Rolul Decisiv al Principiului Surprinderii In Contextul Razboiului Arabo Israelian, Desfasurat In Perioada 5 10 Iunie 1967

INTRODUCERE

La începutul secolului XXI, în fața omenirii se întinde un nou veac în care evoluția actuală a teoriei și artei militare, constând într-un proces de dezvoltare și diversificare, reflectă conținutul, fizionomia și trăsăturile fenomenului militar contemporan, și de aseamenea, tendințele și perspectivele sale de dezvoltare. În acest context, relevanța principiului surprinderii devine tot mai evidentă prin faptul că declanșarea, desfășurarea și deznodământul confruntărilor armate în epoca actuală, are mai mult decât oricând, o determinare complexă, în care evoluța tehnicii, surprinderea tehnologică și informațională reprezintă un sublimat al înteligenței umane având un rol decisiv în deschiderea unor noi orizonturi în ceea ce privește relevanța conceptului de surprindere.

Perfecționarea a ceea ce înseamnă conducere, organizare și asigurarea operațiilor se afla în continuă dezvoltare deoarece mijloacele de cercetare bazate pe aparatură ultramodernă cum ar fi existența sateliților de telecomunicații ne conduc la ideea ca suprinderea este un concept care poate fi prevenit cu ușurintă datorită metodelor de cercetare, de ascultare și de a prevedea ceea ce urmează să întample.

Conceptul de surprindere în arta militară românească se află în deplină concordanță cu epoca actuală caracterizată de sfera informațională, care este prin excelență, un spațiu și un timp al acțiunilor rapide și speciale, al confruntărilor multiple și asimetrice, care se vor desfășura nu doar în teatrele de operații, ci în întregul spațiu real și virtual al activității umane, ca forme extrem de dinamice ale unui război ce tinde să devină în viitor un război de scurtă durată dus în condițiile superiorității tehnologice, informaționale și strategice. Problematica aplicării surprinderii crește odată cu nivelul la care trebuie aplicată, astfel se observă că cele mai frecvente exemple de surprindere au loc, în special, la nivel tactic. Având un rol important în acțiunile militare, surprinderea devine unul din mijloacele de realizare a superiorității în punctul hotărâtor, devenind o sursă de efecte negative pentru cel surprins. Aceste efecte se pot transforma în factori de succes doar dacă, după realizarea surprinderii, acțiunile militare vor fi continuate prin acțiuni ofensive

Motivația alegerii temei se regăsește în dorința de a reliefa complexitatea subiectului abordat, complexitate ce derivă din acest câmp vast al surprinderii prin care se urmărește folosirea forțelor, a terenului și a mijloacelor de întrebuințare a focului în deplină concordanță cu alegerea momentului de acțiune împotriva inamicului. Sub o formă sau alta, surprinderea este prezentă de-a lungul istoriei, în toate tipurile de război și în toate tipurile de operațiuni militare.

Scopul acestui demers ștințific este acela de a aduce un plus de informații referitoare la conceptul de surprindere și de a îndrepta antenția cititorului asupra efectelor pe care acesta l-a materializat în esența confruntării arabo-israeliene din 5-10 iunie 1967.

În primul capitol am realizat o restrospectivă a conceptului de surprindere în toate domeniile sale de manifestare, a instrumentelor prin care se realizează ofensiva, respectiv apărarea și a importanței informațiilor în manifestarea principiului surprinderii.

Datorită războiului modern care este foarte costisitor, fie că este vorba despre asimetrie poztivă sau negativă, concepția operațiilor viitoare, mizează pe inteligență, strategie, gândire și prin mijloacele corespunzătoare, folosind informațiile și tehnologia pentru a realiza surprinderea.

În cel de al doilea capitol am evidențiat modul în care realizarea principiului surprinderii influențează celelalte principii ale luptei armate deoarece forțele militare ale fiecărei țări execută operații pe baza conceptelor operaționale care derivă din combinații ale principiilor acțiunilor militare. Inițial am abordat principiile luptei armate care influențeaza realizarea surprinderii, îndeplinirea cerințelor acestor principii conducând la realizarea principiului surprinderii. Ulterior am abordat principiile luptei armate care sunt influențate de realizarea principiului surprinderii.

Capitolul trei reprezintă pilonul de bază al acestei lucrări, unde am scos în evidentă relevența surprinderii în concordanță cu acțiunile desfășurate de armata israeliană în Razboiul de Șase Zile, care s-a concretizat prin ocuparea Cisiordaniei, Peninsulei Sinai, Fâșiei Gaza, Înălțimilor Golan din sud-vestul Siriei și a întregului Ierusalim de către Israel. Pregatirea în ascuns a manevrei, executarea manevrei aeriene și realizarea surprinderii adversarului au condus armata israeliană la îndeplinirea obiectivelor conducerii politice a statului, dovedind operativitate, spirit organizatoric dezvoltat și fermitate în atingerea scopurilor. Războiul de Șase Zile a avut urmări colosale asupra echilibrelor regionale și a creat o ruptură majoră în istoria Orientului Mijlociu.

CAPITOLUL 1

ANALIZA MULTIDIMENSIONALĂ A PRINCIPIULUI SURPRINDERII

Surprinderea –factor decisiv în confruntările armate

De-a lungul istoriei, fiecare întâmplare neprevăzută a însemnat o surprindere pentru cineva sau ceva. Așadar, surprinderea a fost prezentă cu mult înaintea părții militare. Odată cu apariția potențialului militar, a conflictelor și a confruntărilor militare, aceasta a început să joace un rol din ce in ce mai important. Surprinderea în domeniul militar a apărut dintr-o necesitate obiectivă de a anihila superioritatea adversarului și de a obține victorii în condiții deosebit de grele, cu forțe și mijloace de luptă mai puține decât ale adversarului. Cel ce este capabil să realizeze surprinderea este în majoritatea cazurilor învingator. Din momentul apariției și până în prezent, surprinderea a evoluat considerabil,evoluând concomitent cu dezvoltarea tehnologică și ideologică.

Evoluția tehnicii, trecerea într-o nouă eră, era informațională, au adus schimbări majore în ceea ce privește fizionomia războiului. Dezvoltarea tehnologiei a făcut ca armatele de masă să nu mai prezinte o soluție viabilă pentru câștigarea unui război deoarece costul de întreținere, de echipare și de instruire este uriaș.

Dacă încercăm să facem o succintă analiză a majorității succeselor obținute în confruntările militare din toate timpurile putem observa că cele mai multe dintre acestea s-au bazat pe modalități de acțiune inedite uneori greu de imaginat de adversar și chiar de superiorii celui care întreprindeau acțiunea respectivă. Acolo unde s-a permis o libertate de acțiune mai mare, ca urmare a raportării într-o manieră nouă la cerințele actuale a legilor și principiilor luptei armate, s-a reușit cel mai probabil să se realizeze surprinderea scontată.

Surprinderea a avut în trecut, are în prezent și va avea în viitor o importanță și un rol deosebit în pregătirea și desfașurarea luptei armate, în toate domeniile artei militare. Acest rol important este asigurat de faptul că aceasta urmează să asigure lovirea neașteptată a inamicului, să provoace panica în rândurile sale, să-i reducă capacitatea de ripostă și să-i dezorganizeze apărarea și conducerea, creând condiții favorabile nimicirii lui cu forțe și mijloace mai puține și astfel favorizând schimbarea raportului de forțe.

Gînditorul militar chinez Sun Tzî în opera sa „Arta războiului’’ aprecia că întreaga artă a războiului se bazează pe înșelătorie. De aceea, dacă ești capabil, simulează incapacitatea; dacă ești activ, simulează pasivitatea. Dacă ești aproape, fă să se creadă că ești departe, și dacă ești departe, fă să se creadă că ești aproape. Momește inamicul pentru a-1 prinde în capcană; simulează neorînduiala și lovește-l […] Enervează-1 și derutează-1 pe comandantul lui de căpetenie […] Atacă-l cînd și acolo unde nu este pregătit; acționează cînd el nu se așteaptă la așa ceva .

Carl von Clausewitz a făcut de asemena, o analiză profundă asupra rolului surprinderii și domeniilor de manifestare a acesteia în lupta armată. Clausewitz considera că ea stă, mai mult sau mai puțin, la baza a tot ce se întreprinde, pentru că, fără surprindere, de fapt, nu se poate închipui superioritatea în punctul hotărîtor .

Dacă surprinderea este considerată un element aproape indispensabil desfășurării eficiente a oricărei acțiuni militare, ea n-a rămas nici în afara preocupării specialiștilor din alte domenii. Tadeusz Kotarbiñski a considerat surprinderea ca fiind o tendință generală de competiție a acțiunii umane, ea cerând să ne comportăm într-un fel în care el (concurentul — n.n.) nu se așteaptă de la noi .

Surprinderea este evidențiată încă din cele mai vechi timpuri, astfel istoria militară românească a elaborat o serie de lucrări cu un conținut bogat în ceea ce privește surprinderea având ca punct de reper experiența confruntărilor militare privind metodele, domeniile și efectele surprinderii. Astfel, în lucrarea „Elemente de strategie" sunt scoase în evidență atât efectele pe care le poate produce surprinderea și influența directă asupra luptei și operației, cât și omniprezența ei în concepția comandanților: „în toate timpurile, surprinderea a avut un rol hotărîtor în obținerea victoriei. Toți marii căpitani au căutat să realizeze surprinderea atît în manevra strategică, cît și pe cîmpul de bătălie’’.

În același context, în Conducerea trupelor ,autorii considerau că factorii care contribuie în mod hotărâtor la reușita unei bătălii ofensive sunt puterea și surprinderea. Puterea — apreciază ei — rezultă din superioritatea de mijloace, iar surprinderea se realizează prin dozarea neașteptată de forțe, repeziciune în execuție, întrebuințarea de mijloace și procedee noi de luptă. Aceiași autori subliniază necesitatea ca cei doi factori să se completeze permanent. După părerea lor, surprinderea depinde, într-o largă măsură, de puterea atacului, iar acolo unde nu este putere, efectele surprinderii scad vertiginos, tinzînd spre zero.

Analizând și parafrazând totodată cele două citate, argumentez rolul surprinderii în obținerea victoriei datorită confruntărilor asimetrice pe câmpul de luptă, un factor important în desfășurarea luptei armate fiind superioritatea gandirii strategice a marilor conducatori care, printr-o strategie bine pusă la punct (prin tactică și tehnica corespunzătoare), au reușit să își pună adversarul într-o postură de pierzător, maximizandu-și avantajele și minimizând totodată dezavantajele, evitând inamicul și lovindu-l în momentul în care nu se aștepta cu toată puterea, dozându-si forțele acolo unde este mai slab și se așteapta mai puțin. Altfel spus puterea și rapiditatea atacului realizează surprinderea atunci cand inamicul se află într-o poziție nefavorabilă situației, evitarea acesteia devenind imposibilă datorită forțelor bine dispuse și a modului de execuție al acestora.

Conceptul de suprindere a existat și va exista întotdeauna, astel dacă în trecut a reprezentat o acțiune prin care marii conducători au reușit să își înfrângă inamicul, în viitor va avea un rol important în desfășurarea luptei armate, tehnologia modernă facănd posibilă realizarea suprinderii la un nivel mecanizat folosind procedee adecvate pentru a învinge inamicul într-un timp scurt cu forțe restrânse.

Lupta armată modernă, cu situațiile ei pline de riscuri, solicită din partea omului resursele psihice si morale, deoarece etapa actuală este caracterizată printr-o diversitate a mijloacelor de desfășurare a confruntarilor armate prin care tendința de perfecționare și de profesionalizare a pregatirii armatei și punerea în evidență a militarului devin o cerință obligatorie a ceea ce înseamna un luptător modern.

Surprinderea reprezintă un concept foarte complex și greu de analizat în profunzimea sa datorită factorilor invitabili care apar în momentul desfășurarii unei confruntări armate, astfel tot ceea ce poate fi prevăzut este greu de concretizat într-o acțiune care să îți garanteze succesul. Principiul surprinderii la nivelul războiului nu mai există, singurele elemente care pot defini suprinderea în acest context fiind momentul în care va fi realizată surprinderea respectiv amploarea acțiunilor (S.U.A a oferit un exemplu de surprindere omniprezentă în momentul în care au anunțat public războiul împotriva lui Saddam Hussein, singurele elemente cheie care au ramas secrete au fost momentul și amploarea acestuia).

Fie că este vorba despre asimetrie pozitivă sau negativă, concepția operațiilor și al acțiunilor de luptă mizează pe inteligență, strategie, gândire și, nu în ultimul rand, prin mijloacele corespunzătoare deoarece o acțiune ofensivă surprinde inamicul nu doar prin alegerea momentului ci și prin mijloacele corespunzătoare, tehnologia de care dispune la momentul respectiv.

Surprinderea tehnologică și informațională reprezintă un sublimat al inteligenței umane având un rol decisiv în desfășurarea luptei armate, astfel lupta modernă a deschis noi orizonturi în ceea ce privește conceptul de surprindere și de evitare a suprinderii.

Dacă în Primul Război Mondial surprinderea a reprezentat un factor de succes deoarece perioada de tensiune dintre două tabere se întindea pe o perioadă mai mică sau îndelungată de timp, indiciile privind pregatirile pentru agresiune nu puteau fi descoperite la timp, surprinderea realizandu-se la locul și momentul respectiv iar evitarea acesteia fiind imposibilă.

Astfel, suprinderea devine un concept mult mai complex care poate fi definit, analizat și studiat în amănunt datorită informației și gradului de dificultate cu care aceasta ajunge într-un timp foarte scurt la comandanți. Sateliții militari de telecomunicații au devenit îndrumătorii comandanților în toate cele trei medii, aceștia beneficiind de informații exacte de la locul respectiv generând astfel o serie de posibilităti pe care comandantul poate să le adopte pentru a realiza surprinderea sau pentru evitarea acesteia.

Tehnologia informației (IT), întrebuințarea grupărilor expediționare și a forțelor speciale conferă acestui principiu al surprinderii o altă structurare. Astfel, dominanța informațională transformă surprinderea din suprindere punctuală, surprindere generată de o acțiune neașteptată, în surprindere omniprezentă întrucât tehnologia informaței, modul de desfășurare al acțiunilor creează condiții pentru ca inamicul să poată fi surprins indiferent de locul in care se află, indiferent de timp. Inamicul nu iși poate proteja forțele deoarece nu va ști ce anume l-a lovit, diferența fiind întotdeauna compensată de informație, de mobilitate și de calitatea tehnologică de care se dispune.

Surprinderea omniprezentă creează o vunerabilitate permanentă a inamicului, de unde și durata foarte scurtă a unui astfel de război, însă nu putem afirma la ora actuală, despre existența acestei vulnerabilități deoarece când se vor confrunta două armate înalt tehnologizate suprinderea va căpăta alte conotatii.

Swarming-ul este un concept nou în doctrina militară, prin care se urmărește trecerea de la armatele de masă la unități de dimensiuni mici, foarte numeroase cu o putere de foc și o mobilitate remarcabilă, care să acționeze asupra inamicului simultan și din mai multe direcții, cu scopul de al dezorienta și de al face cât mai expus la atacul trupelor proprii datorită incapacității acestuia de a stabili o direcție anume pe care să își concentreze forțele.

Surprinderea, respectiv evitarea acesteia, se află într-o continuă modificare, dar după ce am studiat conceptul de surprindere în amănunt pot să afirm că activitatea părții inițiatoare și lipsa activității celui surprins vor fi întotdeauna prezente atunci cand unul dintre combatanți va folosi principiul surprinderii.

Analizând în profunzime conceptul de surprindere, respectiv, de evitare a surprinderii am realizat o confruntare a propriilor mele idei în conformitate cu cea a marilor scriitori care au definit suprinderea sub o formă sau alta ca fiind factorul hotărator al unei lupte armate, tehnologia modernă facând posibilă realizarea surprinderii într-un timp foarte scurt, influențând în mod decisiv rezultatul unei confruntări atât de ordin politic, cât și de ordin militar. Astfel, surprinderea nu încetează sa ne surprindă prin caracterul ei hotărâtor în cadrul unei lupte armate, tehnologia modernă făcând posibilă aplicarea ei dincolo de limite imaginate inițial.

În concluzie, esența surprinderii o reprezintă caracterul irepetabil al acțiunilor, determinat de o concepție cu totul nouă, prin folosirea unor tehnici și metode inedite de luptă, superioare celor folosite, anterior, în confruntările armate.

1.2 Domeniile de manifestare ale surprinderii

Războaiele sunt caracterizate printr-o extindere a domeniilor de manifestare, domenii în care surprinderea a ocupat un loc important în desfașurarea acțiunilor militare. Lupta modernă reprezintă o nouă oportunitate, iar surprinderea își manifestă caracterul dobândit de-a lungul anilor în fiecare dintre domeniile pe care le voi menționa mai jos, în fiecare având modalități specifice de manifestare aflate într-o stransă relație de intercondiționare reciprocă.

Figura nr. 1 Domeniile de manifestare a surprinderii strategice

Războaiele moderne sunt caracterizate de o extindere din ce în ce mai mare a domeniului de manifestare a surprinderii cuprinzând și urmatoarele domenii: politic, informațional, diplomatic, mass-media, lupta armată, electronic, economic, tehnologic, psihologic respectiv spionaj-contraspionaj.

Surprinderea în domeniul politic s-a manifestat în acțiuni, convenții, tratate, alianțe etc. ale unui stat sau grup de state menite să realizeze grupări de forțe politice, economice și militare capabile sa surclaseze alte centre și grupări de forțe sau să inducă în eroare în ceea ce privește intențiile proprii.

Un exemplu relevant de surprindere în plan politic îl constituie lovitura de stat din Cipru, din iulie 1974, care a dus la răsturnarea președintelui Makarios, a declanșat criza politică din insulă, pe fondul căreia s-a produs invazia militară a Turciei și, ca o reacție în lanț, Turcia și Grecia au ajuns în pragul războiului, care, daca ar fi izbucnit, ar fi avut consecințe imprevizibile pentru întreaga Europă de sud-est .

O dovadă în plus că surprinderea nu are limite ne-a oferit ocuparea Kuweitului de către Irak, la 2 august 1990. Această acțiune a surprins din punct de vedere politic atât O.N.U, SUA și URSS, cât și Liga Arabă, și a pus opinia publică mondială în fața unui fapt împlinit, cu consecințe imprevizibile nu numai pentru pacea din Orientul Apropiat.

Prevenirea surprinderii politice ridică în fața factorilor care au răspundere în domeniul apărării sarcina de a concentra eforturile spre soluționarea în spirit creator a cerințelor acestui principiu de bază al luptei armate, a problemelor pregătirii și, la nevoie, purtării războiului, așa cum este configurat de doctrina militară națională.

Surprinderea economică reprezintă expresia esențializată a ceea ce înseamnă dispunerea de materiale și bunuri, de tehnică și tehnologii respectiv lipsa adversarului de aceste resurse care într-o situație de conflict poate să îi afecteaze grav capacitatea de luptă printr-un complex de acțiuni cu caracter permanent mai mult sau mai puțin violente.

Economia unei țări depinde în cea mai mare măsură de resursele de materii strategice de care dispune la un moment dat. Inițiativa, în acest domeniu a fost, este și va fi deținută de o țară sau de un grup de state care dețin monopolul sau care controlează majoritatea rezervelor de materii prime strategice cum ar fi: petrolul, metalele rare, metalele feroase și neferoase. Metodele cele mai frecvente folosite în vederea realizării surprinderii economice sunt embargoul și blocada economică. Aceste metode se pot pune în aplicare în special în timpul războiului, însă pot fi folosite și în timpul păcii pentru a putea prevenii războiul, prin reducerea resurselor de materii prime ale acelui stat.

În deceniul VIII al secolului XX, o surprindere din punct de vedere economică au realizat țările O.P.E.C. Prin manevrarea prețului petrolului, au determinat perturbări masive în cadrul sistemului financiar internațional și scurgerea fară voia marilor puteri a unor uriașe rezerve valutare către țările O.P.E.C., rezerve ce au fost folosite de unele dintre ele (Irak, Iran, Siria) pentru masive importuri de arme. Embargoul economic total impus Irakului de consiliul de securitate al O.N.U, în luna august 1990, nu s-a soldat cu efectele scontate respectiv retragerea trupelor agresorului din Kuweit, fapt ce a determinat declanșarea acțiunilor militare la 17 ianuarie 1991, după aproape 6 luni de izolare economică.

Prevenirea surprinderii economice se realizează prin pregătirea economiei pentru apărare, asigurarea finanțării nevoilor de apărare, valorificare întregului potențial economic al țării și a-1 subordona în caz de nevoie efortului de apărare. În vederea prevenirii surprinderii trebuie făcute stocuri de materiale, rezerve de materii prime și valutare și întocmite acorduri economice.

Surprinderea tehnologică este capabilă să surclaseze multe din celelalte domenii ale surprinderii, având singură capacitatea de a obține victoria. Surprinderea tehnologică depinde mulți factori, dar, cel mai important dintre toate este cel economic.

Tehnologia modernă a evoluat semnificativ în ultimii ani ai secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Stiința respectiv progresele tehnologice au introdus în aria tehnologică înzestrarea armelor vechi cu noi tipuri de arme convenționale de o înaltă acuratețe si o precizie deosebită destinate descoperirii, localizării respectiv lovirii iniamicului pe distanțe foarte mari. Așa numitele arme inteligente marchează cu siguranță deosebirea dintre războiul nuclear și cel conventional.

Optimizarea relației dintre surprindere și tehnologie presupune un permanent efort reciproc, o adaptare mereu mai buna în ambele sensuri,adică evaluarea corectă a implicațiilor militare a noilor descoperiri și elaborarea concepțiilor de întrebuințare intr-un mod nou a tehnicii militare create prin tehnologiile de vârf.

1.3 Componentele surprinderii strategice în confruntarea armată

Analiza și definirea surprinderii strategice implică cel puțin patru perspective din care poate fi definită lupta armată: tehnologică, informațională, conceptuală și operațional-acțională.

Figura nr.2 Componentele suprinderii strategice în contextul luptei armate

Indiferent de situație, înzestrarea subunităților cu tehnică militară care nu a mai fost întrebuințată pe câmpul de luptă a avut drept scop suprinderea adversarului. Exemplul cel mai edificator de surprindere tehnologică totală, din întreaga istorie a războaielor, îl reprezintă folosirea armei nucleare, în august 1945, asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaraki. În confruntarea generală militară americano – niponă, cele două lovituri nucleare au produs un dezechilibru tehnologic și operațional brusc și major, determinând eficientizarea absolută a legii raportului de forțe și comprimarea maximă a timpului strategic, cu consecința esențială imediată de capitulare necondiționată a Japoniei.

Componenta informațională a surprinderii strategice se manifestă pe două paliere principale: obținerea informațiilor corecte referitoare la poziția inamicului în diferite circumstanțe (informații referitoare la potențialul și intențiile reale ale inamicului), dezimformarea respectiv inducerea în eroare în comandamentul strategic al adverarului (crearea unei imagini nefavorabile a forțelor proprii ale adversarului asupra concepției ofensive).

Componenta conceptuală a surprinderii se manifestă în egală măsură din partea ambilor participanți la acțiune. Experiența confruntărilor armate, mai mult sau mai puțin recente capătă un caracter dinamic și manevrier în concepția planului, fundamentată pe principiul suprinderii, inițiativei și a libertății de acțiune. Pentru a realiza suprinderea agresorul va utiliza cu prioritate toate forțele și mijoloace de care dispune pe mai multe direcții concomitent cu aplicarea măsurilor de interdicție a contramanevrei prevăzută în planul comandamentului advers.

Războiul fulger („blitzkrieg") aplicat de către germani în cel de-al doilea război mondial reprezintă un exemplu elcovent din această perspectivă. Esența ideatică a „războiului fulger” a rămas aceeași și în conflictele militare ulterioare, inclusiv în cele contemporane-concentrarea, prin surprindere a centrului de greutate al forței ofensive asupra unor obiectivelor politico-militare și economice de mare importanță prin angajarea simultană a acțiunilor aero-terestre sau aero-navalo-terestre, pe întreaga adâncime a dispozitivului adversarului.

Componenta operational-acțională are ca scop primordial obținerea victoriei. După cum am menționat mai sus manevra reprezintă un concept indiscutabil în realizarea unei surprinderi în fața adversarului indiferent de loc și timp, deoarece mobilitatea stimulează surprinderea și aduce trupele proprii cu ușurință în fața adversarului. Astfel, comandamentele militare coordonează acțiuni militare într-o manieră extraordinară prin care și-au asigurat succesul prin manevre ingenioase și inedite care i-au asigurat succesul rapid și efficient. Astfel, aplicarea surprinderii operațional-acțională a determinat realizarea succesului în rândul trupelor conduse de voievozii români care eu reușit să surprindă adversarul în ciuda inferiorității cantitative a forțelor și mijloacelor evidente.

O sinteză a corelației dintre componentele surprinderii strategice este descrisă în urmatoarea figură.

Figura nr. 3 Corelația dintre componentele surprinderii strategice

O acțiune planificată prin surprindere presupune angajarea forțelor proprii într-un alt context decât cel cunoscut, specific conflictelor anterioare. Atfel planificarea și coordonarea activităților repezintă principalii factori care conferă dificultatea acestui proces datorită condițiilor geoclimatice din spațiul de confruntare respectiv posibila existența în arsenalul forțelor adverse a unor tehnologii și sisteme de armament cu performanțe cunoscute insuficient.

În concluzie, suprinderea strategică este un concept cu o largă arie de cuprindere care și-a menținut și consolidat caracterul imprevizibil în confruntările armate.

1.4 Importanta informațiilor în manifestarea principiului surprinderii

Informațiile au un rol decisiv in asigurarea securitații și protecției forțelor,pentru realizareaunei planificări temeinice a operației și inducerea în eroare a inamicului. Prin actiuni specifice fiecărui eșalon,comandanții obtin și analizează datele și informațiile privind inamicul și mediul de desfășurare a operatiei. Realizarea surprinderii nu este garantată doar de folosirea în masă a tancurilor, transportoarelor blindate, artilerie și aviației, adică a elementelor cu putere mare de lovire, ci și de informații precise și oportune despre forțele și mijloacele împotriva cărora urmeaza să fie întrebuințate trupele proprii. Surprinderea se va realiza numai atunci când se reușește să se procure informații exacte, veridice despre inamic, în timp scurt. Odata cu dezvoltarea rolului informației, al cunoașterii temeinice a inamicului în adoptarea hotărârilor adecvate situațiilor și în conducerea forțelor proprii, mijloacele de cercetare au cunoscut o adevărată revoluție în ceea ce privește cantitatea și calitatea informațiilor culese, distanțele la care se realizeaza, viteza de transmitere, capacitatea de prelucrare și de valorificare a acestora. Folosindu-se de ele, comandamentele militare pot sa stabilească, în scurt timp, locul și momentul în care se va declanșa acțiunea, valoarea fortelor și procedeul cel mai probabil ce va fi folosit.Totodata, cunoașterea temeinică a inamicului permite luarea unor măsuri adecvate pentru dobândirea sau menținerea inițiativei și executarea oportuna a acțiunilor surpriza,cu forțe puține și pierderi minime. Analiza războaielor locale din perioada postbelică arată că cercetarea a obținut date despre adversar cu mult înainte de declanșarea luptei armate.În măsura în care serviciile de informații au pututsau nu să procure informațiidespre potențialul militar,economic și moral al inamicului,statele care au avut inițiativă în declanșarea acțiunilor militare au reușit sau nu să surprindă partea adversă . Pentru satisfacerea nevoilor de informații, la nivel strategic, există două modalități. Prima dintre ele, care din punct de vedere istoric o precede pe a doua, include o varietate de măsuri bazate pe dimensiunile diferite ale artei razboiului sau puterii de lupta. Cea de-a doua modalitate constă în îmbunătățirea activității de informații, care a început să asigure mijloace de reducere a incertitudinii începând cu a doua parte a secolului XIX. Numărul aproape infinit de metode posibile pentru reducerea incertitudinii poate fi clasificat în trei categorii interconectate : prima categorie include mijloace tehnice și materiale ; a doua categorie se ocupă de ceea ce se cheamă arta purtării războiului ; a treia categorie derivă din calitatea actului conducerii Ultima perioadă este caracterizată de actualizarea sau identificarea și fundamentarea unor noi norme,tactici și proceduri ce utilizează mijloace tehnice performante (sisteme GPS-Global Positioning System-Sistemul de poziționare globala) și comunicații prin satelit .

1.5 Nivelurile surprinderii din perspectivă operațional-acțională

Conform poziției căreia i se cuvine în cadrul artei militare și a ariei sale de manifestare, surprinderea la nivelul acțiunilor militare poate fi: strategică, operativă și tactică.

1.5.1 Surprinderea strategică

Surprinderea strategică reprezintă una din principalele modalități prin care sunt asigurate condiții pentru dobândirea, redobândirea și menținerea inițiativei strategice și crearea unui raport de forțe care este favorabil în momentele și domeniile în care contează.

În vederea realizări oportune a unei situații favorabile, a unui raport de forțe superior față de inamic, este esențial ca în culoarul de operații să se realizeze surclasarea adversarului. Aceasta se poate face prin înzestrarea armatei cu tehnică militară, având caracteristici tehnico tactice superioare. Deasemenea se poate produce și prin pregătirea resursei umane pentru ducerea războiului concomitent cu asigurarea forței de muncă necesare funcționării fără întrerupere, în condiții de război a economiei, dar și pentru asigurarea în timp optim a rezervelor de armament și muniții, carburant și alte materii prime strategice necesare desfășurării continue a efortului de război.

Pe baza analizării succinte a modalității de declanșare a unor conflicte, preferințele în izbucnirea acestora și realizarea surprinderii la nivel strategic au fost: inducerea în eroare a adversarului asupra intențiilor proprii prin acțiuni economice, politice si diplomatice, desfășurarea în secret a pregătirilor și acțiunilor planificate, declanșarea pe neașteptate a acțiunilor militare, executarea unor manevre și acțiuni de lovire acolo unde inamicul se așteaptă cel mai puțin și întrebuințarea unor mijloace de luptă și a unor noi tehnologii.

Surprinderea strategică este relavată prin acțiunile la nivelul cel mai mare, de deciziile luate la cea mai înaltă ramură a conducerii. Ceea ce a făcut ca între marile puteri, surprinderea la nivel strategic să fie din ce în ce mai dificilă, sunt mijloacele moderne de cercetare (satelitul) și toate dezvoltările de care a beneficiat lumea, atât în domeniul tehnologic, cât și în cel al organizării și desfășurării pregătirii și a luptei. Statele care dețin acest avantaj tehnologic au posibilitate de a crea un decalaj major în raport cu țările care au un potențial militar mai redus. Acestea din urmă sunt practic în incapacitatea de a descoperi în timp util pregătirile de război ale adversarului și în etapele desfășurării conflictului cercetarea este mult mai dificilă pentru aceste state, ele fiind nevoite să se bazeze pe vechile metode. În prezent, gradul de dezvoltare tehnologică a statelor implicate în conflict, este un factor important în vederea realizării și evitării surprinderii la nivel strategic.

Pe măsura avansului tehnologiei s-a dezvoltat și capacitatea de realizare a surprinderii strategice. În epoca actuală, surprinderea se poate realiza simultan pe câteva planuri: timpul și locul atacului, rapiditatea deplasării, utilizarea sistemelor noi de armament și a modalităților noi de asigurare logistică a trupelor. Ca urmare a faptului că dezvoltările tehnologice au adus contribuții fără precedent la fezabilitatea surprinderii strategice, timpul de avertizare la dispoziția serviciilor de informații pentru prevenirea atacului prin surprindere a scăzut în mod dramatic. În același timp a crescut în mod semnificativ puterea ofensivei față de cea a apărării, în prima fază a războiului, evident, ca rezultat al realizării surprinderii.

Este evident faptul că interesul pentru surprinderea strategică este mai puternic dezvoltat în țările care sunt conștiente de vulnerabilitatea lor la o agresiune externă. Țările cu forțe armate puternice sunt mai puțin interesate de utilizarea surprinderii și dezinformării, trebuind să facă un efort conștient de punere în valoare a întregului potențial al acestora dacă doresc să-și mențină o poziție superioară și să obțină rezultate militare decisive, cu costuri minime.

Deși surprinderea strategică în istoria militară modernă a eșuat, rareori, în ceea ce privește impactul său inițial, surprinderea inamicului nu înseamnă în mod obligatoriu că agresorul a dobândit avantaje maxim posibile sau că și-ar fi apropiat victoria finală doar prin faptul că a reușit să realizeze surprinderea. De exemplu, japonezii nu și-au continuat succesul lor inițial la Pearl Harbor prin atacuri repetate asupra depozitelor de combustibil ale S.U.A și asupra altor instalații ale forțelor aeriene și maritime din Hawai, ceea ce a anulat din impactul inițial al surprinderii. Același lucru s-a întâmplat cu serviciile de informații ale aliaților în cazul realizării surprinderii debarcărilor din Salerno și Normandia.

Avantajele rezultate în urma realizării surprinderii strategice vor fi maximizate de măsura în care planurile de atac devin flexibile, iar comandanții de teren dispun de multă libertate de acțiune și decizie și sunt încurajați să-și asume riscuri. De exemplu, germanii au exploatat foarte bine surprinderea realizată în faza inițială a atacului asupra Norvegiei spre vest, în anul 1940 și primele etape ale atacului asupra Uniunii Sovietice în anul 1941. Tot germanii sunt cei care au eșuat din acest punct de vedere în timpul ofensivei din Ardeni în anul 1944.

Prin urmare, realizarea surprinderii constituie doar prima fază a planificării unei agresiuni militare sau nonmilitare, a doua fază trebuie să conțină pregătiri detaliate pentru exploatarea la maximum a atacului surpriză proiectat.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au demonstrate că surprinderea strategică poate să însemne și altceva decât atacul cu rachete nucleare, la fel de periculos, dacă nu chiar mai periculos, precum cel terorist, întrucât nu există mijloace de contracarare pe măsură. De aceea, aria scenariilor posibile care pot invoca articolul 5, se cere reconsiderata și extinsă, pentru a se crea acel suport al transformării N.A.T.O și realizării capacității de acțiune și de reacție necesare. Evident, N.A.T.O a acceptat această perspectivă și acționează ca atare. Acțiunile din Balcanii de Vest, din Bosnia și Kosovo, ca și cele din Afganistan, au demonstrat că Alianța dispune de acea flexibilitate necesară pentru a face față nu doar surprinderii strategice, ci chiar și surprinderii tactice.

Campania din Kosovo, acțiunile din Macedonia și din Afganistan sunt efectiv acțiuni colective, care dau altă dimensiune, mai extinsă, articolului 5. Unele dintre acțiunile Alianței – sprijinul refugiaților, intervenția în caz de calamități, acțiunile de menținere a păcii etc. au fost considerate non-articol 5.

Problematica acțiunii strategice prezintă aspecte particulare pentru statul agresor, pe de o parte și pentru statul asupra căruia se săvârșește agresiunea, pe de altă parte. Agresorul dispune, de regulă, de inițiative și libertate de acțiune. El alege momentul, locul, mijlocul și puterea primelor lovituri, dispune de mai mult timp pentru luarea măsurilor necesare creării condițiilor favorabile declanșării agresiunii. El poate, totodată, să stabilească un anumit scenariu, o fizionomie convenabilă agresiunii. Este bine cunoscut, de pildă, că Hitler nu a dorit să amâne atacul împotriva Uniunii Sovietice, convins fiind că aceasta putea să-și dezvolte într-un viitor nu prea îndepărtat capacitatea de ripostă militară. În plus, Germania a manevrat în raporturile sala politice, economice și diplomatice cu Uniunea Sovietică cu destulă abilitate.

Concluzia se impune de la sine: pregătirea permanenta pentru apărarea țării este unica posibilitate de a realiza surprinderea la nivel strategic și de a opune rezistența unei eventuale agresiuni executate prin surprindere. Avantajele care decurg din realizarea, printr-un complex de măsuri specifice, a surprinderii strategice în războiul de apărare justifică pe deplin eforturile politice, diplomatice și economice inerente, volumul de muncă și investițiile materiale și financiare.

Marile decalaje tehnologice, precum și acțiunile de tip rapid, diversificate și efectuate cu forțe puține, oferă condiții pentru realizarea surprinderii strategice.

1.5.2 Surprinderea operativă

În cadrul surprinderii operative se urmărește realizarea unor obiective bine determinate în timp și spațiu, care dacă sunt îndeplinite asigură condițiile favorabile obținerii scopurilor propuse. Pe lângă realizarea unor raporturi de forțe adecvate acțiunilor militare proiectate sau în curs de desfășurare, surprinderea operativă este condiționată de priceperea și inițiativa comandamentelor si a statelor majore în pregătirea operațiilor și conducerea trupelor pe timpul ducerii acestora.

Acest tip de surprindere se realizează prin desfășurarea celor mai diverse activităti, cele mai frecvente fiind: concentrarea în secret a forțelor și mijloacelor necesare ducerii operațiilor cât mai aproape de trupele adversarului, realizarea în scurt timp a dispozitivelor operative, aplicarea măsurilor de luptă radioelectronice, ascunderea tuturor rezervelor față de cercetarea inamică și valorificarea mobilității trupelor.

1.5.3 Surprinderea tactică

Surprinderea tactică este rezultatul măsurilor luate în vederea creării condițiilor favorabile pentru obținerea unei victorii cu forțe mai mici în comparație cu cele ale inamicului.

Acest tip de surprindere se caracterizează printr-o varietate mare de forme care se produce prin rezultatele hotărâtoare pe care le are asupra obținerii victoriei la eșaloanele mai mici. Este mult mai ușor de realizat, din acest motiv se efectuează la aceste eșaloane unde deciziile se iau foarte repede, se pun în practică cu aceeași rapiditate și scurgerile de informații sunt mai puțin probabile.

Surprinderea tactică s-a obținut și prin adoptarea unor procedee inventive de folosire a forțelor și mijloacelor în vederea atingerii obiectivelor, după cum urmează: întrebuințarea artileriei antiaeriene în tragerea asupra obiectivelor terestre, utilizarea pieselor de artilerie grea în tragerile directe, prin ochire directă, trecerea tancurilor peste cursuri de apă, pe gheață, amenajarea podurilor cu bandă specială pe sub apă, folosirea focului armamentului de infanterie în luptă împotriva atacului aerian.

În concluzie surprinderea tactică stă la baza celorlalte categorii mai ample ale surprinderii.

CAPITOLUL 2

INFLUENȚA DETERMINANTĂ A SURPRINDERII ASUPRA CELORLALTE PRINCIPII ALE LUPTEI ARMATE

Principiile luptei armate se schimbă, se modifică, în funcție de o multitudine de factori, îndeosebi de apariția și dezvoltarea noilor mijloace de luptă. Principiile luptei armate nu au nici o valoare dacă nu sunt aplicate în practică. Datorită faptului ca principiile luptei armate sunt interdependente, pentru a se obșine succesul, este imperios necesară combinarea corectă a acestora. Principiul surprinderii influențează în mod hotărâtor realizarea unor principii ale luptei armate dar, pe de altă parte, îndeplinirea cerințelor necesare realizării surprinderii este condiționată de realizarea altor principii ale luptei armate.

2.1 Principii ale luptei armate care influențează realizarea surprinderii

Îndeplinirea cerințelor acestor principii conduce la crearea condițiilor necesare realizării surprinderii inamicului.

2.1.1 Comanda unitară si controlul integrator al forțelor

Acest principiu și aplicarea creatoare a cerințelor sale reprezintă o condiție de succes în lupta armată. Acesta nu exclude ci, dimpotrivă, presupune manifestarea pe scară largă a inițiativei comandanților tuturor forțelor participante la îndeplinirea unui scop comun în alegerea procedeelor și metodelor de acțiune, în funcție de situația concretă și posibilitățile reale de care dispun, cu condiția respectării concepției unice a eșalonului care organizează și conduce operația (lupta). Unitatea comenzii reprezintă o condiție de succes esențială, în special atunci când este resimțit efectul negativ al insuficienței coordonării grupări forțelor și, astfel a fost pusă în evidență necesitatea unității de scop, mod de acțiune, forme și procedee, de corelare în timp și spațiu. Menținerea capacității de conducere a căpătat un caracter de permanență în urma creșterii complexității luptei, diversificării tipurilor de forță întrebuințate, extinderii (sau restrângerii) ariei spațiale a confruntării și, mai ales, în urma mutațiilor spectaculoase produse de ducerea războiului. Pe lângă respectarea concepției și a prevederilor planului de acțiune elaborat de eșalonul superior, principiul unității comenzii presupune cunoașterea situației de ansamblu, precum și luarea în considerare a modului probabil în care inamicul poate reacționa, și a mijloacelor de luptă ce pot fi folosite de agresor în acest scop. Fiind o expresie a cerințelor legilor obiective ale luptei armate, principiul unității comenzii se manifestă în strânsă legătură cu cel al surprinderii . Pentru a se realiza surprinderea inamicului și a se obține superioritate operaționala este nevoie de o comandă unică, care să fie în măsură să decidă și să mențină unitatea acțiunilor de luptă, respectiv unitatea de efort.

2.1.2 Definirea clară a obiecivului operației și a misiunilor forțelor

Orice activitate umană sau acțiune militară vizează realizarea unui scop anume. Acțiunea este reglementată și orientată de acest scop. Orice structură militară acționează necontenit pentru realizarea unui scop.

Definirea clară a obiectivelor strategice, operative și tactice constă în stabilirea clară a misiunilor si obiectivelor de către comandanți și state majore prin analizarea ansamblului luptei, a mijloacelor și procedeelor folosite de adversar. În timp ce eșalonul superior are rolul de a elabora o concepție unitară și de a planifica acțiunile, structurile subordonate au rolul de a alege modul de acțiune pentru îndeplinirea scopului, concepția proprie încadrându-se în cea a eșalonului superior. Pentru a se asigura succesul unei operații este imperios necesar ca fiecare structura participant si, implicit, fiecare militar în parte să cunoască scopul și obiectivele misiunii. Obiectivele, la orice nivel, trebuie să fie bine ințelese înainte de începerea operției.

Principiul precizării clare a misiunilor constă în stabilirea acelei responsabilități ce poate fi îndeplinită, este decisivă, necesară și corespunde puterii de luptă ale forțelor ce vor fi angajate în acțiune. Conceperea acțiunilor militare trebuie să vizeze obținerea avantajelor scontate cu pierderi minime. Conform principiului, fiecare acțiune întreprinsă trebuie să contribuie în mod direct, rapid și economic la îndeplinirea la îndeplinirea obiectivelor.

Aplicarea principiilor luptei armate, în special la nivel strategic, dar și la nivel operativ și tactic este influențată de respectarea principiului precizării clare a misiunii.

Realizarea surprinderii, la orice nivel, implică stabilirea clară a scopului și a misiunii, întelegerea acestora și asumarea riscului. În caz contrar, șansele de indeplinire a scopului,de realizare a surprinderii, scad semnificativ, efectele surprinderii scăzând vertiginos, tinzând spre zero.

2.1.3 Protectia permanentă a forțelor și mijloacelor

Protecția permanentă a forțelor și a mijloacelor este necesară creării condițiilor de succes în toate formele acțiunilor militare și pentru toate categoriile de participanți la luptă. Fiecare element de dispozitiv participă sau execută mai multe forme de asigurare și protecție pentru întregul sistem sau în interes propriu. În același timp este beneficiarul măsurilor de același tip realizate de eșaloanele superioare.

Siguranța și protecția constau într-un ansamblu de măsuri și acțiuni desfășurate continuu pentru asigurarea condițiilor de siguranță acțională, morală și materială necesare planificării și desfășurării operațiilor, prevenirii (interzicerii) realizării surprinderii și obținerii unui avantaj neașteptat de către inamic, precum și reducerii vulnerabilității forțelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul, spațiul și capabilitățile de luptă. Prin reducerea vulnerabilităților forțelor față de loviturile inamicului și prevenirea efectelor negative ale posibilelor acțiuni prin surprindere ale acestuia se asigură protecția forțelor proprii și posibilitatea realizării surprinderii. În momentul in care forțele proprii dispun de protecție și riscul de acțiuni neașteptate din partea inamicului este redus, creste posibilitatea de realizare a surprinderii.

În concluzie, protectia permanentă a fortelor si a mijloacelor contribuie intr-un mod insemnat la realizarea surprinderii, fiind o nevoie vitală si o un factor cheie in realizarea succesului operatiilor.

2.1.4 Simplitatea și securitatea planurilor operației

Simplitatea și securitatea planurilor operației reduce posibilitațile apariției înțelegerii greșite. Reducându-se toate elementele esențiale la forma cea mai simplă, se elimină toate elementele care nu sunt esențiale succesului misiunii. Simplitatea planurilor și a ordinelor presupune elaborarea unor documente de conducere clare. Un alt factor important, în acest sens, îl constituie securitatea planurilor. Informațiile despre concepția luptei, datele cuprinse în planuri și ordine trebuie să fie cunoscute de un numar strict limitat de persoane, misiunile date subordonaților să cuprindă numai datele absolut necesare. Pentru a se atinge obiectivele misiunii și succesul operațiilor este nevoie ca fiecare unitate/subunitate și militar în parte să își însușească misiunea, să înțeleagă corect ceea ce are de făcut și să păstreze secretul asupra concepției operațiilor. Existența unor planuri și ordine simple și clare favorizează pregătirea acțiunilor în timp scurt, astfel încât să fie utilizată eficient puterea de luptă a fortei în executarea acțiunilor militare.

Aplicarea conceptului de simplitate în pregătirea actiunilor militare presupune desfășurarea unor activități complexe de către subordonati, care să conducă în timp scurt la realizarea capacitătii de luptă necesară îndeplinirii misiunilor precizate în planurile si în ordinele de actiune.

Executarea repetitiilor este pretabilă aplicării principiului simplitătii deoarece se exersează acele procedee care dinamizează si potențează acțiunea. Repetițiile reflectă simplitatea planului/ordinului de acțiune și sunt orientate către neutralizarea centrului de greutate al adversarului în vederea îndeplinirii obiectivelor precizate prin misiune si realizarea stării finale dorite. De asemenea, aplicarea unor procedee simple pe timpul executării repetitiilor, presupune capacitatea de integrare, de coordonare si de sincronizare a acțunilor forței în vederea realizării puterii de luptă necesare devansării adversarului la nivel conceptual si acțional si potețtării îndeplinirii misiunilor. Simplitatea în executarea repetițiilor nu trebuie confundată cu superficialitatea în abordarea misiunilor si cu simplismul integrării.

Desfășurarea activităților practice de instruire va fi orientată către aplicarea principiului simplitătii, însă nu a simplismului, adică a superficialitătii, materializat în executarea unor exerciții care să reflecte mediul operațional sau pe cel virtual, finalitățile fiind concretizate în acțiunea conjugată a forței pentru îndeplinirea misiunii.

Simplitatea în acțiune presupune instruirea cât mai aproape de realitate, exersarea formelor adecvate de manevră, coordonarea și sincronizarea elementelor sistemului de lovire, realizarea protecției multidimensionale și a logisticii în rețea. Experimentarea unor forme noi de acțiune care presupun utilizarea unor echipamente de luptă moderne nu trebuie să reducă simplitatea în instruire, de aceea este necesară desfășurarea unei pregătiri intensive în timp de pace.

Aceste condiții au, pe de o parte, menirea să asigure evitarea pericolului de a fi surprinși de inamic, iar ,pe de altă parte, contribuie la realizarea surprinderii inamicului și implicit, la atingerea obiectivelor forțelor proprii.

2.1.5 Integralitatea dispozitivelor operaționale

Integralitatea este starea, situația a ceea ce este intreg, complet.

Principiul integralității dispozitivelor operaționale a devenit esențial în contextul confruntărilor armate contemporane. Razboiul viitorului este unul complex și unitar care tinde spre integralitate. Noul tip de razboi impune intercondiționarea tuturor categoriilor de forțe participante la operație.

2.1.6 Interoperabilitatea forțelor și a mijloacelor

Interoperabilitatea reprezintă capacitatea unor structuri militare de a coopera eficient pentru îndeplinirea unor misiuni. Interoperabilitatea forțelor și a mijloacelor se realizează prin cooperare și impune integrarea acțiunilor unităților, genurilor de armă, categoriilor de forțe, instituțiilor și organizațiilor civile. Se ajunge la cooperare prin spirit de echipă, precum și prin instruire, planificare și acțiuni comune. Interoperabilitatea permite realizarea unei mari diversități a combinației forțelor și mijloacelor, cât și a acțiunilor, favorizează mobilitatea structurală a dispozitivelor, intervenția oportună, promptă și rapidă pentru a răspunde, în modul cel mai potrivit, variabilității și dinamicii luptei ori bătăliei, realizării ruperilor de ritm și calmării contextului acțional. Pentru a se realiza surprinderea adversarului este nevoie de un nivel dezvoltat de interoperabilitate în cadrul tuturor subunităților paricipante. În momentul în care se planifica o actiune iar toate categoriile de forțe și toate genurile de armă sunt bine instruite și participă la exerciții comune, se atinge scopul operației, surprinderea inamicului și implicit succesul misiunii.

2.1.7 Polifuncționalitatea dispozitivelor operaționale

Acest principiu se referă la multifuncționalitatea acestora, multirolul, capacitatea de a avea mai multe întrebuințări. Elementele de dispozitiv sunt capabile să-și preia reciproc sarcinile de luptă, in concordanță cu evoluția acesteia. Prin multifuncționalitatea dispozitivelor, o structură militară poate executa mai multe acțiuni, într-o unitate de timp, iar efectul lor poate fi devastator asupra inamicului. Astefel spus, multifuncționalitatea dispozitivelor contribuie la realizarea surprinderii, alături de ingeniozitatea comandanților în elaborarea concepției acțiunii și în asigurarea acțiunilor și protecției forțelor. Forțele și mijloacele sunt instrumental, factorul activ, în realizarea și evitarea surprinderii, cu condiția de a fi asamblate în dispositive multifuncționale, flexibile. Polifuncționalitatea dispozitivelor produce efecte, surprinde, doar în măsura în care se corelează cu celelalte principia ale luptei armate, în special manevra, concentrarea efortului, unitatea de comandă și libertatea de acțiune.

2.1.8 Sustenabilitatea forțelor și a mijloacelor

Sustenabilitatea reprezintă calitatea unei acțiuni de a se desfășura fără epuizarea resurselor. Elementele de dispozitiv au o largă independență decizională și o îndelungată autonomie acțională, fiind ușor de reaprovizionat. Existența unor forțe și mijloace inepuizabile, de lungă durată, în relație directă cu realizarea unor dispozitive flexibile(manevriere), adaptabile la factorii situațiilor versatile, duc, inevitabil, la realizarea surprinderii. Dacă sustenabil înseamnă suficiente forte și mijloace, atunci există oportunitatea de a le grupa în locuri și momente neașteptate, de a asigura rapoarte de forte convenabile, de natură să surprindă inamicul.

2.1.9 Dezinformarea inamicului

Dezinformarea inamicului cuprinde un ansamblu de măsuri și actiuni cu caracter politico-diplomatic, militar, economic și de altă natură, menite să îl înșele pe adversar, atat asupra scopurilor politice,strategice,operative și tactice fundamentale urmarite, cât și asupra planurilor concrete de acțiune. Acțiunile de dezinformare vor urmari ca inamicul sa-si schimbe planul conceput anterior, trupele lui să fie atrase în raioane favorabile proprii, unde pot fi nimicite în timp scurt,cu forțe mai puține, cu pierderi minime și cu un consum redus de materiale, să fie nevoit să amâne executarea acțiunilor proiectate. Metodele prin care se execută dezinformarea, în scopul realizarii surprinderii, sunt numeroase și depind de nivelul de creativitate și de competența personalului care le elaborează, dar și de gradul de orientare a organelor care le aprobă asupra situației politico-militare, în ansamblu, și de nivelul riscului la care se expun în cazul descoperirii lor . De exemplu, în razboiul arabo-israelian din 1973, trupele arabe au inceput acțiunile militare într-o zi în care Israelul avea o sarbatoare religioasă importantă pentru populația țării, folosindu-se de faptul că, în acea perioadă activitatea,vigilenta si măsurile de pază erau mai reduse. În ultimul timp , dezinformarea a prins în angrenajul său cele mai diverse domenii. S-ar putea afirma că , alaturi de cercetare, de păstrarea secretului acțiunilor proprii și mascare, dezinformarea a devenit o cale importantă în realizarea surprinderii, un factor cu caracteristici specifice, adânc diferențiate, care folosește procedee, măsuri și mijloace proprii.

2.1.10 Evitarea surprinderii

Analiza căilor prin care se poate realiza surprinderea ne obligă, în același timp, la studierea și găsirea unor metode și procedee de ripostă noi, mai eficiente, de ducere a acțiunilor militare, care să permită evitarea surprinderii. De aceea, există o legătură inseparabilă între surprindere și evitarea acesteia, care se află în raport direct cu informațiile pe care le deținem despre inamic și intențiile acestuia. Evitarea surprinderii constă în totalitatea măsurilor și acțiunilor întreprinse atât pe timpul pregătirii, cât și pe timpul desfășurării sau încheierii operațiilor și are drept scop punerea forțelor și mijloacelor proprii în poziții avantajoase față de inamic, asigurarea condițiilor favorabile pentru îndeplinirea misiunilor și zădărnicind astfel încercările acestuia de a realiza surprinderea. Aceasta se realizează prin: culegerea, stocarea, procesarea și diseminarea neîntreruptă a informațiilor (intelligence) pentru cunoașterea situației și caracterului acțiunilor adversarului, precum și pentru zădărnicirea acțiunilor de cercetare ale acestuia; mascarea grupărilor de forțe și păstrarea în secret a planurilor acțiunilor de luptă;, a lucrărilor genistice și a altor posibile obiective, inducerea în eroare organizarea și executarea centralizată a acțiunilor informaționale, psihologice și de luptă radioelectronică; folosirea pe scară largă a întunericului; adoptarea unor dispozitive de acțiune lipsite de schematism. Agresorul urmareste sa realizeze surprinderea încă din momentul declanșarii acțiunilor pentru a-și atinge scopurile propuse în cel mai scurt timp posibil. Prevenirea surprinderii este în raport direct cu descifrarea din timp a planurilor agresorului ,creîndu-se astfel conditii de contracarare a lor. Priceperea de a realiza surprinderea inamicului, corelata cu arta de a evita surprinderea, reprezintă un factor important în cucerirea sau menținerea inițiativei, în modificarea raportului de forțe.

2.2 Principii ale luptei armate care sunt influențate de realizarea surprinderii

2.2.1 Initiativa decizioală și acțională

Inițiativa decizioală și acțională reprezintă capacitatea comandanților și a trupelor de a acționa în condiții care să nu fie impuse de inamic, ci determinate de scopurile și intențiile proprii, raportate la situația de ansamblu.

Prin fixarea și păstrarea caracterului surprinzator și indemanatic al manevrelor și procedeelor de luptă se asigură condiții necesare, atât comandanților, cât și forțelor de acțiune, în concordanță cu planul operației . În acest mod, promovararea inițiativei devine imperios necesară. Inițiativa permite și impune operațiilor ritmul dorit de comandant. Deținerea inițiativei de către forțele proprii limitează libertatea de acțiune a inamicului, determinându-l să reacționeze în loc să acționeze.

Prin realizarea principiului surprinderii, adică prin lovirea inamicului intr-un moment în care acesta nu se așteptă, se realizează superioritatea în punctul hotărator și se creează condițiile necesare îndeplinirii principiului inițiativei decizionale și acționale. Un inamic surprins nu poate impune condiții de acțiune, acesta gasindu-se într-o stare de nepregătire pentru o ripostă organizată.

2.2.2 Concentrarea loviturilor și a forței prin manevre ingenioase și rapide

Acest principiu implică alegerea direcțiilor sau scopurilor în funcție de amenințări și de cursul probabil de acțiune al inamicului, de disponibilitatea forțelor proprii și de gruparea acestora pentru atacarea punctelor decisive stabilite. Principiul concentrării loviturilor și a forței prin manevre ingenioase și rapide intră în relație de condiționare cu dispersarea tot mai accentuată a elementelor de dispozitiv, mobilitatea acestora și capacitatea lor de a executa manevra oportun și în siguranță, menținându-și nealterate caracteristicile ce le definesc puterea de luptă. Comandantul coordonează și sincronizează toate elementele puterii de luptă în locul și la momentul realizării unui efect hotărâtor asupra inamicului, într-un timp cât mai scurt.

Potențialul unui element luptător ar fi privit sub aspect cantitativ (densitatea de forțe și mijloace în punctul și momentul dorit, intensității acțiunilor, densitatea barajelor și obstacolelor, a măsurilor de asigurare și protecție, de securitate a acțiunilor și a forțelor, precum și intensitatea acțiunilor informaționale, electronice și psihologice), precum și sub aspect calitativ (analiza posibilității de a acționa pe diverse căi pentru a obține o putere de luptă mai ridicată cu aceleași forțe și mijloace, cu aceeași cantitate de foc și număr de acțiuni pe de o parte, și pe de altă parte, de a utiliza efectul acțiunii prin intermediul altor principii, pe alte direcții, în același scop).

Surprinderea prin manevră este considerată a fi cea mai des folosită metodă de către comandanți . Între principiul surprinderii și principiul manevrei a existat și se va menține o permanentă condiționare. Surprinderea reprezintă una din cerințele esențiale în succesul manevrei. Se consideră ca prin manevră se poate surprinde inamicul, atunci cand aceasta este adaptată circumstantei, este reală, necesită un timp minim pentru realizare, se execută în ascuns și creează situații dezavantajoase adversarului. Manevra poate fi apreciată adecvată circumstanței dacă are o concepție simplă, se incadrează în planurile eșalonului superior și sunt luați în considerare toți factorii de influență . În cazul realizarii surprinderii prin manevră, timpul trebuie utilizat cu maximă eficientă. Efectele surprinderii sunt atât de ordin moral, cât și material. Dacă efectul moral poate fi diminuat, cel material constituie modalitatea principală prin care se manifestă surprinderea.

Experiența conflictelor militare din perioada post-belica, în mod deosebit cele arabo-israeliene din 1967 si 1973, atestă că în cazul unui raport de forte echilibrat,uneori chiar în condițiile unui dezavantaj evident, succesul a fost de partea celui care a reușit, prin manevră, să-și devanseze adversarul. Fortele care au realizat acest deziderat au obtinut avantaje deosebit de importante, în primul rând avantajul surprinderii.

Căile de realizare a cerințelor principiului constau în: concentrarea efortului prin acțiunea masată (grupată) a forțelor și mijloacelor pe direcții sau sectoare (raioane) limitate; utilizarea judicioasă a focului, manevrei și loviturii, în scopul producerii unor pierderi mari adversarului; alegerea judicioasă a direcțiilor și raioanelor favorabile concentrării eforturilor.

Concentrarea eforturilor vizează, printre cele enumerate anterior, a acționa prin manevră pentru realizarea surprinderii. Pentru a se îndeplini cerințele principiului este necesar să se acționeze prin intermediul principiului surprinderii.

2.2.3 Libertatea de acțiune

Libertatea de actiune se obține prin acțiuni, în primul rând, ofensive, dinamice, manevriere, rapide, întrunite și sincronizate și solicită din partea comandanților și trupelor prevedere, inițiativă, cunoașterea situației și obiectivului eșalonului superior, cooperare, flexibilitate în conducere și acțiune, continuitatea conducerii, asigurării acțiunilor și protecției trupelor și sprijinului logistic .“

Pentru a se obține libertate de acțiune este necesară anticiparea intentiilor inamicului și a modului cum se vor desfașura acțiunile militare, crearea unei superioritați cantitativ-funcționale locale și temporale față de inamic, în zonele și pe direcțiile cele mai importante, garantarea rezervei de spațiu și timp indispensabile capacitații de acțiune independentă si in conditii de izolare a fortelor, diminuarea influentei factorilor perturbatori. În doctrina de lupta a armatei americane ,principiul libertatii de actiune este denumit principiul “ofensiva” și expune importanța determinantă în realizarea succesului operațiilor, a adoptarii unei atitudini ofensive în toate tipurile de operații desfașurate: surprinde, pastrează și exploatează initiative”. Libertatea de acțiune se asigură și prin realizarea principiului surprinderii. Surprinderea se realizează și în momentul cand acțiunile forțelor proprii sunt cunoscute de inamic dar, nu poate lua măsuri de anihilare, fie că acțiunea lui este intarziată, fie că nu-și poate utiliza oportun forțele. Acestă cale de surprindere este determinată de rapiditatea execuției manevrei și loviturii, de angajarea tuturor forțelor, inclusiv a rezervelor, în multiple acțiuni, diseminate din punct de vedere al spațiului, un rol decisiv avându-l infiltrările cu subunitați mici, lupta gruparilor incercuite pe diverse obiective, a forțelor în adancimea dispozitivului sau lupta de rezistență . În acest caz, realizarea surprinderii determină câștigarea libertății de acțiune de către forțele proprii și pierderea acesteia de către inamic, asigurând un caracter deosebit de manevrier acțiunilor proprii.

2.2.4 Stabilitatea dispozitivelor

Acest principiu se referă la măsuri de protecțe a forțelor, astfel încât loviturile inamicului să nu reușească să dezintegreze dispozitivul forțelor proprii, faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranță, de liniște, izvorât din absența oricărui pericol.

Comandanții, la orice nivel, au responsabilitatea de a-și lua măsuri de supraveghere, pază și apărare nemijlocită și generală a întregului dispozitiv, cât și a fiecărui element al acestuia, în toate tipurile de operații, în scopul zadarnicirii obținerii de informașii de către inamic, prevenirii surprinderii și pentru asigurarea condițiilor favorabile intrării în acțiune in mod organizat și la timp a tuturor forțelor și mijloacelor. O caracteristică a metodologiei conducerii în războiul modern este luarea deciziilor în timp scurt. În mod concret, această determinare se referă la aprecierea timpului de reacție a inamicului față de acțiunile forțelor proprii.

În momentul în care forțele proprii au realizat surprinderea inamicului, probabilitatea ca acesta să le dezorganizeze conducerea, să neutralizeze punctele de comandă, centrele de transmisiuni, să perturbe canalele de comunicații și să dezintegreze dispozitivul, este foarte scăzută, tinzând spre zero.

În condițiile oricărui război, aplicarea în practică a acestor principii este determinată de situația concretă, de factorii care intervin,de interdependența dintre acești factori, de initiative proprie și cea a adversarului. În concluzie, principiul surprinderii influențează, în mod hotărâtor, celelalte principia ale luptei armate întrucât acesta urmează să asigure lovitura pe neașteptate a adversarului, să provoace panică în rândurile sale, să-I diminueze capacitatea de riposte și să-i dezorganizeze conducerea, creând condiții favorabile nimicirii lui cu forte și mijloace mai puține și schimbării raportului de forțe.

2.2.5 Fermitatea acțională

Fermitatea acțională reiese din capacitatea comandamentelor, de la toate eșaloanele, de a indeplini, integral și necondiționat, obiectivele din planurile de operații.

O condiție esențială a unei conduceri eficiente o constituie cunoașterea precisă a situației adversarului și a forțelor proprii, estimarea corectă a posibilitaților și nevoilor.

Prin realizarea principiului surprinderii, inamicul este pus în imposibilitatea de a de a face față situației create și, astfel, cresc șsansele de reușită a forțelor proprii, de îndeplinire integrală și necondiționată a obiectivelor din planurile operației.

2.2.6 Adaptabilitatea forțelor

Adaptabilitatea forțelor este strâns legată de flexibilitate. Nu se poate vorbi de adaptabilitate dacă nu există flexibilitate. Flexibilitatea se definește ca disponibilitatea forțelor de a opta pentru varianta cea mai avantajoasa de acțiune, de a trece cu ușurința de la o acțiune la alta, de a realiza scopurile și obiectivele operației prin complexe de acțiuni , în funcție de condițiile concrete, fără a se pierde din potențialul de forță și din eficiență . Adaptarea forțelor la specificul spațiului de confruntare și la obiectivele misiunii reprezintă un factor indispensabil în obținerea succesului. Forțele trebuie să fie capabile să treaca ușor de la un tip de misiune la altul, să reorienteze efortul pe direcțiile prevăzute de situație, să îndeplinească cerințe multifuncționale . Adaptabilitatea se dobândește prin instruire, organizare, prevedere și prin menținerea permanentă a unei rezerve la dispoziție.

Realizarea principiului surprinderii, care asigură lovitura pe neașteptate a adversarului și diminuarea capacității de riposte a acestuia, crește gradul de adaptabilitate al forțelor, acestea aflandu-se în fața unui inamic surprins. Surprinderea determină schimbarea rapidă și în ascuns a rapoartelor de forte,atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, puterea loviturilor proprii și a contramăsurilor la acțiunile desfășurate de inamic fiind un factor elementar în realizarea principiului de adaptabilitate a forțelor.

2.2.7 Economia de forte si mijloace

Economia de forță impune selectarea obiectivelor, repartizarea judicioasă a acestora și angajarea în acțiuni,pentru scopul general, a forțelor, a mijloacelor și resurselor în cantitățile necesare obținerii succesului.

Conform gândirii militare românești, principiul întrebuințării economice a forțelor și mijloacelor vizează obținerea de rezultate maxime, cu minimum de forțe și mijloace, prin stabilirea judicioasă a scopurilor operațiilor și a misiunilor executanților, în deplină concordanță cu posibilitățile reale, precum și realizarea cantităților de forțe, în funcție de importanța fiecărei misiuni.

Conform gandirii militare americane, acest principiu este exprimat astfel: utilizează întreaga putere de luptă disponibilă în modul cel mai eficient posibil; alocă minimum de forță de luptă esențială pentru scopuri secundare.

Economia de forță presupune ca forțele proprii să aibă în vedere câteva cerințe cum ar fi: dimensionarea optimă a grupărilor de forțe în raport cu scopul operației /luptei; rapiditatea manevrei pentru protejarea centrului de greutate; necesitatea menținerii unei autonomii relative; asigurarea compatibilității dinamice a structurilor constitutive a grupărilor de forțe și adaptabilitatea la momente critice; compatibilitatea sistemelor de conducere, asigurare și logistică.

Aplicarea principiului economiei forțelor și mijloacelor pentru evitarea momentelor critice în acțiunile forțelor proprii presupune prevederea acțiunilor viitoare ale adversarului, stabilirea unor misiuni realiste trupelor proprii, aprecierea justă a consecințelor fiecărei variante de acțiune, îndeplinirea misiunilor cu pierderi minime și eficiență maximă în întrebuințarea mijloacelor.

La începutul mileniului trei, principiul economiei forțelor și mijloacelor, se traduce în contextul actualelor dimensiuni ale războiului modern prin utilizarea cu precădere a modelelor de explozie și de acțiune electrono-informațională, prin care se urmărește optimizarea consumului de mijloace de lovire sau acțiune, cu îndeplinirea în cele mai bune condiții a misiunilor.

Economia de forte si mijloace se obtine prin realizarea surprinderii. În momentul în care se execută acțiuni în care se contează pe obtinerea succesului, in urma surprinderii, sunt necesare si forte si mijloace pentru a exploata oportun efectele loviturilor date pe neasteptate inamicului. Atunci cand se pregatesc si se execută acțiuni cu forțe și mijloace puține, contând pe surprindere, dar nu există si mijloacele corespunzatoare acesteia, efectul este invers ; rezultatul luptei poate fi favorabil inamicului, ca urmare a aprecierii eronate a situației și a subestimării adversarului . Se poate afirma că pentru obținerea acelorași rezultate, de regulă, sunt necesare forțe și mijloace mai puține decat în cazul în care nu se realizează surprinderea. Cantitatea mai mica de forțe și mijloace angajate în luptă este compensată de surprinderea realizată asupra inamicului.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ: „ROLUL DECISIV AL PRINCIPIULUI SURPRINDERII ÎN CONTEXTUL RĂZBOIULUI ARABO-ISRAELIAN, DESFĂȘURAT ÎN PERIOADA 5-10 IUNIE 1967„

Experiența războiului israeliano-arab din 1967 este expresia clară a întrebuințării surprinderii pentru asigurarea succesului în operații. Aceasta atestă faptul că, în cazul unui raport de forțe echilibrat, uneori chiar în condițiile unui dezavantaj evident, succesul a fost de partea celui care a reușit, prin diverse mijloace, sa-și devasteze adversarul. Partea care a înfăptuit acest deziderat a obținut avantaje deosebit de importante, în primul rând avantajul surprinderii.

3.1 Analiza istorică și geografico-militară a spațiului de confruntare

Crearea Statului Israel în 1948 a introdus un factor nou și controversat în politica complicată a Orientului Mijlociu.

3.1.1 Primul război arabo-israelian

Războiul civil s-a transformat în război deschis prin invadarea noului stat Israel, în mai 1948, de către armatele Ligii arabe (egiptene, iordaniene, irakiene, siriene și libaneze) care, în ciuda superiorității numerice, au fost respinse și invinse de armata israeliană, improvizată, dar bine motivată în 1949. Israelul și-a lărgit granițele prevăzute de planul ONU de împărțire înspre Galileea occidentală și Negev, legând partea evreiască a Ieruslimului de restul teritoriului. Această înfrângere a sfărâmat Liga arabă. Obiectivele diferite ale aliaților au devenit vizibile. Muftiul Ierusalimului și-a proclamat părerea că evreii trebuie „aruncați în mare”. Sirienii visau la o nouă ordine regională, Siria Mare. Regele Abdullah I al Iordaniei ar fi acceptat existența statului evreu în schimbul unei părți din rămășițele mandatului britanic, motiv pentru care a fost asasinat. Libanonul, o țară nu de mult timp independentă dorea să-si impună autonomia în regiune. Iar în Egipt se pregătea deja revoluția din rândurile armatei, mai târziu condusă de Gamal Abdel Nasser Hussein.

În urma acestui război a luat naștere și problema refugiaților palestinieni,peste 500.000 de arabi au părăsit rapid Israelul, în timp ce a rămas deschis conflictul profund dintre cele două populații, cu o tensiune permanentă în privința frontierelor israeliene.

Nasser a devenit prim-ministrul Egiptului în 1954, iar apoi în 1956 președintele Egiptului socialist.

În februarie 1955, Israelul a lansat o serie de raiduri împotriva cartierului general al forțelor egiptene din Gaza. Iar Egiptul și-a dat seama că armata sa nu era în stare să țină piept Israelului.

În septembrie 1955, Egiptul primește de la sovietici 320 de milioane de dolari și 120 de avioane de luptă. Două luni mai târziu a fost semnat un acord de apărare între Egipt și Siria, care va primi din partea Uniunii Sovietice un larg sprijin. Iar amestecul sovietic va schimba raportul de forțe stabilit după primul război mondial.

3.1.2 Al doilea război arabo-israelian

În 1956, profitând de izolarea Egiptului, care lansase o cruciadă împotriva Israelului și incheiase acordul cu țările arabe care înconjurau Israelul, din cauza naționalizării canalului de Suez, Israelul a dezlănțuit o ofensivă preventivă sub comanda generalului Moshe Dayan. La această acțiune Israelului s-a adăugat intervenția trupelor anglo-franceze din Port Fuad și Port Said. Intervenția ONU și presiunile SUA și URSS au determinat Israelul să se retragă în 1957, în timp ce forțele ONU se plasau între egipteni și israelieni. După război, Israelul deținea o pozițe strategică care îl făcea să fie principala putere în zonă.Acesta deținea malul estic al Canalului Suez și Golful Akaba care erau importante pentru traficul maritim, Peninsula Sinai, Podișul Golan și Cisiordania, teritorii care erau importante pentru întinderea lor strategică. În aceste condiții, Israelul reprezenta o amenințare și mai mare la adresa statelor arabe, mai ales pe fondul susținerii de care beneficia din partea Statelor Unite ale Americii. Extinderea statului israelian a pus capăt planului măreț al președintelui Nasser de realizare a unei unități pan-arabe.

După Criza Suezului sau Războiul Suezului din 1956, în care forțele israeliene împreună cu cele franceze și britanice au luptat împotriva armatei egiptene, a urmat o perioadă de tensiune politică care a condus la următorul conflict armat: Războiul de șase zile.

Peninsula Sinai este situată între Golful Suez și Canalul Suez la vest și Golful Aqaba și Negev la est și este mărginită de Marea Mediterană la nord și Marea Roșie la sud. Regiunea de sud este predominant muntoasă și se continuă în nord cu un platou format din câmpii și litoral , care coboară până la Marea Mediterană.

Din anul 1260 până în anul 1518, Sinaiul a fost stăpânit de mameluci. În anul 1518, sultanul otoman Selim cel Crunt a distrus statul lor în bătăliile de la Marj Dabiq și al-Raydaniyya. Din acel monent până la începutul secolului al XX-lea, Sinaiul a făcut parte din Pașalâcul Egiptului, aflându-se timp de aproape cinci sute de ani sub controlul Imperiului Otoman. În 1906, Sinaiul a devenit parte a Egiptului aflat sub tutela Imperiului Britanic, guvernul otoman cedând presiunilor englezilor. Granița impusă de britanici era o linie aproape dreaptă, care pornea de la Rafah, de pe malul Mării Mediterane și ajungea la Taba, la Golful Aqaba. Această graniță nu a mai fost schimbată de atunci și este azi granița dintre statele moderne Egipt și Israel. În 1948, armata egipteană a traversat Sinaiul în drumul lor către tânărul stat israelian, pe care doreau să-l invadeze. În timpul războiului arabo-israelian din 1948, forțele israeliene au intrat în zona nord-estică a Sinaiului, dar s-au retras la scurtă vreme după aceea datorită presiunilor conjugate americano-britanice. Conform termenilor armistițiului din 1949, Sinaiul, împreună cu Fâșia Gaza, a rămas sub controlul egiptean, deși parțial dimilitarizat. În 1956, Egiptul s-a folosit de controlul asupra Sinaiului pentru a impune o blocadă a portului israelian Eilat. Ca urmare, forțele israeliene, sprijinite de britanici și francezi, care doreau să recapete controlul asupra Canalului Suez, au invadat Sinaiul și au preluat controlul asupra întregii peninsule în numai câteva zile. Câteva luni mai târziul, Israelul și-a retras forțele din peninsulă datorită presiunilor diplomatice americane și sovietice. Pentru asigurarea păcii în regiune, a fost dislocată o forță de menținere a păcii multinațională ONU.

Fâșia Gaza este o regiune din Orientul Mijlociu, fondată în anul 1500. Teritoriul Fâșiei Gaza a fost sub dominația Imperiului Otoman din anul 1517 până la Bătăliile de la Gaza din 1917, când armatele britanice au alungat armata turcească. În urma Primului război mondial întregul teritoriu al Palestinei s-a aflat între anii 1918—1948 sub mandat britanic. În Războiul arabo-israelian din 1948, care a urmat încetării mandatului britanic de ocupație în Palestina și deciziei ONU de împărțire a Palestinei între evrei și arabi, armata egipteană a ocupat Fâșia Gaza, a cărei hotare au fost definite pentru prima oară în documentele armistițiului dintre Egipt și Israel din 1948. Fâșia Gaza s-a aflat sub ocupație egipteană până la războiul din 1967.

Din punct de vedere geografic, Fâșia Gaza este o regiune cu un relief plat și jos, cea mai mare altitudine fiind de 105 metri deasupra nivelului marii.

3.2 Situația politico-militară anterioară confruntării armate

La 13 noiembrie 1966, israelienii lansează una dintre cele mai importante operațiuni militare întreprinse de ei pe teritoriul inamic. Ținta a fost așezarea Samoa din Iordania, baza gherilelor palestiniene. Pentru a ataca ținta, armata israeliană acționează cu aviația, infanteria și artileria.

La începutul anului 1967 nu existau semne de izbucnire a unui război, care urma să cuprindă intreg Orientul Mijlociu.

În luna aprilie, la granite siriană, tensiunea începe să crească. Dispusă pe înalțimile Platoului Golan, aviația siriană a bombardat fermele israeliene din vale.

La 7 aprilie, Israelul a răspuns acestui atac folosind, de asemenea, aviația. Aviația israeliană a doborât 6 MIG-uri siriene. Egiptul mobilizează două divizii în Sinai.

În 12 mai 1967, agenția de presă UPI a declarat: ” după o înaltă sursă israeliană, statul evreu se pregătește de o acțiune militară restrânsă împotriva armatei din Damasc, dacă teroriștii sirieni vor continua raidurile de sabotaj în Israel.” Președintele sirian cere Egiptului să dea curs pactului de apărare mutuală încheiat între ei.

La data de 13 mai 1967, Uniunea Sovietică își avertizează aliații de la Cairo și Damasc asupra iminenței unei invazii israeliene în Siria. Avertismentul se baza pe informațiile serviciilor secrete și își găsea o anumită justificare atât prin amenințările Israelului la adresa partidului Baath, cât și prin cele două incidente militare menționate anterior. Ca urmare a avertismentului sovietic, începând din 14 mai 1967, Egiptul a mobilizat unități de luptă în Peninsula Sinai, după ce obținuse de la ONU retragerea trupelor UNEF. Aceste forțe internaționale supravegheaseră până atunci respectarea acordului de încetare a ostilităților provocate de Criza Suezului din 1956. Desi deplasarea trupelor egiptene în direcția Sinai se execută cu multă publicitate, israelienii trimitmesaje contradictorii în lumea arabă, alternând amenințările cu represariile și dezmințind orice operațiune militară în pregătire.

La 15 mai 1967, purtătorul de cuvânt al armatei israeliene afirmă : ” Singurele concentrări din israel sunt acelea de turiști.”

Cotidianul egiptean Al Ahram scria la 16 mai : ” Din surse sigure, Republica Arabă Unită va intra în război, dacă Siria va fi ținta vreunei agresiuni care îi va amenința teritoriul sau securitatea. Tot în această zi, Statul Major instaurează starea de alertă.

Charles Yost, ambasadorul american la Nașiunile Unite, declara : La 17 mai, criza atinsese o asemea intensitate încât fiecare dintre părți părea lansată într-o cursă scăpată de sub control. Gamal Abdel Nasser decide să evacueze Căștile Albastre de pe pozițiile lor și să le concentreze în Gaza la Kunila și la Sharm-el-Sheikh. În aceeași zi, blindatele egiptene se comasează în apropierea graniței israeliene.

La 18 mai, FUNU se retrage.

În 19 mai, Israelul mobilizează armata.

La 20 mai, Israelul mobilizează parțial rezerviștii, sirienii regrupează la graniță noi unități de infanterie, iar egiptenii își retrag tupele din Yemen.

La 22 mai, Egiptul blochează, din nou, Golful Tiran. Israelul anunța că 80.000 de soldați sunt pregătiți de război. Ansamblul statelor arabe se declară solidare în caz de atac asupra unuia dintre ele. În aceeași zi, liderul palestinian Shukeiri proclamă că Israelul va fi distrus.

La 24 mai, Nasser afirma, conștient fiind că acesta va fi un motiv de război : Strâmptoarea Tiran se află în apele teritoriale arabe. Nu vom mai permite trecerea prin Golful Akaba, nici a vapoarelor altora care transportă material strategi cu destinația Israel.Iată de ce trupele noastre se află la Sharm-el-Sheikh. Dacă generalul Rabin și conducătorii israelieni doresc războiul, Ahalen Vesahalen – sunt binevoiți, îi așteptăm. Guvernul sovietic anunță că nu va tolera această „agresiune lașă”. Sovieticii fac presiuni asupra israelienilor pentru a renunța la orice tentativă militară. În acelasi timp, Kosaghin îi cere lui Levi Eskhol să reglementeze conflictul prin mijloace pașnice.

Serviciile de informații israeliene află, la 25 mai, ca Divizia a 4-a Blindată egipteană este dispusă, în poziție de luptă, în Sinai. Atacul asupra Israelului devine iminent.

Confidentul lui Nasser, Heykal, declara la 26 mai, în cotidianul Al Ahram, că este în joc nu atât Golful Akaba, cat o mult mai mare ambiție-întreaga filozofie a securității Israelului.O confruntare armată este inevitabilă. Concomitent cu declarația lui Heykal, Nasser îsi arată obiectivul, afirmând că batalia va fi una generala, avand ca scop distrugerea totala a Israelului.

În seara de 28 mai, în urma bilanțului pe care l-a întocmit, Nasser a constatat că toate manevrele sale politice, desfașurate anterior, au avut succes. În aceeași zi, algerienii, marocanii, kuweitinii și saudiții declară susținerea militară țărilor implicate direct în război. Irakul trimite trupe în Egipt, Siris și Iordania.

La 29 mai, forțele arabe preiau inițiativa, declarând că sunt gata de luptă, în regiunea Akaba, cu 20.000 de soldați. Din acest motiv, Nasser ordonă începerea raidurilor, începând cu Gaza.

Pe 31 mai, Levy Eshkol formează un guvern de uniune națională, predând portofoliul apărării generalului Moshe Dayan. Tot în această zi, total neașteptat, regele Hussein al Iordaniei iși pune armata sub comanda egiptenilor, deși primise asigurări ferme de la israelieni de lipsa oricărei intenții de a-i ataca țara. De asemenea, pe teritoriul iordanian existau concentrate, contingente kuweitiene, saudite, algeriene si sudaneze. În aviația iordaniană apar voluntari pakistanezi.

La sfârșitul lunii mai, războiul fiind iminent, sovieticii se găsesc în impas. Aceștia vor să evite războiul, de teama degenerării conflictului într-un război nuclear dar, în același timp, nu intenționează să se dezbine de arabi.

La 2 iunie, Parisul decide un embargo militar către Orientul Mijlociu. Generalul Charles de Gaulle afirmă că Franța nu este angajată în niciun fel,din niciun pucnt de vedere, cu nici unul dintre statele în cauză. Fără să depindă de nimeni,Franța consideră că fiecare dintre aceste state are dreptul să existe.Dar apreciază că deschiderea ostilităților ar fi cel mai rău lucru cu putință.În consecință, statul care va folosi armele,indiferent împotriva cui, nu va avea nici aprobarea și,mai categoric, nici sprijinul său. Această măsură îi viza, în special, pe israelieni, deoarece aceștia depindeau de anumite sisteme de armament ale francezilor. Aviația israeliană dispunea de avioane Mirage, Super-Mystère, Mystère și Vautour. De Gaulle considera că, lasându-i pe israelieni fără tehnică, tensiunea va înceta. Embargoul creează efectul contrar. Israelienii,simțindu-se abandonați, accelerează conflictul, indreptându-se în direcția războiului.

La 3 iunie, se semnalează massive concentrări de forte în Sinai. Aproape o mie de tancuri se aflau pe linia de frontieră meridională a Israelului. Iordanienii se deplasau pe pozițiile de luptă. Trupele siriene, aflate pe Platoul Sirian, orientaseră tunurile pe direcția Galileea de Sus-Valea Iordanului. Primele forțe irakiene înaintau pe teritoriul Iordanului. Trupele kuweitiene se deplasau spre Sinai. Algerienii erau pregătiți să inițieze deplasările spre Egipt.

Consiliul de Miniștri se întrunește la 4 iunie, la Ierusalim. Președintele Consiliului și ministrul Apărării primesc puteri depline pentru „ a ordona intervenția armată, dacă circumstanțele o cer .” Războiul devine, așadar, inevitabil.

3.3 Desfășurarea operațiilor aero-terestre

3.3.1 Operațiunea Moked

Israel nu își permitea să își pună forțele împotriva Siriei, Iordaniei și Egiptului, în același timp, fiind necesară câștigarea supremației aeriene pentru atingerea obiectivului final. Adan Saddan, comandantul forțelor aeriene israeliene, avea la bază pentru această confruntare, un plan neortodox, pentru a scoate din ecuație forțele arabe. Israelul a antrenat piloții pentru a câștiga supremația aeriană. Astfel, aceștia aveau o țintă fixă, precum direcții, turn de control, depozitele de muniție, pistele de decolare, etc, despre care cunoșteau totul, și erau testați constant, fiind antrenați mai mult de doi ani.

Operațiunea constă în atacare prin surprindere a cât mai multor baze aeriene egiptene, mai întâi prin bombardament la joasă altitudine, printr-o singură trecere, cu bombe anti-pista, pentru a paraliza avioanele la sol, urmat de mai multe atacuri cu bombe și tunuri de bord, pentru a distruge cât mai multe avioane. Pentru realizarea efectului surpriză, isrelienii au ridicat timp de 2 ani, la aceeași oră, un număr de avioane, obișnuindu-i, astfel, pe arabi, cu prezența și creaîndu-le, cumva, un refelex condiționat, de tip pavlovian. Astfel, iordanienii îi vedeau primii pe radar și dădeau alarma. Egiptenii care aveau avioanele de interceptare, fie în aer, fie gata de decolare, reacționau imediat, și cum nu se întâmpla nimic, reveneau la bază. Parcarea avioanelor în alveole, realimentarea, verificările tehnice, masa piloților, briefing-ul,

duceau astfel la creearea unei breșe de timp de câteva zeci de minute, exact de ce aveau nevoie israelienii.

3.3.2 Atacul

La 5 iunie 1967, avioanele de vânătoare israeliene au decolat de la bazele lor și au înconjurat Egiptul, prin Marea Mediterană, într-o tăcere absolută și la o altitudine foarte mica. Au ajuns, la ora 7:45 dimineața, peste bazele egiptene din nord și vest, în timp ce sistemele de radar și de detectare ale Egiptului erau îndreptate spre est și la granița cu Israelul. Operatorii radar nu le-au văzut venind și era exact momentul în care specialiștii de la bateriile anti-aeriene își relaxau supravegherea și momentul în care personalul de serviciu prelua schimbul. În plus, de câteva zile avioanele egiptene erau aliniate toate pe bazele lor pentru inspecțiile statului-major. Avioanele israeliene au distrus în câteva minute cea mai mare parte a forțelor aeriene egiptene, aflate la discreție, inclusiv zeci de avioane noi de tipul Mig 21.

La ora 7:45, primele avioane israeliene atacau, simultan, aerodromurile egiptene. Israelienii intră în lupta cu toate cele 196 de avioane disponibile, nepăstrând pentru apărarea teritoriului decât 12 supersonice SM B2. Sunt distruse la sol 140 de avioane egiptene, în timp ce pierderile isreliene însumează doar 10 aparate, 5 piloți uciși, 2 prizonieri și 3 recuperați. În doar trei ore, șaisprezece aerodromuri au fost distruse. Primul val deteriora pistele și imobiliz aparatele egiptene la sol. Mose Dayan, ministrul israelian al apărării, rememorează momentul, declarând că zborul la joasă altitudine și menținerea tăcerii radio au adus aparatele noastre la țintele lor fără a fi detectate. Ordinul de silentium radio a fost atât de solid încât nu trebuia nesocotit nici în caz de prăbușire sau de abandonare a unui aparat, iar maximum de altitudine permis oricărui avion era extrem de scăzut. La ora 8:00, avioanele Zukit, care terminaseră misiunea de înșelare a radarelor, atacă instalațiile de radiolocație și bateriile antieriene, care își trădaseră pozițiile.

La ora 9:34, începe atacul celui de-al doilea val de avioane. Israelienii executa 164 de decolări în 94 de minute. Sunt distruse alte 107 avioane egiptene. Avioanele Vautour ajung la bazele de pe Nilul Superior. Printr-un zbor la mare altitudine și neîntâmpinând nicio rezistență, mai distrug la sol 8 Tu-16 și 8 AN-12. Al doilea val dădea lovitura de grație și nimicea, avion după avion, cea mai mare flotă aeriană a Orientului Mijlociu.

La ora 10:45, regale Hussein anunță official, la Radio Amman, intrarea în război a Iordaniei.

La ora 11:50, vine riposta arabă, prin atacarea mai multor baze aeriene israeliene, rafinării de petrol și barajul de la Deganya, de către avioane siriene, iordaniene și irakiene. Piloții egipteni doboară 3 avioane israeliene. La începutul după-amiezii, Legiunea Arabă atacă sediul Forțelor de Observație ale Nașiunilor Unite de la Ierusalim. Bateriile hașemite bombardează baza aeriană de la Ramat-David, în Galileea, și artileria de la Kalkilya, Tel Aviv-ul. La ora 12:15, valul trei israelian ataca aerodromuri din Siria, Iordania și Irak. 20 de avioane Hawker Hunter sunt distruse, restul aviației iordaniene fiind retras în Irak. 4 avioane israeliene sunt pierdute. Unul din piloți, capturat de civili, este linșat. Libanul intra și el în luptă. Pentru 5 minute, un Hawker Hunter libanez, lansează o bombă în Marea Galileei, înainte de a fi doborât.

Armata iordaniană se desfășoară în fața cartierelor de nord-vest ale Ierusalimului. La ora 15.30, încep confruntările terestre. Iordania deschide focul cu artileria, bombardând Ierusalimul de Vest. Generalii Tzahal-ului le propuseseră înainte iordanienilor să tragă o salvă de onoare, pentru a nu înșela încrederea celorlati arabi, la care Israelul n-ar fi ripostat. Iordanieni, însă, atacă și ocupă Orașul Vechi, provocând o contraofensivă israeliană. Avioanele IAI Zukit ataca trupele iordaniene, aflate în marș spre Ierusalim, provocându-le pierderi extrem de grele, datorită lipsei de acoperire aeriană promise de Nasser, dar imposibil de realizat în condițiile date. La ora 16:00, un al patrulea val israelian ataca bazele aeriene siriene. Sunt pierdute 3 avioane și 2 piloți, victime ale antiaerienei siriene. La ora 18:00, avioane Vautour ataca baza Ras Banas pentru a distruge ultimele bombardiere egiptene. Fiind o baza foarte îndepărtată, la 1200 km, avioanele zboară și la dus, și la întors, cu un singur motor, pentru a economisi combustibil.

În același timp, forțele terestre israeliene se lansau în asaltul Sinaiului, pe direcția Canalului Suez. Peste o sută de mii de soldați egipteni și 1500 de tancuri se aflau, pe poziții de apărare, pe axele de pătrundere în Cairo. Tranșeele protejau, la nord, Rafa și Al Arish, în centru, Abu Aghila, iar la sud Nakhl.

După prima zi de război, Israelul deținea controlul spațiului aerian. Forțele terestre stăpâneau aproape întreaga axă de pe coastă, în nordul Sinaiului, și cuceriseră pozițiile strategice Rafah, Sheikh Zowed și El Giradi. Continuau să atace spre sud și la Djenin, în Iordania.

Încă din primele ore ale zilei de 5 iunie, posturile de radio arabe au început să comunice despre victorii din ce în ce mai fanteziste. La ora 08:00, Radio Cairo anunța : „ 23 de avioane israeliene doborâte ”. La ora 09:00, Cairo număra 42, apoi 70, la prânz. În câteva zeci de minute, Siria, Irakul, Algeria, Sudanul, Kuweitul și Yemenul s-au declarat oficial în război împotriva Israelului. Libia, Tunisul și Libanul și-au împărtășit susținerea armatelor arabe.

Nasser nu a aflat, decât a doua zi, despre faptul că aviația sa fusese distrusă, fără a apuca să lupte, iar Sinaiul era deja o treime cucerit de către israelieni.

În noaptea de 5 spre 6 iunie, TASS condamna acțiunea israeliană, printr-un comunicat, numind-o „agresiunea israeliană”. Agenția informațională a Rusiei cerea trupelor evreiești să se întoarcă la vechile frontiere. Washington-ul se declară nonbeligerant, Londra își declara „nonintervenția”, iar Parisul afirma că este neutru.

La 6 iunie 1967, la ora 07:35 dimineața, Radio Cairo difuza un buletin special : Înaltul comandament al forțelor armate declară că deține probe de necombătut că forțele aeriene ale Statelor Unite și ale Marii Britanii participă la agresiunea israeliană. Avem dovezi că mai multe avioane engleze și americane conduc operațiuni de mare anvergură alături de Israel.

Moshe Dayan, ministrul israelian al Apărării, a dat ordin ca cele două divizii de tancuri și cele cinci divizii de trupe egiptene, prezente în Peninsula Sinai, să fie atacate. În ciuda superiorității numerice ale egiptenilor, Yeshayahu Gavish, comandantul frontului de Sud, a pornit atacul iar apoi a pătruns în Fâșia Gaza cu divizii de tancuri. Trupele conduse de comandantul Ariel Scheinermann și Avraham Yoffe au pătruns simultan în Peninsula Sinai. Sistemul de fortificații construit de a lungul anilor a fost distrus aproape complet într-o singură zi.

Aviația israeliană atacă trupele iordaniene, distrugând cincizeci de tancuri și șaptezeci de blindate. În cursul zilei, aceeași aviație ataca poziții de artilerie și convoaie de aprovizionare siriene și sprijină înaintare forțelor de uscat în Sinai. Pierderile însumează șapte avioane și șase piloți morți. Consiliul de Securitate al O.N.U ajunge, într-un final, să ceară încetarea focului, iar câteva state arabe opresc livrările de petrol către Occident, în urma acuzațiilor lui Nasser că americanii și britanicii îi sprijină pe evrei, deși realitatea era cumva alta. Uită desigur de susținerea fățișă oferită de sovietici prin aprovizionare constantă cu tehnica militară. Moscova, Belgrad și New Delhi cer, deasemenea, încetarea focului.

La sfârșitul zilei, trupele israeliene ocupă Fâșia Gaza, iar unități israeliene de tancuri pătrund în Peninsula Sinai.

În dimineața zilei de 7 iunie, israelienii iau cu asalt Orașul Vechi al Ierusalimului. Mordechai „Motta” Gur a atacat trupele iordaniene din Legiunea Arabă, care timp de două zile au ținut Ierusalimul sub control.

La ora 10:45, soldații israelieni arborează drapelul cu Steaua lui David pe Muntele Templului și cuceresc Zidul Plângerii. Forțele israeliene continuă atacul spre Cisiordania. Iordanienii încep să se retragă din West Bank și, împreună cu ei, 300.000 de palestinieni. Atacul combinat al aviației și armatei de uscat israeliene în Peninsula Sinai duce la capturarea a mii de prizonieri și distrugerea a 800 de tancuri. Nasser pierde într-o singură zi 80% din tehnica de luptă. De asemenea, este ocupat Sharm el-Sheikh, creându-se condițiile redeschiderii Strâmtorii Tiran. Între timp, generalul Uzi Narkiss a distrus toate fortificațiile montane și cele cinci divizii iordaniene au fost nevoite să traverseze Iordanul. În aceeași zi Iordania a ieșit din război și a fost prima țară care a acceptat armistițiul propus de ONU. Egipt și Siria au continuat războiul Este preluat controlul asupra Ierihonului, Iordania fiind astfel pe cale să piardă tot West Bank-ul.

La sfârșitul zilei, Israelul deținea controlul malului stâng al Iordanului și al părții de est a Ierusalimului.

La 8 iunie 1967, aviația și armata israeliană sunt în continuare în ofensivă. La prânz, are loc “Incidentul Liberty”. Nava americană de supraveghere electronică AGTR 5 USS “Liberty”, navigând la limita apelor teritoriale egiptene și israeliene, în largul Fâșiei Gaza, este supusă unui atac concentrat al aviației și marinei isreliene. Dupa ce nava a fost survolată, în repetate randuri, de aviația israeliană, în jurul orelor 14:00, primul val de avioane militare israeliene au atacat-o, mitraliind echipajul și aruncând asupra sa rachete și bombe cu napalm. Atacul întreprins de avioane de vanatoare, care nu purtau însemne de identificare, a inceput prin distrugerea antenelor vasului și a instalatiilor de transmisiuni, astfel încât aceasta să nu poată comunica cu restul flotei americane existente în Marea Mediterana. Sursele oficiale susțin că avioanele israeliene au creat o confuzie accidentală. Astfel,se naște o polemică între SUA și Israel finalizată cu promisiunea unei anchete. Mor 34 de marinari și 171 sunt răniți. Sunt plătite despăgubiri de Israel, bani proveniți din ajutorul american anual. Amiralul evreu Shlomo Erell declara că nu își imagina că o navă americană se putea afla acolo atunci. Președintele Johnson, se pare că nici el nu știa de existent navei, neautorizand deci protecția ei și nici măsuri de represalii din partea Flotei a IV-a. În această zi, a avut loc una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie: 1000 de tancuri au participat în această luptă. Nasser a introdus tancurile sovietice T-55, dar nici așa nu a evitat înfrângerea în fața puterii unite a forțelor aeriene și diviziilor blindate israeliene. Tancurile israeliene au ajuns până la Canalul Suez. Astfel rezistența egipteană a fost nimicită și zeci de mii de soldați s-au predat. Nasser a recunoscut că războiul era pierdut și a acceptat armistițiul.

La ora 21:30, Egiptul este de acord cu încetarea focului propusă de ONU deoarece tancurile lui Ariel Sharon se apropiau periculos de mult de Cairo.

În noaptea de 8 spre 9 iunie, se încetează luptele pe frontul israelian și iordanian.

La 9 iunie 1967, guvernul israelian îndeamnă armata să pornească asaltul asupra Platoului Golan. La ora 01:00, elemente ale trupelor de uscat israeliene, continuând ofensiva, ajung la malul de est al Canalului de Suez desăvârșind ocuparea Peninsulei Sinai. La ora 03:00, israelienii au cucerit țărmul asiatic al Sinaiului și și-au instalat tabăra în fața Canalului Suez. La ora 11.30, începe asaltul final asupra Platoului Golan. Siria a continuat războiul și fără aliați. Evreii au întâlnit o rezistență puternică pe Platoul Golan, deoarece fortificațiile siriene se aflau la o înălțime de mai mult de 1000 de metri față de Marea Galileei. Armata israeliană a ieșit învingătoare, sacrificând 300 de soldați, între timp ce în tabăra siriană patru divizii fuseseră complet distruse și alte trei decimate. Dar Siria încă nu a cedat.

La 10 iunie, Israelul cucerește Platoul Golan și înaintează până la marginea orașului Quneitra, având deschisă calea spre Damasc.

La ora 10:00, israelienii, de pe înălțimi, primesc ajutorul a două brigăzi motorizate iar sirienii rup lupta și încep retragerea. La ora 18:00, pe frotul sirian se încetează ostilitățile. La ora 18:30, războiul s-a incheiat oficial.

10 iunie 1967 reprezintă ziua victoriei Israelului. Din situația de pericol extrem, Israelul trece la eliberare. Dintr-un stat mic, amenințat în însăși existența sa, Israelul a devenit cea dintâi putere a Orientului Mijlociu.

3.4 Consecințele politico-militare și social economice ale războiului

Războiul de Șase Zile reprezintă modelul ideal de Blitzkrieg(război-fulger). Războiul a durat 132 de ore, fiind unul dintre cele mai scurte războaie din istorie. Confruntările au durat 6 zile cu Siria, Egiptul a cedat după 4 zile, iar Iordania după 3 zile.

Victoria israeliană a înregistrat doar 679 de soldați morți, dintre care 1500 de ofițeri și 40 de piloți, 2500 de răniți și 18 soldați căzuți prizonieri. În tabăra arabă, bilanțul este dezastruos: peste 15000 de soldați egipteni, 5 000 de iordanieni, 2 000 de irakieni și 1 000 de sirieni și-au pierdut viața și alți 5920 au fost luați prizonieri.

Armele folosite în conflict

Armamentul și tehnica armatelor arabe a fost, în general, de proveniență sovietică, cu excepția armatei Iordaniei, care a fost echipată cu arme americane, iar forțele sale aeriene foloseau avioane britanice. Israelienii au folosit, în principiu, armele de origine occidentală, avioane de producție franceză și blindate de producție americană și britanică.

În ceea ce privește tehnica, 130 de tancuri israeliene au căzut în flăcări. Aviația a pierdut 46 din cele 200 de avioane de luptă, alte 23 fiind avariate. Armatele arabe au suferit pierderi impresionante. Au fost distruse 450 de avioane, dintre care opt escadrile de MIG 21, 1100 de tancuri, dintre care 300 au intrat, intacte, în dotarea armatei israeliene. Iordania a pierdut 150 din cele 250 de tancuri și 21 din avioanele sale de luptă, armata egipteană 500 de tancuri și 340 de avioane, iar Siria în jur de 70 de avioane, potrivit estimărilor.

Consecințele pe plan social au fost dramatice. În urma războiului,mai bine de o treime din clădirile orașului Kalkilia și din suburbiile sale au fost distruse prin dinamitare. Aproximativ 800 de case au devenit nelocuibile și mai mult de 12.000 de persoane părăsiseră orașul. Majoritatea populației se adăpostise în dumbrăvile de măslini, în apropierea orașului. Sub fiecare copac era așezată o familie.

Schimbarea cea mai semnificativă și revoluționară în relatia israelienilor cu arabii a fost creată de Mose Dayan, ministrul apărării, prin introducerea politicii „punților deschise”. Aceasta însemna libera mișcare a oamenilor și bunurilor între Israel și țările arabe, peste râul Iordan, astfel încât arabii din teritoriile administrate de Israel să nu fie despărțiți de frații lor din lumea arabă.

În lagărele de refugiați din Fâșia Gaza a avut loc o adevărată revoluție economică. Refugiații care vreme de nouăsprezece ani și-au petrecut timpul pe lângă corturi, jucând table și discutând politică, rareori lepădându-și pijamalele, au început să meargă la lucru. Ei continuau să-și capete rațiile și să primească servicii de sănătate și educaționale din partea United Relief and Works Agency (UNRWA), dar acum puteau adăuga la acestea sute de lire sterline pe săptămână câștigate din salarii în Israel, într-adevăr, datorită salariilor ridicate din Israel, ei își puteau nu numai îmbunătăți standardul de viață, ci și stilul de existență.

Cu toate acestea, existau fricțiuni și dificultăți. Cauza era terorismul arab. Deși liderii arabi, primarii orașelor și muktarii satelor acceptaseră în mod oficial să nu dea ajutor teroriștilor și să nu sprijine actele de violență împotriva israelienilor, teroriștii infiltrați din Iordania, Siria și Liban găseau ascunzători la rudele lor și în fostele lor sate. Din când în când, rezidenții din teritoriile administrate se alăturau organizațiilor teroriste și luau parte la operațiunile acestora.

Pe plan economic și militar, relatiile dintre Israel și SUA au devenit tot mai stânse. Dependența statului evreu de americani nu reprezenta alegerea sa, ci era o necesitate în urma faptului că statele comuniste rupseseră relațiile cu acesta, iar Franța, aliatul de nădejde, l-a părăsit. Statele Unite au considerat victoria Israelului simbolul unei lumii libere, al unei victorii mult așteptate. În timp ce Statele Unite sunt identificate cu statul evreu, Uniunea Sovietică devine aliata arabilor.

Deși Israelul stăpânea, din punct de vedere militar, Orientul Mijlociu, diplomația israeliană nu a ajuns niciodată să concretizeze cuceririle militare în termeni politici. Liderii statelor arabe cereau revenirea la frontierele de dinainte de 5 iunie, fără a renunța, în schimb, la starea de beligeranță cu Israelul. Statul evreu se afla în așteptare, ducând o politică a faptului împlinit, vizând integrarea Cisiordaniei în economia israeliană și implantarea unor colonii, vârfuri de populare. În ceea ce privește Ierusalimul, orașul a devenit reîntregit pentru majoritatea populației. Orașul Sfânt reprezintă conflictul imposibil de rezolvat. După cum scris Errera-Hoechstetter, semnificația lui istorică, unicitatea lui sacră, strălucirea lui sentimentală fac din Ierusalim expresia cea mai simplă și cea mai complexă a acestui drept exclusiv pe care evreii și arabii și-l dispută în Palestina. Chiar și în pofida unui tratat de pace cu regele Hussein, israelienii, începând din 1967, nu îi vor mai da înapoi Orașul Sfânt, iar el nu va mai putea să se înțeleagă cu ei fără a-l recâștiga.

Specialiști militari israelieni, observatori mulitari și politicieni occidentali au apreciat că victoria Israelului a creat o mulțime de avantaje de ordin militar pentru armata israeliană. Aceasta a obținut posibilități ca, în cazul reluării acțiunilor militare, operațiile să înceapă de pe poziții situate

– mai ales în Sinai- la distanțe apreciabile de teritoriul propriu; controlul asupra Canalului Suez, ceea ce împiedica redeschiderea sa, provocând mari pagube materiale Egiptului și obliga armata egipteană, în cazul declanșării unei operațiuni de mare anvergură, să forțeze acest important obstacol; controlul asupra zonei de vest a Strâmptorii Tiran, ceea ce asigura libera navigație a navelor israeliene spre portul Eilath, singura ieșire a Israelului la Marea Roșie; posibilitatea amenajării, în vederea ducerii luptelor de apărare, a terotoriilor arabe ocupate și, mai ales, a Sinaiului și înălțimilor Golan; împiedicarea unor organizații militare palestiniene de a acționa de pe platoul Golan împotriva unor zone de la frontiera israeliană; exploatarea zăcămintelor de țiței și mangan și a altor bogății naturale din Sinai; privarea Iordaniei de una dintre cele mai fertile zone din punct de vedere agricol.

În același timp, câștigarea războiului de către forțele israeliene putea fi considerată și o sursă de posibile dezavantaje. Dezavantajele constau în: dispersarea forțelor israeliene pentru apărarea teritoriile cucerite și pentru contracararea mișcării de rezistență a populației arabe, fapt care obliga comandamentul israelian să mențină sub arme un număr mai mare de militari, situație cu repercusiuni negative asupra economiei țării, deficitară din punct de vedere al forțeide muncă; adâncirea la maximum a divergențelor cu țările arabe; creșterea numărului de refugiați palestinieni și intensificarea acțiunilor acestora împotriva Israelului pe cele mai diverse planuri; sistarea livrărilor de armament de către unele țări occidentale printre care Anglia și Franța, care nu puteau să ignore faptul că o sprijinire militară fățișă a Israelului ar fi deteriorat total raporturile lor cu lumea arabă, de care Europa occidentală depindea atunci în privința aprovizionării cu petrol; pierderea simpatiei unei părți a opiniei publice occidentale.

În ceea ce privește țările arabe, urmările cele mai grave au constat în: pierderea unor importante teritorii, ceea ce însemna o diminuare majoră a veniturilor anuale; imposibilitatea de a exploata zăcăminte petrolifere din Sinai; pierderea, în proporție de de peste 80 la sută a armamentului și a tehnicii de luptă din înzestrarea armatei; avarierea și distrugerea unor importante obiective militare și economice. Deși dispuneau de resurse umane și economice net superioare celor de care dispunea Israelul, comandamentul arab, mai ales cel egiptean, a fost în incapacitatea de a conduce trupele și de a pregăti forțele și cadrele pentru a putea face față unui război modern.

După iunie 1967, conflictul nu mai este doar unul interstatal, ci a devenit și un război de eliberare națională. Înfrângerea armatelor arabe a determinat trezirea conștiinței naționale palestiniene. Întreaga perioadă de după războiul de șase zile, până la „Operația Scânteia” din octombrie 1973, s-a caracterizat prin instabilitate militară și politică în relațiile dintre Israel și țările arabe.

3.5 Concluzia studiului de caz

Între cele două părți combatante au existat diferențe majore în privința tehnicilor de luptă folosite, dar și în ceea ce privește antrenamentul, organizarea activităților, motivația și desigur planul de luptă. Israelul a avut două avantaje majore față de adversarii săi și anume surpriza și motivația.

Ridicând, timp de 2 ani, la aceeași oră, câteva avioane, Israelul a reușit să iși antreneze piloții și în același timp să-i obișnuiască pe arabi cu prezența lor în spatiul aerian și să îi inducă în eroare, să îi dezinformeze. Spionul Eli Coehn a asigurat trupelor israeliene superioritatea informațională. Acestea cunoșteau punctele cele mai vulnerabile ale inamicului și momentul în care acesta era cel mai vulnerabil. Drept urmare, atacul aerian a avut loc la ora 07:45 dimineața, când rezervoarele avioanelor egiptene erau goale, nu puteau decola. În plus, israelienii știau că, în acel moment, se schimba tura serviciului de supraveghere a spațiului aerian. Datorită loviturilor devastatoare efectuate de aviație, israelienii au reușit să câștige supremația aeriană.

Atacul aerian surpriză combinat cu atacul terestru, conceput pe trei mari direcții principale de efort și anume: distrugerea fortificațiilor egiptene și ruperea forțelor acestora din Sinai, pătrunderea în adâncurile deșertului Sinai și cucerirea celor două trecători spre Canalul Suez a condus Israelul la victorie. Interoperabilitatea dintre forțele terestre și forțele aeriene a dus la realizarea surprinderii inamicului și implicit la atingerea obiectivelor stabilite de israelieni.

Definirea clară a obiectivului operației și a misiunilor forțelor de către comandatul armatei Israelului reiese din precizia acțiunilor, din faptul că fiecare militar își cunoștea foarte bine ținta, obiectivul și știa exact ce, când și cum trebuia să facă.

Armata israeliană a combinat cu succes principiul definirii clare a obiectivului operației și a misiunilor forțelor, principiul interoperabilității forțelor și a mijloacelor și principiul dezinformării inamicului, realizând surprinderea forțelor inamicului. Deși raportul de forțe a fost echilibrat, realizarea principiului surprinderii de către israelieni a creat avantajul concentrării loviturilor și a forței prin manevre ingenioase și rapide, devastarea inamicului, asigurând astfel victoria Israelului în doar 6 zile. Armata israeliană s-a dovedit a fi o armată bine instruită, capabilă să acționeze cu rapiditate și hotărâre, aplicând lovituri puternice, în timp ce Comandamentul egiptean a reacționat slab, dând dovadă de lipsa de fermitate și previziune în momentele cheie ale conflictului, fiind surprins în totalitate.

CONSIDERAȚII FINALE

Principiile luptei armate reprezintă coloana vertebrală pe baza căreia orice acțiune militară este întreprinsă. Este greșit să afirmăm că unul dintre aceste principii este de importanță mai mare decât altul, acestea sunt îmbinate în orice acțiune pentru a ajunge la eficacitate maximă a forțelor, în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse cu minim de resurse, în timpul cel mai scurt. Surprinderea reprezintă acel rezultat al unei acțiuni, planificate, organizate și desfășurate într-un mod și cu o dinamică foarte dificil de prevăzut de către adversar, atât în ceea ce privește momentul și locul, cât și procedeele/căile de acțiune. Dacă în trecut exista un număr foarte scăzut de medii în care surprinderea putea fi fructificată, în contemporaneitate aceste medii au crescut în număr și s-au diversificat, dintre care le amintim pe cele mai însemnate: informațional, pshihologic, electronic, mass-media. Folosirea cu eficiență a surprinderii poate avea o serie de efecte asupra adversarului, cele care au cel mai mare impact fiind factorul moral și cel psihologic.

Principiul surprinderii își are locul bine definit în cadrul artei militare. Utilizarea acestuia, în special în corelație cu celelalte principii (libertatea de acțiune, inițiativa, manevra) a fost rafinată, perfecționată de-a lungul timpului, o dată cu evoluția artei militare în sine și cu redefinirea mediului în care acțiunile militare (de orice tip) sunt desfășurate.

De relevanță majoră pentru ilustrarea surprinderii în arta militară reprezintă acțiunile desfășurate de armata israeliană în timpul Războiului de Șase Zile. Israelul, deși a fost inferior din punct de vedere al tehnicii și al armamentului, a reușit să invingă armata arabă în doar șase zile. Nivelul de formare tehnică a efectivului armatei israeliene a fost mult mai ridicat decât cel al arabilot. Prin utilizarea unei strategii impecabile, punând în practică principiul surprinderii, cu ajutorul informațiilor obșinute, manevrei aeriane și al unei ofensive puternice, armata israeliană a reușit o victorie răsunătoare asupra arabilor. Un element esențial în obținerea succesului Israelului a reprezentat supremația aeriană determinată de superioritatea tehnică, tunurile rusești nerezistând în fața tunurilor britanice L-7 de pe tancurile Centurion. Un alt element esențial este dat de rapiditatea și ritmicitatea acțiunilor astfel încât acestea să creeze oportunitatea punerii inamicului într-o postură în care să abandoneze lupta. După incheierea conflictului, Israelul a preluat controlul asupra Cisiordaniei, Peninsulei Sinai, Fâșiei Gaza, Înălțimilor Golan din sud-vestul Siriei și a întregului Ierusalim.