Rolul Deciziei Politice In Solutionarea Conflictelor Internationale. Studiu de Caz Criza Rachetelor din Cuba

LUCRARE DE LICENȚĂ

„ ROLUL DECIZIEI POLITICE ÎN SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE. STUDIU DE CAZ: CRIZA RACHETELOR DIN CUBA”

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I : DECIZIA IN POLITICĂ

I. 1 Definiții ale deciziei. Abordări teoretice

I. 2 Conflictele și rolul acestora în politică

I. 3 Rolul deciziilor în soluționarea conflictelor internaționale

I. 4 Nivelurile de analiză a deciziilor în politica internațională

CAPITOLUL II: RĂZBOIUL RECE ȘI REALISMUL POLITIC ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

II. 1 Abordarea istorică

II. 2 Etapele razboiului rece

II. 3 Realism, raționalitate și relații internaționale în perioada

războiului rece

CAPITOLUL III: ROLUL ILUZIILOR POZITIVE ÎN CONFLICTELE INTERNAȚIONALE

III.1 Conceptul de iluzii pozitive

III.2 Iluziile pozitive și războiul

CAPITOLUL IV: CRIZA RACHETELOR DIN CUBA. STUDIU DE CAZ

IV. 1 Criza rachetelor în contextul războiului rece

IV. 2 Rachetele din Cuba și analiza unei decizii politice

IV. 3 Analiza deciziei politice din perspectiva iluziilor pozitive

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

„ Ei isi vor face din sabii pluguri si din sageti seceri, poprul nu va ridica sabia impotriva poporului si nu vor deprinde raboiul niciodata.

INTRODUCERE

În istoria diplomației războiului rece, criza rachetelor din Cuba, rămîne, fară îndoială, cea mai gravă, cea mai intensă și, mai presus de toate celelalte, cea mai periculoasă. Timp de treisprezece zile, în octombrie 1962, americanii și sovieticii s-au privit drept în ochi, iar timpul s-a oprit în loc pentru întreaga omenire.

Pentru prima și ultima dată, de la 1945 pîna după 1989, cele două superputeri au stat față în față, iar prin importanță, prin amploare și prin intensitate, criza din Cuba a fost una din etapele decisive ale secolului al XX -lea. În imaginarul colectiv, criza rachetelor, prin desfășurarea sa, rămîne un eveniment care a fost cît pe ce să arunce lumea într-un coșmar nuclear, singura confrunatare în care a fost în joc soarta lumii întregi. Discursul președintelui Kennedy din 22 octombrie 1962, în care a anunțat prezența rachetelor în Cuba și blocada instituită asupra insulei, a provocat un șoc fară precedent în rîndul populației și a declanșat un val de panică. Pentru opinia publică, spectrul războiului nuclear nu era o posibilitate vagă și îndepărtată, ci o probabilitate apropiată și concretă.

Principalii actori, Kennedy și Hrușciov, au sesizat gravitatea crizei și acuitatea pericolului, evidente, fară îndoială. Dincolo de aspectele strict militare, această confruntare prezintă o triplă caracteristică, deoarece combină o realitate strategică, o componentă nucleară și o dimensiune psihologică. Așadar, criza rachetelor este un caz pentru studiu atît in domeniul nuclear, cît și în cel al analizei deciziei. Impactul rachetelor din Cuba asupra războiului rece a determinat o noua etapă în confruntarea Est-Vest și a deschis o perioadă mai calmă în care relaxarea relațiilor a fost punctul culminant.

Memoria colectivă este, după istoricul Pierre Nora, „ o amintire ori un ansamblu de amintiri, conștiente ori nu, ale unei experiențe trăite sau mistificate de către o colectivitate umană și al cărui sentiment al trecutului face parte integrantă”.

Așadar, toate deciziile luate de către politicieni și guvernanți de-a lungul vremurilor se păstrează în această memorie colectivă prin soluțiile propuse care pot fi reacționare (întoarcerea la starea anterioară), conservatoare (menținerea stării actuale), reformatoare (aduc o schimbare parțială) și revolutionare (provoaca o schimabare importantă).

Am ales să vorbesc despre criza rachetelor din Cuba întrucît consider că evenimentul încă își are locul lui nu numai în analele diplomației sau în ale istoriei ci și în memoria colectivă pe care îndrăznesc să o numesc în acest caz memoria politică.

Tot așa, sunt de părere că decît să ne punem întrebarea „ Ce a dus la izbucnirea acestui conflict?” este mai bine să privim în interiorul nostru și să ne întrebăm „Ce este în natura umană de îl face pe om atît de pregătit să intre în război, în aproape toate culturile și în orice condții economice?”.

În contradicție cu abordările tradiționale, care se concentrează pe maniera liderilor de a calcula sansele și avantajele pornirii unui conflict, eu sunt de părere că încrederea prea mare în posibilitățile proprii, suficiența noastră, sau iluziile pozitive,, sunt o particularitate a comportamentului uman cu consecințe în evoluția istoriei.

În ceea ce privește sursele de informare, în lipsa celor rusești am apelat la surse franceze, americane și române: Pierre Nora, Jean William LaPierre, Pierre Muller, Bénédicte Vidaillet, Bernard Gournay, J.B Durosselle, Kenneth Waltz, Hans Morgenthau, Eric Hobsbwan, Samuel Huntington, Mircea Malița, Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Georgeta Ilie, Graham Allison, Jean-Yves Haine, surse elctronice, cum sunt wwww.persée.fr; www. universite.deboek.be; www.conflits.org si revistele electronice ca Revue française de Science Politique. De asemenea, am consultat arhiva electronica a revistelor „Cadran Politic” si „ Sfera Politicii”.

Am structurat lucrarea în patru capitole:

Capitolul I referitor la decizia în politică, cu abordările teoretice, sublinierea importanței procesului decizional, prezentarea conflictelor politice și rolul acestora precum și nivelurile de analiză a procesului decizional.

În capitolul II am prezentat relațiile internaționale, cu precădere în perioada războiului rece, abordarea teroretică a realismului și neorealismului internațional.

În capitolul III am prezentat conceptul de iluzii pozitive și am vorbit despre aceste iluzii și rolul lor în declanșarea crizelor, conflictelor și războaielor.

În capitolul IV am ales ca prezentare analiza procesului decizional, precum și rolul iluziilor pozitive în acestea, cu exemplul studiului de caz: Criza rachetelor din Cuba.

CAPITOLUL I

DECIZIA ÎN POLITICĂ

În acest capitol prezint din punct de vedere teoretic ce este decizia, cu precădere decizia politică, abordările teoretice, conflictele si rolul lor in politica, rolul deciziei în soluționarea conflictelor și problematica deciziilor.

I.1. Definiții ale deciziei. Abordări teoretice.

Decizia este elementul esențial al conducerii, reprezintă actul de trecere de la gîndire la acțiune. Prin decizie se urmărește găsirea celor mai raționale căi de acțiune viitoare menite să asigure eficiența maximă a acțiunilor conducerii.

În literatura de specialitate sînt date mai multe definiții ale deciziei. Astfel, pentru Herbert Simon decizia este o acțiune ratională, rezultatul unui comportament care vizează obținerea de profit într-o situație dată.

O definiție captivantă a deciziei, pornind de la complexitatea alegerilor noastre, ambivalență si conflict, o oferă Bénédicte Vidaillet pentru care decizia este un rezultat al subiectului, un scenariu deja scris, o soluție a cărei raționalitate poate fi influențată de factori precum dorința, repetarea întîmplărilor trecutului.

În deciziile luate, se regasesc subiectivitatea decidenților, istoriile lor trecute, emoțiile, pasiunile, frustrările și dorințele lor. Cu alte cuvinte, în deciziile adoptate, se regăsește întreaga umanitate a decidenților.

Definirea cu rigurozitate a deciziei se pretează la controverse căci pentru a descoperi semnificația exactă a termenului putem face referire la deciziile pe care le ia fiecare individ în viața cotidiană, astfel încît decizia pare un moment privilegiat al existenței, un act al spiritului și al voinței, care urmează după deliberare și precede execuția.

Însă alții sunt termenii de definire a deciziei politice. O decizie politică este destul de rar faptul unui singur individ, ea este adesea constituită dintr-o succesiune de decizii parțiale, mai mult sau mai puțin coerente, la care au luat parte mai mulți actori. Între actul inițial și ultima masură pentru aplicare, decizia se formează puțin cîte puțin.

Percepută drept o comandă, decizia politică se referă la problema puterii și se relevă prin abordarea procesului decizional. Abordarea tradițională a deciziei politice se caracterizează prin ideea de decizie liberă care poate fi decupată în secvențe precise. Diferiți autori au demonstrat că decizia se supune unor multiple condiționări și că se încadrează destul de greu unor scheme.

În literatura de specialitate sunt două mari abordări ale procesului de decizie politică:

abordarea tradițională

abordarea sistemică

În abordarea tradițională schema procesului de decizie cuprinde trei etape: pregătirea, decizia și execuția.

La fel și in schema propusă de Pierre Muller, în care prima etapă este descompusă în subetape: identificarea problemei (definirea, agregarea evenimentelor, organizarea structurilor de decizie, reprezentarea intereselor și agenda), formularea programului și evaluarea programului.

În cadrul abordării sistemice a deciziei, sunt propuse două modele:

1. Modelul Simon – March, în care toți actorii pot lua decizii la nivele diferite unite apoi de sistemul autorității sau al influenței.

Aici se face distincția intre deciziile date de fapte și deciziile date de valori, primele sunt relevante în sectorul administrativ, iar celelalte sunt specifice sistemului politic. Și în modelul Simon, procesul decizional este fragmentat in trei faze: deliberarea, adoptarea deciziei și execuția.

2. Modelul Easton – Lapierre pentru care societatea este fragmentată in diferite sub-sisteme, cum ar fi sistemul bio-social, sistemul economic, sistemul politic. Ca definiție, cei doi autori vad diferit decizia politică, pentru Easton, aceasta este o „alocare autoritară a valorii” iar pentru Lapierre, decizia politică este ansamblul proceselor de decizie care privesc societatea in totalitatea sa.

Asemenea celorlalte sisteme sociale, sistemul politic este un sistem deschis, cu multiple variații date de rolurile politice care fac diferența. Deosebirea dintre sistemul politic și celelalte sisteme constă în faptul ca acesta este un sistem decizional pentru care decizia este comportamentul prin care se operează o algere dintr-un evantai de posibilitați.

O altă deosebire a sistemului politic fața de celelalte sisteme sociale constă in patru carcteristici: este universal, extinzîndu-se asupra tuturor membrilor societații, folosește coerciția, dreptul sau de a lua decizii este legitim, iar deciziile sale au autoritate deoarece sunt legitime și poartă o probabilitate de supunere. Procesul de decizie este condiționat de mai mulți factori: resurse, constrîngeri, informații incomplete, incertitudini asupra obiectivelor și metodelor, repercursiunile aplicării deciziei. În finalitatea sa, decizia este un risc asumat, deoarece antrenează schimbări atît în celelalte sisteme sociale, cît și pentru sistemul politic însuși, iar schimbările nu corespund întotdeauna cu ceea ce s-a prevăzut. Pentru decizia politică este importantă supoziția de eficacitate și raționalitate.

De altfel, însăși conceptul de decizie este supus unei ambiguitați întrucît înseamnă o singură alegere dintr-o mulțime de alte posibilitați, astfel încît este înțeleaptă întrebarea „Oare este cea mai bună soluție adoptată?” pe care și-o adresează decidentul. Răspunsul îl oferă termenii de analiză costuri/beneficii; dintre diferitele soluții pe care le ia în considerare un decident rațional, cea finalmente aleasă trebuie să fie efectiv o soluție rațională care, în limitele obiectivului afișat, minimizează riscurile și maximizează avantajele.

În științele politice, ceea ce se înțelege prin decizie, înseamnă fenomene distinctlor societații, folosește coerciția, dreptul sau de a lua decizii este legitim, iar deciziile sale au autoritate deoarece sunt legitime și poartă o probabilitate de supunere. Procesul de decizie este condiționat de mai mulți factori: resurse, constrîngeri, informații incomplete, incertitudini asupra obiectivelor și metodelor, repercursiunile aplicării deciziei. În finalitatea sa, decizia este un risc asumat, deoarece antrenează schimbări atît în celelalte sisteme sociale, cît și pentru sistemul politic însuși, iar schimbările nu corespund întotdeauna cu ceea ce s-a prevăzut. Pentru decizia politică este importantă supoziția de eficacitate și raționalitate.

De altfel, însăși conceptul de decizie este supus unei ambiguitați întrucît înseamnă o singură alegere dintr-o mulțime de alte posibilitați, astfel încît este înțeleaptă întrebarea „Oare este cea mai bună soluție adoptată?” pe care și-o adresează decidentul. Răspunsul îl oferă termenii de analiză costuri/beneficii; dintre diferitele soluții pe care le ia în considerare un decident rațional, cea finalmente aleasă trebuie să fie efectiv o soluție rațională care, în limitele obiectivului afișat, minimizează riscurile și maximizează avantajele.

În științele politice, ceea ce se înțelege prin decizie, înseamnă fenomene distincte față de alte domenii deoarece percepția decidentului politic nu depinde numai de orientările teoretice fundamentale. În relațiile internaționale, grație importanței acordată actorilor politici, și nu numai lor, într-o decizie adoptată predomină interesul pentru elementele politice și ideologice care sunt dependente de natura conflictuală a alegerilor și care preced acțiunea. Decizia politică se situează pe nivele diferite și poate fi privită din unghiuri la fel de diferite pentru că, de cele mai multe ori factorii înconjurători au un rol decisiv în adoptarea sa.

I.2. Conflictele și rolul acestora în politică.

Avînd ca motto cuvintele lui Anatole France „ Momentele de armonie sunt ca nestematele semanate rar pe urzeala aspră și sumbră a conflictelor.” și pentru că am arătat ce este decizia, acum este rîndul conflictului pentru a fi definit.

Așadar, conflictul este un tip de interacțiune caracterizat prin stări antagoniste sau de ciocniri de interese, idei, politici, programe și persoane sau alte entități. În analiza politică, conceptele antonime de conflict și de consens se folosesc pentru a clasifica cele două forme fundamentale de activitate politică. În manifestarea lor, interacțiunile politice includ cîteva elemente atît din conflict cît și din consens.

Există un sens larg al conceptului de conflict pentru că el strabate întreaga viață socială. Atîta vreme cît conflictul nu este însoțit de iminența catastrofei, el este sinonim cu controversa, ciocnirea ideilor, cearta, dezacordul, antagonismul, criza. În accepțiunea sa larga, conflictul este inseparabil de activitațile umane și, de cele mai multe ori, are un rol benefic, deoarece provoacă nașterea ideilor. Astfel, conflictului i se atribuie o funcție pozitivă și nu este privit întotdeauna ca o cauză a disfuncțiilor sociale.

Într-o analiză a conflictului nu este simplu să faci departajarea între ideea de tensiune și conceptul de conflict. Dacă le plasăm în planul folosirii forței, se poate vorbi de tensiune sau criză atîta vreme cît forța nu este utilizată, iar de conflict incepînd din momentul în care forța intră în joc. Din acest punct de vedere, conflictul echivalează cu războiul. Dar, în limbajul curent nu este admisă o definiție atît de restrictivă, conflictul presupune faptul că violența nu este utilizată.

În același timp, luat doar ca un cuvînt din cotidian, conflictul înseamnă o confruntare între doi sau mai mulți indivizi, două sau mai multe grupuri, între două sau mai multe voințe, așa încît putem spune că există un conflict dacă se folosește violența ca mijloc, fie ea și verbală, pentru a se impune punctul de vedere. Totuși, forța, chiar dacă este ultimul mijloc de soluționare, este unul singur dintre atîtea alte mijloace. Acestea pot fi amenințarea cu forța, presiunea economică, presiunea morală. De ce să fie forța singurul mijloc pentru a soluționa un conflict?

Deci, într-un conflict, fiecare dintre părți folosește toată voința sa pentru a obține triumful ambițiilor proprii, ambiții concretizate într-un scop, într-un obiectiv. Obiectivul poate fi concret și perceptibil, de exemplu un teritoriu, concret și nu imediat perceptibil, asemenea unui profit comercial, și, prin abstract, dobîndirea unui prestigiu, el este legat organic de conflict întrucît reprezintă natura însăși a conflictului. Se poate spune că se declansează conflictul în momentul în care obiectivul se trasformă în provocare, iar provocarea presupune acceptarea riscului. Din acest punct de vedere, conflictul poate fi constituit din situatii succesive, în care doi sau mai mulți indivizi consideră provocarea drept un obiectiv a cărui posesie, cucerire sau păstrare merită asumarea riscurilor.

În cazul conflictelor politice, o atare definire a lor poate fi considerată ușor incompletă dacă nu ținem cont de conducătorii politici, șefi de stat, care transformă un obiectiv prea puțin cunoscut uneori, ori deloc, într-o provocare. Toți conducătorii statelor iau, în principiu, decizii ori le aprobă pe cele ale colaboratorilor.

Pentru ca un conflict să fie declanșat trebuie ca să existe certe conditii indeplinite si actiuni intreprinse. Pornind de la elementele componente ale conflictului, actiunea unitatii politice si reactiunea populatiei, se pot distinge mai multe forme de declansare:

Prima dintre ele ar fi declansarea conflictului in urma unei decizii, iar in acest caz reactia populara este aproape nula, decizia guvernului este o alegere libera, intemeiata pe propria ratiune si nicidecum condusa de o presiune oarecare.

A doua forma este declansarea datorita unei ocazii. In aceasta situatie, un guvern ori un grup de opinie, mai mult ori mai putin important, doreste realizarea unui obiectiv, dar considera ca sunt circumstante nefavorabile in acel moment pentru ca dorinta sa se concretizeze. Apoi o schimbare brusca a conjuncturii face posibil ceea ce parea de nerealizat. Se presupune ca exista deja un conflict latent care nu avea elementele necesare traducerii in realitate. Ei bine, schimbarea reprezinta ocazia care furnizeaza elementele de transformare a conflcitului latent in conflict deschis.

Un exemplu in acest sens se regaseste in atitudinea Uniunii Sovietice fata de tarile baltice si de Polonia in 1939. Prin semnarea tratatelor de sovietici in 1920 si 1921 cu tarile respective frontierele erau considerate definitive. Dar URSS nu era cu adevarat resemnata si accepta greu pierderea acestor teritorii care apartinusera Rusiei tariste.Asa se face ca in primavara lui 1939, cind Uniunea Sovietica si-a dat seama ca Germania nazista era hotarita sa bulverseze estul european, ea a decis sa profite de ocazia creata.

A treia forma de declansare este aceea prin contra-lovitura. Acum, decizia, complet straina de un obiectiv determinat, antreneaza, prin consecintele sale neprevazute, declansarea unui conflict legat de acel obiectiv, adica o decizie luata de un stat furnizeaza altui stat ocazia de a declansa un conflict. Asa s-au petrecut faptele la sfirsitul secolului al XIX-lea cind a avut loc un conflict grav intre Statele Unite si insulele Filipine, care de-abia fusesera cumparate de la Spania . Conflctul a fost declansat de Filipine ca urmare a deciziei americane de a declara razboi Spaniei pentru eliberarea Cubei de sub dominatia spaniola; Statele Unite au promis solemn ca nu vor anexa Cuba. Elita filipineza a crezut ca americanii aplica principiul general si ca intentia lor era de a declara si independenta Filipinelor. Cind s-a vazut ca nu a fost altceva decit dorinta de dominatie, s-a declansat o rezistenta inversunata contra noilor stapini. Asadar, decizia de a reda independenta Cubei a avut consecinte neprevazute pentru SUA. De aici s-ar putea concluziona ca intentia de a acorda un avantaj – autonomie interna, independenta- unei colonii determinate, poate antrena elitele altei colonii de a reclama aceleasi nazuinte care pot declansa un conflict.

A patra forma este declansarea datorita „coacerii” conflictului, maturatiei sale. In general, conflictele nascute prin maturare sunt conflicte cu caracter nationalist, etnic, identitar, cultural. Anii de dupa caderea Zidului Berlinului si dupa destramarea Uniunii Sovietice sunt cel mai bun exemplu pentru declansarea , evolutia si solutionarea acestui tip de conflict. Disparitia identitatii comune a statului, care tinea in friu orice manifestare etnica a unui individ ori a unui grup de indivizi, a dus la aparitia fatisa a aspiratiilor la autonomie si independenta, cu manifestarile promovate de natura identitatii de grup.

Termenul de conflict identitar permite gruparea unui numar mare de crize civile care prezinta o arhitectura comuna. Definirea conflictului identitar, pornind de la cele din Liban, Moldova, fosta URSS si fosta Iugoslavie, face apel la cultura, intrucit cultura insumeaza valorile proprii, traditiile si mostenirile specifice care despart pe oameni, conferind fiecaruia o identitate tradusa prin apartenenta la un grup Deosebirea fata de celelalte tipuri de conflicte consta in faptul ca se deruleaza in interiorul uni stat si, de cele mai multe ori, au ca rezultat final dezmembrarea acelui stat.

Conflictele identitare au in comun 5 elemente: polarizare, ambiguitate ideologica, particularism, violenta maxima, durata lunga de desfasurare.

Daca ne gindim la prevenirea conflictelor, putem admite ca conflictul declansat de decizie este cel mai usor de evitat, cel putin teoretic, cu trimitere la solutionarea pasnica, fara recurgerea la forta, a crizei rachetelor din Cuba. In octombrie 1962, deciziile presedintelui Kennedy si ale primului ministru sovietic Hrusciov au salvat omenirea.

Conflictele declansate printr-o ocazie sunt dificil de evitat pentru ca aparitia unei ocaziii creeaza o tentatie, o provocare, si oamenii politici, din diverse ratiuni – ambitii personale, sentimentul ca servesc intereselor patriei – folosesc acesta ocazie. Daca uneori poate fi vorba de o decizie oarecum deliberata, timpul scurt pe care il determina aparitia si folosirea ocaziei, face ca finalitatea acestui conflict sa suporte conscintele unei decizii luate in graba.

Conflictele declansate prin contra-lovitura cu cit sint imprevizibile cu atit sint mai greu de evitat. Uneori este aproape imposibil de imaginat, intr-o conduita competitiva, care vor fi consecintele unui act.

Conflictele declansate prin maturatie sint bine ancorate in timp pentru ca deriva dintr-o evolutie in general lenta. Tot asa, putem admite ca existenta unui stat multinational nu poate fi eterna, in cazul acestor state trebuie depus un mare efort pentru schimbare prin federalizare. De fapt, aici problema este de alta natura. Maturatia transforma foarte incet o situatie, fara a cuprinde si conceptele traditionale. Marea dificultate a oamenilor politici este mai putin sa admita ca trebuie gasite concepte noi decit sa incerce sa reclame noutatea conceptelor.

In ceea ce priveste clasificarea in functie de scop, o distinctie generala se face intre conflictele politice declansate pentru a cuceri noi teritorii si intre cele al caror scop nu il reprezinta noi posesiuni teritoriale. Dar, fiecare dintre categorii poate fi divizata la rindul ei deorece nu este exclus ca in derularea lui conflictul sa cunoasca o trecere de la un tip, la alt tip.

Elementul comun al fiecarui conflict, il constituie vointa decidentului, si anume: vointa de a impune altui stat o religie sau o doctrina ideologica (razboaiele relgioase, revolutiile), vointa de a cuceri ori de a nu pierde certe avantaje economice (exemplu, revendicarile Italiei din 1938-1939 pentru obtinerea unei parti din actiunile Companiei Canalului de Suez, decizia lui Mossadegh de a nationaliza bunurile Anglo-Iranian Oil Comnpany), vointa de a impiedica un stat de a deveni prea puternic (de exemplu, impotrivirea Angliei la anexarea Marocului de catre Franta in 1844-1845, ultimatumul de dezarmare adresat Piemontului de catre Austria in 1859), vointa de a apara si sustine un principiu (exemplu, presedintele SUA, Woodrow Wilson, declara intrarea lor in razboi in aprilie 1917 pentru a apara „principiul marilor”, presedintele Bush ataca in 1991 Kuweitul ocupat de Iraq pentru a-l elibera in numele „principiului libertatii”).

Kenneth Waltz, in lucrarea sa „Omul, statul si razboiul” prezinta trei moduri de explicare a cauzelor care duc la razboi: primul se concentreaza pe individ ca principala cauza a declansarii conflictelor internationale, al doilea se refera la tipolgia statelor si la predispozitia unor regimuri de a recurge la violenta , iar al treilea considera sistemul international ca fiind principala cauza a declansarii conflictelor internationale.

Toate aceste conflicte, indiferent de modurile ori cauzele declansatoare, pot fi solutionate printr-o decizie care duce la pace sau la razboi. In politica rolul deciziilor este important tocmai datorita finalitatii actiunilor intreprinse.

I.3 Rolul deciziilor in solutionarea conflictelor internationale.

La prima vedere notiunea de rol, in acceptiunea pur sociologica, nu isi gaseste o aplicatie justa in politica. Cu toate acestea, termenul de „rol” este folosit frecvent pentru a descrie subiecte si fenomene politice. Daca se vorbeste de rolul executivului fata de legislativ, de rolul femeilor in viata cetatii sau de rolul electoratului in alegerea conducatorului, termenul de „rol” are deja un sens politic dat de avantajul de a pune accentul pe caracterul dinamic al politicii (rolurile asumate de actorii politici) si de a se insista asupra comportamentului (actorii isi joaca rolurile). Nu este usor sa separi socialul de politic, granitele dintre cele doua sisteme se intrepatrund, fiind o problema de nuanta sau de punct de vedere; nascuta de sociologie, teoria rolului se adapteaza fara efort la societatea politica si se exprima in toate aspectele sale. Pentru sociologie, actorul social este ghidat de norme si este supus tensiunii constante intre interesele sale individuale si sistemul de valori dar are libertatea de a calcula costul incalcarii unei norme. Aplicarea teoriei rolului in domeniul politic este, totusi, mai bine asigurata daca se examineaza carei necesitati se supun rolurile si politica in dinamica lor.

Aceasta necesitate este aceea de a face alegeri, de a lua decizii. Toata actiunea sub care se prezinta un risc se specifica, se materializeaza, intr-o alegere. Alegerea poate sa fie reglata de norme logice si sa devina clara pentru actorul politic ori poate sa fie relevata de motivatii inconsistente si sa fie obscura, rationala sau nu, in ambele cazuri ramine o alegere. Avind ca referinta caracterul sau decizional si de structura a autoritatii exprimata in decizii , societatea politica nu poate sa fie decit in armonie cu teoria rolului.

Decidentul politic este un caz aparte de actor social. In consecinta, teoriile deciziilor si ale decidentilor se incadreaza in marile teorii ale sociologiei. Asadar, luind in considerare faptul ca domeniul politic are caracteristici particulare, toate teoriile sociologiei raportate la politica se adapteaza acestor particularitati. Cele mai multe dintre modele si teorii deriva din relatiile internationale si din stiintele administrative si sunt cu adevarat interesate de luarea deciziilor atit individuale cit si colective.

Deciziile politice sunt luate fie in functie de presiunile exercitate aupra decidentului, inflentate de cauze exterioare, fie, si este cazul ideal, in functie de scopurile propuse, de interesul national , de evaluarile personale ale decidentului, de ceea ce este posibil de infaptuit, toate acestea transpuse in finalitatea deciziilor. Pusi in fata unei decizii concrete este dificil sa determinam daca decidentul a luat-o pentru a da satisfactie unor grupuri care au facut presiuni asupra lui, ori daca a luat-o pentru ca el a gindit ca este cea mai buna decizie. Un exemplu in acest sens, il ofera istoria, Hitler a atacat URSS in 1941 nu pentru ca s-au exercitat presiuni de opinii asupra lui, ci print-un act deliberat al propriei sale vointe.

De cele mai multe ori, atunci cind suntem confruntati cu un eveniment pe scena internationala a carui logica ne scapa, ne aratam nedumerirea „Nu pot sa inteleg si nu pot sa-mi explic cum de s-a intimplat asa ceva?” adica suntem incapabili de a identifica un rationament care poate sa ne duca la actiunea respectiva. Metoda care consista in a explica evenimentele survenite in politica internationala si care prezinta scopurile si rationamentele pe care le au statele si guvernantii in luarea unei decizii se numeste modelul actorului rational. Fiecare decident are un comportament care reflecta un scop ori o intentie, fiecare decident este constient ca subiectul actiunii este statul sau guvernul , fiecare decident stie ca actiunea in cauza reprezinta solutia care va fi aleasa pentru rezolvarea unei probleme de ordin strategic, toate acestea se concretizeaza in actiunea rationala.

In relatiile internationale statul este cel care joaca rolul de actor rational, iar in acest sens, Graham T. Allison considera ca sunt patru ipostaze de stat ale actorului rational: statul notional, modelul cel mai simplu, un stat in interiorul sistemului international, care apeleaza la rationalitatea pura – „statul vrea sa”- apoi, pe masura ce intervin contexte complexe, actorul poate deveni un stat generic, clasificat dupa regimul politic sau un stat identificat in timp si spatiu – „Statele Unite vor sa…”- iar daca valorile si opiniile guvernantilor au un rol determinant, apare statul personificat – „ Administratia Clinton vrea sa …”

Asadar, la nivel international statul este cel care face alegerea, este cel caruia îi apartine decizia. De altfel, din punct de vedere al relatiilor internationale, statele sunt societati umane, autonome politic si inzestrate cu puterea de a lua decizii si de a le executa. Prin aceste decizii, statul, angajeaza societatea in ansamblul ei fata de restul lumii deoarece in actiunile guvenamentale si in relatiile internationale actorul rational este statul. Chiar daca in procesul decizional statul si reprezentantii sai intreprind acțiuni particulare aceasta inseamna ca se alege cel mai bun mijloc de a maximiza riscurile la care se expune dobindirea obiectivului dorit.

In cuprinsul acestui prim capitol spuneam ca in cazul unui conflict, o decizie adoptata poate aduce pacea ori, tot atit de bine, poate declansa un razboi, sau, mai rau, provoca un dezastru. Intrebarea „De ce au loc razboaiele” poate genera o serie de explicatii aproape fara de sfirsit. Daca luam ca referinta primul razboi mondial, istoricii au o abordare descriptiva si pentru acestia cauza directa a declansarii este asasinarea in 1914 a arhiducelui Franz-Ferdinand, pe cind analistii politici se axeaza pe evolutia relatiilor dintre state, studiul celor doua aliante, Tripla Intelegere si Antanta Cordiala, pe situatii si contexte cum ar fi balanta de putere in Europa la inceputul secolului al XX-lea.

In 1945 s-a luat decizia de a folosi bomba atomica pe cimpul de lupta din Japonia pentru a determina capitularea acesteia, dupa ce in luna aprilie a aceluiasi an capitulase neconditionat Germania. Cel care a ordonat folosirea acestei bombe a fost presedintele Truman care, in discursul tinut dupa capitularea Japoniei considera ca arma atomica reprezinta „…. un potential atit de promitator pentru viitorul omenirii si al pacii mondiale”. Urmarea acestei decizii s-a dezvaluit in mod tragic intregii omeniri.

Totusi, trebuie amintit ca acelasi presedinte Truman a refuzat cu tarie utilizarea armei nucleare in razboiul din Coreea (1950 – 1953) si nu a ezitat sa-l demita pe generalul Douglas MacArthur, sustinatorul acestei strategii.

Dincolo de abordarile stiintifice sociologice, psihologice si politice, care se concentreaza pe comportamentul si maniera liderilor de a lua cea mai buna decizie care serveste scopurilor propuse si de a calcula rational sansele, avantajele sau dezavantajele conflictului, marea enigma ramine ceea ce Lawrence LeShan a numit „entuziasmul cu care intimpinam inceputul unui razboi.”.. Desigur, nu toti suntem entuziasmati de razboi, dar unii au fost intotdeauna de-a lungul istoriei care a demonstrat ca este nevoie doar de citiva entuziasti importanti pentru ca un conflict sa degenereze in confruntare armata pentru ca natura umana este un ingredient al razboiului.

Spre exemplu, sa reflectam la intrebarea: „Cum se explica instalarea de catre sovietici a rachetelor din Cuba?” Sau „Cum de s-au lasat angrenati americanii in razboiul din Vietnam”. Cei mai multi dintre analistii politici, precum si cea mai mare parte a oamenilor vor incepe sa examineze diferitele scopuri pe care sovieticii si vietnamezii le-ar fi avut si care ar explica interesele americanilor, ignorind, ori tinind cont destul de putin, de factorul uman, parte integranta a oricarei actiuni sociale, de limitele si de excesele sale.

De cele mai ori, una dintre cauzele izbucnirii conflictelor o reprezinta personalitatea conducatorilor, liderilor, care favorizeaza in mod sistematic increderea exagerata. Oamenii au tendinta de a dezvolta o prea mare incredere in gindirea lor, in fortele lor, o atitudine mult optimista, concretizata in afisarea unor iluzii pozitive.

Dar, despre aceste iluzii pozitive, in capitolul al III-lea.

I. 4 Nivelurile de analiza a deciziilor in relatiile internationale.

Nivelurile de analiza a implicatiilor deciziilor in relatiile internationale ramin inca un subiect controversat . Facind referire la termenul de niveluri , Waltz a folosit cuvintul imagini pentru a arata factorii care determina declansarea razboiului si care sunt:oamenii, statele si sistemul international.

In acelasi domeniu al analizei, sintagma nivel de analiza a fost consacrata de David J. Singer, intr-un articol publicat in 1961.

In acest caz, nivelurile de analiza sunt in numar de trei: nivelul individual (in special decidentii politici), nivelul statal si nivelul sistemic.

Nivelul individual cauta explicatiile evenimentelor internationale pornind de la indivizi, si anume de la natura umana si de la personalitate. Explicatia consta in faptul ca pentru a afla cauzele evenimentelor internatioanle trebuie sa acceptam ca politica, dincolo de deosebirile dintre indivizi, de context si de spatiu, este expresia instinctelor umane.

Pentru curentul idealist in relatiile internationale, indivizii au o structura psihica rationala, fiind capabili sa evalueze costurile si beneficiile asociate actiunilor intreprinse.

Pentru adeptii relismului international, natura umana este slaba, egoista, conflictuala, dominata de dorinta de putere, iar istoria este martorul acestor trasaturi. In viziunea realista, istoria eset o repetitie de secvente cauza-efect si detreminata de limitele naturii umane. Astfel, izbucnirea celui de al doilea razboi mondial se explica prin analiza personalitatii lui Hitler, iar victoria Marii Britanii prin convingerea aproape nebuneasca a lui Churchill.

Nivelul statal se refera la faptul ca structura interioara a unui stat constituie cauza unor evenimente internationale. La acest nivel, factorii in cauza sunt: tipul de regim (democratic sau nedemocratic), economia (economie liber sau centralizata), populatia (omogena sau fragmentata cultural, etnic, religios), resursele si caracteristicile societatii.

La nivelul statal un exemplu il reprezinta ascensiunea extermei drepte din Germania si din Italia, intr-un anumit context social, economic si politic.

Nivelul sistemic considera ca in mediu international sunt structuri, reguli si principii care constring statele sa se comporte pe scena interbnationala intr-un anumit mod indiferent de factorii care tin de individ sau de specificul intern al fiecarui stat. Dac luam ca punct de referinta tot cel de-al doilea razboi mondial, acesta s-a produs prin echilibrrae balantei de putere intre cele doua coalitii: SUA, URSS, Marea Britanie si Franta pe de o parte si Germania, Italia si Japonia pe de alta parte.

CAPITOLUL II

RAZBOI RECE SI REALISM POLITIC IN RELATIILE INTERNATIONALE

Secolul al XX – lea a fost un secol paradoxal, a adunat în cuprinsul său tot ce a avut omenirea mai bun dar și mai rău, a fost perioda complexă si completă a omenirii, caracterizată prin cele mai mari descoperiri științifice si prin cele mai remarcabile progrese în civilizație și cultură. Totuși, a fost și secolul în care milioane de oameni au trecut prin două crunte războaie mondiale, printr-o revoluție devastatoare datorită intoleranței ideologice, prin epurări etnice și religioase, prin conflicte cauzate de anii tensionați ai războiului rece, prin dezastre și calamități naturale.

A fost secolul speranțelor, al iluziilor și al idealurilor, dar și secolul extremelor, în care oamenii au învățat să zboare dar au mai învățat și că ceea ce te înalță, te poate doborî.

Prima sa jumătate a fost marcată de cele două mari conflagrații, primul și al doilea război mondial, în care s-a implicat totalitatea națiunilor civilizate, iar a doua jumătate marcată nu de pacea mult dorită, și nici de armonia internațională, ci de cortina de fier și al său război rece, de conflicte si de crize, de prăbușirea comunismului și a statului care l-a inaugurat în istoria omenirii.

Ceea ce pentru mulți poate părea un artficiu de limbaj al fostului premier englez, Winston Churchill, rostit la 5 martie 1946, la Fulton, Missouri, “de la Sttetin, la Marea Baltică, pînă la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborît de-a curmezișul continentului”, s-a dovedit a fi un adevăr care a caracterizat evoluția relațiilor internaționale și, implicit, a popoarelor aflate de-o parte și de alta a cortinei timp de 45 de ani.

Utilizarea expresiei razboi rece de catre actori – oameni de stat, militari, cercetatori, jurnalisti – a caror practica si discursuri au contribuit de-a lungul intregii perioade la natura insasi a razboiului, corespunde unei secvente istorice si caracteristicilor particulare ale acesteia si care a dominat lumea intreaga aproape cincizeci de ani si a imprimat in constientul uman si in limbajul cotidian expresiile: „infruntarea Est-Vest”, „ infruntarea dintre cei doi mari”, „pacea lunga”, „falsul razboi”, „nici pace, nici razboi”, „conflict global”, „ultimul mare joc”, „intelegerea de la Yalta”, „era superputerilor”.

Expresia este folosita inca din 1947 dar nu cade de acord nici asupra a ceea ce a fost razboiul rece, ca definitie, nici asupra limitelor cronologice care-i fixeaza durata, nici asupra dinamicii care l-a declansat, l-a facaut sa evolueze si apoi a determinat disparitia sa. Asadar, pentru a putea defini razboiul rece si pentru a-i delimita datele istorice trebuie multiplicate unghiurile de observatie.

II.1 Abordarea istorica.

Termenul de război rece a fost consacrat de Walter Lipman în analizele sale jurnalistice cu privire la evoluția relațiilor internaționale după sfîrșitul celui de al doilea război mondial, dar, cel mai bine l-a reliefat Raymond Aron, “ război improbabil, pace imposibilă”.

Discursul de la Fulton a fost considerat drept momentul de declanșare a războiului rece, dar cauzele acestuia porneau de la împărțirea Europei de către cele patru mari puteri înca din timpul conflagrației modiale (Conferința de la Teheran – noiembrie 1943, Conferința de la Moscova – octombrie 1944 si Conferința de la Yalta – februarie 1945) și în acceptarea anglo-americanilor a dictatului sovietic în centrul și sud-estul continentului european.

Unii autori consideră că debutul războiului rece este reprezentat de deținerea și folosirea bombei atomice care schimbă radical raportul de forțe, SUA aveau arma nucleară ( au folosit-o la Hiroshima și Nagasaki, în 1945) ceea ce le punea în postura de putere mondială, iar Uniunea Sovietică dornica sa ajunga din urma si chiar sa depaseasca Statele Unite, a experimentat bomba atomica in 1949.

Sînt altii, însă, care cred că politica de expansiune comunistă a Uniunii Sovietice reprezintă fundamentul războiului rece, lumea capitalistă trăia cu teama constantă de a vedea comunismul instalat pe întregul glob. Statele capitaliste au reacționat energic pentru a preveni dezvoltarea comunismului ceea ce a determinat de-a lungul a 45 de ani un lanț de crize și de conflicte care ar fi putut degenera într-un al treilea război mondial, cu siguranță nuclear. Pornind de-aici, cele două super-puteri – Statele Unite și Uniunea Sovietică – au declanșat și au susținut un război ideologic, odată ce victoria asupra lui Hitler a fost declarată.

Noul război a împartit lumea în două blocuri cu particularități politice și geografice: Vestul, dirijat de Statele Unite capitaliste și Estul comunist, controlat de Uniunea Sovietică. Fiecare dintre acestea două blocuri avea interese politice, economice și militare de apărat astfel incit sfirsitul razboiului in 1945 a impus o noua configuratie geopolitica aflata in pregatire inca de la sfirsitul secolului al XIX -lea.

Inca de la unificarea din 1871 si, mai ales, datorita ambitiilor lui Wilhelm al II-lea, Germania se simtea strinsa intre propriiile frontiere si isi revendica „spatiu vital”, comportindu-se in Europa care atunci era considerata centrul sistemului international ca putere care se impune pe continent. Iese invinsa de catre statele Antantei (Anglia, Franta si Statele Unite) la sfirsitul primului razboi mondial si dupa Tratatul de la Versailles are sentimentul ca este o victima a puterilor confirmate. Venirea la putere in 1933 a lui Hitler impinge pina la delir vointa de putere a Germaniei intrucit acesta dorea crearea unui mare imperiu in Europa prin distrugerea Uniunii Sovietice. In 1945 este infrinta si ocupata de catre cele patru puteri ale Marii Aliante: SUA, Anglia, Franta si Uniunea Sovietica.

Incepind din secolul al XVI –lea si pe masura ce se transforma intr-un imperiu colonial, Anglia devine aparatoarea echilibrului european. In politica sa externa, Anglia a a urmarit intotdeauna ca nici un alt stat european sa devina o mare putere pe continent, dar, odata cu aparitia Statelor Unite ale Americii in 1870, a expansionismului Rusiei tariste si a Germaniei unificate de catre cancelarul Bismarck, Anglia isi vede interesele amenintate. Angajarea sa in cele doua razboaie mondiale o epuizeaza economic dar, cu toate acestea in 1945 este, alaturi de SUA, Franta si URSS, una din puterile invingatoare.

Pentru Franta, unificarea Germaniei in 1871 a adus pierderea a doua mari provincii: Alsacia si Lorena, redobindite in 1918, cind s-a numarat printre invingatorii primului razboi mondial ceea ce a facut ca relatiile sale cu Germania sa nu se amelioreze.

Chiar daca in mai-iunie 1940 a suferit o infringere in fata Germaniei si cu toate ca guvernul de la Vichy a colaborat cu administratia nazista pe timpul razboiului, Franta a iesit si din al doilea razboi mondial invingatoare. A fost, totusi, ajutata atit de ambitia generalului de Gaulle, dar si de preocuparea lui Winston Churchill de a restabili aliantele din 1914 si 1939 pentru ca Anglia sa nu ramina singura pe continentul european in fata colosului care se numea Uniunea Sovietica. Asa se face ca Franta obtine unul din cele cinci mandate de membru permanent in Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite. Dupa 1947, revine la politica sa traditionala de a bloca renasterea puterii germane. Dar, foarte curind a inteles ca acum lumea se imparte in doua blocuri ostile, unul, caruia îi apartine, este condus de Statele Unite si al doilea, condus de Uniunea Sovietica, astfel incit, sub presiunea americanilor interesati sa reconstruiasca Gemania (Republica Federala a Germaniei) a considerat ca este necesar sa se impace cu vechiul dusman.

In 1945, intr-o lume devastata de razboi, America, marele invingator, detine pozitia centrala in sistemul economic si financiar mondial; mai mult, isi demonstreza marea putere militara purtind pina la victorie un razboi pe doua fronturi. Pentru Statele Unite, dar si pentru Anglia, marcate de criza economica din anii ΄30 pacea trebuie sa fie sustinuta de o ecomonie buna si de libertatea schimburilor (Carta Atlanticului, 14 august 1941), astfel ca la Bretton Woods, la 22 iulie 1944, sunt puse bazele ordinii monetare viitoare: o moneda unica si fixa si supravegherea sistemului financiar prin intermediul Fondului Monetar International, organism infiintat cu aceasta ocazie.

Ca organism pentru apararea pacii, a drepturilor omului si pentru cooperare internationala a fost creata la initiativa lui Franklin Delano Roosevelt, in 1945, Organizatia Natiunilor Unite cu cinci membri permanenti: SUA, Uniunea Sovietica, Marea Britanie, Franta si China.

Al doilea mare invingator a fost Uniunea Sovietica. Succesul revolutiei din Octombrie 1917 da socialismului marxist o baza teritoriala, fostul teritoriu al tarilor devine patria comunismului, iar Moscova detine un instrument de influenta ideologica si politica, Internationala a III–a, prin care controleaza toate partidele comuniste din Europa. URSS iese din razboi distrusa dar victoriosa si devine a doua mare putere din sistemul international. Mai mult, ca eliberatoare a statelor din Europa estica si centrala, dispune, dincolo de frontierele sale de o sfera de influenta politica.

Între SUA și URSS a existat o alianță în timpul celui de al doilea război mondial dar pardoxul constă în cele două sisteme politice, imcompatibile și diferite. Această alianță a avut la bază doar interesul punctual de a împiedica hegemonia Germaniei în Europa și a Japoniei în și Pacific.

II. 2 Etapele razboiului rece.

In timpul razboiului rece sistemul international se distinge prin bipolaritate, iar politica internationala este monopolizata de catre cei doi mari poli de putere: Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica, monopol care se reflecta si la nivelul subsistemelor. Capacitatile militare, economice, tehnologice si politice de care acestea dispun le da numele de superputere. Se considera ca factorii care au alimentat tensiunea dintre cele doua superputeri si au permis declansarea razboiului rece au fost: caracterul ideologic al celor doi poli, confruntarea directa dintre superputeri pentru hegemonie in sistemul international si existenta unei puteri revolutionare in sistem, si anume URSS.

Esential pentru razboiul rece este faptul ca nu a fost un razboi tipic, nu a fost un conflict armat, deschis, in sensul traditional al conceptului. Confruntarile intre SUA si URSS s-au manifestat intr-un mod indirect, prin intermediul si pe teritoriul altor state, exemplu razboiul din Vietnam.

Prin delimitarea sferelor de influenta la nivel mondial, cele doua superputeri au granita comuna, astfel ca nu se mai pune problema anexarii de noi teritorii ci de convertirea acestora la una dintre sfere. Acest fapt provoaca tensiuni intre cei doi poli, care duc la perioade de racire si de incalzire ale razboiului rece, este vorba de patru etape.

Prima etapa (1946 – 1949) este data de aparitia celor doua blocuri si de politica de containment. Pina la debutul anului 1945, exigentele luptei comune au facut sa treaca pe plan secund dezacordurile dintre aliati cu privire la organizarea lumii dupa infringerea Germaniei. Coeziunea afisata la Yalta (februarie 1945) deja era o amintire in timpul conferintei de la Potsdam (iulie 1945). Oarecum vagi, acordurile semnate la Potsdam – denazificarea si reconstructia Germaniei- nu au fost in masura sa ofere aliatilor posibilitatea transarii diferendelor. Doua momente au marcat debutul razboiului rece: discursul lui Winston Churchill de la Fulton, in care a semnalat prezenta cortinei de fier si articolul semnat de George Kennan, publicat in iulie 1947 in revista Foreign Affairs in care se arata carcaterul deliberat expansionist al politicii Uniunii Sovietice si recomanda ca mijloc de stavilire a tendintelor URSS politica de containment.

Aceasta etapa a fost influentata in intregime de doctrina Truman, bazata pe politica de ingradire si de sustinere a statelor care sa opuneau comunismului si de planul Marshall prin care se oferea ajutor financiar nerambursabil pentru reconstructia statelor care suferisera de pe urma razboiului dar nu faceau parte din sfera de influenta sovietica.

In acelasi timp, ca raspuns, in cealalta parte apare doctrina Jdanov prin care URSS sustine toate democratiile populare din Europa de Est care se aliaza sferei de influenta sovietica si se creaza COMECOM, consiliu pentru ajutor economic acordat acestor tari.

Ca aliante militare pe timp de pace, au fost infiintate Organizatia Tratatului Nord- Atlantic (NATO) pentru securitatea Europei Centrale si de Vest, iar in contra-partida, sovieticii au infiinat Pactul de la Varsovia.

Prin doctrina care-i poarta numele si prin planul Marshall, Truman a realizat dubla necesitate a politicii externe americane: ingradirea oricarei tendinte de extindere diplomatice si oprirea oricarei extinderi militare a Uniunii Sovietice.

Prima criza a Berlinului (1948-1949) constituie debutul celei de a doua etape a razboiului rece care a fost marcata de confruntari si crize : Razboiul din Coreea (1950-1953), a doua criza a Berlinului (1957-1962), criza rachetelor din Cuba (1962) si razboiul din Vietnam (1965-1975). Acum Statele Unite au inteles necesitatea unei implicari internationale active in intreaga lume. Fiecare interventie a SUA a fost facuta pentru aprarea principiului universal al democratiei. Cele doua superputeri au intervenit pe teritoriul unor terti pentru a apara si pastra balanta de putere existenta. Caracteristica acestei etape consta tocmai in confruntarile indirecte intre cei doi poli ai sistemului international.

Criza rachetelor din 1962 a determinat o intelegere intre SUA care au fost de acord sa nu intervina in Cuba si sa-si retraga rachetele din Turcia, contra promisiunii Uniunii Sovietice de a-si retrage rachetele din Cuba.

Etapa a doua a razboiului rece este caracterizata de echilibrul balantei de putere (principiul distrugerii mutuale asigurate si posibilitatea unui al doilea atac), de intelegerea de neinterventie reciproca in sfera de influenta a celeilalte puteri si de echilibrarea raportului de forte militare prin constituirea Pactului de la Varsovia in 1955. Toate acestea au dus la relaxarea treptata a relatiilor dintre SUA si URSS.

Totodata, in cea de a doua etapa a razboiului rece Uniunea Sovietica se confrunta dupa moartea lui Stalin cu dispute interne pentru obtinerea puterii, iar in sfera sa de influenta cu o revolutie in Ungaria, in 1956.

Etapa a treia a razboiului rece debuteaza cu relaxarea treptata a relatiilor si tot acum are loc o incercare politica de cooperare intre cei doi poli sistemici. Astfel, inntre 1968 si 1978 se semneaza tratatele pentru reducerea armelor nucleare (SALT I si SALT II) si are loc in 1975, la Helsinki, Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, ocazie cu care se rezolva problema granitelor in Europa si fiecare putere isi recunoaste formal sferele de influenta.

Tot in aceasta perioada, doctrina Nixon inlocuieste doctrina Truman si nu mai are ca obiectiv ingradirea Uniunii Sovietice.

A patra si ultima etapa a razboiului rece este marcata de invadarea Afghanistanului de catre URSS in iarna anului 1979, eveniment care constituie si inceputul acestei etape. Odata cu acest eveniment se produce o retrensionare a relatiilor dintre cele doua superputeri cunoscută drept al doilea război rece. În condițiile în care echilibrul nuclear tindea spre stabilizare, Uniunea Sovietică avea un avantaj în ceea ce privește armele convenționale, drept urmare Statele Unite reiau cursa inarmărilor convenționale cu intentia de a asigura un echilibru al balanței militare convenționale. Totodată, doctrina Reagan pune pe agenda internațională problema construirii scutului antirachetă. Aceste două probleme ale sistemului internațional, împreună cu incapacitatea economiei sovietice de a susține cursa a înarmărilor au dus într-un final la colapsul sistemului politic comunist în 1991 în urma căruia are loc dezintegrarea URSS, ceea ce a însemnat sfîrșitul războiului rece.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice a determinat instalarea unipolarismului, sistemul internațional fiind dominat de o singură superputere, cu interese globale și cu o forță militară capabilă să le susțină.

II. 3 Realism, rationalitate si relatii internationale in perioada razboiului rece.

De la Tucidide pina in prezent, de aproape 2500 de ani, abordarea care domina analiza relatiilor internationale este scoala realismului. Aceasta scoala ocupa primul loc pe scena academica si politica dupa sfirsitul celui de al doilea razboi mondial, in plina epoca a razboiului rece, cind teoreticienii sai, Hans Morghentau si George F. Kennan, printre altii, avanseaza argumentele lor contra abordarilor scolii idealiste. Reprezentantii realismului reliefeaza aspectul razboinic al naturii umane si argumenteaza ca fiinta umana cauta, in mod firesc, sa domine pe ceilalti semeni ai sai. O astfel de viziune conduce catre un razboi al tuturor impotriva tuturor, adica la starea de homo homini lupus; in jurul acesteia se brodeaza in mare parte realismul relatiilor internationale.

Realismul politic are in centrul sau modelul actorului rational: statul, care actioneaza analizind costurile si avantajele alegerilor pe care le are de facut, inainte de a opta pentru alegerea care maximizea profitul.

In cadrul curentului realist, sunt avansate doua ipoteze: pe de-o parte, mediul international este o jungla, dupa cum explica Hobbes., in absenta unei autoritati superioare, agresivitatea este norma, ordinea si dreptatea, pe de alta parte, cele doua scopuri principale urmate de stat sunt securitatea si puterea. Asa se explica faptul ca nenumaratele razboaie care s-au succedat de-a lungul istoriei au originile in intentiile, in temerile si perceptiile statului, tot asa se explica si tendintele de manifestare a puterii absolute de catre blocul sovietic in perioada razboiului rece.

Kennan aprecia ca securitatea Statelor Unite a fost intotdeauna rezultatul unui numar mare de realitati fundamentale si permanente care sunt ignorate de catre americani in detrimentul lor. Una dintre aceste realitati, relativ recenta, ar fi importanta unui echilibru stabil in Europa care sa impiedice dominarea continentului euroasiatic de catre o singura putere. Astfel sunt justificate intrarea Statelor Unite in cel de al doilea razboi mondial si adoptarea planului Marshall. O observatie merita facuta, intrarea SUA in razboi a avut ca scop blocarea ascensiunii in Europa a Germaniei naziste, iar in adoptarea planului Marshall intentia a fost stoparea intinderii comunismului sovietic in continentul european prin reconstructia tarilor vestice europene care nu se aflau in sfera de influenta sovietica. Optiuni similare celor ale lui Kennan se gasesc si la editorialistul si consilierul guvernamental, Walter Lippman, autorul sintagmei razboi rece.

In realismul politic, statul este un actor al carui rol consta in apararea intereselor natiunii pe care o reprezinta, iar dintre acestea, interesul cel mai mare este asigurarea securitatii militare, continuitatea vietii politice si binele-comun pentru toata populatia de pe teritoriul Statului. De cele mai multe ori, interesele nationale sunt influentate de imprejurari politice si culturale determintae de realitatile obiective ale puterii. In cazul confruntarii cu o situatie data de politica externa, statul are la indemina un evantai de alternative rationale si trebuie sa demonstreze intr-o maniera rationala care alternativa este susceptibila de a fi aleasa pentru rezolvarea situatiei in cauza. Morgenthau considera ca un sef de stat rational si experimentat este capabil sa discearna alternativa obiectiva prin apelarea la acel raison d’état, cum bine l-a numit Richelieu.

Realismul structural sau neorealismul se deosebeste de realism prin predilectia pentru variabilele sistemice ale abordarii relatiilor internationale. Pornind de la ideea hobbesiana a anarhiei existente in lipsa autoritatii mondiale, neorealistii se straduiesc sa descopere consecintele semnificative pentru sistemul international si politica externa. Realistii clasici pornesc de la motivatia si orientarea statala, neintelegerile se produc pentru ca statele si sefii de stat sunt rau intentionati. Neorealistii, in revansa, subliniaza importanta logicii in sistemul international si in politica externa. Conflictele se produc pentru ca statele, desi bine intentionate, se afla in situatii dificile, astfel ca , pentru neorealistii, scena internationala este marcata de neintelegeri intre state.

In acest sens, un exemplu bun il ofera dilema securitatii a lui Robert Gervis: intarind mijloacele de aparare, un stat, care nu are totusi intentii razboinice, poate trezi suspiciunile statelor vecine.

Exponentul cel mai recunoscut al curentului neorealist este Kenneth N. Waltz. Esenta a ceea ce el numeste realismul structurat consista in a stabili cu precizie conditiile in care Statele – natiuni evolueaza pe scena internationala a carui caracteristica primordiala este anarhia. Waltz masoara variabila determinanta a puterii unui Stat recurgind la termeni precum PNB ori capacitate militara. El considera ca in conditii de anarhie, exista tendinta puternica de cautare a stabilirii echilibrului in cadrul unui sistem. Daca se intimpla ca echilibrul sa se intrerupa, un nou echilibru cauta sa se instaleze. Acest fapt se constata in timpul razboiului rece cind Statele Unite si Uniunea Sovietica aveau puteri comparabile si comportamentele lor prezentau similitudini remarcabile.

Kenneth Waltz a explicat balanta de putere avind ca punct de plecare starea de anarhie si diferentele de putere astfel ca statele cauta un minimum de supravietuire si un maximum de continuitate in dominarea sistemului international.

Asadar, o prima concluzie este ca, atit pentru realism cit si pentru neorealism, starea de anarhie in care se gasesc relatiile internationale este sinonima cu starea de razboi, pentru ca in absenta unei autoritati susceptibile de a sanctiona comportamentul actorilor internationali, recurgerea la forta armata este un mijloc legitim al politicii externe care nu poate fi judecata conform criteriilor etice aplicabile comportamentelor individuale.

La fel, a doua concluzie ar fi ca in relatiile internationale sunt grupuri de conflict, si anume statele-natiuni, organizate teritorial si ale caror organizatii non-statele nu sunt actori autonomi, pentru ca acestea sunt reprezentate de statele-natiuni.

A treia concluzie care se impune este ca avind puterea executiva, statele-natiuni sunt actori rationali care cauta sa maximizeze intersul national definit in termenul de putere luind in calcul factoriii politici interni si constringerile sistemului international.
Conluzia finala, a patra, poate fi ca in relatiile internationale nu va fi un posibil progres deoarece dreptul international si organizatiile de cooperare sunt functii ale intereselor statelor cele mai puternice si singurul mod susceptibil de a asigura nu pacea, ci o minima stabilitate internationala consista in a mentine un raport de forte.

Asadar, realismul este o teorie care explica comportamentele statelor prin identificarea unor factori, si unul dintre ei este puterea, care se detaseaza de circumstante si influenteaza comportamentul statelor in sistemul interantional.

CAPITOLUL III

ROLUL ILUZIILOR POZITIVE IN CONFLICTELE INTERNATIONALE

Iluziile se prezinta ca un rau care contribuie la „ratacirea” oamenilor. Avem iluzii care conduc la violenta si la razboi pentru ca se opun cunoasterii umane. Prezenta marilor iluzii care genereaza fanatismul politic (nazismul) sau religios ( cruciadele, sectele) ne obliga la vigilenta. Functia iluziilor se releva din noi intrucit numai oamenii sunt capabili sa creada in ideologii singeroase si delirante.

. Am ales sintagma iluzii pozitive pentru ca reflecta paradoxal faptul ca multi oameni vad aceste atribute in mod sistematic mai bune decit pot fi ele, obiectiv vorbind, in realitate.

III. 1 Conceptul de iluzii pozitive.

Termenul de iluzii pozitive a fost introdus in literatura de specialitate in 1989 de catre Shelley Taylor, in cartea sa „Positives Illusions”, prin care propune ideea ca tendinta oamenilor de a se vedea pe sine in cea mai buna lumina este semn de bine.

Psihologii au descoperit ca cei mai multi dintre noi, ca si personalitati, favorizam in mod sistematic increderea exagerata in noi insine. Avem tendinta de a arata iluzii pozitive in trei domenii principale: ne supra-estiamam propriile calitati si capacitati, exageram in privinta abilitatilor noastre de a controla faptele si avem asteptari mult prea optimiste asupra viitorului.

Cercetarea teoretica a biologilor evolutionisti arata cum creierul uman a dezvoltat aceste tendinte din cauaza ca ele au fost adaptabile in istoria evolutiei. Astfel ca, iluziile pozitive sunt favorizate de selectia naturala in timpul evolutiei umane din cauza ca, oriunde exista un conflict, exista si un eventual avantaj reproducator pentru indivizi cu rezulatate exagerate si care detineau o abilitate crescuta in a-si pacali oponentii.

Originile supra-increderii provin din mai multe surse: increderea mimata exagerat in mod deliberat, aroganta manifestata dupa un set de succese, credinta ca o forta supra-naturala ne ofera putere si protectie superioara, anumite tipuri de personalitate, anumite tulburari de personalitate, alte trasaturi motivationale si stimuli neuro-chimici, cum ar fi hormonii. Iluziile pozitive pot servi ca o ca o prima cauza pentru celelalte forme de supra-incredere.

Cele trei forme definite ale iluziilor pozitive – supra-estimarea calitatilor si a capacitatilor, exagerarea abilitatii de a controla faptele si asteparile extra-optimistice asupra viitorului- sunt iluzii de baza care pot da nastere la multe alte tipuri de trasaturi.

Daca iluziile pozitive au fost adaptabile in trecutul nostru, atunci se poate sa fi dezvoltat o predilectie pentru favoritisme mentale, abilitati, idei si inclinatii care ne permit avantajele optimismului. De exemplu, negarea informatiilor neplacute in fata pericolului sau rapiditatea cu care increderea se invata din succesele precedente se poate sa fi evoluat din adaptarea avantajelor ce provin din mentinerea iluziilor pozitive.

Toate acestea se aplica la multe potentiale surse de supra-incredere care, in final, promoveaza auto-aprecierea, perceptia controlului sau optimismul exagerat privind ziua de mîine.

Impactul supra-increderii in abilitatile si aptitudinile proprii in politica internationala poate fi important pentru ca, in timp ce exista aceste iluzii pozitive la majoritatea oamenilor, avem motive sa ne asteptam ca si liderii politici sa provina din rindul celor supra-increzatori.

III. 2 Iluziile pozitive si razboiul

Indiferent ca sunt pentru putere, teritorii, resurse, ideologii sau ajutor umanitar, exista multe motive pentru a intra intr-un razboi, iar iluziile pozitive maresc sistematic predispozitia noastra de a lupta in razboi. Izbucnirea unui conflict armat sau nu, este in mod obisnuit alimentata de evaluarea supra-increzatoare a unei victorii rapide ( exemplu Blitz – Krieg, razboiul din Vietnam) ceea ce inseamna ca adesea ajungem in razboaie pe care nu le-am crezut atit de greu de cucerit.

Increderea soldatilor, a conducatorilor, a politicienilor si a natiunilor a fost un ingredient al succesului foarte apreciat. Napoleon credea ca in razboi moralitatea este de trei ori mai valoroasa decit forta fizica, iar Clausewitz a scris in studiile sale ca „razboiul este pericol si, prin urmare, mai presus de toate, curajul este principala calitate a unui razboinc.”

Peste 150 de ani, Leslie Gelb si Richard Betts, scriau despre raboiul din Vietnam ca moralitatea ramine un atribut cheie :„Optimismul este necesar psihologic pentru performanta energica, retragerea analitica devine contra-productiva operational.”

Intr-adevar, diferentele de ordin moral pot intoarce soarta unui razboi. La un capat al spectrului, moralitatea scazuta in timpul razboiului potae conduce la revolte militare ori la revolutii civile care inlatura de la conducere guvernul national (ex. Milosevici, in Serbia); la celalalt capat, moralitatea ridicata pe timp de razboi permite unuie natiuni sa reziste in lupta ani intregi, aparent fara speranta de a cistiga ( rezistenta Afghanistanului in fata invaziei sovietice). Chiar daca pare irational, cind au un adversar mai puternic, jucatorii slabi cistiga uneori chiar impotriva unor super-puteri.

In razboiul din Vietnam, Statele Unite nu au reusit sa doboare rezistenta Vietnamului de Nord in ciuda a ani intregi de razboi si a marii cantitati de bombe aruncate mai mare decit in intreg cel de-al doilea razboi mondial.

Ho Shi Minh a spus: „Omoriti 10 oameni ai nostri, noi vom ucide unul de-al vostru. In final voi veti fi cei care au obosit.”

In ciuda importantei aparente a rezistentei, studiile in relatiile internationale tind sa se concentreze pe echilibrul dintre puterea materiala si resurse intre natiuni, cind multe dintre amenintarile imediate la siguranta internationala sunt caracterizate de state mult mai slabe care insa fac miscari puternice. Terorismul este un fenomen similar, exista indivizi convinsi pina la fanatism care sunt decisi si pregatiti sa lupte si sa moara intr-un razboi impotriva unor inamici mult mai puternici material.

Consider ca, prin natura psihicului nostru, este normal sa avem o tendinta spre supra-incredere din toate partile, chaiar daca vorbim despre super-puteri, state mici, luptatori liberi sau teroristi.

CAPITOLUL IV

CRIZA RACHETELOR DIN CUBA. STUDIU DE CAZ.

Asa cum spuneam si in introducerea acestei lucarari, criza din Cuba a fost un eveniment care s-a derulat pe parcursul a treisepezece zile din octombrie 1962, timp in care intreaga omenire a trait intr-o maxima tensiune. In centrul evenimentului au fost oamenii, cu comportamente diferite, cu personalitate diferita, provenind din doua lumi toatal deosebite una de cealalta, cu orientari politice antagoniste.

Criza din Cuba a pus fata in fata cele doua mari puteri din perioada razboiului rece: Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica, conduse de de oamenii cei mai puternici ai timpului: John F. Kennedy si Nikita Hrusciov.

IV. 1 Criza rachetelor in contextul razboiului rece.

In anii 1950, Statele Unite aveau o puternica influenta in politica Republicii Cuba, devenita independenta in 1898, ca urmare a razboiului hispano-american. In 1959 dictatorul Fulgencio Batista a fost doborit de o gherila condusa de Fidel Castro si de Ernesto Che Guevara, sustinuta de majoritatea poporului cubanez.

Odata cu preluarea puterii de catre Fidel Castro, a fost infaptuita reforma agrara in mai 1959, iar in 1960 au fost nationalizate toate companiile americane din Cuba, astfel incit United Fruit Co (una dintre companiile nationalizate) a facut presiuni pentru interventia armata americana in insula. Ca urmare, in aprilie 1960 are loc debarcarea uni grup armat, format in mare parte, din exilati si refugiati cubanezi contra-revolutionari antrenati de SUA, in Golful Porcilor (Baja de Los Cocinos), operatiune ordonata si finantata de catre administratia Eisenhower, lansata de administratia Kennedy, finalizata fara succes,insa. La instalarea sa ca presedinte al SUA, John F. Kennedy, care îi succede lui Dwight Eisenhower, declara asumarea intergii responsabilitati pentru aceasta operatiune.

Tot in 1961, dar in noiembrie, Statele Unite instaleaza 15 rachete Jupiter in Turcia si alte 30 in Italia, care sunt capabile sa atinga teritoriul sovietic. Ca urmare, Nikita Hrusciov, declanseaza Operatiunea Anadyr si trimite in Cuba desfasurare impresionanta de forte militare: 50 000 de soldati, 36 de rachete nucleare si patru sub-marine de razboi pentru a apara insula de invazia americana si pentru a restabili echilibrul de putere.

Consider ca trebuie sa mentionez ca la acel moment, americanii nu stiau in totalitate datele fortei sovietice din Cuba, informatia pe care o detineau se limita la rachetele nucleare amplasate in insula. Cifrele exacte ale planului Malinowski, au fost cunoscute abia in 1992, la Conferinta de la Havana, unde s-a discutat criza din 1962, iar la aflarea datelor, pentru Robert McNamara nu a fost tocmai usor sa realizeze apropierea catastrofei din urma cu treizeci de ani.

Cuba condusa de Fidel Castro a devenit aliata Uniunii Sovietice ceea ce a determinat considerarea acesteia drept inamic de catre Statele Unite, desi prin Baza de la Guantamo, SUA controla o parte din insula.

Pozitia geostrategica a acestei insule a determinat interesele sovietice aupra ei; la o distanta de 200 km de Florida, teritoriul Statelor Unite devine vulnerabil rachetelor nucleare, acestea neputind fi detectate suficient de rapid ca sa garanteze riposta imediata conform politicii de disuasiune, iar SUA se gaseau in imposibilitatea de a ataca insula cu forte conventionale.

Datorită modului în care a fost soluționată, această criză prezintă un aspect relevant pentru relațiile internaționale din perioada războiului rece.

IV. 2 Rachetele din Cuba si analiza unei decizii politice.

Criza rachetelor din Cuba a fost un eveniment major pe scena internatională a anului 1962, poate cea mai dificilă confruntare după războiul din Coreea, între cele două superputeri, cu un mare risc de a se transforma într-un război real.

Pe de altă parte, prin durată, a fost o criză scurtă, dar extrem de tensionată din punct de vedere psihologic, care s-a rezolvat într-un mod favorabil pentru întreaga omenire datorită deciziei luată de ambele părți aflate în conflict: americană și sovietică.

A fost cel mai bun caz de analiza a procesului decizional in politica oferind analistilor si cercetatorilor un teren particularizat si privilegiat pentru diferitele teorii in discutie.

Asa cum am prezentat mai inainte, dupa esecul american de la Golful Porcilor, Uniunea Sovietica decide sa-si intareasca pozitia in sistemul international prin instalarea de rachete nucleare pe teritoriul Cubei. Americanii descopera cu intirziere operatiunea in toata amploarea sa si EXCOM ( Comitetul Executiv al Consiliului National de Securitate) se reuneste si, in urma deliberarilor, presedintele Kennedy ordona blocada navala asupra Cubei.

Sunt stiute destul de putine lucruri despre procesul de decizie al sovieticilor din cauza lipsei informatiilor, asa ca este luat in calcul pentru analiza procesul decizional al partii americane de la elaborare, la deliberare si pina la executie.

La prima vedere, unul din principalele obiective, decizia lui Kennedy, apare ca un model de decizie rationala deoarece o problema cruciala si urgenta este studiata fara pasiuni si fara graba. O multime de posibile solutii au fost examinate, costurile si avantajele acestora au fost comparate si dezbatute cu maximum de informatii. In final, a fost facuta alegerea care reunea cel mai mare numar de avantaje obtinute cu cele mai mici costuri si calitatea acestei alegeri reiese din aplicarea imediata care a dat rezultatele sperate.

Dar analiza amanuntita a acestei alegeri nu confirma rolul euforic pe care l-a avut in rindul pragmaticului popor american pe parcursul anilor saizeci si in stabilirea unui echilibru intre Uninea Sovietica si Statele Unite.

Cu siguranta ca au fost luate in discutie un mare numar de solutii posibile, rezonabile si convingatoare, dar dincolo de expunerea acestor solutii, nu au fost in aminuntime examinate consecintele aplicarii, nu au fost luate in calcul erorile de informationale care au influentat profund alegerile astfel incit deliberarea a fost un proces politic mai mult decit un calcul rational.

Pe parcursul delibararilor au fost propuse si examinate sapte solutii.

Prima solutie propusa a fost faptul de a nu face nimic, de a nu avea nicio reactie, de a ignora faptele. Aceasta solutie prudenta a fost luata in mod serios in discutie, dar faptul insemna sa se desconsidere si importanta forta nucleara sovietica din Cuba, care reprezenta, printre altele, 50% din intreaga capacitate nucleara a Uniunii Sovietice. Pe de alta parte, consecintele politice si psihologice ale acestei alegeri ar fi putu fi dezastruoase.

Ofensa diplomatica a fost cea de a doua solutie prezentata. Aceasta era preferata de mai multi membri ai EXCOM pentru ca nu prezenta nicun risc, punea Statele Unite intr-o postura favorabila si ducea la o infringere diplomatica a Uniunii Sovietice. Dar, pe de alta parte, avea si inconveniente majore cauzate de descoperirea tirzie a rachetelor nucleare. Solutia diplomatica comporta o aminare indelungata, iar sovieticii puteau recurge la dreptul de veto, timp in care raportul de forte ar fi fost schimbat.

A treia solutie avansata a fost negocierea cu Castro. Pentru ExCom parea o solutie acceptabila, mai ales ca Statele Unite aveau o pozitie de forta, dar la o analiza complementara a fost considerata de nerealizat intrucit se parea ca Fidel Castro pierduse controlul asupra operatiunii, astfel incit singura solutie raminea negocierea cu sovieticii.

Solutia a patra deliberata a fost retragerea rachetelor sovietice din Cuba si a rachetelor americane din Italia si Turcia. Teoretic, aceasta solutie era avantajoasa pentru ca se prezenta ca o solutie diplomatica, fara riscuri, aducea avantajele cautate, elimina amenintarea ruseasca printr-un cost redus, mai ales ca, Robert McNamara, secretarul Apararii din SUA, a demonstrat ca, indiferent de faptul ca se retrag rachetele din Italia si din Turcia, interesele americane erau bine aparate si sustinute de submarinele nucleare din Marea Mediterana, mai putin vizibile decit rachetele. In revansa, solutia avansata era destul de controversata deoarece presupunea un cost diplomatic destul de ridicat pentru ca ar fi redus din credibilitatea angajamentelor americane in Europa.. Ar fi aparut in fata lumii ca americanii accepta sa sacrifice securitatea aliatilor europeni pentru a indeparta pericolul care ameninta Statele Unite.

Invadarea Cubei a reprezentat a cincea solutie propusa. La prima vedere, se parea ca intentiile agresive ale rusilor insemnau si imposibilitatea pentru Fidel Castro de a pastra independenta Cubei destul de recent dobindita. Americanii considerau ca din acest punct de vedere, ocazia era excelenta atit pentru ei, cit si pentru Castro sa scape pentru totdeauna de problema iritanta a prezentei rusilor pe insula. Solutia a fost considerata totusi periculoasa deoarece ar fi avut loc o riposta armata datorita aliantelor militare incheiate de ambele parti afalte in conflict (NATO si Pactul de la Varsovia). La deliberare s-a luat in calcul presupunerea ca aplicind prima lovitura, nu se poate sti cu siguranta daca, cum si cit riposteaza adversarul.

Solutia numarul sase a fost atacul aerian chirurgical, curat propriu exprimarii americane. Pentru inceput a fost considerata o solutie imediata si radicala, dar in acelasi timp limitata si punctuala, pentru ca nu avea in vedere amestecul in politica interna a Cubei, ci doar instalatiile nucleare ale sovieticilor. Riscul era considerabil, cu toate ca Statele Unite se gaseau intr-o situatie morala suficient de favorabila, problema esentiala era aceea a carcterului curat al operatiunii. Putea fi considerat atacul aerian impotriva instalatiilor sovietice un atac indreptat numai impotriva rusilor si nu a intregii insule? Se putea limita atacul doar la pierderea de vieti omenesti doar de partea sovietica?. Expertii militari nu au putu sa se pronunte cit de chirurgical ar fis fost atacul aerian pentru ca ei perconizau un atac masiv.

In final, a saptea solutie deliberata a fost blocada navala. Solutia avea dezavantejele ca era la fel de ilegala ca si atacul aerian, putin eficace, termenul era prea lung plus ca avea riscul unor confruntari intre liniile de navigatie maritima americane si sovietice. Pe de alta parte, solutia prezenta si avantaje: îi lasa lui Hrușciov timp sa reflecteze ca sa nu actioneze prea brutal si lasa tot rusilor initiativa de a reactiona pentru rezolvarea situatiei. Solutia a fost considerata cea mai acceptabila pentru ca definea obiectivul urmarit: in ce mod pot fi obligati rusii sa-si retraga rachetele fara sa se declanseze un conflict mondial?

Analiza procesului decisional urmarind costurile si avantajele diverselor solutii propuse si deliberate lasa impresia unui rationalism clasic. Solutia adoptata este cea mai buna dupa cercetarea tuturor celorlalte posibile si dupa efectuarea calculelor si interpretarea rezultatelor. Dar daca se urmareste si se examineaza procesul de decizie si implicatiile sale, se descopera ca sunt o serie de falii in interpretarea clasica.

Mai intîi, procesul de alegere a solutiei nu a fost un proces in care s-a urmarit optimizarea ci mai mult s-a urmarit obtinerea unei minime satisfactii. A fost aleasa prima solutie care raspundea criteriilor minime de satisfactie degajate de catre presedintele Kennedy. Solutia blocadei navale nu a fost prezentata si discutat in cea mai mare parte a sedintelor EXCOM. Acesta a aparut ca o solutie eficienta abia cind toate celelalte sase au fost inlaturate dupa indelugi examinari si calcule pentru ca nu raspundeau obiectivului: cum sa fie determinati rusii sa retraga rachetele din Cuba fara sa se declanseze un conflict?

Solutiile au fost avansate atit de decidenti individuali, cit si de grupuri de decidenti si diverse organizatii adimistrative competente. Asadar, evantaiul de solutii posibile propuse era relativ restrins, fiecare optiune era structurata in functie de directia din care era avansata. Decidentul avea, asadar, o alegere limitata de insasi sistemul din care proveneau solutiile propuse.

La fel, informatia era structurata, mult prea supravegheata si riguroasa pentru o importanta situatiei in care se afla SUA. La acest inconvenient se adauga si timpul extrem de scurt atit pentru circulatia informatiei din cauza birocratiei intimpinata in tratarea acesteia, cit si pentru alegerea solutiei finale.

Alegerea solutiei de catre presedintele Kennedy a fost mai degraba un proces politic de deliberare, mai putin decisiv dar cu atit mai mult semnificativ. Angajat aparent in optiunea blocadei navale, Kennedy a dorit totodata sa-si pastreze o certa neutralitate si sa lase impresia ca optiunea lui ar fi solutia atacului aerian pentru a-i linisti pe miltarii care avansasera propunerea. Apoi a prezentat ca fiind buna solutia retragerii rachetelor, propusa de Adlai Stevenson, ambasadorul SUA la ONU, si fost candidat la presedintie, si criticata in termeni duri de catre miltarii cu solutia atacului aerian.

Astfel., Kennedy a lasat fiecaruia impresia unei victorii simbolice ceea ce i-a permis sa faca alegerea pe care el o considera eficienta chiar daca se infatisa ca o solutie de mijloc.

De partea celalalta se afla Nikita Hrusciov, de origine ucraineana, fost miner, functionar al PCUS, general in batalia Stalingradului. Personalitate puternica, Hrusciov era imprevizibil, nu de multe ori interventiile sale deranjau Politburo. Declara destalinizarea si critica excesele regimului stalinist. In politica externa, introduce notiunea de coexistenta pasnica si constient de pericolul pe care il detineau armele nucleare schimba vechea doctrina de politica externa, dar recunoaste ca razboiul intre capitalism si comunism este inevitabil.

IV. 3 Analiza deciziei politice din perspectiva iluziilor pozitive.

„ Nu este student in politici sovietice care sa spuna ca Hrusciov a fost un om cumpatat. Îi placeau actiunile de bravada si actiona impulsiv. A jucat la noroc, de cele mai multe ori cu putine sanse reale de succes. Cuba se potriveste acestui tip de comportament actiune.”

Criza rachetelor cubaneze impune un test al iluziilor pozitive din cauza ca acestea ar fi trebuit sa fie minime. Decizia Uniunii Sovietice de a instala rachete nucleare in Cuba nu trebuia sa fie afectata de iluzii pozitive in primul rind pentru ca au avut sansa analizarii situatiei cu mult inainte.

In al doilea rind, solutii alternative existau, deci se puteau gasi.

In al treilea rind, presupusa reactie a Statelor Unite a fost anuntata clar.

Decizia Statelor Unite de a raspunde nu trebuia afectata, la rindul sau, de iluziile pozitive tot din trei motive.

Un motiv este reprezentat de timpul scurt avut la dispozitie pentru a analiza situatia. Deliberarile din EXCOM au fost intense si au insemnat un proces exemplar de luare a deciziei considerat asa de cei mai multi analisti si cercetatori.

Al doilea motiv este ca presedintele Kennedy avea la dispozitie alte citeva optiuni dar presiunea nationala îi impunea o actiune cit mai rapida.

Serviciul de informatie american constituie al treilea motiv care, desi s-a descoperit ca a avut scapari in citeva aspecte importante, a fost insa, indeajuns de informat ca sa evalueze sanseel de reusita ale operatiunilor-cheie avute la dispozitie.

Criza rachetelor cubaneze este totodata o provocare pentru teoria iluziilor pozitive deoarece inca este cea mai in amanunt studiata criza din politica internationala, alaturi de razboiul din Vietnam, asa cum nu peste mult timp va fi analizata si invadarea Irakului din 2003, cu numeroase posibile explicatii pentru actiunile intreprinse de fiecare parte.

In afara celor aratate mai sus, premierul sovietic Nikita Hrusciov, un tip cu o personalitate exploziva, a avut si el iluzii pozitive, o supra-estimare a capacitatilor sale deductive, in incercarea de a instala rachetele in Cuba, desi avea dovezi clare din partea Statelor Unite ca nu vor tolera o asemenea actiune. Orice alte iluzii pozitive din partea SUA, daca au fost manifestate, par sa fie risipite in procesul decizional complet si detaliat al EXCOM.

Sustinatorii actiunilor militare s-au orientat in final catre impacare, suficient cit sa ajunga la o solutie pacifista- ca rezultat al discutiilro extinse despre optiuni si ramificatiile acestora. Aceia dintre ei care preferau, totusi, actiuni militare au fost izolati

Riscul ca o catastrofa nucleara sa se declanseze devenea o posibilitate ingijoratoare, orice iluzii pozitive sustinute de orgoliul sau ar fi avut Hrusciov, acestea au foat lasate deoparte si astfel a acceptat compromisul retragerii rachetelor chiar daca a fost considerat cel care a dat inapoi si chiar daca a fost fortat de blocada instiuita asupra Cubei.

Alegerea retragerii rachetelor a fost si mai dificila pentru Hrusciov intrucit criza cubaneza avea loc in acelasi timp cu a doua criza a Berlinului care, pentru el conta mult mai mult din cauza scurgerii de persoane dinspre est spre vest. Instalarea rachetelor a fost exclusiv manifestarea vointei sale ca o replica la criza berlineza, acesta a fost modul sau de a arata blocului occidental ca i-a gasit partea slaba pe care intelege sa stringa, doar ca pentru cele doua coalitii militare, NATO si Pactul de al Varsovia, Berlinul era mai important decit Cuba si nici unul dintre acestea doua nu vedea care criza este mai aproape de explozie si ce fel de explozie va fi; Cuba se situa la 200 de km fata de SUA, iar Berlinul la citeva mii.

Iluziile pozitive in cazul crizei din Cuba au fost favorizate si de sistemul international aflat in plin razboi rece. Ambele parti, atit SUA cit si URSS, cautau sa produca cit mai multe neplaceri si motive de ingrijorare celeilalte parti, insa exista o sfera destul de restrinsa in care cele doua nu se deranjau, balanta terorii. Atita vreme cit existau primejdii, balanta se putea dezechilibra oricind, insa fiecare dintre parti avea grija sa nu se intimple asa ceva pentru ca ar fi insemnat pierderi irecuperabile si de neadmis pentru ambele, actori principali in relatiile internationale.

Un alt motiv de ingrijorare pentru Hrusciov erau relatiile tensionate cu China care il acuzase ca a deraiat de la doctrina marxista, ca a abdonat spiritul revolutionar si ca a uitat de cei oprimati de imperialism.

Consider ca un scurt istoric analizat din perspectiva iluziilor pozitive este necesar. Pe 15 octombrie 1962 un avion de recunoastere al SUA a detectat un amplasament al unor rachete sovietice cu raza medie de actiune. Presedintele Kennedy a fost informat in dimineata zilei urmatoare. Aceste rachete aveau o raza de actiune de aproximativ 1000 de mile astfel incit puteau ajunge cu usurinta la Washington D.C. Citeva zile mai tirziu, au fost descoperite rachete balistice cu o raza de actiune de 2000 de mile capabile sa atinga orice oras din Statele Unite. Pe 22 octombrie presedintele Kennedy a anuntat public descoperirea rachetelor intr-un comunicat catre natiune. Dupa sase zile in care omenirea a tins cel mai apropiat punct al uni razboi nuclear, pe 28 octombrie Hrusciov a anuntat ca va retrage rachetele in timp ce Kennedy a dat garantii ca nu va fi invadata Cuba.

In tot acest timp, Robert Kennedy, fratele presedintelui, a avut intilniri cu Anatoli Dobrinin, ambasadorul sovietic in cadrul carora s-a stabilit ca americanii vor retrage rachetele din Turcia in termen de cinci luni.

In ceea ce priveste Uniunea Sovietica, Hrusciov a avut la dispozitie doua informatii critice necesare pentru a hotari daca instaleaza sau nu rachetele in Cuba. In primul rind, trebuia sa se cunoasca capacitatile nucleare ale SUA si URSS pentru a evalua dac riscul merita asumat. A doua infromatie, era raspunsul previzibil al SUA Citeva surse sovietice l-au avertizat pe Hrusciov ca o asemenea actiune nu ar fi fost tolerata nu numai de administratia Kennedy, ci de politicile interne ale Statelor Unite.

Totusi, decziile lui Hrusciov nu tineau cont de aceste informatii pentru ca scopul sau era de a folosi rachetele drep moneda de schimb in cazul berlinez pe linga un alt scop, acela de a redresa potentialul nuclear sovietic. Pentru ambele scopuri, Hrusciov a dat dovada unui optimism exagerat, comparativ cu situatia reala.

La fel, Hrusciov nu a facut nicio deosebire intre faptul ca el a instalat in secret rachetele in Cuba, iar Statele Unite in mod public. Se poate spune ca esecul lui Hrusciov de a percepe aceste realitati si implicatiile lor, este rezultatul mîniei si al optimismului. Emotiile sale i-au umbrit judecata pentru ca el a actionat din razbunare, din motivul de a arata ca poate sa stringa pumnul (o imagine care circula destul de mult in epoca era aceea a unui pumn strins) si nu au permis empatia cu Kennedy care se arata ingrijorat de comportamentul amenintator si intimidant al liderului de la Kremlin. Emotiile sale, nu au permis nici evaluarea amanuntita si obiectiva a consecintelor instalarii rachetelor in Cuba, pentru ca Hrusciov avea o o mare suficienta in aprecierea de sine ca sa accepte si opinile altora.

Liderul sovietic a desconsiderat riscul uni raspuns ferm din partea Statelor Unite si datorita faptului ca isi stabilea politica in mare secret, excluzind consilierii care ar fi putut prevedea reactia dura alui Kennedy.

Dar aceste iluzii pozitive ale sovieticilor, s-au manifestat in faza premergatoare crizei, mai bine zis au fost elementul declansator al acesteia. Mai tirziu, pe parcursul celor treisprezece zile, iluziile au disparut din partea sovietica, in mod ironic mai mult datorita lui Hrusciov decit celor din Prezidiul Sovietic. In final, Hrusciov a devenit foarte temator si dorea o cale de scapare. Se sugereaza ca insusi Hrusciov a fost cel care ar fi propus in mod deliberat americanilor retrgerea rachetelor de ambele parti, intelegere pe cre stia ca si americani o ageeaza pentru ca inseman o cale usoara de iesire din criza.

Pina la urma, indiferent din partea cui a venit propunerea, este clar ca Hrusciov era extrem de ingrijorat de posibilitatea foarte reala a unui razboi nuclear care putea fi declansata ca urmare a escaladarii incidentului sau ca urmare a altui incident. In ultima scrisoare catre Kennedy, lasa sa se intrevada dispozitia de a da oricare alte scopuri deoparte si de a pune capat crizei cu orice pret, astfel incit a admis retragerea, iar iluziile pozitive nu mai aveau legatura cu victoria.

In ceea ce priveste Statele Unite, cu toate aveau cea mai mare si mai buna retea de informatii din lume, in momentul crizei rachetelor informatiile furnizate factorilor de decizie din SUA au fost substantial imperfecte.

Au existat informatii eronate in doua situatii relevante pentru optiunile de raspuns ale Statelor Unite, in primul rind referitoare la numarul de soldati sovietici, CIA a estimat mai putin, ulterior descoperindu-se ca erau dublul fata de informatia furnizata, si in al doilea rind, mult mai important, arsenalul tactic nuclear sovietic de raza medie fusese deja instalat in Cuba in eventualitatea unei invazii americane.In plus, exista o mare doza de incertitudine in ceea ce priveste un raspuns mai extins al sovieticilor in cazul uni atac asupra Cubei.

Acest inconvenient nu era cauzat neaparat de lipsa informatiilor ci din dificultatea de a anticipa urmatoarea miscare a celuilalt stat. Unde vor raspunde? Cum? Cu forte nucleare sau conventionale? Acest lucru nu era cunoscut cu siguranta, raspunsurile potentiale erau fie o invazie a Berlinului sau o blocada a acestuia, fie un atac asupra bazelor NATO din Turcia.

Aceste informatii cheie ar fi avut un impact semnificativ asupra optiunilor pe care SUA le-ar fi perceput ca fiind realiste. Totusi, la momentul cind s-a hotarit folosirea fortei armate, nu se cunosteau aceste informatii. Invadarea Cubei nu a fost posibila din alte motive care indicau ca acest lucru ar fi fost inoportun. Informatiile care au ajuns la ExCom erau suficient de credibile pentru a arata dezavantajele majore ale unui atac armat si tot atit de buen pentru a hotari sau nu un atac aerian.

Greselile serviciilor de informatii americane au fost mai semnificative in timpul crizei si citeva evenimente nu au fost comunicatre factorilor de decizie, ca de exemplu doborirea unui avion american deasupra Cubei, la apogeul crizei, pe 27 octombrie. Cind s-a aflat, McNamara, ministrul Apararii, a insistat pentru un contra-atac a doua zi in zori, dar Kennedy s-a opus.

Totusi, informatiile au circulat bine, atiat cit a fost posibil luind in calcul presiunea timpului, responsabilittaea imensa si gradul ridicat de incertitudine.

Comparativ cu structura decizionala tipica din guvernul SUA, structura ExCom era semnificativ mai diversa si mai minutioasa. Mai mult, grupul era apolitic. Desi deciziile finale îi apartineau lui Kennedy, politicile interne nu au afectat serios deliberarile ExCom, deoarece era compus din reprezentanti ai securitatii nationale si consultanti, nu din politicieni. Desigur ca astfel de factori nu au disparut cu totul, iar Kenendy s-a abtinut in mod deliberat sa isi prezinte ingrjorarile privind politica interna.

Mai mult, membrii ExCom, simteau ca e de datoria lor sa scoata rachetele din Cuba si acest simt al responsabilitatii, sensibilitatea crescuta la riscul rezultatelor si teama asociata par sa se intareasca una pe alta si sa fi avut un efect puternic de prudenta asupra actiunilor ExCom in timpul crizei cubaneze.

Initial, toti factorii de decizie ai SUA, au sustinut o singura decizie si anume riposta armata imediata si aici s-au manifestat din plin iluziile pozitive. Pe masura ce dezbaterile au continuat, unii membri ai ExCom au devenit mai pacifisti, in timp ce altii au devenit mai agresivi, dar ceea ce este aici esential sunt asteptarile unui succse al actiunii militare.

Unii membri ai ExCom era increzatori ca o replica armata dura, ami precis atacuri aeriene, ar avea succes, posibil fara o replica sovietica. Pe linga sustinerea militara, propunerea atacului avea sustinere si din partea unor politicieni. Unii, insa, erau de parere ca armele ar putea fi inlaturate dar sa se tina cont si de opinia publica, altii erau atit de optimisti ncit credeau ca un atac aramat din partea Statelor Unite ar fi rams fara raspuns din partea sovietica, sau, daca ar fi fost o riposta, acesta ar fi fost neinsemnta. De fapt, credinta lor era ca Statele unite se aflau in avantaj, singura intrbare era cit de mult erau dispusi sovieticii sa dea inapoi.

Insusi presedintele Kenendy era dispus , in prima faza, unui atac militar, mai ales ca i se sugerase ca printr-o politica mai agresiva putea scapa si de rachete si de Castro in acelasi timp. O asemenea incredere este remarcabila tinind cont ca nici macar armata nu era capabila sa ofere garantii privind un eventual succes. Au estimat ca doar 90% din tinteel cunoscute puteau fui doborite intr-un singur atac aerian dupa aceea finnd necasre alte atacuri. Parea o rat buna, dar, totusi, era vorba despre rachete nucleare pina la urma, iar ratarea citorva raminea o problema.

Concluzia este ca desi o riposta armata asupra Cubei era foarte populara initial, in cadrul dezbaterilor ExCom sustinerea acestei variante a scazut cu timpul. Desi a aprut periodic, in final, increderea intr-un atac militar pare sa se fi estompat sau chiar sa fi fost respinsa.

Este important de retinut ca ExCom era alcatuit din personalitati pacifiste dar si agresive, deopotriva. Totusi, in timp ce unele peronalitati au exprimat pareri care au ramas inflexibile, procesul decizional pare sa fi schimbat opiniile unor persoane. In cadrul unei intilniri, s-a ajuns la un consens ca sa sfatuiasca pe Kennedy sa impuna o blocada, desii unii consilieri militari nu erau inca destul de convinsi. In final, si acestia din urma au sustinut blocada navala.

S-ar parea ca iminenta unei catastrofe nucleare a eliminat orice optimism initial si orice supra-estimare a fortelor americane. A intervenit starea de extrema constienta care a facut sa se vada cu claritate ca orice actiune militara, fie cit de minima, nu ar fi posibila fara o escaladare intolerabila catre razboi. In final, numeroasele ore de dezbateri si analiza a acestor oameni remarcabili a dus la o solutie pacifista

Criza rachetelor cubaneze nu este usor de deslusit. Desi au existat informatii suficiente pentru ambele parti in evaluarea situatiei si procesul decizional, au fost trei factori care ar fi putut compromite decizia. In primul rind evenimente noi aparute pe parcursul crizei au modificat situatia continuu si au creat confuzie. In al doilea rind, nu se poate explica criza rachetelor cubaneze fara a se lua in considerare comportamentul organizational si politicile guvernului care au influentat deciziile ambelor parti. In al treilea rind varianta ofensiva ar fi fost pusa in practica si din cauza convingerii lui Kennedy ca in criza din Cuba reconcilierea era imposibila, deoarece acesta privea Uniunea Sovietica prin prisma anilor interbelici.

In partea sovietica, Hrusciov a supra-estimat sansele ca plasarea rachetelor sa fie un succes si sa ramina nedetectate. Aceasta convingere gresita a dus la aparitia crizei. De celalta parte si SUA erau partial responsabile prin faptul ca nu au anticipat o asemenea miscare, deoarece credeau eronat ca mijloacele de descurajare existente functionau.

Totusi, odata criza izbucnita, factorii de decizie din SUA care erau foarte optimisti in legatura cu usurinta unui atac militar rapid au fost convinsi intr-un final de contrariu, sau daca nu, propunerea lor a fost respinsa. Astfel ca este posibil ca ExCom sa fi stopat orice forma de supra-optimism american privind un atac militar. Acest lucru este semnificativ pentru rolul deciziei in solutionarea conflictelor internatioanle si pentru iluziile pozitive, in special iluziile privind controlul evenimentelor, care devin mai putin pronuntate pe masura ce dezbaterile sunt mai intense.

Ambii lideri au constientizat progresiv ca nu puteau controla evenimentele asa cum au considerat initial. Mai mult, Kennedy este apreciat pentru ca desi toata presiunea mondiala era pe umerii sai, a ramas calm, a rezistat intentiilor razboinice si a consultat constant diferite pareri. Cind a izbucnit criza, el tocmai citise cartea Barbarei Tuchman, „Tunurile din august”, care surprindea optimismul debordant din Europa in vara anului 1914.

Odata ce criza era in desfasurare Hrusciov pare sa fi riscat din nou propunind o intelegere pentru a maximiza eventualele concesii. Acest lucru este posibil sa fi avut ca rezultat angajamnetul SUA de a nu invada Cuba si un al doilea angajament de a retrage rachetele din Turcia. Dar, pentru a-si atinge propriile obiective, atit Hrusciov cit si Kennedy au prelungit criza si astfel si perioada in care orice eveniment minor ar fi putut degenera intr-un razboi.

Am mentionat mai sus ca ExCom a avut tendinta sa impace atitudinile razboinice. Trebuie sa observam totusi ca iluziile pozitive initiale este posibil sa fi marcat politica. Reactia initiala la descoperirea rachetelor sovietice, inainte de a reflecta asupra acestui fapt, a fost emotionala.

Aceste tendinte razboinice au exercitat o influenta cruciala in respingerea oricarei incercari catre extrema opusa, si anume adoptarea unei solutii diplomatice pentru mutarea rachetelor. Aceasta solutie nu a fost niciodata discutata deoarece Kennedy a dat ca sarcina ExCom cum sa elimine rachetele, nu cum sa rezolve criza. Propunerile razboinice au continuat sa influenteze si mai tirziu politica.

In timp ce ExCom a avut un efect de reducere a tensiunilor prin dezbateri amanuntite legate de consecintele unei actiuni militare, membrii agresivi au impins deliberarile catre un spectru mai razboinic. Acest lucru a dus la adoptarea unei solutii de mijloc pentru ca asigura un compromis acceptabil in diversitatea de propuneri avansate de membrii ExCom.

Dupa criza, Robert Kennedy a tras concluzii din aceasta experienta care au dus la metode de stopare a iluziilor pozitive sau a oricarei favorizare prematura a oricarei variante: maximizarea timpului de decizie, inhibarea tendintei de a raspunde imediat, pastrarea diversitatii de opinie in cadrul procesului decizional propriu, utilizarea expertizei asupra adversarului, asigurarea unui control civil asupra armatei, acordarea unei sanse adversarului de a se supune dorintelor tale intr-o maniera demna si asigurarea impotriva escaladarii conflictului.

Principalele invataminte au inclus un proces decizional exact pentru a asigura difuzarea unor semnale coerente catre inamic, diseminarea de informatii si evaluarea minutioasa a optiunilor disponibile.

Toate acestea par evidente dupa acest eveniment si delimteaza precis criteriul conform caruia atunci cind lipsesc exista riscul ca iluziile pozitive sa ramina necontrolate si astfel raboiul poate aprea usor.

As mentiona ca membrii agresivi puteau aduce argumente rationale pentru atacuri aeriene si erau foarte optimisti in legatura cu sansele de reusita si de a obtine un raspuns pasnic . Armata nu putea garanta (si nici nu a facut-o) ca ar fi putut lovi toate rachetele, totusi au existat multe discutii in legatura cu un atac aerian „chirurugical” si de inlaturare a rachetelor. In perioada de dinainte a crizei, aceasta cerinta ar fi fost exagerata , mai ales daca se tine cont ca SUA nu cunostea toate locatiile rachetelor si nici cite rachete fusesera descoperite si cite erau operationale.

Mai mult, majoritatea factorilor de decizie considerau ca ar fi fost necesara o invazie terestra, o cerinta care necesita sute de mii de soldati, iar sansele ca sovieticii sa nu raspunda atacului erau nule.

Daca acestea au fost iluzii pozitive, au fost eliminate sau nu au influentat procesul de decizional. Se pare ca ExCom era in mare parte responsabil, asa cum am mai mentionat, de dezamorsarea supra-increderii intr-o solutie militara.

Presedintele Kennedy insusi pare sa fi fost constient de pericol, a solicitat continuu cautarea altor solutii inainte de a recurge la un atac aerian. Desi unele grupuri de decizie erau responsabile pentru esecul invaziei din Golful Porcilor, acestea nu au mai fost solicitate sa contribuie la procesul decizional in cazul rachetelor din Cuba.

In final, claritatea de care a dat dovada presedintele Kennedy in evaluarea situatiei a dus la evitarea multor potentiale greseli si, nu numai atit, da a tinut cont atit de pretentiiel SUA cit si de cele ale URSS.

Desi a creat o imagine a succesului, dupa incheierea crizei, Kennedy nu a facut nicio declaratie prin care sa incerce sa obtina merite el sau administratia sa pentru ceea ce s-a intimplat. Acelasi lucru a cerut si de al menbrii ExCom si ai guvernului, sa se abtina de la orice declaratii in care sa se pretinda victoria. In acest mod l-a respectat pe Hrusciov ca delimitat interesul tarii sale de interesul intregii omeniri.

Ca ultime observatii, pentru Statele Unite era vital sa reziste cit mai mult fara sa cedeze, in timp ce pentru sovietici era necasra sa gaseasca o cale de a asigura cooperarea americana. Fiecare parte urmarea deci, obiective diferite si prin uramare existau criterii diferite de evaluare a posibilelor rezulttae.

Totusi, in contactul direct dinter Kennedy si Hrusciov, dupa ce s-a declansat criza a avut loc o schimbare in reanalizarea situatiei. Aceasta insemana ca de fapt ei au realizat in ce fel de joc au intrat, care in final a condus la preferinte noi si la posibilitatea unei intelegeri cu avantaje mutuale.

In cazul acestui eveniment, este apreciat foarte mult procesul decizional al Statelor Unite ca fiind un model in rezolvarea unei crize, dar simplul fapt ca aceasta criza a izbucnit este o dovada a prezentei unui esec in domeniul politicii externe.

Inainte de criza, americanii considerau ca sovietiici nu ar merge pina acolo incit sa instaleze rachetele in Cuba. Kenendy considera ca ar fi trebuit sa declare public reactia americana daca se stria de rachetele instalate. Este foarte dificil de argumentat ca Statele Unite ar fi acceptat existenta rachetelor in vecinatatea sa odata ce un lider sovietic a decis sa le instaleze acolo imptriva tuturor asteptarilor. Niciun presedinte american nu ar fi putut indura consecintele acestei actiuni.

Mijloacele de descurajare au esuat in 1962 in fata comportamentului indraznet alimentat de iluziile pozitive. Mijloacele de descurajare vor da gres daca un inamic actioneaza pe baza iluziilor pozitive, contrar dovezilor disponibile.

CONCLUZII

Aceasta lucrare a vizat trei aspecte.

In primul rind am sustinut ca supra-increderea in capacitatile si abilitatile propriei noastre persoane este adaptata evolutionist, iar rezultatul este ca a devenit un aspect integral al psihologiei umane.

In al doilea rind sustin ca supra-increderea care naste iluziile pozitive este fara indoiala un fenomen integrat in pshihologie si pe care nu il putem ignora in conflicte, aceasta fiind cauza declansarii si chiar a derularii multora dintre conflicte.

In al treilea rind am mentionat ca supra-increderea contribuie la declansarea unui razboi a carui finalitate este in strinsa dependenta de existenta ori nu a iluziilor pozitive, deoarece, desi prezente la inceput, acestea, pe parcurs se pot estompa.

Fiecare dintre aceste trei afirmatiii sunt valide independent, dar menirea acestei lucrari a este sa demonstrze ca se si coreleaza, ceea ce cred ca am indeplinit.

Am sustinut ca avantajul strategic al unui spirit increzator si ambitios a fost favorizat de selectia naturala in evolutia umana si este evident ca acest spirit promoveaza razboiul.

Intentia mea a fost sa arat ca orice actiune politica detrminata de supra-incredere duce la un conflict ca o prelungire a ceea ce spunea Clausewitz si din aceasta cauza optiunea intre diplomatie si forta nu este usoara pentru nicun lider si pentru niciun stat. Am incercat sa arat ca liderii politici actioneaza sub influenta nefasta a unor iluzii.

Concluzia mea ultima este ca in razboi finalitatea este una singura: victorie sau infingere, dar politica, orice ar spune Clausewitz, ramine spatiul in care logica are mai multe valori.

Bibliografie

Nora, P. (1997), coord. Les lieux de la mémoire, 3 vol, Collection Quarto,Gallimard, Paris.

Bibliografie

Nora, P. (1997), coord. Les lieux de la mémoire, 3 vol, Collection Quarto,Gallimard, Paris.