Rolul Consilierului In Parteneriatul Scoala Familie

Lucrare de disertație

Rolul consilierului în parteneriatul școală-familie

CUPRINS

INTRODUCERE

Importanța și actualitatea temei.

Familia are un rol decisiv în maturizarea psihosocială a copilului, în conturarea concepției lui despre lume și despre sine. Influența exercitată de către părinți asupra copilului este benefică, dacă aceștia sunt competenți privind educația, dacă îl îndrumă cu tact și cu înțelepciune, dacă îl respectă și-i stimulează creativitatea, responsabilitatea și libertatea.

Instituția de învățământ continuă, diversifică și aprofundează educația copilului, organizează procesul educațional, centrat pe formarea integrală a personalității acestuia. Calitatea acțiunilor și a influențelor familiei și ale școlii poate fi obținută numai printr-o comunicare și colaborare eficientă între actorii implicați în educația copilului. Relațiile bazate pe înțelegere, susținere, respect, dragoste creează temeiul comunicării și colaborării eficiente a familiei cu școala și cu comunitatea.

Pentru a construi un mediu prietenos copilului și pentru a fi calitativă, interesantă, școala are nevoie de sprijinul conștient și partenerial al părinților. Pe tot parcursul perioadei școlare este necesar să existe un acord conform căruia părinții să colaboreze cu instituția de învățământ frecventată de copiii lor.

Instituțiile de învățământ, oricât de valoroase ar fi ele, nu vor substitui corelația dintre părinți și copii. Colaborarea cu familia în procesul educațional implică specialiști din diverse domenii, întrucât aceștia vor desfășura o activitate de inițiere și de susținere a părinților privind formarea și dezvoltarea competențelor educative parentale.

Familia determină într-o mare măsură calitatea educației, familia este mediul primar în care se află copilul, iar părinții influențează acțiunile pe care le exercită în scopul formării acestuia.

Motivarea alegerii temei este susținută de condițiile și de realitățile sociale, care pun accentul pe ideea sprijinirii părinților și altor actori sociali care pot contribui la educația și integrarea socială a copilului. Parteneriatul educațional, fiind axat pe satisfacerea nevoilor părinților, dacă ne referim la educația familială, și pe satisfacerea necesităților școlii centrate pe optimizarea resurselor și formelor de sprijin ale familiei în educația formală, nonformală și informală, reprezintă pilonul principal.

Într-o lume în continuă mișcare, în care valorile și modelele se schimbă rapid, educația părinților este necesară nu numai pentru creșterea și educarea corespunzătoare a copiilor acestora, dar și pentru progresul social. Nimeni nu învata cum să fie părinte și mai degraba preluam modelele pe care le-am primit la rândul nostru de la părinții noștri. Educația părinților, este în opinia mea o competență de bază a educației pe parcursul întregii vieți, un efort ce trebuie făcut conștient.

Așa cum am menționat în primul capitol al acestei lucrări familia îndeplineșe în viața copilului numeroase funcții: de socializare, de informare, de culturalizare, de susținere afectivă etc. pentru ca familia să îndeplinească aceste funcții fundamentale, am putea spune ale familiei, educația părinților are ca finalitate formarea conștiinței educative a părinților și educarea acestora în funcție de nevoile evaluative ale copiilor. Părinții care trec printr-un proces de formare pot fi un exemplu pentru comunitatea din care fac parte și pot trasmite mai departe informațiile primite.

Valoarea aplicativă a lucrării constă în elaborarea și validarea strategiilor de optimizare parteneriatului școală-familie, structurat într-un ansamblu de forme, metode, procedee, tehnici, mijloace ce pot fi utilizate atât la nivel microstructural, ca practici concrete în colaborarea Instituției de învățământ cu familia și alți actori sociali, precum și la nivel macrostructural, pentru a elabora politici educaționale eficiente ale sistemului de învățământ în corelație cu alte sisteme sau parteneri sociali.

Lucrarea este structurată în trei capitole:

Capitopul 1 “Parteneriatul educațional în cadrul școlii” Abordează într-o manieră descriptivă și interpretativă a parteneriatului școalar și a importanței implicarii parintilor in mediul școlar. Parteneriatul este perceput ca fenomen valorizant pentru toți actorii implicați, ca un proces continuu de corelație, dezvoltare și investire reciprocă între școală- familie. Au fost descrise aspectele și formele valorificate în parteneriatul educațional, a fost stabilită și analizată detaliat contribuția școlii, familiei.

Capitolul 2 “Importanta consilierului școlar în construcția parteneriatului” iși propune o clarificare a rolurilor fiecărui actor implicat în procesul educațional, o plasare a acestora în contextul în care funcționează, o scurta o analiză a modului în care familia, școala și consilierul se înterpătrund și creează spatiul necesar dezvoltării în plan social și personal al elevului.

Iar capitolul 3 ”Rolul consilierului in constructia parteneriatului- actiuni cu familia” Analizează aspectele ce fac posibila crearea unui parteneriat și importanța consilierul în crearea acestei relații prin abordarea teoretică a unui program de formare pentru părinți. Au fost fundamentate și elaborate strategiile consilierului de valorificare a calității educației în formarea personalității integrale a elevului. Capitolul reflectă o analiză detaliată a celor mai importante categorii de activități, care pot să deruleze în școală în parteneriat cu părinții, inclusiv diverse forme, metode și mijloace pe care consilierul scolar le utilizeaza cu parintii pentru reusita procesul educațional.

CAPITOLUL I. Parteneriatul educațional în cadrul școlii

1.1. Conceptul de parteneriat

Parteneriatul educațional este unul din conceptele cheie ale pedagogiei contemporane, ce desemnează un fenomen important în câmpul educației. Fenomenul parteneriatului nu este unul nou, încă în lucrările filosofilor antici se atestă elemente conturate clar cu privire la colaborarea cu instituțiile sociale.

În Dex definiția parteneriatului este formulată astfel: o asociere a doi sau mai mulți parteneri de afaceri, în vederea atingerii unui scop comun în economia de piață; un sistem care asociază parteneri din punct de vedere politic, social și economic.

În pedagogie se discută mult despre colaborarea și raporturile familiei cu instituțiile de învățământ și cu comunitatea. Formarea ființei umane, în orice societate, reprezintă rezultatul influențelor și acțiunilor exercitate de generația adultă asupra generației în creștere. Parteneriatul educațional reprezintă un concept complex ce reflectă o atitudine și o relație a agenților sociali care devin parteneri în câmpul educației.

Termenul de „parteneriat” este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de acțiune și un spirit de reciprocitate care le permit să se unească. Astfel, părinții și cadrele didactice pot crea parteneriate variabile, angajându-se în activități comune de învățare, sprijinindu-se unii pe alții în îndeplinirea rolurilor cerute, desfășurând proiecte de curriculum colaborativ, participând împreună la diverse activități de luare a deciziei.

Datorită unei evoluții permanente ce caracterizează societatea modernă, toți factorii implicați în procesul educativ acționează în vederea îmbunătățirii acestui proces. Obiectivul comun al factorilor educativi este susținerea copiilor pentru atingerea standardelor înalte în activitatea pe care o desfășoară în cadrul școlii.

M. Henripin și V. Ross (apud Elena Stanciulescu, 2002) consideră ca un parteneriat poate fi analizat din două perspective, în funcție de interesul pe care îl poartă părțile implicate. O perspectivă este dată de relația între familie și școală. Acestă relație începe încă din momentul în care părinții au ales o școală pentru viitorul elev și din momentul menținerii legăturii cu instituția. O altă perspectivă este dată de relația părinte-copil ca suport emoțional și material pentru cei care învață. Relațiile dintre părinți și copii sunt stabilite prin comunicare, colaborare, încredere, ceea ce va duce la un succes școlar. Dacă aceste relații sunt conflictuale, ele vor fi resimțite la nivelul performanțelor școlare, al atitudinii copilului, și al relației cu ceilalți.

În vederea procesului de creștere și educație, implicarea părinților este esențială având în vedere că sunt percepuți de copii ca un tot unitar.

Dezvoltarea unui parteneriat între școală și familie în vederea creșterii și educării copilului va avea efect asupra întregii sale evoluții și va oferi un model în viața de adult.

Școala este un principal factor în procesul educativ, iar implicarea familiei va consolida acest proces prin relațiile dintre ele și înțelegerea cerințelor și misiunilor fiecăreia.

Parteneriatul, îi dă posibilitata familiei să înțeleagă misiunea și activitatea desfășurată în cadrul școlii pentru a putea lua cele mai bune măsuri pentru viitorul copilului. Strângerea relației dintre școală – familie și înțelegerea procesului complex desfășurat în instituția de învățământ, îi plasează pe părinți în poziția beneficiarul și are ocazia să aleagă serviciile care consideră că se potrivesc cel mai bine pentru copilul lor.

Au fost făcute numeroase cercetări care au arătat că implicarea activă a părintilor reduce semnificativ rata de abandon și creșterea performanțelor, asta numai după focalizarea părinților către activitatea școlara a copiilor.

Deși este unamin acceptată valoarea parteneriatului dintre școală –familie, se constată că punerea în practică a acestuia ridica dificultăți și nu se realizează deloc simplu. Dacă pornim de la a observa a ceea ce se petrece în practica educațională, putem să observăm nevoia construirii unei relații de parteneriat bine conturate pentru atingerea obiectivelor educaționale.

În zilele noastra este dificil ca școala și familia să aibă un teren comun și acțiune, iar copilul este de cele mai multe ori exclus din această relație, de aceea consilierul școlar este cel care trebuie să intervină prompt pentru a putea crea o punte de legătură între aceste persoane implicate în procesul educațional.

Studiile arată că relația de parteneriat depinde de calitatea relației sociale, mai mult decât de particularitățile personale ale celor implicați și este necesar să se definească o relație bună între persoanele implicate în parteneriat. Această relație ar trebui definită în termeni de eficiență și eficacitate.

Imaginea unei relații bune are la bază trei elemente fundamentale:

Claritatea rolurilor – parteneriatul depinde în principal de claritatea și separarea efectivă a rolurilor și funcțiilor dintre școală și familie;

Identificarea influențelor reciproce – relația de parteneriat este astfel legată de o distanță socială optimă;

Încrederea reciprocă și respectul mutual – care vor duce la evitarea conflictelor distructive.

Reușita în relația de parteneriat cu părintii depinde de modul în care școala se înțelege cu aceștia și se potrivesc în atenția și grija pe care o poartă elevului. Astfel ar fi diferențe mult prea mari de percepție și ar fi foarte greu să se pună bazele unui parteneriat.

Informarea reciprocă, respectul nevoilor specifice, factorul de organizare și modernizarea activităților comune sunt importante în succesul parteneriatului. Una din cele mai dificile și complexe provocări este crearea unei comunități unite și organizate iar consilierul are un rol important în acest aspect, el trebuie să identifice nevoile tuturor și de a cunoaște cât mai bine părțile implicate și acest lucru se poate face prin: implicarea, participarea, responsabilizarea, împuternicirea și sprijinirea părinților.

Constiuirea unui parteneriat are la bază comunicare, încredere, respect și sprijin reciproc. În școala românească, profesorii consideră că relația cu părinții este principalul obstacol pe care îl identifică în abordarea dificultăților de integrare a copiilor în școală, profesorii consideră că părinții nu cunosc sau nosc sau nu recunosc, nu înțeleg și nu sprijină adecvat elevul. Ei mai spun că părinții impiedică o relație educațională adecvată cu copiii care întâmpină dificultăți de învățare și îi consideră pe ei responsabili.

De aceea este foarte importantă, nu doar identificarea obstacolelor, situațiilor limită care împiedică o relaționare eficientă, ci și găsirea de soluții. Această lucrare își propune să identifice modalități de sprijinire și formare atât pentru profesori cât și pentru părinți pentru a înțelege mai bine nevoia parteneriatului.

Consilierul are rolul important de a-i determina pe părinți să se implice și să participe real la proiectele, activitățile, deciziile și activitățile școlii în vederea construirii și consolidării parteneriatului.

Problema parteneriatului educațional este deosebit de complexă, interesul pentru acest parteneriat este de ambele părți și poate îmbrăca o multitudine de forme. În esență parteneriatul dintre familie și școală aduce beneficii multiple atât familiilor cât mai ales copiilor, îmbunătățește climatul educativ din școală, dar pentru asta sunt necesare eforturi de ambele părți

Educația – reprezintă una dintre preocupările majore ale societății și se confruntă cu cerințe din ce in ce mai diverse și mai complexe.

Noțiunea de educație are la bază două concepte care aparțin limbii latine, pe de o parte este vorba despre despre sintagma “educo-educare” ce poate fi tradusă prin “a alimenta, a îngriji, a crește”, iar pe de altă parte este conceptal “educo-educere” care semnifică ‘’ a duce, a conduce, a scoate”. Această dublă perspectivă asupra etimologiei conceptului îi direcționează pe teoreticienii din domeniu pe două piste diferite. Una dintre acestea, abordează educația ca pe un proces desfășurat pe o perioadă îndelungată de timp și a cărui finalitate este transformarea omului. Cealaltă perspectivă abordează educația ca pe o acțiune de conducere, de dirijare a devenirii individului, orientată spre construirea unei persoane autonome și responsabile (apud M. Voinea, I. Apostu, 2008).

Scopul declarat al educației este ”pregătirea și formarea unui tip de personalitate solicitat de prezent, dar și de viitorul societății”.

Educația realizată în cadrul formal, organizat, al școlii, are partea sa de influență asupra formării personalității individului, dar aceasta nu trebuie limitată, deoarece există alți factori care intervin alături de școală la formarea personalității precum, familia, în primii ani de viață ai copiilor, urmată ulterior de grupul de prieteni și ulterior influențele din societate (mass-media, biserica etc). Toți acești factori modelează o personalitate unică diferită de celelalte finite.

Educația poate avea trei forme: educația formală, educația nonformala și educația informală. Educația formală se refera la activitățiile desfășurate în instituții organizate, formate special cu scopul de a forma indivizii. Educația nonformală este formată din acțiunile educative desfășurate în afara școlilor cu scopul de a forma competențe cognitive, afective și morale într-un cadru mai puțin formal. Între cele două forme de educație există un raport de complementaritate. Educația informală este definită de suma de informațiilor, care acționează asupra individului de-a lungul timpului fără să aibă un caracte organizat și structurat.

În literatura de specialitate se vorbește de trei funcții ale educației: dezvoltarea conștientă a potențialului bio-psihic al omului, selectarea și transmiterea valorilor de la societate la individ, pregătirea omului pentru integrare în comunitate.

Prima funcție, unde școala are un rol important urmărește asigurarea indivizilor unor suporturi pentru achiziții și dezvoltare intelectuală, într-un proces de instrucție.

Direcțiile principale de acțiune în domeniul educației sunt (apud C. Staiculescu, 2012):

Stabilirea setului de valori după care trebuie să se orienteze evoluția societății și educației sale și a liniilor de acțiune prin intermediul cărora pot fi realizate obiectivele alese.

Identificarea factorilor implicați în domeniul educațional și stabilirea rolului și responsabilităților fiecărui factor implicat în domeniul educațional.

Susținerea parteneriatului tuturor factorilor sociali care sunt interesați în dezvoltarea educației.

Școala

Școala reprezintă instituția specializată în realizarea activității de educație conform obiectivelor pedagogice ale procesului de învățământ, stabilite la nivel de politică a educației.

Școala este o organizație formală, care are ca drept scop furnizarea serviciului social de educație în vederea formării, socializării, educării, profesionalizării tinerilor.

Școala este o instituție ce funcționează la nivel comunitar, caracterizată prin:

Finalități specifice, explicit orientate spre educație;

Obiective pe care își propune să le îndeplinească;

Resurse diverse de care dispune;

Structură organizațională specifică;

Procese care se derulează în domeniul comunicării, deciziei, schimbării;

Strategii, politici, programe specifice pe care organizația școlară le elaborează și le aplică pentru atingerea obiectivelor sale;

Are poziții specifice de conducere și o ierarhizare organizațională;

Are valori, norme, principii, standarde, reguli care trebuie respectate;

Are în vedere rezultate obținute în raport cu obiectivele propuse;

Este influențată și influențează prestigiul, imaginea, credibilitatea școlii în cadrul mediul exterior în care își desfășoara activitatea;

Sistemul de învățământ este un ansamblu organizat de elemente (umane și materiale), de practici și de instituții, concretizat într-un construct teoretic și o acțiune practică.

Oricare i-au fost obiectivele, structura și funcționarea de-a lungul timpului, orice sistem de învățământ a situat factorul uman în două ipostaze: de “educator” și de “educat”. Între aceștia au existat întotdeauna relații bilaterale, ce au avut ca rezultat transformarea primului într-un “institutor” de cunoștințe, de valori morale, iar cel de-al doilea într-o persoană activă în societatea în care trăiește.

Cadrele didactice

Varietatea situațiilor cu care se confruntă profesorii, cerințele neprevăzute ale unor împrejurări, evoluția continuă a contextului educativ, precum și acțiunea tututor factorilor coparticipanți în procesul educativ, plasează profesorii într-un permanent efort de adaptare și atingere a standardelor prevăzute de obiectivele educaționale. Performanța pedagogică presupune o simbioză între pregătirea profesională, însușirea teoriilor pedagogice și metodele de predare.

Profesorii proactivi sunt aceia care știu să definească și să comunice expectațiile sale față de elevi. Comunicaraea precisă a regulilor comportamentului social și academic încă de la începutul anului scolar este foarte important pentru un management eficient al clasei. Regulule îi ajută pe elevi să-și controleze comportamentele impulsive. Pentru a crește complianța copiilor la reguli este esențial ca unele dintre ele să fie stabilite împreună cu elevii.

După cum precizează și Adriana Băban – studiile arată ca peste 80% din problemele de disciplină dintr-o clasă sunt datorate utilizării unor metode ineficiente de implicare a elevilor în activitățile de învățare. Ordinea se menține, nu atât datorită intervențiilor frecvente ale profesorilor, ci datorită angajării active a elevilor în activități.

Profesorul indeplinește un rol deosebit de important în societate deoarece asigură pregătirea și formarea personalității tinerelor generații și pregătirea lor profesională în cadrul instituțiilor de învățământ, strâns legate de viața, de activitatea socio-profesională, morală și cetățenească. El realizează cel mai important “produs” al societății: omul instruit și integrat în structurile sociale și profesionale, în baza aptitudinilor și capacităților de care dă dovadă și care sunt descoperite și cultivate în cadrul procesul de învățare de către profesor (apud M. Voinea, I. Apostu, 2008, p.131).

Ca profesorul să poată realiza cu succes obiectivele educaționale, el trebuie să dețină, pe lângă formarea și pregătirea didactică și de specialitate, și alte resurse care să întregească complexitatea pedagogică de manifestare.

În îndeplinirea corectă a profesiei trebuie îmbinate trei componente:

Componenta profesională – pregătirea didactică și de specialitate;

Capacitatea unor raporturi bune cu ierarhia organizațională;

Competența unei bune relații cu elevul și părinții acestui.

Pentru a defini obligațiile profesorului, trebuie să facem referire la principalele funcții ale acestuia:

Organizator al învățării: profesorul pe lângă aspectele teoretice pe care trebuie să le transmită elevului el trebuie să facă și o evaluare psihologică a acestuia asupra capacităților și evoluției personale. El trebuie să stimuleze motivația, atenția, trezirea interesului asupra activităților propuse pentru a crește evoluția procesului didactic.

Educator: el este un model pentru elevii săi, de aceea este importantă crearea unei atmosfere de securitate și încredere pentru crearea unui pod de legătură între elev și profesor, pentru ca acesta înainte de a transmite valorile cognitive, transmite valori morale.

Partener al educației: stabilirea unor raporturi cu familia, pentru a putea continua procesul educativ început de părinți.

Membru al corpului profesoral: are la bază interdependența, în scopul unui consens al atitudinilor și acțiunilor pedagogice.

Putem trage concluzia că promovarea unei imagini morale și intelectuale ale profesorilor, constituie una din principalele surse de autoritate și credibilitate asupra elevilor, iar pentru aceasta este nevoie din partea profesorilor să conștientizeze rolul pe care îl joacă în procesul de formare al elevilor și pentru a ridica standardele educaționale, profesorii trebuie să aibă o pregătire solidă, în permanență actualizată și o autoevaluare frecventă.

Familia

Familia este primul grup de socializare din care face parte copilul, familia este văzută ca o ’’cooperativă de sentimente” care vine în ajutorul membrilor familiei atunci când este nevoie.

Familia poate fi alcătuită din copii, părinți și bunici. Mai poate include unchi, veri, mătuși și alte persoane care au relații apropriate cu membrii familei. Familiile pot beneficia de pe urma contribuției oferite de toți membrii din generații diferite. De exemplu, bunicii și persoanele mai vârstnice ai familiei sunt apreciați pentru înțelepciune și stabilitate și oferă familiilor și comunităților sentimentul identității. Părinții și alți adulți contribuie în mare măsură prin faptul că oferă modele de comportament pentru membrii mai tineri ai familiei. Este util să ne amintim că este alcatuită din indivizi, fiecare cu propriile necesități și sarcini asociate cu dezvoltarea, pe care le efectuează astfel încât să se poată maturiza în mod firesc și adaptat. Pe măsură ce copiii cresc, ei își însușesc și integrează valorile, convingerile si atitudinele din lumea care îi înconjoară pe care le considera atractive și utile. Fiecare adult din familie are un set diferit de convingeri, atitudini, valori și experiențe, în comparație cu ceilalți adulți din familie.

Familia este principalul factor ce asigură mediul emoțional, intelectual și fizic în care trăiește copilul, acest mediu va influența ulterior concepțiile lui despre lume, pe parcursul existenței sale, precum și capacitatea sa de a face față provocărilor viitoare. În mod clar, capacitatea unei familii de a funcționa sănătos va depinde de adulții care fac parte din familie. Fiecare adult din familie are o istorie personală ce va influența inevitabil modul în care își crește copiii, modul în care va evolua și se va maturiza familia și felul cum va funcționa ca întreg.

Solidaritatea din familie asigura copilului încrederea în forțele sale. Astfel securitatea emoțională, încrederea, sprijinul, protecția și dezvoltarea pozitivă capătă sprijin și direcționare.

Familia poate consolida neintenționat unele comportamente dăunătoare ale copilului în diferite moduri. Exemple ale modulul în care interacțiunea familei cu coplilul îl poate influența:

Părinții pot dori să-și protejeze copilul de emoții dureroase, fapt care îi determină să evite discuțiile despre experiențele neplăcute din trecut. În consecință, copilul se poate desprinde de mai multe emoții, astfel încât să nu își amintească de evenimente perturbante anterior;

Unul dintre părinți sau amândoi pot să se identifice cu copilul și să se bucure de faptul că acesta este capabil să își exprime emoții pe care lor le este dificil să le exprime. Prin urmare, în loc să modeleze comportamente utile pentru copil, acesta va fi încurajat să se exteriorizeze în moduri care pot să nu fie utile;

O situație destul de des întâlnită este aceea în care părinții sunt deciși să își crească copiii altfel decât au fost ei crescuți de părinții lor, în consecință se vor strădui exterm de mult să își încurajeze copiii să se comporte în moduri care le reflectă stilul de parenting dorit.

Tiparele interacțiunilor care survin în familie, precum cele descrise anterior pot să încurajeze și/sau consolideze comportamente dificile ale copilului și chiar să agraveze problema.

Caracteristicile familiei:

Este primul grup în care copilul exersează comportamentele sociale și se descoperă pe sine.

Oferă climatul de siguranță afectivă, necesar dezvoltării personalității.

Este mediul principal de creșterere și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă, morală.

Reprezintă un model al comportamentelor viitoare.

Este o legătura biologică de bază.

Este cadrul de dezvoltare și valorizare individuală, prin încărcătura afectivă dintre membrii săi.

Funcțiile familiei

Cercetatorul Shirley Zimmerman (apud Adina Baran – Pescaru, 2004, pag.43) consideră că familiile performează funcțiile vitale pentru societate și membrii săi.

El a elaborat o listă cu 6 funcții de bază ale familiei:

Susținerea fizică și grija față de membrii familiei. Într-o familie sănătoasă, copiii, adulții și cei în vârstă primesc cu toții îngrijirea și sprijinul de care au nevoie: mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, protecție. Acolo unde familiile sunt incapabile să furnizeze aceste servicii, membrii lor suferă, își găsesc substitute în realitatea imediată, refugii care nu de puține ori sunt periculoase.

Creșterea numărului de membri prin naștere sau adopție. Societatea renaște prin familii. Pentru această funcție nu există niciun substitut.

Socializarea copiilor pentru rolurile de adulți. Familiile își pregătesc copiii pentru viață. Multe dintre ele reușesc foarte bine să le insufle deprinderi, valori și atitudini, care să le fie utile pentru a-și întemeia prietenii, pentru a obține o slujbă și pentru a contribui la progresul social.

Controlul social al membrilor – menținerea ordinii în cadrul familiei și în grupurile exterioare acesteia. În familii, indivizii își însușesc valori și comportamente pozitive și sunt criticați pentru cele negative.

Păstrarea moralității familiei și a motivației de a face performanță în familie și în alte grupuri. Din acest punct de vedere, familiile sunt cele ce mențin indivizii împreună și îi permit societății să funcționeze.

Producerea și consmul de bunuri și servicii. Familiile se pot întreține singure, prin producerea de hrană și asigurarea sănătății membrilor ei. Ele joacă un rol vital în economia națională, prin faptul că se străduiesc să răspundă nevoilor membrilor lor.

Alți specialiști enumeră ca principale funcții ale familiei:

Funcția economică;

Funcția de socializare;

Funcția educativă;

Funcția de susținere afectivă, de solidaritate;

Funcția economică- constă în acumularea unor venituri suficiente pentru toți membrii familiei și alcătuirea unui buget comun.  În condițiile economiei de piață și a privatizării crește funcția economică a familiei, care trebuie să asigure baza materială necesară satisfacerii trebuințelor de alimentație, îmbrăcăminte, încălțaminte etc. a tuturor membrilor familiei. În condițiile în care părinții sunt salariați, familia trebuie să rezolve  problemele economice prin folosirea chibzuită a veniturilor pentru satisfacerea trebuințelor familiei.

Funcția de socializare a familiei descrisă de Maria Voinea și Iulian Apostu (2008) se realizează în următoarele situații specifice:

Situațiile de educație morală: are la baza relațiile autoritare prin intermediul cărora i se furnizează copilului regulile morale;

Situațiile de învățare cognitivă, prin care copilul învață sistemul de cunoștințe, aptitudini, deprinderi necesare conviețuirii în societate;

Situațiile de comunicare socială, care dezvoltă afectivitatea specific umană, ce are un rol important în echilibrul moral și psihologic al omului;

Situațiile angajând imaginația prin intermediul cărora dezvoltă capacitățile creatoare și gândirea anticipativă.

Plecând de la ideea că familia reprezintă primul grup cu care copii au contact continuu și primul context în care se manifestă modelele socializării, se apreciază, că din acest punct de vedere familia nu poate fi concurată cu nicio altă instanță. Prin naștere copilul este plasat în societate potrivit statutului social al familiei sale. Acest statul va influența modul de relaționare cu ceilalți, va influența viitorul adult, familia reprezintă un filtru al elementelor subculturii existente. Familia este pentru copil cadrul în care se asigură primele tipuri de relații sociale, de experiențe și exigențe specifice, este grupul referențial ale cărui valori, norme și practici copilul le adoptă.

Pentru a înțelege probleme complexe ale familiei, unii autori pun în relație directă cu vârsta copilului:

Familii cu copii preșcolari;

Familii cu copii de vârstă scolară;

Familii cu adolescent;

Funcția educativă a familiei

Familia exercită influențe educative asupra copiilor prin două modalități:

Prin influență directă, prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate și dirijate, prin utilizarea unor metode și tehnici educative;

Prin influență indirectă, prin modelele de comportament oferite copiilor, și prin climatul psihosocial din cadrul familiei;

Influențele educative primite de copil în familie pot fi grupate (apud C. Staiculescu, 2012, pag. 43) astfel:

Informative și formative – părinții furnizeaza copiilor o mulțime de informații, le satisfac curiozitatea, mai ales în primii ani de viață. Copiii primesc informații diverse privind utilizarea obiectelor, uneltelor, primesc explicații și demonstații. În familie, copiii capătă deprinderi, priceperi, își dezvoltă aptitudini, învață să comunice. Toate acestea sunt condiționate de mai mulți factori: nivelul de educație al părinților, timpul disponibil, disponibilitatea de a se implica în activități cu proprii copii, de venituri, de preocupări etc.

Morale – copiii copiază modele de conduită și comportament oferite de părinți prin imitație și învățare. Părinții transmit copiilor lor valori și norme printr-un sistem explicit (explicații oferite copiilor, recompense, pedepse) și implicit prin modelele oferite.

Sociale și integrative – nivelul de adaptare și integrare socială a unui individ sunt condiționate de achizițiile sociale dobândite în grupul de apartenență. Sunt dobândite astfel modalități de interacțiune interpersonală, norme și valori sociale, modalități de comportament în grup.

Culturale – familia permite dezvoltarea aptitudinilor artistice și le creează mediul propice pentru dezoltarea lor.

Plecând de la funcția educativă, familiile pot fi grupate în:

Familii înalt educogene – sprijină educarea copiilor și dezvoltă un parteneriat cu școala;

Familii satisfacător educogene – care asigură condiții de educație familiale, dar nu într-un mod organizat și structurat;

Familii slab educogene – care sunt caracterizate prin lipsa educației familiale;

1.2. Relația părinți-profesori și impactul asupra educației

Colaborarea dintre părinți și consilieri – școala, comunicarea periodică și permanentă între aceștia, ca și cooperarea în anumite momente, duc la eficiența învățării școlare, facilitând învățarea.

Colaborarea dintre școală și familie presupune o comunicare efectivă și eficientă, o unitate de cerințe și o unitate de acțiuni când este vorba de înțelesul copilului.

G. Bunescu a sintetizat principalele reproșuri pe care profesorii le fac părinților privind colaborarea cu școala: apatia (nu vin la reuniuni anunțate); lipsa de responsabilitate așteaptă inițiativa profesorilor; timiditatea (lipsa de încredere în sine), preocupări excesive pentru randamentul școlar (note); contacte limitate cu școala (numai în situații excepționale, de criză în comportarea copilului); conservatorism (reacții negative la idei noi).

Reproșurile se aduc profesorului de către părinți, și privesc dificultatea de a stabili relații cu adulții (tratează părinții ca pe copii și nu ca parteneri în educația elevului).

N. Henripin și V Ross (apud E. Vrăsmas, 1976) identifică 2 dimensiuni principale ale implicării reciproce a școlii și familiei în viața copilului:

dimensiunea relației părinte-copil, vizând controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor și în general îndeplinirerea sarcinilor și susținerea materială și spirituală a activității didactice a copilului;

dimensiunea relației familie-școală, care se referă la alegerea filierei și unității școlare, precum și la contactele directe ale părinților cu reprezentanții instituției școlare, cadre didactice;

Aceste contacte pot îmbrăca forma unor întâlniri desfășurate în cadrul formal al negocierilor dintre administrația școlară și asociațiile părinților, al reuniunilor de informare a părinților cu privire la conținuturile și metodele școlare, orarele claselor, a lecțiilor deschise pentru părinți. În cadrul informal părinții pot colabora cu școala cu prilejul excursiilor, serbărilor.

Implicarea consilierului părinților în construirea unei relații positive între familie și școală determină conturarea unui sistem de valori și cerințe relative la copil având un efect benefic asupra copilului.

Există două teorii importante privind relația școală – familie (apud C. Staiculescu; 2012):

Teoria profesionalismului, care consideră ca un element esențial făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică profesională;

Teoria schimbului, care consideră acțiunea umana în funcție de un câștig personal; se consideră privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție strânsă. Din această perspectivă câștigurile profesoruilui din parteneriatul școală – familie sunt: un statut valorizator în ochii societății; cooperarea cu familia poate fi un test profesional și poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului; părinții sunt responsabili legali de educația copiilor și pot avea exigența de a evalua rezultatele activității școlare.

G. Bunescu identifică trei etape distincte în evoluția relației familie-școală:

Etapa școlii autoinsuficiente: școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de către aceasta. Caracteristicile acestei etape sunt: contactele cu părinții sunt rare, formale; părinții acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmpla în școală; părinții nu participă la consiliile de administrație școlară, asociațiile de părinți nu sunt încurajate, formarea profesorilor neglijează relația între familie și școală;

Etapa de incertitudine profesională: profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare, dar părinții continuă să creadă că școala este autoinsuficientă. Caracteristicile etapei sunt: tendința de a crește acuzarea familiei pentru proastele rezultate școlare, administrația școlară continuă să aibă atitudinea din etape anterioara; contactele formale, de rutină cu părinții continuă, apar experiențele localizate privind comunicarea cu părinții; apar organizațiile voluntare de părinți; se constituie consilii de gestiune școlară, în care participarea părinților are un rol minor, nedecizional; formarea profesorilor abordează relația școală – familie ca o problemă de importanță secundară;

Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții. Caracteristicile etapei sunt: relația cu familia este din ce în ce mai încurajată de școală; consilierul școlar include reprezentanți ai părinților, cu rol decizional în toate probleme educaționale; organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară, consilierii tratează problemele excepționale ale colaborării cu familia; organizațiile de profesori recunosc statutul și rolul asociațiilor de părinți; formarea profesorilor abordează problema relației cu familia, ca una din probleme importante; se organizează cursuri pentru profesori și părinți.

Profesorii manifestă sentimente pozitive pentru unii părinți, atunci când identifică eforturile comune și valori împărtășite, cu alții, însă există sentimentul de frustrare, de neputință referitoare la anumite conflicte de percepție și înțelegere.

Acceptare reciprocă, acest cuvânt ar trebui să definească relația părinte – profesor, această relație este impusă cu necesitate de realitatea educațională și nu este o relație de opțiune și de apropriere prin potrivire sau simpatie. Interesul comun al acestora este parcurgerea procesului educațional de către elev. De aceea, între aceștia se dorește absența conflictelor, iar aceasta se datorează unei încrederi reciproce și respectului mutual.

Kats (apud Vrăsmaș, 2008) – construiește un model explicativ în care precizează distincția dintre rolurile părinților și cele ale profesorilor. Părintele are un rol universal în toate aspectele vieții copilului, în timp ce profesorul are un rol specific, pentru o anumită periaodă de timp: școalaritatea.

Rolul părintelui este mai subiectiv, pe când cel al profesorului este obiectiv, detașat și rațional. Rolul profesorului este determinat de un suport de cunoștințe profesionale care privesc toți copiii, pe când părinții sunt orientați doar asupra propriului copil, părintele este legat de copil pe tot parcursul vieții, ceea ce aduce rolurilor parentale anumite elemente de subiectivism, atașament și chiar iraționalitate în interacțiunea cu propriul copil.

Relația părinte-profesor este influențată de modul în care părintele își identifică rolul său în conexiunea cu școala. Părintele se poate considera principalul responsabil în educația copilului sau poate considera școala ca principală responsabilitate sau este centrat pe crearea unui parteneriat familie-școală ce lucrează în cooperare pentru elev. Construirea rolului părintelui în cadrul relației școlare este o operație complexă.

În construirea unui parteneriat este importantă cunoașterea așteptărilor celor două părți implicate. Părinții pot aștepta prea mult de la profesori: să predea bine, să le cunoască copilul și să știe să relaționeze bine în parteneriat. Profesorii pot avea și ei așteptări exagerate de la părinți care nu au un bagaj de cunoștinte științifice și care totuși își cresc și sprijină copilul.

Părinții trebuie implicați permanent în activitatea școlii nu numai atunci când se ivesc probleme. O relație funcțională între familie și școală bazată pe o valorizare reciprocă reprezintă un factor inhibator al școlii deoarece se bazează pe un control social continuu asupra conduitei elevului.

Rolul consilierului este acela de a identifica nevoia părinților și anume nevoia de informație, dorința principală a părinților de copiilor.

Astfel părinții trebuie să fie mereu puși la curent cu politicile educaționale ale școlii, eventuale schimbări, trebuie să fie puși la curent cu orice progres făcut de copiii lor, dar și percepția reală a școlii asupra elevului.

De multe ori părinții își supraapreciază copilul și nu pot vedea realitatea obiectivă. Consilierul trebuie să discute cu familia și să comunice nivelul real la care se află copilul pentru a evita supraîncărcarea, acolo unde nu este cazul.

Acest lucru trebuie să existe și la profesor, consilierul trebuie să discute cu profesorul atunci când cerințele sale sunt exigente față de elev, dar și evitarea sarcinilor mediocre pe un copil dotat intelectual pentru că sarcinile școlare prea ușoare au ca efect slăbirea energiei nervoase și stingerea intereselor de cunoaștere, nestimulat de către profesor elevul devine tot mai pasiv și indiferent la ore. De multe ori profesorii supraîncarcă intelectual elevul, fiind nevoit să facă mereu față unei disproporții de ordin intensiv și calitativ între sarcinile și cerințele care-i sunt puse în față. Acest lucru îl poate determina pe elev să acționeze prin protest sau respingere a materiei, sau o respingere către școală în general.

Un alt set de informații pe care părinții pot să le primească de la consilier sunt cele referitoare la modul cum își pot ajuta ei copiii acasă în activitatea de pregătire a temelor.

Consilierul poate recomanda părinților să nu lucreze niciodata în locul copilului. Ei pot oferi ajutor numai atunci când acesta le este solicitat. Implicarea lor presupune doar adresarea acelor întrebări care l-ar putea ajuta pe adolescent să gasească rezolvarea singur. În cazuri de dificultăți părinții pot ajuta, încuraja elevul să se adreseze direct profesorului. Exprimarea încrederii în capacitățile de rezolvare ale elevului și punerea eșecului pe seama dificultății sarcinii trebuie să fie o constantă a comportamentului părinților. Consilierul trebuie să ajute părinții să acorde maximă responsabilitate și disponibilitate pentru toate problemele pe care adolescentul lor le întâmpină în activitățile legate de școală și să îi facă conștienți pe părinți că trebuie evitate și eliminate comparațiile între elevi și trebuie să-i tratezi unic.

Părinții pot fi parteneri în educație pentru că dețin cele mai multe informații despre copiii lor. Indiferent de nivelul lor cultural și social pot da informații prețioase despre problemele, crizele de creștere, dorințele, așteptările, neîncrederile, pasiunile elevilor.

Conform autoarei Vrăsmaș parteneriatul cu părinții este util ca:

părinții să fie priviți ca participanți activi care pot aduce o contribuție reală și valoroasă la educarea copiilor lor;

părinții sa fie parte la adoptarea deciziilor privitoare la copiii lor;

să se recunoască și să se aprecieze informațiile date de părinți referitoare la copiii lor;

să se valorifice aceste informații și să se utilizeze în completarea informațiilor profesionale;

responsabilitatea să fie împărțită între profesori și părinți sub atenta supraveghere a consilierului.

Munca în parteneriat trebuie să însemne pentru parteneri încredere și respect reciproc, un continuu shimb de informații, împărtășirea acelorași scopuri, drepturi și responsabilități stabilie de comun acord.

Un element important de luat în seamă este influența reciprocă dintre cele doua instituiții educaționale prin care se formează individul: familia și școala.

Parteneriatul poate fi definit și în funcție de modul în care fiecare dintre părțile implicate exercită o influență asupra celeilalte: măsura în care familia răspunde eficient asteptărilor școlii, precum și modul în care școala educă copilul, fără a veni în contradicție cu solicitările părinților.

Familia și școala se intersectează în permanență în viața copilului, iar soluția unei relații de tip parteneriat, este cert o nevoie atât socială cât și individuală. Școala trebuie să funcționeze ca o familie extinsă și ca un sistem deschis (apud Ecaterina Vrăsmaș, 2008).

Consolidarea relațiilor între factorii implicați în educație este un fapt care se va răsfrânge pozitiv asupra elevului și performanțelelor școlare, comportamentului și atitudinilor în societate.

Există și cazuri în care între școală și familie există o relație cvasi-existentă. Lipsa timpului, a interesului sau lipsa conștientizării importanței menținerii acestei legături cu școala îi ține pe unii părinți departe de școală. În plus, lipsa legăturii dintre școală și familie determină o discontinuitate în educația realizată între cele două medii – școlar și familial. Chiar dacă familia este bine intenționată și îndreptată spre dezvoltarea propriului copil, inexistența relației cu școala se poate răsfrânge negativ asupra copilului în sensul respingerii sistemelor de valori promovate de aceste medii.

Implicarea părinților în educația copiilor nu corespunde impunerea unor soluții, ca fiind considerate cele mai bune. Ci în mod fundamental toată activitatea trebuie să graviteze în jurul preferințelor copiilor. Unul dintre obiectele principale pe care le urmăresc părinții este de a asigura toate condițiile necesare care să îi permită copilului să se dezvolte normal.

Pentru ca părinții să obțină rezultatele dorite cu copiilor trebuie să se implice în mod direct în procesul educației. Inițiativa păstrării legăturii cu școala trebuie să vină și din partea părinților. În cazul în care școala contactează familia, de cele mai multe ori este atunci când au apărut probleme. De aceea părinții au posibilitatea de a preveni situațiile de risc. Dacă se intervine la timp este mult mai bine pentru că este mult mai ușor să previi decât să încerci să remediezi o problemă care poate a afectat comportamentul persoanei.

1.3. Importanța familiei pentru educatia scolara

Evidența cercetărilor întreprinse este consistentă, pozitivă și convingătoare, familiile au o influență majoră asupra performanțelor copiilor în școală și în viață.

Când școala și famila se implică și lucrează împreună pentru a sprijini învătarea, copiii tind să aibă rezultate mai bune, le place mai mult școala.

Au fost făcute studii și s-a descoperit că implicarea părinților în educația copiilor nu este condiționată neapărat de venit și nivelul lor de educație. Mai multe familii din toate grupurile etnice și culturale, indiferent de venit și educație sunt preocupate să sprijine copiii când studiază acasă. De asemenea cercetările au validat că profesorul care comunica și are legături efective cu părinții obține performanțe mai bune cu elevii săi. Practica eficientă a relației profesori-părinți înclude întâlniri față în față, ținerea la curent cu progresul copiilor. Școala și familia dețin un rol fundamental în educarea copiilor pentru ca aceștia să se poată adapta la mediul social, să-și păstreze sănătatea mentală și emoțională, dezvoltarea și menținerea stării de bine.

Acest parteneriat are scopul și de a ajuta elevul să-și mobilizeze resursele psihologice, să facă diferența între situații sigure și situații periculoase. S-a constatat că tocmai școala și familia sunt instituțiile care, prin modalitatea de educare pe care o promovează, imprimă codiții ce demonstrează opusul. Prin modalitatea educativă pe care o exercită este subminată încrederea în sine a copiilor, sunt îngrădite autonomia și independența lor. În plus modalitatea defectuoasă de educație poate genera competiții neproductive în detrimentul cooperării, cenzurează bucuriile și plăcerile cotidiene și induce percepții amenințătoare asupra lumii, dar aici intervine și rolul consilierului care trebuie să stabilească reguli și limite în cadrul acestui parteneriat pentru ca elevul să capete autonomia și independența necesară fiecărei etape din creșterea lui. Tot consilierul școlar este acela care poate comenta în cadrul unor întâlniri cu părinții tendința lor de a-și încărca copiii cu activități extrașcolare, pentru a compensa lipsa prezenței lor în viața acestora. Acest lucru poate avea consecințe negative asupra copilului cum ar fi: note scăzute la școală, stare de apatie și dezinteresul față de școală, comportamente problematice ale copilului – agresivitate, agitație, neatenție, incapacitate de concentrare.

Cu ajutorul consilierului școlar părinții trebuie să constientizeze situația în care se află elevul și să găsească soluții pentru a fi mai mult prezenți si implicați în viața copilului lor. Nevoia înaltă de performanță a părinților poate declanșa față de copii fobia școlară, asociată frecvent cu situații de evitare a oricărei activități legate de școală. Incapacitatea de concentrare asupra temelor în ciuda tuturor eforturilor depuse de părinți pentru a-i ajuta pe copii poate fi un mecanism de apărare în fața acestei nevoi de performanță venită din partea părinților.

Consilierul școlar îi poate ajuta pe părinți să înțeleagă corect comportamentul problematic al copilului și să-și reformuleze așteptările, să învețe să le comunice foarte clar acestuia și să-i dea copilului exemple legate de propriile nereușite, pe care le-a întâmpinat de-a lungul școlii. Copilul va înțelege că părinții săi nu sunt infailibili, că așteptările lor nu sunt atât de mari cum și-a imaginat el și ca îi sunt alături, ori de câte ori are nevoie pentru a depăși situațiile cu care se confruntă. Securizat, astfel, emoțional, copilul va reface relația cu școala și se va bucura de activitățile de învățare.

Participarea părinților în procesul educațional care se desfășoară în școală se face prin intermediul mai multor activități, evenimente sau programe. Mai precis, aceste interacțiuni au fost direcționate spre interacțiunea cu elevul sau profesorul în activitățile educaționale. În acest sens pot fi menționate întâlnirile cu părinții pentru a discuta progresul sau dificultățile elevului, voluntariatul părinților în clasă sau în școală în general, participarea regulată la întâlnirile programate de școală și discuțiile dese cu elevul despre planificările școlare, progrese și activități.

Studiile au arătat că atât implicarea de acasă cât și implicarea în activitățile de la școală contribuie la îmbunătățirea indeplinirii academice. Implicarea părinților în activitatea școlară mediază raportul școală-copil.

Gândirea funcțională a acreditat ideea că societățile actuale, eterogene și complexe, reglate de o morală universalistă irațională (neutră, afectivă și laică), impun declanșarea familiei ca instanță educativă și subordonarea ei față de de școală (singura capabilă să îndeplinească funcțiile de transmitere ale cunoașterii și moralei sociale, de alocare a forței de muncă, de alocare a statusurilor în funcție de ”singura și principala axă a performanței” (Stanciulescu ,1997,pag. 171).

Părinții sunt interesați nu numai de aspecte care vizează direct succesul școlar al copiiilor lor, ci și de aspecte ale funcționării instituției școlare. Ei doresc să știe mai multe despre obiectivele, conținuturile, metodele, exigențele cadrelor didactice pentru a înțelege mai bine mecanismele școlii (Stanciulescu 177, pag.186).

Henripin (Stănciulescu p.188) distinge 4 modalități de percepție a familiei de către școală:

familia-client al activităților pedagogice (percepție care implică o comunicare unidirecțională dintre școală către familie și limitată la problemele care vizează aspecte marginale ale organizației);

familia-garant (consultată în scopul obținerii unei informații de tip feed-back, fără ca acesta să însemne că organizația va lua, în mod necesar, în considerație aceste informații în luarea deciziilor;

familiile-grup de presiune în raport cu autoritatea acelora care reacționează la revendicările formulate de părinți;

familia-partener la luarea deciziilor în cadrul organizațiilor școlare.

J.Cameau și A.Salomon (1994) deosebesc cooperarea – care presupune o negociere între reprezentanții școlii, părinți și elevi cu privire la mijloacele utilizate pentru atingerea unor obiective elaborate exclusiv de școală și parteneriatul – care implică negocierea obiectivelor înseși.

Aceeiași autori identifică 4 tipuri de școală:

școala ierarhică, autoritară sau liberală, care oferă posibilități minimale de cooperare. Atunci când este organizată după un model autoritar, școala ierarhică atribuie cadrului didactic cunoașterii pedagogice, părintele fiind plasat în cercul celor care trebuie educați; colaborarea este acceptată atât timp cât familia reprezintă un mijloc de realizare și/ întărire a obiectivelor școlare; orice intervenție parentală, procesul de decizie este exclus, chiar dacă în cazul modelului laboral părinții sunt consultați.

la polul opus școala participativă consideră ca parintele și elevul sunt resurse importante în procesul educativ.

școala comunitară apelează și la resursele comunității.

școala autonomă exclude orice intervenție exterioară, dar valorifică potențialul participativ al elevilor.

“Blocajele” în comunicare rezultă din faptul că părinții refuză să mai fie “utilizatori captivi” ai sistemului școlar și manifestă atitudine “consumatoristă” care implică o anumită marjă de control, posibilitatea de a evalua, de a critica, de a accepta sau de a refuza calitatea serviciilor furnizate de școală. Unele cadre didactice nu manifestă o atitudine de tip profesional, ci o atitudine de tip birocratic, ei înțelegând să răspunda pentru activitatea lor doar în fața autorității care i-a angajat și nu în fața beneficiarului direct (părintele).

Pentru a evita ca întâlnirea dintre părinți și profesor să fie atunci când ei se află într-un conflict sau înțelegere ca rezultatele școlare să fie percepute ca periculoase, să nu perceapă că este un obiect al unui control dublu el trebuie să fie de față atunci când aceste întâlniri au loc și profesorii si părinții se informează și se înțeleg asupra strategiilor ce il privesc direct pe el, astfel el va continua să simtă că are controlul propriei vieți, dar este un control limitat, impus propriei vieți, impus într-o manieră indirect; aici intervine consilierul școlar pentru a face această maniera într-un mod cât mai plăcut și pentru a-l determina pe elev să încurajeze acest parteneriat școală-familie.

Responsabilitatea educației îi revine școlii, dar specialiștii, consilierii școlari consideră că acțiunile școlii sunt mai eficace dacă sunt susținute de familie.

Constinuturile pe care părinții ar trebui să le transmită propriilor lor copii sunt uneori sau de cele mai multe ori percepute de către elevi ca fiind inutile sau percepute ca predice, iar tendința lor este de a ignora aceste mesaje, aici intervine consilierul școlar ce are capacitatea de a transmite anumite informații, atitudini, deprinderi într-o manieră pe care elevii să o accepte, primească și integreze în propriul lor sistem de valori.

Funcționarea la parametrii normali a celor două perspective contribuie la structurarea unei personalități puternice. Părinții, în procesul de educare trebuie să-și stabilească anumite obiective cu ajutorul cărora să-și ghideze activitatea pe care o vor desfășura. Prioritatea familiei trebuie să fie copilul și necesitățile pe care le are copilul; pentru asta, părinții trebuie să își cunoască foarte bine care sunt nevoile caracteristice ale fiecărei perioade prin care trece copilul. Unul din obiectivele pe care trebuie să le urmărească părinții este dezvoltarea încrederii în sine. Este extrem de important ca un copil să se simtă iubit, dar mai mult decât atât părinții trebuie să găsească modalități în a-i demonstra acest lucru în pemanență. În multe cazuri familia consideră că nu trebuie să îi spună copilulul că îl iubesc deoarece el înțelege asta. Însă atitudinea părinților sau cuvintele pe care le folosesc atunci când se adresează copilului îl poate determina pe aceasta să creadă că nu este iubit. Modalitatea prin care se pot evita astfel de probleme constă în folosirea unor expresii pozitive, “știam că poți să faci lucru ăsta”. Încrederea în sine se formează progresiv prin intermediul unor activități simple pe care copilul le realizeaza zilnic cu success. În polul opus atunci când un copil consideră că este o povară pentru familie îl poate împinge să recurgă la unele comportamente indezirabile (de exemplu: consumul de alcool, droguri, absență sau rezultate proaste la școală). Rezultatul modalităților adoptate de părinții nu au efect imediat deoarece copiii se pot adapta ușor situațiilor și reacționează atunci când experiențele negative exercită presiune asupra lui. De cele mai multe ori în astfel de cazuri părinții nu își asumă vina lor pentru situația în care s-a ajuns.

Modalitatea optimă de educare a unui copil se realizează prin intermediul metodei observației. Cu alte cuvinte, copilul este atent la comportamentul părinților pe care încearcă să și-l însușească considerând că este cel mai bun exemplu. Acțiunele desfășurate de către părinți reprezintă un exemplu mai puternic decât cuvintele și sfaturile pe care le dau aceștia. Este de preferat să un aducă soluții, ci să încurajeze copilul să aibă încredere în forțele proprii.

Atitudinea familiei față de școală se transferă și copiilor și se manifestă în gradul de interes față de activitățile școlii, față de teme, față de rezultatele evaluării, față de aprecierile cadrelor didactice.

1.4. Probleme care pot bloca relația școală-familie

Responsabilitatea parteneriatului este importantă în egală măsură între toți participanții și, deși uneori toți depun efortul necesar pentru stabilirea relației. Uneori pot apărea probleme, așadar, Christenson 2002 (apud Agabrian 2006; p.153) identifică două mari tipuri de probleme de factură psihologică.

În prima categorie sunt incluse:

timp limitat pentru comunicare și dialog;

comunicare doar în moment de criză;

contact limitat pentru construirea încrederii în relația familie-școală;

limitarea deprinderilor și cunoștințelor privitoare la modul de colaborare;

lipsa unui sistem de comunicare de rutină;

slaba înțelegere a constrângerilor pe care le întâmpină alte persoane;

Dintre problemele psihologice care pot bloca relația, menționăm:

rezistența parțială la intesificarea cooperării familie-școală;

lipsa încrederii în orientarea parteneriatului spre sporirea capacității de învățare a elevului/dezvoltarea influenței interacțiunilor;

blamarea și etichetarea atitudinilor care pătrund în atmosfera familie-școală;

adoptarea unor strategii de tipul învingător-învins și de tipul învingător-învingător în cazul unui conflict;

tendințe de personalizare a comportamentelor de furie a celorlalte persoane;

înțelegerea greșită a diferențelor dintre perspectiva părintelui și cea a profesorului în privința performanței elevului;

diferențe culturale și diferențe de ordin psihologic ce duc la puncte de vedere diferite, care se pot constitui în adevărate bariere în rezolvarea problemelor;

limitarea perspectivelor folosite sau empatizarea cu cealaltă persoană;

ipoteza că părinții și elevii trebuie să aibă valori și așteptări identice;

eșecul în a considera diferențele un punct forte;

interacțiunea precedent negativă și experiențele negative între familie și școală;

eșecul de a recunoaște importanța menținerii relațiilor familie-școală de-a lungul timpului.

Consilierul este un real ajutor în ajutarea grupurilor de elevi care nu se ridică la nivelul rezultatelor dorite în școală prin crearea unui parteneriat familie-școală în scopul îmbunătățirii performanțelor și atingerea obiectvelor dorite, atât pe termen scurt cât și pe termen lung (rezultatul la examenul de bacalaureat).

Părinții și profesorii trebuie ajutați de consilierii școlari să dezvolte relații care să răspundă variatelor tipuri de solicitări și standard ale fiecărui comportament pentru asigurarea succesului academic și starii de bine a elevului.

Consilierul trebuie să se asigure că parteneriatul se axează pe următoarele principii:

Confidențialitatea – informațiile ce se discută în cadrul întâlnirilor din grup rămân confidentiale;

Respectarea individualității – acceptarea faptului că fiecare persoană este unică, fiecare are dreptul la opinii diferite fără a intervine judecățile de valoare;

Sinceritatea – conturarea unor imagini cât mai clare a problemelor complicate și dezbătute pentru a putea găsi cât mai repede cele mai multe soluții;

Recunoașterea propriilor limite – consilierul trebuie să fie sincer în acest parteneriat și să recunoască atunci când se află depășit de situație, să apeleze la alte persoane calificate ce îl pot ajuta;

Negocierea soluțiilor și respectarea deciziilor beneficiarului;

Nediscriminarea – se referă la faptul că de acest parteneriat ar trebui să beneficieze toate persoanele, indiferent de cultură, religie, etnie etc.

Consilierea părinților trebuie să fie combinată cu consilierea profesorilor. Părinții au ocazia să-și supravegheze temele pentru acasă, să asigure o atmosferă propice studiului, să dea încurajări, să se implice în contactele dintre profesor și elev și să ofere feed-back cu privire la comportamentul copilului acasă.

Consilierul are rolul de cele mai multe ori de a clarifica scopurile și stabilirea pașilor ce trebuie urmați pentru ca elevul să primească educația necesară. Consilierul are de cele mai multe ori rolul de mediator, el trebuie să echilibreze cerințele venite din partea părinților și profesorilor și să creeze o punte de legătură între cele 2 părți pentru a se putea construi un parteneriat ce va aduce beneficii elevilor.

CAPITOLUL 2. Importanța consilierului școlar în construcția parteneriatului educațional

2.1.Consilierea școlară

Consilierea școlară poate fi definită ca o relație interumană de asistență și suport în vederea prevenirii situațiilor problematice și de criză, dar și cu scopul dezvoltării personale. Principala sarcina a consilierului este de a ajuta elevii să parcurgă un demers de conștientizare, clarificare, evaluare și actualizare a sistemului personal de valori. De asemenea consilierul poate facilita relația dintre școală și familie.

Procesul de consiliere implică o relație specială între consiler și consiliat bazată pe responsabilitate, confindențialitate, încredere și respect.

Filozofia centrală a acestei relații este, conform A. Baban:

‘’Toate pesoanele sunt speciale și valoroase pentru că sunt unice”- ajută la conștientizarea clientului conceptului de unicitate și de valoarea necondiționată a oricărei persoane.

‘’Fiecare persoană este responsabilă pentru propriile decizii”- persoanele își manifestă unicitatea și valoarea prin deciziile pe care le iau.

Rolul consilierului este acela de a-i ajuta pe elevi să ia decizii responsabile să-și asume consecințele actiunilor lor.

Abilitățile consilierului

Abilitățile consilierului sunt: ascultarea activă, observarea clientului, focalizarea, confruntarea, furnizarea de informații.

1. Ascultarea activă presupune concordanța între limbajul verbal și nonverbal, folosirea răspunsului minimal, reflectarea sentimentelor, parafrazarea, sumarizarea, formularea întrebărilor. (Consiliere psihologică, Centrul „Expert“, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca). În acest context, consilierea copiilor presupune o cunoaștere profundă a particularităților de vârstă și individuale, experimentarea unor strategii de consiliere specifice, precum și adaptarea comportamentului și atitudinilor consilierului la aceștia. În manifestarea ascultării active, ținem seama de stadiul de dezvoltare a limbajului și de achizițiile exprimării nonverbale, urmărim cu atenție ceea ce spune, ceea ce face copilul pentru a-i transmite mesajul că ne interesează și este important ceea ce relatează.

Este importantă adaptarea tonului și a ritmului de vorbire, la modul de comunicare al clientului deoarece vocea este un instrument care comunică emoțiile/sentimentele pe care le avem față de o persoană. Solicitările formulate pe un ton plăcut și ferm în același timp, dar în nici un caz amenințător sau milos, invită la comunicare deschisă.

Vocea noastră este un instrument care comunică emoțiile/sentimentele pe care le avem față de o persoană, de aceea este importantă adaptarea tonului și a ritmului nostru de vorbire, la modul de comunicare al clientului. De exemplu, când un copil vorbește încet sau foarte repede, încercăm să-i răspundem în aceeași manieră sau, cu alte cuvinte, să comunicăm într-un mod natural, firesc, adaptat situației. Astfel evităm întreruperea clientului atunci când ne spune ceva.

Durata și intensitatea contactului vizual sunt importante deoarece au impact asupra stării de confort a clientului. Copiii mici se joacă și vorbesc în același timp, preocupați de jocul lor, fără să se uite la consilier. Pentru a le capta privirea și, implicit, atenția pentru activitatea de consiliere, consilierul îi imită, folosește răspunsul minimal, încurajează spontaneitatea, paralimbajul comprehensiv (mimica, privirea, accentul, timbrul și tonul vocii etc.). Unele persoane se simt incomodate de o privire prea insistentă și atunci este importantă adaptarea la „felul de a fi“ al clientului.

Uneori, clientul are o privire ezitantă, menține puțin timp contactul vizual, își schimbă des poziția atunci când relatează ceva. Poate fi un indiciu că subiectul despre care vorbește este unul dificil pentru el și simte nevoia e a fi ajutat în expunerea problemei. Răspunsul, chiar minimal, încurajarea sub formă nonverbală (a da din cap, atingeri, zâmbet) dar și verbală, interjecții („Aha!“, „Hmm!“„Înțeleg, știu ce vrei să spui!“), ajută vorbitorul să continue, îl asigură că este ascultat cu atenție, înlesnește comunicare și deschide comunicarea.

Reflectarea sentimentelor este o abilitate cheie în consiliere deoarece îl ajută pe client să exprime ceea ce simte și să se confrunte cu problema, cu emoțiile, nu să le evite. În prima fază a consilierii e important să identificăm emoțiile clientului, să le exprime, să le conștientizeze, să explicăm și să clarificăm împreună emoțiile pe care le trăiește la un moment dat. Validarea emoțiilor înseamnă recunoașterea acestora și este esențială înainte de a face orice intervenție.

Reflectarea se poate realiza și cu ajutorul unor jucării, marionete, personaje imaginare, personaje din povești sau desene animate, personaje din viața reală, simboluri. Copilul redă emoțiile personale prin raportarea la cele trăite de personajele–jucărie. Nu-l forțăm să recunoască faptul că aceste emoții îi aparțin. De exemplu, clientul dezvoltă un joc de rol, prin folosirea propriilor jucării sau a marionetelor, în care el este pe rând, copilul, mama sau tatăl. Personajul copil spune: Tot timpul îi spun lui tata să mă ducă la circ, dar nu vrea. Consilierul: Hmm…jucăria pare să fie foarte supărată pentru că n-o duce tata la circ.

Parafrazarea presupune reformularea celor spuse de client, atunci când dorim să ne asigurăm că am înțeles bine ceea ce acesta transmite. Uneori, un consilier începător sau lipsit de experiență, sau chiar adulții din mediul apropiat al copilului evaluează sau interpretează ceea ce a spus acesta. Parafrazarea înseamnă să nu evaluezi și să nu interpretezi răspunsurile date. Copilul poate spune că prietenul lui nu se mai joacă cu el și de aceea nu-l mai iubește, iar adultul îi răspunde că i se pare, ceea ce reprezintă o judecare a mesajului și a persoanei. De dorit este un răspuns precum Te cred că ești trist. Iată un exemplu: Copilul: De fiecare dată, mama promite că-mi va cânta „Nu-mi e frică de Bau-Bau“, dar uită, spune că are treabă! Consilierul: Din ce spui, înțeleg că ești supărat pe mama ta pentru că promite ceva și nu respectă promisiunea dată.

Sumarizarea constă în rezumarea, din când în când, a informației furnizate de client. Pentru a evita confuziile legate de povestirile făcute în ședințele de consiliere, sumarizăm, pentru a clarifica și organiza afirmațiile. Clienții dobândesc astfel o imagine mai clară asupra problemele lor și au posibilitatea de a găsi soluții. Specialiștii spun că sumarizarea este utilă atunci când consilierul dorește:

să încheie sau să înceapă ședința;

să concluzioneze;

să facă trecerea spre o altă temă;

să „fixeze” clientului mai bine lucrurile discutate.

Formularea întrebărilor ne ajută să verificăm dacă am receptat corect mesajul și să-l asigurăm pe client că suntem interesați de ceea ce ne spune. Pe de altă parte, aflăm mai multe detalii despre problema cu care se confruntă clientul, explorăm mai profund situațiile (Poți să-mi povestești despre ultima dispută sau ceartă pe care ai avut-o cu …?) sau clarificăm unele aspecte din ceea ce ne spune acesta (Poți să-mi spui mai multe despre ceea ce face colega ta la centrul de Arte și te enervează?).

Tipuri de întrebări:

Întrebările închise sunt cele care conduc la răspunsuri de tipul da sau nu: Te-ai supărat? sau răspunsuri care oferă foarte puține informații (Spune-mi, îți place jocul sau nu? Lucrezi deja la computer? Dormi după amiază? Ți-e dor de tati? Cu cine ai venit la cabinet?). Aceste întrebări se folosesc atunci când dorim să obținem unele informații concrete sau atunci când clientul are dificultăți în a se exprima. Utilizarea întrebărilor închise poate duce la următoarele probleme: discuția se încheie prematur, clientul nu poate dezvolta subiectul, nu se simte liber, ci limitat în a răspunde deschis la întrebări așa cum dorește. Atenție la folosirea întrebărilor închise, pentru că necesită grijă în dozarea lor, pentru a nu perturba procesul de consiliere, care înseamnă în principal deschiderea comunicării.

Întrebările deschise ajută la explorarea conținutului problemei și emoțiilor specifice. Acestea permit clientului să vorbească despre lucrurile importante pentru el și nu despre ceea ce consideră consilierul că ar fi mai important. Astfel de întrebări pot fi: Cum te simți? Ce poți să-mi spui despre profesorii ta? Ce înseamnă asta pentru tine? Ce vrei să-mi spui despre materia ta preferată?. Astfel, răspunsurile clienților sunt mult mai bogate din punct de vedere informațional, mai ales în cazul copiilor, deoarece ei evită să vorbească despre problemele personale. O capcană a întrebărilor deschise este că s-ar putea ca acestea să-l determine pe client să devieze de la subiect, deoarece consilierul solicită prea multe detalii.

Întrebarea „De ce?“. Se practică evitarea adresării întrebării De ce? deoarece determină clientul să găsească scuze sau raționalizări ale comportamentului său. Dacă un copil spune Sunt supărat!, nu-l întrebăm De ce?, îl putem aborda astfel: Pari supărat! Hai să vorbim mai mult despre ceea ce te supără!

2. Observarea este abilitatea de a culege informații relevante, de a identifica incongruențele, prin analiza comportamentului verbal și nonverbal al clientului.

Comportamentul verbal poate evidenția tendința clienților de a repeta și de a pune accentul pe cuvintele care au legătură cu problema lor.

Comportamentul nonverbal se referă la contactul vizual sau limbajul ochilor, expresiile feței, gesturi, mișcări, poziții, contactul fizic. Expresia facială reflectă ceea ce simte clientul la un moment dat, dar și transpirația, înroșiri și încordări ale feței, dilatări ale pupilei, un zâmbet care nu se potrivește într-un context, modificări ale ritmului respirației etc. Expresia facială reflectă emoții ca: bucuria, surpriza, frica, supărarea etc. Este nevoie de precauții în formularea unor concluzii pe baza comportamentului nonverbal, deoarece anumite manifestări sunt determinate cultural, sunt în mare măsură inconștiente și se constituie din achiziții dobândite prin imitație. Specialiștii afirmă că brațele și picioarele încrucișate exprimă „închiderea“ clientului, atunci când se simte inconfortabil sau când nu dorește să vorbească despre un subiect, iar alternarea rapidă a contactului vizual sau ezitarea în vorbire, exprimă starea de confuzie.

In ceea ce priveste comportamentul non-verbal se urmaresc urmatoarele:

Abilitățile motorii. Observăm nivelul de activitate al copilului (dacă stă, sare, fuge, se plimbă, dacă e flexibil în mișcări), dacă e inhibat în exprimarea comportamentală (copiii anxioși au dificultăți de control a respirației), dacă este liniștit sau agitat, agresiv, ușor distructibil, prezintă gesturi stereotipe etc.

Abilitățile emoționale și sociale. Observăm nivelul de dezvoltare a abilităților de exprimare emoțională, modificări ale trăirii emoționale pe parcursul consilierii, conștientizarea acestor stări și a nivelului de reactivitate emoțională. Este important să observăm reacția copilului atunci când dorim să interacționăm cu el: dacă este un copil afectuos și dependent de interacțiunea cu adultul, care este răspunsul copilului la contactul fizic, dacă are limite adecvate (ia lucruri fără a cere voie, vrea să fie luat în brațe, evită contactul fizic), manifestă tendințe de abordare evitativă (manifestă inițiativă și apoi așteaptă indicații).

Funcționarea intelectuală. Pentru a obține informații despre nivelul de dezvoltare cognitivă a copilului, corelăm datele obținute la aceste sarcini cu vârsta cronologică pe care o are copilul. În timpul jocului, prin observare, constatăm dacă acesta este adecvat vârstei din punct de vedere al creativității, sau se observă vreun stereotip, repetitiv, limitat, infantil (de ex.: în mod repetat copilul pune și scoate figurinele dintr-o cutie, fără a face nimic altceva).

Copiii supradotați au un nivel de implicare superior celorlalți copii. De aici, apar incongruențele: izolare, însingurare, ceilalți copii nu se mai joacă cu ei.

Majoritatea copiilor au interese conturate în direcția jocului. Este important să observăm reacția copilului atunci când dorim să interacționăm cu el, dacă este un copil afectuos și dependent de interacțiunea cu adultul, care este răspunsul copilului la contactul fizic, dacă are limite adecvate. Unii copii pendulează între inițiativă și indicații, manifestă tendințe de evitare, lipsă de încredere în sine și în capacitatea de a rezolva singur o problemă.

Identificarea incongruențelor reprezintă, de cele mai multe ori, primul pas în a-i sprijini pe clienți să-și conștientizeze problema. Stările de confuzie sau cele conflictuale sunt de multe ori motivul pentru care clienții au nevoie de consiliere și se datorează faptului că realitatea este percepută diferit de felul în care se prezintă de fapt. Observarea atentă a comportamentului verbal și nonverbal relevă informații despre incongruențele sau contradicțiile dintre mesajele verbale și cele nonverbale, precum și despre modul în care afectează gradul de credibilitate a comunicării. De exemplu: comportamentul nonverbal îl contrazice pe cel verbal.

Mama spune consilierului: Nu mă afectează dacă fetița mea nu respectă regulile la scoală!, dar în acest timp, bate din picior, ține brațele încrucișate, este ușor nervoasă.

3. Confruntarea constă în identificarea și conștientizarea discrepanțelor, în asistarea clientului pentru a găsi soluții la problema cu care se confruntă. Anumite credințe acționează ca bariere în calea schimbării. Se bazează pe ascultarea activă, pe reflectarea empatică a emoțiilor/ sentimentelor, pe sumarizare și parafrazare. Rezistența exercitată de credințe și convingeri îl împiedică să-și înțeleagă problemele. Este important să evităm judecarea clientului, propriile lui credințe și convingeri.

4. Focalizarea presupune direcționarea conversației cu clientul spre aspectele pe care le considerăm importante pentru consiliere. Atunci când clientul evită să vorbească despre un subiect, spune multe deodată, sare de la una la alta. Focalizarea vizează emoțiile clientului: Teo, pari nervos și neliniștit! Ai putea să-mi spui mai multe despre ceea ce simți acum? De asemenea, vizează problema: Spune-mi mai multe despre bătaia pe care ai avut-o cu..? sau relațiile cu ceilalți: Cum crezi că-i afectează pe membrii familiei faptul că…? Cum crezi că se simt ceilalți copii când le strici construcția?

5. Furnizarea de informații este abilitatea de a folosi ceea ce spune clientul cu scopul de a arăta acestuia că este înțeles, de a recunoaște resursele, punctele tari, de a marca aspectele importante dintr-o activitate. În funcție de acuratețea informațiilor primite de la client, consilierul va oferi acestuia mesaje corecte care-l vor ajuta să găsească soluții la problema cu care se confruntă. Folosirea afirmațiilor în furnizarea de informații dă posibilitatea clientului să-și conștientizeze anumite stări, să-și exprime o anumită emoție, să exploreze un anumit aspect al comportamentului său, să se focalizeze pe situația prezentă.

În furnizarea de informații, de fiecare dată, este important:

să folosim un limbaj pe înțelesul clientului;

să folosim un ton plăcut, dar ferm;

să evităm formulările ambigue;

să transmitem informații corecte despre cunoștințele, atitudinile și abilitățile clientului;

să explorăm împreună cu clientul alternativele unei probleme fără a-i oferi soluții (nu oferim sfaturi);

să sprijinim clientul să caute singur informații și să le evalueze critic;

să analizăm și modificăm împreună cu clientul informațiile incorecte deținute de acesta.

Feedbackul, ca modalitate de furnizare a informațiilor, susține comunicarea dintre consilier și client.

În cadrul feedbackului, pentru a avea succes, este necesar să ne focalizăm pe progresele clientului, oricât de mici ar fi, și nu pe defecte.

În acordarea feedbackului, este de dorit să respectăm câteva cerințe:

să se focalizeze pe aspectele pozitive;

să se ofere imediat după ce comportamentul a fost efectuat, nu după o perioadă de timp;

să se adreseze comportamentului și atitudinilor clientului și nu persoanei în general, vizându-le pe cele care pot fi schimbate;

să se centreze pe un comportament specific și nu pe unul general;

să ofere alternative de comportamente;

să fie constructiv, descriptiv, și nu evaluativ sau critic.

Atitudini ale consilierului

Acceptarea necondiționată vizează persoana ca ființă umană, nu convingerile sau comportamentele sale personale, având în vedere că acceptăm clientul și nu comportamentul său (faptul că părintele a dat câteva palme copilului). Este diferită de neutralitate, ignorare, milă sau toleranță. Nu este echivalentă cu aprobarea oricărui comportament. Prin acceptarea necondiționată, oferim un model de relaționare pentru cei consiliați care vor învăța să se accepte pe ei înșiși, așa cum sunt, „și cu bune și cu rele”. Este important ca valorizarea copiilor să fie apreciată indiferent de gen, etnie, religie, nivel de dezvoltare cognitivă, tip de dizabilitate, statut socio-economic al familiei, performanțe obținute, comportamente.

Congruența înseamnă adecvarea comportamentului, convingerilor, emoțiilor și valorilor unei persoane și definește autenticitatea modului în care ne comportăm. Este esențială în construirea relației de încredere a clienților. Lipsa congruenței face comunicarea să nu aibă veridicitate și consistență. Introduce elemente de confuzie.

Empatia este abilitatea de „a fi în pielea celuilalt”, de a ne transpune în locul altei persoane și de a înțelege modul în care aceasta gândește, simte și se comportă. Empatia se manifestă prin ascultare activă, comunicare verbală și nonverbală, prin utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicarea (Ai putea să-mi spui mai multe despre cum v-ați jucat atunci?). Atitudinile, mimica, tonul vocii, privirea trebuie să fie convergente în ceea ce privește înțelegerea spuselor celuilalt. Ele facilitează empatia.

Colaborarea presupune încurajarea și ghidarea clientului pentru găsirea de soluții la problemele identificate. Prin colaborare și cooperare, consilierul ajută clientul să înțeleagă strategiile folosite, de ce a acționat așa și nu în alt mod, adică mecanismele care au declanșat emoțiile, gândurile și comportamentele.

Gândirea pozitivă, responsabilitatea, respectul, sunt alte atitudini care concură la punerea în practică a principiilor fundamentale ale consilierii la îndeplinirea obiectivelor propuse și a planurilor de acțiune care să abiliteze copiii să învețe să gestioneze conflictele cu care se confruntă.

Funcțiile îndeplinite în activitatea de consilier în școală sunt (apud Surlea, pag.28):

de apreciere/estimare a persoanelor conciliate;

de coordonare sub forma unor acțiuni sistematice a celor implicate în procesul de consilere;

de evaluare, stabilind dacă progresul se datorează consilierii;

de ameliorare a relației educaționale;

de prevenire și rezolvare a conflictelor posibile sau existente;

de informare și orientare școlară și profesională;

Trăsăturile consilierii școlare sunt:

este un proces de dezvoltare;

are rol de prevenire;

optimizează modul în care elevul relaționeaza cu școala;

abordează diferite pobleme ale subiectului consiliat.

Obiectivele consilierii școlare în viziunea aceluiași autor sunt:

armonizarea raporturilor școală – mediu social – personalitate;

adecvarea idealului personal la idealul educațional și idealul social;

influențarea formării personalității elevului pe criterii pedagogice în funcție de condițiile sociale;

corelează cerințele și nevoile de educație individuală cu cerințele și nevoile sociale de educație pe criterii pedagogice, psihologice, sociale.

Metode și tehnici de consiliere

În procesul de consiliere este foarte important să știm ce metode și tehnici să folosim, când, cum și cu ce fel de persoane, fie copii, părinți sau profesori. Un consilier trebuie să știe ce metodă să folosească și să o adapteze în funcție de nevoile celui consiliat.

În cele ce urmează voi prezenta un model preluat de la F. Șurlea (pag 31-32), un model al rezolvării de probleme, care poate fi folosit și în consiliere de grup, dar și cea individuală.

Modelul de orientare în cinci trepte

Modelul de orientare în cinci trepte este un suport al consilierului pentru a-l ajuta pe consiliat să-și resolve problema și să-și creeze un plan de acțiune.

Acesta presupune o succesiune în cinci trepte aflate în strânsă inderdependență:

Definirea și clarificarea problemei;

Lărgirea perspectivei;

Formularea de scopuri generale și intermediare;

Elaborarea unui plan de acțiune și parcurgerea lui;

Evaluare și revizuire.

Definirea și clarificarea problemei

Consilierul va trebui să urmărească:

Analiza problemei din punctul de vedere al clientului.

Orice activitate trebuie desfășurată împreună cu consiliatul pentru a putea să descopere și să clarifice problema.

Datele insuficiente despre problemă pot complica procesul de consiliere.

Cu cât mai clar și mai evident își formulează clientul problema, cu atât va fi mai ușor în găsirea de soluții adecvate.

Această etapă se închide în momentul când se obține o definire clară a problemei, obținută de client cu ajutorul consilierului.

Lărgirea persepectivei:

Pentru a găsi noi soluții este necesar să deschidem noi perspective/alternative.

Identificarea concepțiilor vechi care funcționează ca niște frâne.

Pentru a schimba situația sunt necesare noi abordări.

Consilierul asistă clientul să se privească în alt mod.

Consilierul poate interveni cu noi cunoștințe, restructurând sau corectându-le pe cele vechi.

Deschiderea perspectivei este o etapă de sine stătătoare, necesară pe tot parcursul consilierii.

Formularea de scopuri generale și intermediare:

Noile perspective duc spre punctul în care devine clar ceea ce e de făcut.

Este important să se găsească soluții altenative; să analizeze consecințele pentu fiecare, să se respingă cele care duc la consecințe nedorite și să se ierarhizeze cele care au rămas.

Consilierul îl poate ajuta pe cel consiliat să formuleze obiective ce pot fi atinse și scopuri intermediare ce pot contribui la rezolvarea problemei.

Elaborarea unui plan de acțiune și parcurgerea lui:

Unul dintre motivele pentru care clientul nu-și atinge scopurile poate fi acela ca diferitele căi de atingere a acestora nu au fost examinate îndeajuns.

Scopul acestui pas este acela de a identifica diferite acțiuni alternative și de a construi planuri de acțiune pentru fiecare dintre acestea, cu scopul de a construi planul întregii activități.

Planul de acțiune final trebuie să fie făcut în așa manieră încât să ducă la atingerea scopurilor pas cu pas.

Evaluare și revizuire:

Evaluarea trebuie să fie un element prezent în toți pașii procesului de consiliere.

Se analizează modul de îndeplinire a scopurilor propuse.

Consilierul trebuie să întrebe dacă este pregătit să facă față altor situații similare în viitor, consilierea presupune un proces pedagogic.

Acest model de orientare în cinci trepte, este un proces pragmatic și eclectic, ‘’invește” clientul cu putere, permite focalizarea clientului pe rezolvarea problemei și participarea activă în procesul de consiliere, ce-l va determina să găsească soluții.

2.2. Rolul consilierului în formarea părinților

Consilierea parentală – se adresează părinților și precede întărirea rolurilor acestora și acțiunile în favoarea educației și păstrării coezinunii familiei. (E.Vrăsmaș, 2002, pag.30).

Rolul consilierului este acela de a-i ajuta pe părinți să-și construiască deprinderi, atitudini, capacități și competențe parentale. Acest lucru se poate face de către consilier prin acțiuni de informare, de transmitere a unor cunoștințe necesare în vederea rezolvării situațiilor conflictuale.

Hermannns (E.Vrăsmas., 2002, Pag.32) identifică 3 forme necesare de sprijin, care se referă la familie, înțeleasă ca unitate socială și ca grup de individualități:

sprijin emoțional care presupune să dai părinților ocaziile de a-și exprima emoțiile fără critică sau condamnare;

sprijin informațional: să ajuți părinții să-și înțeleagă propria lor situație sau să răspundă la întrebări referitoare la dezvoltarea copilului și caracteristicile specifice ale acestuia;

sprijin instrumental: să ajuti părinții să-și organizeze și să realizeze îngrijirea și educația zilnică.

Consilierul are rolul de a-i determina pe părinți să devină mai responsabili, să vorbească mai mult cu copiii lor, să poată înțelege temperamentul diferit al copiiilor, să-i ajute să-și dezvolte un rol mai democratic în ceea ce privește alegerile pentru viitorul copilului și să folosească metode eficiente de disciplinare și în nici un caz violențe sau brutale, antrenarea părinților în deciziile și acțiunile formale/profesionale care îi privesc pe copiii lor.

Responsabilitatea parentală nu este un dat biologic, ci un mod cultural grefat de personalitatea fiecărui părinte. Ea se cultivă și se construiește pe modele tradiționale prin educație generală de tip formal și informal, dar și acțiuni specifice pe care le impune epoca noastră.

Cerințele complexe ale lumii moderne ne fac să gândim modul în care îi învățăm pe copii cu responsabilitatea și cu rezolvarea propriilor lor probleme, ceea ce impune munca consilierului de a-i sprijini pe părinți pentru realizarea demersurilor educaționale.

Părinții sunt factori importanți ai educației și acțiunea lor trebuie să se realizeze împreună cu școala și consilierul școloar.

Influențele de tip școlar trebuie să se unească cu cele ale familiei, dar si comunitatea în care trăim. Educația eficientă cere ca școala, familia să colaboreze in spijinul creșterii, dezvoltării și educării copilului pentru a elimina orice risc ce poate apărea în etapele de dezvoltare ale copilului care se suprapun cu etapele educației școlare.

Școala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea și respectarea identității sale cu familia, prin recunoașterea importanței acesteia și îl atrage în procesul didactic cu toate resursele educative ale societății pe care le identifică, le implică și le folosește activ (E. Vrăsmaș, 2002, Pag.141).

Exista părinți care sunt mai temători și mai suspicioși față de școală, față de profesori și educație, cât și de consilierul școlar, întrucât nu au avut mai puține experiențe pozitive cu școala.

Dar ei sunt parteneri ce dețin cele mai utile și importante informații despre creșterea și dezvoltarea copilului lor.

În opinia doamnei profesor E. Vrăsmaș, ceea ce-i trebuie copilului pot determina specialiștii, dar în aceeași măsură părintele cunoaște nevoile copilului și poate orienta o intervenție. Părintele motivat să-și sprijine copilul este mai eficient și mai util acestuia dacă poate înțelege rostul și importanța anumitor atitudini și acțiuni. Intervenția specialiștilor trebuie făcută împreună cu părinții și bazându-se pe parteneriat de decizii și acțiuni.

Rolul consilierului este acela de a-i face pe părinți să devină participanți în la procesul educațional.

Școala e singura instituție care își propune planificat și organizat să sprijine dezvoltarea individului prin procesele de instrucție și educatie concentrate în procesul de învățământ, simte astfel tot mai mult nevoia unui parteneriat activ cu familia.

Consilierea părinților, în opinia Cosminei Surlea, este o activitate prin care poate sprijini părinții și copiii. Prin consilierea părințor aceștia învață să crească copiii mai bine, să le sprijine dezvoltarea, să fie parteneri ai specialiștilor, pentru ca împreună, să găsească cele mai bune soluții pentru creșterea, educarea și dezvoltarea acestora.

Activitățile destinate consilierii părinților, sunt, în principal, tot activități de învățare, dar se deosebesc de învățarea școlară. Întâlnirile cu părinții își ating scopul atunci când contribuie la îmbogățirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderile parentale, la dezvoltarea interesului și se angajează în formarea copiilor.

În consilierea părinților, intervin o serie de dificultăți, cum ar fi:

Transmitere/receptare a mesajelor din cauza faptului că, uneori, consilierul nu cunoaște limba părintelui. Există părinți cu dizabilități, iar consilierul nu deține codul de comunicare cu aceștia și este nevoie de un specialist.

Așteptări nerealiste ale părinților, graba acestora de a-și rezolva problemele.

Lipsă de implicare autentică în rezolvarea problemelor deoarece, uneori, părinții fie nu au timp, fie sunt prea afectați de problemele lor și rămân la stadiul de ascultare. Există și cazuri în care părintelui i se sugerează să vină la consiliere, pentru că nu o face din inițiativă proprie sau nu are convingerea că are nevoie de consiliere.

Comunicare dificilă a unor aspecte reale, din cauza faptului că e dificil să vorbești despre subiecte considerate tabu, până nu demult, de exemplu aspecte legate de psihosexualitatea copiilor.

Prejudecăți, stereotipuri care afectează modul de gândire și acțiune: părinții se resemnează, nu mai vor să vină la consiliere. Unii au experiențe negative în relația cu scoala, cum ar fi respingerea directă sau mascată a copilului.

Experiențe negative care i-au determinat să-și piardă încrederea în specialiști, în consiliere, în educație. (apud E. Vrăsmaș, pag. 176, 2002)

Exista părinți care sunt mai temători și mai suspicioși față de școală, față de profesori și educație, cât și de consilierul școlar, întrucât nu au avut mai puține experiențe pozitive cu școala.

Dar ei sunt parteneri ce dețin cele mai utile și importante informații despre creșterea și dezvoltarea copilului lor.

În opinia doamnei profesor E. Vrăsmaș, ceea ce-i trebuie copilului pot determina specialiștii, dar în aceeași măsură părintele cunoaște nevoile copilului și poate orienta o intervenție. Părintele motivat să-și sprijine copilul este mai eficient și mai util acestuia dacă poate înțelege rostul și importanța anumitor atitudini și acțiuni. Intervenția specialiștilor trebuie făcută împreună cu părinții și bazându-se pe parteneriat de decizii și acțiuni.

Rolul consilierului este acela de a-i face pe părinți să devină participanți în la procesul educațional.

Datorită complexității și mobilității ce caracterizează lumea noastră, consilierul școlar are rolul de a apropria persoanele implicate în parteneriat și să găsească o punte de legătură în ideea de a uni, sprijini și apropria persoanele implicate în parteneriat pentru găsirea unui echilibru în ceea ce privește rezultatele ulterioare ale elevilor.

Consilierii pot face primii pași în crearea unor relații de colaborarare puternice prin crearea unui mediu școlar primitor, informare regulată, analiză serioasă a sugestiilor și muncă susținută în scopul stabilirii și menținerii unei relații pozitive (M. Agabrian-Scoala, familie, comunitate).

Consilierul constituie elementul-cheie, iar munca lor creează premizele dezvoltării parteneriatelor de success.

Gradul în care școlile încurajează și facilitează dezvoltarea parteneriatelor constituie unul dintre cei mai puternici predictori ai implicării parteneriale, implicarea fiind mai puternică în cazul în care școala agreează și facilitează construirea de parteneriate. Decisiv în procesul desfășurării parteneriatului este atitudinea conducerii școlii față de implicarea familiei care este adesea elementul cheie ce determină succesul sau eșecul în astfel de programe parteneriale.

Școala trebuie să-și asume responsablitatea pregătirii partenerilor pentru implicarea activă și să constribuie la formarea părinților.

Există puțini părinți care își doresc și știu să se implice cu adevarat în parteneriat, dar consilierul este cel căruia îi cuvine sarcina instruirii și formării părinților, astfel încât aceștia să dobândească abilitățile necesare implicării în parteneriat.

Strategiile de dezvoltare a parteneriatului școală-familie trebuie elaborate pe mai mulți ani și trebuie să cuprindă obiective specifice, strategii și metode de evaluare continuă, feed-back, astfel obținut, el are rolul de a asigura o atmosferă pozitivă de progres. Trebuie ținut cont și de ritmul în care se progresează și de dezvoltarea relațiilor dintre familie și comunitate.

Parteneriatul trebuie să continue și pe parcursul liceului. Acolo unde modalitățile de comunicare între familie și școală se schimbă de la școală generală la liceu, de regulă ca urmare a creșterii cerințelor profesorilor și a nevoilor elevilor. Părinții au în continuare autoritate asupra propriilor copii, sprijinul lor fiind necesar pentru formarea unor deprinderi de învățare, supraveghere în afara școlii, susținerea pregătirii pentru urmarea formelor de învățământ superior.

Școlile fac față multor provocări și prejudecăți (perceptii negative) și se confruntă zi de zi cu cerințe și probleme neașteptate cărora reușesc însă să le facă față și oferă cele mai bune opțiuni educaționale pentru fiecare elev. Astfel de parteneriat poate îmbunătăți viața elevilor și traseul lor educațional.

Consilierul în construirea acestui parteneriat este acela de a ține cont de următoarele aspecte:

nivelul studiilor părintilor;

momenul ales pentru colaborare;

dificultățile întâmpinate de copii în acțiunea școlară sau alte probleme de dezvoltare;

percepțiile fiecărui părinte;

atitudinile care îi caracterizează;

modul de comunicare.

Consilierul poate facilita această relație bazându-se pe următoarele aspecte:

părinții își cunosc copiii și trebuie motivați ca să-i cunoască și în calitatea de elevi;

activitatea de parteneriat cu părinții poate ușurara rezolvarea diferitelor probleme didactice;

activitatea de implicare a părinților în programul de învățare al copilului lor și în activitatea școlii poate crea acestora sentimentul de stimă de sine, ce îi ajută și pe ei și pe întreaga familia;

modul în care părinții își înțeleg propriul copil și au cunoștință de posibilitățile reale ale acestuia este de multe ori un sprijin pentru înțelegerea situațiilor de învățare;

implicarea părinților în problemele din viața școlară ale copilului lor, se pot întări interacțiunile și relațiile dintre părinți și copiii lor.

Astăzi parteneriatul școlar este o prioritate. Însă este nevoie de timp și foarte mult efort, întrucât problemele comportamentale și de educație ale elevilor nu dispar după o singură intervenție. Uneori atât familia cât și școala vor avea nevoie să lucreze împreună ani întregi pentru soluționarea prolemelor comune și pentru a-și oferi ajutor reciproc în vederea accelerării progresului școlar al copiilor. Acest parteneriat poate avea succes dacă consilierii abordează părinții la nivelul în care se află fiecare și în același timp de acceptarea necondiționată a celuilalt.

Consilierului are rolul de a crea climatul necesar, iar pentru asta presupune organizarea activităților pe mai multe paliere: comunicare, acordare de feed-back, crearea unei atmosfere de încredere.

Acest lucru se poate realiza prin:

încurajarea elevilor să adopte un stil interactiv și pozitiv, relaționând cu profesorii și colegii;

focalizarea pe aspecte pozitive (abilități, cunoștințe, caracteristici) ale elevului;

oferirea unei game largi de oportunități prin care elevii să experimenteze succesul;

proiectarea unor situații sociale pozitive din timpul procesului de învățare (stimularea învățării reciproce);

oferirea de feed-back imediat și contribuirea la întărirea progreselor manifestate ajutându-i pe elevi să conștientizeze rezultatele eforturilor lor;

oferirea alternativelor de acțiune.

Rolul alternativelor duce la creșterea sentimentului controlabilității și scăderea probabilității manifestării rezistenței din partea elevilor.

Consilierul poate să-i implice pe elevi în acțiuni pentru a experimenta succesul, pentru a-i stimula pe viitor să se implice în noi sarcini și pentru a le crește nivelul autoeficacității.

Principalul scop al acestui parteneriat este acela de a crea un mediu educațional în care să activeze potențialul de învățare al elevilor și să încurajeze implicarea activă în învățare.

Dacă interacțiunile dintre familie și școală sunt de calitate, elevii vor simți această conexiune și se vor simți mai puternic conectați, mai optimiști, mai respectați în ceea ce privește ajutorul pe care îl pot primi în procesul învățării.

Este responsabilitatea consilierului de a-i determina pe părinți și profesori să comunice sincer și deschis pentru a putea construi un climat școlar care să conducă la relații eficiente spre binele elevilor.

Este necesar ca, consilierul să investigheze climatul școlar, pentru a se asigura că este primitor și deschis pentru toate familiile.

Școlile din ciclul primar au fost considerate din totdeauna mai primitoare decât școlile de la celelalte niveluri de învățătură. Pentru a fi implicați părinții trebuie să fie invitați și informați cu ceea ce se întâmplă în școală. Din păcate, nu în toate școlile, familiile sunt invitate și incluse în activitățile școlii, ceea ce duce la un nivel scăzut de cunoaștere a politicii și practicii școlii. În acest sens toate preocupările consiliilor școlare trebuie focalizate pe atmosfera în care vor colabora familiile, personalul școlii și elevul și pe impactul asupra acestui parteneriat.

Încrederea dintre părinți și școală este importantă pentru a obține rezultate pozitive în privința elevului, dacă nu există încredere între parteneri.

Încrederea se acordă diferențiat și în timp, acesta este unul din motivele pentru care unele familii își manifestă încrederea în personalul școlii mai repede decât altele.

Credibilitatea poate fi determinată atât de factorul de ordin subiectiv (impresia de sinceritate), cât și de factori de ordin rațional (forța argumentelor, organizarea mesajului).

Natasel și Ursu (1980) (apud M. Agabrian, 2006, pag 147) identifică următoarele elemente ale credibilității unei persoane:

competența consilierului în domeniul pe care îl abordează;

gradul de încredere pe care îl inspiră;

modalitatea de expunere a argumentelor manifestată prin ritm, mimică și gestică;

reputația de care se bucură consilierul în rândul părinților;

impresia de sinceritate pe care o creează;

gradul în care părintele identifică, din mesaj, similitudinea cu propriul sistem de valori;

organizarea logică a mesajului.

Problema credibilității consilierului are o mare importanță în crearea acestui parteneriat deoarece gradul de receptivitate al mesajului duce la atragerea părinților și crearea unei atmosfere favorabile în atigerea scopului acestui parteneriat.

Rolul familiei în educația copilului

Rolul familiei în socializare este incontestabil, procesul de instrucție nu poate fi înterupt, sarcinile primite de elev de la cadrele didactice trebuie realizate cît mai bine iar supravegherea părinților reprezintă susținerea întregului proces didactic. Colaborarea familiei cu școala asigură un continuum în educație în sensul că, asemenea devieri pot fi studiate și corectate în faza incipientă sub directa supraghere a copiluilui în mediul familial.

Acțiunea de susținere a copiilor în educație trebuie să aibă la bază conștientizarea rolului educativ pe care îl dețin parintii. De aceea se poate spune că insuccesul școlar este expresia dezinteresului părinților față de educație.

Părinții reprezintă punctul de sprijin din viața copilului. Prin urmare, cel mai important ajutor pe care îl poate primi un copil provine de acasă. Asigurându-se că copii ajung la școală hrăniți, odihniți, pregătiți pentru ore, stabilind un înalt orizont de așteptare al învățării și consolidarea încrederii în sine, părinții susțin procesul de învățare al elevilor.

Personalul școlii sprijină educația parentală pozitivă prin respectarea și consolidarea capacităților și abilitățile necesare părinților pentru a-și îndeplini rolul. Școala trebuie să se intereseze de ce nevoi are familia și să vină în întâmpinarea acestora și să găsească soluții pentru rezolvarea acestor probleme, astfel mesajul transmis de școală este acela: “Noi vă prețuim și avem nevoie de implicarea dumneavoastră” – mesaj esential pentru menținerea unui program de parteneriat

Copilul-actor al propriei educații

Copilul este actor al propriei educații. El nu este un “obiect” pasiv al transformărilor pe care le generează în ființa sa, acțiunea educativă a diferitilor agenți.

Stella Aness și Alexander Thomas (1987), Stănciulescu 77, p 213 identifică 3 tipuri de temperament infantil:

copilul”bun” – răspunde cu interes situațiilor noi; este vioi, receptiv și foarte puțin ”înclinat” către problemele psihice sau sociale;

copilul”dificil” – reacționează negativ la situații noi; manifestă respingere față de persoane și obiecte necunoscute; rezistă de cele mai multe ori prin reacții violente la conduitele noi care i se propun (jocuri, activități);

copilul”leneș”- este lent în reacții, greu de mobilizat în jocuri sau acțiuni de alt tip; manifestă o rezistență calmă, dar de durată la situații noi (este “încăpățânat”).

Eșecul transmiterii este mai probabil în cazul copilului”dificil” și în cel al copilului”leneș”, decât în acela al copilului “bun”.

Procesele educative familiale nu sunt doar simple intervenții educative ale părinților, ci interacțiuni între părinți și copii sau mai exact interacțiuni în rețea între copil și diferiții săi agenți educativi. Rolul activ al copilului este pus în evidență și prin puterea să de a interveni în raporturile dintre persoanele care sunt implicate în educația sa.

Consilierul este implicat activ și urmărește constant luarea deciziilor și strategiile implementate în viața elevului și verificarea eficacității lor.

Obiectivele comune ale parteneriatului sunt stabilirea de obiective educaționale comune pentru ca elevii să-și îmbunătățească rezultatele și să beneficieze de suport pentru îndeplinirea standardelor educaționale, învătând la școală, dar și acasă. Țelul acestui parteneriat este de a crea o cultură a succesului care să incorporeze valori, una în care să dezvolte experiențe educaționale, progresul și succesul educațional al elevilor (pag 133 Familia și școala).

Punctul de start al implicării parentale îl constituie construirea relației de colaborare. Se știe că relațiile eficiente conduc spre succesul copiilor în școală în domeniul academic, social și comportamental.

Consilierul are rolul de a crea această legătură și de a da sentimental părinților că sunt ascultați, că pot fi utili și pot aduce o contribuție importantă în procesul de educare al propriilor lor copii. Colaborarea constructivă cu părinții este o atitudine și nu doar o activitate ce trebuie implementată. Și totusi, școlile preferă să se centreze pe activități, cu toate că obținerea cooperării și colaborării părinților nu se realizează în primul rând prin activități impuse.

Responsabiliatea de a dezvolta atitudini pozitive și constructive între părinți și profesori îi revine consilierului școlar.

Colaborarea implică atât egalitate – dorința de a asculta, de a respecta, de a învăța unul de la celălalt cât și paritate – împletirea cunoștințelor și abilităților și ideilor pentru a aduce îmbunătățiri unei relații de care vor beneficia copiii.

O atitudine utilă este presupunerea faptului că atât părinții cât și profesorii fac tot ce pot.

Familiile cu copiii au relații diferite cu școala și învățarea. Include aici și acele momente critice, în care unele familii trec prin situații în care nu reușesc să se implice și să fie disponibile.

Inițierea și dezvoltarea unei relații optime a părinților cu ceilalți factori educaționali implicați în dezvoltarea copilului lor se învată de-a lungul timpului prin efect susținut. Relațiile se pot constitui în atitudini constructive, ce sunt demonstrate și modelate de părinți și de profesori atunci când:

ascultă perspectiva celuilalt;

consideră diferențele dintre ei niște puncte forte, și nu bariere de netrecut;

se focalizează pe interesele comune;

împărtășesc informații pentru a construi împreună strategii de intervenție;

respectă abilitățile și cunoștințele celuilalt, făcând schimb de idei și opinii;

alcătuiesc planuri împreună și iau decizii ce vizează nevoile părinților, profesorilor și elevilor;

se consultă în luarea deciziilor cu privire la programul educațional al copiilor;

pun în comun resursele pentru atingerea scopurilor;

au aceleași opinii privind activitatea în domeniul școlar și comportamental;

dau dovadă de dorința de a rezolva conflicte;

atunci când ceva nu funcționează evită să se învinovățească reciproc;

împărtășesc succesele (Cristenson și Sheridan, 2011, p.143).

2.4. Forme de organizare ale relației școală-familie

În ceea ce privește relația dintre școală și familie cele mai frecvente forme de organizare a acestei relații sunt:

Ședințele cu părinții. La aceste întâlniri, părinții sunt invitați să participe de obicei de către dirigintele clasei. Discuțiile care sunt purtate sunt în legătură cu: rezultatele școlare individuale și generale ale copiilor, diverse concursuri, aspecte ale disciplinei, relația cu cadrele didactice ale clasei, organizarea diverselor evenimente ale clasei. Ședințele cu părinții au un aspect formal în cele mai multe cazuri și sunt percepute de elevi ca forme de sancțiune a unor comportamente și au un rol preponderent de a informa părinții și mai puțin de consiliere.

Discuțiile individuale între cadrele didactice și părinți. În unele școli există un orar prestabilit în care părinții pot discuta cu cadrele didactice, iar dacă nu există acest orar părinții abordează din propria initiativă cadrele didactice și le solicită informații cu privire la anumite aspect: rezultatele școlare ale elevilor, îndrumare și sprijin în rezolvarea anumitor probleme.

O contribuție semnificativă în relația școală-familie o are consilierul școlar. Având pregătirea și deschiderea necesară acesta trebuie să fie un liant între familie și școală. Rolul consilierului este de a sprijini atât familia, cât și cadrele didactice prin: a oferi informații cu privire la dezvoltarea copiilor, a media anumite conflicte în familiile elevilor, a explica familiei și cadrelor didactice posibilele cauze ale comportamentelor deviante, a informa elevii asupra riscurilor pe care le comportă diverse comportamente și anturaje, a identifica cu cadrele didactice cele mai bune metode de predare, evaluare etc.

Organizarea unor întâlniri cu părinții, ocazie cu care acestora să li se prezinte metode prin care își pot ajuta copiii la lecții, această formă de organizare se întâlnește mai des la clasele mici. Este de preferat să li se explice părinților cum trebuie să lucreze împreună cu copii lor, ce metode să folosească astfel încât acestea să fie similare cu cele folosite în clasă, asa încât părinții explicând prin propria metodă să nu deruteze copilul în abordarea unor modalități de rezolvare. Implicarea părinților în manifestări culturale ale școlii și activități recreative (ziua școlii, serbări, tabere, excursii, etc). Implicarea activă a părinților conduce la sporirea sentimentului de apartenență. De cele mai multe ori, inițiativa organizării unor manifestări culturale vine din partea școlii, sau a autorităților locale, dar un bun management al acestei forme de parteneriat conduce la satisfacția ambelor părți. Părinții se simt valorizați, copii percep legatura școală-familie ca fiind una firească, încurajatoare, cele două instituții acționează și se completează reciproc, cadrele didactice pot profita de acest cadru informal pentru a comunica mult mai ușor cu părinții.

Voluntariatul acordat de către părinți pentru rezolvarea diverselor probleme ale școlii cum ar fi: igienizarea spațiilor școlare, transportul copiilor la școală, implicarea în activități culturale, supravegherea copiilor dupa orele de curs etc.

Asociațiile de părinți reprezintă o formă de organizare a acestora având statut de ONG. Aceste asociații sunt organizate la inițiativa părinților și sunt constituite de cele mai multe ori pentru a ajuta școala să se dezvolte. Scopul lor este de a-i implica activ pe părinți în activitățile școlii. Sunt cazuri în care aceste organizații pot atrage fonduri pentru școală fie prin accesarea diverselor finanțări pe baza depunerii de propuneri de proiecte sau campanii de strângere de fonduri pentru școli.

CAPITOLUL 3. Rolul consilierului în construcția parteneriatului – acțiuni cu familia

3.1. Formarea părinților în scopul optimizării parteneriatului școlar

Pentru optimizarea parteneriatului, consilierul trebuie să aibă în vedere formarea compețentelor educaționale ale părinților si profesorilor, dar si ale elevilor, prin intermediul atelierelor, seminariilor, conferintelor.

Scopul acestor întâlniri este formarea unei punți de legătură între actorii implicați în partenerit în vederea dezvoltării copilului atât pe plan didactic, cât și personal.

În cele ce urmează voi prezența un program ce vizează aprofundarea relației de parteneriat prin formarea părinților. Acest program se desfășoară atât într-un cadrul formal, nonformal, dar și cu scop informatic.

În utlimul timp s-a observat interesul tot mai mare din partea părinților cu privire la educația copuluilui și dorința lor de a fi parte activă în procesul de educație. Activitatea educațională este tot mai acceptată și solicitată de părinți, mai ales în situații de criză.

Acest program are că scop eliminarea blocajelor și implicarea părinților în activitățile întreprinse de școală, dar și modalități prin care școală poate implică familia, toate acestea având că principal scop dezvoltarea personalității elevului și integrarea aptă în societate.

Profesorii întâmpina mari dificultăți în a implică activ părinții în acțiuni cu caracter educativ. Reproșurile care se fac părinților privind colaborarea este apatia, neimplicarea, motivând lipsa timpului că motiv principal am neimplicării, de asemenea părinții sunt interesați doar de randamentul școlar al elevului, de eventualele succese sau insuccese ale acestuia.

Acest program vine în ajutorul părinților prin acțiuni orientate spre dezvoltarea competențelor de educare a copiilor lor, dar și cu stimularea autoeducatiei acestora și competențe de participare activă în parteneriatul educațional. De asemenea, părinții își pot îmbunătăți modul de comunicare cu copiii lor, pot ajută la dezvoltarea și formarea armonioasă a personalității copiilor.

Cele mai frecvente modalități de implicare a părinților în acțiunile educative, conform studiilor efectuate sunt: ședințele cu părinții 94%, convorbirile telefonice 48%, vizite la școală cu diferite ale probleme 20%, discuții în cadrul întâlnirilor intalmplatoare 28%.

Principala problema a părinților este găsirea modalității eficiente de comunicare cu copilul lor, aceștia lovinduse de încăpățânarea copilului, refuzul lui de a comunica cu părinții în detrimentul altor activități cum ar fi jocul, privitul a TV, întâlniri cu prietenii.

Colaborarea familiei cu școală este iminentă, iar în urmă acestui parteneriat toată lumea ar avea de câștigat, dar actorul principal fiind totuși elevul.

Implicarea părinților în procesul educativ al acestora ar crea un confort psihologic pozitiv, o motivare a elevului spre învățare și deschidere față de sine și școală.

Impactul programului asupra părinților:

Ajutarea la crearea unui program zilnic, al unei rutine

Crearea în cadrul familiei a unui climat și a unei atitudini necesare dezvoltării și schimbării

Impactul asupra elevilor:

Scăderea numărului de devieri comportamentale

Creșterea succesului școlar – motivare intrinsecă de participare la enumite olimpiade, concursuri

Dorința de a se implică în activitățile extracuriculare

Impactul asupra profesorilor:

Înțelegerea unicității elevului

Dorința de a folosi metode atractive de predare

Motivarea și stimularea elevului spre educație

Capacitatea de implicare activă a elevlui în procesul de învățare

Documentarea programului

Programul se implementează în urma unui studiu de caz analizat profund în situațiile de refuz al părinților de a se implică în educația copiilor lor.Aceasta este un model de program care se adaptează în funcție de persoanele care sunt implicate și de subiectele care se doresc atinse.

Etapele preliminare:

Selectarea subiecților

Analizarea datelor obținute în urmă observațiilor, chestionării, conversațiilor cu subiecții pentru eliminarea celorlalte aspecte ale problemei

Realizarea unei sinteze și conturarea planului de intervenție și interacțiune și lucru cu subiecții

Școala

Trebuie să se ocupe de realizarea procesului educațional. În același timp trebuie să creeze condiții optime pentru organizarea și desfășurarea procesului educațional, să se ocupe de organizarea de activități extrașcolare cu implicarea elevilor și a părinților, să motiveze elevii spre învățare și să se ocupe de formarea personalității elevului.

Familia

Are că scop principal educarea valorilor morale.

Implicarea activă în viață școlii – participarea la ședințe, activități extrașcolare, seminarii

Să participe la organizarea și desfășurarea procesului educațional

Implicarea în procesul pregătirii temelor pentru acasă

Nivelul cunoștințelor

După parcurgerea programului, bagajul informațional al participanților se va îmbogăți cu următoarele cunoștințe:

Particularitățile de vârstă, personalitate

Valorificarea corectă a metodei de educație

Deprinderea unui set de instrumente și proceduri clinice

Aprofundarea cunoștințelor, strategiilor pedagogice elaborate de parteneriatul educațional

Nivelul deprinderilor

După parcurgerea programului, părinții dobândesc următoarele deprinderi:

Utiliarea formelor și metodelor adecvate fiecărei vârste

Deprinderi de colaborare cu școală

Deprinderi de proceduri în procesul educațional

Nivel atitudinal

După parcurgerea programului se acumulează următoarele achiziții la nivel de atitudine:

Explicarea importanței implicării active în parteneriatul educațional

Adoptarea unei atitudini centrate pe soluții imediate

Trecerea de la o atitudine de neimplicare la una centrată pe o implicare activă

Delimitarea responsabilităților în cadrul parteneriatului școlar

Selectarea metodelor și formelor de lucru cu adulții este condiționată de scopul și obiectivele prestabilite, de specificul și motivația grupului de părinți. Îmbinarea chibzuită a metodelor, a procedurilor și a formelor de lucru cu adulții este o circumstanță reală de realizare a obiectivelor și de formare a competențelor parteneriale ale acestora.

Activitățile desfășurate în programul „Școală pentru părinților” sunt coordonate de consilierul școlar.

Desfășurarea activităților

Activitățile se organizează o dată la 2 săptămâni, câte 2 ore, îmbinând acumularea de informații cu activitățile practice.

15 activități de informare-formare

2 activtati de control cu rezultate obținute în cadrul proiectelor

Metodele folosite sunt cele în care predomină interacțiunea, cum ar fi, convorbirea, discuția, dezbaterea, explicația, expunerea propriei opinii, brainstormingul, dar și metode ce presupun acțiunea, precum exercițiul, studiul de caz, jocul de rol (dramatizarea, psihodramă, sociodramă, tehnici ale gândirii critice etc).

Acestea implică la maximum părinții și pot contribui la producerea de schimbări atitudinale privind educarea copiilor și formarea competențelor lor. La sfârșitul fiecărui modul au fost aplicare metode de evaluare, precum și la finalizarea programului.

Evaluarea globală se face prin metode orale (conversația, discuția), scrise (eseul, exercițiul), metodă chestionarului, metodă portofoliului. Consiierul rămâne în contact cu părinții și după terminarea programului pentru monitorizarea rezultatelor obținute sau pentru orice problema s-ar ivi.

Publicul țintă

Părinții. Educația parintior ca parteneri și actori educaționali este de a-i sprijini în educația copiilor, de a le dezvoltă și consolida competențe parentale și încredere în forțele proprii și îmbunătățirea creșterii copiilor. De asemena, educarea părinților va avea efect și asupra parteneriatului școală-familie prin optimizarea elaborării și comunicării eficiente – aspect important în educația elevilor.

Implementarea programului de educație a părinților și orientarea actiuilor lor ar facilita optimizarea parteneriatul educațional.

Acest program își dorește că prin educația pe care părinții o primesc că parteneri și actori educativi să sprijine educația copiilor, de a dezvoltă și consolida competențele parentale și spori încrederea în forțele proprii, de asemenea capacitatea de îngrijire și creșterea copiilor.

Formarea adulților se realizează în instituția de învățământ, strategiile comnsilierului fiind monitorizate și examinate atât de familie, cât și de școală, monitorizarea strategiilor ce vizează calitatea educației copilului făcându-se prin feed-back direct.

Tematică variată a programului vine în ajutorul părinților prin completarea, consolidare a cunoștințelor, competențe de relaționare și comunicare.

În cadrul programului vor fi aplicate metode diverse precum: brainstorming, tehnică swot, portofoliu părinților, și forme de lucru- independent, în perechi, în grup prin intermediul cărora părinții își pot asimila cunoștințe și formă competențe, complete și perfection competențele parentale sau schimbă atitudini și comportamentul în relația cu elevii și școală.

Activitățile și strategiile de tip inductive, deductive, explozitiv-euristic de formare a gândirii critice, de formare- autoformare prin colaborare, de modelare, stimulativ-evaluativ asigura eficientă formării adulților.

Aceste activități sunt valoare, nu numai prin prisma faptului că schimbă conduită părinților, dar devin foarte receptivi și demonstrează succese în reechilibrarea propriei vieți, în educația copiilor inclusiv în optimizarea partenerialului educationa.

Metodă observației este folosită în toate etapele acestui program, permite strângerea de informații.

Programul elaborat cuprinde 2 aspecte:

Părinții -parteneri în educația elevului;

Părinții- parteneri activi în dezvoltarea personalității elevului

Scopul

Optimizare intractiunii dintre părinți și școală în vederea susținerii și consolidării educației elevului.

Obiectivele generale

Dezvoltarea la părinți a conștiinței morale (reprezentări, noțiuni, convingeri, sentimente și raționamente morale) și conduite morale ( fapte și acțiuni motivare din punct de vedere moral ).

Dezvoltarea capacității părinților de a comunica cu școală.

Implicarea sistemică a părinților în procesul educativ.

Dezvoltarea conștiinței educative a părinților.

Informarea părinților în problemele fundamentale legate de educația copilui.

Formarea atitudinilor de respect reciproc și cooperarea între școală-familie.

Obiective specifice

Identificarea dificultăților și problemelor ce apar că bariere în crearea parteneriatului școală- familie.

Abilități de identificare a unor probleme de comunicare

Conștiința morală și conduită morală- factor important în formarea și educarea elevului.

Dezvoltarea la părinți și îndrumarea acestora a valorilor umane- premise improtanța pentru tramsiterea mai departe la copii.

Implicarea parintolor în activitățile extrașcolare.

Consitentizarea impactului pe care îl are implicarea părinților în educarea copilului, că partener active al școlii.

Implementarea unor procedure clare de implicare a părinților în parteneriat.

Implicarea părinților în structura programelor.

Achiziționare de informații despre particularitățile de vârstă ale copiilor.

Utilizare de forme și metode ediciente de prevenire a insuccesului școlar.

Inițierea și abilitățile părinților în utilizarea procedeelor educative adecvate vârstei și particularitățile individuale ale copiilor

3.2.Metode utilizate de consilierul școlar

Metodele cele mai utilizate sunt cele care predomină interacțiunea: convorbirea, discuția, dezbaterea, explicația, expunerea propriei păreri.

Metodă utilizării prin cooperare- presupune că actul instructive- educative să se realizeze pe grupuri mici, astfel că părinții să lucreze împreună pentru a maximaliză învățarea din propria experiență, dar sic ea din experiență interacțiunii cu ceilalți.

Metodele utilizare în cadrul programului sunt acelea care îi ajută pe părinți să identifice cât mai multe idei sau soluții care să îi ajute să maximizeze probabilitatea de a găsi Soluția cea mai bună; că de exemplu brainstorming-ul care permite depășirea rigidității, a stereotipiei și gandurii divergente( focalizată pe o singură soluție). Modificarea cadrului de referință ce îi mobilizează pe părinți să privească problema dintr-o altă perspective, să privească prin alte “lentile” sau de a vedea problema cu “alți ochi”.

O altă metodă utilizată ce ajută la generarea de soluții alternative ar fi aceea împrumutarea soluției de la alte probleme similare. Transferul soluției prin analogie face apel la experiență anterioară și le poate da părinților sentimental de încredere, de reușită.

Jocul de rol este util pentru a-i învață pe părinții să analizeze și să examineze acțiunile, conduitele lor, prin a le modela și a le observă de la o parte; să exerseze în a se putea plasa în locul interlocutorului, a persoanei cu care cooperează pentru a modela comportamentul propriu și al acesteia. Astfel, individul conștientizează prompt și eficient situația creată, acțiunile sale și ale celuilalt, încearcă, caută și găsește variate tehnici de soluționare a dificultăților apărute în colaborare /în parteneriat.

Metodă studiului de caz- este folosită să se studieze mai profund cazuri de refuz al părinților de a se implică în educația copiilor.

Modalități de prezentare a informațiilor prin intermediul:

Mijloacelor vizuale: video, slide-uri, fotografii.

Mijloace auditive: vizionarea de casete audio, filme.

Materiale tipărite: asigurarea unui suport de materiale ce pot fi citite ulterior de părinți

Teme dezbătute în cadrul programului:

Să lucrăm împreună și să creștem copiii educați.

Raporturile familei cualti factori educativi.

Școală și familia- integrarea copilului în societate.

Valorizarea timpului liber al elevilor.

Activități specific ale copilului și rolul lor în dezvoltarea personalității: jocul. Învățarea.

Implicarea părinților în joc. Ajutorul dat la lecții.

Principii folosite în vederea atingerii obiectivelor:

Tratarea părinților că adulți responsabili și interesați de viitoarul copiilor lor.

Solicitarea expunerii propriului punct de vedere.

Acceptarea obiectivelor propuse de părinți în raport cu tema aleasă.

Crearea coeziunii la nivelul grupului și a unei atmosphere caldă și proprice liberei exprimări.

Utilizarea experiențelor adulților în demersul instructive- educațional.

Implicarea active a participanților în procesul de invare și folosind activități centrate pe părinți., experiențe structurate și ocazii de consolidare a conținutului.

Evidențierea relevanței învățării, formării al părinților și conștientizarea avantajelor pe care le vor avea , că urmare a parcurgerii programului educațional.

Modalități de monitorizare și evaluare

Observare sistemică

Rapoarte semestriale

Grilă de monitorizare

Fișe de evaluare a activităților

Acest program urmărește să aibă un impact după cum urmează:

Părinții să devină mai receptivi la cerințele școlii

Co-participarea la educația moral- spiritual a elevilor

Implicate active în procesul de edezvoltare intelectuală a elevului

Viziune clară a eforturilor pe care școală îl depune în instruirea și educarea elevilor

Menținerea unei relații de colaborare cu școală

Părinții – parteneri activi în dezvoltarea personalității elevului

Pornind de la ideea că nimeni nu învață cum să fie părinte și mai degrabă preluăm modelele pe care le-am primit la rândul nostru de la părinții noștri. Educația părinților, este în opinia mea o competență de baza a educației pe parcursul întregii vieți, un efort ce trebuie făcut conștient și susținut.

Astfel se dorește o îmbunătățire a relației dintre părinți și proprii copii prin:

Dobândirea de abilități de comunicare și interacțiune eficientă;

Optimizarea capacităților de gestiune a emoțiilor la copii;

Abilități de comunicare și relaționare eficientă;

Exprimarea directă și constructivă a gândurilor și sentimentelor;

Cunosterea, acceptarea și valorizarea copiilor;

Dobândirea de abilități necesare pentru a face față în mod constructiv situațiilor dificile;

Ținând cont de obiectivele propuse, am căutat în literatură de specialitate și am optat pentru o abordare umanist-experentialista, adaptând metodele și tehnicile învățării de tip experential la particularitățile de vârstă ale părinților și alegând jocuri pe care părinții pot să le facă ajutându-i să înțeleagă mai bine copiii ducând astfel la dezvoltarea personală a copiilor, identificarea resurselor personale, a blocajelor emoționale și transformarea acestora în resurse potențiale ce pot fi utilizate în diferite contexte de viață. Învățarea de noi comportamente, exersarea și formarea unor noi abiltati și deprinderi ceea ce va duce la optimizarea relației cu copii.

Această parte a programului este împărțită în două părți:

Comunica și relaționează eficient cu copilul tău!

Cunoaște-ți copilul!

A.Comunica și relaționează eficient cu copilul tău!

Părinții vor fi capabili să:

Să comunice expresiv, verbal și non-verbal cu copii lor;

Să-i ajute să-și exprime direct gândurile și sentimentele;

Să dobândească și să să-și dezvilte abilități de lucru în echipa: cooperare, asertivitate, valorizare, încredere;

Să relaționeze eficient cu copilul lor;

Exemple de exerciții folosite pentru familiarizarea cu tehnicile consilierului și asigurarea cunoașterii și intercunoașterii la nivelul grupului și realizarea coeziunii de grup.

Jocul personajelor: tehnică desenului

Sunt curios să aflu cine ești!- tehnici desenul și dramaterapie

Familia în imagini: tehnică desenului

Comunicarea nonverbală-tehnică folosită: jocul de rol.

Familia vrăjită-tehnică folosită-desenul.

Jocul personajelor. Fiecare părinte are sarcina de a-și desena propriul copil, apoi își prind în piept desenul încercând să devină una cu desenul, adică copilul lor, se prezintă celorlalte persoane că și cum ar fi copilul pe care l-au desenat.

Sunt curios să aflu cine ești!- aceste exercițiu se face în diade iar părinții își pun cât mai multe întrebări cu intenția de a cunoaște mai bine copilul celuilalt și își iau notițe, completând o harta personală a copilului celui cu care stă de vorba. În final, fiecare prezintă grupului harta persoanală a copilul celui pe care l-a intervievat. Sunt încurajate întrebările calrificatoare sau cele care cel informații în plus despre persoană descrisă.

Aceste jocuri au ca scop obținerea unor informații obiective despre copilul lor, de a-l vedea și din prisma altor persoane, modul cum este perceput acesta de către cei din jur.

Familia în imagini. Fiecare participant își desenează familia lui, o prezintă grupului atât cu bucuriile, cât și cu necazurile ei, cu lucrurile bune, dar și cu ele supărătoarea, de la nivelul relațiilor intafamiliale.

Scopul acestor jocuri este de a adună cât mai multe informații despre problemele cu care se confruntă în momentul acela părinții.

Comunicarea nonverbală . Desfășurarea exercițiului: doi participanți vor fi amplasați într-un spațiu izolat fonic de sala, accesul vizual al celorlalți nefiind însă îngrădit. Unul dintre cei doi va avea sarcina de a povesti celuilalt o întâmplare oarecare, obișnuită, din viață sa sau a altor persoane. Indicația consilierului va fi că povestitorul să-și însoțească relatarea cu mimica și gesturi cât mai sugestive. De asemenea, și cel care ascultă trebuie să se manifeste, atât verbal cât mai ales nonverbal. „Observatorii”, adică ceilalți participanți, au sarcina de a-i privi cu atenție pe cei doi, pentru a putea identifica cât mai multe amănunte legate de subiectul povestirii.

Este important că dialogul să fie însoțit de o comunicare nonverbală cât mai amplă: gesturi, mimica etc. Subiectul povestirii va fi o întâmplare reală, obișnuită. Nu trebuie să se urmă-rească senzaționalul.

Durata unei povestiri va fi de maxim 5 minute.

După încheierea aplicației se pun întrebări de genul:

Credeți că evenimentul povestit s-a petrecut recent sau în trecut?

În povestire se relatează un eveniment trăit personal sau care a fost trăit de altcineva?

Credeți că evenimentul l-a afectat pe povestitor? Dar pe ascultător?

A fost relatat un eveniment trist sau vesel?

Ați simțit ascultătorul că fiind implicat? Dacă da, care sunt gesturile care au sugerat această implicare?

Puteți realiza o descriere generală a evenimentului relatat?

A fost vreun gest care v-a indus în eroare (în sensul nepotrivirii în tabloul general)?

În discuție trebuie surprinse car mai multe aspecte ale acestui tip de comunicare și trebuiesugerat participanților să încerce identificarea gradului de atenție acordat acestora până în momentul exercițiului. Întrebați-i dacă ei consideră exercițiul util și dacă poate ajută la îmbunătățirea comunicării cu alte persoane. Încercați să atrageți în discuții cât mai mulți participanți.

Scopul exercițiului este că părinții să conștientizeze importantă diferitelor modalități de comunicare și să valorifice cât mai mult comunicarea nonverbală în relațiile cu copiii lor. Conștientizarea parintilori de ponderea foarte importantă pe care limbajul nonverbal o are în comunicare.

Familia vrăjită. Părinții pot da frâu imaginație și pot crea cu ajutorul marionetelor, o famile așa cum și-o doresc. Accentul se pune pe formularea comportamentelor așteptate de părinți de la copil. Se face apoi trecerea către familia reală și părinții pot găsi modalități de a cere copiior manifestarea unor serii de comportamente, dar și indetificarea unor modalități perosnale de manifestare în raport cu aceștia. Scopul acestui exercițiu este de a crea un echilibru între așteptările pe care le au părinții referitor la proprii copii și realitatea, de asemenea în urmă acestui exercițiu părinții vor deprinde și exersa patternuri de comunicareb și relaționare eficientă, ei vor învață să verbalizeze așteptările reale pe care le au de la copiilor.

Cutia magică a sentimentelor. Le permite părinților să conștientizeze și să exprime o serie de emoții sau de sentimente pozitive sau negative pe care le folosesc cel mai des copii lor, astfel se poate lucra asupra blocajelor emoționale ale copiilor care împiedică o manifestare adecvată a capacităților de comunicare și relaționare. Părinților le va fi ușor să identifice ce fel se sentimente folosesc cel mai des copiii lor.

Cursa cu obstacole. Pe baza unui scurt brainstorming se vor identifica împreună cu părinții posibile bariere de comunicare între ei și copiii lor. Acestea (maxim 8) vor fi scrise pe foi de hârtie care vor fi lipite pe diverse obiecte din clasa (scaune, articole de îmbrăcăminte, bănci, creioane etc.). Aceste obiecte vor fi amplasate de-a lungul traseului și vor constitui obstacolele cursei. Desfășurarea aplicației: un părinte legat la ochi și ghidat de un alt părinte va trebui să parcurgă întreagă cursa fără să atingă nici un obstacol. Părintele „orb” va porni de la punctul de start iar ghidul îi va da indicațiile necesare de la punctul de sosire. De asemenea, el îl poate încuraja și susține. Ceilalți pot alege între de a-l bruia pe ghid, cu scopul de a-l împiedică pe cel „orb” să ajungă la finalul cursei și a-l ajută pe ghid în sarcina lui. Dacă cel „orb” greșește de două ori, el va fi eliminat și va încerca un alt cuplu. Nici unul dintre ceilalți participanți nu are voie să pătrundă în spațiul cursei.

Scopul aplicației este că părinții să conștientizeze multitudinea informațiilor/influențelor ce se exercită asupra copiilor. Părinții vor învață să-și adapteze strategia de comunicare la cerințele/personalitatea copilului.

Părinților li se va explică că aplicația nu urmărește neapărat terminarea cursei. Important este că participanții să se implice cât mai mult în joc pentru a îngreuna sarcina ghidului.

Părintele „orb” trebuie să fie singurul prezent în spațiul cursei. Este o regulă foarte importantă care trebuie respectată tot timpul jocului. Nici măcar ghidul nu are voie să se apropie de cel pe care îl îndrumă.

După încheierea aplicației, veți solicită părinților care au jucat rolul de „orb” să descrie cum s-au simțit în timpul exercițiului. Împreună cu ceilalți participanți veți relaționa situația acestuia cu situația reală în care se află un copil, „asaltat” cu sugestii, propuneri, rugăminți, sfaturi, ordine, îndemnuri de către părinți, prieteni, profesori, rude etc.

Consilierul trebuie să-l facă pe părinte conștient de următoarele situații: În situația reală care credeți că este „ghidul” copilului dvs.? Este ghidul potrivit? Credeți că acest exercițiu va va ajută să vedeți comunicarea cu copiii dvs. dintr-un alt punct de vedere? Care credeți că sunt barierele reale în comunicarea cu copilul dvs.?

B. Cunoaște-ți copilul

Părinții vor învață:

Să cunoască și să-și gestioneze emoțiile copiilor lor;

Să identifice și să-și valorifice calitățile personale ale copiilor;

Să fie toleranți față de proprii copii și să facă față diversității umane;

Exemple de exerciții:

Sala oglinzilor-tehnică jocului de rol;

„Bucată de lut”

Eroul preferat

Aceste exerciții sunt centrate pe următoarele scopuri:

Exersarea comportamentelor introspective și a modelelor de relaționare și comunicare eficientă dobândite anterior.

Conștientizarea și exprimarea propriilor emoții, dorințe și acțiuni.

Reevaluarea copiilor prin intermediul instrumentelor specifice măsurării inteligenței emoționale.

Sala oglinzilor-stand față în față, în diade, părinții exprimă corporal o serie de stări emoționale, pe care „ oglindă” trebuie să le reflecte și apoi să le identifice. Exercițiul se continuă apoi la nivelul grupului mare cu „sala oglinzilor”, în care fiecare exprimă corporal o anumită stare ce va fi preluat de către fiecare oglindă și va fi identificată și descrisă.

„Bucată de lut”. Acest exercițiu se va desfășura tot în diadă, inițial. Unul dintre părinți va primi o bucată de plastelina iar celălalt va fi sculptorul, acesta va modela „bucată de lut” astfel încât să exprime o anumită stare emotianala și să transmită un anumit mesaj. Bucată de lut personificată, va putea verbaliza starea emoțională pe care crede ea că sculptorul a modelat-o și mesajul pe care intuiește că ar fi dorit să-l trasmită „artistul”. Va primi feed-back de la sculptor și apoi rolurile se inversează. Se va realiza, apoi, la ivelul grupului mare i expoziție de sculpturi, care vor primi „capacitate” de a vorbi și de a interacționa, exercițiul transformându-se într-un scenariu psihodramatic.

Părinții vor trebui să modele o stare emoțională pe care doresc să o schimbe la copilul lor.

Peste 10 ani. Este o modalitate de a experimenta capacitatea părinților de a proiecta relațiile dintre ei și copiii lor, ținând cont de dorințele acestora.

Părinților li se va explică că aplicația nu urmărește doar surprinderea și descrierea momentului „Peste 10 ani”, ci prezentarea unei situații concrete, punctuale, de viață. (Exemplu: Un părinte alege așteptarea „Aș vrea că părinții mei să petreacă mai mult timp cu mine”. Peste 10 ani el este bolnav iar copilul, deși este în altă localitate, alege să fie alături de părinți până depășesc perioada de criză.) Scopul aplicației este descrierea modului în care a evoluat relația dintre părinți și copii în condițiile în care au îndeplinit așteptările acestora. Consilierul este cel care va dirija discuția prin întrebări de genul: “V-a fost greu să imaginați o situație atât de îndepărtată în timp?”,” Credeți că veți ține cont de așteptările copiilor dvs.?”, “Ați fost surprinși de așteptările exprimate ?”.

Dualitate. În prima parte a acestui exercițiu veți realiza un brainstorming cu toți participanții, care va avea că scop identificarea principalelor cauze care generează conflictele ce apar în mediul familial. Odată identificate aceste cauze, vor fi scrise pe o foaie de flipchart/tablă. În grupuri de câte patru, participanții vor avea sarcina că, pe baza a una sau mai multor cauze din cele identificate (la alegere), să construiască două scenarii: unul care să surprindă o situație concretă în care cauza aleasă este eliminată, și să evidențieze modalitățile prin care au făcut acest lucru, și altul în care cauza aleasă nu este eliminată și să expună eventualele consecințe. Cele două scenarii vor fi prezentate de un membru al grupului.

Scopul acestui exercițiu este că părinții să identifice multitudinea de cauze care pot genera conflicte în familie, acceptând existența unor cauze superficiale care pot fi eliminate fără a dezvoltă stări conflictuale intense. De asemenea, părinții vor fi atenționați asupra pericolului pe care îl reprezintă cauzele aparent eliminate, care în timp produc acumulări de tensiune cu reacții explozive ulterioare. Părinților li se va explică că aplicația nu urmărește doar surprinderea și descrierea cauzelor generale de conflict, ci prezentarea unei situații concrete, punctuale, de viață. De exemplu, o seară în familie în care sunt la masă părinții, bunicul și cei doi copii și se iscă un conflict dintr-un motiv aparent banal.În urmă discuțiilor se vor atinge întrebările: “Puteți identifica alte modalități de eliminare a cauzelor alese?”, “În familia dvs. cooperati cu copiii în rezolvarea conflictelor?”.

„Acvariul” Utilizați metodă acvariului pentru a discuta cu participanții diverse subiecte din tema „Mediu școlar al elevului”. Trei voluntari vor lua loc pe trei scaune amplasate în triunghi (acvariul), în mijlocul celorlalți, care vor observă discuția lor, fără a putea interveni de pe margine. Cei trei vor discuta liber despre un subiect din tema aleasă. Pentru a lua locul unuia dintre cei trei, oricare dintre observatori îl va atinge pe umăr; cel atins se va ridică de pe scaun și va ceda locul celui care a intervenit. Scopul acestui exercițiu este de a modificarea cadrului de referință ce îi mobilizează pe părinți să privească problema dintr-o altă perspective, să privească prin alte “lentile” sau de a vedea problema cu “alți ochi”.

JOCURI DE ENERGIZARE

Aceste exerciții se pot realiza atunci când simțiți nevoia de o mai bună interrelaționale în cadrul grupului, când aveți timpi morți pe parcursul atelierelor sau pur și simplu atunci când simțiți nevoia să destindeți atmosfera. Acestea au atât rol de energizare, cât și un rol educațional, vizând aspecte comunicaționale, afective etc.

ADUC O SCRISOARE PENTRU…

Aranjează scaunele în formă de cerc, scaune mai puține decât numărul participanților Participanții să stea pe scaune, iar cei care nu au unul să stea în mijloc. Persoana din mijloc să spună ceva de genul: „Aduc o scrisoare pentru aceia ce… poartă ochelari (au făcut un duș în dimineața aceea…, poartă pantaloni…, pentru aceia care poartă ceas, sau orice, în funcție de imaginația lor. ) Toți cei care poartă ochelari trebuie să schimbe scaunele, în timp ce persoana din mijloc folosește această oportunitate ca să aducă un scaun pe care să stea. Persoana care e în mijloc să aducă altă scrisoare.Oprește jocul după 5, 10 minute sau când toată lumea a vorbit și când toată lumea a schimbat locul.

EXCURSIA AUTO

Jucătorii stau în cerc și le sunt atribuite nume de părți componente de automobil (capotă, volan, ușă etc.). Naratorul spune o poveste despre o excursie cu automobilul. În timp ce naratorul spune povestea, părțile menționate se ridică și îl/o urmăresc. Când povestitorul strigă „Pană” fiecare jucător se urcă/cațără pe un loc. Jucătorul care rămâne pe dinafară devine narrator.

SPATE ÎN SPATE

Jucătorii stau perechi, cu excepția unui singur jucător „special”. Când el strigă „Spate-n spate! ” jucătorii trebuie să se așeze în spatele partenerului (perechii).Când el striga „Față în față” partenerii trebuie să se întoarcă unul spre celălalt și să-și strângă mâinile. La următoarea strigare „Spate-n spate!” și de fiecare dată după aceea, toți jucătorii trebuie să-și schimbe partenerii. Jucătorul „special” încearcă să-și găsească un partener în timpul jocului. Jucătorul rămas pe dinafară devine noul jucător „special”

GHICI CINE

Cerințe: bucăți de hârtie cu nume pe ele, scotch. Fiecare jucător trebuie să aibă un nume lipit pe spate. Obiectivul jocului este de a descoperi cine ești. Toată lumea se plimbă și pune celorlalți întrebări. Jucătorii pot răspunde numai cu „da” sau „nu”. Jocul este mai atractiv când o temă este adăugată jocului. (ex. desene animate, personaje din cărți).

DEGETE LIPICIOASE

Toți jucătorii vor trebui să-și caute un partener. Un jucător în fiecare pereche va fi liderul, iar celălalt va fi cel care ascultă. „Ascultătorul” va trebui să-l urmeze pe lider cât mai aproape posibil, fără a-l atinge. Liderului i se dă posibilitatea de a alege modalitatea de locomoție, cum ar fi: târârea, săritura, mersul piticului etc. „Ascultătorul” va trebui să urmeze întocmai modul de mișcare al liderului. Va fi foarte distractiv când liderul se va opri brusc.

JOCUL NUMELOR

Fiecare jucător va sta în cerc. Unul din jucători va începe prin a spune „Numele meu este…”. Jucătorul de lângă el continuă prin a spune „Salut! Numele meu este… iar persoana care stă lângă mine este…”. Acțiunea va continua de-a lungul cercului până când ultimul jucător se prezintă și va trebui să prezinte întreg grupul. Este o bună modalitate de a învăța numele participanților din grup.

BAM! BUM!

Participanții sunt așezați în cerc, jos sau în picioare. Unul dintre ei începe să numere normal de la 1. Există două reguli care trebuie respectate: la cifra 7 și la toate numerele multiple de 7 (14, 21, 28 etc.) se zice Bum! Iar la cifrele care conțin cifra 7 (17, 27 etc.) se va spune Bam! Dacă cineva greșește, următorul participant va porni iarăși cu 1. Se va număra până la 100.

Pentru a fi probă de concurs, acest joc se joacă pe rând de către toate echipele participante sau în același timp, dar în încăperi diferite. Vor câștiga cei care reușesc fie să se încadreze într-un timp stabilit de animatori, fie cei care ajung cel mai repede la 100, fie cei care au cele mai puține greșeli.

MÂINI ȘI PICIOARE

Animatorul explică mersul jocului: el va da startul și va număra cu voce tare, ceilalți trebuie să facă aceleași gesturi în același timp. Se pornește cu 10 bătăi de palme: apoi 9 bătăi de palme una de picior; apoi cu 8 de palme și 2 de picior ; apoi cu 7 de palme și 3 de picior ș.a.m.d. Când se ajunge la 10 de picior, se merge înapoi: 9 de picior și una de palme; 8 de picior și 2 de palme etc. Dacă un participant greșește, se ia de la început. Câștigă echipa care ajunge cel mai repede la sfârșit. Se recomandă ca jocul să se joace pe rând de către echipe sau în spații diferite

Concluzii