serie de reguli, în mare parte activitățile diplomatice ale persoanelor în cauză având un caracter ad-hoc.

Cele mai importante școli care și-au adus contribuția în această perioadă de început a diplomației sunt cea antică egipteană, cea greacă și cea romană. Primul document din această perioadă, care are caracter diplomatic, este Tratatul de Pace încheiat între faraonul egiptean Ramses al II-lea și Hattushil al III-lea, regele hitiților, la 1278 î.Ch. pentru restabilirea „pentru eternitate” a prieteniei tradiționale între cele două popoare. Școala greacă s-a remarcat prin alegerea unor reprezentanți din rândul locuitorilor statelor-cetăților (polis) care să încheie alianțe și să negocieze la nivelul acestora, precum și prin înființarea unor forme de protecție pentru străini, ce vor deveni mai târziu instituții consulare. Romanii, popor ce se baza în principal pe forța militară, foloseau ca instrumente diplomatice de expansiune tratatele. Din punct de vedere juridic, principiul care era constant proclamat în aceste documente, dar nu și întotdeauna respectat era cel conform căreia „în orice împrejurare cuvântul dat trebuie onorat”. Școala romană a pus bazele unei forme de drept ce reglementa raporturile existente între cetățenii romani și cei străini (jus gentium), iar primele reguli pentru diplomație această perioadă de început a diplomației sunt cea antică egipteană, cea greacă și cea romană. Primul document din această perioadă, care are caracter diplomatic, este Tratatul de Pace încheiat între faraonul egiptean Ramses al II-lea și Hattushil al III-lea, regele hitiților, la 1278 î.Ch. pentru restabilirea „pentru eternitate” a prieteniei tradiționale între cele două popoare. Școala greacă s-a remarcat prin alegerea unor reprezentanți din rândul locuitorilor statelor-cetăților (polis) care să încheie alianțe și să negocieze la nivelul acestora, precum și prin înființarea unor forme de protecție pentru străini, ce vor deveni mai târziu instituții consulare. Romanii, popor ce se baza în principal pe forța militară, foloseau ca instrumente diplomatice de expansiune tratatele. Din punct de vedere juridic, principiul care era constant proclamat în aceste documente, dar nu și întotdeauna respectat era cel conform căreia „în orice împrejurare cuvântul dat trebuie onorat”. Școala romană a pus bazele unei forme de drept ce reglementa raporturile existente între cetățenii romani și cei străini (jus gentium), iar primele reguli pentru diplomație referitoare la serviciile de protocol au avut ca origine Imperiul Roman.

A doua etapă a diplomației (Etapa Diplomației permanente) se încadrează temporal în Evul Mediu, începând în secolul XV și încheindu-se odată cu Congresul de la Viena din 1815. Cea mai însemnată realizare a acelor vremuri în ceea ce privește diplomația o reprezintă trecerea de la caracterul itinerant al misiunilor diplomatice la cel permanent. Astfel, Veneția, republică cu mare putere maritimă și comercială, a decis că pentru o mai bună desfășurare a activităților de expansiune comercială e nevoie de misiuni permanente pe care ambasadorii și diplomații să le desfășoare în diferite terirorii cu scopul promovării intereselor economice. Rapoartele venețienilor din teritorii precum Roma, Constantinopol și alte republici italiene s-au păstrat până azi și cuprind pe lângă informațiile de interes comercial, și regulile și sarcinile pe care le aveau diplomații și ambasadorii: de observare și informare.

Bizanțul a avut de asemenea un rol important în acea perioadă, școala diplomatică bizantină fiind cea care a pus bazele unor elemente esențiale precum „sistemul darurilor, principiul imunității solilor și formulele de tratate sau de negociere”.

În cadrul Convenției de la Viena din 1815, eveniment ce marchează sfârșitul acestei perioade din istoria diplomației, s-au adoptat primele documente referitoare la statutul diplomatic, mai precis, la rangul și precăderea trimișilor diplomatici. Cu toate acestea, specific etapei diplomației permanente rămâne faptul că regulile stabilite pentru dreptul diplomatic erau imprecise, privilegiile și imunitățile diplomatice erau prezente doar în acte, iar diplomatul reprezenta în mai mare măsură un suveran decât o țară. Nu se poate vorbi despre o veritabilă carieră diplomatică întrucât ambasadorii și diplomații erau persoane neprofesioniste alese de către suveran dintre oamenii cu renume la curte, iar personalul diplomatic era compus din angajații acestora.

Despre o diplomație modernă putem vorbi începând cu cea de-a treia etapă istorică, numită de Philippe Cahier „Etapa dezvoltării diplomației”. Din acest moment se poate vorbi despre drept diplomatic ca „un ansamblu coerent de reguli care reglementează activitatea diplomatică” .

Congresul de la Viena din 1815, eveniment ce marchează începutul acestei etape, precum și alte conferințe ce i-au urmat, au stabilit regulile precise referitoare la activitatea diplomatică. Astfel, se stabilește că diplomații și membrii ambasadelor sunt funcționari ai administrației de stat cu un statut bine precizat, ce nu mai reprezintă suverani ci state suverane și independente și care se bucură de privilegii și imunități diplomatice. Dreptul diplomatic se conturează prin elaborarea unor reguli referitoare la etichetă și protocol, ierarhie, condiții de deschidere sau încheiere a unei misiuni diplomatice, ordine de precădere și privilegii și imunități. Ambasadorul începe să capete o imagine pozitivă, fiindu-i diminuate atribuțiile din domeniul informării, rolul de „spion” fiind preluat de persoane specializate în acest domeniu. Acest fapt duce la o creștere a rolului său în menținerea și îmbunătățirea relațiilor între țări, diplomația fiind din acest moment realizată în mare parte prin diplomați, organele de politică externă având doar rol decizional. Activitatea diplomatică începe să renunțe la caracterul său secret, opinia publică devenind unul dintre aspectele considerate bune a fi luate în seamă în procesele ce folosesc instrumente diplomatice.

Cea din urmă etapă a diplomației este caracterizată de o decădere și o reducere a diplomației tradiționale. Chestiunile principale ce susțin acest declin îl reprezintă evoluția tehnologică și apariția mijloacelor de informare în masă ce au dus la o circulație mult mai rapidă a informațiilor și deci la înlocuirea mijloacelor tradiționale de informare, mai lente, folosite de ambasade sub forma rapoartelor. Diplomația a căpătat o altă dimensiune întrucât acum se realizează având ca bază conferințe și reuniuni internaționale în care se pune problema susținerii și promovării unor interese și valori, nu individuale, specifice unui stat, ci comune unor structuri de state. Importanța acestui lucru duce la implicarea directă a sferii politice în diplomație, șefii de stat și de guvern participând activ la promovarea întereselor statului lor în cadrul întâlnirilor internaționale.Caracteristic acestei etape îi este nu în ultimul rând faptul că se conștientizează importanța și altor tipuri de diplomație cum ar fi cea culturală (promovarea unor valori) sau cea economică (sprijin economic dat unor state pentru dezvoltarea acestora).

În ceea ce privește România, poziția sa pe scena internațională ca stat cu potențial militar și economic mijlociu a făcut ca diplomația să fie considerată principalul instrument al politicii externe prin care sunt promovate interesele naționale fundamentale. Documente precum „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” stau ca dovadă a utilizării de către statul român încă din secolul al XVI-lea a mijloacelor diplomatice și în special a solilor. Aceștia au desfășurat atât misiuni temporare cât și permanente, cele mai importante fiind cele numite cupuchehăi ce reprezentau Țara Românească, Moldova și Transilvania la Constantinopol.

Diplomația a jucat un rol important și în Unirea Principatelor (1859), prin intermediul acțiunilor noului creat Minister al Afacerilor Externe, de înființare a unei ambasade la Constantinopol, și a trei oficii diplomatice în Franța, Germania și Rusia, fiind recunoscută dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Figuri marcante ale diplomației perioadei Primului și celui De-al doilea Război Mondial au fost Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor externe numit la 1927 și oamenii politici Tache Ionescu și I.G.Duca care au adus o contribuție însemnată în lupta împotriva revizionismului și crearea unor sisteme colective de securitate.

În perioada comunistă diplomația nu a reprezentat nimic altceva decât un mijloc al politicii externe prin care s-au afirmat ideile naționalist-comuniste. Sfârșitul acesteia din 1989 a adus cu sine și o schimbare majoră în ceea ce privește orientarea politicii externe a statului român, fiind remarcată preocuparea pentru reîntoarcerea la valorile tradiționale ale diplomației românești din perioada interbelică. Astfel, România era văzută la nivel internațional ca statul central-european cu interese în Balcani ce ar fi putut deveni un element de stabilitate și securitate în acea zonă. Odată cu aderarea României la NATO în 2004 și la UE în 2007, au fost atinse scopurile politicii externe postcomuniste, acest nou membru al celor două alianțe fiind conștient atât de drepturile cât și de obligațiile ce îi revin.

1.3. Limbajul diplomatic

Limbajul reprezintă unul dintre aspectele esențiale de care trebuie să se țină cont în derularea activităților cu caracter diplomatic. Astfel, limbajul diplomatic trebuie să fie caracterizat de claritate, concizie și naturalețe, iar adresarea trebuie să fie cât mai directă și politicoasă în așa fel încât să fie promovată înțelegerea și încrederea.

Istoria relațiilor diplomatice a avut, din punct de vedere lingvistic, diverse etape. Până în secolul al XVIII-lea în discuțiile și corespondențele diplomatice a fost folosită limba latină; ulterior aceasta a fost înlocuită cu limba franceză la care s-a adăugat, în urma Conferinței de la Paris din 1918-1919, limba engleză. În prezent, în instituțiile internaționale sunt acceptate și alte limbi oficiale diplomatice precum limba italiană, olandeză, germană, chineză, rusă și spaniolă.

Comunicarea la nivel diplomatic se realizează între statele acreditare și cele acreditate prin demersuri diplomatice scrise sau orale (comunicări, declarații, notificări și reprezentări, note diplomatice, Aide-Memoire-uri, Memorandumuri sau Ultimatum-uri).

Comunicarea reprezintă cel mai simplu demers diplomatic oral ce constă în informarea statului acreditar cu privire la o anumită problemă.

O altă modalitate de comunicare o reprezintă Declarația, prin intermediul căreia statul acreditat își exprimă prin misiunile sale diplomatice, poziția referitoare la anumite aspecte ale mediului internațional sau ale relațiilor bilaterale dintre cele două state.

Notificarea și reprezentarea sunt demersuri diplomatice orale de o importanță deosebită ce fac referire la poziții sau stări de lucruri care pot crea tensiuni la nivel internațional sau bilateral.

Demersurile diplomatice scrise se constituie în note diplomatice trimise către anumite instituții ale statului acreditar sau către misiunile diplomatice ale statului acreditat. Acestea reprezintă comunicări oficiale ale instituțiilor sau ale misiunilor diplomatice (cu respectarea liniei politicii externe a statului acreditat) prin care sunt făcute cunoscute voințe unilaterale ale unui stat.

Nota verbală reprezintă forma de comunicare scrisă trimisă între misiunea diplomatică a statului acreditat și Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar (sau viceversa) și conține rezultatul unor discuții sau întrevederi anterioare ori o informare a unei părți către cealaltă prin care se comunică aspecte ce nu prezintă neapărat importanță în prezent, dar care pot evolua. Aceasta reprezintă și modalitatea prin care se înștiințează Ministerul Afacerilor Externe a statului acreditar, despre sosirea la post a diplomaților din ambasadă, cu excepția ambasadorului și a atașatului apărării militar, aero și naval pentru care se solicită anterior agrementul. Referitor la forma documentului, acesta nu se semnează, se redactează la persoana a III-a și se incheie cu formule de curtoazie specifice limbii în care a fost elaborată.

Nota semnată are o importanță mai mare decât cea verbală și datorită faptului că se semnează de către ambasador, respectiv ministrul de externe și se incheie cu o formulă de politețe ce susține ideea de considerație a semnatarului față de destinatar.

Negocierile sau convorbirile finalizate cu un acord sau tratat sunt, de obicei, succedate de un schimb de note semnate; în cazul unor evenimente de o importanță mai mică are loc un schimb de note verbale.

Nota colectivă reprezintă nota semnată ce prezintă punctul de vedere comun al mai multor state față de o anumită problemă. Aceasta este semnată de ambasadorii misiunilor statelor în cauză și este adresată ministrului de externe al statului acreditant.

Ambasadorii și ministrul de externe al statului acreditar comunică prin intermediul unor documente oficiale numite scrisori personale, în care aceștia își prezintă propriile puncte de vedere, și nu în mod obligatoriu pe cele ale statelor pe care le reprezintă, acestea având mai mult un caracter amical.

Aide-Memoire-ul reprezintă documentul oficial redactat de către ambasade și trimis ministrului de externe al statului acreditar care face referire la punctele de vedere ale statului respectiv referitoare la convorbirile care au avut loc sau care vor urma în cadrul unor negocieri. Acestea nu se semnează și nu conțin formule de curtoazie.

Ulterior redactării unui Aide-Memoire poate fi alaborat și un Memorandum, acesta din urmă reprezentând o formă mai complexă a demersurilor diplomatice scrise în care un stat își prezintă politica proprie referitoare la o anumită problemă. Acesta cuprinde o analiză cronologică a problemei prezentate, iar din punct de vedere formal, autorii acestuia, ambasade sau delegații prezente la conferințe internaționale, nu trebuie să îl semneze și nu trebuie să folosească formule de curtoazie.

Cel mai grav demers diplomatic îl reprezintă Ultimatumul ce susține poziția ultimă și irevocabilă a unui stat față de altul.

În mediul internațional actual diplomația apărării capătă un rol din ce în ce mai important, iar demersurile diplomatice încep să se manifeste și la nivelul ministerelor de apărare, actorii principali în aceste comunicări fiind atașații apărării militari, aero și navali. Cu toate acestea, nici un demers în această direcție nu poate avea loc fără știrea ambasadorului.

CAPITOLUL AL II-LEA

DIPLOMAȚIA APĂRĂRII

2.1. Definire și conceptualizare

Pentru a înțelege necesitatea conceptului de Diplomația Apărării trebuie să privim întâi asupra misiunii pe care Guvernul Britanic i-a atribuit-o în Ministry of Defence Policy Paper no. – Defence Diplomacy : “To provide forces to meet the varied activities undertaken by the MOD to dispel hostility, build and maintain trust and assist in the development of democratically accountable armed forces, thereby making a significant contribution to conflict prevention and resolution.” (” Pentru a oferi forțele necesare îndeplinirii de către Ministerul Apărării a unor activități variate menite să reducă gradul de ostilitate, să construiască și să mențină încrederea și să susțină dezvoltarea forțelor armate responsabile în mod democratic, aducând astfel o contribuție semnificativă la prevenirea și soluționarea conflictelor.”).

Mutațiile la nivel internațional care au avut loc la sfărșitul secolului XX și începutul celui de-al XXI-lea au condus spre o abordare diferită a conceptului de diplomație, fiind necesară o îmbunătățire și o diversificare a activităților diplomatice. Astfel, prin participarea factorilor militari la gestionarea conflictelor post-Război Rece a fost recunoscută necesitatea uzitării conceptului de „Diplomația Apărării” pentru definirea activităților acestora. ”Diplomația Apărării „abordează un domeniu de graniță și anume acela al interferenței aspectelor militare în diplomație.”

Astfel, s-a pus problema diferențelor dintre Diplomația Apărării și Diplomația Militară. Primul concept acoperă o sferă mai largă, cel de-al doilea fiind doar una dintre componentele primului. Diplomația Apărării este un concept politico-militar care cuprinde toate componentele sistemului național de securitate și modul în care acestea se reflectă sau sunt interpretate în relațiile internaționale. Diplomația Militară reprezintă componenta Diplomației Apărării care se referă în principal la fenomenul militar și parțial la cel politico-militar. Unul dintre aspectele caracteristice ale sale este faptul că activitățile se desfășoară prin intermediul „instituțiilor specializate care, în activitatea lor oficială, desfășurată prin negocieri și tratative pașnice, au în vedere realizarea scopurilor de politică externă, pentru apărarea drepturilor și intereselor statului în relațiile sale cu ceilalți subiecți de drept internațional.”

Dl. General (r.) ing. prof. univ. dr. Sergiu T. Medar (fost atașat al apărării, aero și naval al României în SUA, Canada, Brazilia și Argentina, fost șef al Direcției Generale de Informații a Apărării și al Direcției Informații Militare, consilier prezidențial pentru apărare și securitate națională și coordonator al Comunității Naționale de Informații (CNI) în perioada 2005-2007 și membru al CSAT), a elaborat o definiție pentru conceptul de Diplomația Apărării, afirmând că aceasta reprezintă ”totalitatea acțiunilor desfășurate de un guvern și de personalul implicat de acesta, menite să diminueze climatul de tensiune sau de ostilitate, să implementeze noi măsuri de creștere a încrederii între state, să contribuie la dezvoltarea relațiilor de colaborare și cooperare între armate și să asigure condițiile de creare sau de funcționare a alianțelor și coalițiilor”. De asemenea, diplomatul a enunțat rolul Diplomației Apărării susținând că prin intermediul ei, militarii pot participa activ la prevenirea crizelor, rezolvarea situațiilor post-criză și la câștigarea păcii.

La nivel internațional, o mare parte a statelor lumii a preluat acest concept, desigur cu nuanțe specifice strategiilor de securitate naționale, proprii fiecărui stat în parte.

Marea Britanie folosește conceptul pentru prima dată în STRATEGIC DEFENCE REVIEW din 1998 și în CARTEA ALBĂ A FORȚELOR ARMATE BRITANICE în 1999 și plasează Diplomația Apărării printre cele 9 misiuni ale forțelor armate, ca mod coordonat prin care se pot folosi pe timp de pace resursele militare pentru atingerea celor patru obiective menționate în definitia dată mai sus. Scopul acestui concept îl reprezintă detensionarea ostilităților, construirea și menținerea climatului de încredere și promovarea controlului civil asupra forțelor armate. Celelalte 8 misiuni ale Forțelor Militare Britanice fac referire la asigurarea securității teritoriului național și a teritoriilor de peste mări pe timp de pace, desășurarea de operațiuni umanitare și în sprijinul păcii, participarea la conflicte regionale în interiorul și în afara NATO. Diplomația Apărării a devenit în prezent, în Marea Britanie, obiect de studiu în cadrul procesului de pregătire atât pentru militari cât și pentru civilii care lucrează în domeniul Securității Naționale.

În Statele Unite ale Americii conceptul de Diplomația Apărării nu este formalizat dar Pentagonul desfășoară totuși activități care se înscriu în acest concept, cu diferite state ale lumii, iar Departamentul Apărării întreprinde o amplă activitate diplomatică dusă în sensul politicii externe a SUA. Pentru a completa legislația referitoare la acest concept, SUA au elaborat ”Conceptul de angajare militară pe timp de pace și prevenire a conflictelor” (Preventing Conflict: Military Engagement in Peacetime) ce conține elemente chiar mai extinse și mai dezvoltate decât cele ale Diplomației Apărării.

„În România conceptul de diplomația apărării este în plină evoluție” deși, ca și în cazul SUA, acesta nu este formalizat. Au fost derulate multiple activități care ar intra în aria de acoperire a conceptului (cursuri internaționale în domeniul planificării resurselor de apărare, operațiuni ”Cer Deschis”, operațiuni pentru controlul armamentelor, participarea la misiuni în sprijinul păcii, control permanent al exporturilor de echipamente și tehnologii militare și duale ), iar pentru pregătirea cadrelor militare și civile în acest domeniu, la Universitatea Națională de Apărare și la Colegiu Național de Apărare sunt desfășurate cursuri cu scopul însușirii cunoștințelor pentru prevenirea conflictelor prin intermediul mijloacelor diplomației apărării.

Despre Diplomațiea Apărării, nu se poate vorbi în termeni de eficiență sau ineficiență, ci se poate aprecia doar că, atâta timp cât reușește păstrarea unui climat de pace și încredere reciprocă, aceasta și-a îndeplinit misiunea. Pentru atingerea scopului său, sunt folosiți atașați ai apărării, militari, aero și navali dar anumite componente ale diplomației militare se pot derula și prin intermediul reprezentanților armatei în diferite organizații, coaliții, alianțe, exerciții comune sau alte activități la care participă militari din cel puțin două țări.

2.2. Istoria Diplomației Militare în România.

În legătură cu Diplomația Militară din România, trebuie precizat că la scurt timp după inaugurarea practicii atașaturii militare de către Austria, Prusia și Rusia în secolul al XIX-lea, s-a luat decizia preluării și de către statul român a acestei inițiative. Astfel, „pe data de 12 noiembrie 1859,prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat Statul Major General al Armatei Române,în componența căruia intra și Secția a II-a, primul organ de informații al Armatei Române.” Condusă de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu și sublocotenentul Ștefan Fălcoianu, aceasta avea atribuții în ceea ce privește realizarea de lucrări statistice despre operații tactice și strategice precum și coordonarea și conducerea atașaturii militare. Pentru seriozitatea și profesionalismul de care au dat dovadă cei doi militari în conducerea Direcției, avansarea lor pe linie ierarhică a avut ca punct final gradul de general și chiar înalta funție de ministru de război.

Perioada de suzeranitate otomană(1858-1878) și garanția stabilită la Convenția de la Paris din 1856 a Austriei, Angliei, Franței, Germaniei, Prusiei și Rusiei, au făcut ca acreditarea atașaților români pe lângă oficiile diplomatice din străinătate să fie interzisă. Acest lucru nu a împiedicat totuși trimiterea de repezentanți militari pe lângă agențiile diplomatice române sau pe lângă armatele prietene. Putem vorbi despre atașați militari în adevăratul sens al cuvântului abia începând cu 1878, când maiorul Romulus Magheru a fost numit atașat militar român la Constantinopol. A urmat apoi un val întreg de acreditări ale militarilor români în străinătate, mulți dintre aceștia devenind după încetarea misiunii personalități înalte în structura miltară și de stat. Astfel, nume precum Mareșalul Alexandru Averescu (atașat militar la Berlin devenit ulterior Șef al Marelui Stat Major, Ministru de Război și Președinte al Consiliului de Miniștrii), Generalul Ștefan Holban(atașat militar la Petersburg devenit ulterior Ministru de Război), Generalul Nicolae Rădescu (atașat militar la Londra devenit ulterior Președinte al Consiliului de Miniștrii) și mulți alții au adus cinste acestei funcții diplomatice și armatei din care au făcut parte. Privind de pe cealaltă parte a frontului, România a reprezentat obiect de interes pentru Europa din punct de vedere militar și strategic, lucru ce a făcut ca țările din acest spațiu să decidă cererea acreditării atașaților lor militari în România. Accentul care s-a pus pe acest lucru s-a văzut prin prisma personalităților trimise pentru ocuparea acestei funcții. În acest sens, relevantă a fost funcția de atașat militar al Turciei la București ocupată între 1912-1913 de lt.col. Mustafa Kemal, cunoscut ulteriror ca Kemal Ataturk, președintele care a pus bazele Turciei moderne după Primul Război Mondial.

Îndeplinirea obiectivelor și exercitarea funcției de atașat militar s-a realizat și se realizează și în prezent cu respectarea normelor și regulamentelor specifice în vigoare la momentul respectiv. Astfel, pornind de la prevederile „Regulamentului cu privire la rangul reprezentanților diplomatici” elaborat în cadrul Convenției de la Viena din 1815, statul român prin Marele Stat Major a redactat în mai multe rânduri (1822, 1892, 1938) regulamente ce prevedeau aspectele specifice funcției de atașat militar care să fie în concordanță cu schimbările mediului de securitate intern și internațional. Unul dintre cele mai importante acte referitoare la acest domeniu de activitate este „Instrucțiunile asupra organizării și funcționării serviciului de informații”, aprobat de Generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General, la 20 februarie/ 4 martie 1917. „Prin aceste instrucțiuni s-a fixat doctrina activității de informații militare”, serviciul ieșind de sub tutela altor compartimente din Marele Stat Major.

Un moment de răscruce în istoria Diplomației Militare l-a reprezentat 1 iulie 1945 când a fost desființată întreaga atașatură militară a României, diplomații militari fiind rechemați în țară. Activitatea acestora a fost reluată în 1947, numărul reprezentanților militari români variind de la 14 la 48 (în 1977) ajungând la doar 4 (în 1989) la Belgrad, Budapesta, Berlin și Roma. Schimbările aduse de anul 1990 au adus cu sine o transformare a societății românești, iar acest lucru a fost observat și la nivelul Ministerului Apărării Naționale, acesta cuprinzând trei structuri departamentale de informații: Direcția Informațiilor Militare (DIM), Direcția de Protecție și Siguranță Militară (DPSM) și Secția pentru Protecția Informațiilor (SPI).

Odată cu sfârșitul perioadei comuniste, atașatura militară română s-a bucurat de un avânt considerabil, reprezentarea Armatei Române lărgindu-se de la 38 de state în 1992 la 62 în 2005 (48 de atașați ai apărării acreditați în 48 de state cu reședința în țara de acreditare și 14 țări cu extindere de acreditare-cea mai mare din istoria sa). Aderarea la Structura Nord-Atlantică și comportarea corectă a atașaților români în relațiile cu țările partenere a dus la o creștere a credibilității Direcției Informații Militare precum și la o îmbunătățire a relațiilor de cooperare dintre aceasta și alte structuri din domeniul informativ din străinătate. Astfel a fost atins și punctul sensibil al îmbunătățirii imaginii României și al Armatei Române în străinătate.

2.3. Rolul și funcțiile Diplomației Apărării

Rolul Diplomației Apărării se referă, în principal, la obiectivul acesteia de evitare a confruntării prin toate mijloacele disponibile, dar, într-o manieră exitinsă, acesta se referă și la următoarele:

Creșterea încrederii între state și reducerea riscurilor de izbucnire a conflictelor

Asigurarea activităților ce au ca scop controlul armamentelor;

Prevenirea și combaterea proliferării armelor de distrugere în masă și a celor convenționale, precum și a tehnologiilor nucleare sau cu dublu utilizare;

Adoptarea unor abordări preventive în ceea ce privește domeniul diplomației, economiei, tehnologice sau militare;

Implicarea în acțiuni de reducere a impactului și a efectelor conflictelor și, acolo unde este posibil, stabilirea de propuneri pentru încetarea acestora;

Reasigurarea climatului de pace prin impunerea, menținerea sau consolidarea acestuia;

Asigurarea aplicării principiilor dreptului internațional și umanitar ăn toate acțiunile militare.

În ceea ce privește funcțiile Diplomației Apărării se poate vorbi despre o abordare extinsă a conceptului, ca parte a politicii externe a statului respectiv, sau despre funcțiile aflate în strictă legătură cu dimensiunea militară a acesteia. Astfel, pentru atingerea obiectivului urmărit, Diplomația Apărării prezintă următoarele funcții:

Identificarea căilor și mijloacelor pretabile a fi folosite în prevenirea, monitorizarea și managementul crizelor și al conflictelor și expunerea acestora în cadrul unor participări la negocieri diplomatice;

Promovarea măsurilor atât pentru controlul armamentelor la nivel național cât și pentru exportul acestora sau al tehnologiilor nucleare sau duale;

Promovarea măsurilor de întreținere și dezvoltare a relațiilor de prietenie între state, armate ale unor state aliate, partenere sau prietene, sau între state și organizații și organisme internaționale;

Participarea atât la programe de cooperare ce privesc educația și pregătirea militarilor cât și la exerciții organizate de alianțe/coaliții sau alte state cu care România are relații de colaborare militară;

Desfășurarea de acțiuni de descurajare;

„Aplicarea strictă a conceptelor dreptului internațional și umanitar”;

Utilizarea atașaturii militare, a misiunilor militare și a reprezentanților pe lângă diferite organizații militare și de securitate internațională pentru reprezentarea armatei în exterior și apărarea și promovarea intereselor statului pe scena militară internațională;

„Participarea la realizarea dialogului, parteneriatului și cooperării cu unele organizații militare și de securitate internaționale”;

„Participarea la conferințe, seminarii internaționale, mese rotunde, expoziții și alte manifestări publice cu tematică politico-militară sau militară”;

Desfășurarea unor negocieri și încheierea de tratate sau de acorduri internaționale cu tematică militară și politico-militară;

Informări legale (reglementate de Convenția de la Viena) referitoare la situațiile politico-militare și militare din statul acreditant sau din alte state ce prezintă interes pe scena internațională;

Desfășurarea alături de alte state ale alianțelor și coalițiilor din care face parte și România de activități ce presupun participarea de trupe sau observatori la misiuni reale;

În îndeplinirea acestor funcții trebuie respectate direcțiile de acțiune ale politicii externe. Astfel, diplomații militari nu sunt factorii decidenți în relațiile internaționale, ci actorii care prin creativitate și inițiativă duc la îndeplinirea componentei de apărare.

2.4. Diplomația preventivă și diplomația coercitivă

Din punct de vedere al modalităților prin care se urmărește atingerea scopurilor, diplomația are, în general, două componente de bază: diplomația preventivă și diplomația coercitivă.

Diplomația preventivă, prin componenta sa militară, urmărește realizarea climatului de încredere între state, care să asigure dezvoltarea de relații politice, economice, militare și culturale între acestea. Michael S. Lund definește în lucrarea sa „Preventing Violent Conflict: A Strategy for Preventive Diplomacy” acest tip de diplomație ca o „acțiune întreprinsă în locuri și momente vulnerabile pentru evitarea amenințării sau a folosirii forțelor armate și a formelor asemănătoare de coerciție de către state, cu scopul de a rezolva dispute politice care pot apărea din cauza efectelor destabilizatoare ale unor schimbări economice, sociale, politice și internaționale”. Pentru aceasta se caută cele mai bune soluții și mijloace menite a detensiona relațiile dintre state sau regiuni. Folosind dialogul ca instrument principal, statele găsesc interese comune și încearcă să extindă cooperarea dintre ele, mai ales în domeniul militar. Acest proces de consolidare a încrederii trebuie făcut gradual, cu evaluarea fiecărei etape, pentru a nu trezi suspiciuni legate de o aplicare prea rapidă a măsurilor sau de o abordare prea lentă care denotă dezinteresul unei părți. Atașatul militar face, în acest scop, o analiză a culturii, intereselor și a relațiilor dintre statul acreditar și cel acreditat și face propuneri referitoare la viitoarele direcții de acțiune în relațiile politico-militare și militare dintre state.

Dialogul dintre state la nivel diplomatic trebuie să fie unul structurat, desfășurat într-un cadru bine organizat, cu obiective precise și subiecți stabiliți anterior.

Sfărșitul Războiului Rece a adus în atenție concentrarea pe folosirea diplomației preventive ca principal factor în prevenirea și gestionarea conflictelor. Costurile mari ale managementului conflictelor și efectele acestora au dus la o schimbare de mentalitate caracterizată de aprecierea diplomației preventive ca o metodă mai „generoasă”.

Un exemplu al aplicării acestui tip de comunicare diplomatică îl reprezintă Tratatul privind Forțele Convenționale în Europa (CFE Treaty), semnat de 22 de state (împărțite în două Grupuri de State Părți) la 19 noiembrie 1990 la Paris, și cele nouă tratate adiționale. Bazat pe deviza „Mai multă securitate cu mai puține armamente”, acesta a urmărit dezvoltarea în mod pozitiv a mediului de securitate internațional prin mărirea transparenței, încrederii și cooperării între state, iar ideea de bază pentru înfăptuirea acestor obiective a fost limitarea deținerilor de armamente ale unor state din Europa. Situația politico-militară a mediului internațional a dus la numeroase amendări ale tratatului, cauza principală fiind în majoritatea cazurilor încercarea de limitare a forței Rusiei în teritoriile fostelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Limitările armamentelor s-au făcut în funcție de plafoanele naționale și teritoriale impuse fiecărei țări. Astfel, plafonul național stabilea forța și tehnica militară naționale permise pe teritoriul statului, iar cel teritorial se referea la forțele și tehnica militară străine dislocate pe teritoriul statului respectiv.

Lărgirea NATO datorată celor două valuri de aderare din 1999 și 2004 a determinat modificarea mediului internațional de securitate astfel încât s-a impus o reconsiderare a prevederilor Tratatului în ceea ce privea limitările de tehnică și personal militar. Astfel, la 16 noiembrie 1999 în cadrul Summit-ului Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) de la Istambul s-a propus semnarea „Acordului de adaptare a Tratatului privind Forțele Convenționale în Europa” cunoscut sub numele de „Tratatul CFE adaptat”. Acesta stabilea noi limite inferioare aplicate armamentului statelor membre, noi termeni de îndeplinire a obligațiilor, precum și deschiderea spre alte state din afara tratatului, urmărindu-se limitarea posibilităților executării unor atacuri surpriză și a unor operații militare de mare anvergură.

Scopul și obiectivele tratatului sunt îndeplinite prin intermediul inspecțiilor și verificărilor. În funcție de momentul executării acestora, inspecțiile pot fi pasive sau active. Cele pasive se referă la obligația oricărui stat membru al tratatului de a primi pe teritoriul său, anual, o comisie formată din 9 inspectori ce verifică modul de aplicare a prevederilor Tratatului CFE. În cazul inspecțiilor active, orice stat membru poate efectua, la cere, pe teritoriul altui stat, verificări în privința armamentului deținut.

Inspecțiile se pot face în Locuri Declarate (LD), prevăzute în tratat, sau la cerere în loc specificat, altul decât LD, într-o arie arie geografică ce nu depășește 64 de km² și în interiorul căreia orice linie dreaptă care unește orice două puncte nu va depăși 16 km.

Referitor la informații privind personalul, armamamentul și locul de dislocare a armamentului, fiecare stat membru este obligat să facă o informare anuală și să anunțe modificările care au apărut față de ultimele date furnizate.

Domeniul controlului exporturilor de armament este strâns legat de o serie de elemente ce caracterizează procesul în sine. Astfel, o importanță deosebită este acordată respectării angajamentelor internaționale ale statelor exportatoare precum și a celor la care fac referire diferite acorduri, sancțiuni sau tratate de neproliferare.

Un alt punct de interes al acestui domeniu îl reprezintă informațiile cu privire la statul destinatar al exporturilor. În acest sens sunt avute în atenție situația politică internă și externă a acestuia, gradul de respectare a drepturilor omului de către autoritățile naționale, păstrarea securității naționale a statului precum și a regiunii din care face parte acesta și nu în ultimul rând, riscurile ca armamentul să fie deturnat spre alte destinații.

La nivel internațional controlul exporturilor armamentelor reprezintă activitatea de bază a 3 aranjamente:

Aranjamentul de la Wassenaar

Grupul Furnizorilor Nucleari (Grupul de la Londra)

Comitetul Zangger

Aranjamentul de la Wassenaar (AW) a fost creat în 1996 și urmărește „întărirea securității și stabilității la nivel regional și internațional prin controlul exporturilor de arme convenționale și produse și tehnologii cu dublă utilizare ”.

Participarea României la acestă înțelegere ca membru fondator are o importanță majoră în plan intern (politic, militar și economic) în acest mod fiind facilitată modernizarea armatei conform standardelor NATO și UE. Legătura cu AW este asigurată prin intermediul a două terminale localizate la sediul ANCEX (Direcția Arme Convenționale și Direcția Produse și Tehnlogii cu Dublă Utilizare) și a unuia aflat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (Oficiul Neproliferare și Controlul Armamentelor).

Grupul Furnizorilor Nucleari (NSG) sau Grupul de la Londra a fost creat în 1975 „ca răspuns la testul nuclear indian, care a demonstrat că anumite materiale și tehnologii nucleare pot fi transformate în arme nucleare”. Aceasta reprezintă un aranjament informal format din 44 de state, inclusiv România (din 1991), care are ca scop principal controlarea exporturilor de produse și materiale ce pot servi unor scopuri militare nucleare urmărind neproliferarea armelor nucleare la nivel internațional.

Activitatea NSG constă în garantarea faptului că exporturile nucleare se desfășoară numai în scopuri pașnice, urmărind totodată neafectarea cooperării internaționale ăn domeniul nuclear civil. România participă activ la procesul de prevenire a neproliferării armelor nucleare de distrugere în masă atât prin actualizarea listelor de articole și tehnologii aflate sub control, cât și prin instituționalizarea activității.

După intrarea în vigoare a Tratatului privind Neproliferarea Nucleară (NPT), în 1971 s-a constituit Comitetul Zangger (Comitetul Exportatorilor NPT), aranjament ce urmărea „armonizarea politicilor de control al exporturilor materialelor nucleare”. Obiectivul principal al acestuia îl reprezenta alcătuirea listei materialelor nucleare și strategice necesare a fi supuse controlului la export de către membrii NPT, aceasta defapt completând „lista Wassenaar” și pe cele ale altor regimuri de control.

Pe același model, în cadrul Grupului Australia a fost reglementat și regimul controlului exporturilor materialelor și produselor ce pot fi folosite pentru producerea armelor chimice și biologice urmărindu-se astfel neproliferarea acestora.

Un alt mijloc de creștere a încrederii între state, în special la nivel european,o reprezintă Tratatul „Cer Deschis”. Adoptat în 1992 la Helsinki, acesta „urmărește să sporească încrederea, să faciliteze verificarea modului de respectare a acordurilor prezente sau viitoare privind controlul armamentelor și să amelioreze capacitatea de detectare rapidă și de gestionare ulterioară a crizelor, prin autorizarea, după principiul reciprocității, a survolării teritoriului național”.

În urma acestui tratat, cele 34 de state semnatare se angajează să permită celorlalte țări membre să execute un număr de zboruri de observare pe teritorul lor. Acestea se execută în condițiile stabilite prin tratat, respectându-se prevederile referitoare la momentul executării survolărilor, tipul de aeronave permise a fi folosite, tipul de aparatură folosită în captarea imaginilor, precum și punctele de intrare și ieșire de pe teritoriul statului inspectat.

Inspecțiile aeriene se pot face atât la nivel statal, cât și la nivel de Grupuri de State Părți. Urmărindu-se un cost mai redus de resurse, în prezent s-au format 3 astfel de grupuri ce au drepturi depline, egale cu cele ale unui stat propriu-zis:

Belgia, Olanda, Luxemburg;

Rusia și Belarus;

Belgia, Franța, Germania, Grecia, Italia, Spania, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Marea Britanie.

Acestor Grupuri, precum și fiecărui stat în parte i-a fost alocată o anumită cotă, reprezentând numărul de zboruri pe care îl poate executa de-a lungul unui an. Dacă un stat dorește să execute un număr mai mare de survolări pe teritoriul altui stat, între cele două părți trebuie semnat un acord bilateral. România a semnat astfel de acorduri cu Bulgaria și Ungaria, între statul român și cel ungar desfășurându-se până în prezent aproximativ 50 de misiuni „Cer Deschis”.

În sprijinul statelor care nu posedă o aeronavă certificată pentru executarea unor astfel de survolări, există opțiunea „TAXI” prin care se închiriază o platformă „Cer Deschis” de la un alt stat. Datorită problemelor de înzestrare ale armatei române cu aeronave AN-30 destinate observării și fotografierii aeriene, s-a luat în considerare această opțiune, costurile necesare achiziționării de noi echipamente sau a recondiționării celor deja deținute fiind mult prea mari.

La nivel internațional, Tratatul „Cer Deschis” a contribuit la întărirea climatului de securitate prin prevenirea și gestionarea crizelor și conflictelor cauzate de o posibilă nerespectare a condițiilor Tratatului CFE. Luând în considerare preocupările internaționale actuale, tratatul ar putea urmări pe viitor, extinderea responsabilităților și în domeniul securității mediului, fiind pusă în discuție tot mai mult problema încălzirii globale, a energiei „verde” și a calamităților naturale.

Diplomația coercitivă reprezintă acea componentă a diplomației care se folosește în urma constatării eșecului diplomației preventive. Aceasta presupune utilizarea descurajării și a operațiunilor în sprijinul păcii ca factori principali de evitare sau limitare a crizelor sau a conflictelor internaționale. Denumirea de „coercitiv” nu trebuie să inducă neapărat ideea de agresiune, cooperarea pe linie militară cu scopul descurajării unor posibili actori fiind un exemplu de mijloc pașnic de realizare a diplomației.

Deși teoreticieni realiști precum H. Morgenthau susțin că „statul mondial” este singura garanție împotriva războiului, trebuie înțeles faptul că diplomația coercitivă nu reprezintă diplomația războiului ci mai degrabă „încercarea de a convinge o țintă, un stat, un grup (sau grupuri) dintr-un stat sau un actor nonstatal să își schimbe comportamentul inacceptabil fie prin amenințarea cu utilizarea forței, fie prin utilizarea limitată a forței ”. Gl. Teodor Frunzeti susține că diplomația coercitivă trebuie privită mai mult ca o strategie politico-diplomatică prin care se urmărește determinarea unui adversar să își schimbe intențiile și să se conformeze unor cerințe venite din partea unui alt stat sau a unei organizații internaționale. Făcând o comparație cu teoria descurajării, diplomația coercitivă are atât caracter preventiv cât și de combatere a acțiunilor deja începute ale adversarului. Aceasta nu utilizează forța ca instrument distructiv ci ca instrument psihologic de descurajare.

Alexander A. George, specialist în relațiile internaționale, afirmă că diplomația coercitivă urmărește îndeplinirea unor obiective ce presupun convingerea adversarului în trei privințe: să renunțe la intențiile sale, să stopeze acțiunile pe care deja le desfășura și să facă „schimbări fundamentale în guvernul său”. Pentru asigurarea succesului pe aceste trei linii de direcție, este necesară o planificare strategică riguroasă a deciziilor ce trebuie luate.

Operațiunile în sprijinul păcii reprezintă instrumentul diplomației coercitive prin intermediul căreia, alături de dialog, s-a demonstrat la nivel global eficiența cooperării multidimensionale a comunității internaționale în domeniul asigurării securității globale. Cu toate acestea, există un scepticism al statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite (ONU) care se bazează pe întrebarea dacă se poate vorbi până la urmă despre un succes al acestor misiuni. Răspunsul trebuie elaborat analizând pe de o parte măsurile luate pentru asigurarea eliminării surselor de insecuritate, iar pe cealaltă parte, efectul acestora în plan concret. Astfel, deși au fost schimbate guverne, au fost introduse sisteme de vot liber și s-a acordat sprijin în crearea forțelor de securitate proprii, după părăsirea teritoriului de către Forțele ONU, violențele s-au intensificat. Insuccesul operațiunilor de menținere a păcii se poate datora și slabei pregătiri logistice a forțelor de pace.Acesta a fost cazul Somaliei și al Bosniei când urmările au fost conflicte soldate cu numeroase victime civile. Drept răspuns la aceste rezultate defavorabile, pe baza „Raportului Brahimi”, a avut loc o reformă ce a vizat operațiunile în sprijinul păcii. Aceasta presupunea desfășurarea misiunilor pe trei direcții: „prevenirea conflictelor („conflict prevention”)și instaurarea păcii („peace-making”), menținerea păcii („peace-keeping”) și consolidarea păcii („peace-building”)”. Prevenirea conflictelor se referă, în principal, la folosirea organizațiilor neguvernamentale, a mijloacelor diplomației prevenitive, și a organismelor regionale, în scopul descurajării părților conflictuale, pentru apărărea drepturilor omului și pentru asigurarea unui nivel de trai decent pentru cetățeni. Menținerea păcii se bazează pe imparțialitate și pe intervenția în forță (în cazul nerespectării prevederilor acordului de pace de către o parte), iar consolidarea păcii se face prin punerea în aplicare a unor strategii și programe de consolidare a păcii prin intermediul poliției civile, al experților politici și al specialiștilor în drepturile omului.

Prima operațiune propriu-zisă de menținere a păcii a fost instituită în 1948 de către Consiliul de Securitate ONU și a reprezentat începutul unui drum lung spre aducerea păcii în zonele de conflict. În funcție de perioada în care s-au desfășurat, misiunile de menținere a păcii au avut un caracter intern sau extern, influențat de situația mediului de securitate internațional. Astfel, misiunile instituite înaintea închierii Războiului Rece au urmărit soluționarea conflictelor interstatale prin prezența unor forțe civile umanitare în zonă, asigurarea respectării încetării focului și asigurarea unor zone-tampon între statele combatante. Anul 1989 a produs schimbări majore în ceea ce privește modul de desfășurare a misiunilor de menținere a păcii, obiectivele acestora fiind centrate pe controlul conflictelor provocate de elemente precum crizele interne, apariția sau disparția unor state de pe scena internațională și crearea de zone neguvernate sau neguvernabile ce destabilizau anumite regiuni. Complexitatea crescândă a misiunilor a dus la o modificare a percepției referitoare la personalul folosit. În acest sens, s-a trecut de la o organizare bazată pe structuri militare la una în mare parte civilă, punându-se accent pe asigurarea desfășurării de alegeri libere pe teritoriul statelor respective și pe respectarea drepturilor omului. Pentru asistență în constituirea de guverne și de forțe proprii de securitate, în misiunile de menținere a păcii , în principal ale ONU, se folosesc specialiști și experți civili, categorie ce reprezintă 25% din contingentul forțelor. Tot în perioada post-Război Rece (1992), secretarul general Boutros Boutros-Ghali a stabilit în „Agenda pentru Pace” etapele cronologice ale soluționării conflictelor: „Preventive Diplomacy, Peacemaking, Peacekeeping, Peacebuilding ”; în 1995, la cele 4 se vor adăuga misiunile de Peace enforcement și vor fi stabilite consecințele nerespectării memorandumului de implementare a păcii .

Eficiența operațiilor de sprijin al păcii depinde într-o foarte mare măsură de cooperarea care trebuie să existe la nivelul organizațiilor ce acționează. Aliniate în lupta pentru asigurarea securității și a stabilității globale prin astfel de operații sunt Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Uniunea Europeană (UE).

NATO, alianța politico-militară devenită cu ocazia elaborării Noului Concept Strategic alianță de securitate (Art. 36), are un rol deosebit în misiunile în sprijinul păcii, disponibilitatea de acțiune în acest sens fiind declarată, de către miniștrii de externe ai statelor membre NATO, în decembrie 1992. După închierea Războiului Rece, Alianța a urmărit sporirea securității euroatlantice atât prin mijloace „hard” cât și prin cele „soft”, în cazul celor din urmă punându-se accent în principal pe negociere, dialog și cooperare internațională. Pentru asigurarea păcii și stabilității zonei euroatlantice NATO desfășoară misiuni, inclusiv de menținere a păcii, care să urmărească prevenirea și managementul crizelor din acest spațiu.

Datorită numeroaselor misiuni desfășurate în scopul menținerii securității internaționale, ONU a devenit simbolul internațional al păcii, Premiul Nobel pentru Pace, în 2001, fiindu-i acordat acesteia și secretarul general Kofi Annan. Consiliul de Securitate al ONU format din 15 membrii hotărăște instituirea, aprobarea sau prelungirea operațiunilor de menținere a păcii, ca reprezentant al tuturor statelor ce au aderat la Organizație. Pentru desfășurarea unei misiuni este nevoie de votul a 9 membrii din cei 15, iar a doua condiție este ca nici unul din voturile negative să nu fie al unui membru permanent (sunt 5 membri permanenți). După obținerea aprobării, are loc o planificare riguroasă a acțiunii ce implică scopul acesteia, factorii participanți la misiune și modul de angajare al acestora precum și detalii referitoare la logistică, costuri și administrație etc.

OSCE reprezintă organizația cea mai reprezentativă a promovării păcii, stabilității și democrației în Europa și joacă un rol principal în asigurarea securității zonei și a respectării drepturilor omului. Prin diplomație și cooperare aceasta a urmărit prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea postconflict.

Transformările mediului internațional și regional de securitate au dus la o adaptare a organizațiilor în sensul accentuării dimensiunii de apărare a acestora. Uniunea Europeană demonstrează acest lucru prin înființarea în 1992, la Tratatul de la Mastricht, a celui de-al doilea pilon al sau, Politica Externă de Securitate Colectivă. Dimensiunea politicii externe a acesteia este centrată pe idei precum cooperare, democrație, menținere a păcii și respectarea drepturilor omului, în timp ce domeniul de securitate și apărare este fondat pe ideea dezarmării, și pe cea a unei politici europene de securitate și apărare.

Prin implicarea NATO în operațiunile în sprijinul păcii (Peace Support Operations) desfășurate în baza unui mandat ONU sau OSCE au rezultat acțiuni complexe, multifuncționale, încadrate în așa-numitele „operații militare altele decât războiul” (Operations Other Than War- OOTW). Acestea cuprind și operațiile întrunite multinaționale (Multinational Joint Operations – MJO) care presupun desfășurarea de acțiuni militare de către două sau mai multe state, aflate sub comandă unică, în vederea îndeplinirii unui scop unic.

Respectând direcțiile de acțiune stabilite în cadrul Raportului Brahimi, au fost conturate șase tipuri de operații în sprijinul păcii:

Operațiile de menținere a păcii (peace-keeping operations). Acestea urmăresc menținerea păcii prin acțiuni pașnice de soluționare a disputelor. Deși în Carta Națiunilor Unite nu se regăsește conceptul de „peace-keeping”, aceste operații au ca bază capitolul VI al acestui document și se referă la utilizarea de tehnici precum negocierea, arbitrajul sau medierea pentru implementarea acordurilor de pace.

Specifice acesui tip de operații sunt operațiunile de observare, interpunere a forței, asistență pentru tranziție și control al armamentelor. Observarea se face de către grupuri de persoane special alese de către ONU (obsrvatori ONU neînarmați) pentru monitorizarea și supravegherea evoluției unor zone precum și pentru verificarea respectării măsurilor stabilite de un acord sau armistițiu. Pentru valorificarea momentelor de încetare provizorie a focului sunt desfășurate operațiuni de interpunere a unei forțe imparțiale între părți. Trecerea de la starea de conflict încheiat la cea de pace se face prin operațiuni de asistență pentru tranziție ce constau în principal în negocieri de acorduri de pace și în măsuri de implementare a acestora. Pentru facilitarea acțiunilor se urmărește instaurarea unui mediu politic acceptat atât la nivel intern (de către populația de pe teritoriul țintă) cât și la nivel internațional. Un sprijin deosebit în operațiunile de menținere a păcii îl au operațiunile de control al armamentului ce urmăresc menținerea stabilității regionale prin sporirea încrederii ăntre state.

În direcția instaurării păcii specificată în raportul Brahimi, se încadrează operațiile de impunere a păcii. Acestea reprezintă răspunsul coercitiv al ONU la situațiile în care un conflict nu s-a finalizat cu un consens. Acțiunile de obicei militare ce urmăresc menținerea sau restabilirea păcii și impunerea unor anumite condiții stabilite în mandat, se desfășoară în mare măsură prin cooperarea NATO cu ONU. Alianța Nord-Atlantică reprezintă, în prezent, singurul organism capabil să comande, să conducă, să desfășoare și să controleze astfel de operațiuni. În desfășurarea operațiilor de impunere a păcii, un rol esențial îl au Regulile de Angajare (ROE) stabilite. Acestea urmăresc în principal atingerea obiectivului cu o cantitate minimă de forță folosită și minimalizarea numărului victimelor. Trebuie avut tot timpul în vedere faptul că nu se urmărește înfrângerea adversarilor ci obligarea acestora să acționeze într-o anumită direcție.

Un alt tip de operații îl reprezintă Operațiile de prevenire a conflictului. Conform prevederilor Capitolului VI al Cartei ONU, în scopul prevenirii și escaladării crizelor și conflictelor se folosesc atât inițiative diplomatice cât și militare. Astfel, în scopul descurajării unor posibile acțiuni ostile sunt dislocate forțe în spații adiacente celor unde ar putea izbucni conflicte sau chiar în interiorul acestora. Operațiile de acest tip pun accent, înainte de toate, pe o avertizare timpurie a țărilor sau organizațiilor cu privire la un potențial calificat. Acest lucru este realizat prin monitorizarea continuă a unor zone, respectiv a activităților militare terestre, aeriene sau navale, ce se desfășoară în acele teritorii. O transparență accentuată a acestei monitorizări are de asemenea rol de descurajare. Pe linie de protecție a oamenilor au fost instituite operațiuni de evacuare a noncombatanților (Non-combatants evacuation operations) ,sau NEO, ce transmit un mesaj dublu: preocuparea de la nivel internațional pentru populația din zonă și posibilitatea unei intervenții limitate în cazul în care nu se ajunge la un consens.

Pentru consolidarea păcii se desfășoară acțiuni ce urmăresc sprijinirea factorilor politici, militari și a structurilor responsabile cu stabilizarea mediului pe termen mediu și lung. Operațiile de construcție a păcii (Peace Building Operations-PBO) presupun acțiuni de promovare a încrederii, a bunăstării și a ideii de refacere economică. În acest caz, acțiunile militare sunt limitate și constau în principal în asigurarea stabilității mediului, ajutarea autorităților civile și instruirea forțelor armate locale.

Operațiile de realizare a păcii fac parte din categoria celor de instaurare a păcii. Ceea ce deosebește operațiile de impunere a păcii de cele de realizare a păcii este modul de acțiune. Dacă primele aveau în baza Cartei ONU autorizația să utilizeze forța armată, operațiile de realizare a păcii se bazează mai mult pe dimensiunea diplomatică de rezolvare a unui conflict. Prin negociere, mediere, conciliere dar și presiuni diplomatice, se încearcă aducerea statelor conflictuale la un consens, iar în cazul în care aceste mijloace nu sunt suficiente, sunt desfășurate misiuni de impunere a păcii precum sancțiunile sau embargoul.

Un tip aparte de operații de sprijinire a păcii îl reprezintă cele umanitare. Scopul principal în acest caz îl reprezintă apărarea și acordarea de asistență umanitară persoanelor ce au suferit în urma declanșării unor dezastre naturale sau cauzate de om. Acestea vin în sprijinul eforturilor autorităților locale ce acordă ajutor în ceea ce privește satisfacerea necesităților vitale ale oamenilor din teritoriul respectiv (asistență medicală, hrană și adăpost). Un alt element de bază al operațiilor umanitare îl reprezintă respectarea drepturilor omului și acesta poate constitui în unele cazuri, chiar motivul intervenției unei organizații internaționale prin operațiuni de impunere a păcii.

Accentuarea ideii de folosire a forței în diplomația coercitivă a dus la o abordare diferită ce presupune utilizarea termenului de „constrangere” în locul celui de „descurajare”. Diferența nu se află doar la nivel lingvistic ci și la nivel semantic: „descurajarea” reprezintă un instrument mai mult defensiv ce presupune așteptarea în speranța că adversarul nu va acționa, în timp ce „constrângerea” are un caracter activ, ofensiv și preemptiv bazat pe atacarea oponentului înainte ca acesta să poată acționa. Pentru a combate această opinie, descurajarea a fost analizată atât ca parte a diplomației coercitive (descurajare activă) cât și ca element constitutiv al diplomației preventive (descurajare pasivă). Ceea ce diferențiază aceste două abordări este ideea de folosire a forței în opoziție cu amenințarea de folosire a forței. Deși există această distingere între cele două tipuri de descurajare, numitorul comun al lor îl reprezintă scopul: convingerea adversarului că este în interesul lui să nu acționeze într-o anumită direcție („exploatarea forței potențiale”). Această amenințare a adversarului poate avea și consecințe negative, acțiunile de descurajare putând duce la o înarmare excesivă a oponentului și poate chiar la o acțiune ofensivă din partea acestuia. Exemplul cel mai bun în acest caz îl reprezintă cursa înarmărilor din timpul Războiului Rece cand forțele occidentale și blocul sovietic au investit sume uriașe în dezvoltarea armamentului convențional. Efectul pozitiv al acestor acțiuni a constat în investiția foarte mare în cercetare, ceea ce a dus la noi descoperiri care au ajutat la dezvoltarea diferitelor sectoare ale economiei.

Descurajarea pasivă poate fi folosită prin numeroase acțiuni. Astfel, parăzile militare reprezintă un mijloc foarte bun de a scoate în evidență capacitatea forțelor armatei și nivelul de pregătire al acestora. Tot în acest scop sunt executate exerciții și aplicații militare unde este folosită cea mai modernă tehnică pe care statul în cauză o are. La astfel de evenimente, foarte mediatizate, sunt invitate personalități străine cărora le este prezentată mai mult amploarea exercițiilor decât aspecte tehnico-tactice cu caracter de noutate. Mijloacele de comunicare în masă au o importanță majoră în procesul de descurajare pasivă întrucât publicații precum „ Jane’s ” sunt folosite cu scopul de a prezenta capacități supraestimate ale forțelor armate ale unui stat. Serviciile de informații sunt implicate de asemenea în desfășurarea de activități în direcția descurajării pasive, făcând publice prin mass-media, informații sensibile ale altor state.

Bazată pe acțiuni ofensive, descurajarea activă presupune folosirea de metode precum: impunerea de sancțiuni economice asupra unor state cu scopul influențării populației acestora pentru a porni o acțiune de schimbare a regimului; impunerea embargoului pe importul de armamament de către ONU, OSCE, UE sau un anume stat, în teritoriile care puteau prezenta o amenințare din punctul de vedere al cantității de arme deținute; condiționarea acceptării ca anumite state să poată participa la programe internaționale având ca scop creșterea securității unei zone; lovirea unor obiective prin intermediul unor raiduri aeriene; războiul limitat care urmărește oprirea unor atacuri disproporționate asupra unor zone sau state, stoparea abuzurilor guvernelor asupra unei anumite populații, evitarea conflictelor ce ar putea cauza un dezastru umanitar în zonă.

CAPITOLUL AL III-LEA

MISIUNILE DIPLOMATICE

3.1. Noțiuni generale

La nivelul relațiilor internaționale, statele au stabilit între ele raporturi dintre cele mai variate. Relațiile diplomatice reprezintă acea categorie al cărei scop îl reprezintă asigurarea unui dialog politic între diferite subiecte ale dreptului internațional. În cazul relațiilor interstatale, cele două părți ajung la recunoașterea reciprocă a calității lor de personalități juridice de drept internațional ce sunt conștiente de angajamentele ce le revin fiecăreia. Aceste relații pot necesita deschiderea unei misiuni diplomatice atunci când se desfășoară pe o perioadă nedeterminată de timp, dar pot fi și temporare. Atunci când relațiile diplomatice dintre două state se derulează pe teritoriul unui stat terț cu care ambele întrețin relații de acest gen, nu este necesară deschiderea unei misiuni diplomatice între cele două părți.

Un acord stabilit între două state reprezintă baza deschiderii unei misiuni diplomatice, iar intrarea în vigoare a acestuia reprezintă momentul din care misiunea poate funcționa. Între misiuni și personalul acesteia există o legătură strânsă însă trebuie să se țină cont de faptul că schimbările de personal nu afectează existența misiunii. Din punct de vedere legislativ, crearea unei misiuni și numirea membrilor săi diferă în totalitate, iar încetarea funcției unui membru nu se face pe baza acelorași motive pentru care misiunea încetează.

3.2. Clasificare

Relațiile interstatale sau cele stabilite între state și diferite organizații internaționale sunt menținute la nivel internațional prin trei forme instituționalizate de reprezentare:

Misiuni diplomatice permanente

Misiuni diplomatice temporare

Misiuni diplomatice speciale

Misiunile diplomatice permanente reprezintă acea formă de reprezentare folosită de state (ca subiecte de rept internațional) pentru asigurarea permanentizării relațiilor diplomatice dintre ele. Spre deosebire de acestea, misiunile temporare se folosesc pentru stabilirea unor relații de comunicare între state, pe diferite probleme de interes comun.

Pentru îndeplinirea unor sarcini speciale, specifice, statele sau organizațiile internaționale utilizează misiuni specializate ce urmăresc îndeplinirea unui scop comun celor două părți. Cele mai frecvente misiuni de acest fel sunt misiunile economice și cele culturale, desfășurate de reprezentanți ai Uniunii Europene sau ai Organizației Națiunilor Unite, iar în ceea ce privește durata lor de funcționare, acestea pot fi temporare sau permanente.

3.2.1. Misiuni diplomatice permanente

Din punct de vedere al complexității și al importanței lor în plan internațional, misiunile permanente reprezintă principala modalitate folosită de state pentru relaționarea pe linie diplomatică. Organizarea și funcționarea acestora a fost stabilită în cadrul Convenției de la Viena din 1961 unde sunt folosiți termenii de „trimitere” și „rechemare” pentru a defini inființarea, respectiv încetarea unei misiuni diplomatice.

Trimiterea unei misiuni diplomatice permanente se face „numai în baza unui acord special, numit „raport de misiune diplomatică”, iar din punct de vedere juridic, misiunile se sprijină pe relații diplomatice existente între părți. Nu trebuie confundată trimiterea misiunii cu acreditarea șefului acesteia, pentru cel din urmă existând o procedură specială în acest sens.

Acordul, în ceea ce privește trimiterea unei misiuni permanente, trebuie să fie reciproc între cele două state și să se refere atât la deschiderea reprezentanței, cât și la nivelul acesteia, fără însă a ține cont de data deschiderii ei.

Detalii referitoare la funcționarea și organizarea misiunii sunt stabilite prin consens de cele două state și se referă în principal la:

„nivelul de reprezentare (ambasadă sau legație)”;

Locația unde misiunea își va avea sediul („poate să nu coincidă cu capitala statului acreditar”) – Convenția de la Viena nu face referiri la sediul misiunii permanente;

În unele cazuri numărul personalului unei misiuni este stabilit prin consens de către cele două state. Cu toate acestea, potrivit Convenției de la Viena, statul acreditar poate, în lipsa unui acord explicit, să ceară ca efectivul „să fie menținut în limitele a ceea ce el consideră ca rezonabil și normal”;

Structura misiunii – birourile misiunii, potrivit Art. 12 al Convenției de la Viena, pot fi deschise atât în localitatea în care misiunea își are sediul, dar și în alte locații, cu consimțământul statului acreditar;

În România, potrivit Art. 91 din Constituție, Președintele statului are atribuții în ceea ce privește aprobarea prin decret a înființării, desființării și schimbării rangului unei misiuni diplomatice, dar respectarea în prealabil și a Convenției de la Viena din 1963 impune ca orice modificare să se facă după obținerea consimțământului statului de reședință. Aceste aspecte nu fac obiectul schimbărilor de la nivelul personalului misiunii.

Încetarea activității unei misiuni diplomatice poate fi rezultatul ruperii relațiilor diplomatice sau a înăspririi relațiilor dintre cele două subiecte de drept internațional. Încetarea poate avea caracter temporar sau permanent, cu obligația statului acreditat să notifice această acțiune diplomatică statului acreditar.

În funcție de nivelul de reprezentare și de specificul lor, misiunile diplomatice permanente pot fi: ambasade, legații, nunciaturi, internunciaturi, consulate, delegații permanente, Înalte Comisariate și misiuni ale organizațiilor internaționale pe lângă state.

Ambasada reprezintă misiunea diplomatică permanentă cu cel mai înalt nivel de reprezentare. Ambasadorul este șeful de misiune cu rangul cel mai înalt și ocupă prima poziție în ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii. Acesta este urmat, potrivit ordinii de precădere, de:

adjunctul șefului de misiune

atașatul apărării, militar, aero și naval

miniștrii consilieri politici, economici, culturali, etc.

secretarii diplomatici (gradul III, II, I) și adjuncții atașatului apărării, militar, aero și naval

atașații diplomatici (nu trebuie confundați atașatul apărării, militar, aero și naval cu atașatul diplomatic, acesta din urmă reprezentând cel mai mic rang diplomatic)

Această ordine se stabilește în cadrul corpului diplomatic în funcție de rangul diplomatic al membrilor personalului misiunii, vechimea acestora în poziția diplomatică în care au fost acreditați sau notificați ți vârsta lor.

Legația sau legațiunea este acea misiune diplomatică permanentă, inferioară ca rang ambasadei, iar șeful acesteia este un ministru plenipotențiar.

Pentru reprezentarea comunităților internaționale de credincioși catolici, au fost înființate misiunile diplomatice permanente numite „Nunciatură” și „Internunciatură”. Acestea sunt create de către Sfântul Scaun care numește un nunțiu sau un internunțiu, ca șef al misiunii, echivalent ca rang ambasadorului, respectiv ministrului plenipotențiar.

Statele care au o legătură specială între ele, cum sunt statele Commonwealthului (50 de țări) folosesc pentru dialog și reprezentare misiuni diplomatice permanente numite „Înalte Comisariate”. Șeful acesteia este un guvernator general care reprezintă Regina Marii Britanii în statul acreditar sau guvernul statului acreditat în cazul în care atât statul primitor cât și cel trimițător au același șef de stat.

Consulatele sunt misiuni diplomatice permanente ce țin de ambasade și au în atribuții gestionarea probelemelor juridice dintre cele două state. Sediul misiunii poate exista și în alte localități decât cele în care se află ambasada.

Delegațiile permanente sunt acele misiuni diplomatice ce au ca subiecte de drept internațional, state și organizații internaționale. Prin intermediu șefului de misiune, statele sunt reprezentate la nivelul acelei organizații, iar ca ordine de precădere, misiunea este echivalentă cu ambasada.

În opoziție cu delegațiile permanente, organizațiile internaționale își pot trimite de asemenea misiuni diplomatice în anumite state pentru a fi reprezentate. Aceste misiuni beneficiază de privilegiile și imunitățile specifice ambasadelor, dar nu este obligatoriu ca șefii de misiune să fie echivalenți cu ambasadorii.

Structura unei misiuni diplomatice se referă la organizarea acesteia pe birouri și secțiuni, în funcție de importanța și puterea economică a statului acreditar și în concordanță cu legea internă a acestuia. Astfel, în principal, structura misiunii conține:

Cancelaria; Aceasta reprezintă organul principal al misiunii și are atribuții în ceea ce privește primirea, elaborarea și trimiterea documentelor care sunt de compentența șefului de misiune. Șeful acesteia este cancelarul, în cazul ambasadelor și prim-secretarul, în cazul legațiilor. Acesta este locțiitorul șefului de misiune și îi oferă sprijin acestuia în luarea de decizii.

Biroul atașatului apărării militar, aero și naval este acea structură la nivelul căreia sunt analizate aspectele referitoare la relațiile militare și politico-militare dintre statul acreditar și cel acreditat.

Secția economică este condusă de către un Atașat economic și are atribuții de menținere și îmbunătățire a relațiilor economice dintre statul acreditar și cel acreditat. Șeful acestei structuri, după o analiză atentă a situației economice a statului rezident, pregătește și negociază acordurile comerciale ce ajută la realizarea intereselor economice ale statului pe care îl reprezintă. În activitatea sa, atașatul economic menține o relație strânsă cu consulul, prin intermediul acestuia putând avea loc contacte cu persoane din mediul întreprinzătorilor locali.

Biroul atașatului cultural se ocupă în principal cu organizarea și menținerea unor relații culturale între cele două state, promovând în același timp valorile sociale și culturale ale statului acreditat pe teritoriul statului acreditant. Activitățile cele mai cunoscute ale șefului structurii sunt oferirea de burse de studiu, organizarea de conferințe și semnarea de acorduri culturale între cele două state.

Biroul de presă se ocupă de informarea misiunii diplomatice și a statului acreditat cu privire la situația internă a statului acreditar, așa cum este prezentată ea în presa internă și internațională. Șeful acestei structuri, atașatul de presă, este purtătorul de cuvânt al misiunii diplomatice.

Alte birouri specializate prin care sunt reprezentate diferite instituții ale statului acreditat precum serviciile de informații.

3.2.2. Misiunile temporare și misiunile specializate

Spre deosebire de misiunile permanente, cele temporare și cele speciale funcționează pe o perioadă limitată de timp și vizează de obicei rezolvarea unor probleme importante și urgente.

Teoretizarea acestor două tipuri de misiuni a dus la nenumărate discuții pe tema diferenței dintre diplomația ad-hoc, carcateristică misiunilor temporare și diplomația prin misiuni speciale. Primul aspect care poate fi observat și face diferența între cele două este că diplomația ad-hoc se desfășoară în baza normelor dreptului diplomatic cutuminar, imprecise și în curs de formare, pe când misiunile speciale funcționează respectând reglementările stabilite prin Convenția privind misiunile speciale din 1969. Luând ca punct de reper caracterul temporal, misiunile speciale pot fi încadrate în grupul misiunilor temporare. Pentru a le delimita, s-au stabilit două caracteristici care fac diferența dintre cele două:

În baza art. 3 al Convenției privind misiunile speciale, funcțiile misiunii speciale sunt stabilite prin consens de statul primitor și de cel trimițător. În cazul diplomației ad-hoc, acest consimțământ nu este necesar, putând fi luat în considerare chiar și unul tacit. Un exemplu de formă de diplomație ad-hoc îl reprezintă participarea la unele ceremonii sau acțiuni protocolare.

În ceea ce privește nivelul de reprezentare pe care îl au, misiunile speciale acționează urmărind realizarea intereselor statului acreditat, în timp ce prin diplomație ad-hoc se pot urmări interesele unei anumite persoane sau ale unui grup de persoane.

3.3. Atașatura Militară

Într-o lume caracterizată de relațiile politice și militare dintre state, dialogul internațional pe diferite domenii joacă un rol foarte important. Astfel, reprezantanții statelor acreditate pentru diferite misiuni diplomatice desfășoară actvități specifice structurii din care fac parte, în scopul îmbunătățirii și menținerii relațiilor dintre cele două state.

Relațiile militare sunt atributul atașatului apărării, militar, aero și naval care are obligația să îl informeze pe ambasador cu privire la problemele politico-militare și militare din statul în care sunt acreditați. În cazul în care informațiile obținute de atașat au caracter de secret militar, acesta poate, spre deosebire de ceilalți membrii ai personalului diplomatic, să le comunice direct Ministerului Apărării Naționale al statului pe care îl reprezintă. Importanța acestei funcții este demonstrată și de faptul că atașatul este, în afară de șeful de misiune, singurul diplomat pentru a cărei acreditare se cere agrementul statului primitor.

Atașatul apărării, militar, aero și naval este militar activ, face parte din forțele armate ale statului acreditat (Forțele Terestre, Forțele Aeriene sau Forțele Navale) și asigură legătura permanentă între șeful Statului Major General și ministrul apărării naționale cu ambasadorul acreditat în statul în care atașatul îsi desfășoară activitatea.

În activitățile lui, atașatul apărării, militar, aero și naval al României îndeplinește 4 misiuni de bază:

Reprezintă diplomatic Ministerul Apărării Naționale și Armata României în fața autorităților militare și civile, a corpului diplomatic militar și a populației statului acreditar.

Atașatul român organizează, gestionează și desfășoară diferite activități de reprezentare ce au ca scop promovarea României, a valorilor naționale și culturale românești și a istoriei patriei. Acesta informează statul acreditar cu privire la politica de apărare a României și la modificările ce au survenit în procesul de transformare al armatei pentru alinierea la standardele NATO.

Atașatul militar pregătește, sprijină și paricipă la vizitele Președintelui României, ale Primului Ministru român, ale ministrului Apărării Naționale, ale Șefului Statului Major General și ale șefilor categoriilor de forțe din România, în statul acreditar.

Pentru îmbunătățirea relațiilor militare dintre state, atașatul militar are relații strânse cu ceilalți atașați militari acreditați în statul respectiv.

La sărbătorirea zilei Armatei Române și a Zilei Naționale, atașatul militar organizează și desfășoară diferite activități legate de acestea.

Promovează interesele industriei de apărare din România.

Relaționarea pe linie diplomatică militară între state poate fi îmbunătățită de către atașatul apărării prin diferite acțiuni ce urmăresc obținerea unei colaborări strânse în domeniul industriei de apărare și al cercetării tehnico-științifice din domeniul militar. Astfel, diplomatul militar sprijină propunerile Departamentului pentru Armamente al Ministerului Apărării Naționale de realizare a unor colaborări sau achiziționări cu statul gazdă.

În ceea ce privește activitatea de informații a atașatului, acesta informează Ministerul Apărării Naționale cu privire la situația curentă și a nevoilor de tehnică militară ale statului acreditar și propune autorităților române să participe, pe teritoriul statului în care este acreditat, la diferite expoziții, saloane și alte activități prin care este promovată tehnică și aparatura militară străină. Astfel, se pot pune bazele unei relații contractuale sau de colaborare între industria de apărare românească și instituțiile de profil din statul respectiv. Informațiile transmise de atașat se referă atât la situații contrare securității naționale cât și a celei mondiale precum exportul ilegal de armament pe care statul acreditar îl poate face către țările supuse embargoului.

3. Culege, verifică, analizează, și transmite informații referitoare la situația politico-militară a statului acreditar.

Atașatul apărării, în conformitate cu art. 3 lit. d al Convenției de la Viena din 1961, desfășoară activități ce urmăresc informarea și raportarea Ministerului Apărării Naționale și a guvernului statului acreditant „prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar”. Acesta folosește toate sursele de informații de care dispune și culege date și informații referitoare în principal la situația politico-militară și conflictuală a statului acreditar care ar putea aduce atingere, în mod direct sau indirect, intereselor naționale sau stării de securitate a României.

Informarea Ministerului Apărării Naționale are ca scop pregătirea forțelor naționale pentru desfășurarea unor misiuni pe teritoriul statului acreditar, ca parte a unor operațiuni aliate sau în cadrul unor coaliții.

4. Consiliază ambasadorul în legătură cu problemele legate de apărare.

Între cei doi diplomați trebuie să existe un dialog continuu referitor la probelemele militare sau politico-militare din statul acreditar, atașatul are obligația să îl informeze pe ambasador despe vizitele personalităților militare în statul în care sunt acreditați și uneori îi solicită acestuia să participe la întâlnirile politico-militare la nivel înalt.

Dialogul se poartă în ambele sensuri, ambasadorul putându-i solicita atașatului informații referitoare la problemele ce implică statul român și pe cel acreditar. În cazul unei crize sau a unor situații deosebite, cei doi diplomați se consultă pentru a stabili modul în care acestea afectează relațiile dintre cele două state. În astfel de împrejurări se poate ajunge chiar și la preluarea temporară de către atașatul apărării, a atribuțiilor șefului misiunii diplomatice.

Ca membru al personalului diplomatic al misiunii, atașatul apărării se încadrează în ordinea interioară stabilită de ambasador și participă la toate activitățile care se desfășoară în cadrul misiunii, respectând și limitându-se la atribuțiile din competență.

Rolul atașatului apărării pe timp de pace este conturat de misiunile precizate anterior. În timp de război, starea de beligeranță impune respectarea normelor dreptului internațional umanitar. Astfel, după declararea stării de război sau a ultimatumului de către un stat, atașatul apărării se poate afla în una din cele două situații: reprezentant al unui stat aflat în stare de beligeranță sau reprezentant al unui stat terț, neutru.

În situația în care atașatul apărării face parte din statul aflat în stare de beligeranță cu statul acreditar, relațiile diplomatice dintre cele două state se rup. Conform art. 44 din Convenția de la Viena, în caz de conflict, statul acreditar trebuie „să acorde înlesniri pentru a permite persoanelor care beneficiază de privilegii și imunități cât și membrii familiilor acestora, să părăsească teritoriul său în condiții de maximă siguranță”.

Dacă starea de beligeranță nu impune ruperea relațiilor diplomatice, atașatul apărării, militar, aero și naval poate juca rolul de negociator, reprezentând guvernul statului acreditat.

În cazul în care atașatul apărării aparține unui stat terț și nu unui stat aflat în stare de beligeranță, diplomatul poate fi desemnat ca ocrotitor al intereselor statului beligerant care și-a retras misiunile diplomatice din teritoriul respectiv. Această normă de drept internațional poartă numele de „Instituția protecției de către terți” și este specificată în cele patru convenții de la Geneva din 12 august 1949, în Convenția asupra protecției bunurilor culturale în caz de conflict armat din 14 mai 1954 și în Protocolul I din 8 iunie 1977. Pentru ca un stat să poată îndeplini funcția de „Putere protectoare”, acest statut trebuie să fie acceptat și recunoscut de statul acreditar care este obligat să îi asigure accesul atașatului apărării la organe și agenți guvernamentali.

Atașatului apărării îi mai revine și îndatorirea de a asigura respectarea și aplicarea normelor dreptului internațional umanitar în operațiunile militare desfășurate pe teritoriul statului acreditar. Astfel, acesta controlează condițiile de viață existente în spitalele și lagărele de prizonieri de război și internați civili și anchetează cazurile de „violare a protecției bunurilor culturale”.

3.4. Procesul de selecționare și acreditare a militarilor pentru postul de atașat al apărării

Încă de la apariția sa din secolul al XVII-lea, instituția atașaturii militare a suferit numeroase schimbări. Datorită lărgirii sferei de influență și a sarcinilor pe care aceștia trebuie să le îndeplinească, s-a decis schimbarea denumirii acestora în atașați ai apărării, militari, aero și navali. Revizuirile s-au concentrat pe sistemul de pregătire al atașaților apărării, modalitatea de dislocare a acestora și strategia de dezvoltare a relațiilor cu statul acreditar, ținând cont în principal de cerințele din sistemul internațional actuale și de constrângerile bugetare. Aceste modificări ale instituției atașaturii apărării sunt continue, în concordanță cu evoluția mediului internațional militar și politico-militar.

La crearea unui post de atașat al apărării, militar, aero și naval sau a unuia specializat pe o anumită categorie de forțe, se procedează la selecționarea personalului care să încadreze această funcție prin concurs sau prin numire. În funcție de statul pentru care se crează postul, rangul militar necesar pentru a candida diferă de la cel de locotenent-colonel la cel de general-maior. Cunoașterea limbii și a culturii țării de trimitere reprezintă avantaje dar nu sunt obligatorii, în procesul de selecționare punându-se mai mult accent pe „competența socială și profesională” și pe capacitatea candidatului de adaptare.

În unele state precum Grecia, Franța sau Marea Britanie, decizia numirii unui atașat militar este de competența Ministerului Apărării. Aici mai poate avea o importanță deosebită aprobarea dată de Agenția de Informații Militare, Statul Major General sau ambasadorul din statul unde urmează să fie trimis diplomatul militar.

În Confederația Elvețiană unde există o comisie de selecție a atașaților militari, formată din reprezentanții a opt departamente guvernamentale, opinia Ministerului Apărării nu este fundamentală, având o mai mare însemnătate cea a Ministerului de Externe.

În România, procesul de selecționare a atașaților apărării este de competența a două comisii de selecție și are ca bază prevederile metodologiilor specifice ale Ministerului Apărării Naționale.

Înștiințarea cu privire la posturile scoase la concurs este de competența structurilor de resurse umane de la toate eșaloanele.

La înapoierea în țară, un atașat al apărării nu poate candida „pentru ocuparea unui post permanent în străinătate decât după o perioadă de timp cel puțin egală cu durata mandatului anterior”. Limita maximă de vârstă admisă pentru candidații la posturile de atașați ai apărării este calculată pe principiul posibilității activării acestuia în țară, după întoarcerea de la post, pe o durată de timp cel puțin egală cu durata ultimului mandat.

Ocuparea postului de atașat al apărării se face prin concurs și cuprinde trei etape:

„selecția și evaluarea inițială a candidaților pe baza documentelor existente în memoriile originale/dosarele profesionale și a rezultatelor testelor pentru determinarea profilului lingvistic standardizat;

interviu;

stabilirea ierarhiei finale de către comisia de selecție, în baza evaluării inițiale și a rezultatelor obținute la interviu.”

Concursul are loc după înscrierea candidaților, de regulă cu minimum 6 luni înainte de data trimiterii la post, sau cu cel puțin 30 de zile, în cazuri excepționale și este compus din două teste: unul ce urmărește determinarea profilului lingvistic standardizat al candidatului și unul de specialitate destinat candidaților ce optează pentru posturile din domeniul financiar. Rezultatele acestora determină declararea candidaților „admiși” sau „respinși”.

„Interviul se organizează pe posturi și se desfășoară individual, în ordine alfabetică,cu fiecare dintre candidați,de regulă în limba engleză.” Acesta urmărește evaluarea capacității de comunicare și a nivelelor de cunoștințe din tematica generală și tematica specializată. Bibliografia tematicii generale este fixă și este menționata în Anexa nr. 4 a Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M. 88/2009 privind aprobarea Normelor pentru ocuparea posturilor permanente în străinătate de către personalul Ministerului Apărării Naționale (vezi Anexa 1). Tematica și bibliografia specifică domeniului de referință al postului se stabilește de către structurile de specialitate din cadrul Ministerului Apărării Naționale și se comunică cu cel puțin 30 de zile înainte de data desfășurării interviului.

Candidații care au obținut punctajul cel mai mare la sfărșitul testelor și a interviului sunt testați psihologic și medical. Contestarea rezultatelor se poate face în scris în termen de 24 de ore de la data aflării acestora.

Președintele comisiei de selecție semnează raportul cu ierarhia finală a candidaților și propunerile de nominalizare și le înaintează ministrului apărării naționale spre aprobare, în termen de 7 zile lucrătoare de la data desfășurării concursului.

După aprobarea ministrului apărării naționale, candidatul care a avut punctajul cel mai mare la concursul de selecționare este propus statului acreditar pentru acceptarea acestuia în funcția de atașat al apărării (militar, aero sau naval).

Pregătirea viitorului atașat al apărării se poate face atât în statul căruia îi aparține acesta, cât și prin programe multilaterale de pregătire, organizate în străinătate. De regulă aceasta se desfășoară pe o durată de un an și cuprinde trei domenii de perfecționare destinate atât diplomaților militari cât și familiilor acestora: cel lingvistic (cursuri pentru cunoașterea limbii oficiale, a limbii engleze și pentru asigurarea fluenței la nivelul limbii materne), cel de specialitate (cursuri specifice unor domenii precum informațiile, politica de apărare și securitate, protocol) și cel cultural (cursuri ce vizează adaptarea la cultura statului acreditar).

Obținerea consimțământului din partea statului acreditar este urmată de numirea și trimiterea diplomatului militar în misiune. Hotărârea statului primitor poate fi revocată oricând fără ca acesta să fie obligat să își motiveze decizia, lucru ce duce la rechemarea atașatului în țară. În cele mai multe cazuri acest lucru are drept cauză declararea atașatului „persona non grata”, ceea ce implică solicitarea statului acreditar ca diplomatul în cauză să părăsească de urgență statul în care se află. Motivul folosit de obicei pentru această acțiune este „pentru activități incompatibile cu statutul diplomatic”.

Agrementul unui stat pentru venirea unui atașat militar să activeze pe teritoriul său este rezultatul consultărilor dintre Ministerul Afacerilor Externe și structuri specializate ale Ministerului Apărării Naționale sau alte structuri din domeniul securității naționale. Acceptarea venirii diplomatului la post este comunicată între Ministerele Afacerilor Externe, iar Ministerle Apărării reconfirmă prezența acestuia la post și garanția pe care o oferă pentru atașat.

După perioada de desfășurare a „vizitelor de prezentare”, atașatul apărării își poate începe activitatea în cadrul misiunii, un mandat al acestuia având de obicei o durată de până la patru ani cu posibilitatea, în cazul unor excepții, a prelungirii sau chiar a reînnoirii sale. Prin intermediul acestor vizite derulate de obicei în prima lună a misiunii, atașatul apărării cunoaște principalele personalități politico-militare din statul acreditar și își face cunoscute obiectivele mandatului. În paralel cu „vizitele de prezentare”, la încheierea misiunii, de regulă în ultima lună de activitate, atașatul apărării desfășoară „vizitele de rămas bun”. La sfârșitul mandatului său, cu trei-șase luni înainte de încheirea acestuia, atașatul apărării comunică statului acreditar data la care acesta își încheie misiunea, ce funcție va încadra la întoarcerea în țară și CV-ul atașatului apării care îl va înlocui la post. De asemenea, pentru a mulțumi statului acreditar pentru sprijinul acordat atașatului apărării, de regulă se organizează forme de protocol precum recepții sau cocktailuri la care sunt invitați membrii ai personalului diplomatic militar aparținând diferitelor state acreditate și reprezentanți ai statului acreditar.

Pentru îmbunătățirea activității atașaților apărării și adaptarea acestora la mediul de securitate mereu în schimbare, ar fi foarte benefice activitățile de împărtășire a experienței și a cunoștințelor între diferiți diplomați militari, sau între aceștia și experți pe diferite domenii de interes.

3.5. Privilegii și imunități diplomatice ale atașaților apărării

Încă de la începuturile diplomației, un rol esențial în dezvoltarea relațiilor dintre state prin intermediul trimișilor diplomatici, l-a avut instituția imunităților și privilegiilor diplomatice. De-a lungul timpului s-a înțeles că în activitatea lor, diplomații au nevoie de o serie de norme sau legi care să le asigure acestora libertate și siguranță în statul în care sunt acreditați. Pentru început s-a pus accent pe securitatea persoanei diplomatului, având ca bază normele cutumiare existente la acel moment. Astfel, la nivel intern, fiecare stat își stabilea modalitatea de aplicare a acestor norme, respectând inviolabilitatea persoanei diplomaților. Ulterior, prin apariția misiunilor permanente, s-a pus problema securității reședinței acestora, fiind recunoscută și inviolabilitatea domiciliului ca normă necesară pentru desfășurarea în deplină siguranță a activităților diplomatice.

Forma legislativă finală prin care au fost codificate la nivelul dreptului internațional toate normele cutumiare referitoare la imunitățile și privilegiile diplomatice o reprezintă Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. Deși aceasta este una definitivă, discuțiile de la nivel internațional referitoare la recunoașterea unora dintre imunități și privilegii se poartă și în prezent, la nivelul Adunării Generale a ONU existând în ordinea de zi o precizare, dezbătută anual, referitoare la „Examinarea de măsuri eficiente pentru protecția și securitatea misiunilor diplomatice și a reprezentanților diplomatici”.

Statutul diplomatic format din privilegiile și imunitățile diplomatice reprezintă excepția ce permite nerespectarea principiului conform căruia „un stat își exercită suveranitatea asupra tuturor persoanelor, inclusiv străinii, care se află pe teritoriul său și nicio activitate nu se poate desfășura pe acest teritoriu fără permisiunea sa.”

Respectând legile statului acreditar, atașatul apărării și misiunea diplomatică pe care o reprezintă se bucură conform prevederilor Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice, de următoarele privilegii, imunități și drepturi:

inviolabilitatea localurilor misiunii (art. 22), inviolabilitatea documentelor și arhivelor misiunii indiferent de momentul și locul în care se află (art. 24), inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice ( art. 27 al. 2 și 3);

scutirea misiunilor diplomatice de la plata taxelor și impozitelor asupra localurilor misiunii (art. 23), precum și asupra obiectelor destinate uzului oficial al misiunii (art. 36 al. 1 litera „a”);

imunități ale agenților diplomatici: de jurisdicție penală, civilă și administrativă (art. 31 par. 1), de a depune mărturie (art. 31 par. 2), de coercițiune și inviolabilitatea personală (art. 29 și art. 31 par. 3)

scutirea agenților diplomatici de la plata asigurărilor sociale (art. 33), a impozitelor și taxelor (art. 34) și a controlului vamal (art. 36 par. 2), scutirea acestora de prestații personale, serviciu public sau prestații obligatorii (art. 35)și libertatea agenților diplomatici de deplasare și circulație pe teritoriul statului acreditar (art. 26);

scutirea drepturilor și redevențelor misiunii pentru actele oficiale de la plata taxelor și impozitelor (art. 28), înlesniri din partea statului acreditar pentru achiziționarea sau procurarea de localuri necesare misiunii diplomatice (art. 21) și dreptul misiunii și al șefului acesteia să arboreze drapelul pe localurile misiunii, reședința șefului și mijloacele de transport utilizate de acesta (art. 20).

Respectând principiul reciprocității, la acestea se pot adăuga și altele convenite în comun de cele două părți sau din contră, pot fi restrânse dacă un stat consideră că misiunea sa trimisă într-un alt stat este tratată în mod defavorabil.

Deși atașatul militar se bucură de toate aceste drepturi, imunități și privilegii, diplomatul nu trebuie să încalce legile și regulamentele statului acreditar sau pe cele referitoare la regulile și normele de drept internațional, evitând astfel compromiterea lor și, mai important, a misiunii din care fac parte.

CAPITOLUL AL IV-LEA

EVOLUȚIA MEDIULUI CONTEMPORAN DE SECURITATE ȘI IMPACTUL ACESTEIA ÎN RELAȚIILE DIPLOMATICE

4.1. Rolul Diplomației Apărării în tratarea amenințărilor secolului XXI

Mediul internațional de securitate se găsește într-o continuă schimbare generată în principal de modificările care apar în sfera riscurilor și amenințărilor. Astfel, apariția și dezvoltarea unor riscuri și amenințări asimetrice ce depășesc ca arie de acțiune nivelul statal, au reliefat necesitatea schimbării modului de gândire de la cel ce are în atenție securitatea și apărarea națională la cel ce are ca misiune asigurarea în comun a securității mai multor state.

O abordare dinamică și pro-activă a tendințelor ce amenință securitatea națională și internațională se referă la folosirea instrumentelor naționale într-un mod nou, adaptat situației actuale. Unul dintre aceste instrumente, indispensabil în stabilirea deciziilor adecvate la nivel strategic, fie ele pacifiste sau armate, și în promovarea intereselor de stat pe scena internațională îl reprezintă diplomația apărării. Reprezentanți ai acesteia, atașații apărării, fac față noilor tipuri de amenințări ce împiedică îndeplinirea obiectivelor de securitate ale României și încearcă, pe cât posibil, să limiteze consecințele pe plan intern sau extern ce pot afecta diferite domenii ale securității (economic, politic, militar, cultural etc.). Astfel, aceștia trebuie să se adapteze continuu la modificările spectrului de pericole pentru a putea prezenta componentei politice, în special prin consilierea șefului misiunii, propuneri adecvate în derularea viitoarelor politici susținute în relațiile bi sau multilaterale.

Domeniul amenințărilor și pericolelor secolului XXI este conturat în jurul conceptului de asimetrie. Caracterizate de potențialul distructiv ridicat și de ideea atacurilor nediscriminatorii, amenințările asimetrice duc indirect la „lezarea drepturilor fundamentale ale statelor și a sistemelor de securitate ale acestora”. Acestea pot îmbrăca diferite forme: terorism politic transnațional și internațional, acțiuni de atacare și accesare ilegală a sistemelor informatice, acțiuni de dezinformare și de manipulare a informațiilor, acțiuni ce vizează afectarea imaginii internaționale a României, agresiuni economico-financiare chiar și din partea unor actori nonstatali, acțiuni ce urmăresc afectarea sistelor de infrastructură ale unui stat sau atacurile ce pot provoca dezastre ecologice.

Diplomații militari au un rol foarte important în gestionarea unor astfel de amenințări, aceștia susținând deciziile politice prin informațiile pe care le aduc beneficiarilor. De asemenea, atașații apărării urmăresc prin activitățile întreprinse în statele acreditare, asigurarea unui climat de stabilitate între statul pe care îl reprezintă și cel rezindent. Urmărind ameliorarea situațiilor conflictuale pe cale pașnică prin argumente și nu pe calea forței, aceștia asigură consultare șefului misiunii pentru luarea celor mai bune decizii.

În cazul amenințărilor asimetrice, diplomații militari țin cont de toți factorii care au provocat apariția acestei situații (religioși, etnici, politici și economici) și propun spre rezolvarea lor o serie de interrelaționări la nivel național sau internațional între diferite structuri abilitate în domeniul respectiv. Pentru aceasta, atașații apărării trebuie să dispună de abilități în ceea ce privește analiza situațiilor și construirea unor potențiale scenarii de evoluție a evenimentelor. Informațiile care susțin activitățile atașaților apărării trebuie să provină din toate sursele avute la dispoziție, iar în era globalizării, o importanță foarte mare o au informațiile provenite din surse deschise. Astăzi nu se mai poate vorbi despre lipsa informațiilor ci mai degrabă despre o suprainformare ce pune în dificultate serviciile de informații de pretutindeni.

Mediului actual internațional este bazat în principal pe ideea de relaționare a statelor la nivelul organizațiilor internaționale pentru asigurarea unei securități comune. Astfel, prin activitățile derulate, atașați apărării urmăresc creșterea încrederii între state prin cooperare în diferite domenii, prevenirea sau detensionarea situațiilor conflictuale și de criză care ar putea afecta interesele naționale, promovarea în spațiul euroatlantic a valorilor democratice românești și sprijinirea atât a diplomației apărării cât și a celei generale românești.

Calitatea de stat european și de membru al NATO și UE, a României, face ca diplomația militară românească să se concentreze și pe teme ce țin strict de relaționarea de la nivelul acestor două organizații. Astfel, atașații militari trebuie, prin activitățile lor, să urmărească direcțiile prioritare de acțiune ale diplomației române:

Consolidarea profilului României în cadrul Uniunii Europene;

Aprofundarea și eficientizarea parteneriatelor României;

Înregistrarea de rezultate consolidate în materie de diplomație economică;

O acțiune pragmatică în planul securității globale și al multilateralismului;

Promovarea imaginii României la nivel internațional;

Dintre acestea, cea mai accentuată de către atașatului apărării este direcția ce urmărește stabilirea unui climat de securitate global. Integrarea în NATO și UE a făcut ca relațiile dintre România și celelate state să se intensifice și astfel, să putem vorbi despre o cooperare extinsă în multiple domenii. Apărarea reprezintă o temă discutată intens la nivelul celor două organizații. Pentru o abordare mai eficientă a tuturor elementelor acesteia, diplomația apărării, prin atașații militari și misunile acestora, este organizată pe diferite problematici, zone, spații geopolitice sau state care prezintă interes pentru România (statele vecine din punct de vedere teritorial sau cele în care avem diferite interese).

Climatul multipolar al mediului de securitate actual ar trebui să determine o reorientare a politicilor și direcțiilor de acțiune ale diplomației militare românești spre state precum Republica Populară Chineză sau Republica India. De asemenea, transformările de la nivelul NATO și încercarea de realizare a unei mai bune cooperări între NATO și UE în domeniul securității, vor determina schimbări și în ceea ce privește activitatea atașaților apărării. Aceștia vor fi nevoiți să se adapteze la noul mediu internațional și la noile relații care se vor stabili la nivel statal sau chiar suprastatal, pentru a asigura o reprezentare a României și a armatei române, în concordanță cu evoluțiile în cauză. Respectând obiectivele naționale de securitate menționate în Strategia Națională de Apărare, atașații apărării ajută la creșterea influenței internaționale a României, stat prezentat ca „furnizor de stabilitate și securitate în regiunea Balcanilor, în zona extinsă a Mării Negre și în spațiul ex-sovietic”;

După cum am specificat la începutul capitolului, amenințările asimetrice carcaterizează mediul de securitate al secolului XXI, iar dintre acestea, terorismului i se acordă o atenție deosebită. Deschiderea statelor ca urmare a globalizării a avut pe lîngă partea pozitivă a tranzitului mărfurilor și persoanelor mult mai facil, și una negativă reprezentată de „ușa din spate” care a fost creată pentru extinderea amenințărilor și efectelor acestora.

Printre misiunile atașaților apărării se regăsește și respectarea angajamentelor la care România este parte, inclusiv a celor referitoare la combaterea crimei organizate și a terorismului. Astfel, pe linia activităților de informații, atașatul apărării contribuie nu numai prin informarea statului pe care îl reprezintă ci are un mare aport și în împărtășirea de informații de interes pentru ambele state. Prevenirea și estimarea sunt două dintre principiile pe care se bazează orice serviciu de informații care este racordat la realitățile secolului XXI. Colaborarea deschisă, multilaterală și continuă, bazată pe coroborarea informațiilor deținute de instituțiile cu atribuții în domeniul securității naționale, ale tuturor statelor, conduce spre un mediu internațional mai sigur, mai apărat, mai pașnic.

Eficientizarea combaterii amenințărilor asimetrice ar putea fi rezultatul implementării unei strategii multilaterale viitoare care să întărească capacitatea de acțiune a organizațiilor regionale și internaționale precum ONU sau OSCE. În acest caz diplomația militară ar avea o importanță deosebită în relaționarea dintre state pentru asigurarea securității internaționale.

Modul în care mediul internațional evoluează trebuie să reprezinte principalul factor care, după o analiză atentă, să determine adaptarea și reconfigurarea instituției atașaturii apărării pentru a răspunde eficient noilor cerințe. Astfel, birourile atașaților apărării de la nivelul ambasadelor nu au o structură fixă, obiectivele urmărite în cadrul lor determinând modul și momentul restructurării acestora.

4.2. Organizații internaționale de Securitate (NATO, UE, OSCE și ONU)

La început o alință pur militară, apoi una politico-militară, iar în prezent una de securitate, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation [NATO]), a luat ființă la 4 Aprilie 1949 prin semnarea de către 15 state (Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Belgia, Canada și SUA) a tratatului de la Washington. Scopul acesteia este să asigure libertatea și securitatea tuturor statelor membre prin mijloace politico-militare și în conformitate cu prevederile Cartei Națiunilor Unite.

Promovând pacea, Alianța a acționat în baza prevederilor actului său de înființare, punând cel mai mare accent pe conținutul articolului 5 al acestuia: „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoaparare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.” La început, această prevedere avea ca subiect, Uniunea Sovietică, principal inamic al Statelor Unite. Ulterior prăbușirii acestui stat, aplicabilitatea articolului a putut fi observată în momentul atacurilor de la 1 Septembrie 2001 cand Statele Unite, stat membru fondator al Alianței, a fost atacat. Aceast eveniment a dat sens conceptului de „amenințare asimetrică” fiind folosit cu referire la atacurile teroriste. Revendicarea acestuia de către gruparea teroristă Al-Qaeda a condus la invazia Afganistanului de către Statele Unite și ceilalți membrii NATO ca răspuns la atentarea la securitatea unui stat membru NATO.

Încă de la începuturile sale, Alianța a dus o politică a „porților deschise”, mărindu-și numărul de membrii de la 12 în 1949 la 29 în 2012. Astfel, în urma a șase valuri de aderare, și-au câștigat statutul de membrii următoarele state: în 1952 Grecia și Turcia, în 1955 Germania, în 1982 Spania, în 1999 Republica Cehă, Ungaria și Polonia, în 2004 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia și în 2009 Albania și Croația. Cu fiecare stat care s-a alăturat misiunii de apărare a principiilor democrației, a libertății și securității statelor membre, NATO și-a lărgit aria de acțiune și a căutat printr-o continuă transformare să se adapteze la realitățile noului mediu de securitate. Pentru aceasta, domeniul capabilităților a fost prima țintă a procesului de transformare, în cadrul Summit-ului NATO din noiembrie 2002 de la Praga stabilindu-se că fiecare stat membru trebuie să investească în domeniile „C4ISR (Command, Control, Communications, Computers, Intelligence, Surveillance and Recconaissance), apărarea împotriva rachetelor la nivelul teatrelor de acțiuni, superioritatea informațională, mobilitatea, susținerea și logistica”.

Transformarea NATO s-a manifestat și în privința constituirii unei forțe aliate care să poată fi dislocată în teritoriul țintă, în 5 zile de la notificare, și să poată acționa independent timp de 30 de zile. Astfel a luat ființă Forța de Răspuns a NATO (NATO Response Force [NRF]), structură de tip Joint care poate îndeplini operațiuni în sprijinul păcii, misiuni de stabilizare și reconstrucție, dar și operațiuni de atacare, în scop defensiv, în forță.

Pe palierul politic, transformarea Alianței se referă la constituirea de noi relații de parteneriat cu statele nonmembre NATO, în special cu cele din Nordul Africii, Orientul Mijlociu și Asia Centrală și de realizarea unei mai bune colaborări interinstituționale între NATO și UE și NATO și ONU.

Direcțiile de acțiune ale Alianței au fost conturate în Conceptele Strategice adoptate în 1991 la Londra, 1999 la Washington și 2010 la Lisabona, ținând cont de realitățile mediului de securitate de la momentul respectiv. Tipurile noi de amenințări au determinat folosirea unor noi metode și mijloace de contracarare iar NATO a încercat pe cât posibil să țină pasul cu acestea, putându-se afirma în prezent că exista un grad destul de ridicat de interoperativitate între forțele militare ale statelor membre.

Ultimul Concept Strategic al Alianței adoptat în cadrul Summit-ului NATO de la Lisabona din 2010 a scos în evidență o serie de aspecte care sunt inevitabile pentru asigurarea securității statelor memebre în secolul XXI.

Apărarea colectivă rămâne un element de bază ce susține ideea de securitate a tuturor statelor membre.

Alianța a „învățat din lecțiile din Afganistan și Balcanii de Vest” și va pune accent în viitor pe managementul crizelor, ajutând din punct de vedere militar și politic la consolidarea stabilității post-conflict. Pentru aceasta se va intensifica schimbul de informații de la nivelul statelor membre NATO, va fi creat un sistem civil modest dar adecvat de management al crizelor pentru o colaboreare mai bună cu partenerii civili și vor fi antrenați și folosiți experți civili capabili să lucreze alături de personalul Alianței dar și de cel al instituțiilor partenere.

Cooperarea cu statele nonmembre NATO va juca în continuare un rol important în evaluarea situației internaționale pentru întărirea securității. Domeniile principale de cooperare sunt controlul armamentului, dezarmarea și neproliferarea armelor de distrugere în masă. O astfel de cooperare și întrunirea standardelor NATO de către statele democratice europene pot constitui cerințele pentru integrarea în Alianță.

NATO va asigura protecția statelor membre împotriva atacurilor nucleare prin garanția forței nucleare deținute de SUA, Marea Britanie și Franța, deși este menționat că folosirea acesteia este extrem de imporbabilă.

Alianța pune accent pe apărarea anti-rachetă și caută să coopereze în acest domeniu cu Rusia și alți parteneri euro-atlantici. De asemenea, Alianța dorește o cooperare strategică cu Rusia pentru care „nu reprezintă o amenințare”.

Pentru prevenirea, detectarea, contracararea atacurilor cibernetice dar și restabilirea funcționării sistemelor informatice, NATO va continua să își dezvolte capabilitățile în acest domeniu.

Cooperarea între NATO și ONU contribuie în continuare la întărirea securității în unele zone, iar pentru viitor se urmărește accentuarea acesteia în domeniul politic. De asemenea, Uniunea Europeană constituie un partener strategic important al Alianței ce contribuie la asigurarea securității zonei euro-atlantice.

Articolul 36 al Conceptului Strategic face referire pentru prima dată la NATO ca fiind o alianță de securitate ai cărei membri trebuie să folosească resursele disponibile, în mod eficient.

Securitatea energetică în statele memebre ale Alianței va fi asigurată prin protejarea infrastructurilor critice de energie și a zonelor de tranzit. NATO va coopera cu state partenere și se va consulta cu acestea în privința evaluării riscurilor existente.

În încheiere este menționat că reforma și reînnoirea Alianței sunt procese continue ce urmăresc o abordare adecvată a amenințărilor din secolul XXI.

Uniunea Europeană (UE) reprezintă de asemenea un actor important ce se remarcă în domeniul diplomației apărării pe scena internațională, misiunea sa fiind „organizarea relațiilor dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea”. Acest parteneriat politico-economic internațional a luat numele de Uniunea Europeană în urma Tratatului de la Maastricht din 1993, iar construirea sa a avut la bază trei entități distincte: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) înființată în 1951 la Paris, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Economică pentru Energie Atomică sau EURATOM, ambele înființate la Roma în 1957.

Numărul membrilor acesteia a crescut de la 6 state fondatoare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxembourg și Olanda) la 27, acesta fiind rezultatul a șase valuri de aderare succesive. Astfel, s-au alăturat celor șase state, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986, Austria, Finlanda și Suedia în 1995, Cipru, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia în 2004 (acesta a reprezentat cel mai vast val de aderare la UE), iar ultimele state care au căpătat statutul de membru UE sunt Bulgaria și România în 2007. În stadiul de consultări privind aderarea lor la Uniune se află Croația, Macedonia, Islanda, Serbia, Muntenegru și Turcia.

Deși la început a fost o alianță pur economică, cu timpul Uniunea Europeană a căpătat atribuții pe linie politică și mai ales militară. Astfel, aceasta promovează progresul economic și social în statele sale membre prin instituirea unei piețe unice (în 1993) și a unei monede unice (în 1999), cetățenii europeni beneficiază de noi drepturi datorită instituirii cetățeniei europene, iar din punct de vedere militar UE acționează prin Forța de Reacție Rapidă, structură creată pe 22 noiembrie 2004, ce desfășoară misiuni de menținere a păcii sau umanitare. Aceasta este constituită din 13 Grupuri Tactice de Luptă care pot susține concomitent lupte în două zone.

Apărarea și securitatea statelor europene a devenit unul dintre aspectele care influențează stabilitatea Uniunii, iar pentru asigurarea acestora este promovată o politică externă și de securitate comună. Scopul ei este să împiedice apariția sau dezvoltarea de crize internaționale sau regionale.

Pentru dimensiunea militară a UE, unul dintre cele mai importante momente din trecutul său îl reprezintă Summit-ul de la Helsinki din decembrie 1999. La acesta a fost luat în discuție aspectul capabilităților militare și non-militare ale UE în ceea ce privește gestionarea crizelor și restabilirea păcii, iar concluzia a fost că „Uniunea va contribui la pacea și securitatea internațională în concordanță cu principiile Cartei Națiunilor Unite”. Astfel, perspectivele stabilite prevedeau ca statele memebre să fie capabile în 2003 să angajeze în termen de 60 de zile și să susțină cel puțin un an forțe militare însumând 50.000-60.000 de oameni apți să desfășoare misiuni de tip „Petersberg” (în principal umanitare și de menținere a păcii).

Summit-ul de la Nisa din Decembrie 2000 a reprezentat de asemenea un moment important în evoluția militară și de securitate a UE, în cadrul acestuia stabilindu-se formarea și permanentizarea a trei structuri cu atribuții militare și politice:

Comitetul de Politică și Securitate (Political and Security Commitee-PSC)

Comitetul Militar al UE (The European Union Military Commitee-EUMC)

Statul Major al UE (The Military Staff of the European Union-EUMS)

Acestea au atribuții în ceea ce privește Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) ca element constitutiv al acesteia.

Legătura între domeniul politic și cel militar este realizat prin intermediul reprezentanților permanenți ai statelor memebre ce fac parte din Comitetul pentru Politică și Securitate. La nivelul acestei structuri ajung aprecierile, recomandările, informările și rapoartele Comitetului Militar al UE, ale Comitetului pentru Aspectele Civile ale Situațiilor de Criză și altor grupuri de lucru ce au ca domeniu de competență Politica Externă și de Securitate Comună. Concluziile sunt comunicate apoi Consiliului UE și este purtat un dialog cu statele membre ale Uniunii și ale NATO, conform acordurilor stabilite.

În funcție de evoluția mediului internațional, Comitetul pentru Politică și Securitate adaptează capacitățile militare ale UE la natura crizelor cu care se confruntă și expune Consiliului UE opțiunile exprimate de Comitetul Militar al UE, disponibile la momentul respectiv. Pe parcursul acțiunilor derulate, PSC prezintă Consiliului UE rapoarte referitoare la evoluția situației.

Comitetul Militar al UE este compus din reprezentanții permanenți ai Statelor Majore Generale ale forțelor armate din fiecare stat membru și constituie organul de conducere militară al UE. La nivelul acestuia se avizează recomandările PSC în ceea ce privește gestionarea crizelor din punct de vedere militar, evaluarea tuturor riscurilor ce pot apărea ca rezultat al crizelor, relațiile pe care UE le are pe linie militară cu state membre NATO dar care nu fac parte din UE și cu alte organisme internaționale. Președintele EUMC este consilierul militar al Secretarului General (președintele PSC) și reprezintă „principalul punct de contact pentru comandamentele UE în cazul operațiunilor militare în curs de desfășurare”. La nivelul acestei structuri există și discuții referitoare la capabilitățile de intelligence pe care UE ar trebui să le aibe pentru o mai bună cunoaștere a mediului internațional și pentru a putea preveni și contracara mai eficient apariția crizelor. În principal acestea se referă la informațiile militare provenite de la toate statele memebre, care ar putea sprijini Forța de Reacție Rapidă a UE în desfășurarea misiunilor sale. Stabilitatea și securitatea europeană sunt obiectivele pentru care Comitetul Militar desfășoară dialoguri informale ce privesc cooperarea UE cu Federașia Rusă și Ucraina, luând ca model pentru aceasta, NATO.

Organul militar executiv al UE este Statul Major al Uniunii Europene, structură compusă din reprezentanți militari ai tuturor statelor membre. Acesta oferă expertiză militară în ceea ce privește desfășurarea de operații militare sau orice problemă referitoare la PESC sau PESA.

Statului Major al UE își desfășoară activitatea sub autoritatea Comitetului Militar al Uniunii Europene și se încadrează pe trei direcții principale: avertizare timpurie (Early Warning), evaluarea situației și planificarea strategică. Pentru aceasta se are în vedere monitorizarea cu ajutorul structurilor de informații din fiecare state membru UE a tuturor zonelor în care este posibilă manifestarea crizelor, planificarea listelor cu forțele militare ce pot participa în operațiile comune ale Uniunii cu NATO și gestionarea relațiilor cu Alianța. Pe linie informativă sunt primite și gestionate informații atât de la structurile de informații ale statelor membre cât și de la alte surse externe, iar după analizarea lor, produsul de intelligence este înaintat Comitetului Militar al Uniunii Europene.

Pentru desfășurarea misiunilor comune cu NATO, Statul Major al UE planifică procedurile de lucru astfel încât acestea să fie compatibile cu cele ale Alianței. Acomodarea în acest sens se face prin exerciții și demonstrații militare la care participă state UE, membre sau nu ale NATO.

Era globalizării a determinat ca amenințările actuale să nu mai reprezinte un factor destabilizator la adresa unui stat ci mai degrabă la adresa unei regiuni sau a unei zone. În acest caz, asigurarea securității și stabilității nu mai face obiectul autorităților unui stat ci trebuie puse în mișcare organizațiile care au puterea să prevină sau să combată amenințările și riscurile la acest nivel. Eficiența misiunilor ce ar trebui să urmărească atingerea acestor obiective se crede că acum, în secolul XXI, ar trebui să vină din ideea de cooperare.

Posibilitățile de circulație mult mai rapidă a informației, dar și a amenințărilor în aceste timpuri, au condus la ideea susținută și în numărul din 2009 al Revistei NATO, în articolul intitulat „Cum trebuie să se transforme NATO? (Părțile 1 și 2)”, și anume, că NATO „singur nu va reuși” pentru că nu este atât de puternică. Se promovează deci ideea cooperării Alianței și cu alte organizații internaționale precum UE sau ONU, alături de care să poată răspunde cu succes noilor amenințări și provocări de securitate.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa reprezintă cel mai mare organism regional de securitate ce urmărește promovarea stabilității și evitarea stărilor conflictuale prin cooperarea între cele 56 de state memebre ale sale (Albania, Austria, Belgium, Canada, Republica Cehă, Finlanda, Germania, Ungaria, Italia, Letonia, Luxemburg, Monaco, Norvegia, România, Serbia, Spania, Tajikistan, Turkmenistan, Statele Unite, Andora, Azerbaijan, Bosnia și Herțegovina, Croația, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Kazakhstan, Liechtenstein, Malta, Muntenegru, Polonia, Federația Rusă, Slovacia, Suedia, Macedonia, Ucraina, Uzbekistan, Armenia, Belarus, Bulgaria, Cipru, Estonia, Georgia, Vatican, Irlanda, Kârgâzstan, Lituania, Moldova, Olanda, Portugalia, San Marino, Slovenia, Elveția, Turcia, Regatul Unit al Marii Britanii).

Statutul Organizației de for în care statele negociază și se consultă pentru stabilirea unor politici și strategii de ieșire sau rezolvare a situațiilor conflictuale s-a schimbat în 1990 în urma semnării „Cartei de la Paris pentru o nouă Europă”. Atunci s-a făcut trecerea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (nume folosit pentru acest for din 1973 până în 1994) de la o adunare cu rol de dialog și negociere la cel de structură operațională activă ce poate desfășura operațiuni de menținere a păcii sau umanitare în zonele sale de responsabilitate. Semnarea acestui document a dus la înființarea unor instituții stabile cu atribuții în domeniul securității și a respectării dreputurilor omului: Centrul pentru prevenirea conflictelor cu sediul la Viena, Oficiul pentru alegeri libere în Varșovia și Secretariatul OSCE la Praga.

Luarea deciziilor după analizarea problemelor de securitate, este atributul Comitetului care asistă Consiliul de Miniștrii și conduce activitatea zilnică a Organizației. Deeliberările politice de la nivelul OSCE sunt făcute de către Comitetul Superior format din liderii politici ai tuturor statelor membre, în timp ce deciziile propriu-zise și conducerea OSCE se face de către Consiliul de Miniștrii, structură alcătuită din miniștrii de externe ai tuturor statelor.

Activitatea OSCE s-a concretizat printr-o serie de reușite ce întăresc securitatea rgională și internațională. Acestea sunt:

Înființarea “TRATATULUI PRIVIND FORȚELE CONVENȚIONALE ÎN EUROPA” (CFE) în 1990 ca instrument de realizare a politicii de securitate euro-atlantice.

Adoptarea Tratatului “CER DESCHIS” în cadrul “Documentului de la Helsinki”, în 1992.

Înființarea FORUMULUI DE COOPERARE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII în 1992 la Viena și a postului de ÎNALT COMISAR PENTRU MINORITĂȚI NAȚIONALE cu rol în detensionarea conflictelor etnice ce ar putea escalada la nivel regional.

În controlul armamentelor, OSCE are ăn vedere patru principii ce întăresc încrederea între statele sale memebre: suficiența și limitarea forțelor unui stat, transparența acestora și posibilitatea verificării modului în care au fost aplicate măsurile OSCE la nivelul fiecărui stat în parte.

Pe palierul monitorizării respectării drepturilor omului în statele sale memebre, OSCE umărește buna desfășurare a alegerilor electorale în statele unde există indicii că acestea nu s-ar desfășura într-o manieră democratică, susține procesul de democratizare a tuturor statelor membre și sprijină libertatea presei prin lupta împotriva cenzurii.

Similar NATO și UE, și OSCE se află într-un proces continuu de transformare și reorientare a politicilor de acțiune astfel încât să poată răspunde mai bine amenințărilor secolului XXI. Îmbunătățirea capacității OSCE în ciclul conflictual reprezintă tema majoră a ultimului Consiliu Ministerial al OSCE organizat la pe 6-7 decembrie 2011. Esențiale la această întâlnire rămân nu doar ideile de întărire a cooperării cu state precum Afganistan sau cea referitoare la îmbunătățirea capabilităților OSCE, ci și perspectivele pe care președintele în exercițiu al OSCE, Ministrul de Externe lituanian Audronius Ažubalis, le-a scos în evidență: “Discuțiile purtate aici au arătat de asemenea cât mai este de lucru pentru a putea face comunitatea Euro-Atlantică și Euroasiatică de securitate, liberă, democratică, comună și indivizibilă, un vis devenit realitate”.

Participarea României la aceste trei organizații de securitate trebuie să constituie o ocazie dublă pentru statul român întrucât astfel sunt asigurate și nevoile de securitate ale acestuia, și în același timp, prin intermediul diplomaților militari, sunt promovate interesele strategice românești. Aceste două procese necesită perseverență, diplomație și tărie de carcater în urmărirea îndeplinirii idealurilor statului român. De aceea ofițerii sau subofițerii ce ocupă funcții de diplomați sunt aleși dintre cei mai iscusiți militari, după un intens process de evaluare și verificare ce pune accent pe inteligență, capacitate de relaționare și empatie.

CAPITOLUL AL V-LEA

STUDIU DE CAZ: ROLUL DIPLOMAȚIEI APĂRĂRII ÎN INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN ALIANȚA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

În procesul complex ce a urmărit admiterea României în Tratatul Alianței Atlanticului de Nord, diplomația apărării a jucat un rol decisiv pentru acceptarea statului român printre membrii acestei organizații. Una dintre personalitățile care și-au lăsat amprenta asupra acestui moment important din istoria României este domnul Ioan Mircea Pașcu care a îndeplinit de-a lungul anilor diferite funcții în stat: secretar de stat pentru politica de apărare și relații internaționale în Ministerul Apărării Naționale (1933-1996), președintele Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților a Parlamentului României (1996-2000) și ministru al apărării (1993-2004).

Pentru a putea aborda în mod corect problema integrării țării noastre în NATO trebuie avut în vedere obligatoriu contextul internațional în care acest proces avea să aibă loc la momentul respectiv. Anul 1990 și perioada imediat următoare acestuia a fost marcată de o serie de evenimente ce vor afecta întregul sistem internațional și relațiile dintre statele ce îl alcătuiesc. Astfel, prăbușirea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER) în 1991 , reunificarea Germaniei (3 octombrie 1990), desființarea Tratatului de la Varșovia (1 iulie 1991) și dezmembrarea URSS (25 decembrie 1991) au dus la schimbarea centrului de greutate a continentului din est în centru și vest, întreaga Europă luând parte la integrarea în vest și dezintegrarea din est. Stabilizarea zonei în aceste condiții depindea de influențarea pozitivă a estului de către vest și nu în mod negativ, invers.

Situația din România se încadra pe aceeași direcție cu cea a restului Europei, anii 1989 și 1990 fiind caracterizați de Revoluția din decembrie 1989 care avea să aducă o serie întreagă de schimbări interne. Instituțiile statului nu au mai funcționat, s-a instaurat practic un „vacuum de putere” în țară, iar sprijinul internațional pentru depășirea perioadei de traniziție, era absent în mare parte datorită neîncrederii comunității internaționale. Nevoia de a ne descurca pe cont propriu a îngreunat procesul de revenire a României care urmărea în principal găsirea unei metode de asigurare a securității statului în mediul internațional.

Anterior desființării Tratatului de la Varșovia și a URSS-ului, Alianța Nord-Atlantică a reușit să aducă statele estice și pe cele membre ale NATO pe o direcție care să înlocuiască confruntarea dintre ei cu colaborarea. Astfel, în zilele de 5 și 6 iulie 1990, la Londra s-a desfășurat o reuniune a Consiliului Atlantic în urma căreia era emisă „Declarația de la Londra Cu Privire La O Alianță Atlantică Transformată”. Aceasta era rezultatul unei schimbări de atitutdine din partea NATO care căutând deschidere spre est și în principal spre Moscova, invita „guvernele URSS, Cehoslovaciei, Ungariei, Poloniei, Bulgariei și României” să își stabilească misiuni diplomatice permanente cu NATO. Aceste prevederi urmăreau intensificarea contactelor militare ale Alianței cu URSS și celelalte state Central și Est Europene.

Profitând de situația dispariției Tratatului de la Varșovia, NATO și-a continuat eforturile de întărire a colaborării cu statele foste membre ale acestuia. Alianța le-a invitat pe acestea cu ocazia reuniunii Șefilor de Stat și de Guvern ai țărilor NATO de la Roma din 8 noiembrie 1991 să se alăture la Bruxelles în decembrie pentru elaborarea unei declarații politice de inaugurare a noii ere de colaborare.

Reuniunea de la Roma din 1991 a reprezentat un punct important în istoria NATO, acesta fiind momentul adoptării unui nou concept strategic. Acesta era adaptat exclusiv schimbărilor mediului internațional și prevedea abordarea de către Alianță a unor noi tipuri de amenințări, interne, cu risc mare de materializare, mai puțin vizibile și nemilitare. Dacă înainte sursa acestora era de obicei singulară, acum riscurile pot fi multidirecționale și reprezintă rezultatul unor instabilități economice, sociale sau politice, punându-se accent pe rivalitățile etnice. Prevenirea și combaterea unor astfel de riscuri și amenințări a dus la transformarea NATO într-o organizație de securitate ce îndeplinea și funcția de management al crizelor pe lângă cea de apărare colectivă.

Din dorința de a avea acces la garanția de securitate a unei forțe mult mai mari, după dezmembrarea URSS-ului, statele ex-comuniste au urmărit susținerea ideii de extindere a NATO prin includerea lor în aria de siguranță pe care o oferea Alianța. Mai întâi Cehia, apoi Polonia și apoi Ungaria (țări ce compuneau gruparea „Visegrad”) și-au manifestat dorința de admitere în structura NATO,dar cererile oficiale au fost formulate abia pe 6 mai 1992.

Extinderea nu a fost privită ca un lucru benefic Alianței, chiar secretarul de stat american James Baker susținând ideea că NATO „putea să constituie un model atractiv, nu însă și un cămin, pentru țările membre ale tratatului de la Varșovia.” În opoziție cu acesta, Jeff Simon, cercetător principal al Institutului pentru Studii de Strategie Națională din cadrul Academiei Naționale de Apărare a SUA, era de părere că NATO era singura organizație capabilă să ofere statelor foste memebre ale Tratatului de la Varșovia garanții de securitate suficiente. Această afirmație nu presupunea ca statele respective să dobândească statutul de membru cu drepturi depline, cercetătorul înaintând ideea că mai degrabă acestora li se acorda un regim de „membru asociat”. Față de membrii efectivi ai NATO care se pot bucura de prevederile Articolului 5 ale Tratatului de la Washington, statele asociate aveau acces doar la „Preambul și articolele 1, 2, 4, 7 și 8 ale Tratatului Nord Atlantic semnat la 4 aprilie 1949”.

Uniunea Europeană era considerată la acel moment un posibil factor decisiv în integrarea unor țări în Alianță și chiar în proceul de extindere a acesteia. Astfel, Gerald Solomon, fost congressman american și un susținător al extinderii NATO dar și al integrării României, înainta și posibilitatea abordării „drumului regal” care presupunea obligativitatea integrării unui stat european în UE înainte ca acesta să fie acceptat în NATO.

Deși URSS se destrămase, statele occidentale încă mai considerau evoluțiile interne și externe ale statului rus un factor ce determina reticența lor pentru procesul de extindere al NATO spre est. Acest mod de evoluție a devenit cu timpul ideea susținută a mai multor voci că extinderea putea reprezenta în acel moment, noua rațiune de a fi a Alianței.

În procesul de extindere, evenimentul politic cel mai important pe scena internațională a fost momentul 24 august 1993 când președintele rus Elțân a declarat într-o vizită oficială în Polonia că „Rusia nu avea nimic de obiectat la acțiunea Poloniei de a deveni membră NATO”. Realizând impactul spuselor sale, în următoarea vizită a sa la Praga, președintele rus nu a mai susținut această idee în discuțiile cu omologul său ceh, Vaclav Havel.

Participarea domnului Pașcu, în calitate de secretar de stat, la Conferința Anuală a Institutului Internațional pentru Studii Strategice la Londra în septembrie 1993, a făcut cunoscut statului român, prin intermediul profesorului american Dan Nelson, planul NATO de admitere în primul val de aderare, a țărilor Grupului de la Visegrad. Problema în acest caz avea două aspecte pe care România trebuia să le ia în calcul: nu era cunoscut ce se va întâmpla cu statele care nu reușeau să adere la NATO cu primul val și dacă va mai exista o a doua șansă,iar integrarea Ungariei înaintea României era de neacceptat în condițiile în care acesta manifesta o atitudine ostilă față de statul român.

Prima reacție a statului român față de această modalitate de extindere a NATO prin admiterea doar a statelor Grupului de la Visegrad, a venit în cadrul unui seminar anual organizat de Misiunea Americană de pe lângă NATO în Belgia când dl. Secretar de stat Pașcu a înmânat lui Jeff Simon și consilierului senatorului Lugar, dl. Ken Myers, două „memo-uri” ce cuprindeau părerea referitoare la acest mod de evoluție al Alianței. Astfel, opiniile înaintate puneau în discuție modalitatea preferențială de proiectare a securității spre est, menținerea echilibrului în zonă prin admiterea și a României în NATO și criteriile de admitere. Concluzia lucrărilor era că securitatea și stabilitatea zonei Europei Centrale și de Est nu putea fi rezultatul procesului subiectiv de selectare a țărilor ce vor deveni membri ci doar a unei analize strategice corecte. Astfel, aderarea noastră în Alianță avea două puncte de sprijin ce trebuiau întărite: dorința noastră de a deveni membri NATO cu drepturi depline și lupta pe care trebuia să o purtăm pentru a avea șanse egale cu celelalte state.

Un alt moment important pe linie de diplomație a apărării a reprezentat-o inaugurarea Grupului Bilateral de Lucru pe Probleme Politico-Militare între România și SUA la București în zilele de 10 și 11 octombrie 1993. La acest eveniment a participat delegația americană condusă de Frank Wisner, Subsecretar pentru probleme politice la Pentagon, care cu ajutorul domnului secrear de stat Pașcu, a făcut o evaluare a României din toate punctele de vedere. Discuțiile au atins multiple puncte referitoare la importanța strategică a României în zonă, reforma Armatei Române, iar diplomatul american a făcut o propunere de instituționalizare a întâlnirilor cu partea română pentru a pune bazele unui parteneriat în domeniul securității, inclusiv în cel al informațiilor militare. Referitor la procesul de extindere al NATO ni s-a precizat că acesta este unul complex, de lungă durată, ce evoluează în funcție de starea internă a fiecărui stat. În ceea ce privește relațiile externe ale statului român, partea americană a sugerat că ar trebui să ne dezvoltăm relațiile cu state precum Rusia și Ucraina și că ar fi benefică o aplificare a relațiilor româno-americane pe linie de securitate.

Într-o vizită oficială a delegației române formate din ministrul apărării dl. Nicolae Spiroiu și domnul secretar de stat Ioan Mircea Pașcu, în Germania între 18 și 20 octombrie 1993, ministrul Volker Ruhe, susținător puternic al extinderii NATO în Europa, anunța partea română că se renunțase la ideea selectării subiective a statelor ce vor urma să adere la Alianță și că un factor care ar avea o importanță deosebită în alegerea României pentru aderare ar putea fi semnarea acordului militar româno-rus la București cu ministrul Pavel Graciov (această vizită trebuia să aibe loc în toamna anului 1993 dar a fost amânată pentru martie 1994).

Principalul instrument de admitere în Alianță a fost lansat în cadrul Sumitului NATO de la Bruxelles din 10-11 ianuarie 1994 și s-a numit Parteriatul pentru Pace (Partnership for Peace-PfP). Acesta a reprezentat o modalitate prin care administrația SUA vroia să prevină accentuarea stării de instabilitate datorată „vacuumului de putere din Europa centrală și de est” și să evite pierderea controlului datorat situației în care ar fi trebuit să accepte solicitările insistente ale statelor ex-comuniste să devină memebre NATO. Această alternativă a primirii statelor în Alianță ca membri cu drepturi depline avea ca nucleu una dintre formulările anterioare ale lui Jeff Simon conform căreia maximul garanției de securitate pe care această formulă îl putea oferi unui stat era accesul la articolul 4 al Tratatului de la Washington (statul se putea consulta cu membrii NATO atunci când „considera că este amenințată integritatea teritorială, independența politică sau securitatea” sa). Aspectul pozitiv al Parteneriatului pe care l-a scos în lumină și Președintele Clinton, pe 11 ianuarie 1994 la Praga, este că acesta a schimbat perspectiva extinderii NATO din incertitudine în certitudine. Singurele întrebări la care mai trebuiau găsite răspunsuri în acel context erau „Când urma să adere un stat la NATO ?” și „Cum urma să adere acel stat la NATO ?”.

Statul român a primit vizita unei delagații americane conduse de doamna Madeleine Albright, pe 15 ianuarie 1994, prilej cu care s-a discutat foarte puțin despre Parteneriatul pentru Pace lansat recent, aceasta afirmând că venise mai mult să asculte părerile reprezentanților statului român. Ținând cont de dificultățile de natură economică pe care le avea statul român, președintele Iliescu aprecia Parteneriatul pentru Pace, ca treaptă în pregătirea noastră de a deveni membru deplin al NATO.

Aspectele tehnice precum și cele privind aprecierea eforturilor statelor care aderau la acest partener au fost discutate în cadrul celei de-a doua întâlniri a Grupului Bilateral de lucru cu SUA pe probleme politico-militare de la București din data de 21 ianuarie 1994. Astfel, s-a stabilit ca după un an de activitate ca stat partener să se facă o evaluare (din punctul de vedere al atașamentului la valorile democrației și economiei de piață și al contribuției statului respectiv la menținerea securității) care să îl plaseze în una din următoarele 4 categorii: statele care nu au semnat, statele care doar au semnat, statele care au semnat dar s-au angajat într-un număr nu foarte mare de activități și partenerii „activi”. Aceștia din urmă erau singurii beneficiari ai prevederilor Articolului 4 al Tratatului de la Washington.

România a fost prima țară care a semnat, prin ministrul de externe Teodor Meleșcanu, Parteneriatul pentru Pace la 26 ianuarie 1994. Cinci zile mai târziu acesta a fost evaluat în cadrul Consiliului de Apărare a Țării, din toate punctele de vedere: al costurilor pe care le presupunea, aspectelor militare care trebuiau incluse în Documentul de Prezentare, modificările legislative necesare pentru desfășurarea activităților în cadrul PfP. Astfel, a fost creat un fond special destinat finanțării activităților de Parteneriat, a fost modificată Legea Apărării Naționale pentru ca pe teritoriul României să se poată desfășura exerciții militare în cadrul PfP, a fost elaborată „Concepția Integrată Privind Securitatea Națională A României” și „Doctrina Militară de Apărare a României” (importantă este precizarea principiului „suficienței pentru apărare” ca măsură de apărare ce combate noile amenințări ). Aceste două documente nu au fost discutate la nivelul Parlamentului până în 1996 datorită unui viciu de procedura ce consta în eroarea trimiterii lor de către CSAT.

Anul 1994 a fost caracterizat de nenumărate vizite ale unor delegații străine la București. Astfel, capitala a fost gazda ministrului polonez Kolodzjejcik, a ministrului ucrainean al apărării, generalul Radetki și a secretarului de stat parlamentar din ministerul german al apărării, dl. Wiltz.

Cea mai importantă vizită a fost cea a ministrului rus al apărării, generalul Graciov, care în data de 28 martie 1994 sosea la București pentru a semna cu partea română un document bilateral ce susținea colaborarea militară dintre Rusia (care după spusele diplomatului rus, nu mai era Uniunea Sovietică și trata toate statele în mod egal) și România. Discuțiile s-au îndreptat și înspre extinderea NATO, iar ministrul rus i-a propus omologului său român să evite intrarea României ca membru în NATO și să ia în considerare alternativa colaborării cu Alianța, așa cum făcea și Rusia.

În procesul de aderare a României la NATO, un pas important l-au reprezentat discuțiile referitoare la Documentul de Prezentare, al statului român. Acestea s-au purtat între 19 și 21 mai 1994 cu o delegație NATO care la final au înțeles că doream să fim încadrați în categoria partenerilor activi ai PfP și că în cazul în care un stat nu era conștient de anumite riscuri și amenințări, NATO avea datoria să îl atenționeze pe acesta.

Rusia și-a exprimat aprecierea față de Parteneriatul pentru Pace, iar în cadrul conferinței internaționale „Parteneriatul pentru Pace: Noi Priorități de Securitate pentru Țările Central și Est Europene”, ținută la Varșovia între 26 și 28 mai 1994, discuțiile purtate au scos la lumină adevăratele intenții ale acesteia: obținerea statutului de „partener strategic” al NATO care să îi confere posibilitatea participării la procesul de luare a deciziilor în cadrul Alianței. NATO era de acord ca Rusia să aibă acest statut, dar în afara Parteneriatului. Astfel, statul rus nu avea posibilitatea să se exprime în sfera luării deciziilor de la nivelul Alianței.

Franța, prin ministrul apărării Franḉois Leotard și-a exprimat sprijinul față de statul român pe care a promis că îl va apăra în „instanțele europene”.

Negocierile cu NATO au continuat și în iulie 1994 când s-a stabilit că pentru admiterea în Alianță contau mai mult activitățile concrete decât cele generice, iar din cadrul celor concrete, o pondere mai mare o aveau activitățile practice precum exercițiile militare cu statele membre NATO. România era defavorizată din acest punct de vedere, ProgramulIndividual de Parteneriat al statului român axându-se în principal pe activitățile de tip „seminar”.

La următoarele conferințe și întruniri care au avut loc și la care s-a discutat aspectul statelor care vor intra o dată cu primul val în Alianță au fost prezentate mai multe situații, cea mai susținută fiind cea în care statele membre ale Grupului de la Visegrad erau admise iar România și alte state est-europene erau excluse.

Acceptarea Programului Individual de Parteneriat al României în data de 14 septembrie 1994 la Bruxelles, a dus la o reacție imediată din partea Rusiei care pe 28 octombrie 1994 și-a trimis atașatul militar la București pentru a purta o discuție cu adjunctul secretarului de stat pentru politica de apărare și relații internaționale în MAPN, generalul-maior Rotaru. Mesajul atașatului era că Ministerul Rus al Apărării oferea statului român consultări și sprijin în modernizare pe toate palierele domeniului militar. După consultarea factorilor de conducere ai statului român, deși România era singurul stat care primea o asemenea ofertă, răspunsul a fost negativ.

Amânarea extinderii NATO a reprezentat în perioada anilor 1995-1996 rezultatul situației politice interne a SUA care se pregătea de alegeri prezidențiale dar și a relației NATO cu Rusia care urmărea dobândirea statutului de „partener strategic”. Evaluările făcute în această perioadă de administrația americană ajungeau totuși la o concluzie: statele baltice nu se vor încadra în primul val de aderare datorită Rusiei care nu vroia să accepte pierderea din sfera de influență a acelor teritorii, iar situația României era incertă datorită situării ei între statele Grupului de la Visegrad și statele fără șansă de aderare, respectiv cele baltice.

În cadrul sesiunii Grupului Bilateral de Lucru pe Probleme Politico-Militare România-SUA din 2 ianuarie 1995, secretarului de stat Pașcu înmâna conducătorului delegației americane, Joseph Nye un set de documente în care se explica motivul pentru care România și Bulgaria ar trebui incluse în acest prim val de aderare: o extindere în nord a Alianței ar fi lăsat o oportunitate Rusiei să contraatace NATO prin sud, lucru care s-a și întâmplat mai târziu, în 1999, prin presiunile asupra României și Bulgariei menite să permită tranzitul aerian al forțelor ruse spre Iugoslavia.

Acțiunile diplomatice ale statului român au continuat și în 6-9 aprilie, în cadrul Reuniunii de primăvară a grupului „Le Cercle”, grup informal de discuție la nivel politic și de afaceri. Aici s-a avansat ideea ca România și Polonia să fie primite în primul val, ca state care ar fi asigurat atât falncul nordic cât și estic al Alianței. De asemenea, acestea erau cele mai însemnate din regiune, iar intrarea acestora în NATO ar fi ușurat instituționalizarea statutului de membre ale celorlalte state aflate la vest de Polonia și România.

Din păcate nici această abordare nu a fost luată în considerare, cele mai mari șanse de aderare având în continuare statele Grupului de la Visegrad.

Neînțelegerile etnice dintre statul român și cel ungar a reprezentat unul dintre aspectele care au frânat procesul de aderare a României la NATO. Pentru rezolvarea acestor neînțelegeri, președintele Iliescu a lansat un apel de reconciliere cu statul Ungar la 30 august 1995, semnarea lui în septembrie 1996 fiind un factor important în eforturile ambelor țări de a intra în Alianță.

1995 a reprezentat anul a numeroase studii ce priveau extinderea NATO, elaborate de specialiști precum Zbigniew Brezezinski, Ronald Asmus, Richard Kugler, Stephen Larrabee William Perry și Richard Holbrook. Rezultatul lor a fost încadrat în textul „Studiului Privind Extinderea NATO” elaborat la 28 septembrie 1995 și trimis tuturor statelor semnatare ale PfP.

Studiul cuprindea șase capitole:

Scopul și principiile extinderii

Modalitățile de asigurare a stabilității pe continent

Consiliul pentru Cooperare Nord Atlantică și Pfp

Întărirea Alianței prin extindere

Implicațiile pentru noi membri

Modalitățile de desfășurare în continuare a procesului de extindere.

„În conținutul său, printre altele, studiul respingea fără echivoc politica “sferelor de influență” (Capitolul 2, A, 13), considera Acordul privind Forțele Convenționale din Europa drept baza a securității continentului (Capitolul 2, A, 21), promitea că fiecare candidatură urma să fie evaluată individual (Capitolul 2, D, 29), lăsând deschisă posibilitatea unei succesiuni de invitații, sau a invitării unui grup de state (Capitolul 2, D, 30), asigura că noii membri nu puteau să “închidă ușa după ei” (idem), prevedea ca cerințele unei interoperabilități depline cu forțele statelor NATO nu trebuiau îndeplinite în totalitate înainte de admiterea propriu-zisă (Capitolul 3, C, 40), enumera obligațiile pe care urma să și le asume NATO în vederea îndeplinirii prevederilor articolului 5 privind garanția de asigurare a securității noilor membri (Capitolul 4, A, 44) și fixa obligațiile acestora (Capitolul 5, C, 74).”

Referitor la relațiile cu Rusia, studiul prevedea ca pe teritoriul statelor membre NATO să nu staționeze permanent forțe militare străine și nici armament nuclear.

România a răspuns prin intermediul unui Memorandum elaborat de ministerele apărării naționale și de externe, în concordanță cu decizia asumării statutului de membru NATO cu drepturi și obligații depline. Ca urmare a acestuia, dialogul statului român cu NATO s-a amplificat considerabil bazându-se pe întrebări și răspunsuri venite din partea ambelor părți.

Încercările pe linie diplomatică ale statului român de a convinge Alianța că România trebuia inclusă în acest prim val de aderare au dat greș. Astfel, în 1996 secretarul de stat Pașcu înainta conducerii statului român un Memorandum în care afirma că din informații provenite din surse sigure, statele care vor fi nominalizate de NATO pentru primul val de aderare vor fi Cehia, Polonia și Ungaria, acest ultim stat reușind prin intervenția Germaniei, să se desprindă de România. Propunerile Memorandumului pentru viitor presupuneau întărirea relațiilor României cu Germania și SUA, precum și cu Polonia și Cehia ca noi state membre NATO.

Loby în favoarea statului român și al integrării acestuia în NATO au făcut-o atât personalități academice și politice străine cât și românești. Este cazul domnului Nicolas Dima de la Uniunea și Liga Societăților Române din America (la acea vreme lucra la Radio „Vocea Americii”) care susținea ideea conform căreia era în interesul României, SUA și al Europei, ca statul român să fie menționat în discuțiile referitoare la viitorii membrii.

Toamna anului 1996 a reprezentat perioada de maximă activitate diplomatică a statului român, președintele Iliscu trimițând la sediul NATO, la Cartierul General al Alianței și în capitalele tuturor statelor membre, un număr important de emisari care să susțină prin argumente și dovezi faptul că România înlăturase toate obstacolele din calea admiterii sale în NATO. Astfel, era scos în evidență stadiul transformării României într-un stat democratic, nivelul relațiilor bilaterale pe care România le avea cu vecinii săi, în special cu Ungaria, și avantajul statului român din punct de vedere geostrategic care ar fi fost benefic Alianței.

Sumitul NATO de la Madrid a făcut ca ăn anul 1997 să se pună accent pe evaluarea extinderii NATO din punct de vedere al costurilor pe care procesul le presupunea. Principalii autori ai acestor evaluări, Biroul pentru Buget al Congresului SUA, RAND-ul (Research and Development), Asociația Euro Atlantică a Poloniei și Pentagonul, au încercat să estimeze suma la care se va ridica costul extinderii NATO, dar nici o variantă nu a putut fi foarte exactă, cea mai apropiată de realitate fiind totuși cea a Pentagonului.

Evaluarea din februarie 1997, care a avut ca subiect România, a fost efectuată de Jeff Simon și Hans Binnendijk în cadrul studiului „România și NATO. Reevaluarea candidaturii la sumitul din iulie 1997” și a avut în vedere șase principii: reforma politică și democratizarea, reforma economică și a economiei de piață, relațiile cu vecinii, tratamentul minorităților, controlul civil asupra militarilor și interoperabilitatea cu NATO și planificarea apărării. Rezultatul acesteia a fost în principal negativ pe fiecare principiu evaluat.

Vizita la Washington a dl. Ioan Pașcu, de acum președinte al comisiei pentru aparare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților a Parlamentului României, în aprilie 1997, a dus la următoarea concluzie: România se putea încadra fie ca ultimul stat acceptat în primul val, ori primul din al doilea val de aderare, cele două situații având șanse egale de materializare.

Susținerea aderării României în primul val de către Franța a reprezentat cel mai puternic atuu pe care statul român l-a putut avea, chiar dacă aceasta reprezenta defapt doar o „monedă de schimb” în mijlocul disputei statului francez cu SUA pentru comanda flancului de sud al NATO. În condițiile opunerii părții americane la revenirea Franței în structurile militare ale Alianței, SUA nu au sprijinit nici candidatura României pentru primul val de aderare.

În cadrul sumitului de la Madrid din 8-9 iulie 1997 Franța și Italia au afirmat ideea intrării în Alianță a 5 state în loc de 3, susținând argumentat pozițiile României și ale Sloveniei. Poziția cancelarului german Kohl a fost decisivă, acesta spunând că în mod clar nu exista o decizie unanimă referitoare la intrarea României și a Sloveniei în Alianță.

Încheierea Summitului aducea în atenție ideea continuării extinderii NATO și în anii următori având ca scop, așa cum era precizat și în Comunicatul elaborat la final, crearea „unei mai mari stabilități, securități și cooperări regionale între țările Europei de sud est”. Concluzia acestui Summit a fost formulată foarte exact de domnul Pașcu: „Madridul nu a însemnat atât primirea Cehiei, Ungariei și Poloniei, cât a însemnat excluderea României și a Sloveniei”.

La două zile dupa finalul Summitului, Bucureștiul a fost gazda președintelui Clinton care într-un discurs în piața Universității, rostea vorbele care vor rîmâne în istoria procesului de aderare a României la NATO: „Păstrați direcția, păstrați direcția. Viitorul este al vostru”.

Pentru România era clar că următoarea extindere a NATO avea să se realizeze în alți parametri, modificarea care impunea acest lucru fiind în primul rând faptul că Alianța nu mai urmărea apărarea teritoriului membrilor săi ci a intereselor acestora.

Perioada ulterioară evenimentului de la Madrid a coincis cu o relaxare a Alianței care nu mai urmărea noi admiteri în structura sa ci mai degrabă se adapta la „noii veniți”. Aceeași idee era susținută și de Chris Donnely, specialist englez care afirma în cadrul unui seminar organizat de Școala NATO de la Roma, că atenția Alianței se centraliza acum pe: „absorbția noilor membri, securitatea candidaților neinvitați, relațiile cu Rusia, Bosnia, relațiile cu Ucraina și problemele Mediteranei”.

În cadrul unei vizite la Washington a domnului Ioan Pașcu, acesta primea un mesaj destul de dur din partea SUA care se declara nemulțumită față de procesul de reformă a României pentru a îndeplini standardele NATO necesare statutului de membru. Drept rezultat, România era amenințată că fereastra integrării în Alianță s-ar putea închide.

După Summitul de la Madrid Rusia și-a schimbat modul în care acționa împotriva extinderii Alianței, urmărind intensificarea cooperării cu NATO.

Reuniunile și vizitele diplomatice ce au urmat au accentuat ideea că dacă acest prim val de aderare a avut la bază criterii politice de alegere a statelor și s-a desfășurat în mod subiectiv, următoarele etape de extindere se vor face pe baza unor criterii obiective de admitere și în concordanță cu scopurile și strategiile Alianței.

Anii 1998 și 1999 trebuiau să îmbine două direcții de mers ale Alianței: Evaluarea extinderii și ratificarea protocoalelor de admitere a Poloniei, Cehiei și Ungariei și transformarea Alianței pentru a face față unui nou proces de extinere. Referitor la evaluarea extinderii prin intermediul primului val de aderare, lucrarea lui Jeff Simon „Noii Membri ai NATO: Vor fi Capabili să Contribuie?” scotea în evidență 3 aspecte caracteristice fiecărui stat în parte: Polonia se ridica la nivelul așteptărilor, situația Republicii Cehe era incertă, iar în cazul Ungariei nu se mai putea face nimic, aceasta ocupând statutul de „free rider”.

Statul român și-a demonstrat loialitatea față de Alianță în 1999 când s-a pus problema tranzitării spațiului nostru aerian de către Rusia sau de către forțele NATO. Statul rus exercita presiuni ce urmăreau acceptarea din partea noastră a accesului aeronavelor rusești în spațiul aerian românesc pentru a ajunge în Iugoslavia. Contrar opiniei majoritare înregistrate în rândul populației României, care se opunea deciziei Alianței de a acționa în Kosovo, în data de 22 aprilie 1999 era votată decizia permiterii NATO să utilizeze spațiul nostru aerian.

Anul 1999 a fost anul în care urma să se discute omentul invitării României la negocierile pentru aderare la NATO. Din păcate acest lucru nu a fost posibil în mare parte datorită faptului că Summitul de la Washington scotea în evidență experiența neîncoronată cu succes a integrării primelor trei țări în NATO. La aceasta se adăugau și eforturile Alianței din timpul campaniei militare din Kosovo, aspecte ce a determinat NATO să adopte soluții prin care să câștige timp. Astfel, la Summitul de la Washington s-a stabilit lansarea Planului de Acțiune pentru dobândirea calității de membru (Membership Action Plan-MAP), inițiativă similară PfP ce avea ca bază prevederile Noului Concept Strategic al NATO adoptat tot în cadrul acestei reuniuni. Conceptul trebuie însușit atât de aliați cât și de candidați, iar Planul de Acțiune constituia doar una dintre cerințele pe care candidații la aderare trebuia să le îndeplinească.

Lista statelor care vor fi invitate la Summitul de la Praga din 2002 (în urma căruia un nou val de extindere era aprobat) a fost stabilită în Declarația de la Washington și cuprindea pe lângă România, Slovenia și țările baltice, și 4 state noi: Bulgaria, Slovacia, Macedonia și Albania.

Vizitele din anul 2000 ale delegației române la Washington și Bruxelles au făcut cunoscute domeniile în care România era monitorizată în privința admiterii ei în Alianță. Probelemele cele mai importante care au rezultat din evaluările țării și ale primului MAP al statului român vizau starea economică precară a României, managementul și coordonarea inadecvată din țară și incompatibilitatea dintre legislația internă și cea a țărilor membre NATO. Una dintre recomandările statului american care vizau îmbunătățirea situației era reducerea personalului armateri române astfel încât să poată fi susținută de resursele alocate acesteia.

În noiembrie 2000 PDSR-ul a câștigat alegerile în România, iar pentru procesul de admitere în NATO aceasta a constituit o veste bună. Prim ministrul Adrian Năstase se declara un susținător al integrării statului român în Alianță, precizând că obiectivele strategice pe are România le urmărea să le îndeplinească la acea vreme erau intrarea în NATO și UE.

Noua conducere se confrunta cu obstacole ce priveau atât îndeplinirea criteriilor pentru admitere cât și îndreptarea efectelor fostei conduceri care nu își respectase obligațiile față de NATO.

Accentul din anul 2000 se punea pe reformarea Armatei Române ce presupunea transformarea și operaționalizarea unor unități ale Ministerului Apărării Naționale astfel încât să corespundă standardelor NATO. Reducerea drastică a personalului armatei, dar făcută într-un mod responsabil, nu implica și diminuarea capacității de apărare a țării, dovadă stând chiar susținerea acestui proces de către Alianță.

Așa cum în privința primului val, aderarea României era văzută alături de Ungaria, de această dată se punea problema intrării României în Alianță alături de Bulgaria.

Încă o încercare a Rusiei de a determina statul român să adere la NATO a avut loc pe 9 ianuarie 2001 când ambasadorul rus se prezenta în fața Domnului Ioan Pașcu, ministru al apărării naționale la acea vreme, cu un mesaj ce avansa ideea unei noi colaborări între cele două state, pe toate planurile. Orientarea României spre integrarea în NATO și-a spus din nou cuvântul, refuzând și această ofertă.

Un aport destul de important în admiterea României în Alianță l-a avut și acceptarea sprijinului unor consilieri străini, în mare parte proveniți din țări memebre NATO, pentru rezolvarea problemelor statului, conform standardelor impuse. O astfel de probelmă menționată și în cadrul conferinței internaționale „Globalizarea Industriei de Apărare și Inițiativa Europeană de Securitate și Apărare” organizată la Londra între 28 și 30 ianuarie, a fost corupția. Aceasta a reprezentat și motivul pentru care, în urma publicării unui articol scris de Ion Mihai Pacepa în ziarul Washington Times în martie 2001, statul român primea din partea SUA un mesaj dur prin care se cerea înlăturarea din guvern a „comuniștilor și securiștilor”.

Noua administrație americană stabilită în 2000 susținea ideea extinderii NATO dar propunea un nou mod în care aceasta trebuia să se desfășoare: din fiecare zonă geografică trebuia aleasă o țară. Astfel, din nord ar fi putut fi Lituania datorită sprijinului nordicilor pentru ea, din centru ar fi putut fi Slovacia care era dorită și de Polonia și de Cehia, iar din sud posibilitățile includeau România, Bulgaria și Slovenia.

Conferințele și vizitele diplomatice la care a participat delegația statului român au scos în evidență o susținere puternică a intrării statului român în Alianță, în special din partea Germaniei și a Greciei. Aceasta din urmă avea deja relații strânse cu statul român datorită inițiativei sud-est europene (SEDM) și al brigăzii sud-est-europene (SEEBRIG).

Evaluarea din martie 2001 a unei echipe NATO, referitoare la stadiului de îndeplinire a programului MAP a statului român a adăugat pe lista priorităților României următoarele puncte:

„Crearea unui sistem echitabil și transparent de evoluție a carierei și promovare.

Dezvoltarea unui sistem de planificare a apărării mai realist.

Restructurarea forțelor armate ca urmare a desființării unui număr de unități.

Punerea în aplicare a unui Centru de Control al Operațiunilor în Spațiul Aerian și înzestrarea cu un sistem de comunicații digitale aflat în concordanță cu standardele NATO.”

Discreditarea statului român prin folosirea de statistici incorecte, în cadrul unui nou studiu al RAND privind continuarea extinderii NATO, punea România pe același loc cu Bulgaria în categoria țărilor care, spre deosebire de Slovenia, Slovacia, și țările baltice, aveau „problema opusă a incapacității de a îndeplini precondițiile NATO”. Concluziile acestui studiu incorect realizat erau ca din acel moment România să furnizeze direct instituțiilor de tipul RAND aceleași informații care erau transmise și Alianței.

Un moment ce a scos în evidență relațiile bilaterale româno-elene a fost reuniunea SEDM (Ministeriala de Apărare din Sud-Estul Europei) din iunie 2001 când s-a hotărât mutarea sediului comenzii brigăzii sud-est euroepen SEEBRIG la Constanța în România. Acest comandament își desfășura activitățile după tipicul NATO ceea ce a oferit posibilitatea statului român să se familiarizeze cu acest mod de lucru.

Vizitele diplomatice la care participa delegația română nu s-au desfășurat întotdeauna în același mod, existând chiar și momente sensibile în care reprezentanții statului român au trebuit să-și impună punctul de vedere față de alți participanți. Astfel, în cadrul unei cine date de Comitetul SUA pentru NATO, în Washington, ministrul apărării Ioan Pașcu a susținut argumentat că spre deosebire de alte popoare din centrul și estul europei, România și-a „dat sângele” pentru ca valorile occidentale să devină realitate. Această afirmație a avut loc în condițiile în care una dintre gazde susținea că fără aceste valori sunt o condiție esențială pentru primirea în NATO.

De o importanță majoră pentru aderarea României la NATO a fost discursul președintelui Bush de la Universitatea din Varșovia (Anexa 2) în care acesta susținea că următorul val de aderare va cuprinde țări de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Viitoarele vizite și întrevederi cu reprezentanții militari Germani aveau să susțină interesul de amplificare a relațiilor dintre statul român și cel german, dar în același timp ne era prezentat și faptul că spre deosebire de evenimentul de la Madrid, Summitul de la Praga se va axa pe 3 principii: Alianța își va menține ușile deschise pentru orice extindere, nici o țară care nu este membră a Alianței nu se va putea opune lărgirii acesteia, iar selectarea țărilor candidate la aderare se va face în funcție de stadiul procesului de reformă în care se află statul respectiv.

Lista candidaților urma să fie elaborată iar problema cea mai mare a României la momentul respectiv nu era procesul de reformă ci lipsa unei bune imagini externe a statului român. Toate eforturile ce vizau integrarea noastră în NATO trebuiau făcute cunoscute opiniei publice internaționale deci soluția o reprezenta o publicitate mai susținută, mai ales în condițiile în care apăruse și ideea conform căreia valul de aderare va cuprinde șapte state.

Evenimentul care a marcat anul 2001, viitorul, și procesul nostru de aderare la Alianță a fost atacul terorist din Statele Unite de la 11 septembrie. Așa cum preciza și dl. Ioan Pașcu, acesta reprezenta o „repetare, pe o scară mult mai amplă, a atacului asupra Pearl Harbour-ului, care angajase America în război…”.

Reacția statului român la acest eveniment a constat în exprimarea pe cale diplomatică a compasiunii și solidarității față de SUA, iar apoi, pe linie politică, România s-a oferit să pună la dispoziția acestora teritoriul său național, spațiul maritim și spațiul aerian.

După cum s-a observat ulterior, evenimentul a avut efect de catalizator asupra procesului de extindere și a determinat Alianța să se mobilizeze, după decenii de inactivitate militară.

Pentru întărirea credibilității statului român, la 2 octombrie 2001, s-a decis ca în cadrul reformei armatei să fie inclusă și măsura verificării de către Departamentul Armamente împreună cu partea americană și britanică, a oricărui export de armament către destinații nesigure.

În octombrie 2001 a fost luate o serie de decizii care presupuneau pregătirea unei companii de vânători de munte în cazul în care se va acționa alături de partea americană în lupta anti-teroristă și trimiterea unui ofițer în cadrul Comandamentului Central al SUA de la Tampa de unde avea loc coordonarea războiului din Afganistan.

Evaluarea programului MAP III a avut ca rezultat numai aprecieri, iar mesajele care veneau pe cale diplomatică din partea Germaniei, Marii Britanii, Franței și a altora, erau toate favorabile admiterii României în Alianță prin Summitul de la Praga.

Problema angajării în lupta anti-teroristă alături de partea americană a fost pusă la Londra, dar datorită cerințelor la care statul român nu ar fi putut face față (trebuia să putem să ne menținem în teatru și să ne sprijinim din punct de vedere logistic, contingentul național prin efort propriu), România și-a oferit sprijinul în cadrul unei a două conferințe. Astfel, urma să participăm în cadrul ISAF cu un detașament de 15 medici și un pluton de poliție militară, iar mai târziu cu compania de vânători de munte menționată anterior.

Statul român și-a mărit susținerea militară în plan internațional prin angajarea alături de Olanda în misiuni în Bosnia și alături de Luxemburg, Belgia și Italia, pentru misiunile din Kosovo. Deveneam astfel un stat care și-ar fi meritat statutul de „furnizor de securitate” în Europa.

Semnalul cel mai clar că România va urma să fie acceptată în NATO la Summitul de la Praga a fost solicitarea părții americane, din 25 ianuarie 2002, de trimitere până la 1 iulie a unei companii NBC (nucelar, biologic și chimic) formate din 70 de militari și a unui batalion de 400 de oameni în Afganistan, pentru 6 luni. Acordul și aprobarea Parlamentului și a conducerii statului au fost obținute pe 30 aprilie 2002, iar în luna iulie am început dislocarea de forțe în teatru. În plus, la 31 ianuarie s-a luat și decizia ca, la solicitarea SUA, Constanța să fie folosită pentru rotația contingentului american din Kosovo, lucru ce a dus la permanentizarea prezenței militare în zonă.

Misiunile ulterioare ale NATO au avut ca fundament două idei enunțate de senatorul Lugar în ianuarie 2002 în fața Consiliului Nord-Atlantic:

NATO putea, la nevoie, să desfășoare acțiuni militare în teritorii îndepărtate față de Europa și America de Nord;

Admiterea în Alianță se făcea în funcție de voința și capacitatea statelor candidate de a participa la astfel de acțiuni.

Deși România figura în toate planurile de extindere a Alianței prin Summitul de la Praga, încă se mai punea accent pe corectarea problemelor justiției, ale corupției și ale fostei securități.

Intrarea României alături de Bulgaria în Alianță a fost susținută și de către Grecia și Turcia, aceste două state pronunțându-se în favoarea formulei „2+2” atât din punct de vedere politic, cât și militar (prin întâlnirea miniștrilor apărării ai celor patru state).

Primul anunț oficial legat de lista țărilor candidate pentru al doilea val de aderare a venit în data de 14 mai 2002. Atunci, NATO anunța printr-un comunicat că la Summitul de la Praga urmau să fie invitate între una și nouă țări care vor intra în Alianță în același timp.

Vizita ministrului apărării Ioan Pașcu în Kandahar în vara anului 2002 avea ca scop atenționarea militarilor români că activitatea lor era observată și că de aceasta depindea foarte mult acceptarea României în NATO. Această vizită a dat substanță formulei „Drumul României spre Praga trece pe la Kandahar”.

Aprecierea părții americane față de statul român și activitatea militarilor români din Afganistan s-a materializat prin invitarea ministrului român al apărării Ioan Pașcu în biroul Secretarului american al Apărării, dl. Donald Rumsfeld, acest lucru petrecându-se în condițiile în care niciun alt ministru din țările candidate nu mai fusese primit anterior.

Sfârșitul lunii octombrie 2002 regăsea statul român în postura de a accepta o nouă solicitare din partea SUA, de această dată fiind vorba despre angajarea companiei române NBC pentru protecția statelor din Golf.

În data de 21 noiembrie 2002, delegația română formată din președintele statului Ion Iliescu, premierul Năstase, consilierii prezidențiali Talpeș, Crețu și Miculescu, miniștrii Geoană și Ioan Pașcu, secretarii de stat George Maior și Mihnea Moțoc, Șeful SMG, generalul Popescu, ambasadorii Mazuru și Tinca, generalul Ghițaș, dl. Sabin Pop și generalul Cioflina, dna. Mihăilescu s-au prezentat la sediul reuniunii NATO de la Praga unde au fost martori la numirea României printre cele 6 state care au fost invitate să adere la Alianță. Importanța Summitului este dată și de faptul că în cadrul evenimentului s-au trasat direcțiile viitoare de acțiune ale Alianței: îmbunătățirea capacității de apărare în domeniul NBC, a capacităților de transport și sprijin ale Alianței, a comunicațiilor și sistemelor informatice, și a tehnicii moderne de atac și apărare aeriană. Astfel se accentua ideea că NATO trebuia să se bazeze în viitor pe capacitatea de a proiecta forță la distanță.

Începând cu data de 24 noiembrie 2002 reprezentanții statului român începeau să poarte discuții cu partea americană pe diferite teme precum prelungirea prezenței române în Kandahar sau specializarea militarilor români în domeniul informațiilor militare pentru NATO.

Sfărșitul anului 2002 și începutul lui 2003 au fost caracterizate de numeroase convorbiri cu efective ale Alianței pentru discutarea aspectelor politico-militare, de securitate, financiare și juridice pe care le impunea aderarea României. Prin semnarea tuturor documentelor aferente procesului de aderare, România se angaja să accepte toate angajamentele și obligațiile care decurg din Tratatul de la Washington.

O transformare importantă care a avut loc la nivelul Armatei Române ca urmare a integrării în NATO a fost adoptarea conceptului de „război în rețea” (network centric warfare). Acesta presupunea abandonarea structurii verticale, ierarhice, centralizate în favoarea adoptării unui concept ce promova acțiunea pe linie orizontală, prin creșterea importanței deciziilor luate de comandanții de la fața locului, nu cei din structurile centrale.

Anul 2003 a avut în centrul atenției disputa dintre europeni și americani datorată ideii participării sau nu în războiul împotriva Irakului. România s-a găsit astfel prinsă la mijloc între americani și europeni, decizia luată de statul român, oricare ar fi fost ea, „supărând” una dintre părți. Trebuie precizat că decizia de a participa de partea americană împotriva Irakului a fost luată în codițiile în care forțelor militare române trebuiau să acționeze doar în faza de post-conflict sprijinind stabilizarea internă a statului.

Darea în folosință a Aeroportului de la Kogălniceanu Statelor Unite a dus la riposte ale europenilor de toate tipurile. Cele mai însemnate au fost acuzele aduse României și Poloniei conform cărora aeroportul era folosit în cadrul unui program al CIA pentru transportul unor deținuți acuzați de terorism, iar pe teritoriile celor două țări se găseau centre secrete de detenție ale CIA.

Prezența masivă a militarilor americani în zona aeroportului Kogălniceanu a ajutat la îmbunătățirea interoperabilității dintre cele două state și la asimilarea de la partea americană a cât mai multor cunoștințe militare.

Misiunile forțelor române s-au desfășurat în cooperare cu cele italiene, sub comandă britanică, în sudul Irakului, cu cele două națiuni mai având derulate misiuni în Kosovo și Afganistan. Un pas înainte spre o contribuție militară echilibrată l-a reprezentat participarea României alături de Polonia în teatrul de operații din Irak cu două componente doi: geniu și informații militare.

Discuțiile diplomatice purtate între ministrul apărării Ioan Pașcu și Secretarul Apărării al SUA, dl. Rumsfeld cu ocazia primei participări a României la Comitetul de Planificare Militară au avut ca rezultat includerea poligonului de la Cincu între instalațiile militare românești utilizate de Armata SUA.

Pentru integrarea deplină în Alianță, României i s-a realizat un profil strategic care în linii generale se axa pe două direcții: localizarea geostrategică și potențialul și tradițiile românești. Din punct de vedere geografic statul român se afla la limita ariei ce cuprindea Asia Centrală și zona Golfului, ambele bogate în rezerve de petrol și gaz. În ceea ce privește potențialul României, pe linie militară dispuneam de toate categoriile de forță și eram capabili să ne apărărm dar și să proiectăm și să susținem o forță semnificativă la mare distanță de teritoriul național.

Tradițiile s-au contura în jurul ideii de îmbinare în mod responsabil și eficient a diplomației cu forța militară a statului român astfel încât să aibe autoritate în spațiul său geografic apropiat.

Intrarea efectivă a României în Alianță a avut loc la 29 martie 2004 la Washington când delegația română condusă de premierul Adrian Năstase a depus instrumentele de ratificare a Tratatului de la Washington. Ceremonia specifică acestei activități presupunea depunderea propriu-zisă a instrumentelor de ratificare în Sala Trezoreriei Statelor Unite și servirea prânzului alături de președintele George W. Bush pe peluza de sud a Casei Albe.

Întrevederea ministrului român al apărării Ioan Pașcu cu omologul său francez dna. Alliot Marie la sfărșitul lunii aprilie 2004 cu ocazia sărbătoririi primirii celor 7 noi membri în Alianță a reprezentat cadrul în care partea franceză ne asigura de sprijinul său în procesul României de integrare în Uniunea Europeană.

Un alt eveniment important pentru procesul de integrare a României în Alianță l-a reprezentat Summitul de la Istambul din 27-28 iunie 2004 când statul român participa pentru prima dată în calitate de membru cu drepturi depline. În cadrul acestei reuniuni au fost discutate aspecte ce țin de transformarea Alianței, capabilitățile acesteia, extinderea rolului său în Afganistan, sprijinul oferit forțelor de securitate irakiene și operațiunile din Balcani. Nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește toate subiectele discutate la acel moment, adoptându-se decizia unor consultări ulterioare în acest scop.

Concluzia acestui lung proces de aderare a României la Alianță este că succesul nu poate fi datorat decât unei perseverențe în realizarea acestui obiectiv național și unei gândiri strategice spre un viitor sigur. Diplomația apărării a reprezentat principalul instrument pe care, prin intermediul diferiților reprezentanți ai țării, l-am folosit în direcția atingerii scopului propus: integrarea în structura Alianței Nord-Atlantice pe cale pașnică și cu ajutorul unor argumente solide, sincere.

CONCLUZII

Așa cum am arătat și pe parcursul lucrării, în contextul actual există tendința de abordare a domeniului militar ca mijloc diplomatic ce se bazează în principal pe utilizarea unor strategii de influență și nu pe acțiuni cu caracter belicos. Astfel, prin persuasiune și colaborare se pun bazele unor noi relații internaționale care urmăresc asigurarea securității naționale, regionale sau mondiale prin gestionarea stărilor conflictuale existente sau care s-ar putea manifesta în viitor.

Vechile modalități de abordare a problemelor dintre state, care presupuneau folosirea forței militare, au dus la concluzia că procedând astfel, cantități mari de resurse erau folosite fără a avea măcar siguranța rezultatului scontat. Drept răspuns, mediul de securitate actual pune accent pe unul dintre cele mai importante instrumente ale politicii externe, diplomația. Îmbinând acest domeniu cu cel al apărării asistăm la ceea ce este perceput la nivel internațional ca fiind „diplomația apărării”. Misiunile umanitare, cele de menținere a păcii și exercițiile militare, sunt doar câteva dintre activitățile pe care diplomații militari le organizează în secolul XXI pentru rezolvarea sau prevenirea unor stări conflictuale.

De asemenea, democrația reprezintă valoarea cea mai de preț pe care actorii mediului internațional încearcă să o răspândească în întreaga lume. Prin modificările care au survenit la nivelul misiunilor organizațiilor internaționale de securitate ca urmare a evenimentelor de la 11 septembrie 2001 din SUA, în prezent se acționează chiar și în teritorii care, teoretic, nu se află în aria de responsabilitate a acestora. Motivul pentru care sunt permise aceste intervenții o reprezintă prevenirea și combaterea noilor amenințări asimetrice care privesc încălcarea drepturilor fundamentale ale omului și securitatea internațională.

Diplomația apărării vine în sprijinul unor state precum România în care, așa cum am demonstrat în studiul de caz elaborat, a avut un aport enorm la asigurarea securității statului. Aderarea la NATO a reprezentat unul dintre cele mai importante momente din istoria statului român când, prin negocierile purtate de diplomații români, militari și civili, cu diverși reprezentanți ai altor state, s-a stabilit că România este pregătită să se alăture Alianței în eforturile sale de asigurare a securității internaționale. La acceptarea statului român în NATO a contribuit și profesionalismul de care au dat dovadă militarii români, aspect pentru care au fost apreciați de celelalte state membre.

Un alt aspect care pune în evidență importanța diplomației apărării este faptul că, prin intermediul atașaților apărării, sunt reprezentate interesele militare ale statului acreditat pe teritoriul celui acreditar. Un moment de răscruce în dezvoltarea atașaturii militare l-a reprezentat depășirea anului 1945 când întreaga reprezentare militară a României în străinătate a fost retrasă. Astfel, din 1947 până în prezent, diplomații militari au purtat negocieri cu reprezentanții statului în care sunt rezidenți pentru ca interesele pe care le promovează să fie materializate. Pentru ca activitățile lor să fie în concordanță cu modificările mediului internațional de securitate, instituția atașaturii apărării este caracterizată de o continuă adaptare. Acest proces determină schimbări atât la nivelul activităților diplomaților, cât și la procesul de selectare a acestora de către instituțiile din domeniu.

Diplomația apărării favorizează evoluția mediului internațional către o securitate mondială comună unde accentul se pune pe democrație, respectarea drepturilor omului, dezvoltare economică și stabilitate pe planul relațiilor interstatale. Astfel, putem afirma că datorită unei diplomații a apărării eficiente au fost uitate conflictele militare clasice și a fost pusă în lumină puterea negocierilor, colaborărilor, și a persuasiunii. Această nouă mentalitate a dus la fluidizarea conexiunilor din toate domeniile pentru ca dialogul să fie orientat spre câștigul tuturor părților implicate.

Așa cum arată evoluția mediului internațional, întotdeauna s-a pus problema stabilirii relațiilor între state în funcție de interesele pe care le are fiecare parte. Încercând să învețe din greșeli, România trebuie să insiste în promovarea imaginii sale în străinătate, iar acest lucru se poate realiza cel mai ușor și în cele mai bune condiții prin intermediul diplomaților săi. Datorită accentului care se pune pe domeniile de apărare și securitate în întreg mediul internațional, datoria de reprezentare a statului român și a intereselor sale revine diplomaților militari, acreditați în diferite state sau la sediile organizațiilor de securitate. Astfel, trebuie avut în vedere și aspectul întăririi misiunilor militare ale Uniunii Europene dar și a altor organizații, pentru ca pe viitor să se poată lua decizia trimiterii diplomaților militari români să ia parte la negocierile de la nivelul lor..

BIBLIOGRAFIE

Documente oficiale, enciclopedii, dicționare

Decizia 463 din 3 octombrie 2005 pentru numirea domnului Medar Gheorghe Sergiu-Tudor în funcția de director general al Direcției generale de Informații a Apărării din cadrul Ministerului Apărării Naționale

Decretul nr. 1128 din 25 noiembrie 2005 pentru numirea unui consilier prezidențial

Enciclopedia Britannica, Câștigătorii premiului Nobelm disponibilă la http://www.britannica.com/nobelprize/table?tocId=9343008, accesat la data de 20 ianuarie 2012

Lucrări de autori români și străini

Burghelea, E., Dranga, M., Nicolae, I., Manea, D., Miclea, V., Paraschiv, V., Vlădescu, S., Dohotaru, I. (coord.) (1994), Direcția Informații Militare între ficțiune și adevăr, București: Editura C.E.A.T.E.P.T.A.

Cișmigiu, C. (2010), „Diplomația Militară, instrument principal de realizare a obiectivelor politicii externe române”, în Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, nr 1/2010

Frunzeti, T. (2011), Diplomația Apărării, București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”

Medar, S. (2006), Diplomația Apărării, București: Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei

Degeratu, C., Liteanu, T., Toma, Gh. (2007), Excurs în funcționarea structurilor de securitate- noi vremuri, noi actori, București: Editura A.N.I

Articole în reviste de specialitate

Vișan, Gh. (8-14 februarie 2006), „Punctul pe «I»”, în Observatorul Militar, nr. 5

Pârlog, A., Bica, I. și Arnăutu, Ș. (2010), „Diplomația apărării și promovarea intereselor de securitate națională”, în Infosfera, IV, nr. 4

Resurse INTERNET

Ministerul Apărării al Marii Britanii, lucrarea Diplomația Apărării, disponibilă la http://www.mod.uk/NR/rdonlyres/BB03F0E7-1F85-4E7B-B7EB-4F0418152932/0/polpaper1_def_dip.pdf, accesat la data de 13 noiembrie 2011

Medar, S., Curriculum Vitae disponibil la http://spriss.ulbsibiu.ro/downloads/SergiuTudorMEDAR.pdf, accesat la data de 12 decembrie 2011

Ministerul Afacerilor Externe – Misiunea Permanentă a României pe lângă Organizațiile Internaționale de la Viena, Grupul Furnizorilor Nucleari, disponibil la http://mpviena.mae.ro/index.php?lang=ro&id=80515, accesat la data de 10 martie 2012

Ministerul Afacerilor Externe – Misiunea Permanentă a României pe lângă Organizațiile Internaționale de la Viena, Comitetul Zangger, disponibil la www.mpviena.mae.ro/index.php?lang=ro&id=80011, accesat la data de 10 martie 2012

Divizia de Diplomație Publică a NATO, Noul concept strategic al NATO, disponibil la http://www.nato.int/strategic-concept/pdf/Strat_Concept_web_en.pdf, accesat la data de 30 martie 2012

Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, 18 aprilie 1961, disponibil la http://old.mae.ro/poze_editare/2006.03.29_Viena_1961.pdf, accesat la data de 20 decembrie 2012

Convenției de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale – „Desemnarea puterilor protectoare și a substitutului lor”

Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M. 88/2009 privind aprobarea Normelor pentru ocuparea posturilor permanente în străinătate de către personalul Ministerului Apărării Naționale, Capitolul II, disponibil la http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_16521/Ordinul-MApN-nr-88-2009-aprobarea-Normelor-pentru-ocuparea-posturilor-permanente-in-strainatate-de-catre-personalul-MApN.html, accesat la data de 12 ianuarie 2012

Ministerul Afacerilor Externe, Direcții prioritare de acțiune ale diplomației române în 2012, disponibil la http://www.mae.ro/node/1605

HG nr. 30/2008 privind aprobarea Strategiei naționale de apărare a țării, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 799 din 28/11/2008, disponibilă la http://www.dreptonline.ro/legislatie/hg_strategie_nationala_aparare_tara_30_2008.php, accesat la data de 15 ianuarie 2012

Textul Tratatului Atlanticului de Nord disponibil la http://nato.md/uploads/site%20docs/tratatul_nord-atlantic.ro.pdf, accesat la data de 11 noiembrie 2011

Grupul Ecologic de Colaborare Bucovina, Informații despre Uniunea Europeană, disponibile la http://europaindirect.ecosv.ro/info_ue.htm, accesat la data de 23 noiembrie 2011

Articolul 26 al concluziilor Summit-ului de la Helsinki, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/summits/hel1_en.htm, accesat la data de 20 ianuarie 2012

Rolul și responsabilitățile consilierului militar al Secretarului General disponibile la http://www.consilium.europa.eu/eeas/security-defence/csdp-structures-and-instruments/eu-military-committee-%28eumc%29/chairman-eumc?lang=en, accesat la data de 30 ianuarie 2012

Personalul militar al Uniunii Europene disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/foreign_and_security_policy/cfsp_and_esdp_implementation/r00006_en.htm, accesat la data de 10 februarie 2012

Revista NATO (2009), disponibilă la http://www.nato.int/docu/review/2009/NATO_Change/RO/index.htm, accesat la data de 20 martie 2012

Site-ul oficial al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa,disponibil la http://www.osce.org/who/83, accesat la data de 14 martie 2012

Roșca, M., Carta de la Paris pentru o nouă Europă – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, disponibilă la http://www.avoconsult.ro/carta-de-la-paris-pentru-o-noua-europa-conferinta-pentru-securitate-si-cooperare-in-europa.html, accesat la data de 4 aprilie 2012

Comunicat de presă al OSCE publicat pe site-ul oficial al organizației disponibil la http://www.osce.org/cio/85990, accesat la data de 23 aprilie 2012

Pașcu, I.M.(2007), Extinderea NATO: Cazul României. Raport personal, disponibil la http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=extinderea%20nato&source=web&cd=4&ved=0CFQQFjAD&url=http%3A%2F%2Fioanmirceapascu.ro%2Fmedia%2Fpdf%2Fextinderea-nato-ioan-mircea-pascu.pdf&ei=vm70T6alBYrUtAb6p5TkBQ&usg=AFQjCNHwRimqxLE1JzUIMPOrhivY7Cv0DQ&cad=rja, accesat la data de 20 mai 2012

Dan Năstase, lucrarea Drept diplomatic și consular, disponibilă la http://xa.yimg.com/kq/groups/24458889/1039261804/name/sem1, accesată la data de 10 noiembrie 2011

Teodor Frunzeti, lucrarea Conflict și negociere în relațiile internaționale, disponibilă la http://www.scribd.com/doc/87550590/35/Etapa-dezvolt%C4%83rii-diploma%C5%A3iei, accesată la data de 10 noiembrie 2011

Ion Matei, lucrarea prezentare a „Reprezentanți diplomatici (capuchehăi) aiȚării Românești la PoartaOtomană”, disponibilă la http://www.scribd.com/doc/47350513/Elanul-Capuchehai-prezentare, accesat la data de 15 noiembrie 2011

Lucrarea Diplomația și Evoluția sa istorică, disponibilă la http://www.scribd.com/doc/48418517/diplomatie-si-evolutie, accesată la data de 15 noiembrie 2011

Lucrarea TERMINOLOGIA DIPLOMATICĂ VOCABULARUL UZUAL, disponibilă la http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/TERMINOLOGIA-DIPLOMATICA-VOCAB25246.php, accesată la data de 10 ianuarie 2012

LISTA ANEXELOR

Anexa nr.1 – Tematica și bibliografia generală pentru susținerea interviului pentru postul de atașat militar

Anexa nr. 2 – Discursul Președintelui Bush de la Universitatea din Varșovia (15 iunie 2001)

BIBLIOGRAFIE

Documente oficiale, enciclopedii, dicționare

Decizia 463 din 3 octombrie 2005 pentru numirea domnului Medar Gheorghe Sergiu-Tudor în funcția de director general al Direcției generale de Informații a Apărării din cadrul Ministerului Apărării Naționale

Decretul nr. 1128 din 25 noiembrie 2005 pentru numirea unui consilier prezidențial

Enciclopedia Britannica, Câștigătorii premiului Nobelm disponibilă la http://www.britannica.com/nobelprize/table?tocId=9343008, accesat la data de 20 ianuarie 2012

Lucrări de autori români și străini

Burghelea, E., Dranga, M., Nicolae, I., Manea, D., Miclea, V., Paraschiv, V., Vlădescu, S., Dohotaru, I. (coord.) (1994), Direcția Informații Militare între ficțiune și adevăr, București: Editura C.E.A.T.E.P.T.A.

Cișmigiu, C. (2010), „Diplomația Militară, instrument principal de realizare a obiectivelor politicii externe române”, în Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, nr 1/2010

Frunzeti, T. (2011), Diplomația Apărării, București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”

Medar, S. (2006), Diplomația Apărării, București: Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei

Degeratu, C., Liteanu, T., Toma, Gh. (2007), Excurs în funcționarea structurilor de securitate- noi vremuri, noi actori, București: Editura A.N.I

Articole în reviste de specialitate

Vișan, Gh. (8-14 februarie 2006), „Punctul pe «I»”, în Observatorul Militar, nr. 5

Pârlog, A., Bica, I. și Arnăutu, Ș. (2010), „Diplomația apărării și promovarea intereselor de securitate națională”, în Infosfera, IV, nr. 4

Resurse INTERNET

Ministerul Apărării al Marii Britanii, lucrarea Diplomația Apărării, disponibilă la http://www.mod.uk/NR/rdonlyres/BB03F0E7-1F85-4E7B-B7EB-4F0418152932/0/polpaper1_def_dip.pdf, accesat la data de 13 noiembrie 2011

Medar, S., Curriculum Vitae disponibil la http://spriss.ulbsibiu.ro/downloads/SergiuTudorMEDAR.pdf, accesat la data de 12 decembrie 2011

Ministerul Afacerilor Externe – Misiunea Permanentă a României pe lângă Organizațiile Internaționale de la Viena, Grupul Furnizorilor Nucleari, disponibil la http://mpviena.mae.ro/index.php?lang=ro&id=80515, accesat la data de 10 martie 2012

Ministerul Afacerilor Externe – Misiunea Permanentă a României pe lângă Organizațiile Internaționale de la Viena, Comitetul Zangger, disponibil la www.mpviena.mae.ro/index.php?lang=ro&id=80011, accesat la data de 10 martie 2012

Divizia de Diplomație Publică a NATO, Noul concept strategic al NATO, disponibil la http://www.nato.int/strategic-concept/pdf/Strat_Concept_web_en.pdf, accesat la data de 30 martie 2012

Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, 18 aprilie 1961, disponibil la http://old.mae.ro/poze_editare/2006.03.29_Viena_1961.pdf, accesat la data de 20 decembrie 2012

Convenției de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale – „Desemnarea puterilor protectoare și a substitutului lor”

Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M. 88/2009 privind aprobarea Normelor pentru ocuparea posturilor permanente în străinătate de către personalul Ministerului Apărării Naționale, Capitolul II, disponibil la http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_16521/Ordinul-MApN-nr-88-2009-aprobarea-Normelor-pentru-ocuparea-posturilor-permanente-in-strainatate-de-catre-personalul-MApN.html, accesat la data de 12 ianuarie 2012

Ministerul Afacerilor Externe, Direcții prioritare de acțiune ale diplomației române în 2012, disponibil la http://www.mae.ro/node/1605

HG nr. 30/2008 privind aprobarea Strategiei naționale de apărare a țării, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 799 din 28/11/2008, disponibilă la http://www.dreptonline.ro/legislatie/hg_strategie_nationala_aparare_tara_30_2008.php, accesat la data de 15 ianuarie 2012

Textul Tratatului Atlanticului de Nord disponibil la http://nato.md/uploads/site%20docs/tratatul_nord-atlantic.ro.pdf, accesat la data de 11 noiembrie 2011

Grupul Ecologic de Colaborare Bucovina, Informații despre Uniunea Europeană, disponibile la http://europaindirect.ecosv.ro/info_ue.htm, accesat la data de 23 noiembrie 2011

Articolul 26 al concluziilor Summit-ului de la Helsinki, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/summits/hel1_en.htm, accesat la data de 20 ianuarie 2012

Rolul și responsabilitățile consilierului militar al Secretarului General disponibile la http://www.consilium.europa.eu/eeas/security-defence/csdp-structures-and-instruments/eu-military-committee-%28eumc%29/chairman-eumc?lang=en, accesat la data de 30 ianuarie 2012

Personalul militar al Uniunii Europene disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/foreign_and_security_policy/cfsp_and_esdp_implementation/r00006_en.htm, accesat la data de 10 februarie 2012

Revista NATO (2009), disponibilă la http://www.nato.int/docu/review/2009/NATO_Change/RO/index.htm, accesat la data de 20 martie 2012

Site-ul oficial al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa,disponibil la http://www.osce.org/who/83, accesat la data de 14 martie 2012

Roșca, M., Carta de la Paris pentru o nouă Europă – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, disponibilă la http://www.avoconsult.ro/carta-de-la-paris-pentru-o-noua-europa-conferinta-pentru-securitate-si-cooperare-in-europa.html, accesat la data de 4 aprilie 2012

Comunicat de presă al OSCE publicat pe site-ul oficial al organizației disponibil la http://www.osce.org/cio/85990, accesat la data de 23 aprilie 2012

Pașcu, I.M.(2007), Extinderea NATO: Cazul României. Raport personal, disponibil la http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=extinderea%20nato&source=web&cd=4&ved=0CFQQFjAD&url=http%3A%2F%2Fioanmirceapascu.ro%2Fmedia%2Fpdf%2Fextinderea-nato-ioan-mircea-pascu.pdf&ei=vm70T6alBYrUtAb6p5TkBQ&usg=AFQjCNHwRimqxLE1JzUIMPOrhivY7Cv0DQ&cad=rja, accesat la data de 20 mai 2012

Dan Năstase, lucrarea Drept diplomatic și consular, disponibilă la http://xa.yimg.com/kq/groups/24458889/1039261804/name/sem1, accesată la data de 10 noiembrie 2011

Teodor Frunzeti, lucrarea Conflict și negociere în relațiile internaționale, disponibilă la http://www.scribd.com/doc/87550590/35/Etapa-dezvolt%C4%83rii-diploma%C5%A3iei, accesată la data de 10 noiembrie 2011

Ion Matei, lucrarea prezentare a „Reprezentanți diplomatici (capuchehăi) aiȚării Românești la PoartaOtomană”, disponibilă la http://www.scribd.com/doc/47350513/Elanul-Capuchehai-prezentare, accesat la data de 15 noiembrie 2011

Lucrarea Diplomația și Evoluția sa istorică, disponibilă la http://www.scribd.com/doc/48418517/diplomatie-si-evolutie, accesată la data de 15 noiembrie 2011

Lucrarea TERMINOLOGIA DIPLOMATICĂ VOCABULARUL UZUAL, disponibilă la http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/TERMINOLOGIA-DIPLOMATICA-VOCAB25246.php, accesată la data de 10 ianuarie 2012

LISTA ANEXELOR

Anexa nr.1 – Tematica și bibliografia generală pentru susținerea interviului pentru postul de atașat militar

Anexa nr. 2 – Discursul Președintelui Bush de la Universitatea din Varșovia (15 iunie 2001)