Rolul Consiliului European In Adoptarea Deciziilor Comunitare

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Nu trebuie să negăm locul din care venim și ceea ce suntem cu adevărat. Niciodată nu trebuie să ignorăm rațiunea și coordonatele spațio-temporale ale fiecărei civilizații. Nu trebuie să uităm idealul pentru care trăim. Implicați în ideea de a ne integra într-un sistem, pentru a nu rămâne izolați, (fie el social, politic, economic sau de altă natură ), uităm de cele mai multe ori, fundamentul naturii noastre. Cu alte cuvinte, pierdem rațiunea primului pas.

Unul dintre aceste sisteme poate fi Uniunea Europeană, care s-a născut în viziunea lui Churchill, cel ce a imaginat "Statele Unite ale Europei", (fapt notificat în discursul din 19 septembrie în Zurich), pentru a pune capăt războaielor și a iniția o dezvoltare macro-economică susținută și durabilă. În timp, această idee s-a dezvoltat și a depășit obiectivul simplei uniuni economice. Au devenit foarte importante noile reglementări ale "acquis-ului comunitar" – esența legislației Comunității Europene, baza esențială a vieții activității și funcționării Uniunii Europene – care cuprinde capitolele de negociere pentru aderare și respectiv integrare în acest sistem.

Aquis-ul comunitar este compus din 31 de capitole. Acestea sunt: libera circulație a bunurilor, libera circulație a persoanelor, libera circulație a serviciilor, libera circulație a capitalurilor, dreptul societăților comerciale, politica de concurență, agricultura, pescuitul, politica în domeniul transporturilor, impozitarea, uniunea economică și monetară, statistica, politica socială și de ocupație a forței de muncă, energia, politica industrială, întreprinderile mici și mijlocii, știința și cercetarea, învățământul și formarea profesională, telecomunicațiile și tehnologia informației, cultura și audio-vizualul, politica regională și coordonarea instrumentelor structurale, mediul înconjurător, protecția consumatorului și sănătatea publică, cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne, uniunea vamală, relațiile economice internaționale, politica externă și securitatea comună, controlul financiar, prevederile financiare și bugetare, participarea la Instituțiile Uniunii Europene, altele.

CAPITOLUL II

INSTITUTIILE COMUNITATILOR EUROPENE

Comunitățile Europene sunt prevăzute, prin tratatele constitutive, cu o structura instituțională având un fundament politic si sociologic distinct, structură ce exprimă o legitimitate proprie și permite realizarea, într-un mod cât mai eficient, a obiectivelor și sarcinilor Comunităților. Această structură cuprinde:

• Consiliul – instituție cu atribuții decizionale

• Comisia – organ executiv

• Parlamentul – institutie cu atribuții de control

• Curtea de Justiție – institutie jurisdictională

•Curtea de Conturi – înființată prin Tratatul de la Maastricht, cu scopul de a realiza controlul

financiar.

1. CONSILIUL COMUNITATII EUROPENE

In 1975 ia naștere, în afara Comunității, Consiliul European, format din președinții țărilor membre UE. Inființarea Consiliului a fost o expresie a rezistenței pe care liderii respectivelor țări au manifestat-o vis-a-vis de ideea de a fi conduși de un for supranațional. Acest organism devine în mod legal parte integrantă a Uniunii Europene din anul 1986. Prin întâlniri la cel mai înalt nivel, Consiliul încearcă să ajungă la înțelegeri prin care să se armonizeze orientările politice ale statelor membre. Rolul este crucial pentru procesul de integrare europeană deoarece membrii Consiliului sunt cei care au puterea de a pune în practică, în țările lor, orice hotărâre luată la nivel european. Fiind un organism care reprezintă prin excelență punctul de vedere interguvernamental, Consiliul poate fie să promoveze, fie să blocheze ideea supranațională.

In anul 1985 a fost semnat Actul Unic European, care a instituționalizat Consiliul European, organism de desfășurare a dialogului la cel mai înalt nivel al liderilor europeni, cu scopul definirii liniilor principale ale politicii Uniunii Europene.

După 1990, Consiliul European a pus în discuție posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre țările foste comuniste. Statele din Europa Centrală și de Est au încheiat acorduri de asociere cu Uniunea Europeana, care prevăd instaurarea unei zone de comerț liber și modalitățile instituționalizate de dialog între guvernele țărilor asociate și instituțiile comunitare, precum și domeniile care fac obiectul noilor relații între cele două părți.

Initiativa extinderii Uniunii Europene s-a materializat la Consiliul European de la Copenhaga din 1993, când a fost discutată și analizată în mod oficial această posibilitate. S-a decis ca Uniunea Europeana poate să primească noi membri din țările ce au făcut parte din fostul bloc comunist după ce, în prealabil, acestea vor fi indeplinit condițiile politice și economice cerute de Uniunea Europeană.

Anul 1997 a adus concretizarea acestei inițiative de către Consiliul European de la Luxemburg, ca urmare a Avizelor Comisiei Europene, care a luat decizia de lansare a procesului de extindere a UE prin aderarea tuturor statelor asociate, pe baza performanțelor individuale ale fiecărui stat.

In cadrul Comunităților Europene, sub denumirea de Consiliu, se regăsesc două mari instituții deosebite una de cealalta atat prin denumire cât și prin activitatea pe care o desfășoară. Este vorba de Consiliul de Miniștrii al Uniunii Europene și Consiliul European – al șefilor de state și guverne.

Consiliul, cu sediul la Bruxelles, asigură, în întregul său, integrarea în sistemul comunitar al statelor ce devin membre ale Uniunii Europene precum și ale guvernelor acestor țări.

Diferențierea între cele două componente ale Consiliului se face pe baza unor criterii și anume:

1. – Consiliul de Miniștrii este un organsim a cărei existență a fost prevazută înca de la început în tratatele de constituire a Comunităților Europene

-Consiliul European a fost înființat, inițial, într-un cadru neconstituțional și abia ulterior i s-a recunoscut existența prin tratate.

Consiliul European este termenul folosit pentru descrierea ședințelor periodice ale șefilor de state sau guverne ale Statelor Membre ale Uniunii Europene. El a fost creat prin comunicatul emis la sfârșitul Summit-ului de la Paris din decembrie 1974 și s-a întrunit pentru prima dată la Dublin, în martie 1975. Pană la acea dată, în perioada 1961-1974 aveau loc conferințe europene. Consiliul European a fost legal recunoscut prin Actul Unic European, în timp ce statutul oficial i-a fost conferit prin Tratatul asupra Uniunii Europene.

El se întrunește cel puțin de două ori pe an, iar Președintele Comisiei Europene participa ca membru deplin. Obiectivul său este acela de a da Uniunii Europene impulsul necesar pentru dezvoltarea viitoare și pentru definirea liniilor directoare generale ale politicilor.

Consiliul European de la Sevillia din iunie 2002 și-a dat acordul asupra modificării regulilor de organizare și funcționare a Consiliului European și Consiliului Uniunii Europene, fără a amenda Tratatele, în perspectiva creșterii numărului de state membre. Astfel, Consiliul European se va întruni de 4 ori pe an (de 2 ori la fiecare 6 luni). Lucrările sale vor ține o singură zi, fiind precedate de o întalnire a șefilor de state sau guverne cu Președintele Comisiei Europene. Sedințele cu reprezentanții țărilor terțe sunt permise doar în situații excepționale. Concluziile vor fi cât mai concise și vor prezenta liniile directoare și deciziile asupra cărora s-a convenit.

2. Compoziția celor două Consilii este și ea diferită – Consiliul de Miniștrii cuprinde de la miniștrii afacerilor externe (ce reprezintă compunerea de bază ) până la toți ceilalți miniștrii solicitați în funcție de problemele ce urmează a fi rezolvate. ln schimb Consiliul European are în compoziția sa doar șefii de state și guverne membre ale U.E., iar la nevoie, poate funcționa inclusiv în calitate de Consiliu de Miniștrii ai Uniunii Europene.

In concluzie se poate spune că, în Sistemul comunitar actual, Consiliul, cu cele două componente ale sale, se prezintă ca o instituție reprezentativă a statelor ce alcătuiesc Uniunea Europeana iar din punct de vedere al atribuțiilor Consiliul de Miniștrii este principalul pion în materie decizională.

Consiliul Comunităților Europene sau Consiliul de Miniștrii, ca organ supranațional și interguvernamental reprezentând toate statele membre ale acestora nu trebuie să se confunde cu Consiliul European care este un organism politic și, cu atât mai mult, nici cu Consiliul Europei. Totodată acest Consiliu nu are echivalent în lume iar statele membre, reunite, legiferează pentru Uniune, fixează obiectivele politice ale acesteia, coordoneaza politicile naționale și reglementează diferendele ce apar între membrii săi, dar numai pe acelea care nu intră în atribuțiile celorlalte institiții. De asemenea, în contextul european, miniștrii ce alcătuiesc acest Consiliu, deși sunt răspunzători în fața parlamentelor ce i-au desemnat, pot lua hotărâri în domeniul pe care îl reprezintă, fără ca acestea să fie modificate de parlamentele naționale. Deci legitimitatea sa democratică nu poate fi pusă la îndoiala, este incontestabila, cu atât mai mult cu cât procedurile, practicile și alte diferite reglementări implica un grad de solidaritate și încredere puțin întâlnite în relațiile generate dintre state.

1.a. CONSTITUIREA CONSILIULUI EUROPEAN

Consacrat oficial sub numele de Consiliul Uniunii Europene, prin decizia 93-591 din 8 noiembrie 1993, este instituția care reprezintă direct statele membre și în care fiecare stat participă prin reprezentanți la ședințele care de obicei se țin la Bruxelles.

A fost creat (conf. T.M., art.145) pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, pentru a acționa ca organ de luare a deciziilor și pentru a defini operațiile de management general ale Comisiei. Este un organism interguvernamental, cu rol principal în luarea deciziilor în probleme majore, pe baza propunerilor Comisiei. Funcționează pe mai multe "consilii" (agricultura, externe, comert), fiecare guvern fiind reprezentat de ministrul său în sectorul respectiv.

Consiliul este asistat de un secretariat general, iar în pregătirea lucrărilor rolul major îl deține Comitetul reprezentanților permanenți (COREPER). In afară de comitetele constituite formal, Consiliul este ajutat în muncă de grupurile de lucru, responsabile în a face analize, la propunerile Comisiei sau a Parlamentului European, pentru Consiliu.

Fiecare stat membru asigură președinția Consiliului pe durata a șase luni, prin rotație, într-o ordine prestabilită.

Consiliul este principala putere legislativă, pentru ca aici se hotărăște și se fixează cadrul vieții comunitare. Hotărârile Consiliului sunt obligatorii.

Deciziile în cadrul Consiliului se iau prin trei modalități de votare:

votul în unanimitate, pentru domeniile politicilor comune și mai ales a armonizării legislațiilor naționale;

votul cu majoritate calificată (voturile statelor membre sunt dotate cu o pondere specială în funcție de anumite criterii) – se aplică numai în ceea ce privește mediul (pentru celelalte domenii s-a pastrat regula unanimității);

votul cu majoritate simplă, calculată în raport cu membrii Consiliului și nu în raport cu membrii prezenți – se folosește la tarife anti-dumping și anti-subvenție în contextul Politicii Comerciale Comune.

Consiliul European reunește, cel puțin de două ori pe an, șefii statelor sau guvernelor Statelor Membre ale Uniunii, împreună cu Președintele Comisiei Europene. În Consiliu se stabilesc liniile strategice generale ale Uniunii și, ca parte a cooperării politice europene, se discută chestiuni internaționale. Ședințele au loc în țara care deține președinția Consiliului de Miniștri.Conform art. D din Tratatul de la Maastricht: Consiliul European impulsioneazã dezvoltarea Uniunii și stabilește orientările politice generale necesare acestei dezvoltari.Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei.

Consiliul European se întrunește cel putin de două ori pe an, sub președinția sefului de stat sau de guvern al statului membru care deține în momentul respectiv președinția Consiliului. Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni, precum și un raport scris privind progresele realizate de Uniune".

Prin comunicatul dat în urma Conferintei de la Londra din 1977 s-a arătat că lucrările Consiliului European urmăresc schimbul de vederi asupra subiectelor puse în discuție, asigurând cadrul discuțiilor "destinate a produce hotărâri, a da linii directoare pentru o acțiune viitoare sau a ajunge la luări de poziție publice reprezentând punctele de vedere ale Comunității".

Aceste competențe s-au mărit odată cu trecerea timpului, Consiliul European ajungând să fie principalul for de luare a deciziilor privind viitorul Uniunii. Fără să compromită mecanismul decizional comunitar, Consiliul European a stabilit relații apropiate cu Comisia, al cărui președinte face parte din componența sa, a strâns relațiile cu Parlamentul European, căruia îi prezintă rapoarte asupra deliberărilor întrunirilor sale, precum și un raport anual scris.

Conform specialiștilor în drept comunitar funcțiile îndeplinite de către Consiliul European sunt- funcția de arhitect al evoluției internaționale a construcției europene, toate deciziile importante în acest sens fiind luate sub inpulsul lui- funcția de stabilire a orientărilor generale în materia politicii economice și sociale, precum și în domeniul politicii externe- funcția de decizie la cel mai înalt nivel a problemelor deosebite ce apar în domeniul economic, social, financiar și al politicii externe.

In 1975 ia naștere, în afara Comunității, Consiliul European, format din presedinții țărilor membre UE. Inființarea Consiliului a fost o expresie a rezistenței pe care liderii respectivelor țări au manifestat-o vis-a-vis de ideea de a fi conduși de un for supranațional. Acest organism devine în mod legal parte integrantă a Uniunii Europene din anul 1986. Prin întâlniri la cel mai înalt nivel, Consiliul încearcă să ajungă la înțelegeri prin care să se armonizeze orientările politice ale statelor membre. Rolul este crucial pentru procesul de integrare europeană deoarece membrii Consiliului sunt cei care au puterea de a pune în practică, în țările lor, orice hotărâre luată la nivel european. Fiind un organism care reprezintă prin excelența punctul de vedere interguvernamental, Consiliul poate fie să promoveze, fie să blocheze ideea supranațională.

In anul 1985 a fost semnat Actul Unic European, care a instituționalizat Consiliul European, organism de desfășurare a dialogului la cel mai înalt nivel al liderilor europeni, cu scopul definirii liniilor principale ale politicii Uniunii Europene.

Dupa 1990, Consiliul European a pus în discuție posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre țările foste comuniste. Statele din Europa Centrala și de Est au încheiat acorduri de asociere cu Uniunea Europeana, care prevăd instaurarea unei zone de comerț liber și modalitățile institutionalizate de dialog între guvernele țărilor asociate și instituțiile comunitare, precum și domeniile care fac obiectul noilor relații între cele două părți.

Ințtiativa extinderii Uniunii Europene s-a materializat la Consiliul European de la Copenhaga din 1993, când a fost discutată și analizată în mod oficial această posibilitate. S-a decis ca Uniunea Europeana poate să primească noi membrii din țările ce au facut parte din fostul bloc comunist după ce, în prealabil, acestea vor fi îndeplinit condițiile politice și economice cerute de Uniunea Europeană.

Anul 1997 a adus concretizarea acestei inițiative de către Consiliul European de la Luxemburg, ca urmare a Avizelor Comisiei Europene, care a luat decizia de lansare a procesului de extindere a UE prin aderarea tuturor statelor asociate, pe baza performantelor individuale ale fiecărui stat.

2.COMISIA EUROPEANA

2.a. ORGANIZAREA COMISIEI EUROPENE

Prin rolul și responsabilitatea pe care le are, Comisia este "inima" întregului proces de decizie a Uniunii Europene și pune în valoare interesele comunitare, mai presus chiar de cele ale statelor membre. De fapt, Comisia reprezintă organul execuțional al Uniunii Europene având o activitate permanentă.

Din punct de vedere organizatoric Comisia este un organism guvernamental, având o structura de tip colegial, ce cuprinde:

– membrii Comisiei;

– servicii;

– organe auxiliare.

Conducerea Comisiei revine unui Președinte ajutat de doi vice-președinți, desemnarea celor trei făcându-se prin acordul comun al statelor membre. Perioada mandatului este de doi ani cu posibilitatea de reînnoire a acestuia. Procedura de alegere a celor ce conduc aceasta instituție comunitară este aceeași ca și pentru membri.

Referitor la alegerea Presedintelui Comisiei trebuie specificat faptul că în prezent este angajat Parlamentul European, în sensul că, acesta trebuie să acorde un vot de investiturea celui ce va prelua conducerea Comisiei.

De asemenea, se dorește ca pe viitor și Președintele Comisiei să fie asociat la alegerea membrilor acesteia. In acest fel se consideră că și poziția politică a Președintelui Comisiei se poate consolida alături de autoritatea și coeziunea Comisiei care, în ansamblul său, ar putea fi privită ca o echipă din ce în ce mai puternică.

In îndeplinirea atribuțiilor de coordonare a activității interne ca și în asigurarea relațiilor curente cu celelalte instituții Președintele Comisiei este asistat de un Secretariat General, angajații acestuia fiind funcționari și nu membrii ai Comisiei.

Membrii Comisiei, în număr de 20 (incluzând Președintele li vice-preledinții) sunt numiți de guvernele naționale și au denumirea de comisari. Majoritatea dintre ei au deținut funcții fie în parlamentele și guvernele naționale fie în Parlamentul european, fapt care le permite să ofere colegilor lor un ansamblu de cunoștințe extrem de bogate și variate acumulate în activitatea anterioară.

Repartiția comisarilor în cadrul Comisiei este, pentru cele 15 state membre ale Uniunii Europene, următoarea:

a) câte două locuri pentru statele "mari": Franța, Germania, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania;

b) câte un loc pentru celelalte țpri "mai mici" ca extindere: Belgia, Danemarca, Irlanda, Grecia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Finlanda, Austria, Suedia.

Numărul membrilor Comisiei se modifică în funcție de numărul statelor membre, iar alegerea lor se face pentru 5 ani. Inițial, comisarii au fost numiți pentru un mandat de patru ani, dar din 1995, acesta s-a prelungit la cinci pentru ca mandatul fiecărei Comisii să se desfășoare în perioada legislativă de 5 ani a Parlamentului European. Acest lucru permite ca Parlamentul să acorde un vot de investiture Comisiei, înainte de a-și începe activitatea, întărindu-i astfel legitimitatea democratică.

2.b. FUNCTIONAREA COMISIEI EUROPENE

Regula generală de funcționare este cea potrivit căreia această instituție europeană se reunește, în mod obligatoriu, odată pe săptămână și apoi ori de câte ori este necesar.

Ziua de întrunire este miercurea, dar ea este precedată de reuniuni ale șefilor de cabinet ce au rolul de a pregăti aceste întâlniri.

Joia, după desfășurarea Sedințelor Comisiei, au loc întâlnirile cu reprezentanții mass-media, ocazie cu care se urmărește o cât mai corectă și promptă informare a opiniei publice atât comunitare cât și internaționale. Sedințele Comisiei nu sunt publice, iar deciziile care se iau cu această ocazie aparțin grupurilor de comisari numite "colegii", deci nu fiecărui comisar în parte, chiar daca raspunderea directa, pe domenii, revine cate unuia singur. Numărul comisarilor ce alcătuiesc respectivele colegii este mai mare sau mai mic, în funcție de domeniul în care urmează a se lua deciziile respective.

Deci, în cadrul colegiilor operează principiul "răspunderii colective" pentru deciziile adoptate.

Problemele dezbătute în cadrul ședințelor ce se desfășoară în plen sunt doar cele care prezintă importanță, restul se discuta doar la nivelul reuniunilor șefului de cabinet.

Așadar principiul de funcționare al Comisiei este "colegialitatea" ce implică, de fapt, angajarea răspunderii acestei instituții în întregul său pentru toate actele încredințate expres prin tratate sau regulamente.

2.c. ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Conform tratatelor comunitare Comisia deține un rol fundamental și anume acela de a exprima interesul comunitar și de a asigura realizarea acestuia.

Totodata Comisiei îi revine un rol și cadrul altor doi piloni cu predominanță interguvernamentală, respectiv PESC și cooperarea în domeniul justiției li al afacerilor interne; este vorba de un drept de inițiative care pană la adoptarea Tratatului de la Maastricht, revenea doar statelor membre.

De asemenea Comisia împreună cu Consiliul, asigură coerența ansamblului acțiunii externe a Uniunii în materie de relații externe, securitate, economie si dezvoltare, fapt care ii permite sa-si exercite influența în aplicarea politicilor în aceste domenii.

Rolul politic al Comisiei se traduce prin existența a două categorii de instrumente pe care acest organism le are la dispoziție și anume:

-norme de drept comunitar elaborate de Comisie atât în domenii proprii cât și în altele stabilite și transmise de aceasta;

– directive, recomandări și avize formulate de Comisie pentru statele membre și care nu au caracter obligatoriu, deci sunt norme de recomandare la care statele se vor conforma în timp.

Pentru modul cum își îndeplinește rolul său politic Comisia este răspunzatoare în fața Parlamentului European, raporturile fiind deci, la fel ca între cele două organe pe plan intern.

Revenind la atribuțiile Comisiei în cadrul comunitar se poate spune că acestea diferă după cum Comisia exercită competențe definite prin Tratatul CE, Tratatul CEEA sau prin Tratatul CECA.

Astfel, în baza Tratatului C.E. (art.15) Comisia:

– veghează la aplicarea dispozițiilor ce rezultă direct din tratat, dar și a celor pe care instituțiile le iau în baza acestuia;

– formulează recomandări sau avize în privința problemelor ce fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta le prevede în mod expres dacă le consideră ca fiind necesare;

– exercită competențe pe care Consiliul i le atribuie în vederea executării regulilor stabilite de acesta.

Dintre aceste competențe cea mai importantă poate fi considerată, fără îndoială, conceperea și pregătirea politicii comunitare prin prezentarea de propuneri către Consiliu. Deci Comisia dispune de un drept de inititiva exclusive, Consiliul neputând să delibereze decât pe baza propunerilor primite de la aceasta.

In domeniul regulilor de concurența și a ajutoarelor de stat Comisia, fiind cea care administrează diverse fonduri și programe ale Comunităților inclusiv pe cele care sprijină țări din afara spațiului comunitar european, dispune de o putere autonomă extinsă, în sensul că, poate să aplice sancțiuni ori de câte ori constată că se încalcă respectivele reguli.

3. PARLAMENTUL EUROPEAN

3.a. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Numărul total al membrilor Parlamentului European, la 1 ianuarie 1995 acesta s-a ridicat la 626, număr ce s-a menținut și după alegerile din iunie 1999, la fel ca și repartizarea locurilor pentru fiecare țară în parte, Germania (99 locuri) fiind în continuare liderul, ca reprezentare, al țărilor membre ale Comunităților Europene.

Perioada pentru care sunt aleși membrii Parlamentului European, este de 5 ani.

Parlamentarii europeni, respectând compromisul din decembrie 1992 privind sediul instituțiilor Uniunii Europene dispun de săli de ședințe, de birouri permanente în Bruxelles, dar se reunesc o săptămâna pe luna în ședința plenară de la Strassburg.

Ca structură organizatorică Parlamentul European cuprinde un Secretariat General având sediul la Luxemburg și organele directoare reprezentate de birou și biroul largit. Primul – biroul – este alcătuit dintr-un președinte și mai mulți vice-preledinși aleși pentru 2 ani și jumătate, alături de care mai există chestorii, membri ai biroului cu drept de vot consultativ.

Biroul lărgit cuprinde biroul propriu-zis și președinții grupărilor politice din Parlament.

De asemenea, Parlamentul mai cuprinde diverse formațiuni cum ar fi grupările politice, comisiile și delegațiile. Grupările politice – reunesc deputații de aceeași orientare politică, indiferent de statul care i-a ales. Trebuie remarcat însă faptul că, la fel ca în orice Parlament național și în cel european există deputați care nu sunt înscriși într-o anume grupare politică, deci pot fi considerați ca independenți.

Actualul Parlament European (format după alegerile din iunie 1999) cuprinde 7 grupuri politice, dintre care cel mai important este grupul Partidului Popular European (P.P F ).

Urmează Partidul Socialist European cu 180 locuri, Partidul European al liberarilor, democraților și reformatorilor (E.L.D.R.) cu 50 deputați, apoi V-A.L.E. (verzi alianța liber europeană) cu 47 deputați, G.U.E.-N.L.G. (stânga unitar europeană, stânga verde nordică) cu 42 deputați, apoi U.E.N. (uniunea pentru o Europă a tuturor națiunilor) cu 21 deputați, E.D.D. cu 16 deputați și N.I. (cei neînscriși) cu 36 deputați.

Se constată, așadar, din noua componentă a Parlamentului European ca, pentru prima, dată după 20 ani de alegeri directe parlamentare, P.P.E. (partidul creștin – democraților) reușește să obțina o "victorie istorică" depășind astfel grupul socialiștilor (P.S.E.) și devenind cea mai mare forță politică a Europei grație, în primul rând, aportului substanțial adus de electoratul german și britanic.

ln afară de grupările politice, Parlamentul European mai include în componenăa (după cum am arătat anterior):

1. comisiile care pot fi:

– permanente;

– temporare;

– de ancheta și

2. delegațiile, având o componentă hotărâtă de grupările politice care alcatuiesc Parlamentul și o competență stabilită de aceasta instituție, în întregul său.

3.b. FUNCTIONARE

Procedura de alegere

Inițial Parlamentul European, numit și Adunarea Comună sau simplu Adunarea, a cuprins delegați desemnați de fiecare parlament national după o procedură proprie.

S-a considerat însa că, în acest mod nu se putea conferi o prea mare reprezentativitate acestei instituții și, ca stare, era necesară alegerea membrilor săi în conformitate cu o procedura unitară pentru toate statele, adică vot universal și direct.

Perioada pentru care sunt aleși reprezentanții Statelor membre în Parlamentul European este de 5 ani și parlamentarii pot cumula mandatul european cu cel parlamentar național. In schimb, alesului din Parlamentul European îi este interzis să fie, în același timp, membru al Comisiei, al Curții de Justiție sau funcționar ori reprezentant al respectivelor instituții, de asemeni, apartenența la guvernul unuia dintre statele membre nu trebuie să prejudicieze libertatea pe care o are fiecare stat de a fixa, la nivel național, unele incompatibilități pe care le consideră firești.

Desfasurarea dezbaterilor si luarea deciziilor

In baza noului regulament interior pe care Parlamentul l-a adoptat singur, acesta are posibilitatea să-și organizeze funcționarea internă în așa fel încat să exercite, în cele mai bune și optime condiții puterile sale, dar și relațiile cu celelalte instituții din cadrul sau din afara Comunităților.

Dupa cum am arătat și la capitolul "Organizare", Președintele, Vice-președinții și chestorii aleși pe 2 ani și jumătate formează biroul Parlamentului, iar alături de acesta există biroul lărgit ce cuprinde, în plus, președinții grupurilor politice. Este, de asemenea cunoscut că, în cadrul lucrărilor Adunarii ca și în domeniul relațiilor externe rolul deteminant este deținut de Președintele Parlamentului.

Lucrările Parlamentului se desfășoară pe comisii care sunt permanente și temporare sau speciale, comisii ce au rolul de a urmări toate problemele în detaliu, pregătind avizele cerute de Consiliu și totodata rezoluțiile de inițiative ale Parlamentului. Ca modalitate de lucru, unele comisii, odată alese, pot să țină anumite ședințe în mod public. Parlamentul, în întregul său, "se reunește însa, într-o sesiune anuală în fiecare a doua zi de marti din luna martie ceea ce constituie sesiunea ordinară. De fapt, sesiunea anuală nu se închide niciodată, perioadele de lucru pentru Parlament existând în fiecare lună, câte o saptămână, cu excepția lunii august.

Nu sunt excluse nici întâlnirile în sesiuni suplimentare, mai scurte, numite extraordinare și care au ca principale teme de discuție problemele referitoare la buget.

Intre perioadele de sesiune există două săptămâni rezervate lucrului în cadrul comisiilor: acestea sunt alcătuite din parlamentari care pot fi, într-o comisie, membrii cu drepturi depline și în altele – supleanți.

Sedințele Parlamentului sunt publice, deschise presei și publicului iar ordinea de zi pentru sesiunile acestuia se stabilește de catre Biroul lărgit împreună cu Consiliul și Comisia. Problemele înscrise pe ordinea de zi sunt supuse la vot și, pentru o mai bună evidență, voturile date se grupează către sfârșitul fiecărei perioade a sesiunii. Rapoartele periodice asupra activității Parlamentului sunt în mare majoritate disponibile, informațiile comunicându-se celor ce doresc să cunoască ce probleme se dezbat și care sunt reglementările deciziilor adoptate în cadrul sesiunilor acestei instituții europene, prin direcția generala de informații și relații publice a Parlamentului European; aceasta la rândul său le transmite către birourile din capitalele statelor membre, dar și către alte euro-info-centre.

3.c. ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Daca prin Trataele de instituire a Comunitatilor Europene Parlamentului European i se conferise doar functia de control și deliberare, în prezent, prin modificarea respectivelor tratate cât și prin acordurile interinstituționale, această instituție a reușit să obțină un rol important în materie legislativă, bugetară, dar și în domeniul relațiilor externe. Mai mult chiar, în baza competențelor sporite acordate prin Tratatul de la Amsterdam, Parlamentul European are posibilitatea să participe în mod activ la viața comunitară și să fie, de asemenea, un instrument direct între cetățean și instituțiile comunitare.

Astfel în materie legislativă – conform prevederilor din tratate, Parlamentul participă la procesul ce conduce la adoptarea actelor comunitare doar în calitate de asociat, dând avize conforme sau consultative. Deci în cadrul acțiunii legislative comunitare prezența acestei instituții se manifestă sub forma codeciziei, cooperării, consultării și avizului conform.

1. Codecizia este procedura conform căreia Parlamentul împreună cu Consiliul "adoptă regulamente și directive", "iau decizii", formulează "recomandări și avize".

2. Cooperarea este o procedură ce comportă două lecturi de către Parlament și Consiliu, a textului care se supune aprobării și are următoarele caracteristici:

Parlamentul European are dreptul să respingă, cu majoritate de voturi, poziția adoptată în unanimitate de către Consiliu într-o primă lecture;

Comisia are, de această dată, rol de arbitru, deci poate tria amendamentele votate de Parlament într-a doua lectură. Rezultatul audierii este obligația Consiliului de a se pronunța, în unanimitate, atunci când acesta nu dorește să ia în considerație propunerea modificată;

Consiliul are "ultimul cuvânt", dar această putere trebuie să se exercite într-un termen dat.

3. Procedura de consultare este prevazută de însăși Tratele constitutive ale instituțiilor europene care au atribuit Parlamentului European dreptul de a fi consultat de către Consiliu, în mod obligatoriu, în cazuri anume stabilite. In situațiile în care consultarea Parlamentului nu se prevede Consiliul o poate cere însă cu titlu facultativ.

Intervenția Parlamentului European a fost considerată de Curtea de Justiție ca "mijlocul ce permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al Comunității. Această competență prezintă un element esențial al echilibrului instituțional dorit de tratate. Ea este reflectarea, chiar limitată, la nivelul Comunității, a unui principiu democratic fundamental, potrivit căruia popoarele participă la exercitarea influenței prin intermediul unei puteri reprezentative. Consultarea Parlamentului în cazurile prevăzute în tratate constituie o formalitate substanțială a carei nerespectare antrenează nulitatea actului respectiv".

Respectarea acestei exigențe implică faptul că Parlamentul trebuie să-și exprime real opinia sa deci, nu este suficientă doar o simplă avizare cerută de către Consiliu în problema dezbătută.

Ca atare, prin Tratatul de la Maastricht consultarea Parlamentului a devenit o procedură obligatorie, iar prin Tratatul de la Amsterdam ea a fost extinsă, acordurile internaționale fiind printre domeniile în care Consiliul nu poate lua nici o decizie fără avizul Parlamentului.

4. Avizul conform se acorda și în alte situații, cum ar fi cererile de aderare a noi state europene, acordurile de asociere cu terțe state, acordurile având implicații bugetare semnificative pentru Comunitate, apoi cele implicând o modificare a unui act adoptat în baza procedurii de codecizie. De asemenea, în domenii și activități cu importanță pentru dezvoltarea comunitară, cum ar fi: dispozițiile prin care se facilitează exercitarea dreptului de ședere și de circulație al cetățenilor Uniunii Europene, organizarea și definitivarea fondurilor cu finalitate structurală, statutul Sistemului european al băncilor central europene, este obligatoriu avizul conform al Parlamentului, la fel cum este și în ceea ce privește elaborarea unei proceduri electorale uniforme pentru alegerea Parlamentului European.

Un domeniu important în care Parlamentul a deținut, chiar de la instituirea sa, un rol primordial a fost cel al controlului politic.

Aceasta posibilitate pe care o deține Parlamentul European se materializează, în primul rând, în dezbaterile organizate. Cu aceasta ocazie sunt chemate diferite organe de acțiune pentru a-și susține atât activitățile cât și orientarea în plan politic, dezbaterile prilejuite de examinare și discutarea diverselor documente sau poziții finalizându-se cu adopterea de rezoluții care permit, astfel, cunoașterea opiniilor participanților în respectivele probleme și situații.

Dintre toate documentele, raportul general asupra activității desfășurate de cele trei Comunități este cel mai important. In acest sens Comisia își întocmește chiar un program de lucru anual ce se ia în considerație la elaborarea discursului-program al Președintelui Comisiei prezentat în cadrul sesiunii anuale ce are loc, de obicei, în luna februarie.

Dezbaterea generală ce urmează discursului are în vedere politica trecută și viitoare a Comisiei și se încheie cu o rezoluție a politicii generale a Comunităților.

Este supus, de asemenea, controlului politic și programul prezentat de

conducerea Consiliului de Miniștrii prin Ministrul Afecerilor Externe ce urmează la președinție, iar conform art. D din dispozițiile comune însuși Consiliul European trebuie să raporteze activitatea sa Adunării Parlamentare tocmai pentru că este instituția ce reprezintă popoarele statelor membre. Chiar și Președintele Băncii Central Europene trebuie să prezinte un raport Parlamentului, Consiliului și Comisiei Europene asupra activităților sistemului european al băncilor centrale.

Informarea Parlamentului European asupra acordurilor internaționale se face din timp și cu titlu oficial ceea ce-i permite să procedeze la o primă dezbatere de orientare în ședința plenară înainte chiar de începerea negocierilor. Totodată comisiile parlamentare expun în Parlament care sunt rezultatele negocierilor înainte de a se încheia acordul.

In acodurile comerciale, Parlamentul este informat, după semnarea acestora, dar înainte de concluzie, despre esențialul lor; în cazul acordurilor economice este consultat doar formal însa în acordurile de asociere deține o competență decizională, în sensul că, abia după "părerea conformă" a Parlamentului, Consiliul poate lua decizia finală.

Ca o concluzie a celor exprimate până acum se poate spune că cei doi piloni de bază ai Comunităților sunt Consiliul și Parlamentul, iar modul cum decurg relațiile dintre cele două organisme poate determina dezvoltarea sau decadența Uniunii Europene.

4.ORGANE ALE JUSTITIEI

A. CURTEA DE JUSTITIE

A. 1. ORGANIZARE

Este cel de-al patrulea organ al Uniunii Europene.

Constituirea, organizarea, funcționarea sa sunt prevăzute în fiecare dintre tratatele de instituire a Comunităților precum și în fiecare Protocol privind Statutul Curții de Justiție – anexă a tratatelor. Prin acestea Curtea de Justiție devine instituție comună pentru cele 3 Comunități. Totodata există un Regulament de procedură din 3 martie 1959, elaborat de Curte și aprobat de Consiliul de Miniștrii care explică și detaliază unele dispoziții din celelalte protocoale asupra Statutului Curții de Justiție. Bineînțeles că acest Regulament a fost modificat de mai multe ori de-a lungul timpului, în funcție de noile sarcini ce îi reveneau prin chiar adoptarea noilor Tratate referitoare la Comunitățile Europene.

Astfel această instituție comună celor trei Comunități distincte va fi cunoscută, în timp, drept Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Curtea de Justiție de la Luxemburg sau mai nou, Curtea Europeană de Justiție. Conceperea ca organism comun al CECA, CEE si CEEA a fost determinate atât de rațiuni de ordin practic, cât și pentru facilitatea unității de aplicare și interpretare a tratatelor; mai concret în acest mod se facilitează rezolvarea eventualelor conflicte de compentență pentru Comunități, Curtea de Justiție ca instituție jurisdicțională având misiunea generală să asigure chiar respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor CE.

Deci Curtea de Justiție de la Luxemburg nu este o jurisdicție internațională, ci numai jurisdicția internă a Comunității, după modelul jurisdicțiilor statale, atât prin persoana justițiabililor, cât și prin competența, natura litigiilor ce îi sunt supuse și procedura după care se statuează.

Dar Curții Europene de Justiție, prin tratatele comunitare nu i s-a oferit doar o competență de plin drept, ci i s-a stabilit, așa cum arătam și anterior, chiar identitatea sa ca instituție.

Astfel, în ceea ce privește organizarea, se arată că, în general, Curtea numărând 16 judecători și 9 avocați generali, lucrează în ședințe plenare. Dar, pentru că volumul de muncă este mare, s-a prevăzut crearea unor Camere -în număr de 6 – alcătuite fiecare din 3 sau 5 judecători, obiectul activității acestora fiind verificarea și judecarea anumitor categorii de cauză din care totuși, se exceptează cele pentru care sesizarea s-a făcut de un stat sau o institutie, în condițiile legii.

Deci ședințele plenare ale Curții au în vedere, în principal; rezolvarea acelor procese în care este parte un stat membru sau o instituție a Comunității și care pot cere acest lucru, adică plenul Curții.

In ceea ce privește recursurile intentate de funcționari sau de ceilalți agenți împotriva organismelor comunitare pe lângă care funcționează revin spre soluționare Camerelor ce acționează, evident, ca organe de jurisdicție.

Recursurile în interpretare vor fi judecate numai de Curte, în plen, aceasta neputând cere Camerelor sale rezolvarea cauzelor ce au ca obiect astfel de recursuri. Deliberările Curții sunt valabile doar dacă numărul judecătorilor prezenți este impar. Atunci când numărul acestora este par, judecătorul cu vechimea cea mai mică se va abiține să participe la deliberări.

Totodată Camerele, în funcție de importanța cauzelor, pot întotdeauna să le trimită spre rezolvare Curții, care va delibera și de aceasta dată, în ședința plenară.

A.2. FUNCTIONARE

Curtea de Justiție are sediul permanent la Luxemburg, unde se desfășoară totalitatea activităților sale. Activitatea judecătorească are la bază regulile generate de procedura judiciară, procedura care, în fața Curții comportă două faze : una scrisă și alta orală.

Deliberarile Curtii si ale Camerelor

In conformitate cu Tratatele de instituire ale acestei instituții comunitare, Curtea lucra în ședinte plenare, dar pentru că, pe parcurs a intervenit un volum din ce în ce mai mare de cauze, s-a prevăzut posibilitatea degrevării activității în plen prin crearea unor Camere în cadrul Curții. Acestea sunt alcătuite din 3-5 membri și au o componentă stabilită tot de Curte, odata cu alegerea președinților acestora. In același scop ameliorarea funcționării Curții, Tratatul de la Maastricht a statuat ca întrunirea acesteia în Sedința plenară, nu se face decât atunci când un stat membru sau o instituție a Comunității, care este parte în proces, cere aceasta sau când există probleme extreme de complexe și importante. Deliberările Curții și ale Camerelor sunt valabile numai dacă numărul judecătorilor este impar, au loc sub forma așa numitei “Camere de Consiliu” și se desfăsoară în prezența judecătorilor ce au participat și în faza procedurii orale.

Nu sunt admiși la aceste deliberări avocatul general ce a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul.

Numărul minim obligatoriu de judecători, în cazul ședințelor plenare, este de șapte, iar în Camere de trei, iar Președintele nu are vot dominant.

Dacă, în cadrul deliberărilor lipșeste consensul, deciziile se iau prin vot majoritar și se începe cu judecătorul cel mai tânăr, având vechimea cea mai mica. Deliberările sunt strict secrete și nu se admite așa numitul procedeu al "opiniei separate", concluzia fiind că deciziile Curtii sunt colective, deci o angajează în ansamblul ei. Hotărarile sale sunt motivate și se pronunță în ședintă publică la care părțile trebuie să fie prezente.

In situațiile în care deliberările au ca obiect probleme de natură administrativ funcțională ale Curții, la ele participă și avocații generali având vot deliberativ plus grefierul care doar asistă.

Una din obligațiile judecătorilor, avocaților generali și grefierului este aceea de a avea reședinta acolo unde se află sediul Curții, sediu ce poate fi ales de către aceasta în oricare din capitalele statelor membre atunci când este vorba de a ține una sau mai multe ședinte determinate.

Atât judecătorii cât și avocații generali sunt asistați în munca lor de câte un referent care este un jurist calificat numit pentru o perioadă determinată și aflat sub autoritatea grefierului.

Perioada de functionare

Curtea de Justiție a Comunităților Europene este un organ ce funcționează permanent astfel că vacanțele judiciare pe care și le fixează chiar daca întrerup activitatea, nu suspendă termenele procedurale.

In cazurile de urgență Președintele Curții are dreptul să convoace ședințele chiar în perioada vacanței.

Limba in care se desfașoara lucrarile Curtii este franceza, deci în fapt aceasta constituie ceea ce se cheamă limba de lucru.

A.3. ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Cu toate că este organul jurisdicțional comun pentru cele 3 Comunități europene, Curtea de Justitie are competențe specifice și îndeplinește atribuții proprii fiecărei Comunități, în baza tratatului său de instituire. De menționat este faptul că tratatele cuprind destul de multe reglementări apropiate și uneori chiar identice, în acest domeniu, relevând ideea conform căreia această instituție este investită cu compentența generală de a "asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor".

Competența astfel conferită Curții nu este o competența de drept comun, ci una de atribuire deoarece este în mod expres prevazută în tratate. De aceea litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase competenței jurisdicțiilor naționale, exceptând bineînțeles pe cele atribuite Curții prin tratate.

In ansamblu competența Curții de Justiție poate fi clasificatț în:

1. competența "rationae materie" și

2. "rationae personae".

In primul caz acest organ de jurisdicție comunitar, conform art. 43 al Tratatului CECA, are atribuții precis determinate prin chiar textul tratatelor constitutive, prin actele comunitare cu valoare normativă sau prin legislația unui stat membru în situația acelor cazuri conexe cu obiectul tratatelor.

In ceea ce privește competența "rationae personae", Curtea de Justiție are abilitarea să soluționeze litigii între:

– statele membre;

– acestea și organele comunitare – Comisia, Consiliul;

– organele comunitare între ele, respectiv, Comisia, Consiliul și Parlamentul.

B. TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANTA

B.1. ORGANIZARE

Este instituția asociată Curtii de Justiție, fiind înființată pentru prima dată prin Decizia Consiliului nr.88/591, art.3, pct.1 din 24 octombrie 1988 care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

Regulamentul de procedură a fost adoptat de tribunal, în acord cu Curtea de Justiție și cu aprobarea Consiliului din 2 mai 1991, iar apoi prin Tratatul de la Maastricht, s-a consacrat crearea acestui Tribunal, definindu-i-se principiile generate de organizare și competență. Astfel potrivit textului din tratat categoriile de acțiuni ce îi sunt atribuite și componența Tribunalului de primă instanță sunt fixate de Consiliu, statuând în unanimitate, la cererea Curții și după consultarea Parlamentului European și al Comisiei.

In consecință, Tribunalul este format din 15 membri care, la fel ca și membrii Curții de Justuție, sunt numiți, de comun acord, de guvernele statelor membre, iar mandatul este de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii acestuia la fiecare 3 ani.

Alegerea se face din rândul acelor persoane ce oferă toate garanțiile de independență și au capacitatea necesară să-și exercite funcțiile jurisdicționale.

La rândul lor, membrii Tribunalului desemneaza dintre ei, pentru 3 ani, un președinte al cărui mandat poate, de asemenea, să fie reînnoit.

La fel ca și Curtea, Tribunalul se întrunește în Camere compuse din 3 sau 5 judecători, iar compunerea Camerelor și atribuirea cauzelor în general se fixează prin regulamentul de procedură care determină, totodată, și situațiile în care Tribunalul se întrunește în plenul său.

B.2. FUNCTIONARE

Așa după cum am arătat la Capitolul "Organizare", Tribunalul de primă instanță funcționează:

– sub autoritatea unui președinte ales dintre membrii acestuia pentru o perioada de trei ani (cu posibilitatea reînnoirii mandatului);

– în Camere formate din trei sau cinci judecători.

Aceste prevederi sunt cuprinse în Regulamentul de procedură care mai stabilește:

– situațiile în care au loc ședințele în plen;

– specializarea Camerelor;

– dacă o Cameră poate sa se ocupe de problemele de personal.

B.3. ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Tribunalul de primă instanță este, în principal, competent să se pronunțe în primă instanță:

– în litigiile dintre Comunitați și agențiile lor sau funcționarii lor, deci conform art. 179 din Tratat C.E.E. si art. 152 din Tratat C.E.C.A., în toate problemele de personal, inclusiv recursurile în despăgubire; cu alte cuvinte în materie de litigii dintre comunitate și angajații sau colaboratorii săi. Recursurile în despăgubire urmăresc repararea – prejudiciilor provocate de o instituție comunitară în urma unui act sau a unei rețineri ce constituie obiectul unui recurs în anulare sau în lipsa și care ține de competența Tribunalului;

-în recursurile în anulare, în carența, în reparație introduse de persoane fizice sau juridice contra Comunității. Conform art. 173 sI 175 din Tratat C.E.E. aceste recursuri formulate împotriva unei instituții a Comunităților de către persoane fizice pot să aibă în vedere și modul cum se pun în practică regulile de concurență aplicabile întreprinderilor;

– în recursurile (în anulare și în carență) formulate împotriva Comisiei (în baza art. 33 si 35) din Tratatul C.E.C.A.) de către întrerpinderi și asociații de întreprinderi și care se referă la acte individuale privitoare la aplicarea art. 50 sI 57-66 din același Tratat C.E.C.A.

Dacă un recurs se introduce contra unei decizii a Tribunalului, acesta este rezolvat de Curtea de Justiție conform unei proceduri similare cu cea utilizată în cazul altor recursuri directe.

C. CURTEA DE CONTURI

C.1. ORGANIZARE

A fost creată în urma inițiativei Parlamentului European prin Tratatul de revizuire a dispozițiilor bugetare de la Bruxelles din 22 iulie 1975, înlocuind astfel Comisia de Control înființata prin Tratatele CEE și EURATOM și Comisarii sau delegații pentru conturi prevăzuți în Tratatul CECA.

La rangul de instituție a Comunității Europene va fi ridicată abia prin Tratatul de la Maastricht, până atunci regăsindu-se doar printre organele complementare comunitare ce aveau caracter tehnic. Deci, în prezent este, alături de Consiliu, Comisie, Parlament și Curtea de Justiție , a cincea mare instituție comunitar europeană.

Este un organ colegial având în alcătuirea sa 15 membri numiți pentru o perioadă de 6 ani. Numirea se face de către Consiliu, cu unanimitate de voturi și după consultarea Parlamentului. La fel ca și în cazul celorlalte instituții, mandatul membrilor componenți ai Curții de Conturi poate fi prelungit.

De asemenea, pentru o cât mai bună funcționare a acestei instituții, este ales un președinte din rândul membrilor săi tot pentru o perioadă de 3 ani, mandat ce poate fi reînnoit.

In afara membrilor componenți Curtea de Conturi, mai cuprinde, sub aspect organizatoric și alți funcționari având un nivel înalt de calificare.

C.2. FUNCTIONARE

In virtutea autonomiei de care dispune în materie de organizare, acest organism adoptă propriul sau Regulament interior. Pentru exercitarea funcțiilor de control sunt constituite Grupuri de audit având rolul de a repartiza competențele Curții între membrii care alcătuiesc grupurile respective și de a pregăti deliberarile acestei instituții.

Deci Curtea de Conturi este un organ colegial care exercită un control financiar în baza dispozițiilor rezultate din Tratatele de constituire a Comunităților Europene.

Existența unui buget propriu al U.E., distinct de cel al statelor membre și acordarea, instituțiilor europene, a unei autonomii de gestiune au fost două elemente care au pledat în favoarea creării unui organ de control suprem extern specific pentru încasările și cheltuielile comunitare.

C.3. ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Conform Tratatelor de constituire a Comunitatilor Europene, competențele Curții de Conturi au fost destul de largi, printre ele numarăndu-se, în primul rând, examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunitatilor dar și a organismelor create de ele, indiferent că sunt sau nu bugetare. Trebuie specificat că nu se supune controlului buna gestiune financiară a operațiunilor.

In concluzie, Curtea de Conturi controlează constituirea și folosirea corectă a fondurilor Comunitaților europene, iar Tratatele de la Maastricht, respectiv Amsterdam, au consolidat misiunea acestei instituții de a garanta în fața Consiliului și Parlamentului European, pentru acest lucru.

Definite de unii drept "conștiința financiară" a Uniunii, iar de alții "gardianul" finanțelor, Curtea de Conturi veghează la respectarea principiilor morale, administrative și contabile, contribuind într-o manieră fundamentală la transparența, în acest sens, a Uniunii.

D.ALTE ORGANE PREVAZUTE DE TRATATE

Sistemul Instituțional Comunitar cuprinde, pe langă cele cinci Instituții principale prezentate anterior și un numar important de alte organe a căror funcție este consultativă ori cu caracter tehnic sau financiar. Dintre acestea unele sunt prevăzute în chiar tratatele europene, altele au fost create de instituții în scopul degrevării de unele atribuții.

D.1. ORGANELE TEHNICE

Au existența prevăzută în tratatele de constituire a Comunităților Europene și se evidențiază prin aceea că sunt diversificate. Această diversitate are la bază atât natura funcțiilor cu care sunt investite, cum ar fi: gestiune, control, cât și modalitățile statutului juridic, în sensul că unele au personalitate juridică iar altele doar o simplă autonomie financiară.

Din categoria organelor ce dețin personalitate juridica fac parte:

D.2. AGENTIA DE APROVIZIONARE – EURATOM

Inființarea sa este prevăzută în articolul 54 din Tratatul C.E.E.A. Se caracterizează prin autonomie financiară;

D.3.BANCA EUROPEANA DE INVESTITII

Instituție financiară a Uniunii Europene, B.E.I a fost creată prin Tratatul de la Roma de constituire a C.E.E. Membrii Bancii sunt statele membre ce alcătuiesc Uniunea Europeană.

D.4.ORGANELE CONSULTATIVE

Sunt, de asemenea prevăzute în tratate, și pentru că, așa cum le arată și denumirea, îndeplinesc funcții consultative, a căror competență este generală, pot să permită asocierea reprezentanților diverselor categorii socio- profesionale interesate în buna functionare a Instituțiilor comunitare.

In aceasta grupă sunt incluse:

Comitetul consultativ CECA

Comitetul economic și social CE/ CEEA

Comitetul regiunilor

D.5. COMITETUL CONSULTATIV AL CECA

Se regăsește în articolele 18 și 19 din Tratatul CECA; este format din 72 până la 96 de membri ce reprezintă,în mod egal, producătorii, muncitorii și negociatorii la care se adaugă cumpărătorii.

Numirea acestora se face de către Consiliu, cu titlu personal, pe timp de doi ani, în baza acelor liste propuse de organizațiile reprezentative ale celor amintiți mai inainte. Trebuie deci remarcat că, de asta data, statele membre ale Comunităților Europene nu au nici un cuvânt de spus. De asemenea membrii acestui Comitet, odată aleși, nu vor fi obligați prin vreun mandat sau instrucțiuni de către organizațiile care îi propun.

Prin art. 46 din Tratatul CECA se prevăd anumite objective generate și programe pe care Comisia le supune atenției acestui Comitet în scopul de a fi cât mai bine informată asupra unor domenii ca: Investiții, acorduri, acumulări și concentrări cuprinse în articolele 54, 65 respectiv 66 din tratatul amintit.

Consultarea acestui Comitet, de către Comisie, se face ori de câte ori aceasta consideră că este necesar iar fiecare consultație poate să capete valoarea unei dispoziții de tratat, mai ales atunci când solutia dată problemei rezolvă eventualele neclarități.

Acest Comitet își desfășoara activitatea conform prevederilor unui regulament interior propriu. Membrii care sunt aleși actionează în calitate de persone independente, alegându-și un Presedinte și un Birou pentru o perioadă de un an.

D.6. COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL CE / CEEA

Este platforma intituționala non politică grație căreia reprezentanții mijloacelor socio-economise europene pot și trebuie să-și exprime punctele lor de vedere, într-o manieră formală; asupra politicii comunitare. Acestui Comitet îi este permis, de către principalele instituții comunitare – Consiliul, Comisia și Parlamentul European – să participe la procesul decizional al Uniunii Europene.

Existența sa este prevazută în art. 4, paragraful 2 din Tratatul CE, respectiv în art.3 paragraf 2 din Tratatul CEEA. Apoi "Actul Unic European"- în 1986, Tratatul de la Maastricht – în 1992 și Tratatul de la Amsterdam – în 1997 au preluat și completat prevederile vechilor tratate în ce privește componența, funcționarea și atribuțiile acestui Comitet.

Componența acestui Comitet este, conform art. 193, alineat 2 CE , din reprezentanții diveselor categorii ale vieții economice si sociale, mai ales producători, agricultori, transportatori, muncitori, comercianti și meșteșugari, profesiuni liberale și de interes general. In prezent numărul locurilor a fost mărit doar la 222 de membri deși, inițial se propusese, în perspectiva aderării de not state, un număr de 229 de locuri.

D.7. COMITETUL REGIUNILOR

Componența :- este format din reprezentanții comunităților locale și regionale. Numărul membrilor -222-cuprinzând presedinți de regiuni primari ai marilor orașe sau președinți de colectivități intermediare ca și repartizarea locurilor între statele membre sunt aceleași cu cele ale Comitetului economic și social. Deosebirea între aceste două organisme constă în faptul că, pentru Comitetul regiunilor, este prevăzut un număr egal de supleanți care, împreuna cu membrii plini, sunt numiți, la propunerea statelor, pentru 4 ani. Această numire se face de către Consiliu, care statuează în unanimitate. Mandatul acestor membri se poate reînnoi.

Exercitarea funcțiilor se face, de asemenea, în deplina independență,fără a fi legați prin vreun mandat imperativ.

Functionare:

Conform prevederilor Tratatelor de constiture a Comunităților, Comitetul regiunilor își poate stabili un regulament interior dar acesta trebuie sa fie supus aprobării Consiliului ce statuează în unanimitate. Activitatea acestui comitet este structurată în șapte comisii permanente, și anume:

– politica regională, fonduri structurale, coeziune economică și socială, cooperare transfrontralieră și intergională

– agricultură, dezvoltare rurală, pescuit

– resorturi transeuropene, transporturi, societate informationala

-amenajarea teritoriului, probleme urbane, energie, mediu înconjurator

– politica socială, sănătate publică, protecția consumatorilor, turism, cercetare.

– politica economică, piața unică, industrie, intreprinderi mici și mijlocii

– educație, formare profesională, cultură, tineret, sport, drepturile cetățenilor

Atributii

La fel ca și în cazul CES, Tratatele prevăd consultarea obigatorie, de către Comisie și Consiliu , a Comitetului regiunilor atunci când situațiile în cauză sunt printre cele incluse în tratate dar consultarea poate evea loc și la inițiativa instituțiilor amintite ori de câte ori se apreciază, de către acestea că este oportun. In același timp și acestui Comitet i se recunoaște un drept de a avea inițiativa emiterii unui aviz dacă se consideră că în acel caz este util.

Tratatul CE inserează obligația consultării Comitetului regiunilor în legatură cu:

– acțiunile de incurajare în domeniul educației, culturii, sănătății publice

– orientările și proiectele ce se referă la rețelele transeuropene

– acțiunile specifice din domeniul coeziunii

– definirea misiunilor, obiectivelor prioritare și organizării fondurilor structurale

– regulile generate aplicabile fondurilor și crearea Fondului de coeziune

Prima reuniune a Comitetului a avut loc în martie 1994 iar în cursul existenței sale a reușit să pună în discuția Instituțiilor comunitare un larg evantai de probleme, din diverse domenii, cum ar fi: – dreptul cetățenilor europeni de a participa la alegerile locale într-un stat membru unde nu sunt resortisanți

dezvoltarea turismului rural și evoluția Europei spre o societate informaționala cât mai bine dezvoltată.

Una dintre temele ce revin în actualitatea discuțiilor comitetului este necesitatea participării mai intense a regiunilor și localităților, mai mult decât până acum, la conceperea și punerea în practică a politicilor comunitare.

CAPITOLUL III

CONSILIUL EUROPEAN SI RLOL ACESTUIA IN ADOPTAREA DECIZEI COMUNITARE

1. ORGANIZAREA SI FUNCTIILE CONSILIULUI EUROPEAN

Conform art. D din Tratatul de la Maastricht:
"Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii și stabilește orientările politice generale necesare acestei dezvoltări.

Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei. Consiliul European se întruneste cel puțin de două ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care deține în momentul respectiv președinția Consiliului.

Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni, precum și un raport scris privind progresele realizate de Uniune".

Prin comunicatul dat în urma Conferintei de la Londra din 1977 s-a arătat că lucrările Consiliului European urmăresc schimbul de vederi asupra subiectelor puse în discutie, asigurând cadrul discuțiilor "destinate a produce hotărâri, a da linii directoare pentru o acțiune viitoare sau a ajunge la luări de poziție publice reprezentând punctele de vedere ale Comunitãtii". Aceste competențe s-au mărit odată cu trecerea timpului, Consiliul European ajungând să fie principalul for de luare a deciziilor privind viitorul Uniunii.

Fără să compromită mecanismul decizional comunitar, Consiliul European a stabilit relații apropiate cu Comisia, al cărei președinte face parte din componența sa, a strâns relațiile cu Parlamentul European, căruia îi prezintă rapoarte asupra deliberărilor întrunirilor sale, precum și un raport anual scris.

Conform specialiștilor în drept comunitar funcțiile îndeplinite de către Consiliul European sunt:

funcția de arhitect al evoluției internaționale a construcției europene, toate deciziile importante în acest sens fiind luate sub impulsul lui

funcția de stabilire a orientărilor generale în materia politicii economice și sociale, precum și în domeniul politicii externe;

funcția de decizie la cel mai înalt nivel a problemelor deosebite ce apar în domeniul economic, social, financiar și al politicii externe.

Cu toate că, în prezent, deține un rol important în viața și activitatea Uniunii Europene, tratatele de constituire a Comunităților nu reflectă decât în mica măsură importanța Consiliului European puține sunt articolele consacrate unui organ a cărei autoritate este și așa insuficient inclusă în reguli și considerate mai mult provizorii și, în același timp, contradictorii.

Consiliul European, fără a lua decizii obligatorii din punct de vedere juridic, a devenit o instituție cu o înalta autoritate sau mai exact, cel mai înalt organ legislativ la care Comisia Europeana și Consiliul de Ministrii pot să apeleze, cu precădere, în cazurile dificile în care celelalte instituții ale Uniunii Europene nu pot ajunge la o înțelegere

Trebuie menționat că această putere a Consiliului Europei este determinată, în mod direct, și de autoritatea pe care șefii de stat și de guverne o au în țările lor. Cu cât această autoritate este mai puternica, mai bine primită de cetățenii acelui stat, cu atât intervenția lor în afacerile Uniunii Europene este mai dominantă, putându-se afirma chiar că, în ultimii ani, șefii de state și de guverne cu o poziție dominantă în Europa au luat hotărâri și au trasat directive de o importanță aparte pentru țările pe care le reprezintă, cât și pentru celelalte state europene, chiar nemembre ale Comunităților Europene.

Dreptul de inițiativă legislativa revine Comisiei, dar Consiliul poate să-i ceară o propunere într-un domeniu specific. O dată propunerea făcută, depinde de baza legală a Tratatului dacă (a) propunerea e votată în unanimitate, cu majoritate simplă sau calificată și (b) Parlamentul European trebuie doar consultat (facultativ) de către Consiliu sau, de un larg organ legislativ conectat cu piața unică, dacă este vorba despre procedura de codecizie. O propunere supusă votului în Consiliu, se adoptă cu majoritate calificată (54 de voturi favorabile).

Întrunirile ministeriale sunt motorul Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat în vigoare în 1967), a prevazut un singur Consiliu de Miniștri. În practică, însă, munca Consiliului este împărțită pe domenii. De pildă, Consiliul de Relații Generale are ca membri Miniștri de Externe și se ocupă de problemele generale ale inițierii și coordonării politicilor, de relațiile politice externe și cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcătuit din Miniștri de resort ai statelor membre, în funcție de domeniul vizat: Miniștri Agriculturii, Energiei, Mediului. Administrarea întregii game a Consiliului de Miniștri, de la cel mai mic grup de lucru până la Consiliul European, este în responsabilitatea statului care asigura președenția.
Structura ierarhică a Consiliului nu este încarcată sau rigidă. Procedurile, în cazul unor propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European se realizează dupa modelul: examinarea inițială a textului Comisiei este efectuată de un grup de lucru, sau dacă are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. În cazul în care nu există un grup de lucru permanent pe problema respectivă, el se constituie.

La prima reuniune se abordează problemele generale; următoarele întâlniri au loc în funcție de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Dacă toate aspectele merg bine, se creeaza un document în care se indică punctele cu care sunt și cu care nu sunt de acord.

A doua etapă consemnează înaintarea documentului la COREPER, sau în cazul problemelor din agricultura la CSA. COREPER fiind situat între grupurile de lucru și Consiliul de Miniștri, acționează ca un fel de agenție de filtraj, pentru întâlnirile ministeriale. Se încearcă pe cât posibil să se elimine, prin rezolvare, problemele litigioase. În cazul în care în grupurile de lucru si-au atins condițiile de adoptare a unei măsuri, COREPER confirmă opinia respectivă și o înaintează miniștrilor pentru adoptare.

Dacă nu s-a ajuns la o soluție, COREPER poate sa facă trei lucruri: să rezolve problemele în litigiu; să trimită înapoi la grupul de lucru documentul cu indicațiile necesare obținerii unei înțelegeri sau să-l trimită, mai sus, miniștrilor. Oricum ar fi – facil sau nu, documentul în discuție se adoptă la nivel ministerial.

Președenția Consiliului oferă avantaje dar și dezavantaje. Un avantaj este corelat prestigiului și statutului deținut de această funcție: pe durata a șase luni, țara președintelui este centrul relațiilor UE; miniștrii – în special primul ministru și ministrul de externe – sunt reprezentanții UE. Un alt avantaj este acela că pe durata mandatului, Președenția are o putere mai mare, și poate reglementa (dirija) prioritățile și viteza politicii UE. Cu toate acestea, potentialul Președenției de a dezvolta politici nu trebuie exagerat; chiar dacă la preluarea mandatului își stabilește prioritățile, nu pornește la drum doar cu probleme noi; sunt de rezolvat cele rămase în desfășurare și, de multe ori, ele consumă energie și timp. Apoi, șase luni nu este o perioada suficientă pentru a realiza politici ambițioase, mai ales dacă sunt necesare și legislații.

Consiliul realizează circa 90 de întâlniri pe an. Ele se desfășoară la Bruxelles, cu excepția lunilor aprilie, iunie și octombrie, când sunt planificate în Luxemburg. Regularitatea întâlnirilor pe domenii reflectă importanța, direcțiile, prioritățile și interesele politicilor UE. Miniștrii de Externe, apoi Miniștrii Agriculturii și Miniștrii Economiei și Finanțelor Consiliul ECOFIN) se întâlnesc de regulă o dată pe lună, și mai des, dacă este necesar. Miniștrii Pieței Unice, Miniștrii Mediului, Miniștrii Pescuitului și Miniștrii Transporturilor au patru-cinci întâlniri pe an; Cercetarea, Socialul, Energia și Industria se întâlnesc doar de doua-trei ori pe an, Sănătatea și Cultura au doar una-două reuniuni.

În afara întâlnirilor formale, Miniștri de Externe și Miniștri ECOFIN au întâlniri săptamânale, de regulă în țara Președenției, unde discută fară a fi presati în a lua hotărâri. Fiecare stat membru are o delegație națională, Reprezentanta Permanentă la Bruxelles și actionează ca un ambasador în UE. Reprezentanta Permanentă este condusă de un Reprezentant Permanent, de regulă un diplomat de cel mai înalt grad, ajutat de douazeci-treizeci de oficiali, în cazul țărilor mari.

Cam jumătate din oficiali sunt aleși din serviciul diplomatic, iar cealaltă jumătate din diferite ministere – Agricultură, Comerț și Finanțe. Sefii delegațiilor se reunesc o dată pe săptămâna în cadrul Comitetelor de Reprezentanți Permanenți, COREPER. La reuniuni ambasadorii și funcționarii de stat pregătesc proiectele și materialele pentru Consiliu. O rețea de comitete și grupuri de lucru asistă și pregătesc materialele Consiliului de Miniștri, COREPER-ului și Comitetului Special în Agricultură (CSA).

2.a.Presedintia Consiliului

Este exercitată, prin rotație, timp de 6 luni de fiecare stat membru, într-o ordine fixată atât prin tratate, cât și prin ultimul act de adeziune care întareste considerabil poziția Președintelui oferindu-i chiar cadrul unui veritabil statut. Astfel "rolul intern" al Președintiei s-a întărit odată cu înmulțirea "Consiliilor specializate", dar și ca urmare a relațiilor din cadrul Comisiei ca "autor de compromis", iar "rolul extern" s-a dezvoltat și se dezvoltă în raporturile cu Parlamentul European, dar și pe planul relațiilor externe.

Consiliul se reunește la convocarea Președintelui acestuia din inițiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi ori la solicitarea făcută Comisiei. Președintele mai are obligația să anunțe și data următoarei reuniuni, stabilind, în același timp ordinea de zi provizorie (pentru fiecare ședință) pe care trebuie să o înmâneze membrilor Consiliului cu 40 zile înaintea reuniunii. Această ordine de zi (conform articolului 2 din regulament) se supune aprobării prin vot, respectându-se, cu ocazia votarii, anumite reguli și metode impuse atât de tratate cât și de însuși Regulamentul de funcționare al Consiliului.

De fapt, întreaga activitate desfășurată de Consiliu are la bază reglementările tratatelor încheiate ca și ale Regulamantului interior elaborat conform articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles.

Aceste acte normative, ce coordonează activitatea Consiliului determină anumite consecințe juridice, așa cum ar fi de exemplu și prevederea conform căreia Consiliul se constituie din reprezentanții statelor membre; ca urmare fiecare guvern are obligația să-și delege în Consiliu pe unul din membrii săi dar ținând cont de următoarele:

– numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre pot face parte din Consiliu;

– nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu are dreptul să fie inclus, ca membru, în acest Consiliu;

– fiecare stat desemnează în Consiliu doar un singur membru.

In afara problemei președinției, funcționarea Consiliului mai are în vedere existența organelor sale auxiliare precum si modul de deliberare ce trebuie adoptat în cadrul ședințelor.

2.b. Organele auxiliare

– Au rolul să ajute Consiliul în îndeplinirea activităților pe care le desfășoară, având în vedere faptul că acest organism comunitar este cel care decide în etapa finalî a unui proces de negociere complex.

– Sunt alcătuite din:

– Secretariatul general al Consiliului ;

– Comitetul Reprezentantilor Permanenți (COREPER) ;

– alte organe auxiliare .

1. Secretariatul general al Consiliului

– are sediul la Bruxelles

– este stabilit de către acesta

– se află sub autoritatea unui Secretar general desemnat tot de Consiliu în unanimitate

– este compus din zece direcții generate având în subordine alte direcții și servicii, între care o importantă parte o are serviciul juridic.

-mai cuprinde și o serie de comitete care pregătesc lucrările Consiliului sau elaborează, stabilesc o atitudine comună pentru statele membre.

2. Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER) este constituit în baza articolului 16 al Regulamentului interior al Consiliului fiind ulterior confirmat prin Tratatul de fuziune, care stipula, în articolul 4, că este un comitet format din reprezentanții permanenți ai statelor membre având ca sarcină pregatirea lucrărilor Consiliului și executarea mandatelor ce le sunt încredințate de acesta;

3. REGULI SI METODE DE VOTARE

Autorii tratatelor comunitare, renunțând la regula clasică de drept internațional potrivit căreia, în organizațiile de cooperare egalitatea suverană a statelor impune ca principiu unanimitatea și dreptul de vot, au consacrat trei modalități de vot:

– cu majoritate simplă ;

– cu majoritate calificată ;

– votul in unanimitate.

Utilizarea uneia dintre aceste modalități nu se lasă la latitudinea Consiliului, ci are la baza dispozițiile tratatelor, care stabilesc modul de votare pertinent ori de cate ori Consiliul trebuie să statueze. Totodată alegerea sistemului de vot nu se face numai în funcție de situația în cauză, ci și în raport cu gradul de integrare atins, trecându-se treptat de la votul în unanimitate la cel cu majoritate calificată.

Ca atare:

– votul majorității simple – este utilizat doar în cazurile limită

– votul în unanimitate – prezintă particularitatea de a fi incontestabil, chiar dacă unul sau mai multe state se abțin.

Cu toate inconvenientele pe care le prezintă votul majorității calificate poate fi considerat că marea inovație a tratatelor comunitare prin care s-a dorit punerea în evidență a egalităților statelor membre ale Comunitatilor.

Tratatele asigură Consiliului trei modalități de a lua decizii: vot în unanimitate, vot cu majoritate calificată și vot cu majoritate simplă.

Votul în unanimitate în cadrul Consiliului este limitat, deși câmpul de aplicare nu este neglijabil. Chiar după expirarea perioadei de tranziție, în Tratatul CEE, 27 dispoziții prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a menținut-o în domeniile de natură constituțională sau cvasi-constitutională, dar i-a redus aplicarea în domeniile politicilor comune și mai ales a armonizării legislațiilor naționale. Mai mult, pentru ca unanimitatea să se poată forma, nu este necesar ca toate statele să voteze în favoarea deciziei. În acest sens Art. 148 din Tratatul CEE stabilește ca abținerile membrilor prezenți sau reprezentanți nu constituie un obstacol în adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este, necesar însă, ca toate statele membre să fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasă o poartă de scăpare care conciliază eficacitatea decizională a instituției cu respectarea poziției naționale. De remarcat că tratatele nu au prevăzut să se renunțe la unanimitate cu privire la stabilirea unei proceduri uniforme pentru alegerea Parlamentului European prin vot universal direct, pentru fixarea numărului membrilor Comisiei, în dispoziții relative la sistemul resurselor proprii ale Comunitații, regimul lingvistic sau când se solicită decizia Consiliului asupra cererilor de aderare.

Votul cu majoritate calificata.

Pentru obținerea majorității, voturile statelor membre sunt dotate cu o pondere specială, în funcție de criterii generale, demografice, politice și economice. Art. 148 distinge două situații pe care le supune unui regim diferit: a). când Consiliul statuează pe baza propunerii Comisiei, se socotesc numai voturile, nu și numărul de state, deliberările fiind încheiate și actele adoptate, dacă întrunesc 62 din totalul de 87 (înainte de 1995, cu 12 state membre acest număr era de 54 din totalul de 76). Minoritatea este protejata prin propunerea Comisiei care se considera că reprezintă interesul comunitar și deci, și interesele statelor mici; b). în celelalte cazuri, în care Consiliul statuează fără propunerea Comisiei, pe lânga un numar de voturi se ține seama și de numărul statelor, în sensul că cele 62 voturi să exprime votul favorabil a cel puțin zece state.

Ideea de bază care se desprinde din analiza mecanismului de vot este ca majoritatea calificată să nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin lărgirea de la 12 la 15 state membre, ponderea voturilor pentru formarea majorității calificate a fost revizuită.

În privința competențelor deja existente în Tratatul CEE, în Tratatul de la Maastricht votul cu majoritatea calificată a fost introdus numai în ceea ce priveste mediul (celelalte domenii, cum ar fi ale programelor de cercetare, organizarea fondurilor, fiscalitatea, armonizarea legislațiilor, politica vizelor au ramas să fie guvernate de regula unanimității). Se poate spune că prin Tratatul asupra UE votul cu majoritate calificată conduce procesul decizional în cel mai mare număr de domenii.

Votul cu majoritate simpla.

Deciziile și deliberările Consiliului sunt adoptate potrivit principiului general stabilit de Art. 148. Acesta prevede că în afară de dispoziții contrarii ale Tratatului, deliberările Consiliului sunt încheiate iar actele adoptate cu majoritatea membrilor care îl compun. Majoritatea simplă este calculată în raport cu membrii Consiliului și nu în raport cu membrii prezenți.

Fiecare țară a primit un vot folosit în principal în scopuri procedurale.

( Începând din februarie 1994, se folosește la tarife anti-dumping și anti-subvenție în contextul Politicii Comerciale Comune).

4. FUNCTIONAREA CONSILIULUI EUROPEAN

Întrunirile ministeriale sunt motorul Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat în vigoare în 1967), a prevăzut un singur Consiliu de Miniștri. În practică, însă, munca Consiliului este împărțită pe domenii. De pildă, Consiliul de Relații Generale are ca membri Miniștrii de Externe și se ocupă de problemele generale ale inițierii și coordonarii politicilor, de relațiile politice externe și cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcătuit din Miniștri de resort ai statelor membre, în funcție de domeniul vizat: Miniștri Agriculturii, Energiei, Mediului.

Comitetele Consiliului sunt compuse din funcționari naționali și rolul lor este de a produce analize și evaluari necesare luarii deciziilor în Consiliu și Comisie. Un astfel de comitet este Comitetul Articolul 113 care se ocupa de politica comercială. (Orice acțiune semnificativă luată de UE în comerțul internațional este precedată de coordonarea internă prin acest comitet (se întruneste o dată pe săptămână)).

Comitetul Permanent pentru Angajați este în serviciul Consiliului, și se particularizează sub două aspecte: în primul rând, membrii săi nu sunt numai reprezentanți ai guvernelor, ci și ai grupurilor de interese; în al doilea rând, reprezentanții guvernelor sunt conduși de ministri – iar daca aceștia nu pot participa, de către reprezentanții lor personali. Comitetul se întrunește de două ori pe an discuta probleme de interes major și elaborează recomandări Consiliului de Relații Sociale și de Muncă.

Diferite comitete – care tehnic sunt Comitete /Comisii/ (lucrează pentru Consiliu și Comisie). Comitetul Monetar, înființat sub Art. 105 din Tratatul CEE investit cu o autoritate considerabilă prin Art. 109 c din Tratatul asupra UE acoperă Sistemul Monetar European (SME); mișcarea de capital; relațiile monetare internaționale și multe aspecte legate de Uniunea Economică și Monetară (UEM). În plus, are acces privilegiat în Comisie, și în Consiliu. Seful Comitetului raportează de mai multe ori pe an direct Consiliului ECOFIN.

În afara de comitetele constituite formal (în sensul că au fost înființate de tratate sau legislații), alte comitete ajută munca Consiliului. Nu întotdeauna ele sunt numite comitete și câteodată apar sub denumirea de grupuri sau întâlniri. Rolul grupurilor de lucru este mai bine precizat chiar decât al multor comitete si deseori ele produc analize pentru Consiliu la propunerile Comisiei sau a Parlamentului European. Numărul lor variază în funcție de natura problemelor, respectiv de preferințele Președintelui. În anii precedenți au fost în jur de 150. Grupurile de lucru sunt structuri ad-hoc formate din câte trei-patru persoane din fiecare țară membră, oficiali naționali permanenți sau experți de ministere.

Secretariatul General este suportul principal al Consiliului cu peste 2.000 de persoane, din care în jur de 200 cu grad A, personal diplomatic. Sediul Secretariatului, unde se țin întâlnirile Consiliului, este la Bruxelles.

5. DESFASURAREA REUNIUNILOR

Pregatirea unei reuniuni a Consiliului European este o muncă titanică ce revine fiecarui stat membru care exercită președinția Consiliului U.E. Pentru buna desfășurare a întâlnirilor statul în cauză poate să apeleze, totuși, la sprijinul și experiența Secretariatului General al Consiliului. Nu există nici o regulă prestabilită, nici un Regulament interior de funcționare a Consiliului European și, cu atât mai mult, un sediu special afectat desfășurării reuniunilor acestui organism. Ca urmare, întâlnirile au loc în orașul selecționat de Președinția Consiliului și acesta poate fi o capitală europeană sau alt oraș.

Dezbaterile Consiliului European sunt pregatite, în mare parte în cadrul Consiliului, în sensul că miniștrii afacerilor externe sau altfel spus "Consiliul Afacerilor generate" se reunesc, mai înainte, pentru a pune la punct dosarele susceptibile de a intra în discuție. La rândul lor, problemele de pe ordinea de zi a ședințelor "Consiliului Afacerilor Generate" sunt elaborate de catre COREPER , alaturi de care își poate aduce contribuția și “Comitetul Politic” din sectorul PESC sau Comitetul la nivel înalt pentru problemele cooperării polițienesti și penale.

In legatură cu deciziile Consiliului European trebuie specificat că acesta nu decide în sensul în care o face Consiliul de Miniștrii al U.E; el "nu voteză", deci nu se recurge la regulile unanimității sau a majorității calificate, așa cum procedeaza Consiliul. Tratatele, în cazul Consiliului European, nu prevăd nici o regulă pentru luarea deciziilor astfel că sunt rare situațiile în care acesta are capacitatea să adopte acte categorice, exprese.

Deci Consiliul European a fost socotit, înainte de toate, un organ de decizie politică și nu juridică. Totuși, prin Tratatele de la Maastricht și Amsterdam i s-a oferit și posibilitatea de a adopta decizii juridice.

Caracteristica de bază a acordurilor politice pe care le adoptă membrii Consiliului European este consensul.

Reuniunile Consiliului European se desfășoară sub președinția Sefului de stat sau guvern ce exercită președinția Consiliului de Miniștrii, ori de câte ori se ivesc, în cadrul Comunităților Europene, probleme care cer discutarea la cel mai înalt nivel. In general, Consiliul European se reunește de cel puțin două ori pe an și din el mai fac parte, pe lângă șefii de stat și guverne, miniștrii de externe ai statelor respective, președintele și un Vicepreședinte al Parlamentului European și Președintele Comisiei – ca membru de drept.

6. COMPOZITIA, STATUTUL Sl REGIMUL JURIDIC AL MEMBRILOR CONSILIULUI EUROPEAN

Este, în prezent, cel mai important organ al Uniunii Europene datorită faptului că și întalnirile șefilor de state și de guverne au sporit ca amploare, dar și ca importanță, astfel ca ele dau esența evoluției, în ansamblu, a Comunităților Europene.

Cu toate că a devenit cel mai înalt organ legislativ al U.E., Consiliul European nu are încă o natură juridică bine precizată, fiind exprimate, în acest sens, opinii diferite și chiar contradictorii.

Se consideră astfel, într-o primă opinie, că este un organ interguvernamental de cooperare, ideea bazându-se pe faptul că el acționează ca o instanță politică nelegată organic de instituțiile comunitare; în fapt, este un organ suplu și informal, cu caracter interguvernamental ce respectă competențele, responsabilitățile instituțiilor comunitare, mai ales pe cele ale Consiliului Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștrii. Există, de asemenea, opinia conform căreia Consiliul European este un organ sui generis, opinie motivată de faptul că reuniunile șefilor de state și de guverne nu au acceptat să se declare sau să se transforme în Consiliul de Miniștrii; astfel s-a impus și se impune în continuare o formulă originală și complexă, din punct de vedere juridic, în sensul că acționează atât în calitate de organ comunitar (ca și Consiliul de Miniștrii) cât și ca organ interguvernamental.

O altă idee exprimată este aceea care considera Consiliul European ca fiind o formulă nouă a clasicului Consiliu prevăzut în Tratatele de instituire a Comunităților Europene.

Datorită acestor opinii, dar și pentru că nici tratatele, care îi recunosc existența, nu aduc precizările necesare, natura juridică a Consiliului European este greu de definit în termeni foarte exacți.

Trebuie specificat totuși că, toate întalnirile la nivel înalt nu pot fi considerate reuniuni ale Consiliului de Miniștrii în compunerea sa la vârf, deoarece în textele tratatelor nu este prevăzută nici o restricție în acest sens; mai precis, șefii de state sau de guverne au posibilitatea să se întalneasca în reuniuni care să constituie și manifestări ale Consiliului de Miniștrii pentru că au abilitatea de a angaja guvernele țărilor respective așa cum prevăd tratatele pentru Consiliul de Miniștrii.

Nu este așadar greșita concluzia conform căreia Consiliul European este organ de sine stătător, cu atât mai mult cu cât și Tratatul de la Maastricht și cel de la Amsterdam statuează, în continuare și în mod expres, acest Consiliu.

La fel ca și celelalte instituții comunitare și Consiliul European este condus de un Președinte reprezentat de Seful statului sau guvernului din țara ce deține Președinția la data respective, cu precizarea că, la fiecare 6 luni, președinția se schimba, revenind, prin rotație, fiecarui stat membru.

7. ATRIBUTIILE, ROLUL SI COMPETENTA CONSILIULUI EUROPEAN

Consolidându-și poziția în cadrul Uniunii Europene, Consiliul European a devenit, după cum arătam și anterior, organul politic major cu rol de decizie și direcționare. Conform Art.4 din dispozițiile comune ale Tratatului de formare a U.E: "Consiliul European oferă Uniunii stimulii necesari în dezvoltarea sa și în definirea orientărilor politice generate".

Cu toate că nu deține un rol primordial în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, Consiliul European actioneză, în mod constructiv, nu numai în definirea orientărilor politice generate sau de coordonare ale acesteia ci și în luarea deciziilor pentru problemele dificile nerezolvate la nivelul celorlalte instituții comunitare, devenind un adevărat arbitru.

Se poate afirma deci că atribuțiile, rolul Consiliului European constau în: impulsionarea și definirea politicilor comunitare generate;

– orientarea construcției europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin general;

– definirea unor sectoare noi de activitate;

– luarea de decizii care să deblocheze dosarele cu probleme majore;

Referitor la coordonarea, arbitrarea și deblocarea problemelor dificile cu care se confruntă fie Uniunea, fie statele membre, și chiar țări din afara Comunității, Consiliul European deține, de asemenea, un rol important în dirijarea politicilor europene în scopul creării și păstrării unei atmosfere de pace și încredere reciproca pe continentul european dar și în lume.

Concret, rolul de coordonator al politicilor europene este important, în primul rând, pentru conjugarea orientărilor politicilor externe din cadrul PESC dar și a acelor posibilități din domeniile politicii comerciale comune sau ale politicii de cooperare și dezvoltare, grație unei vederi de ansamblu pe care o poate avea Consiliul European asupra respectivelor probleme.

In politica economică și monetară dar și în cea a schimburilor dispozițiilor comunitare atribuie un rol specific Consiliului European, în sensul că acesta adoptă anumite concluzii în baza orientărilor de politică economică urmărite de statele membre, având în vedere totodatî și situația schimburilor comerciale în cadrul Comunităților.

8. STRUCTURA IERARHICA A CONSILIULUI SI CONDUCEREA ACESTUIA

Structura ierarhică a Consiliului nu este încarcată sau rigidă. Procedurile, în cazul unor propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European se realizeaza dupa modelul: examinarea inițială a textului Comisiei este efectuată de un grup de lucru, sau dacă are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. În cazul în care nu există un grup de lucru permanent pe problema respectivă, el se constituie.

La prima reuniune se abordează problemele generale; următoarele întâlniri au loc în funcție de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Dacă toate aspectele merg bine, se creează un document în care se indică punctele cu care sunt și cu care nu sunt de acord.

A doua etapă consemnează înaintarea documentului la COREPER, sau în cazul problemelor din agricultura la CSA. COREPER fiind situat între grupurile de lucru și Consiliul de Miniștrii, acționează ca un fel de agenție de filtraj, pentru întâlnirile ministeriale. Se încearcă pe cât posibil să se elimine, prin rezolvare, problemele litigioase.

În cazul în care în grupurile de lucru s-au atins condițiile de adoptare a unei măsuri, COREPER confirma opinia respectivă și o înaintează miniștrilor pentru adoptare. Daca nu s-a ajuns la o soluție, COREPER poate să facă trei lucruri: să rezolve problemele în litigiu; să trimită înapoi la grupul de lucru documentul cu indicațiile necesare obținerii unei întelegeri sau să-l trimita, mai sus, miniștrilor. Oricum ar fi – facil sau nu, documentul în discuție se adoptă la nivel ministerial. Tratatele asigură Consiliului trei modalităti de a lua decizii: vot în unanimitate, vot cu majoritate calificată și vot cu majoritate simplă. Votul în unanimitate în cadrul Consiliului este limitat, deși câmpul de aplicare nu este neglijabil. Chiar dupa expirarea perioadei de tranziție, în Tratatul CEE, 27 dispoziții prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a menținut-o în domeniile de natură constituțională sau cvasi-constitutională, dar i-a redus aplicarea în domeniile politicilor comune și mai ales a armonizării legislațiilor naționale. Mai mult, pentru ca unanimitatea să se poată forma, nu este necesar ca toate statele să voteze în favoarea deciziei. În acest sens Art. 148 din Tratatul CEE stabilește că abținerile membrilor prezenți sau reprezentanți nu constituie un obstacol în adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este, necesar însaă ca toate statele membre să fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasă o poarta de scapare care conciliaza eficacitatea decizională a instituției cu respectarea poziției naționale.

Președenția Consiliului se exercită prin rotație de fiecare stat membru, pe o durată de șase luni, după o ordine fixata prin Tratat. Tratatul de la Maastricht indică ordinea într-un prim ciclu de șase ani. În ciclul următor, tot de șase ani, ordinea membrilor este alfabetică. Ordinea prevazută înainte de 1 ianuarie 1995, era următoarea: într-un prim ciclu de șase ani – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda Portugalia, Regatul Unit; în ciclul următor de șase ani- Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franța, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Portugalia. Această ordine s-a modificat după largirea UE la 15 țări. În 1995 Franța a deținut președenția în prima jumatate a anului. Au urmat Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Austria, Germania. Începând cu iulie 1999 ordinea este: Finlanda, Portugalia, Franța, apoi începând cu 2001 – Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia…

CAPITOLUL IV

CONCLUZIE

In prezent, suntem martorii unei noi etape în evoluția mondială, caracterizată de sfârșitul “războiului rece ” și de dispariția confruntării ideologice Est-Vest. Destrămarea sistemului comunist pe continentul european a deschis speranțe și perspective pentru o societate internațională multipolară, favorabilă găsirii soluțiilor pentru problemele de ansamblu ale unmanității. Intr-un asemenea cadru, problema esențială ar fi, eliminarea tuturor amenințărilor la adresa pacii, în special cele caracterizate prin folosirea forței, scopul fiind construirea unei ordini politice globale care să asigure dezvoltarea armonioasa, economica si politica a tuturor statelor si sa prevină totodată noile pericole care amenință omenirea. Din păcate, în prezent, schimbările din cadrul comunității internaționale, în loc să ducă la o concentrare a acțiunilor, cu rezultate benefice pentru toate popoarele lumii, generează uneori convulsii și conflicte armate.

Astfel de constatări reclamă o acțiune susținută pe plan general, prin utitilizarea tuturor mijloacelor în vederea “pacificării” comunității internaționale, recurgându-se la acțiunea organizațiilor internaționale, mai ales pe plan regional și subregional, pentru menținerea păcii și securității internaționale prin mijloace adecvate de soluționare a diferendelor.

Astfel, pentru a evidenția uniunea tot mai strânsă, popoarele Europei au decis să împartasească a un viitor pașnic, întemeiat pe valori comune.

Conștientă de patrimoniul ei spiritual și moral, Uniunea se întemeiază pe valorile individuale și universale de demnitate umană, de libertate și solidaritate; ea se clădește pe principiul democrației și pe principiul statului de drept. De asemenea plasează persoana în centrul acțiunii ei, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu al libertății, securității și justiției.

Uniunea contribuie la păstrarea și dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea și tradițiile popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre, al organizării puterilor lor publice la nivel național, regional și local; ea căuta să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, bunurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.

In Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este exprimată protecția drepturilor fundamentale în lumina evoluției societății, a progresului social și a dezvoltării științifice și tehnologice. Carta reafirmă drepturile care rezultă îndeosebi din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune ale statelor membre, din tratatul asupra Uniunii Europene și tratatele comunitare, din Conventia europeană de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Comunitate și de Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene și a Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Folosința acestor drepturi antrenează responsabilități și obligații atât față de semeni, cât și față de comunitatea umană și de generațiile viitoare.

BIBLIOGRAFIE

– MARCU VIOREL- Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene, Bucuresti, ed. Lumina Lex, 2003

– VLAD CONSTANTINESCO/ J. P. JACQUĖ/ R.KOVAR/ D. SIMON –Traitė instituant la CEE; Commentair article par article", Paris, Economics, 1992

– "REPERTOIRE DALLOZ DE DROIT COMMUNNAUTAIRE " , Paris, 1992,

– J.V. LOUIS – L'ordre Juridique communaitaire, 6e edition, Collection

"Perspectives europeėns", Bruxelles, 1993.

– J. BOULOIS – Les avis de la Cour de Justice des Communnautes sur la compatibilite avec la Traite CEE du project d'acord creant I'Espace economique europėean. Revue trimestrielle de droit europeean nr.3, 1992.

– J. BIACARELLI – Le reglement de procėdure du Tribunal de premiėr instance des Communnauteseuropeennes: le perfectionnemant dans la continuitė – Revue trimestrielle de droit europėean, 1991.

– J.BOULOIS – "Droit instutionnel des Communnautės europėennes, 4e

edition avec rėfėrances au Traitė sur L'Union Europėenne, Paris Montchreistein, 1993.

– V.CONSTANTINESCO – "Competences et pouvoirs dans les Communnautės europeėennes", Paris, 1974. "La decision dans la Communnauteės europeėennes ", Colloque de Lyon, 1966- Bruxelles, 1969

– L. CARTOU -Ľ Union europėenne Traitės de Paris – Rome – Maastricht ,

Paris, Dalloz, 1994.

– V. CONSTANTINESCO – Le Conseil des Ministres. Le Comitė des

represėntants permanents (COREPER) din Juris -Classeur Europe-1993, Paris, Ed. Technique.

– JOĖL RIDEAU – Droit institutionnel de Ľ Union et des Communnautėes

europėenne.

– V. CONSTANTINESCO – Les institutions Communnautaires.. La Commision, Juris-Classeurs, Europe,1991, Paris, Ed. Technique.

– RAPORT DU GROUPE FRANÇAIS D'ETUDE POUR LA CONFERENCE INTERGOUVERNAMENTALE – 1996- sous la Direction de Phillipe Manin.

– ETUDES DE DROIT DES COMMUNNAUTÉS EUROPÉENES – Le rėvision du Traitė sur Ľ Union Europėennes, Perspectives et rėalites – ouvrages publies avec le concurs de L.A.F.E.U.R. -Edition A. PeonP, Paris , 1998.

– ION. P. FILIPESCU / AUGUSTIN FUEREA – Drept institutional european editia a V-a, Bucuresti ,2000, Editura ACTAMI.

– VIOREL MARCU – Drept institutional comunitar, Bucuresti 1994, Editura NORA.

– OCTAVIAN MANOLACHE -Drept comunitar, Bucuresti , Editia 1996 , Editura ALL.

– ROXANA MUNTENU – Drept european , Evolutie- Institutii, Ordine juridica, Ed.OSCAR PRINT, Bucuresti 1996.

– Uniunea Europeans- Istoric si institutii, Brosura editata de Delegatia Comisiei Europene in Romania , in seria de documente in limba romana , editia 1996.

– Statele lumii -Uniunea Europeana , Organe si institutii europene. Revista aparuta sub egida Agentiei Rompress, nr. 11-12/1998

– Periodique 1993/1994 – Les institutions de la Communnautės europeėennes , par Emile Noėl, Bruxelles.

– "Comunitatea europeana: Vecinul tau -Comisia Comunitatii Europene, Luxemburg 1995.

CUPRINS

Capitolul I Introducere 1

Capitolul II Institutiile Comunitatii Europene 3

Consiliul Comunitatii Europene 3

Constituirea Comunitatii Europene 7

Comisia Europeana 12

Organizarea Comisiei Europene 12

Functionarea Comisiei Europene 14

Atributiile, rolul si competenta Comisiei Europene 15

Parlamentul European 17

Organizarea Parlamentul European 17

Functionarea Parlamentul European 19

Atributiile, rolul si competenta 22

Organe ale justitiei 27

Curtea de Justitie 27

Organizarea Curtii de Justitie 27

Functionarea Curtea de Justitie 29

Atributii, rol ,competenta 31

Tribunalul de prima instanta 33

Organizare 33

Functionare 34

Atributii, rol, competenta 34

Curtea de Conturi 36

Organizare 36

Functionare 37

Atributii, rol, competenta 37

Alte organe prevazute de tratate 38

Organe tehnice 38

Agentia de aprovizionare 39

Banca Europeana de Investitii 39

Organele consultative 39

Comitetul Consultativ al CECA 40

Comitetul Economic si Social CE/CEEA 41

Comitetul regiunilor 41

Capitolul III Consiliul European si rolul acestuia in adoptarea deciziei

comunitare 44

Organizarea si functiile Consiliului European 44

Presedentia Consiliului 49

Organele auxiliare 50

Reguli si metode de votare 52

Functionarea Consiliului European 55

Desfasurarea reuniunilor 57

Compozitia, statutul si regimul juridic al membrilor Consiliului

European 58

Atributiile, rolul si competenta Consiliului European 60

Structura ierarhica a Consiliului si conducerea acestuia 61

Capitolul IV Concluzii 64

Bibliografie