. Rolul Creditelor Bancare In Economia Intreprinderii

CAPITOLUL 1

FINANȚAREA EXTERNĂ ȘI CREDITUL BANCAR

FINANȚAREA ACTIVITĂȚII ÎNTREPRINDERII

DECIZIILE FINANCIARE

Una din deciziile fundamentale și, fără îndoială, una dintre primele decizii strategice este cea referitoare la finanțarea activității.

Potrivit modelului ciclului de viață al unei întreprinderi, care evidențiază succesiunea a patru faze (lansare, creștere, maturitate, declin), se poate aprecia că în diferitele etape ale ciclului de viață, întreprinderea se confruntă cu nevoi de finanțare specifice, impunându-se astfel luarea unor decizii financiare adecvate.

În faza de lansare, întreprinderea nou înființată cunoaște o creștere moderată a producției și vânzărilor. Resursele sale sunt, cel mai adesea, mai mici datorită cheltuielilor fixe ridicate pe care întreprinderea le suportă, cât și repartizării lor asupra volumului de producție încă restrâns. Resursele financiare ale întreprinderii sunt insuficiente, numărul opțiunilor decizionale este limitat, întreprinderea fiind constrânsă să solicite credite externe în condiții nefavorabile, datorită reputației slabe, rezultatelor mediocre și incertitudinii privind viiitorul său. În același timp, întreprinderea se confruntă cu nevoi de finanțare importante, în special privind investițiile în active fixe necesare lansării producției și vânzărilor. Această fază apare astfel ca fiind dominată de imperativul căutării fondurilor externe pentru asigurarea supraviețuirii. Pentru gestiunea financiară, problema esențială o reprezintă căutarea mijloacelor de finanțare, care să permită menținerea solvabilității și finanțarea cheltuielilor cuvenite, cât și investițiilor necesare începerii activității.

În faza de creștere, întreprinderea cunoaște o creștere rapidă a producției și vânzărilor. Sub aspect financiar, aceasta presupune investiții importante în active fixe necesare extinderii capacității de producție, cât și nevoi de fond de rulment generate de necesitatea constituirii stocurilor și realizării producției. Resursele de autofinanțare rămân încă insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, ca urmare a unor rezultate financiare încă limitate de ponderea mare a cheltuielilor fixe, induse de lansarea și creșterea activității. În schimb, întreprinderea are perspective favorabile pentru viitor, fiind mai bine plasată pentru a obține finanțare externă. Sub aspectul gestiunii financiare, această fază a creșterii, este dominată de preocupările pentru echilibrul financiar și, în consecință, de grija acoperirii nevoilor de capital fix și circulant și cea a obținerii unor resurse externe suficiente pentru finanțarea creșterii.

În faza de maturitate, întreprinderea cunoaște o creștere lentă a producției și vânzărilor. Nevoile de finanțare suplimentare se reduc puternic, întreprinderea dispunând în continuare de investițiile în capital fix și circulant, fără să mai întrețină creșterea lor. De altfel, nivelul producției din această fază permite absorbirea considerabilă a cheltuielilor fixe și degajarea unor resurse de autofinanțare suficiente. Întreprinderea este astfel situată în zona de supralichiditate, căutând alocarea excedentelor și plasamentelor și nicidecum surse de finanțare suplimentare.

În faza de declin, producția, vânzările și resursele financiare se reduc. Pentru gestiunea financiară, problema esențială este dezinvestirea și orientarea către noi activități. Dacă aceasta nu se realizează în timp, întreprinderea, fiind expusă eroziunii accelerate a resurselor și activității sale, riscă să nu mai poată recupera nici o resursă reinvestibilă și deci, să fie lipsită de toate posibilitățile de redezvoltare (Georgeta Vintilă, 2000).

Deci, pe toată durata ciclului de viață al unei întreprinderi, se impun alegerea unor linii de acțiune, pe baza analizei mai multor soluții, pentru a atinge în cea mai bună măsură obiectivul de maximizare a valorii întreprinderii. Aceste linii de acțiune reprezintă deciziile financiare.

La nivelul unei întreprinderi se pot identifica trei mari categorii de decizii:

Decizia de investiții, cu influență directă asupra structurii activelor imobilizate și gradului de lichiditate și are ca obiect selecția elementelor de active necesare activității productive, a combinației acestora, astfel încât să se găsească alternativa de producție cea mai favorabilă.

Decizia de finanțare are influență directă asupra structurii pasivelor, modificând gradul de exigibilitate al acestuia și costul mediu al capitalului. Deciziile de finanțare au ca obiect alegerea acelor surse de finanțare care comportă cel mai scăzut cost al procurării capitalului, în condițiile unui grad rezonabil și controlabil de îndatorare a întreprinderii.

Decizia de repartizare a profitului net are implicații asupra investițiilor și autofinanțării. Obiectul acestei decizii vizează alegerea rațională între ponderea profitului net, ce urmează a fi reinvestit și care conduce la creșterea capacității de autofinanțare, a autonomiei și structurii financiare a întreprinderii și ponderea din profitul net distribuit sub formă de dividende, care determină creșterea încrederii publicului față de întreprindere și deci creșterea valorii de piață a acesteia.

Deci, decizia de finanțare apare ca o decizie fundamentală cu privire la găsirea unei combinații optime între sursa de finanțare și modul de utilizare al banilor, a unei structuri financiare optime a întreprinderii, pentru care costul capitalului este minim. Sarcina principală a managementului financiar constă în previzionarea corespunzătoare a necesarului total permanent de capital și alegerea tipului de finanțare cel mai bine adaptat la condițiile întreprinderii.

Conform principiului de finanțare al activității, nevoile permanente, pentru constituirea activelor fixe, trebuie finanțate pe seama surselor permanente, iar nevoile temporare pe seama surselor temporare. Decizia de finanțare a activității include astfel două categorii de decizii: decizia de finanțare pe termen lung și decizia de finanțare pe termen scurt (finanțarea ciclului de exploatare). Managementul financiar trebuie să aleagă nivelul optim și proveniența fondurilor ce urmează a fi mobilizate pe termen lung și a celor ce urmează a fi mobilizate pe termen scurt, ținând cont de criteriile de rentabilitate, echilibru financiar, solvabilitate și autonomie financiară.

SURSELE DE FINANȚARE A ACTIVITĂȚII

În cadrul politicii financiare a unei întreprinderi, alternativele de decizie cu privire la procurarea resurselor de finanțare necesare realizării obiectului de activitate, pot viza următoarele surse:

Surse interne reprezentate de capitalurile proprii, care, la rândul lor pot proveni din trei surse:

Aport la capital al acționarilor sau asociaților, prin cumpărarea de către aceștia de acțiuni sau părți sociale, emise de întreprindere și deținerea lor pe o perioadă de timp nedeterminată.

Autofinanțarea, prin afectarea unei părți din profitul net pentru finanțarea proiectelor noi de investiții ale întreprinderii. Aceasta reflectă bogăția reținută de întreprinderea însăși și constituie o resursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanțare a exercițiului viitor. Autofinanțarea este determinată de creșterea resurselor obținute din propria activitate și care vor rămâne în mod permanent la dispoziția întreprinderii pentru finanțarea activității viitoare. Principalele surse ale autofinanțării sunt: profitul net, amortizarea și provizioanele.

Dezinvestirea (cesiunea) de active fixe și active circulante oferă și ea o sursă internă de capital neimpozitat. În țările occidentale se impozitează doar jumătate din plusvaloarea obținută din cesiunea activelor fixe dezinvestite. Economiile fiscale astfel obținute determină reducerea corespunzătoare a costurilor finanțării.

Surse externe reprezentate de capitalurile împrumutate:

Împrumutul bancar tradițional indivizibil și cu garanție materială explicită;

Împrumutul comercial din partea firmelor partenere, sub formă de avansuri de finanțare;

Creditele de scont pe bază de gaj de valori mobiliare, care sunt acordate în general pe termen scurt;

Împrumutul obligatar divizibil la mulțimea de investitori financiari care vor cumpăra obligațiunile emise de întreprindere;

Leasingul, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosire a activelor fixe închiriate, de asemenea indivizibil și garantat cu drept de posesiune care este al „furnizorului” (al locatarului).

Criteriul de selecție a uneia sau alteia sau a unei combinații dintre ele, este costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii, mai precis, costul marginal al capitalului suplimentar necesar pentru finanțarea proiectelor de investiții.

Din acest punct de vedere, se consideră că autofinanțarea este o formă gratuită și fundamentală a finanțării. Autofinanțarea cuprinde, în primul rând, profitul reinvestit și trecut la rezerve. Atâta timp cât profitul reinvestit rămâne la nivelul rezervelor, putem spune că acționarii nu cer în mod direct o remunerare a rezervelor (ci doar a acțiunilor vechi) și deci, e o sursă gratuită. Însă, prin încorporarea rezervelor în capitalul social (când s-au acumulat sume mari) și atribuirea de acțiuni gratuite, profiturile reinvestite devin direct remuneratorii și autofinanțarea comportă în acest caz un cost. Amortizările și provizioanele cuprinse în autofinanțare sunt cheltuieli calculate, care se exonerează de la plata impozitelor pe profit. Economiile fiscale rezultate din această deductibilitate fac să scadă costul autofinanțării.

Autofinanțarea este o formă fundamentală a finanțării, pentru că o întreprindere nu poate avea acces la finanțare externă, decât dacă are șanse serioase de a ajunge la autofinanțarea viitoare care-i va permite să-și reconstituie avansurile acordate de terți. O întreprindere care primește un credit bancar, va trebui să-l ramburseze pe baza rezultatelor sale financiare viitoare. Autofinanțarea este marja teoretică de care dispune întreprinderea pentru creșterea angajamentelor sale, în cursul exercițiilor ulterioare, fiind baza capacității de rambursare. În lipsa ei, creșterea capitalului se face cu dificultate externă, iar accesul la credite este practic exclus. Din acest punct de vedere, resursele externe apar ca un complement și nu un substitut al resurselor obținute pentru autofinanțare.

Un regim de autofinanțare pur are totuși niște limite, care explică nevoia de a recurge la finanțare externă. Raportul între nevoile și capacitățile financiare este inegal repartizat între întreprinderi. Unele au nevoi de finanțare care depășesc cu mult capacitățile lor imediate. Acesta este cazul unităților din domeniile de activitate care necesită un mare efort de investiții, pentru că tehnologia lor evoluează, pentru că necesități încă nesatisfăcute permit absorbirea unei producții sporite sau pentru că durata pe care trebuie angajate capitalurile este deosebit de lungă. Dacă aceste unități s-ar limita la o pură autofinanțare, ele ar trebui să renunțe la unele investiții și s-ar condamna la o stagnare tehnologică și la limitarea dezvoltării. Alte unități au, dimpotrivă, resurse prezente care le depășesc nevoile imediate de finanțare. Este cazul unităților din domeniile de activitate în care tehnologia e stabilizată sau posibilitățile de dezvoltare a producției sunt limitate. Într-un regim de pură autofinanțare, aceste unități ar avea excedente de capital inutilizabile (V. Ilie, 1999).

Necesitatea finanțării externe este evidentă. Costuri mai reduse se pot obține la creditele bancare și la împrumutul obligatar, dacă rata îndatorării este rezonabilă (Datorii/Capital propriu1). Dobânda plătită pentru împrumuturi reduce suma ce va fi supusă impozitării, în comparație cu dividendele care sunt considerate drept o distribuire a profitului. Luând în considerare costul împrumutului după impozitare, se poate ajunge la o finanțare cu costuri mai mici, fără implicațiile ce decurg dintr-o anumită structură a proprietății. Cele mai costisitoare surse rămân atragerile de noi capitaluri de lt. În țările occidentale se impozitează doar jumătate din plusvaloarea obținută din cesiunea activelor fixe dezinvestite. Economiile fiscale astfel obținute determină reducerea corespunzătoare a costurilor finanțării.

Surse externe reprezentate de capitalurile împrumutate:

Împrumutul bancar tradițional indivizibil și cu garanție materială explicită;

Împrumutul comercial din partea firmelor partenere, sub formă de avansuri de finanțare;

Creditele de scont pe bază de gaj de valori mobiliare, care sunt acordate în general pe termen scurt;

Împrumutul obligatar divizibil la mulțimea de investitori financiari care vor cumpăra obligațiunile emise de întreprindere;

Leasingul, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosire a activelor fixe închiriate, de asemenea indivizibil și garantat cu drept de posesiune care este al „furnizorului” (al locatarului).

Criteriul de selecție a uneia sau alteia sau a unei combinații dintre ele, este costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii, mai precis, costul marginal al capitalului suplimentar necesar pentru finanțarea proiectelor de investiții.

Din acest punct de vedere, se consideră că autofinanțarea este o formă gratuită și fundamentală a finanțării. Autofinanțarea cuprinde, în primul rând, profitul reinvestit și trecut la rezerve. Atâta timp cât profitul reinvestit rămâne la nivelul rezervelor, putem spune că acționarii nu cer în mod direct o remunerare a rezervelor (ci doar a acțiunilor vechi) și deci, e o sursă gratuită. Însă, prin încorporarea rezervelor în capitalul social (când s-au acumulat sume mari) și atribuirea de acțiuni gratuite, profiturile reinvestite devin direct remuneratorii și autofinanțarea comportă în acest caz un cost. Amortizările și provizioanele cuprinse în autofinanțare sunt cheltuieli calculate, care se exonerează de la plata impozitelor pe profit. Economiile fiscale rezultate din această deductibilitate fac să scadă costul autofinanțării.

Autofinanțarea este o formă fundamentală a finanțării, pentru că o întreprindere nu poate avea acces la finanțare externă, decât dacă are șanse serioase de a ajunge la autofinanțarea viitoare care-i va permite să-și reconstituie avansurile acordate de terți. O întreprindere care primește un credit bancar, va trebui să-l ramburseze pe baza rezultatelor sale financiare viitoare. Autofinanțarea este marja teoretică de care dispune întreprinderea pentru creșterea angajamentelor sale, în cursul exercițiilor ulterioare, fiind baza capacității de rambursare. În lipsa ei, creșterea capitalului se face cu dificultate externă, iar accesul la credite este practic exclus. Din acest punct de vedere, resursele externe apar ca un complement și nu un substitut al resurselor obținute pentru autofinanțare.

Un regim de autofinanțare pur are totuși niște limite, care explică nevoia de a recurge la finanțare externă. Raportul între nevoile și capacitățile financiare este inegal repartizat între întreprinderi. Unele au nevoi de finanțare care depășesc cu mult capacitățile lor imediate. Acesta este cazul unităților din domeniile de activitate care necesită un mare efort de investiții, pentru că tehnologia lor evoluează, pentru că necesități încă nesatisfăcute permit absorbirea unei producții sporite sau pentru că durata pe care trebuie angajate capitalurile este deosebit de lungă. Dacă aceste unități s-ar limita la o pură autofinanțare, ele ar trebui să renunțe la unele investiții și s-ar condamna la o stagnare tehnologică și la limitarea dezvoltării. Alte unități au, dimpotrivă, resurse prezente care le depășesc nevoile imediate de finanțare. Este cazul unităților din domeniile de activitate în care tehnologia e stabilizată sau posibilitățile de dezvoltare a producției sunt limitate. Într-un regim de pură autofinanțare, aceste unități ar avea excedente de capital inutilizabile (V. Ilie, 1999).

Necesitatea finanțării externe este evidentă. Costuri mai reduse se pot obține la creditele bancare și la împrumutul obligatar, dacă rata îndatorării este rezonabilă (Datorii/Capital propriu1). Dobânda plătită pentru împrumuturi reduce suma ce va fi supusă impozitării, în comparație cu dividendele care sunt considerate drept o distribuire a profitului. Luând în considerare costul împrumutului după impozitare, se poate ajunge la o finanțare cu costuri mai mici, fără implicațiile ce decurg dintr-o anumită structură a proprietății. Cele mai costisitoare surse rămân atragerile de noi capitaluri de la acționari datorită procedurii de emisiune de noi acțiuni și dividendelor ce urmează apoi a fi distribuite.

NECESITATEA FINANȚĂRII EXTERNE

Conducerea firmelor, mai ales în condițiile actuale extrem de schimbătoare, cu un mediu intern convulsionat social și politic și cu un mediu extern ostil, neprotejat și afectat de inflație și concurență neloială, presupune realizarea operativă de măsuri de reglare, adaptare a proceselor din unitățile economice, respectiv adaptarea deciziilor economice, tehnice și financiare care se impun. După stabilirea acestora, rolul activității financiare constă în fundamentarea și adaptarea de decizii financiare de completare a necesarului suplimentar de fonduri cerut de aceste reglări. În principal, serviciul financiar face rost de fondurile cerute de reglarea întregii firme, apelând la creditul bancar sau la piața de capital.

Astfel, în toate situațiile, creditul bancar, ca sursă de finanțare externă întreprinderii, contribuie în mod hotărâtor la finanțarea necesarului de fonduri și acoperirea deficitului de resurse pe termen mediu și lung sau pe termen scurt.

Procesul de consum care se organizează în întreprindere, cere un volum important de resurse mobilizabile prin repartiția financiară. Majoritatea acestor resurse sunt imobilizate în structura economică a firmei pentru o perioadă mai mare de timp (au un ciclu de rotație de peste 5 ani).

Dacă avem în vedere o întreprindere în funcțiune, necesarul de fonduri cu imobilizare pe termen lung apare în cazul unor acțiuni de refacere, dezvoltare, restructurare, creștere economică însemnată. Proiectele de investiții necesită mobilizarea unor resurse importante, care nu pot fi asigurate doar din fondurile proprii. Finanțarea acestor proiecte impune apelarea la sursele gestionate de sistemul bancar (credite pe termen mediu și lung).

Investițiile unei firme generează foarte rar lichidități pe termen scurt și de aceea, este importantă obținerea unei finanțări pe termen lung, care să împiedice luarea unor decizii ce au drept scop doar maximizarea profitului pe termen scurt. Acest tip de decizii afectează de obicei potențialul firmei de a produce profituri și în viitor.

În gestiunea financiară a firmei se înregistrază pe parcursul anului și decalaje între necesarul și existentul de disponibilități bănești. Aceste decalaje au ca și cauze principale diferența dintre imobilizările totale în activele firmei (mai mari) și fondurile proprii (mai mici), precum și dereglările în încasarea rezultatelor economice, dereglări care determină un deficit de trezorerie.

Prima cauză este prezentă în majoritatea întreprinderilor, ca un principiu de muncă, generat de existența în economie a unor surse ce pot fi solicitate pentru a realiza o activitate economică mai mare decât o poate acoperii capitalul propriu al firmei, precum și de motivația costului de atragere al capitalului de lucru. De accea, activele curente sunt acoperite doar parțial din capitalul propriu (fondul de rulment), cea mai mare parte urmează a fi finanțate pe seama obligațiilor firmei față de furnizori (pasive stabile) și față de bănci (creditul pe termen scurt).

A doua cauză provine din deficiențe ale decontărilor cu clienții, în condițiile blocajului financiar tot mai accentuat din economie. Prelungirea, peste limitele normale, ale perioadei în care activele circulante ale întreprinderii rămân sub forma de creanțe, face ca trezoreria firmei să înregistreze un deficit în favoarea capitalului de lucru (P. Bran, 1997).

În cazul unei politici ofensive de creștere a capacităților de producție sau de diversificare a activității prin cumpărarea de participații la alte societăți, capitalurile permanente absorbite în aceste active fizice sau financiare degajă un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment necesită apelarea la credite pe termen scurt.

Pentru o întreprindere, motivația contractării unui împrumut (recurgerii la finanțare externă) poate fi redată și prin următoarele aspecte:

Economia de timp – necesitatea de a obține banii mai repede;

Ușurința realizării acordurilor financiare – se apelează la un număr mai mic de investitori;

Nu este afectată structura proprietății – dacă sunt respectate condițiile contractuale impuse, nu se modifică controlul asupra afacerii;

Scutirea de impozit – plata dobânzilor reduce sumele ce vor fi impozitate.

Având în vedere aceste fenomene, sistemul băncilor comerciale răspunde, la solicitarea firmelor, prin acordarea de credite pe termen scurt adecvate decalajelor dintre activele curente, pe de o parte, și sursele proprii și datoriile din exploatare, pe de altă parte. În general, pentru firmele private, se are în vedere deficitul de resurse pe trimestre generat de constituirea unor stocuri de materii prime, combustibil, piese de schimb etc., precum și de efectuarea anumitor cheltuieli necesare producției și desfacerii, executării de lucrări și prestării de servicii.

O decizie optimă de finanțare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează relația contradictorie dintre creșterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii, folosire ce este însoțită de o rigiditate în finanțarea nevoilor mai mari decât cele minime și permanente) și necesitatea apelării la surse mobile, elastice de capitaluri, care să acopere nevoile temporare și să vină în completarea surselor proprii (apelare care este însoțită de o intensificare a controlului bancar în legătură cu utilizarea creditelor și cu garanția rambursării lor). Decizia este destul de complexă, dar criteriul de optim va fi realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate și diminuare a riscului, asigurând pe această bază îmbunătățirea situației financiare și creșterea valorii reale a întreprinderii prin prisma rezultatelor financiare obținute ( I. Stancu, 1994).

1.2. CREDITUL – SURSĂ EXTERNĂ DE FINANȚARE DE PE PIAȚA MONETARĂ

1.2.1.CREDITUL BANCAR. CONCEPT. ELEMENTE CONSTITUTIVE. PĂRȚI IMPLICATE

Între primele acte cu caracter economic care s-au petrecut între indivizi, când au trecut de la o formă de viață izolată, la o formă de viață socială, se presupune că a fost schimbul în natură și ca o consecință imediată a acestuia, a fost creditul. Creditul este tot un schimb, însă cu particularitatea că între momentele schimbului se intercalează factorul timp.

Termenul de „credit” este utilizat cu sensuri diferite, după cum este vorba de comerț (credit de furnizor, credit de cumpărător etc.), de contabilitate (antonimul „debitului”), de legislația fiscală („credit bancar” etc.).

Sombart definea creditul ca fiind „puterea de cumpărare când nu ai numerar”, iar pentru Gide acest termen reprezintă „schimbul unei bogății prezente, contra unei bogății viitoare”. În limbaj comun, a-i acorda cuiva credit, înseamnă, de fapt, a-i acorda încredere. Credit înseamnă și schimbarea unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.

Etimologia cuvântului „credit” este legată de participiul trecut al verbului latin „credea, credere” și anume „creditum”, prin acesta înțelegându-se credința celui ce dă unei persoane bunuri, sume de bani, că va primi în schimb valori echivalente. În limba română, cuvântul „credit” a pătruns în secolul al XVIII-lea, fiind preluat ca neologism din limba franceză (credit).

Creditul a apărut în Orientul Mijlociu, unde constituia monopolul marilor proprietari funciari și al preoților. Codul lui Hammurab tratează despre credit încă la începutul mileniului al II-lea î.e.n (V. Șchiopescu, I. Talpoș, S. Cerna, Liliana Donath, 1984).

Prin credit se înțelege „un ansamblu de relații economice în formă bănească prin care capitalul temporar disponibil, ca urmare a nesincronizării momentelor reproducției este reintrodus în circuitul economic” (V. Șchiopescu, I. Talpoș, S. Cerna, Liliana Donath, 1984). De fapt, creditul este capitalul care se acordă sau se obține, în diferitele sale forme, și doar circulația lui se face pe această cale numită a creditului.

Creditul poate fi înțeles și ca fiind „relația bănească între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă unei alte persoane numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri/ servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului” (C. Kirițescu, E.M. Dobrescu, 1998).

În practica bancară, operațiunea prin care o bancă împrumută unei persoane fizice sau juridice o sumă de bani, pe un anumit termen, în schimbul unei garanții morale sau materiale și a plății dobânzii ca preț al creditului, reprezintă creditul bancar.

Potrivit Legii bancare nr. 58/1998, credit este considerat „orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani”.

Creditul bancar apare deci ca un sistem de relații între întreprinderi și bănci, în cadrul căruia mijloacele bănești ale întreprinderilor, devenite temporar disponibile în conturile bancare ale acestor întreprinderi, ca și cele ale sistemului financiar devin, în urma mobilizării lor de către bănci, resurse ale sistemului de credit și sunt folosite prin redistribuire la acordarea de credite economiei.

Creditul bancar este un credit pe bani. Pentru bancă, acesta constă în punerea la dispoziția unui comerciant sau industriaș a unui anumit capital, pentru o perioadă determinată, cu scopul finanțării producției de bunuri sau circulației unor mărfuri.

Elementele esențiale ale creditului sunt:

Relația de creditare care se stabilește între cele două părți: creditorul (banca) și debitorul (solicitant, împrumutat). O parte esențială a relației de creditare urmărește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Obiectul creditului, adică capitalul împrumutat ce se angajează între subiecți în mod direct prin intermediul pieței creditului (piața monetară).

Scopul creditului este diferit, banca urmărește obținerea unui profit prin dobânda încasată ca preț al capitalului împrumutat, iar debitorul urmărește completarea resurselor proprii în vederea achiziționării unor bunuri sau desfășurării unei activități, care să-i permită rambursarea ratelor scadente și a dobânzii și obținerea propriului profit.

Dobânda ca preț al capitalului împrumutat, care pentru bancă trebuie să asigure acoperirea cheltuielilor de funcționare și obținerea unui profit, iar pentru împrumutat, dobânda trebuie să fie posibil de suportat și să nu genereze pierderi financiare.

În cadrul unei relații de credit bancar intervin, ca părți implicate :

pe de o parte, creditorul, adică banca, care transformă capitalurile disponibile din economie în capitaluri productive, prin transferarea acestora din mâna celor care le posedă în mâna celor care le pun în funcțiune;

pe de altă parte, debitorul (solicitantul) care poate fi un agent economic, populație și statul.

Creditul bancar reprezintă principala sursă pentru asigurarea fondurilor bănești necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei, acoperind orice scop al debitorului în condițiile stabilite de bancă.

1.2.2. ROLUL ȘI IMPORTANȚA CREDITULUI BANCAR

Importanța creditului pentru economie este dată de rolul acestuia, de pârghie economico-financiară, exercitând o influență deosebită asupra creșterii economice și stabilității economiei, prin funcțiile pe care creditul le îndeplinește (V. Șchiopescu, I. Talpoș, S. Cerna, Liliana Donath, 1984).

Astfel, prin funcția distributivă a creditului se asigură de către bănci mobilizarea mijloacelor bănești temporar disponibile din economie și redistribuirea acestora pe calea creditului spre diferite sectoare și ramuri de activitate cu deficit de mijloace de finanțare. Disponibilitățile bănești se referă la surplusul de capital degajat în conturile bancare ale întreprinderilor, în conturile de economii ale populației sau eliberat de către sistemul financiar, surplus aflat temporar sub formă inactivă. Redistribuirea acestor disponibilități în favoarea întreprinzătorilor, sporește puterea de acțiune productivă a capitalului și contribuie la o creștere reală a avuției societății.

Creditul, prin intensificarea procesului de centralizare al capitalului, conferă o forță financiară deosebită firmelor care beneficiază de el, plasându-le într-o poziție avantajoasă, ceea ce transformă creditul într-un mijloc eficace de concurență.

Creditul permite firmelor care beneficiază de el să câștige timp, pentru că crează posibilitatea sporirii producției fără a mai fi nevoie să se aștepte acumularea și capitalizarea plusvalorii aduse de capitalul propriu. Această operativitate în procurarea surselor de finanțare, conferă o mai mare elasticitate economiei, creând astfel premisele unei mai bune capacități de adaptare la cerințele pieței interne și externe și asigurând creșterea eficacității marginale a capitalului. Se asigură astfel o creștere a gradului de concentrare a capitalului.

Creditul dobândește o importanță deosebită și în procesul de transformare a economiilor în investiții. Economisirea fără investire constituie o tezaurizare și reprezintă un factor dezechilibrant și cu efecte de recesiune asupra economiei. Creditul este cel care asigură transformarea economiilor, considerate capitaluri pasive, inactive, în investiții , capitaluri productive, active, reprezentând astfel un factor de creștere economică.

Creditul îndeplinește și funcția de emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în economie. Această funcție este indispensabilă într-o economie dinamică, în care activitatea de producție și circulație are nevoie de un volum mereu sporit și în același timp elastic de instrumente bănești. Utilizarea creditului ca instrument de creație monetară și implicit de reglare a dinamicii producției, poate constitui germenul unui dezechilibru în economie, în sensul sporirii necesarului obiectiv reclamat de producția și circulația mărfurilor. Pentru ca emisiunea suplimentară de bani prin intermediul creditului să sprijine economia este necesar să existe mijloacele de producție și forța de muncă disponibile; rezultatul final- produsul- să aibă desfacere asigurată; recuperarea sumelor acordate să fie efectuată într-un termen scurt.

Acordarea creditului de către bănci presupune și o analiză riguroasă a calității, reputației și bonității debitorului, ca urmare a riscului pe care creditul îl atrage. Se urmărește astfel promovarea afacerilor eficiente, rentabile și diminuarea inițiativelor economice păguboase, nerentabile. Deci, prin credit se realizează selecția investițiilor din economie pe criterii de rentabilitate, în vederea dezvoltării unei economii durabile și eficiente.

Creditul ușurează desfacerea mărfurilor pe scară mare. Comerciantul detailist obține mărfuri pe credit în schimbul unui efect comercial pe care, comerciantul angrosist, îl poate sconta la o bancă, procurându-și resurse de finanțare înainte de scadența efectelor.

Contribuția creditului la reglarea cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de o parte, și a stocurilor, pe de altă parte, face din acesta un factor de asigurare a stabilității prețurilor.

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale, prin diferitele sale forme în special în comerțul exterior, cu predilecție pentru stimularea exporturilor, dar și pentru derularea normală a operațiunilor de import-export.

În societatea modernă, creditul bancar are menirea de a suplimenta resursele proprii ale întreprinderilor economice de stat, private sau mixte, pentru desfășurarea în bune condiții a activității curente, evitând întreruperile în ciclul de exploatare sau pentru sprijinirea investițiilor. El îndeplinește rolul de instrument al creșterii producției, al extinderii pieței de desfacere și în general al dezvoltării economice și al progresului social. Creditul servește finanțării extinderii și modernizării producției sau a desfacerii (achiziționarea de materii prime, de resurse energetice, de stocuri de marfă, de echipament tehnologic), dar totodată și finanțării procesului economic și creșterii nivelului vieții (construirea de noi căi de comunicație, locuințe și creării unor facilității de cumpărare pentru consumator).

Deci, pentru o întreprindere, importanța creditului (privită astfel la nivel microeconomic) este evidentă: ca și sursă de finanțare externă, creditul reprezintă o sursă suplimentară de finanțare a activului ciclic imobilizat (de exemplu în stocuri de produse finite), a activității de exploatare pe lângă capitalul propriu și autofinanțare, oferind posibilitatea întreprinderii să facă față decalajului temporar existent între încasările și plățile de exploatare. Pe de altă parte, prin recurgerea la credite se poate asigura finanțarea ciclului de investiții și pe această bază crearea perspectivelor de dezvoltare viitoare ale întreprinderii.

1.2.3. TIPOLOGIA CREDITELOR BANCARE

Păstrându-și în permanență însușirea de a fi canalul de circulație a capitalului împrumutat, creditul îmbracă numeroase forme, care pot fi clasificate după o serie de criterii (V. Șchiopescu, I. Talpoș, S. Cerna, Liliana Donath, 1984; G.M. Imireanu, 1995). Deși unele dintre aceste credite nu sunt bancare propriu-zise, toate se derulează prin bănci (deci ca oparațiuni bancare și de aceea au fost incluse în diverse clasificări).

Din punct de vedere al calității creditorului, creditul apare ca și:

Creditul comercial – apare în sfera schimbului, fiind legat de actul de vânzare-cumpărare. Este acel credit în care creditorul este o persoană fizică sau juridică nebancară și care are ca și obiect marfa. El apare atunci când un furnizor acceptă o amânare de plată, situație în care își finanțează temporar clientul. O caracteristică a acestei forme de credit este că volumul său variază în strânsă legătură cu fazele ciclului de producție, în sensul că în fazele de sporire a volumului producției, numărul și amploarea operațiunilor de credit comercial cresc și invers. Volumul creditului comercial este obiectiv limitat de capitalul industrial disponibil, de regularitatea revenirii acestui capital în formă bănească etc.

Creditul bancar – este acel credit în care creditorul este o bancă sau o instituție de credit. Este forma cea mai răspândită de credit în prezent, o parte a creditului comercial transformându-se înainte de scadență în credit bancar prin scontarea cambiilor. O caracteristică a creditului bancar este faptul că mișcarea sa nu e limitată la cadrul îngust al creditului comercial, realizând distribuirea și redistribuirea capitalurilor disponibile din economie.

Din punct de vedere al calității debitorului se pot delimita două forme de credit:

Creditul privat – acordat societăților comerciale, comercianților persoane fizice și altor persoane particulare și care se realizează prin instrumentele de plată și de credit, virări în contul curent în baza contractului de credit încheiat. Creditul privat este, de regulă, un credit pe termen scurt.

Creditul public – este creditul în care intervine statul, fie pentru a acorda credite persoanelor private, fie dimpotrivă, pentru a lua împrumuturi de la acestea din urmă. Baza creditului public o reprezintă bonurile de tezaur.

După scopul pentru care a fost solicitat creditul distingem:

Creditul de consum – reprezintă, din punct de vedere istoric prima formă de credit, suma împrumutată fiind utilizată de debitor pentru procurarea de bunuri de consum și de servicii, adică satisfacerii unor nevoi directe și imediate. Din punct de vedere economic, are o importanță secundară, soarta restituirii împrumutului depinzând de înțelepciunea celui care acordă creditul. Acest credit se acordă cu prudență de către bănci, având în vedere riscurile pe care le prezintă, deoarece dificultățile economice generează aceste solicitări.

Creditul de producție – este acel credit care constă în procurarea de mijloace destinate acoperirii cheltuielilor productive. Acest credit este calea prin care capitalurile sterile, inactive, trec din mâna celor care nu le pot da o întrebuințare, în mâna celor activi, cu inițiativă, întreprinzători. Se pot distinge următoarele forme de credit de producție:

b1) creditul pentru investiții – este solicitat și acordat în scopul de a folosi la procurarea sau dotarea cu mașini, echipamente de producție sau construcția de întreprindere;

b2) creditul de exploatare – este acordat în vederea acoperirii cheltuielilor de producție ale întreprinderii în funcțiune (procurarea de mijloace de muncă, materie primă, plata salariilor etc.);

b3) creditul de speculație – este utilizat pentru crearea sau valorificarea unei anumite conjuncturi favorabile consolidării financiare a întreprinderii debitoare.

Creditul de circulație – este cel acordat pentru acoperirea cheltuielilor de stocare și transport a mărfurilor ca avans pentru marfa vândută și neîncasată, pentru tratele și biletele la ordin emise, pentru acoperirea altor cheltuieli de circulație.

După obiectul creditului distingem:

Creditul în bunuri sau mărfuri – se întâlnește când vânzarea unei mărfi se face pe credit, fiind astfel forma în care apare de regulă creditul comercial, deși obiectul propriu-zis al creditului nu îl constituie marfa, ci contravaloarea în monedă a mărfii respective.

Creditul în monedă – este forma caracteristică a creditului bancar, acordarea și rambursarea împrumutului, achitarea dobânzii se face în monedă. Acest credit la rândul său se poate împărți în: credit în numerar, credit în cont, credit în efecte de comerț.

Credit în credit – este acea formă de credit în care obiectul creditului nu îl reprezintă capitalul (marfa, moneda, efecte de comerț), ci asigurarea pe care banca o dă pentru clientul ei, că acesta își va onora obligațiile; apare prin acceptarea și avalizarea cambiilor emise de debitor, creditorul asumându-și răspunderea solidară cu debitorul în caz de neexecutare sau insolvabilitate a debitorului.

Din punct de vedere al modului de garantare, există două forme de credit:

Credit real (garantat sau acoperit) – se bazează pe un gaj sau pe un depozit. Acesta poate fi la rândul său:

a1) credit mobiliar, pe bază de gaj de mărfuri sau gaj de titluri (lombard);

a2) credit imobiliar, garantat cu bunuri imobile (clădiri sau terenuri), denumit și credit ipotecar, de la forma juridică sub care se constituie garanția.

Credit personal (neacoperit) – are la bază încrederea în calitatea umană a persoanei care face promisiunea de plată (debitorul); acesta poate fi:

b1) credit individual („credit în alb”) când se acordă direct unei persoane fără nici o formalitate;

b2) credit cu gir personal, când o terță persoană intervine în operațiunea de creditare, garantând rambursarea pe propria sa răspundere morală;

b3) credit cu gir colectiv, când mai multe persoane garantează rambursarea creditului la scadență.

După tehnica de acordare, distingem:

Credit simplu – este acel credit de care debitorul poate dispune în totalitate și pe întreaga perioadă pentru care i-a fost acordat.

Credit în cont curent – este acea formă de credit ce permite debitorului folosirea în totalitate sau parțială a acestuia, plătind dobânzi doar pe perioada folosirii și pentru suma efectiv utilizată.

Credit de acceptare – apare atunci când banca preia obligațiunea debitorului ințial de a rambursa împrumutul la scadență (prin acceptarea sau avalizarea unei trate).

După întinderea drepturilor creditorului putem avea:

Credit denunțabil, când creditorul își rezervă dreptul ca oricând, înainte de scadență, cu aviz sau fără aviz, să ceară restituirea creditului acordat.

Credit nedenunțabil, când creditorul nu poate solicita rambursarea creditului decât la scadență.

Credit legat, când creditorul condiționează acordarea creditului, de utilizarea pentru cumpărarea de produse de pe piața creditorului, fiind o operațiune de finanțare externă.

După modul de rambursare a creditului, există:

Credit amortizabil – apare atunci când rambursarea se realizează în rate egale sau inegale, la intervale de timp fixate cu anticipație, amortizarea vizând sau nu și dobânda.

Credit neamortizabil – este acela care se rambursează integral, la scadență.

În funcție de scadența sau perioada de timp pentru care se acordă, creditele se pot clasifica în:

Credit pe termen scurt – considerat creditul cu o scadență mai mică de 1 an, de regulă câteva luni.

Credit pe termen mijlociu (mediu) – cu o scadență cuprinsă între 1 până la 5 ani, acordat în special sectorului construcțiilor imobiliare, inclusiv de locuințe.

Credit pe termen lung – cu scadență de peste 5 ani, destinat finanțării proiectelor de investiții, acțiunilor de cercetare-dezvoltare, protecției și refacerii mediului înconjurător.

Din punct de vedere al zonei geografice unde este acordat creditul (sau de proveniență), distingem credite interne și credite externe.

Pe lângă formele de credit enumerate mai sus, pot fi amintite și următoarele:

Credite guvernamentale – sunt acelea pentru care calitatea de creditor o are guvernul unui stat. Sunt practicate între țări prin societăți bancare sau alte instituții de credit specializate ale acestora.

Credite acordate de instituții financiare internaționale – sunt cele acordate de Fondul Monetar Internațional, Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare.

Credite consorțiale – acordate de un grup de bănci, format temporar, fără personalitate juridică (consorțiu bancar), pentru investiții, lucrări de anvergură (construcții de aeroporturi, de porturi, autostrăzi etc. ) unui beneficiar dintr-o țară terță.

Credit revolving – este o formă de credit prin care suma acordată clientului se reconstituie în mod automat, pe măsura efectuării rambursărilor, fără o altă avizare; poate fi revocabil sau irevocabil.

Credit documentar – reprezintă orice angajament prin care banca, denumită bancă garantă, se angajează în mod ferm față de un client al ei (debitor principal) ca în cazul în care acesta nu va plăti la termen o sumă determinată sau nu va executa un angajament asumat prin contract, banca va plăti ea însăși contravaloarea în favoarea unei persoane fizice sau juridice, denumită beneficiar.

Factoringul – reprezintă un transfer de creanțe comerciale de la titularul lor la o bancă comercială sau instituție financiară specializată, care se angajează să recupereze valoarea lor (facturi, efecte de comerț, alte creanțe), asumându-și în același timp și riscul nerecuperării. Această operațiune ar putea fi transpusă lapidar astfel: factoring=credit+asigurarea încasării+gestiunea urmăririi și încasării creanțelor.

În concluzie, se poate afirma că structura creditelor poate fi urmărită din următoarele puncte de vedere:

Structura creditelor privită prin prisma regimului diferențiat de creditare, reflectă acoperirea materială a banilor și realizarea echilibrului monetar.

Structura creditelor privită prin prisma conturilor prin care se acordă și se evidențiază acestea, reliefează aspecte importante legate de oportunitatea și elasticitatea în creditare.

Structura creditelor privită prin prisma obiectivelor de creditare, scot în evidență felul în care sunt plasate creditele în activele formate în întreprindere.

Structura creditelor privită prin prisma ramurii economice creditate, arată destinația creditelor.

CAPITOLUL 2

CREDITAREA AGENȚILOR ECONOMICI

2.1. CREDITE PE TERMEN SCURT

2.1.1. CATEGORII DE CREDITE PE TERMEN SCURT

În vederea asigurării fondurilor necesare desfășurării în bune condiții a activității curente, întreprinderea apelează la credite pe termen scurt, acestea constituind o componentă însemnată a resurselor financiare ale întreprinderii și totodată un instrument al planului de trezorerie.

Creditele pe termen scurt se acordă de către bănci pe o perioadă de până la 12 luni pentru agenții economici înscriși în Registrul Comerțului, care prezintă garanții ferme, au cont la bancă și lucrează rentabil.

Aceste credite prezintă o mare varietate, au trăsături caracteristice diferite în funcție de obiect, durată, cost și modalități practice de acordare-rambursare.

Principalele categorii de credite pe termen scurt de care poate beneficia un agent economic sunt:

CREDITE DE TREZORERIE

Creditele de trezorerie, denumite și credite globale de exploatare sau credite pentru capitalul de lucru, reprezintă ajutoarele pe termen scurt cu caracter subiectiv, care au ca și obiect asigurarea echilibrului trezoreriei curente a firmei.

Nevoile acoperite prin creditele de trezorerie sunt cele legate de decalajul existent între plățile și încasările din exploatare determinate de caracterul ciclului de exploatare și de unele fenomene accidentale care se pot manifesta, cum ar fi întârzierea livrărilor.

La acordarea acestor credite, singura preocupare a băncii, în afara cunoașterii bonității debitorului, este de a se convinge asupra solvabilității pe termen scurt a acestuia. Aceste credite comportă un risc relativ important ca urmare a faptului că nu sunt garantate cu active certe.

Volumul creditelor de trezorerie se stabilește pe seama planului de trezorerie întocmit de agentul economic la începutul trimestrului.

Aceste credite îmbracă diferite forme în funcție de durată sau obiectul lor:

Facilitatea de casă

Facilitatea de casă este un credit de trezorerie destinat să acopere decalajul de scurtă durată care poate apărea la un moment dat în trezoreria unei întreprinderi datorită perturbării echilibrului financiar curent.

Astfel de credite se acordă regulat pentru plăți salariale, furnizori, fiind legate de o insuficiență a fondului de rulment al întreprinderii și care este satisfăcută printr-un aport bancar structural pentru ecartul pasager.

Durata creditului variază de la câteva zile, la câteva săptămâni, cel mult o lună, drept garanție sunt considerate încasările generale prevăzute pentru viitorul apropiat, iar suplețea în utilizare conferă întreprinderii avantaje însemnate.

Creditul sezonier

Acordarea acestui credit are în vedere necesitățile de finanțare care apar în activitățile sezoniere, este vorba de situațiile în care producția (veniturile) au un caracter sezonier, iar consumul (cheltuielile) au caracter de regularitate (cazul producției agroalimentare), sau dimpotrivă, producția (veniturile) sunt regulate, iar consumul (cheltuielile) au oscilații mari sezoniere (cazul industriei de jucării, confecții, articole sport de iarnă).

Întreprinderile înregistrează deficite de trezorerie temporare, ca urmare a caracterului ciclic al activității, dar care în mod normal se acoperă în sezoanele următoare. Obiectul creditului și durata sunt determinate, iar acordarea creditului este condiționată de prezentarea unui plan de finanțare sezonieră.

Creditul de legătură (creditul-releu)

Apelarea la acest tip de credit apare ca urmare a necesității de fonduri cu caracter permanent (pentru investiții) resimțite de o întreprindere, fiind denumit și credit de sudură sau credit legat de o operațiune financiară, deoarece asigură efectuarea primelor cheltuieli (plăți), până la obținerea unui credit pe termen lung, a unui împrumut obligatar sau realizarea unei emisiuni de acțiuni. Aceste credite servesc până în momentul procurării capitalului permanent necesar finanțării nevoii permanente.

Creditul pentru mobilizarea efectelor financiare

Procedura de acordare a creditului are la bază mobilizarea unui bilet la ordin, emis de întreprindere, în favoarea băncii, în schimbul unei sume a cărei cuantum și durată sunt specificate în biletul la ordin, acesta fiind un efect financiar și nu unul comercial, nefiind legat de o tranzacție comercială. Volumul creditului este astfel dat de suma înscrisă pe efect, mai puțin cheltuielile financiare ale băncii (agios).

Principalul avantaj al acestui credit constă în costul mai redus comparativ cu creditele acordate prin cont curent, ca urmare a duratei determinate de angajare (până la 90 de zile) și a sumei determinate. În plus conferă băncilor posibilitatea de refinanțare prin rescontarea efectelor la o altă bancă sau la Banca Centrală.

Dezavantajul acestui credit ar fi tocmai suplețea redusă în utilizare, el limitează creditul la valoarea înscrisă în efect și la durata prevăzută, ceea ce impune o foarte bună dimensionare a mărimii creditului pentru a se evita creditele inutile sau cele insuficiente. Nerambursarea la termen a creditului atrage expunerea la rigorile dreptului cambial.

Creditul pe termen scurt (spot)

Specific acestui tip de credit este că se acordă de la o zi la alta marilor întreprinderi, nu presupune o aprobare scrisă sau orală a băncii și nici stabilirea unui plafon, ci se folosește în cazurile când în mod accidental, contul de disponibilități al întreprinderii devine creditor. Tocmai de aceea, de regulă, aceste credite se acordă clienților bancari foarte buni, cu bonitate cunoscută și recunoscută.

Acordarea creditelor de trezorerie se poate realiza prin intermediul contului curent, care poate fi cont curent simplu și scontul în cont curent.

Contul curent simplu – se mai numește și avansul în cont curent, care constă în deschiderea de către bancă a unei linii de credit până la concurența unui anumit plafon și pe o durată determinată. Pentru creditele prin cont curent nu se stabilesc scadențe calendaristice certe de rambursare, creditarea se caracterizează prin simplitate și suplețe.

Scontul în cont curent – este o variantă a creditului prin cont curent simplu, caracterizată prin garantarea plafonului aprobat prin depunerea spre păstrarea băncii a portofoliului de efecte comerciale de care dispune întreprinderea, creditul apărând astfel ca un fel de avans dat întreprinderii în contul acestor efecte. Existența garanției determină o reducere a nivelului dobânzii practicate de către bancă.

CREDITE DE MOBILIZARE

Aceste credite presupun mobilizarea pe lângă aparatul bancar a creanțelor firmei, respectiv transformarea creanțelor la termen în lichidități la vedere, garantarea creditelor realizându-se cu activele financiare ale întreprinderii: trate (cambii), bilete la ordin.

Formele creditelor de mobilizare sunt:

Creditul de scont

Scontarea constă în aceea că beneficiarul unui efect de comerț poate să-și transforme creanța pe care o are asupra unui terț într-o sumă lichidă, fără a mai aștepta scadența.

Operațiunea de scontare reprezintă o operațiune de creditare și nu o achiziție reală de creanțe, cel care a vândut trata și a încasat banii (creditul), rămâne răspunzător de achitarea acesteia la scadență.

Transmiterea spre încasare a efectului comercial către bancă se realizează prin operațiunea de andosare (gir), care facilitează circulația cambiilor. Toți cei care andosează (semnând pe verso-ul documentului) rămân solidari răspunzători pentru plata cambiei la scadență, împreună cu trasul.

Desfășurarea operațiunii de scontare are loc în felul următor: întreprinderea depune trata la bancă; a doua zi ea primește un credit în cont, la nivelul valorii nominale a tratei mai puțin taxa de scont sau agios, banca urmând să încasaze creanța la scadență sau are posibilitatea de refinanțare pentru întregirea lichidităților prin scontarea efectelor înainte de scadență la BNR. Rambursarea creditului la scadența efectului scontat trebuie asigurată de către tras, în cazul cambiei sau de către emitent, în cazul biletului la ordin.

Operațiunea de scontare se derulează în limita unui plafon de scont denumit plafon-trăgător sau autorizație globală de scont determinată după următoarea formulă:

Cifra de afaceri x Nr. mediu zile credit-client

Plafon-trăgător = (2.1)

90

Efectele sunt acceptate spre scontare doar pentru o scadență de până la 3 luni. Efectele insuficient de sigure pot fi refuzate la scontare.

Volumul creditului (S) se determină pornind de la valoarea tratei (V), taxa scontului (Tx) și numărul de zile rămase până la scadență (NZ), astfel:

(2.2)

Principalele avantaje ale creditului de scont constau în obținerea cu relativă ușurință, este cel mai puțin scump ca urmare a faptului că banca este protejată împotriva riscului de neplată prin dreptul cambial. Drept inconveniente ale acestui tip de credit, ar putea fi considerate, lipsa de suplețe și neconcordanța în timp și valoric între nevoia de lichiditate și volumul efectelor disponibile de scontat.

Creditul pentru mobilizarea creanțelor comerciale

Această modalitate de creditare are în vedere nu scontarea unor creanțe individuale, ci gruparea acestora după criteriul timpului în care au fost emise și tragerea pentru ele a unui singur bilet la ordin în vederea prezentării la scontare, atenuând astfel carențele creditului de scont. Biletul la ordin regrupează creanțele emise într-o perioadă de 10-15 zile, cu scadențe individuale în jurul a 10 zile. Termenul minim de rambursare a creditului este de 10 zile și nu poate depăși 90 de zile. Această modalitate de creditare este utilizată în cadrul relației băncii cu clienții buni, căci atrage un risc mai mare, ca urmare a faptului că creanțele rămân în proprietatea clientului băncii .

Creditul pentru mobilizarea creanțelor asupra clienților din străinătate

Pentru a favoriza exportul, Banca Centrală stimulează Băncile Comerciale să utilizeze această procedură de mobilizare a creanțelor asupra partenerilor străini, prin rescontarea creanțelor în condiții relativ avantajoase.

Operațiunea se desfășoară astfel: pentru mărfurile exportate furnizorul emite un bilet la ordin, pe care-l scontează la banca sa comercială, obținând în schimb un credit, la valoarea mărfurilor exportate, pentru a-și achita partenerii; banca poate resconta efectul la BNR pentru a-și asigura lichiditățile necesare. De regulă acest credit se poate acorda pentru o durată care poate merge până la 18 luni, transformându-se într-un credit pe termen mijlociu.

Vânzarea creanțelor către societăți specializate (factoringul)

Factoringul reprezintă un mecanism de finanțare pe termen scurt (maxim 180 de zile) de către bancă prin preluarea facturilor (creanțelor) de la clientul beneficiar al acestora, contra unei sume de bani denumită agio. Această operațiune are la bază un contract de factoring încheiat între „aderent” (furnizor) și o bancă denumită „factor”, prin care aceasta din urmă asigură finanțarea, urmărirea creanțelor și protecția contra riscurilor de credit, în schimbul cedării de către aderent a creanțelor în favoarea băncii. Banca percepe o taxă pentru fiecare factură acceptată. Operațiunea nu reprezintă un credit propriu-zis, ci o vânzare-cumpărare de creanțe cu riscurile corespunzătoare.

Acceptarea de către o bancă a facturilor de la aderenți presupune agrearea de către bancă în primul rând a debitorului final.

Avantajele factoring-ului pentru întreprindere constau în recuperarea lichidităților și transferul de risc, precum și o simplificare a gestionării contului clienți.

Credite pe stocuri (warrants)

Acordarea creditului este condiționată de garantarea acestuia cu anumite stocuri de mărfuri gajate și depuse în depozite generale sau antrepozite pentru care se eliberează documentul numit „recipisa warrant”. „Recipisa warrant” este un titlu de credit și totodată un titlu de proprietate asupra stocurilor respective, iar warrantul atestă existența mărfurilor cantitativ, calitativ, valoric. Acest document se transmite prin andosare sau se poate depune la o bancă în gaj pentru a obține un credit. Debitorul nu poate ridica mărfurile din depozitul general fără ambele documente (recipisa+warrantul). Pentru categoriile de stocuri care reclamă cheltuieli mari cu transportul și depozitarea, banca poate admite constituirea lor în custodia debitorului, fără a mai fi depozitate într-un antrepozit.

CREDITE DE PREFINANȚARE

Creditele de prefinanțare sunt specifice unor operațiuni care vizează: finanțarea lucrărilor publice, facilitarea exporturilor, obligațiuni pe cauțiune.

Creditul de finanțare a lucrărilor publice

Acest credit are în vedere acoperirea temporară a necesităților de plăți ale întreprinzătorilor care livrează marfă sau prestează servicii statului, de către instituțiile financiare, până în momentul încasării contravalorii de la buget, deci o prefinanțare a întreprinzătorilor, în limitele unor plafoane de credite până la concurența a 75%-100% din valoarea lucrărilor.

Băncile Comerciale pot prelua asupra lor acordarea creditului, dar cu avalul instituției financiare, care preia o parte din risc contra unui comision.

Creditul pentru prefinanțarea exporturilor

Acest tip de credit urmărește încurajarea exporturilor care se fac cu comandă fermă sau fără comandă fermă: credit-cumpărător, credit-furnizor, credit pentru realizarea de prototipuri ce urmează a fi prezentate la târguri și expoziții internaționale, credit pentru prospectarea piețelor străine etc.

Obligațiuni pe cauțiune

Pot fi acordate de către administrația fiscală sub forma amânărilor de la plata obligațiilor fiscale (taxe vamale, TVA etc.) și echivalează cu anumite împrumuturi acordate de la bugetul de stat, pe termene cuprinse între 2-4 luni , dar pentru care este necesară cauțiunea unei bănci.

CREDITE PENTRU FINANȚAREA STOCURILOR ȘI ACTIVELOR CONSTITUITE TEMPORAR

Formarea unor stocuri și efectuarea de cheltuieli în afara activelor cuprinse în planul de trezorerie, se datorează unor cauze economice determinate de primirea în avans a unor materii prime, întreruperea producției, greutăți în expedierea produselor finite. Aceste credite se acordă peste cele avute în vedere în situația de trezorerie, termenul maxim de creditare este de 12 luni.

CREDITE PENTRU FINANȚAREA STOCURILOR SEZONIERE

Specificul procesului de producție în întreprinderile care prelucrează materii prime agricole, solicită din partea acestora să constituie stocuri, care se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăși însă 12 luni. Pentru constituirea stocurilor sezoniere, agenții economici pot beneficia de credite pe perioada de constituire.

CREDITE PENTRU FINANȚAREA ACTIVITĂȚII DE EXPORT

Aceste credite se acordă pe perioada de producție, pentru procurarea de materii prime, materiale, semifabricate, subansamble etc. din tară și din import, pentru realizarea de produse cu desfacere la export. Creditarea se realizează pe perioada de la livrarea produselor și până la încasarea contravalorii acestora de la partenerii externi (M. Toma, F. Alexandru, 1998; N. Hoanță, 1998).

Sfera creditelor pe termen scurt este foarte largă și variază de la o bancă comercială la alta, fiind posibilă acordarea și a altor categorii de credite pe termen scurt pe lângă cele prezentate.

2.1.2. DIMENSIONAREA NECESARULUI DE CREDITE PE termen scurt

Metodele de previziune aplicate de întreprinderi le permit să anticipeze pe termen scurt condițiile realizării echilibrului financiar curent între încasări și plăți, să pună în evidență eventualele deficite sau excedente de trezorerie, căci nu se poate realiza decât în mod excepțional o echilibrare valorică și în timp între încasări și plăți.

Variațiile volumului de activitate al întreprinderii de la un trimestru la altul, impun ca necesarul permanent de active circulante să fie finanțat, în măsura posibilităților, din capitaluri permanente (fond de rulment), iar nevoile care apar în perioadele de vârf ale activității să fie finanțate prin resurse temporare.

În general, întreprinderile care au un ciclu de fabricație lung și o valoare adăugată importantă, au nevoie de fonduri de rulment importante, pe când cele a căror ciclu de fabricație e scurt și valoarea adăugată mică, au nevoie de fonduri de rulment mai puține. Mai mult, adoptarea unor politici ofensive de creștere a capacității de producție sau de diversificare a activității, face ca, capitalurile permanente absorbite în aceste active fizice sau financiare să degaje un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment.

Acoperirea deficitului de resurse permanente (a fondului de rulment), a decalajului în timp între nevoi și resurse, între încasări și plăți, necesită apelarea la un sprijin bancar, sub forma creditelor pe termen scurt. Deci, între mărimea creditului bancar și fondul de rulment (la un nivel dat al nevoii de fond de rulment) există o legătură inversă; intervenția creditului pe termen scurt reglează operativ nevoile de finanțat cu sursele acoperitoare.

Determinarea creditelor de trezorerie se face conform planului de trezorerie întocmit de agentul economic la începutul trimestrului, pe baza datelor contabile din trimestrul anterior, a programelor de activitate și de desfacere, potrivit contractelor și comenzilor de aprovizionare și livrare, precum și a altor documente din care să rezulte evoluția raportului între totalul stocurilor și cheltuielilor, pe de o parte, și totalul resurselor și încasărilor, pe de altă parte, în perioada curentă.

Datele din planul de trezorerie sunt analizate și verificate de banca creditoare, urmărindu-se realitatea lor. În finalul planului de trezorerie se determină deficitul sau excedentul de trezorerie. Excedentul de trezorerie exprimă volumul creditelor care pot fi rambursate în perioada curentă, iar deficitul de trezorerie indică volumul noilor credite de care poate beneficia agentul economic, peste cele provenite din trimestrul anterior.

O subevaluare sau supraevaluare a necesităților de finanțare pe termen scurt se poate reflecta negativ în situația lichidității financiare și a capacității de plată a agentului economic, creând pe parcursul anului, fie excedent de lichidități, ce nu-și găsesc un plasament convenabil, fie deficit de lichidități, care nu poate fi acoperit la timp și în mod economicos.

Planul de trezorerie se întocmește astfel:

Stocuri, cheltuieli și alte active conform bilanțului din care: active imobilizate în stocuri degradabile, clienți litigioși, etc.;

Cheltuieli necesare realizării desfacerilor în perioada curentă ( plați pentru aprovizionări cu mărfuri, materiale, combustibil, energie, amortizări, salarii, impozite, etc.);

Total stocuri și cheltuieli la sfârșitul trimestrului curent (1+2);

Capital de producție;

Surse atrase;

Incasări în perioada curentă (din vânzarea mărfurilor, avansuri, aconturi, alte încasări );

Credite bancare totale (existente anterior);

Total resurse și încasări (4+5+6+7);

Deficit de trezorerie (3-8);

Excedent de trezorerie (8-3).

Creditarea pe baza planurilor de trezorerie poartă denumirea de creditare pe baza golurilor de casă, garantarea creditului făcându-se cu întreaga avere a întreprinderii (mai puțin mijloacele fixe), fiind deci o creditare globală și nu una pe obiect.

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, decizia de finanțare pe termen scurt a ciclului de exploatare, va face un arbitraj între creditele de trezorerie și creditele de scont posibile de mobilizat la bănci pentru acoperirea deficitului de trezorerie, pe baza analizei temeinice a costului real al acestora.

2.2. CREDITELE PE TERMEN MEDIU ȘI LUNG

2.2.1. TIPURI DE CREDITE PE TERMEN MEDIU ȘI LUNG

Pentru activitatea de investiții, agenții economici pot beneficia de credite pe termen mediu și lung pentru completarea surselor proprii (urmare a decalajului dintre perioada de constituire a surselor proprii și cea de efectuare a plăților).

Creditele pe termen mediu și lung sunt practic destinate finanțării activelor imobilizate, acoperirii necesarului de fonduri cu imobilizare pe o perioadă mai îndelungată, contribuind astfel la consolidarea capitalurilor permanente ale agentului economic.

Din punct de vedere al obiectului creditării, aceste credite sunt considerate credite pentru investiții, putându-se acorda sub două forme (M. Gust, 1999):

Credite pentru echipamente în completarea surselor proprii pe termen mediu și lung – se acordă pentru realizarea următoarelor obiective de investiții:

dezvoltarea, modernizarea, retehnologizarea obiectivelor de investiții, a capacităților de producție, a utilajelor, mașinilor și instalațiilor, a clădirilor și construcțiilor existente;

procurarea de mașini, utilaje, mijloace de transport;

cumpărare de active fixe, materiale, etc;

realizarea de noi obiective și/sau capacități de producție;

achiziționarea de tehnologii de vârf, linii de fabricație complexe.

Credite în valută pe termen mediu și lung – au în vedere finanțarea următoarelor acțiuni:

modernizarea și dezvoltarea capacităților de producție;

retehnologizarea procesului de producție;

achiziționarea din import de mașini, utilaje, tehnică de calcul, instalații tehnologice, mijloace de transport.

Folosirea creditelor în valută, respectiv efectuarea plăților, se face cu respectarea prevederilor Regulamentului operațiunilor valutare. De regulă, rambursarea acestor credite se realizează pe seama încasărilor în valută obținute din activitatea de export a împrumutaților.

În practica curentă, deși se referă la același obiect al creditării, din punct de vedere al termenului de acordare, departajarea creditelor se realizează astfel:

credite pe termen mediu – sunt cele acordate pentru o durată cuprinsă între 1-5 ani;

credite pe termen lung – sunt cele a căror perioadă de acordare depășește 5 ani, întinzându-se până la 10 ani (5-10 ani);

În ceea ce privește creditul bancar pe termen mijlociu (mediu), unii autori precum Toma Mihai, F. Alexandru, au în vedere o clasificare a acestora în două categorii:

Credite pe termen mijlociu mobilizabile – sunt considerate a fi acele credite care se materializează în efecte financiare care se pot sconta la banca sau resconta de către băncile comerciale la banca centrală. În această categorie se încadrează, cu prioritate, creditele acordate pentru promovarea exporturilor, mai ales de utilaje și echipamente sau pentru executarea de lucrări. Practic, creditele se acordă ca un credit – furnizor sau ca un credit-cumpărător.

Credite pe termen mijlociu nemobilizabile – au aceeași destinație ca și cele mobilizabile, doar că în acest caz banca nu mai primește nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb dispune de garanții materiale constituite în gaj de către debitor sau de o garanție a unei instituții financiare specializate.

Indiferent de termenul de acordare și obiectivul concret al investiției, aceste credite pe termen mediu și lung se acordă de către bănci doar pentru completarea surselor proprii de finanțare, banca creditând un anumit procent (70-80%) din valoarea investiției, procent care variază în funcție de politica fiecărei bănci.

De asemenea acordarea creditului este condiționată și de prezentarea unei garanții asiguratorii și a certitudinii că rambursarea creditului și a dobânzii se realizează pe seama profitului estimat a fi obținut în urma investiției efectuate.

Necesitatea, oportunitatea și eficiența economică a investiției pot fi apreciate de bancă prin analizarea studiului de fezabilitate prezentat băncii de solicitantul creditului, pe baza previziunilor asupra unor indicatori care pot reflecta rentabilitatea proiectului de investiții.

Pentru creditele pe termen mediu și lung acordate agenților economici, banca poate proceda la acordarea unei perioade de grație privind rambursarea creditelor, perioadă care de regulă nu poate depăși 12 luni și în care nu se rambursează rate din credit, dar se calculează și se încasează dobânzi.

Creditarea investițiilor se poate realiza sub forma unei linii de creditare, stabilindu-se o limită de credit pe care clientul băncii o poate angaja. De regulă, acordarea creditului se realizează eșalonat, potrivit graficului de realizare a investiției și modului de asigurare a surselor de finanțare.

2.2.2.PLANIIFCAREA FINANCIARĂ PE TERMEN MEDIU ȘI LUNG

Planificarea financiară pe termen mediu și lung are ca obiect prevederea finanțării nevoilor întreprinderilor pe o durată, în general, de la 5 la 7 ani.

Procesul de consum organizat la nivelul întreprinderii solicită un volum important de resurse mobilizabile prin repartiție financiară. Majoritatea acestor resurse sunt imobilizate în structura economică a firmei pe o durată mai mare de timp (au un ciclu de rotație de peste 5 ani).

De regulă, pentru o întreprindere în funcțiune, necesarul de fonduri pe termen mediu și lung apare în cazul unor acțiuni de refacere, dezvoltare, restructurare.

Comparând resursele previzionale cu nevoile previzionale, se poate determina mărimea și natura capitalului necesar a fi procurat din afara întreprinderii, pentru a asigura acoperirea nevoilor de investiții și a fondului de rulment.

Pentru acoperirea deficitului de resurse pe termen lung, firmele apelează în principal la sursele gestionate de sistemul bancar (credite pe termen mediu și lung).

Previzionarea și determinarea nevoilor de finanțare pe termen mediu și lung sunt asigurate cu ajutorul planului de finanțare. Dacă planul de trezorerie are ca scop evidențierea, într-o manieră precisă, a nevoilor previzionale ale trezoreriei, generate de activitatea curentă a întreprinderii și aceasta pe o perioadă scurtă (o lună până la un an), planul de finanțare are ca obiectiv dimensionarea pe un orizont mai mare de timp (5 până la 7 ani, în general) a nevoilor de finanțare pe termen lung a întreprinderii și a resurselor (pe termen lung) de care ea ar putea, și ar trebui să dispună pentru a face față acestor nevoi. El este de asemenea un instrument esențial al verificării fezabilității financiare a politicilor și strategiilor promovate (Manolescu Ghe., 1995).

Planul de finanțare este legat în mod indispensabil de un program de investiții. În caz că o decizie de investiții a fost luată, este indispensabil de a prevedea montajul finanțării sale, în scopul de a-l adapta cel mai bine la resursele necesare.

În mod concret, în planul de finanțare se înscriu toate activele de care are nevoie agentul economic pentru demararea și realizarea investiției (clădiri, terenuri, dotările necesare cu mașini, utilaje, instalații, resurse informaționale, resurse umane), concretizate în nevoile de finanțare, mai puțin partea de capital circulant care nu poate constitui obiectul unei finanțări pe termen lung.

Când se realizează o proiecție a resurselor și a profiturilor estimate a fi generate de investiția realizată, trebuie să se aibă în vedere perspectivele de dezvoltare ale domeniului sau ramurii în care se situează investiția. Deci, realizarea unui asemenea plan impune o analiză amănunțită atât a mediului intern, cât și a mediului extern firmei.

De regulă, la stabilirea necesarului de finanțare, agentul economic trebuie să țină cont și de politica de creditare a băncilor, care prevede ca finanțarea proiectului de investiții să se realizeze într-un anumit procent din sursele proprii (20-30%) și într-un anumit procent se poate acorda și un credit bancar pe termen mediu și lung (70-80%).

La alegerea structurii pasivului pe termen lung și stabilirea surselor de finanțare a investițiilor, agenții economici trebuie să țină cont și de:

dorința acționarilor de a nu pierde controlul asupra întreprinderii, dorință care poate să-i determine să refuze o creștere de capital pentru a nu-și vedea diluată puterea lor de decizie și de control;

considerațiile asupra rentabilității și riscului;

constrângerile impuse de mediul extern întreprinderii, în esență, de cei care avansează fonduri (acționari, bancheri, etc.).

Ca regulă generală, volumul maxim al creditelor pentru investiții se stabilește la nivelul deficitului net de surse ce rezultă din proiecția surselor pentru investiții și a utilizării acestora.

2.3. ETAPELE PROCESULUI DECIZIONAL AL CREDITĂRII

Pornind de la necesitățile de finanțare ale firmei și de la oferta băncii, se procedează la fundamentarea și adoptarea deciziei de creditare. Procesul decizional în materie de credite cuprinde următoarele etape:

Analiza managerială și economico-financiară a firmei solicitatoare de credit;

Analiza solicitării de credit;

Adoptarea deciziei de creditare;

Analiza periodică a calității portofoliului de credite deținute de bancă.

Parcurgerea acestor etape se realizează cu ajutorul unui fond de informații economice, financiare, manageriale, monetare provenite din sistemul bancar, din economia națională și din întreprindere (V. Dedu, 1999; P. Bran, 1997 ).

2.3.1. Analiza managerială și economico-financiară a firmei solicitatoare de credit

În momentul în care o întreprindere se adresează băncii cu o solicitare de credit, aceasta procedează la realizarea unei analize detaliate și în domeniile de activitate diferite privind firma respectivă. Pe baza unei discuții preliminare, cu caracter de informare-documentare, între inspectorul de bancă și agentul economic, pe probleme care motivează apelul la credite, se întocmește un referat al inspectorului către conducerea băncii.

Dacă concluziile referatului sunt favorabile, întreprinderii i se solicită să depună o documentație economică și financiară complexă, care să servească drept bază pentru demararea procesului de analiză și creditare.

2.3.1.1.DOCUMENTAȚIA NECESARĂ OBȚINERII CREDITELOR

Pentru acordarea creditelor și realizarea unei analize a situației economico-financiare a firmei solicitatoare a sprijinului bancar, documentația solicitată de bancă este:

Cererea de credit, semnată și ștampilată de persoanele autorizate să reprezinte societatea ;

Documentația de constituire a societății:

Contract de societate;

Statutul societății;

Hotărâre judecătorească de înființare;

Certificat de înmatriculare la Registrul Comerțului;

Certificat de înregistrare la D.G.F.P.C.F.S.;

Codul fiscal.

Bilanțul contabil, raportul de gestiune, contul de profit și pierdere pentru ultimul an;

Situația patrimoniului;

Balanța de verificare încheiată pentru ultima lună;

Bugetul de venituri și cheltuieli întocmit în conformitate cu precizările Ministerului Finanțelor;

Situația prognoză a plăților și încasărilor aferente perioadei de creditare;

Situația stocurilor și cheltuielilor pentru care se solicită creditul;

Situația contractelor interne și externe pentru produsele care fac obiectul creditului;

Lista bunurilor materiale și valorilor ce constituie garanții asiguratorii pentru bancă;

Proiectul graficului de rambursare a creditului și de plată a dobânzii.

Pentru operațiuni care privesc activitatea de investiții (creditele pe termen lung) se mai solicită a fi prezentate:

Studiu de fezabilitate, documentația tehnică și memorii justificative;

Plan de afaceri;

Proiecția resurselor și utilizării acestora;

Acte privind situația juridică a terenului pentru noua investiție;

Previziunea fluxurilor de lichidității pentru întreaga activitate de exploatare a societății solicitatoare;

Memoriul de fundamentare a creditului, din care să rezulte necesitatea, oportunitatea și indicatorii caracteristici, precum și rezultatele economico-financiare previzionate;

Orice alte documente pe care banca le consideră necesare.

Documentația prezentată de solicitanții de credite, împreună cu cea elaborată de bancă în procesul de analiză, aprobare, acordare, verificare și rambursare, constituie conținutul dosarului de credite al fiecărui client.

2.3.1.2. ANALIZA MANAGERIALĂ

Elementul esențial fără de care creditul nu poate exista este credibilitatea. Dobândirea credibilității se bazează pe cunoașterea clientului, realizată printr-o temeinică documentare și analiză a situației sale. Este esențial ca activitatea sa economică să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului. De asemenea se are în vedere profesionalismul managementului, strategiile de marketing adoptate de managerii firmei, competitivitatea produselor și stabilitatea segmentelor de piață cucerite, înclinația spre inovare a managerului, asumarea răspunderii pentru gestionarea firmei.

Toate aceste subdomenii ale managementului firmei sunt analizate de inspectorul bancar și comunicate, spre interpretare finală, Comitetului de creditare al băncii, care acordă calificative, utilizabile, alături de cele privind performanțele economico-financiare, la luarea deciziei de creditare. Tabelul nr.2.1

Analiza managerială

În cazul creditului pe termen scurt, studiul este necesar a fi efectuat rapid, prin discuții și deplasări la sediul băncii și eventual și al întreprinderii. În situația creditelor pe termen mediu și lung, datorită valorii mari a creditului solicitat, problema este mai complexă.

2.3.1.3. ANALIZA PERFORMAMȚELOR ECONOMICO-FINANCIARE

Acceptarea cererii de credit presupune o analiză concretă a bonității agentului economic pe baza indicatorilor de performanță.

În economia socialistă, creditul era utilizat ca și pârghie de realizare a reproducției lărgite, fără a ține cont de criteriile de eficiență și analiză riguroasă a solicitării de credit.

Introducerea mecanismelor de piață în economie, în care primatul revine eficienței și rentabilității, modifică radical viziunea asupra creditului. Astfel, în concepția Băncilor Comerciale, creditul nu trebuie să constituie pentru solicitator un scop în sine, ci un mijloc de suplimentare a surselor deja existente în patrimoniul întreprinderii și nu un element de bază, fiind motivat de extinderea și diversificarea activității.

Baza de date necesară pentru determinarea indicatorilor de bonitate este reprezentată de informațiile cuprinse în situația patrimoniului, bilanțul contabil, contul de profit și pierdere etc.

Principalii indicatori de bonitate sunt:

1. Gradul de îndatorare

Este un indicator de echilibru care arată limita până la care agentul economic este finanțat din alte surse decât fondurile sale proprii. Se determină conform relației:

(2.3)

Nivelul optim al indicatorului se consideră a fi sub 50%. Cu cât valoarea sa tinde mai mult spre zero, cu atât îndatorarea este mai scăzută sau inexistentă, iar finanțarea activității agentului economic se realizează în cea mai mare parte din fondurile proprii.

2. Lichiditatea imediată

Lichiditatea imediată măsoară capacitatea firmei de a-și plăti obligațiile pe termen scurt cu bani gheață, plasamente pe termen scurt și sume de încasat (din credite comerciale) și se calculează astfel:

(2.4)

Valoarea optimă a acestui indicator este de peste 100%. Pentru clienții care înregistrează pierderi, valoarea activelor luate în calcul se va diminua cu valoarea pierderilor înregistrate (stocuri nevalorificabile și clienți incerți). Acest indicator se calculează indiferent de durata de acordare a creditului.

3. Solvabilitatea patrimonială

Reflectă gradul în care capitalul propriu asigură acoperirea creditelor pe termen scurt și termen lung sau capacitatea agentului economic de a-și onora obligațiile asumate față de acționari și creditori. Se determină după relația:

(2.5)

Acest indicator se apreciază ca fiind asiguratoriu pentru valori cuprinse între 40-60%, limita minimă acceptată fiind de 30%.

4. Rentabilitatea în funcție de cheltuieli

Exprimă eficiența activității desfășurate de firmă pe perioada unui exercițiu financiar prin prisma consumului de resurse, arătând capacitatea acestuia de a degaja profit net. Acest indicator arată profitul net ce revine la o unitate de cheltuieli totale și se determină după relația:

(2.6)

Un nivel apreciat bun al indicatorului este de peste 13%, dar nu mai puțin de 10%.

5. Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri

Este un indicator de echilibru care exprimă gradul în care veniturile asigură acoperirea cheltuielilor aferente. Se determină după relația:

(2.7)

Venituri medii lunare = Venituri totale / 12

Cheltuieli medii lunare = Cheltuieli totale / 12

Nivelul bun al indicatorului este peste 120%.

Tabelul nr.2.2 Indicatorii de performanȚĂ financiarĂ urmăriȚi de bancĂ

Categoria de performanță a solicitantului de credite se obține însumând notele (punctele) acordate celor 5 indicatori și se compară cu standardul claselor.

Categoria Punctaj – total

A 44 – 50

B 24 – 40

C 11 – 10

D 1 – 10

E 0

Când suma notelor se apropie de limita superioară a unei categorii se poate majora cu 1 – 3 puncte, iar când se află lângă cea inferioară se dimuează cu 1 – 3 puncte. Dacă întreprinderea înregistrează pierderi, portofoliul de credite se încadrează automat în categoria E (H. Cristea , I. Talpoș , C. Cosma, 1998).

În urma analizei manageriale și a performanțelor economico-financiare, solicitatorii de credite se încadrează în una din următoarele cinci categorii :

Categoria A – Firme cu activitate economică rentabilă care pot rambursa creditele și plăti dobânzile.

Categoria B – Firme cu activitate economică bună în prezent, dar în perspectivă pot să apară aspecte negative.

Categoria C – Firmele respective sunt amenințate de înrăutățirea situației lor economice.

Categoria D – Firmele în cauză au indicatori economici și financiari oscilanți între satisfăcător și nesatisfăcător.

Categoria E – Aceste firme înregistrează pierderi și nu este certă rambursarea creditului și plata dobânzilor.

Se poate realiza de asemenea și o analiză în dinamică a bonității agentului economic și chiar o lărgire a orizontului de analiză prin luarea în calcul și a altor indicatori (în special indicatori de rezultate, de nivel, structură și de performanță).

Unul din obiectivele analizei financiare este să încerce să facă o judecată privitoare la capacitatea unei firme de a supraviețui și de a prospera. Aprecierea sintetică a „fragilității financiare” a întreprinderilor poate fi realizată prin utilizarea unei metode moderne de analiză, metoda scorurilor.

Metodologia de analiză financiară pe bază de scor sau funcție scor (Z), cum este întâlnită în literatura de specialitate, se bazează pe tratarea simultană a caracteristicilor multiple ale întreprinderilor sănătoase financiar și cele în faliment. Funcția scor este prezentată sub diverse forme, în funcție de ratele luate în considerare și coeficienții discriminanți: Funcția Altman, Funcția Canon și Holder, Funcția Centralei Bilanțurilor a Băncii Franței, Funcția Collonques etc.

Pentru exemplificare, se prezintă funcția stabilită de Altman și anume:

Z=1,2*X1+1,4*X2+3,3*X3+0,6*X4+X5

Unde: X- reprezintă ratele implicate în analiză;

1,2; 1,4; 3,3; 0,6- coeficienți de ponderare a ratelor

Ratele folosite în cazul acestui model sunt:

Valorile modelului Altman, după care o întreprindere poate fi caracterizată sunt:

Z < 1,81 – întreprinderea este insolvabilă, aflându-se în faza de colaps și necesită măsuri de redresare;

1,81 < Z 2,9 – întreprinderea se găsește în dificultate;

Z > 2,9 – întreprinderea poate fi considerată sănătoasă din punct de vedere economic.

2.3.2. ANALIZA SOLICITĂRII DE CREDIT

Odată cu acceptarea solicitantului printre clienții băncii, se acordă firmei respective o recunoștere oficială a performanțelor sale, exigența analizei bancare fiind de prim rang.

2.3.2.1. IDENTIFICAREA SCOPULUI ȘI A NIVELULUI CREDITULUI SOLICITAT

Scopul solicitării trebuie precizat foarte clar sub forma deficitului de resurse pe care îl va suplini creditul cerut. După precizarea și acceptarea scopului solicitării de credit, echipa de decizie trece la analiza nivelului cantitativ al cererii, având la bază Planul de trezorerie (sau Fluxul de lichidități) cu defalcare pe trimestre, prezentat de firma solicitatoare în cazul creditelor pe termen scurt și Studiul de fezabilitate, atunci când sunt solicitate credite pentru realizarea unor obiective de investiții. Nivelul creditelor pe termen lung nu poate depăși în jur de 80% din valoarea investiției (acest procent variază de la o bancă la alta ca urmare a normelor proprii de creditare).

2.3.2.2. NEGOCIEREA DOBÂNZILOR ȘI A COMISIOANELOR

După stabilirea și acceptarea nivelului valoric al creditului, echipa de decizie trece la negocierea dobânzii și a comisioanelor ce revin băncii.

Dobânzile stabilite de bancă au în vedere dobânda de referință practicată de BNR, dobânda de depozit practicată de bănci și prima de risc care majorează dobânda în funcție de calitatea solicitantului de credit.

Comisioanele bancare sunt stabilite pentru suma totală a creditului în funcție de riscuri și durată, precum și pentru serviciile bancare.

2.3.2.3. IDENTIFICAREA ȘI VERIFICAREA GARANȚIILOR CREDITULUI

Garanțiile trebuiesc privite ca fiind o asigurare suplimentară pentru rambursarea la termen a creditelor angajate și pentru plata dobânzilor aferente. Drept garanție a creditului o poate constitui orice bun din patrimoniul societăților comerciale cu excepția bunurilor deteriorate, degradate, cu termen de garanție depășit etc.

Garanțiile asiguratorii sunt de două feluri:

Garanțiile reale – reprezintă bunurile mobile sau imobile din patrimoniul debitorului puse la dispoziția băncii și se întâlnește sub următoarele forme:

Ipoteca – prezintă o garanție reală , imobiliară, fară deposedare, constând într-un drept accesoriu asupra unui imobil al debitorului. Acesta iși păstrează toate drepturile de proprietate inclusiv dreptul de dispoziție, dar fără dreptul înstrăinării până la rambursarea creditului. Pot fi ipotecate imobile sau uzufructul lor. Ipoteca trebuie înscrisă în registrul special de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare sau în cartea funciară, după caz, existente la judecătoria unde se află situat imobilul .

Gajul – este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul sau garantul remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Gajul poate fi cu deposedare (amanet) care presupune depunerea bunului la bancă (pentru bunuri cu volum mic si valoare mare) și gajul fără deposedare când bunul rămâne în custodia debitorului.

Bunurile cumpărate din credite – se iau în cadrul garanției chiar dacă celelalte elemente (gajul, ipoteca etc.) acoperă valoarea creditului și a dobânzilor datorate.

Cesiunea de creanță – este o convenție scrisă prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane, efectul constând în aceea că din momentul realizării acordului de voință, creanța trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care le conferă cedentului. Pot fi cesionate creanțele din vânzări de mărfuri, executări de lucrări, prestări de servicii, atât la intern, cât și la extern.

B) Garanțiile personale – sunt mijloace juridice de garantare a obligațiilor, prin care una sau mai multe persoane fizice sau juridice se angajează printr-un contract accesoriu incheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului, în cazul în care nu o va putea plăti el însuși. Aceste garanții personale sunt:

Fidejusiunea sau cauțiunea – este un contract accesoriu unilateral, consensual și cu titlu gratuit, prin care o persoană denumită fidejusor, se obligă față de bancă să achite obligația asumată de debitorul băncii;

Garanție bancară (scrisoare de garanție) – reprezintă un înscris prin care o altă bancă (garant) se angajează necondiționat și irevocabil ca, în cazul în care debitorul nu-și va achita obligația de a plăti la o dată stabilită o sumă de bani determinată, să plătească suma neachitată in favoarea băncii beneficiare;

Depozitul bancar – reprezintă o garanție materială sub forma unei sume de bani depusă de debitor sau de către un garant la bancă.

Valoarea minimă a garanției acceptată de bancă va fi cel puțin egală cu valoarea creditului plus dobânda datorată, iar bunurile gajate trebuiesc asigurate pe toată perioada creditării.

Pentru majoritatea garanțiilor, banca încheie cu solicitantul de credite contracte de gaj, ipotecă, de cesiune. Contractele respective însoțesc în final contractul de credit ce se încheie cu agentul economic după adoptarea deciziei de creditare.

2.3.3. ADOPTAREA DECIZIEI DE CREDITARE

După parcurgerea etapelor de fundamentare, echipa de decizie realizează actul final al procesului decisional, adoptarea deciziei. Înainte de a se pronunța în favoarea firmei, banca realizează o corelare a sumelor solicitate cu propriile resurse de creditare, cu restricțiile legale, cu evoluția costului capitalului împrumutat etc.

În procesul de acordare a creditelor, băncile urmăresc și respectarea unor reguli de ordin juridic, cum ar fi interzicerea acordării de credite unui singur agent economic într-un volum mai mare de 20% din capitalul băncii respective.

Pentru Băncile Comerciale apare ca o restricție importantă pentru adoptarea deciziei, existența capacității de rambursare din partea solicitantului de credite, pe întreaga perioadă de creditare, ofițerii de credite având în vedere potofoluil de comenzi și contracte, cash-flow-ul previzionat.

Având la dispoziție întreaga analiză a agentului economic și a solicitării concrete de credit, Comitetul de Credite al băncii consideră că cererea de credit este admisă la creditare. În cadrul sucursalei băncii funcționează Comitetul de Credite condus de Directorul sucursalei, iar în lipsa sa de directorul adjunct desemnat în acest scop.

2.3.3.1. Contractul de credit

După adoptare, decizia de creditare este comunicată solicitantului. Acesta, împreună cu banca, procedează la încheierea Contractului de credit în 3 exemplare: primul se păstrează într-un loc distinct, stabilit de conducătorul unității bancare, al doilea exemplar se predă societății comerciale care solicită creditul,, iar al treilea exemplar se păstrează la dosarul de creditare.

Contractul de credit precizează suma acordată de bancă, obiectul creditat, modalitatea de efectuare a plăților din credit, eșalonarea acordării, dobânda, comisioanele, termene și ratele de rambursare (în cazul creditelor pe termen lung), garanțiile, alte drepturi și obligații, sancțiuni etc.

Prin Legea Bancară nr.58/1998 se precizează că „atât contractul de credit, cât și garanțiile constituite în favoarea băncii constituie titlu executoriu” urmând a se elabora norme metodologice privind aplicabilitatea acestei prevederi.

Concomitent cu adoptarea deciziei de creditare se realizează și „Situația privind eșalonarea ratelor și a dobânzilor”.

Odată cu adoptarea deciziei de creditare se procedează la acordarea creditelor, fie prin cont de disponibil, fie separat prin cont de împrumut (și numai după depunerea de ipotecă și gaj, înregistrate la Notariat și Carte funciară), urmărirea și controlul destinației creditului și a modului de utilizare.

2.3.3.2. ScadențareA, Suplimentarea, rescadențarea si rambursarea creditului

Scadențarea creditelor se stabilește prin negociere între client și bancă, având la bază evoluția veniturilor, conform contractelor pe baza cărora s-au acordat creditele respective. În cazul creditelor pe termen mediu și lung banca poate acorda o perioadă de grație, timp în care nu se realizează rambursări din credite, dar se calculează și încasează dobânzi. De regulă această perioadă de grație nu poate depăși 12 luni.

Suplimentarea creditului acordat se evidențiază într-un contract adițional contractului de credit și se poate face în următoarele situații:

– veniturile ce urmează a fi realizate de împrumutat permit rambursarea întregului credit (inclusiv suplimentarea solicitată);

– garanțiile deja constituite sau cele constituite in plus acoperă 120% creditul pe rol, plus cel suplimentar si dobânda aferentă.

La cererea agentului economic, în cazuri bine justificate economic, banca poate rescadența ratele de credit în sensul amânării sau prelungirii termenului de rambursare al unei rate sau a întregului credit, fără a depăși termenul maxim de creditare, stabilit pentru fiecare categorie de credit. Un credit poate fi rescadențat de cel mult două ori până la rambursarea integrală, la cererea împrumutatului depusă cu cel puțin 10 zile lucrătoare înainte de scadență. Ratele și termenele rescadențate vor fi consemnate într-un act adițional la contractul de credit.

Rambursarea creditelor poate fi :

Rambursarea curentă – se realizează atunci când ea se face la termenul și în cuantumul prevăzute în contracul de credit; atunci când aceasta este prevăzută să se facă integral la o anumită dată sau conform graficului de rambursare ; atunci când rambursarea se face in rate (lunare, trimestriale sau semestriale).

Rambursarea cu întârziere – în cazul nerambursării la scadență a creditelor sau a ratelor de credit, în ziua urmatoare scadenței se trece la credite restante suma nerambursată. La credite restante se încasează și calculează dobânzi majorate, potrivit contractelor încheiate cu clienții, începând din ziua trecerii în restanță până la data rambursării lor. În termen de 5 zile calendaristice de la trecerea în restanță a unui credit sau a unei rate, inspectorul de credit va comunica în scris clientului respectiv suma trecută în restantă, data și nivelul dobânzilor majorate, precum și măsurile pe care le va lua banca potrivit prevederilor contractului de credit, dacă clientul nu achită până in ultima zi lucratoare din luna respectivă creditul restant, inclusiv dobânzile.

2.3.4. ANALIZA PERIODICĂ A CALITĂȚII PORTOFOLIULUI DE CREDITE DEȚINUTE DE BANCĂ

Pe parcursul perioadei de utilizare a creditului, băncile analizează evoluția stării economice și financiare a debitorului, precizând nivelul riscului de nerambursare a creditului.

B.N.R. impune băncilor să-și clasifice portofoliul de credite și să-și constituie provizioane de două ori pe an, respectiv în iunie și decembrie, prin evaluarea performanțelor financiare ale clienților băncii pe baza bilanțurilor contabile de la acele date.

În urma analizei se realizează încadrarea creditelor în una din următoarele categorii:

Creditul standard – categoria „A” – când întreprinderea are o situație financiară puternică, care-i permite rambursarea la scadență a dobânzii și a ratelor. În acest caz banca nu-și va constitui provizion.

Credit în observație – categoria „B” – când întreprinderea are o situație financiară bună, dar se apreciază că această situație nu este de durată . Provizionul constituit este de 5 % din volumul acestor creditelor.

Credit substandard – categoria „C” – când întreprinderea are o situație financiară nesigură existând riscul unor nerecuperări parțiale. Provizionul constituit este 20 %.

Credit îndoielnic – categoria „D” – când situația financiară a întreprinderii este slabă, rambursarea creditului devenind incertă. În acest caz se constituie un provizion de 50 %.

Credit pierdere – categoria „E” – când performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare de nerecuperare a ratelor și dobânzilor. Provizionul în acest caz este 100 %.

Analiza portofoliului de credite vizează și serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la scadență și de a plăti dobânzile datorate la termenele stabilite, folosindu-se următorii indicatori:

1. (2.8)

Sensul favorabil apare atunci când indicatorul este mai mare decât 1.

2. Credite restante – determinate ca sumă absolută sau ca pondere față de totalul creditelor angajate de agentul economic.

3. Dobânzi restante – determinate în sume absolute sau ca pondere față de totalul dobânzilor aferente creditelor angajate.

Pe baza acestor indicatori, serviciul datoriei poate fi apreciat ca fiind :

Bun – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență cu o întârziere maximă de 7 zile ;

Slab – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență cu o întârziere de până la 30 de zile ;

Necorespunzător – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență cu o întârziere de peste 30 de zile .

Aceste aprecieri asupra serviciului datoriei sunt asociate cu categoriile de clasificare a întreprinderilor în funcție de performanțele manageriale și economico-financiare (categoriile A-E), pentru a determina calitatea portofoliului de credite:

Tabelul nr. 2.3

Calitatea portofoliului de credite

Începând cu creditele substandard, atenția băncii este substanțial mărită, aceste credite fiind insuficient asigurate pentru rambursare, de către rezultatele economice curente ale firmei. Dacă pentru categoriile de întreprinderi A și B se manifestă prudență, când serviciului datoriei este apreciat ca fiind slab și necorespunzător, pentru firmele din categoriile D și E se poate adopta decizia de refuz la creditare pentru noi solicitări; dacă se constată abateri de la condițiile contractuale, se poate lua hotărârea de a întrerupe imediat, după preaviz, utilizarea creditului aprobat. Ambele decizii se comunică firmelor în cauză, cu consecințe directe asupra fluxurilor de fonduri către și de la întreprindere.

CAPITOLUL 3

EFECTELE CREDITĂRII ASUPRA ECONOMIEI

ÎNTREPRINDERII

3.1. INFLUENȚA ÎNDATORĂRII ASUPRA PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII ( EFECTUL DE LEVIER FINANCIAR)

Realizarea în condiții optime a obiectului de activitate al întreprinderii, impune adoptarea unei decizii cu privire la politica de îndatorare, știut fiind faptul că pentru a-și finanța activitatea o întreprindere poate recurge la capital propriu și împrumutat. O decizie optimă trebuie să țină cont, în primul rând de diferența fundamentală dintre costurile celor două surse de finanțare, de faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul în care întreprinderea obține beneficii, în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat indiferent de activitatea întreprinderii și rezultatele obținute. Acționarii așteaptă o remunerare cât mai bună a capitalurilor investite în întreprindere, în raport cu alte oportunități de investire, remunerare posibilă pe seama profitului net obținut din activitatea economică a întreprinderii.

Prin urmare, investiția realizată de acționari în întreprindere comportă un risc relativ mare, determinat de evoluția mediului economic al întreprinderii, cu foarte mulți factori de influență asupra profitului și asupra dividendelor, ceea ce face ca acționarii să aștepte o remunerare pe măsură a riscului asumat (de regulă mai mare decât cea a creditorilor).

O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari (principal plus dobânda), ceea ce micșorează posibilitățile de autofinanțare. Prin urmare, întreprinderea respectivă va trebui să recurgă la noi credite pentru a-și acoperi nevoile de finanțare, care, la rândul lor, vor contribui la creșterea cheltuielilor financiare. În aceste condiții, criteriul rentabilității este hotărâtor. Dacă întreprinderea este rentabilă, adică, dacă rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii, este posibilă și de dorit apelarea la credite, în opoziție cu alternativa de a aștepta să se formeze treptat fonduri proprii pentru finanțarea unui proiect.

Pentru a determina efectul împrumuturilor asupra rentabilității, trebuie avute în vedere cele două forme sub care poate fi analizată rentabilitatea și anume rentabilitatea economică și rentabilitatea financiară, precum și corelația dintre acestea și rata dobânzii.

Rentabilitatea economică măsoară la nivel de întreprindere eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități, rentabilitatea globală a întreprinderii, independent de structura de finanțare. Se determină după următoarea relație:

( 3.1)

Rentabilitatea economică a unei întreprinderi, rezultatul său de exploatare, sunt rodul activității desfășurate, a performanțelor sale industriale și comerciale, trebuind să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie ( rata dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și-l asumă „furnizorii” de capital ( acționarii și creditorii întreprinderii).

Rentabilitatea financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii. Se determină după următoarea relație

( 3.2)

Rentabilitatea financiară este influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării întreprinderii și este considerată satisfăcătoare, dacă acoperă rata fără risc și primele pentru diferite riscuri.

Efectul de levier arată cum se poate transforma rentabilitatea economică în rentabilitate financiară. Această trecere este determinată de politica de îndatorare a firmei, de nivelul său de îndatorare.

Efectul de levier financiar arată tocmai incidența recurgerii la îndatorare asupra rezultatului net al întreprinderii și asupra ratei de rentabilitate a capitalurilor proprii, prin intermediul ratei dobânzii, respectiv rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care-l obține un agent economic, ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital.

Utilizând ratele de rentabilitate economică și financiară și rata de structură a capitalurilor întreprinderii, se poate construi relația de calcul a rentabilității financiare cu evidențiarea efectului de levier ( figura 3.1) (I. Stancu, 1994; H. Cristea, I. Talpoș, D. Cosma, 1998).

BILANȚ

CPR

AE Rf

Re

DAT

Rd

Fig. 3.1. Structura bilanțului și ratele de

rentabilitate caracteristice

Pentru exemplificare se pot admite două situații:

Ipoteza scutirii de impozit pe profit

În aceste condiții, profitul net (PN) este determinat de rezultatul de exploatare (RE) corectat cu dobânzile (Dob) la capitalurile împrumutate (DAT), ceea ce înseamnă că se ține seamă doar de activitatea de exploatare și cea financiară (mai puțin de impozite și taxe).

PN= RE- Dob (3.3)

Din relația de calcul a rentabilității economice (Re) se obține rezultatul de exploatare ca expresie a remunerării activului economic (AE):

(3.4)

de unde, RE= AE* Re (3.5)

Dobânda, ca remunerare a capitalurilor împrumutate la un nivel dat al ratei de dobândă (Rd), se determină astfel:

Dob = DAT * Rd (3.6)

În aceste condiții, rata rentabilității financiare (Rf) a capitalurilor proprii se poate rescrie astfel:

(3.7)

Cum însă activul economic este integral finanțat din capitalurile proprii și cele împrumutate (AE = CPR + DAT), atunci relația de mai sus ne conduce la evidențierea efectului de „levier” al îndatorării (I = DAT/CPR):

CPR * Re + DAT * Re – DAT * Rd

Rf = (3.8)

CPR

de unde,

DAT

Rf = Re + (Re – Rd) x (3.9)

CPR

DAT

În care : = levierul (I)

CPR

Ipoteza existenței impozitului pe profit

Renumiții economiști americani, Modigliani și Miller au admis și această ipoteză într-o taxă (t) și atunci:

(3.10)

Îndatorarea permite creșterea rentabilității financiare în raport cu rentabilitatea economică, dacă rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii.

Rf = Re + Efectul de îndatorare (3.11)

În absența îndatorării, rentabilitatea economică este egală cu rentabilitatea financiară, efectul de levier dispare, iar rezultatul performanțelor întreprinderii revine în totalitate acționarilor.

În cazul în care întreprinderea este îndatorată, pot exista mai multe situații:

Re =Rd : randamentul activelor permite a se compensa exact costul datoriilor. Variațiile structurii de finanțare nu au nici o incidență asupra rentabilității financiare, efectul de levier practic, nu se manifestă;

Re > Rd : în acest caz, recurgerea la împrumuturi permite să se obțină un beneficiu adițional pentru fiecare sumă suplimentară împrumutată. Creșterea îndatorării are ca efect creșterea rentabilității capitalurilor proprii, efectul de levier fiind pozitiv. Rentabilitatea financiară este cu atât mai mare, cu cât structura financiară este mai îndatorată și cu cât este mai mare diferența între rata rentabilității economice și rata dobânzii;

Re < Rd : recurgerea la îndatorare pentru a finanța active suplimentare aduce un randament marginal care nu este suficient pentru a compensa costul adițional al datoriei. De aceea îndatorarea micșorează rentabilitatea capitalurilor proprii și aceasta este o funcție descrescătoare a îndatorării.

În cele din urmă, analiza efectului structurii financiare permite să se sublinieze că îndatorarea poate să exercite o dublă influență în funcție de raportul între costul datoriilor și randamentul activelor. Benefică, dacă randamentul activelor este suficient, îndatorarea poate din contră să se dovedească defavorabilă în cazul în care costul său nu poate fi compensat de perspectivele unui randament suficient. Dacă efectul de levier este negativ, diferența dintre rata dobânzii și rentabilitatea economică (mai mică) este suportată de acționari.

Este mai avantajos să se lucreze cu credite, când rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii. Devine însă necesar să se ia în considerare și riscul financiar, care crește pe măsură ce îndatorarea crește și este determinat de existența cheltuielilor financiare fixe.

Exemplu :

Presupunem trei întreprinderi A, B și C ale căror active economice sunt de 100 mil. lei fiecare și care obțin un rezultat din exploatare de câte 20 mil. fiecare.

Structura finanțării este de 100% capitaluri proprii pentru întreprinderea A, de 60% capitaluri proprii și 40% capitaluri împrumutate pentru întreprinderea B și de 50% capitaluri proprii și 50% capitaluri împrumutate pentru întreprinderea C. Acestea din urmă plătesc dobânzi în rată anuală de 16% (în termeni reali) pentru capitalurile împrumutate.

Rezultatele comparative ale celor trei întreprinderi se prezintă astfel:

Tabel nr. 3.1

ANALIZA LEVIERULUI FINANCIAR

Se observă că la același cost al procurării capitalului, întreprinderile B și C, îndatorate, obțin o rentabilitate financiară mai mare decât întreprinderea A ca urmare a faptului că beneficiază de efectul de levier financiar pozitiv sau efect de pârghie financiară (rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii), adică creșterea ratei rentabilității capitalurilor proprii determinată de creșterea îndatorării. Mai mult în cazul întreprinderilor B și C îndatorate, rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât diferența dintre rentabilitatea economică și rata dobânzii este mai mare.

Rf (B) = 0,20 + ( 0,20 – 0,16)*0,667 = 0,2267 = 22,67%

Rf (C) = 0,20 + ( 0,20 – 0,16)* 1 = 0,24 = 24%

Îndatorarea întreprinderii B a determinat o creștere a rentabilității financiare cu 2.67% (0.2267 – 0.20) față de întreprinderea A și la întreprinderea C o creștere a rentabilității financiare cu 4% (0,24 – 0,20) față de întreprinderea A și cu 1,33% (0,24-0,2267) față de întreprinderea B. Aceste creșteri constituie efectul de pârghie financiară (e) și este direct proporțional cu diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii la capitalurile împrumutate și cu rata îndatorării întreprinderii:

e = (Re -Rd)*I (3.12)

Pentru a avea un efect de pârghie financiară, trebuie ca rata rentabilității economice să fie mai mare decât rata dobânzii. Această diferență favorabilă constituie, de altfel, o consecință firească a unei funcționări normale a întreprinderii. Practic un leu împrumutat și investit în întreprinderea B aduce o rentabilitate de 0,20 lei și costă 0,16 lei, deci un câștig de 0,04 lei.

Dimpotrivă, dacă o întreprindere, care întâmpină dificultăți economice și financiare, realizează o rentabilitate economică inferioară ratei dobânzii, atunci îndatorarea are un efect de ”măciucă”, determinând scăderea rentabilității financiare ( a se vedea fig. 3.2).

Rentabilitatea

financiară 50% Capitaluri proprii

(C)

60 % Capitaluri proprii

24% (B)

22,67% 100% Capitaluri proprii

20% (A)

16%

16% 20%

Rentabilitatea

Efect de Efect de pârghie economică

„măciucă” financiară

Fig. 3.2. Reprezentarea grafică a influenței

îndatorării asupra rentabilității

Efectul de pârghie financiară este și mai evident, atunci când rentabilitatea financiară se determină pe baza profitului net după deducerea impozitului pe profit. În cazul întreprinderilor îndatorate se realizează o economie de impozit prin deducerea dobânzii din profitul impozabil. Această economie de impozit determină o creștere mai mare a rentabilității financiare, deci a efectului de pârghie financiară.

3.2. POLITICA DE ÎNDATORARE ȘI RISCUL FINANCIAR

Noțiunea de risc este indispensabil legată de acelea ale rentabilității și flexității. Rezultatul întreprinderii este expus evenimentelor neprevăzute care însoțesc activitatea sa în toate domeniile. Riscul se traduce prin variabilitatea rezultatului, afectând rentabilitatea activelor și în consecință, a capitalului investit. Această variabilitate poate fi cu atât mai bine stăpânită de întreprindere, cu cât aceasta posedă un anumit grad de flexibilitate. Riscul activității economice nu este decât incapacitatea întreprinderii de a-și adapta continuu costul și de a se adapta la mediu.

Riscul pe care-l suportă societatea comercială poate fi: economic, financiar și global.

Prezența datoriei în structura capitalului întreprinderii are impact în generarea riscului pentru acționarii săi. În absența datoriei, acționarii sunt expuși doar riscului operațional (economic, de exploatare, al afacerii).

Riscul operațional este determinat de factori care privesc volatilitatea vânzărilor și nivelul pârghiei operaționale. În compensare, la creșterea riscului afacerii sau de întreprindere, investitorii cer o bonificație, un premiu suplimentar la rata de câștig dorită fără risc. Decizia de a investi determină riscul activității economice, de exploatare.

Riscul financiar este cel asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanțare. Riscul global nu este altceva decât suma riscurilor, economic și financiar.

Riscul financiar este un risc suplimentar, depinzând de maniera în care se finantează întreprinderea. O întreprindere finanțată exclusiv din capital propriu nu suportă risc financiar. Riscul financiar apare când întreprinderea se finanțează prin credite bancare sau împrumuturi obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic și depinde hotărâtor de capacitatea întreprinderii de a-și acoperii sarcinile financiare fixate.

Intreprinderea îndatorată trebuie să verse periodic la banca sume reprezentând pricipalul plus dobânda. Aceste vărsăminte au un caracter stabil, ele au fost previzionate prin contractul de credit, atât ca volum, cât și ca periodicitate. Caracterul stabil al acestor fluxuri negative legat de probabilitatea fluxurilor pozitive de lichidități, generează riscul financiar. Cu cât structura financiară a întreprinderii (Datorii / Capital propriu), este mai îndatorată, cu atât mai ridicat este riscul financiar.

Structura financiară implică în mod direct posibilitatea întreprinderii de a-și onora sarcinile fiscale fixe ( principal + dobânda), ceea ce înseamnă că, totdeauna, capacitatea de îndatorare trebuie să țină seama de aceste sarcini financiare fixe. Intreprinderile mari analizează volumul sarcinilor financiare fixe și evaluează riscul financiar plecând de la previziunile fluxurilor de lichiditate; întreprinderile mici pleacă, în aceasta analiză, de la structura financiară. Unele întreprinderi pot avea un efect de îndatorare mare și, în același timp, o bună capacitate de acoperire a sarcinilor financiare fixe. Desigur, aceasta depinde de structura activelor circulante, de gradul lor de lichiditate. De aceea, analiza capacității de acoperire a sarcinilor financiare fixe, exclusiv după structura financiară, poate fi înșelătoare, fapt ce impune abordarea acestei probleme și pe baza analizei fluxurilor de lichiditate.

Diferențele în plus sau în minus ce apar în beneficiul realizat față de cel prevăzut, antrenează variații ale rentabilității mai puternice la societățile îndatorate, decât la cele care se finanțează exclusiv cu capital propriu. Chiar dacă rentabilitatea financiară este bună, un puternic efect de îndatorare riscă să antreneze instabilitatea beneficiilor, situație neagreată de acționari și în general de piața financiară.

Riscul economic și riscul financiar sunt suportate de către întreprindere, respectiv de actionari. Creditorii sunt mai puțin expuși la risc, ei deținând creanțe prioritare.

3.3. COSTUL FINANȚĂRII

3.3.1. COSTUL FINANȚĂRII PE TERMEN SCURT

Nevoia de finanțare pe termen scurt a determinat diversificarea modalităților de obținere de către întreprindere a acestor resurse financiare.

Recurgerea la finanțarea pe termen scurt implică costuri financiare legate de formele de credit utilizate. Principala componentă a creditului bancar este dobânda, care reprezintă prețul capitalului de împrumut, respectiv partea de profit care se cedează de întreprinzător pentru folosirea creditului în calitate de capital.

Taxele de bază fixate de către Banca Centrală servesc drept punct de plecare în calculul de taxe aplicate întreprinderilor. Aceste taxe fac obiectul unor adaptări constante în funcție de:

modificarea caracteristicilor intrinseci ale întreprinderii (nivelul cifrei de afaceri, indatorării, solvabilității, situației juridice, apartenenței la grup etc.);

condițiile economice generale și evoluția cererii și ofertei de pe piața monetară (când economia este „în suferință”, cererea de credit este modestă, ratele dobânzii având o tentință de scădere, când economia este „în avânt”, cererea de credit este puternică, Banca Centrală restricționând oferta de credit, rezultatul fiind o creștere a ratelor dobânzii);

nivelul plafonurilor de risc utilizate în trecut;

negocieri cu instituțiile bancare.

Taxele practicate de bancă rezultă și din relațiile pe care aceasta le are cu clienții săi. Din momentul deschiderii unui cont, regulile de calcul a taxelor vor fi cele acceptate de ansamblul băncilor. Pe măsură ce încrederea (sau lipsa de încredere) se va instaura, negocierea condițiilor de taxare și a plafonurilor riscurilor va duce la instaurarea unei practici între manager și bancherul său.

Costul total al creditului presupune adăugarea la rata negociată a dobânzii a unor comisioane bancare și extinderea timpului de calculare a sumei dobânzii cu așa numite zile de bancă sau zile valoare.

Comisioanele bancare pot fi legate de natura creditului însuși sau de diverse servicii făcute de banca debitorilor. Astfel, pot fi cerute comisioane pentru confirmare scrisă a creditului deschis în cont curent; comisioane de mișcare sau de cont curent care se aplică pentru fiecare operațiune făcută în cont curent, fie că este vorba de viramente între conturile deschise la aceeași bancă, fie de decontări cu terți; comisioane de andosare (garantare) de către bancă a efectelor comerciale; comision pentru soldul cel mai mare al lunii care urmăreste să cointereseze întreprinderea să nu folosească la maximum plafonul aprobat la contul curent.

În ultima instanță, costul total al creditului pe termen scurt se majorează și cu un anumit număr de zile în plus față de termenul creditului, numite zile-valoare pentru care banca percepe remunerația sa. Practicarea acestor zile-valoare, negociate în prealabil între bancă și debitor și care pot fi de la o zi până la cinci sau mai multe zile, se explică drept urmare a unor rațiuni de ordin tehnic-bancar. Este vorba de diferența în timp, spre exemplu, între depunerea la bancă a unui cec reprezentând rambursări de credite și încasarea efectivă a cecului de către banca debitorului, de la banca trasului. La fel se întâmplă și cu depunerile de numerar la bancă (rambursări de credite), care se înregistrează în cont în scara de operațiuni, dar care devine disponibil pentru bancă abia în ziua următoare.

Zilele-valoare corespund datelor de operare în conturi bancare și nu coincid cu cele înregistrate simetric în contabilitatea întreprinderilor. Perioada de calculare a dobânzilor este mai mare decât durata de folosire efectivă a creditelor de către întreprinderi, ceea ce înseamnă că suma totală a dobânzilor percepute corespunde unei rate de dobândă, superioară celei negociate.

Incidența comisioanelor și zilelor valoare asupra costului total al creditului pe termen scurt poate face creditul mult mai costisitor, decât dacă s-ar avea în vedere exclusiv ratele dobânzii (M. Toma, F. Alexandru, 1998).

Calcularea de către întreprinderile creditate a costului creditului pe termen scurt și luarea deciziilor în funcție de mărimea totală a acestuia, comparativ cu rentabilitatea scontată, reprezintă aspecte esențiale ale gestiunii pe termen scurt.

Din multitudinea modalităților de finanțare pe termen scurt, pe care o întreprindere le are prin intermediul sistemului bancar, aplicate în economiile stabile, în România, întâlnim: avansul în cont curent și, pe o scară mai restrânsă, scontarea efectelor comerciale, fiecare din acestea implicând un efort financiar din partea întreprinderii.

Calculul dobânzilor la creditele acordate prin cont curent

Cuantumul dobânzii de bază plătite de beneficiarii de credit este direct proportională cu volumul creditului, durata de folosire și rata dobânzii:

(3.13) (3.13)

În care: C = volumul creditelor;

D = rata dobânzii;

T = timpul de utilizare a creditului.

La creditele pe termen scurt se folosește calculul dobânzii simple, ceea ce înseamna că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăși dobândă.

Calcularea dobânzii la operațiunile de încasări și plăți prin contul curent este o operațiune periodică, pe baza formulei dobânzii simple, adaptată pentru punerea pe calculator a acestor operațiuni:

(3.14)

În care: N = numere (soldul sau suma existentă la un moment dat, înmulțită cu numărul de zile până la operațiunea următoare sau până la epocă)

(3.15)

(3.16)

La contul curent sumele dau soldurile, produc dobânzi debitoare sau creditoare după sensul operațiunii, plecând de la o anumită “dată valoare” și care corespunde încheierii operațiunii în cont de către bancă, cu efectuarea operațiunii respective în contabilitatea întreprinderii. Produsul dintre suma debitată sau creditată și numărul de zile de rămânere nemodificată în sold se numește număr; termenul până la care se calculează dobânzile (data încheierii contului curent) se numește epocă.

Se utilizează două metode de calculare a dobânzilor: metoda directă și metoda hamburgheză (în scară).

a) Metoda directă. Se calculează numere debitoare și creditoare prin înmulțirea fiecărei sume cu numărul de zile până la epocă; se totalizează numerele debitoare și cele creditoare și se face diferența dintre ele, obținându-se suma dobânzii cuvenită (debitoare) sau datorată (creditoare); în final se stabilește soldul contului curent la epocă prin corectarea soldului contului, în plus sau în minus, cu suma dobânzii.

Metoda directă poate folosi dobânzi reciproce (aceeași rată de dobândă pentru numere debitoare și creditoare) sau dobânzi diferite.

b) Metoda hamburgheză (în scară). Operațiunile în extrasul de cont sunt înserate cronologic, indiferent că sunt debitoare sau creditoare, ceea ce permite determinarea soldului după fiecare operațiune. Numerele se calculează înmulțind soldul cu numărul de zile de la o operațiune la alta (și nu până la epocă).

Costul creditului de scont

În țările cu economie de piață dezvoltată, cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt sunt credite de mobilizare a efectelor comerciale (credite de scont).

Costul finanțării prin intermediul scontului sau al mobilizării creanțelor comerciale este legat de posibilitățile de care dispun instituțiile bancare de a se refinanța de la Banca Centrală. Practic, scontul este o dobândă simplă antecalculată. Scontul comercial este suma dobânzii la creditul de scont, care se reține de bancă în momentul acordării creditului (scontare), prezentatorul primind efectiv valoarea actuală a creditului scontat.

Taxa de scontare

Taxa aplicată finanțării prin scont este astfel definită:

Taxa de scont = Taxa bancară + Majorări + Comision + Comision + Taxă asupra

de bază de înapoiere de risc riscurilor (3.17)

Taxa de bază bancară este taxa directoare, definită de bănci după o dezbatere împreună cu Ministerul Finanțelor. Ea utilizeză drept referință taxa de pe piața monetară, prin care băncile obțin participările financiare de care ele au nevoie;

Majorarea aplicată de către bancă corespunde unei remunerări fixe asociate acestui tip de credit pe termen scurt. Această majorare este identică pentru toate întreprinderile (cu excepția negocierilor particulare);

Comisionul de înapoiere rezultă din munca materială legată de scontarea titlurilor;

Comisionul de risc conduce la diferențierea întreprinderilor după nivelul de risc asumat de bancă, calculul acestei prime de risc se bazează întotdeauna pe nivelul cifrei de afaceri, realizată anual de întreprindere;

Taxa asupra riscului a fost instituită ca urmare a transformării taxei asupra activităților financiare în TVA.

Costul remiterii spre scontare

Costul impus de bancă cu ocazia remiterii spre scontare este legat de taxa practicată și de durata rămasă de parcurs până la scadență astfel:

(3.18)

(3.19)

În care: Sc = scontul comercial

Tx = taxa nominală a scontului

T = număr de zile de la data prezentării acestuia până la scadență

Va = valoarea actuală a efectului în momentul prezentării la scontare

Presupun că remitarea spre scontare a unui efect de 10.000 de mii lei a fost executată atunci când scadența efectului era de 25 de zile. Costul ce rezultă din acest mod de finanțare, pe baza taxei de 11,1% , este următorul :

Mărimea ratei financiare : Sc = 11,1/100 x 10.000 x25/360 = 77,08 mii lei

Taxa reală : 77,08/(10.000 – 77,08) x 360/25 = 11,19%

Taxa anuală a dobânzii este stabilită la o valoare zilnică prin împărțirea la 360 și aplicată celor 25 de zile de finanțare. Cum dobânzile sunt plătite în momentul mobilizării scontului (dobânzi prestabilite de către bancă, care nu varsă decât diferența între mărimea scontului și agios-ul din momentul mobilizării efectelor), taxa facturată efectiv este întotdeauna mai mare decât cea nominală.

3.3.2. Costul finanțării pe termen lung

Creditele pe termen lung acoperă nevoi durabile ale întreprinderii, concretizate în creșteri economice însemnate, dezvoltări, reutilări, modernizări, de la care se așteaptă o rentabilitate corespunzătoare în anii următori.

Pe de altă parte, pentru unitățile finanțatoare, împrumutul pe termen lung presupune o imobilizare însemnată de fonduri, pentru o perioadă îndelungată, care poate implica riscuri multiple, de unde exigența creditelor pentru o remunerație adecvată.

Remunerația așteptată și randamentul pretins de cei care acordă împrumuturi pe termen lung, reprezintă costul capitalului împrumutat. Costul poate fi acceptat de către împrumutat numai în măsura în care rentabilitatea proiectelor sale, finanțate prin credit, este acoperitoare.

Teoretic, un împrumut poate fi acceptat, doar dacă rata rentabilității proiectelor este mai mare decât costul capitalului împrumutat.

R > K (3.20)

Practic însă, ținând cont de riscurile suportate de investitor, relația de mai sus trebuie corectată astfel:

(R + r) > K (3.21)

ceea ce înseamnă ca rata rentabilității, majorată cu o cotă de risc, trebuie să fie superioară costului capitalului împrumutat.

Pentru un credit bancar pe termen mediu sau lung, fără comisioane sau speze bancare, costul se reduce la plata dobânzilor, respective la nivelul ratei dobânzii stabilită prin contractul de credit.

Ca urmare a perioadei îndelungate de creditare, prin contract pot fi stabilite clauze variate, inclusiv acordarea unei perioade de grație în favoarea debitorului, ceea ce înseamnă că, pentru un anumit număr de ani, acesta nu va rambursa credite.

In această situație apare posibilitatea calculării dobânzii compuse, ceea ce presupune ca la sfârșitul fiecarui an, suma dobânzii neplătite se adaugă la capitalul împrumutat, generând ea însăși dobândă, în condițiile contractului inițial. Convențional, aplicarea dobânzii compuse are loc în cazurile în care perioada de timp pentru care este acordat creditul este mai mare de un an.

Cf = C x un , n = 1 + i (3.22)

ΔD = Cf – C = C x un – C = C (un – 1) (3.23)

C = Cf / ( 1 + i ) n = Cf ( 1 + i ) -n = Cf x u -n (3.24)

D = (Cf / C) 1/n – 1 (3.25)

Unde:

C- capital plasat (creditul)

Cf- capital final, respectiv creditul plus dobânda aferentă, la sfârșitul perioadei de plasament

n- numărul de ani (perioada) pentru care se calculează dobânda compusă

i – rata anuală a dobânzii

D- dobânda aferentă capitalului împrumutat.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ PRIVIND ACORDAREA UNUI CREDIT GLOBAL DE EXPLOATARE UNEI PERSOANE JURIDICE

Studiul de caz a fost realizat in cadrul S.C. „ROMITALIA MARMOGRANIT ”S.A. Vașcău și privește acordarea unui credit global de exploatare de către sucursala Bihor, agenția Ștei a Băncii Comerciale Române.

Datorită necesității respectării secretului bancar, acest studiu nu poate fi prezentat ca un dosar de creditare complet. Din documentele necesare unui dosar de credit, multe nu se pot regăsi în cadrul lucrării, dar studiul se bazează însă pe date reale.

Scurt istoric al firmei

S.C. „ROMITALIA MARMOGRANIT ”S.A. Vașcău, cu sediul în loc.Vașcău, str. Argeșului, nr.15, jud.Bihor, persoană juridică română, a fost înființată în baza Legii nr.31/1990, având forma juridică de organizare “societate pe acțiuni”, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr.J05/338/1992. .

Activitatea de bază a societății o constituie extragerea si prelucrarea materialelor de construcții: marmură, granit, calcar, piatră, produsele obținute fiind:

-placaje marmură de diferite sortimente si dimensiuni, blocuri de marmură, piatră brută pentru construcții, calcar calibrat de diferite sortimente pentru industria zahărului, a sodei, siderurgie, drumuri;

-spărturi marmură pentru producerea diferitelor sorturi de mozaicuri și borduri;

-marmură macinată pentru industria sticlei si ceramicii fine;

-granule marmură de diverse tipodimensiuni și culori;

-elemente de cioplitorie (balustri, mana curentă, monumente funerare, șeminee,etc).

În prezent societatea livrează produse numai la intern, principalii beneficiari fiind diferite trusturi de construcții din țară (placaje marmură și mozaicuri).

Desfacerea produselor se realizează pe bază de contracte și comenzi ferme, conducerea societății fiind preocupată în permanență de găsirea de noi beneficiari, atât interni cât și externi.

Capitalul social al societății este în sumă de 1.083 mil.lei, în structură privată 100%.

S.C. „ROMITALIA MARMOGRANIT ”S.A. Vașcău, face parte dintr-un grup, și anume S.C. „MARMOCALC”S.A. Vașcău. Conducerea societății este aceeași cu cea a grupului și este asigurată de un Consiliu de administrație format din 3 persoane. Societatea are în prezent un număr de 78 angajați cu contract de muncă și 6 colaboratori.

În vederea desfășurării în condiții bune a activității sale de aprovizionare, producție si desfacere, societatea solicită acordarea unui credit global de exploatare în sumă de 1.725 mil. lei de către Banca Comercială Română.

Etapele procesului decizional al creditării și întocmirea dosarului de credit

Reprezentantul firmei S.C. ROMITALIA MARMOGARNIT S.A. Vașcău, Micle Traian, care are funcția de director economic la această societate, s-a prezentat la sediul sucursalei B.C.R. Bihor, agenția Ștei, solicitând informații privind condițiile în care firma poate obține un credit. Clientul a fost îndrumat către Compartimentul de creditare a persoanelor juridice din cadrul băncii, urmând ca din acest moment activitatea de creditare să se desfășoare în următoarele etape:

Etapa 1. Discuția preliminară și depunerea cererii de credite

Clientul solicită acordarea unui credit pentru plăți curente de aprovizionare, producție și desfacere, în valoare de 1.725 mil. lei, pe termen de 180 de zile. S.C. ROMITALIA MARMOGARNIT S.A. Vașcău, este client al băncii din 1996, beneficiind până în prezent de o linie de credit din partea băncii, reînnoită pe termene de câte 90 de zile fiecare. Clientul și-a achitat întotodeauna datoriile la scadență.

Societatea are conturi deschise la B.C.R. Agentia Ștei de la înființare, derulând un volum mare de operațiuni de încasări si plăți prin banca. Pe parcursul colaborării bancă-societate nu s-au înregistrat incidente, relația s-a amplificat continuu, societatea respectând clauzele contractelor și convențiilor încheiate cu banca. Pentru creditele de care a beneficiat în cursul anului 1999 societatea a achitat băncii dobânzi în sumă de 557 mil.lei și comisioane de 74 mil.lei, iar în anul în curs au fost achitate dobânzi în sumă de 858 mil.lei și comisioane în sumă de 70 mil.lei.

Ofițerul de credite Burta Dorina reamintește clientului: lista documentelor necesare acordării creditului, mărimea dobânzii practicate, formele de garanții, prevederile contractului de credit privind angajamentele și obligațiile pe care le asumă clienții prin semnarea lor , necesitatea obligativității depunerii trimestriale a situațiilor și rapoartelor financiare pe baza cărora se analizează menținerea permanentă a condițiilor inițiale de acordare a creditului, precum și alte elemente pe care le consideră necesare.

Reprezentatul firmei, luând cunoștiință de aceste elemente, întocmește Cererea de credit, al cărei conținut este prezentat în Anexa nr.1.

Odată cu depunerea cererii de creditare, agentul economic prezintă și documentele necesare analizei băncii:

situația evolutivă a patrimoniului si a principalilor indicatori de rezultate financiare;

situația de stocuri sau cheltuieli;

proiecția surselor de finanțare a investițiilor;

documentația tehnico-economică (STE, proiect de execuție sau memoriu de necesitate) si studiu de fezabilitate;

bugetul de venituri si cheltuieli pe anul în curs;

proiecția fluxului de lichidități prognozat (cash-flow);

bilanțul contabil si contul de profit si pierdere încheiat la 31.12.2000 și balanța de verificare pe luna 11/ an 2000.

În urma analizării cererii agentului economic, banca procedează la determinarea ratingului de credite, potrivit anexei nr.18 din Normele metodologice nr.1/2000 privind activitatea de creditare, prin analiza caracteristicilor clientului și ale creditului. Societatea înregistrează un rating de credite de 2,5, documentul fiind prezentat în Anexa nr.2.

Etapa 2. Analiza economico-financiară a activității clientului

Pentru a stabili un diagnostic al situației economico-financiare a activității clientului, banca procedează la analiza economico-financiară bazându-se pe documentele de sinteză contabilă ( bilanțul contabil și raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, raportări contabile periodice etc.), pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum și pe analiza fluxului de lichidități (cash-flow-ului) pentru perioadele următoare.

Analiza economico-financiară a activității clientului cuprinde:

Analiza bilanțului contabil, care presupune examinarea bilanțurilor și a situațiilor financiare pe trei perioade anterioare, respectiv ultimii 2 ani consecutivi încheiați (bilanțurile contabile din 31.12.1998, 31.12.1999) și ultima situație contabilă periodică (balanță de verificare din 31.11.2000). Informațiile din bilanțul contabil sunt analizate, prelucrate și regrupate de către ofițerul de credite în vederea determinării valorii reale a activului și a întregului patrimoniu și a stabilirii cât mai corect posibil a mărimii riscului asumat de client în comparație cu cel al băncii. Bilanțul contabil, în forma prelucrată este prezentat în Anexa nr. 3.

Analiza veniturilor, cheltuielilor și contului de profit și pierdere, care presupune prelucrarea de către ofițerul de credite a contului de profit și pierdere elaborat de client, prin introducerea unor indicatori denumiți solduri intermediare de gestiune (marja comercială, valoarea adăugată, excedent/deficit brut din exploatare, capacitatea de autofinanțare etc.). Prezentarea soldurilor intermediare de gestiune pe perioadele 31.12.1998, 31.12.1999 și 31.11.2000 este realizată în Anexa nr. 4.

Analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate este realizată de către ofițerul de credite pentru a înțelege modul în care au fost generate și utilizate fondurile și impactul asupra disponibilităților bănești ale agentului economic, la sfârșitul perioadei analizate.

Analiza fluxului de lichidității pe perioada de acordare a creditului. Cash-flow-ul se determină pornind de la rezultatele obținute anterior, de la portofoliul de contracte de aprovizionare și desfacere, programele de producție și variația stocurilor. Pe baza cash-flow-ului astfel determinat, societatea are un necesar de lichidități curent de 1.725 mil. lei, a cărui finanțare se dorește a se realiza printr-un credit global de exploatare. Determinarea fluxului de lichidități este prezentată în Anexa nr. 5. Se consideră că societatea are o capacitate bună de rambursare pe seama cash-flow-ului din operare.

Indicatorii de analiză a bonității clientului

Ofițerul de credite procedează apoi la o analiză a bonității clientului, pornind de la bilanțul contabil prelucrat și de la contul de profit și pierdere prelucrat, pe baza unui sistem de indicatori de structură și de performanță, care caracterizează bonitatea clientului din punct de vedere financiar, indicatori recomandați de Organismele Internaționale specializate și care au fost adoptați și de instituțiile financiar bancare din România.

Analiza acestor indicatori conduce la concluzii edificatoare privind posiblitatea clientului de a se dezvolta în continuare prin resurse proprii, sau cu capital atras, în vederea modernizării și extinderii.

Bonitatea clientului exprimă capacitatea acestuia de a-și achita obligațiile care urmează să și le asume prin semnarea contractului de creditare.

Determinarea nivelului indicatorilor este prezentată în tabelul nr. 4.1.

Tabel nr.4.1

INDICATORII DE ANALIZĂ A BONITĂȚII CLIENTULUI

În ce privește cifra de afaceri și rezultatul exercițiului, față de anul precedent se constată o evoluție favorabilă a celor doi indicatori, ca urmare a preocupării permanente a conducerii pentru găsirea de noi beneficiari și implicit, a creșterii volumului desfacerilor.

Indicatorii de bonitate nu înregistrează diferențe semnificative favorabile la 30.11.2000 față de finele anilor anteriori. Lichiditatea curentă este satisfăcătoare, supraunitară (114,72%), solvabilitate foarte bună (201,01%), grad de îndatorare generală satisfăcător, subunitar (99,44%), ceea ce atestă o capacitate satisfăcătoare a firmei de achitare a obligațiilor sale pe seama resurselor degajate și participarea aproape în egală măsură a surselor proprii și a celor împrumutate la finanțarea activității. Firma are o bună capacitate de plată a dobânzilor pe seama profitului obținut, deci riscul financiar este mic.

Se poate aprecia că firma nu realizează o gestiune corespunzătoare a clienților, căci plata furnizorilor se face, în medie, mai repede decât recuperarea contravalorii creanțelor de la clienți.

În ce privește rentabilitatea firmei, cea de exploatare este satisfăcătoare și arată o bună capacitate a firmei de valorificare a propriilor produse, dar rentabilitatea financiară și chiar cea economică au un nivel nesatisfăcător (rentabilitate economică inferioară ratei dobânzii).

Firma se caracterizează însă printr-o capacitate mare de a genera un surplus de valoare peste consumurile provenite de la terți, așa cum rezultă din nivelul ratei valorii adăugate, ceea ce constituie un punct forte al societății.

Societatea se încadrează în categoria de risc B, adică în categoria clienților cu un risc normal, putând beneficia astfel de un credit global de exploatare în sumă de 1.725 mil. lei.

Etapa 3. Evaluarea garanțiilor prezentate de client și întocmirea contractului de ipotecă

Dosarul de credit se prezintă specialistului tehnic al unității, care va face evaluarea garanțiilor prezentate de clienți, notificându-și concluziile într-un Raport de evaluare.

Garanțiile sunt reale, respectiv ipotecă asupra clădirilor din patrimoniu.

Pentru garantarea creditului, va fi constituită ipoteca de rangul I în favoarea B.C.R. asupra clădirilor din patrimoniul societății, iar în calitate de girant este S.C.”MARMOCALC”S.A.

Clădirile au fost verificate scriptic și faptic în data de 16.01.2001 și evaluate în conformitate cu Normele Tehnice nr.2/1999 ale B.C.R., urmând a fi ipotecate în favoarea băncii pentru suma totală de 2.400 mil.lei, astfel:

-imobilele înscrise în C.F.nr.596 Barasti, nr.topografic 618/2, vor fi ipotecate pentru suma de 600.000.000 lei;

-imobilele înscrise în C.F.nr.624 Sustiu, nr.topografic 459/2, vor fi ipotecate pentru suma de 1.800.000.000 lei.

De asemenea, imobilele vor fi asigurate la valoarea de garanție la Societatea de Asigurare -Reasigurare, dreptul de despăgubire urmând a fi cesionat în favoarea băncii.

Pe baza concluziilor evaluării se întocmește Contractul de garanție imobiliară în patru exemplare, prezentat în Anexa nr.6. Semnarea și autentificarea contractului de ipotecă se realizează la un notar public prin prezentarea ambelor părți: împuternicitul B.C.R. pe bază de procură și proprietarul imobilelor. După autentificare se va solicita, pe bază de adresă, judecătoriei, transmiterea contractului de ipotecă în Cartea funciară.

Etapa 4. Întocmirea referatului de credit

Pe baza concluziilor, analizelor și a verificărilor efectuate de ofițerul de credite, acesta va completa și semna Referatul de credite. Documentul are trei părți, în partea întâi sunt prezentate elementele definitorii, în partea a doua detalii importante privind creditul, iar în cea de a treia parte este prezentat riscul și distribuirea lui. Conținutul documentului este prezentat în Anexa nr.7.

Etapa 5. Întocmirea contractului de credit și a scadențarului ratelor și dobânzilor

După verificarea tuturor actelor din dosar și în măsura încadrării în plafonul maxim de creditare ofițerul de credite întocmește Contractul de credit în 3 exemplare : 2 exemplare pentru B.C.R. și unul pentru client. Contractul de credit cuprinde date referitoare la părțile între care s-a încheiat, date tehnice privind obiectivul creditului, precum și clauze privind drepturile și obligațiilor părților. Contractul de credit este prezentat în Anexa nr.8.

Scadențarul ratelor și a dobânzilor este prezentat în tabelul nr.4.2.

Tabel nr.4.2.

PLAN DE RAMBURSARE

Etapa 6. Urmărirea rambursării la scadență a ratelor din credit și a dobânzilor

În această etapă se procedează la fel ca și în cazul persoanelor fizice, iar în situația în care creditul devine neperformant se vor aplica prevederile Normelor nr. 7 / 1999 privind administrarea și recuperarea creanțelor neperformante.

3. Efectele îndatorării – levierul financiar

Levierul financiar pune în evidență modul cum se modifică rentabilitatea capitalului propriu sub incidența politicii financiare practicate, respectiv variabilitatea rezultatului curent al întreprinderii ca urmare a practicării unei anumite structuri financiare.

În cazul firmei analizate, datele privind calculul efectului de levier financiar sunt prezentate în tabelul nr. 4.3, pornind de la următoarele premise:

nu se ia în considerare nivelul de fiscalitate;

profitul net (Pn) utilizat în calculul rentabilității financiare se obține prin deducerea din profitul exploatării (PE) a cheltuielilor cu dobânzile.

Tabel nr.4.3

LEVIERUL FINANCIAR

Se observă că rentabilitatea capitalului investit este inferioară ratei dobânzii, ceea ce face ca finanțarea procesului de exploatare din surse împrumutate să fie neeficientă și contraindicată. Politica financiară a întreprinderii cunoaște o ușoară ameliorare ca urmare a reducerii gradului de îndatorare, ceea ce a permis reducerea decalajului dintre rentabilitatea financiară și cea economică de la –8.25% la –7.90%.

Se remarcă o creștere substanțială a rentabilității capitalului propriu de la 2.51% la 14.32%, aceasta fiind efectul creșterii rentabilității capitalului investit.

Se recomandă însă ca atâta timp cât rata dobânzii devansează rentabilitatea capitalului investit să se evite finanțarea prin credite, căci în acest caz apare efectul de măciucă, care determină reducerea rentabilității capitalului propriu proporțional cu gradul de îndatorare, deoarece sursele împrumutate sunt mai scumpe decât efectele pe care la generează.

Concluzii

În cazul firmei analizate, s-ar recomanda reducerea gradului de îndatorare deoarece în condițiile actuale firma nu beneficiază de efectul de levier și îndatorarea determină reducerea rentabilității capitalurilor proprii. Necesarul de resurse ar putea fi finanțat pe seama creditului comercial. Din analiza comparativă a duratelor de încasare a clienților și a duratelor de plată a furnizorilor se poate constata că situația este defavorabilă firmei deoarece clienții se încasează mult mai greu, pe când furnizorii sunt plătiți la timp. Se impune astfel, o îmbunătățire a politicii de credit comercial și a politicii de aprovizionare a firmei prin reducerea duratei de încasare a contravalorii creanțelor comerciale, deoarece resursele financiare ale firmei sunt utilizate de clienți o perioadă de timp mare. O durată de încasare a creanțelor mai mică decât durata de plată a datoriilor ar permite firmei o mai bună gestionare a resurselor, nefiind nevoie de apelarea la credite pe termen scurt în așa mare măsură.

Pentru îmbunătățirea performanțelor sale financiare s-ar recomanda apelarea la împrumuturi pe termen lung, în acest caz costul capitalului împrumutat fiind mai mic decât în cazul creditelor de trezorerie.

Se impune creșterea eficienței utilizării capitalurile investite, creșterea rentabilității activității, în special pe seama creșterii profitului, până la nivelul la care rentabilitatea economică devansează rata dobânzii, pentru a putea beneficia de efectul de levier.

CONCLUZII

Desfășurarea în bune condiții a activității unei întreprinderi a devenit tot mai mult dependentă de atragerea pe diferite căi a resurselor financiare externe, băncile sunt cele care au un rol important în mobilizarea acestor resurse, în condițiile existenței rentabilității și siguranței afacerii.

Întreprinderea poate opta între finanțarea prin surse interne sau prin surse externe, în funcție de oportunitate. Un regim de autofinanțare pur are niște limite, care explică nevoia de a recurge la finanțare externă. Raportul între nevoile și capacitățile financiare este inegal repartizat între întreprinderi. Unele au nevoi de finanțare care depășesc cu mult capacitățile lor imediate. Acesta este cazul unităților din domeniile de activitate care necesită un mare efort de investiții, pentru că tehnologia lor evoluează, pentru că necesități încă nesatisfăcute permit absorbirea unei producții sporite sau pentru că durata pe care trebuie angajate capitalurile este deosebit de lungă. Dacă aceste unități s-ar limita la o pură autofinanțare, ele ar trebui să renunțe la unele investiții și s-ar condamna la o stagnare tehnologică și la limitarea dezvoltării. Alte unități au, dimpotrivă, resurse prezente care le depășesc nevoile imediate de finanțare. Este cazul unităților din domeniile de activitate în care tehnologia e stabilizată sau posibilitățile de dezvoltare a producției sunt limitate. Într-un regim de pură autofinanțare, aceste unități ar avea excedente de capital inutilizabile.

Creditul este important în economia întreprinderii deoarece asigură echilibrul între nevoi și resurse, care alături de rentabilitate este obiectivul cel mai important al finanțelor întreprinderii. În gestiunea financiară a întreprinderii se înregistrează pe parcursul anului decalaje între necesarul și existentul de disponibilități bănești, generate de deficiențele destul de frecvente ale decontărilor cu clienții, în condițiile blocajului din economie, de motivația întreprinderii dată de existența în economie a unor surse ce pot fi solicitate (creditul) pentru dezvoltarea activității, ce depășesc posibilitățile proprii de finanțare, de motivația costului de atragere a capitalului de lucru.

Pe de altă parte, recurgerea la credite trebuie realizată cu cumpătare. Îndatorarea exercită o dublă influență, în funcție de raportul dintre costul datoriilor și randamentul activelor. Este benefică, dacă rentabilitatea scontată este superioară costului datoriilor, dar din contră se dovedește a fi defavorabilă dacă costul acesteia nu poate fi compensat de perspectivele unui randament suficient.

Obținerea unui sprijin bancar nu este la îndemâna oricărei societăți comerciale, deoarece se cere îndeplinirea unor condiții, obținerea anumitor performanțe financiare. Conform studiului de caz prezentat, putem observa că banca realizează o analiză riguroasă a calității, reputației și bonității solicitatorului de credite, ca urmare a riscului pe care creditul îl atrage. Banca, din grijă pentru banii pe care-i împrumută, care nu sunt ai ei, va reacționa imediat când sesizează un pericol de pierdere. După cum se spune, bancherul îți dă umblela când e soare și ți-o cere înapoi când începe să plouă. Altfel spus, în perioadele de avânt economic, creditul este ușor accesibil, iar în periodele de recesiune, creditul accesul la credite este limitat.

Creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului punând astfel în mișcare forțele latente și contribuind la creșterea avuției reale a societății.

Prin credit, băncile realizează selecția investițiilor din economie pe criterii de rentabilitate, în vederea dezvoltării unei economii durabile și eficiente.

Creditul este cel care asigură transformarea economiilor, considerate capitaluri pasive, inactive, în investiții , capitaluri productive, active, reprezentând astfel un factor de creștere economică.

BIBLIOGRAFIE

Bran P. – „Finanțele întreprinderii”, Editura Economică, București, 1997

Cristea H., Talpoș I., Corduneanu Carmen, Lăbuneț Aurora, Pirtea M. – „Gestiunea financiară a societăților comerciale”, Editura Mirton, Timișoara, 2001

Cristea H., Talpoș I., Cosma D. – „Gestiunea finanaciară a întreprinderilor”, Editura Mirton, Timișoara, 1998

Dedu V. – „Gestiune bancară”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

Hoanță N. – „Gestiunea finanțelor firmei”, Editura Tribuna Economică, București, 1999

Ilie V. – „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

Imireanu G.M. – „Tehnica și practica operațiunilor bancare”, Editura Economică, București, 1995

Kirițescu C., Dobrescu M.E. – „Moneda. Mica enciclopedie”, Editura Enciclopedică, București, 1998

Manolescu Ghe. – „Management financiar”, Editura Economică, București, 1995

Stancu I. – „Gestiunea financiară a agenților economici”, Editura Economică, București, 1994

Șchiopescu V., Cerna S., Talpoș I., Donath Liliana – „Circulația bănească și creditul”, UVT, FSE, 1984

Toma M., Brezeanu P. – „Finanțele și gestiunea financiară”, Editura Economică, București, 1996

Toma M., Alexandru F. – „Finanțe și gestiune financiară de întreprindere”, Editura Economică, București, 1998

Vintilă Georgeta – „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

*

* *

XXX – Normele de creditare ale Băncii Comerciale Române

XXX – „Contabilitate, expertiză și auditul afacerilor „- nr.8/august 2000, pag.39

XXX – „Contabilitate, expertiză și auditul afacerilor „- nr.9/septembrie 2000, pag.49