Rolul Comunicarii Verbale Si Nonverbale In Sustinerea Unei Lucrari Stiintifice Si Juridice

Comunicare

Rolul Comunicarii Verbale Si Nonverbale In Sustinerea Unei Lucrari Stiintifice Si Juridice

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere. Metodologia juridică. Realizarea unei lucrări științifice

Capitolul 1. Documentarea în scopul realizării lucrărilor cu caracter științific/juridic

Documentarea în bibliotecă

Documentarea prin intermediul internetului

Capitolul 2. Modalități de organizare și redactare a lucrărilor cu caracter științific

2.1 Alegerea temei în realizarea unei teme științifice

2.2 Planul unei lucrări științifice

2.3 Organizarea lucrării. Structura. Părțile lucrării propriu-zise

2.4 Concluziile. Partea finală a lucrării

Capitolul 3. Particularități de natură lingvistică

3.1 Bibliografia

3.2 Notele explicative

3.3 Abrevierile

3.4 Siglele

Capitolul 4. Rolul comunicării verbale și nonverbale în susținerea unei lucrări științifice/juridice

4.1 Pregătirea prezentării

4.2 Cadrul prezentării

4.3 Organizarea prezentării

4.4 Structura prezentării

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Metodologia juridică

Erich Schwinge, un reputat jurist de origine germană, spunea în 1930 că „Știința juridică actuală stă sub semnul luptei pentru metodă”. Zece ani mai târziu, în 1940, Wilhelm Sauer, avocat, criminolog și conațional al domnului Schwinge, reitera ce alți autori menționaseră înaintea lui și, anume: „Nu se poate crește nimic în știința dreptului, fără o preocupare de metodă de bază (…), metodele juridice nu au fost apucate de acolo de unde trebuie”. Compusă din vocile mai multor specialiști în Drept, dintre care R. Von Ihering, R.Stammler și M. Manolescu, s-a născut ideea necesității unei noi științe a dreptului, cea a metodelor utilizate în drept, care să fie înțeleasă ca disciplină autonomă și să se preocupe de însăși definiția dreptului.

Apariția metodologiei juridice este în strânsă legătură cu metodologia generală, ca știință ce studiază metode și cu statut de metodologie a unei științe particulare – cea juridică. Metodologia implică principiile care orientează cunoașterea științifică, operațiile, procedeele și tehnicile acestei cunoașteri. Putem astfel spune că „metodologia juridică reprezintă acea știință care se referă la principiile cunoașterii științifice a dreptului ca fenomen social, la operațiile, procedeele și tehnicile acestei cunoașteri.”

Ca știință socială, metodologia se află în continuu proces de consolidare, dar și de transformare, profesorul Gheorghe Boboș semnalând faptul că, în etapa actuală de dezvoltare, asistăm la două tendințe ale științelor juridice: „pe de o parte, de diversificare – de particularizare, iar, pe de altă parte, un proces ce se desfășoară mai ales pe plan metodologic și care constă în egalizarea nivelului dezvoltării, a exactității metodelor folosite în științele juridice.” (Boboș, Gh., 1996, p. 17 – 18).

Realizarea unei lucrări științifice

Prin definiție, o lucrare este un studiu, o scriere, o operă artistică sau științifică asupra unui anumit subiect. Există mai multe tipuri de lucrări științifice redactate în forma finală, dintre care amintim:

Articolul original (publicat în reviste de specialitate);

Articolul didactic (publicat în reviste de specialitate);

Studiul de specialitate (publicat în reviste de specialitate);

Revista de specialitate (publicație de articole științifice de specialitate);

Revista de popularizare (publicație de articole de popularizare a informațiilor și cercetărilor științifice);

Proceedings (publicație de articole științifice prezentate la o Conferință);

Cartea/Monografia (publicație prin expunerea unor teme din punct de vedere teoretic și practic);

Teza de doctorat (lucrare științifică ce expune rezultatele unor cercetări într-o anumită temă pentru obținerea titlului științific de Dr.);

Teza de disertație (lucrare științifică ce expune un studiu de specialitate într-o anumită temă pentru obținerea titlului științific de M. Sc., master);

Lucrarea de licență (lucrare științifică ce expune un studiu de specialitate într-o anumită temă pentru obținerea diplomei de licență).

Realizarea unei lucrări științifice este un proces intelectual complex ce presupune informarea și documentarea pe tema propusă, redactarea lucrării și realizarea aparatului critic urmată de comunicarea rezultatelor în forme specifice.

Putem considera ca fiind lucrări științifice sau care corespund unor asemenea exigențe, diverse documente pe o rază ce se întinde de la simple referate tematice ale studenților până la tratate de specialitate elaborate de colective academice, precum: referate și rapoarte tematice, lucrări de licență, dizertații, teze de doctorat, articole, studii, comunicări științifice, lucrările conferințelor sau congreselor, publicații seriale de specialitate, monografii, tratate, dicționare, enciclopedii, rapoarte de cercetare și altele.

După obiectivul urmărit, lucrările științifice se pot clasifica în: articole originale, editoriale, cazuri clinice, scrisori către redacțiile unor reviste, articole de trecere în revistă (general review/survey), actualități (update), recenzii – analiza comentată (review) și articolele didactice.

După tipul publicației, lucrările științifice se împart în reviste (periodice), volume de conferință/congres/simpozion (Proceedings of…) și volume prezentând colecții de articole pe un anumit domeniu.

De asemenea, lucrările științifice pot fi lucrări teoretice sau prezentări ale unor cercetări aplicative sau îmbinări de cercetări teoretice și cercetări aplicative; în acest sens, lucrările științifice pot avea un singur autor sau mai mulți, realizarea acestora trebuind să aibă în vedere specificitatea fiecăruia.

În continuare voi analiza etapele care formează procesul de elaborare a unei lucrări științifice.

Capitolul 1. Documentarea în scopul realizării lucrărilor cu caracter științific/juridic

Documentarea pentru partea teoretică și metodologică a unei lucrări cu caracter științific/juridic presupune consultarea literaturii de specialitate referitoare la subiectul abordat în lucrare de către autor. În această etapă se urmăresc diverse aspecte cu privire la dezvoltarea de strategii informative coerente și eficiente, aceasta presupunând o cunoaștere în aprofunzime a tipologiei documentare, a naturii, formatului și structurii actelor ce vor servi ca surse de informare, a regulilor de indexare și catalogare.

În vederea elaborării lucrării, pot fi folosite ca surse de documentare acte tipărite sub forma documentelor originale sau a fotocopiilor, înregistrări din baze de date bibliografice sau înregistrări din bazele de date de tip full-text accesibile atât în mediul online, cât și în cel offline, documente în format PDF, mesaje preluate din listele de discuții prin intermediul e-mail-ului, fișiere realizate prin efort propriu sau primite/preluate din diverse rețele, adrese de internet instituționale sau chiar personale sau alte resurse informaționale ce pot fi regăsite pe internet.

Astăzi, sursele de informare electronice au început să fie preferate de către autori în vederea realizării temelor de cercetare întrucât acestea furnizează, în majoritatea cazurilor, informații actualizate din domeniu, chiar publicații sau rezumate ale unor studii ce încă nu au fost publicate. De asemenea, internetul facilitează constituirea de „comunități virtuale” sau forumuri ale specialiștilor permițând astfel comunicarea prin intermediul poștei electronice cu alte persoane interesate de subiectul ce urmează a fi abordat în lucrarea de specialitate și care fac posibilă participarea la seminarii și conferințe.

Redactarea textului unei lucrări cu caracter cu caracter științific/juridic este un proces complex ce presupune parcurgerea mai multor etape, cea mai importantă putând fi considerată, discutabil, însăși documentarea. Datorită multitudinii de instituții juridice existente în diferitele ramuri de drept, documentarea în activitatea juridică se impune a avea caracter continuu împreună cu o cercetare riguroasă a legislației naționale și europene.

Putem asuma faptul că reușita realizării unei lucrări științifice de calitate ridicată este condiționată într-o foarte bună măsură de activitatea preliminară care este documentarea.

În acțiunea de informare sunt deseori folosite așa numitele izvoare scrise, precum dicționarele, enciclopediile sau marile lucrări de referință în domeniul de interes, însă toate ideile, observațiile făcute și punctele de vedere extrase trebuie consemnate pe fișe, cel mai indicat fiind să le clasificăm pe probleme pentru a le utiliza și cu alte ocazii. Dintre tipurile regăsite în literatura de specialitate, voi proceda la analizarea fișelor bibliografice și a fișelor de extras.

Fișa bibliografică este un instrument de lucru intelectual care permite consemnarea și înregistrarea lecturilor și se alcătuiește pentru fiecare volum sau articol cercetat și trebuie să cuprindă următoarele informații: numele și prenumele autorului, titlul cărții, denumirea editurii, locul apariției, anul apariției și numărul de pagini. În cazul în care ne referim la o fișă pentru un articol dintr-o publicație periodică, aceasta trebuie să conțină: numele și prenumele autorului, titlul articolului, numele periodicului, anul apariției acestuia și, între virgule, anul calendaristic, numărul publicației, numărul paginii de la care începe, precum și cel al paginii la care se încheie articolul respectiv.

În fișele bibliografice, întâi se va trece numele autorului urmat de prenumele acestuia spre deosebire de notele de subsol unde situația este inversă, însă și într-un caz, și în celălalt sunt interzise cu desăvârșire prescurtările sau sublinierile personale. Titlul lucrării sau al volumului se va scrie cu italic, iar numele periodicului va fi încadrat între ghilimele. Nu vor fi scoase în evidență subtitlul sau informațiile de pe lângă titlu.

Fișa bibliografică a unui volum va fi alcătuită pe baza foii de titlu și nu a coperții, iar dacă data sau locul de apariție a cărții nu sunt menționate în titlu, ci în altă parte a cărții, acestea vor fi încadrate între paranteze drepte. În situațiile rare în care elementele anterior menționate nu figurează deloc în volum, în fișa bibliografică se va scrie f.a. ( – fără ani) sau s.l. ( – sine loco), când nu se cunoaște locul apariției.

Exemplu de fișă bibliografică:

Sandu, Dumitru, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie., Editura Polirom, Iași, 2005, p. 19

Fișa de extras se folosește și în cazul izvoarelor pentru documentare, cronici, manuscrise, documente de arhivă și conține idei extrase din diferite lucrări. Aceasta poate fi alcătuită în mai multe feluri:

Idei și argumente întâlnite într-o anumită lucrare și notate lapidar (laconic, scurt, concis);

Idei și argumente însoțite de evaluări personale pe marginea acestora;

Idei și argumente consolidate prin citate și însoțite de idei proprii;

Citate, însoțite de păreri personale în legătură cu acestea.

În subsolul fișei este necesară notarea volumului sau a articolului din care s-au extras ideile respective, precum și numele și prenumele autorului, editura, localitatea, anul și pagina conform modelului fișei bibliografice. De reținu faptul că, indiferent de context, citatele reproduse exact vor fi încadrate între ghilimele.

Întocmirea fișelor nu reprezintă o condiționare sine qua non, de ordin imperativ, ci o etapă pregătitoare în realizarea unor lucrări cu caracter științific și nu numai. În general, fișele pot fi utilizate în două moduri:

intercalând citatele extrase, în propria lucrare, ca argument în susținerea unor idei sau comentarii;

preluând idei sau afirmațiile strict ale unui autor specific.

Plagiatul este definit conform DEX-ului ca însușirea integrală sau parțială a unei opere artistice sau științifice a altcuiva și prezentată drept creație personală. Astăzi, datorită utilizării masive a redactării computerizate și a tehnologiilor online pentru stocare, prezentare și căutare, autorii de lucrări științifice/juridice tind să abuzeze de tehnica „copy-paste” (copiază din sursă – atașează în lucrarea proprie), acest lucru ducând, voaptul că, indiferent de context, citatele reproduse exact vor fi încadrate între ghilimele.

Întocmirea fișelor nu reprezintă o condiționare sine qua non, de ordin imperativ, ci o etapă pregătitoare în realizarea unor lucrări cu caracter științific și nu numai. În general, fișele pot fi utilizate în două moduri:

intercalând citatele extrase, în propria lucrare, ca argument în susținerea unor idei sau comentarii;

preluând idei sau afirmațiile strict ale unui autor specific.

Plagiatul este definit conform DEX-ului ca însușirea integrală sau parțială a unei opere artistice sau științifice a altcuiva și prezentată drept creație personală. Astăzi, datorită utilizării masive a redactării computerizate și a tehnologiilor online pentru stocare, prezentare și căutare, autorii de lucrări științifice/juridice tind să abuzeze de tehnica „copy-paste” (copiază din sursă – atașează în lucrarea proprie), acest lucru ducând, voluntar sau involuntar la ceea ce se numește plagiat. Constituie cazuri de plagiat următoarele:

preluarea unui text aparținând altui autor, indiferent de suportulutilizat pentru publicare (cărți, periodice, website-uri), fără a utiliza ghilimelele sau trimiterile bibliografice;

prezentarea unui citat dintr-un text aparținând altui autor ca parafrază fără utilizarea ghilimelelor sau trimiterilor bibliografice;

preluarea unui text fără referințe clare, cu modificarea topicii, a unor expresii din cadrul său și/sau inversarea unor paragrafe, capitole;

compilația de fragmente din resurse multiple fără trimiteri explicite la surse;

utilizarea excesivă a surselor externe în defavoarea propriului aport.

În vederea evitării plagiatului, este imperativ ca toate citatele folosite să fie încadrate între ghilimele, iar autorul lucrării să indice sursele din care acestea au fost extrase. Trimiterile la alte lucrări sau surse trebuie să cuprindă: prenumele și numele autorului, titlul lucrării, editura, localitatea unde a fost publicată, anul apariției și pagina sau paginile unde se regăsește paragraful citat sau ideea respectivă. În situația în care trimiterea se face către o publicație periodică, aceasta trebuie să includă: prenumele și numele autorului, titlul studiului, numele publicației periodice între ghilimele, anul apariției, anul calendaristic corespunzător, numărul periodicului, seria și pagina. Trimiterile de la subsol permit utilizarea anumitor abrevieri sau formulări standard, precum:

v./vezi/a se vedea – trimitere bibliografică ce indică lucrarea din care au fost extrase idei sau puncte de vedere;

cf. (din latinescul confer – compară) – trimitere la o lucrare în care sunt expuse idei diferite total sau parțial față de cel al autorului lucrării în cauză;

op. cit. (opus citatum – opera citată) – se folosește atunci când opera unui autor, tratatul sau articolul a mai fost citat în lucrarea proprie în mod complet; indicațiile bibliografice complete se fac o singură dată, ulterior folosindu-se construcția prenumele și numele autorului, op. cit. și pagina aferentă;

loc. cit. (loco citato – în locul citat) – se folosește pentru a substitui datele de apariție sau pentru trimiterea la un articol publicat într-un periodic;

id. sau idem (același autor);

ibid. sau ibidem (aceeași operă, în același loc);

apud. – se folosește în cazul citării unui autor, deși acesta nu a fost studiat în mod direct, ideea preluată sau citatul extras regăsindu-se în lucrarea unui alt autor.

De remarcat este faptul că dacă în aceeași lucrare s-au făcut trimiteri către mai multe opere ale aceluiași autor, formulele anterior precizate nu pot fi folosite sub aceeași formă, deoarece s-ar produce confuzii, astfel că ulterior primei trimiteri complete, se va nota doar numele autorului, titlul lucrării, de cele mai multe ori prescurtat, și pagina.

Orice tip de documentare presupune o motivație și niște obiective, după cum urmează:

informarea orientată spre pregătirea profesională, implicând aprofundarea unor subiecte și dezvoltarea capacității de lucru individual;

informarea orientată pe activitatea de cercetare, presupunând:

cunoștințe asupra realizărilor existente la momentul respectiv și a preocupărilor similare în domeniu;

compararea rezultatelor obținute de alți cercetători cu propriile rezultate.

Activitățile desfășurate în acest sens sunt:

consultarea unor cărți sau capitole din cărți în vederea dobândirii unei priviri de ansamblu asupra subiectului propus;

consultarea în diverse publicații periode a multiple tipuri de articole;

accesarea unor adrese de internet de specialitate.

Volumul foarte mare de informații disponibile nu este întotdeauna în avantajul autorului de lucrare, alături de barierea lingvistică dovedindu-se o piedică, din punct de vedere practic, în parcurgerea tuturor documentelor disponibile. Se impune astfel realizarea unei selecții bazată pe anumite principii de întâietate, cum ar fi primele 10 reviste cunoscute de drept din țară.

1.1 Documentarea în bibliotecă

Poate cea mai la îndemână și, cu siguranță, cea mai eficientă formă de documentare o reprezintă documentarea în biblioteca clasică unde pot fi identificate cele mai importante surse pentru subiectul ce urmează a fi tratat. În acest sens există biblioteci specializate, pe domenii, precum bibliotecile de drept, cele de filosofie sau istorie etc., dar și biblioteci precum Biblioteca Centrală Universitară sau Biblioteca Academiei Române unde poate fi găsită o gamă variată de lucrări din cele mai diverse domenii.

Pentru identificarea informațiilor în bibliotecile clasie trebuie cunoscută structura cataloagelor și indexurilor, cunoscând faptul că acestea asigură prelucrarea publicațiilor în vederea sistematizării, stocării și facilitării procesului de căutare. Majoritatea bibliotecilor, însă, beneficiază de un sistem online de identificare ce poate fi accesat din confortul propriei locuințe, ușurând considerabil acest proces și oferind informații referitoare la disponibilitatea lucrărilor necesare, precum și posibilitatea de a fi împrumutate acasă.

După tipul de informație oferită, există mai multe feluri de surse de documentare în biblioteci:

documente primare – conțin ideile sub formă de documente periodice sau neperiodice (ex.: legislație, jurisprudență);

documente secundare – pot fi periodice sau neperiodice și rezultă din prelucrări ale documentelor primare (ex.: reviste, referate, sinteze, ghiduri bibliografice);

documente terțiare – periodice, dar cu precădere neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor secundare (ex.: bibliografii, culegeri de traduceri, sinteze de referate, microformate etc.)

Documentele secundare și terțiare sunt pregătite de personalul bibliotecilor și sunt, în special, folosite pentru a facilita accesul la documentele primare, al căror studiu este cel care asigură pe deplin succesul procesului de documentare. „Orice documentare care se limitează la documentele secundare și terțiare rămâne o pseudodocumentare” (Deaconu, S., 2010, p. 45).

Fondul de carte al unei biblioteci trebuie să cuprindă: manuale/cursuri, tratate, monografii, atlase, albume, lucrări cu caracter biografic și/sau istoric, teze de doctorat, rapoarte de cercetare internă, dicționare, enciclopedii etc. Auxiliară acestui fond de carte trebuie să fie și o vastă arhivă de publicații periodice cu caracter, general, de specialitate sau de supraspecialitate. Există o paletă largă de publicații ce se adresează autorilor aflați în diferite stadii ale studiilor sau formării profesionale, precum studenți, doctoranzi, specialiști etc. Amintim astfel:

manualele – au un puternic accent didactic și prezintă informații clasice de actualitate, fără referiri la problematica cercetării în domeniu;

tratatele – prezintă informații detaliate, incluse fiind noțiunile și conceptele de dată recentă, cu trimiteri către aspectele esențiale ale cercetării în domeniu;

monografiile – lucrări erudite, foarte documentate concentrate pe aspectul cercetării și care sintetizează informațiile existente prin prisma experiențelor personale din aria științifică abordată ale autorilor;

dicționarele cu specific juridic – reprezintă veritabile instrumente de actualizare a vocabularului specific domeniului.

Dintre dicționarele cele mai importante ale domeniului juridic ce pot servi ca surse de documentare, amintim:

Dicționar de drept constituțional și administrativ – Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978;

Dicționar de drept internațional public – Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982;

Dicționar de drept internațional al afacerilor – Ed. Lumina Lex, București, 1996;

Dicționar politic: instituțiile democrației și cultura civică – Ed. Șansa, București, 1996;

Dicționar de drept privat – Ed. Mondan 94, București, 1997;

Dicționar de dreptul muncii – Ed. Lumina Lex, București, 1997;

Dicționar de drept civil – Ed. Lumina Lex, București, 1997;

Dicționar de protecția mediului – Ed. Lumina Lex, București, 1997;

Dicționar explicativ și practic de drept penal și procesual penal – Ed. Național, București, 1997;

Dicționar de expresii juridice latine – Ed. C. H. Beck, București, 2007;

Dicționar juridic român-francez, francez-român, Ed. C. H. Beck, București, 2008;

și altele.

Documentarea în biblioteci se realizează pe etape cu ajutorul unor instrumente specifice. Astfel:

etapa de informare presupune documentarea prin consultarea cataloagelor alfabetice și pe materii;

etapa de culegere a surselor – documentarea se face prin fișare bobliografică;

în etapa studierii surselor, documentarea se realizează prin parcurgerea rapidă și globală a fiecărei surse culeasă, presupunând examinarea cuprinsului, a prefaței și postfaței, a bibliografiei, a activității autorului, a editurii care o publică, a metodei folosite pentru analiză, a mesajului și contribuției personale a autorului față de alte surse, a grupării după criterii de importanță a tuturor surselor.

În sprijinul autorului de lucrare cu caracter științific/juridic, bibliotecile vin fiecare cu un catalog al bibliotecii. Cataloagele bibliotecilor se clasifică în cataloage alfabetice pe subiecte și cataloage alfabetice pe autori.

Catalogul alfabetic pe subiecte oferte informații variate din mai multe ramuri ale dreptului, precum: dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul constituțional etc. Aceste ramuri sunt, la rândul lor, compuse din alte subramuri, având ca obiect diverse teme. Astfel, la drept civil, pentru partea de executare silită se va căuta la capitolul astfel denumit, aplicându-se aceeași regulă pentru subiectul „Parlament” din cadrul dreptului constituțional.

Catalogul alfabetic pe autori prezintă o utilitate mai mare autorilor care știu deja ceea ce vor să caute. În comparație cu catalogul alfabetic pe subiecte, cel pe autori este mult mai sigur datorită lipsei de subiectivitate a bibliotecarului în procesul de întocmire al acestuia. Un alt argument în favoarea acestui catalog îl constituie tendința generală a autorilor de a se specializa pe un anumit domeniu, cunoașterea unei opere a unui autor facilitând identificarea altora pe teme similare scrise de el.

Fără îndoială, cel mai mare avantaj al documentării în cadrul bibliotecilor clasice îl reprezintă posibilitatea indentificării și studierii unor lucrări vechi și foarte vechi, dar cu o relevanță ridicată care se regăsesc doar în acest spațiu, ele nefiind puse la dispoziția practicienilor domeniului juridic prin intermediul spațiului online despre care vom vorbi în cele ce urmează.

1.2 Documentarea prin intermediul internetului

Trăim într-un secol supranumit „secolul informației”, marcat de revoluția informațională și evoluția IT-ului care inevitabil a dus la o creștere a dinamicii spațiului social și, astfel, la o dezvoltare a tehnicii în domeniul surselor de documentare. Există și sunt disponibile la scară largă baze de date electronice ce adresează diverse teme în care putem regăsi nu doar frânturi sau rezumate ale unei lucrări, ci textul în întregime al acestuia. Chiar în domeniul jurisprudenței, prin intermediul unor programe informatice, putem identifica o gamă largă de informații, prin introducerea unor „cuvinte-cheie” sau „keywords” care să fie cuprinse în textul unei anumite spețe practice.

La nivel european, în materie legislativă, Recomandarea nr. R (95) a Consiliului Europei, adoptată la data de 11 septembrie 1995, prevede existența unui sistem automatizat care să fie alimentat cu regularitate cu hotărâri recente ale jurisdicțiilor în timp rezonabil în vederea consultării acestora de către publicul doritor.

Printr-o propunere de Rezoluție a Comisiei de afaceri juridice a Parlamentului European, au fost invitate toate statele să facă tot posibilul ca procesul de simplificare a legislației și de ameliorare a reglementărilor normative „să nu fie compromis la nivel național prin norme interne sau prin obstacole de natură tehnică”.

Noțiunea de informare juridică a căpătat un caracter atât de complex, încât mai presus de necesitatea unui program informațional de performanță ridică, este nevoie de posibilitatea parcurgerii transversale și foarte rapide a volumului uriaș de documente, astfel încât informațiile necesare să fie găsite, structurate și grupate inteligent în toate domeniile juridice cumulate.

Astăzi, atât la nivel național, cât și la nivel european, se regăsește o varietate de programe legislative online care permit oricărui doritor să obțină informația juridică de care are nevoie într-un timp foarte scurt. La nivel național, amintim următoarele programe:

LEGALIS (www.legalis.ro)

Conform propriei descrieri, Legalis este singura bibliotecă juridico-economică online care reunește în aceeași aplicație legislația completă a României, jurisprudență și doctrina consacrată a editurii C. H. Beck. Aplicația poate fi utilizată atât de specialiști ai domeniului juridic sau financiar, precum și de către economiști și manageri de firme care doresc să fie la zi și corect informați despre noutățile legislative românești. Accesul este facil și rapid la întreaga legislație a României după anul 1989 comentată de specialiști renumiți, fără a face abstracție de actele normative de la 1895, până în 1989.

JURINDEX (www.jurindex.ro)

Website-ul www.jurindex.ro este proprietate personală a domnului avocat Adrian Toni Neacșu, și proiect național de indexare a jurisprudenței instanțelor. Aplicația presupune publicare în întregime în format electronic a hotărârilor judecătorești pronunțate de curțile de apel, tribunalele și judecătoriile din România, protejând datele cu caracter personal, pe măsura apariției lor.

Jurindex reprezintă o platformă proiectată în ideea facilitării accesului gratuit și liber al profesioniștilor și publicului larg la jurisprudența instanțelor judecătorești în scopul folosirii informațiilor pentru documentarea acțiunilor și cererilor în justiție. Nu numai atât, dar însăși judecătorii beneficiază de un instrument foarte util de documentare în vederea identificării și accesului la orice hotărâre judecătorească pronunțată de către instanțele din România, incluzând argumentele de fapt și de drept ale acestora. Autorilor de literatură juridică și studenților facultăților de drept li se acordă acces gratuit la baza de date publică de jurisprudență.

LEXEXPERT (www.lexexpert.ro/lexexpert.htm)

Programul LEXEXPERT reprezintă produsul fanion al Companiei de Informatică Neamț și a fost special conceput pentru a veni în sprijinul cadrelor de conducere și specialiștilor din domeniile juridic, economic, tehnic sau financiar. Datorită interfeței foarte prietenoase, aplicația este ușor de manevrat și înțeles, iar prin intermediul sistemului HELP, utilizatorul îi sunt permanent oferite informații suplimentare în orice etapă a consultării produsului. Spre deosebire de celelalte aplicații, LEXEXPERT oferă posibilitatea utilizatorului de a crea documente, cu ajutorul editorului inclus, care să conțină text propriu și paragrafe preluate din actele ce formează baza de date a software-ului.

INDACO (www.indaco.ro)

Produsele și serviciile incluse în oferta Indaco Systems reprezintă instrumente de lucru complexe care se adresează în primul rând specialiștilor din domeniul juridic, atât companiilor private, cât și instituțiilor din sectorul public și cuprind informații legislative complete, precum și o colecție de Directive, Recomandări, Regulamente și alte acte emise la nivelul Uniunii Europene, de altfel foarte utile practicienilor dreptului, cât și studenților la drept.

SINTACT (www.wolterskluwer.ro, fostul www.sintact.ro)

Sintact este o platformă de informare juridică offline concepută special pentru activitățile de documentare și studiu ale legislației, jurisprudenței și doctrinei. Fucționalitățile complexe ale acestei platforme permit obținerea rapidă și eficientă de informații complete de maximă relevanță de către avocați, magistrați, notari economiști sau alți profesioniști din domeniile juridic și economic.

EUR-Lex (www.eur-lex.europa.eu)

Platforma Eur-Lex reprezintă cel mai facil acces la Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, legislația europeană, jurisprudența Uniunii Europene, precum și la actele pregătitoare, acordurile internaționale și alte documentele cu caracter public. Baza de date a platformei este actualizată zilnic și conține peste 3 milioane de texte, unele datând chiar din anul 1951 și clasificate după referințe și date de publicare, cuvinte cheie etc. Website-ul Eur-lex este disponibil în cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, iar accesul la documentele enunțate anterior este gratuit pentru orice persoană interesată.

Alte surse relevante de documentare sunt: www.curia.europa.eu unde poate fi accesată întreaga jurisprudență a Curții de Justiție a Comunităților Europene și www.westlaw.com care oferă o o serie de informații privind jurisprudența unor instanțe naționale sau internaționale, precum și doctrina juridică națională și internațională.

Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijată poate cea mai sigură sursă de documentare privind legislația altor state, și anume varianta electronică a Monitoarelor Oficiale, care oferă cele mai complete și rapide informații asupra legislațiilor, singurul impediment fiind limba proprie a fiecărui stat ca limbă de utilizare pentru publicarea informațiilor din respectivele publicații.

Spre deosebire de documentarea clasică în bibliotecă, documentarea cu ajutorul internetului implică cunoștințe minime de utilizare a unui calculator și simplifică considerabil munca de căutare și obținere a informațiilor. Însă de reținut este faptul că ambele forme de documentare reprezintă decât instrumente menite a veni în sprijinul autorilor de lucrări cu character științific/juridic pentru o informare corectă și rapidă.

Capitolul 2. Modalități de organizare și redactare a lucrărilor cu caracter științific

Potrivit Ștefan Deaconu în lucrarea sa, „Metodologie juridică. Curs practic pentru studenți”, pentru pregătirea unei lucrări cu caracter științific este necesară parcurgerea următoarelor etape:

Stabilirea temei de comun acord cu profesorul coordonator al lucrării;

Stabilirea unui plan al lucrării;

Stabilirea unei bibliografii;

Înțelegerea și aprofundarea bibliografiei;

Asimilarea anumitor noțiuni, discuții, argumente, poziții doctrinare, opinii etc.;

Sistematizarea informației acumulate;

Analizarea informației dintr-o perspectivă critică prin formularea unor concluzii personale;

Sintetizarea ideilor rezultate într-o structură unitară și coerentă a lucrării;

Prezentarea într-o formă clară și cât mai precisă posibilă a rezultatului obținut în urma procesului intelectual.

O precizare necesară trebuie făcută, și anume că procesul de redactare a unei lucrări științifice nu implică reproducerea materialelor altor autori, iar prezentarea respectivei lucrări nu presupune recitarea pe un ton monoton a unui rezumat făcut în seara dinaintea susținerii. Lucrarea științifică trebuie să fie rezultatul unui efort intelectual de căutare a unor răspunsuri la întrebări pe care fiecare și le pune, atât autorul, cât și publicul căruia i se adresează.

2.1 Alegerea temei în realizarea unei lucrări științifice

În general, se recomandă alegerea unor teme în vederea realizării unei lucrări care să caracterizeze preocupările autorului în domeniul cercetării științifice sau juridice sau a cunoștințelor acumulate în perioada parcurgerii specializării. Este bine ca această alegere să fie făcută pe baza aprofundării unor cunoștințe sau aspecte din cadrul unei anumite discipline, care să se plieze cât mai exact pe acumularea de date și rezultate cunoscute a autorului și la care să aibă o contribuiție proprie. Nu în ultimul rând, atracția autorului către domeniul pe care dorește să-l abordeze ar trebui să fie un element definitoriu în alegerea temei întrucât „alegând o temă care ne interesează deopotrivă pe noi și pe cititori, vom scrie interesant, sincer, cu entuziasm” (Șerbănescu, A., 2002, p. 22)

Planificarea unui text presupune recurgerea la o serie de tehnici și strategii sistematice pentru a identifica un subiect interesant, pentru a îl înțelege și pentru a descoperi idei originale care să evidențieze personalitatea autorului, pentru a ordona aceste idei și a le da o formă care să aibă efectul dorit asupra cititorului.

Bineînțeles, alegerea unei teme pentru un referat este un proces relativ diferit față de alegerea unei teme pentru o lucrare de licență. Pentru un referat, tema se va alege, de obicei, dintr-o plajă de teme propuse spre dezbatere de către profesorul titular în cadrul unui curs, în timp ce tema pentru o lucrare de licență, cu acordul profesorului coordonator, poate fi aleasă chiar de student. Tema lucrării de licență se alege cu o deosebită grijă și responsabilitate întrucât această lucrare reprezintă actul final al studiilor universitare de lungă durată ale unui student și constituie condiție obligatorie în vederea atestării efecutării studiilor de către absolvent.

Înainte de a se alege tema pentru o lucrare de licență, autorul, în cazul de față, studentul, trebuie să consulte mai întâi bibliografia disponibilă în domeniul de interes.

Dintre criteriile care stau la baza acestei alegeri, enumăr:

activitatea viitoare a studentului;

aptitudini personale de cercetare, analiză, prezentare etc., precum abilitățile de sinteză, de clasificare, de imaginație etc.;

posibilitățile de documentare;

disciplina preferată din timpul studiilor.

2.2 Planul unei lucrări științifice

În elaborarea planului unei lucrări științifice trebuie avut în vedere faptul că fiecare text scris trebuie să exprime, într-o măsură mai mare sau mai mică, o atitudine personală în legătură cu tema aleasă. Ulterior alegerii subiectului lucrării științifice, autorul trebuie să țină cont de accentuarea aspectelor relevante și ordonarea ideilor în mod adecvat în vederea încadrării în limitele lucrării. La fel de importantă este și încadrarea în pagină, titlul lucrării, urmat de un rezumat al acesteia, de structurarea pe paragrafe a conținutului, de formularea concluziilor și de bibliografie.

Una dintre cele mai importante etape în redactarea unei lucrări cu caracter științific/juridic o reprezintă întocmirea planului pe baza căruia se va lucra în continuare. Prin plan de lucrare se înțelege „lista, în ordine cronologică (dar pe o bază logică) a problematicii care va fi tratată în lucrare.

Planul lucrării va cuprinde titlul capitolelor și al secțiunilor acesta și se recomandă întocmirea acestuia doar după consultarea câtorva surse bibliografice.

Principiile care pot sta la baza întocmirii planului unei lucrări științifice/juridice sunt:

planul trebuie să urmeze tema pentru care s-a optat și să demonstreze actualitatea și noutatea materialului prezentat;

planul trebuie să structureze materialul ales, astfel încât fiecare capitul să corespundă exigențelor unei lucrări științifice;

paragrafele și capitolele din planul lucrării trebuie să fie logice și șă evidențieze obiectivul ales;

planul trebuie să conțină o parte introductivă care să prezinte obiectul general al lucrării, cadrul teoretic și metodologic în care va fi abordat subiectul lucrării, precum și cadrul empiric în care va fi realizată aplicația practică;

în lipsa unui capitol special care să sintetizeze concluziile și propunerile rezultate din lucrare, acestea trebuie neapărat prezentate în partea finală a lucrării

Structura generală a unui plan de lucrare trebuie, sau ar trebui, să conțină următoarele capitole și subcapitole:

Avertismentul sau Prefața.

Introducerea și elementele ei. Partea preliminară.

Scopul lucrării și sarcinile ei.

Baza de informații existentă (izvoare).

Stadiul cercetărilor și cunoștințelor în domeniul respectiv.

Metoda de lucru (metoda de cercetare, metoda de prezentare a lucrării).

Organizarea lucrării. Structura. Părțile lucrării propriu-zise

Expunerea datelor noi care reies din baza de informații noi a lucrării.

Tratarea bazei noi de informații din punctul de vedere al metodei adoptate conform scopului lucrării.

Demonstrarea valabilității tezelor vechi în raport cu datele noi; demonstrarea unor teze noi; compararea cu tezele vechi.

Înscrierea rezultatelor noi în mișcarea generală de idei care stăpânește în domeniu.

Concluzii. Partea finală

Modificările pe care le-a adus baza nouă de informații.

Valoarea datelor noi în raport cu cunoștințele vechi în structura domeniului respectiv.

Progresul științific pe care noile cercetări valorificate în lucrare îl aduc pe plan mondial/european/național/regional.

Cum se înscrie acest progres în evoluția generală a științei.

Anexele lucrării

Aparatul critic propriu-zis: trimiteri, referințe, note, citate, intercalări, marginalii.

Bibliografie: izvoare, dicționare, enciclopedii, lucrări generale, lucrări speciale, lucrări teoretice în domeniu, precum manualele și tratatele, lucrări de avantgardă.

Prescurtări bibliografice.

Indici explicați de nume de persoane, autori antici, moderni, subiecți etc., de locuri, speciali (terminologie specială).

Anexe documentare:

Documente (edite sau inedite) folosite ca argumente precedate de un opis;

Ilustrație folosită ca argument precedată de o listă.

Erata.

Anexe facultative

Textul de pe supracopertă.

Simboluri individuale (prescurtări, săgeți).

Culorile.

Caracterele literelor petit, cursiv, care se diferențiază de alte informații.

Marginaliile: informații plasate pe marginea textului (cu precădere la cele didactice) care rezumă anumite fragmente din textul paginii, acestea putând fi verbale (cuvinte cheie simbolice), bare verticale, litere, imagistice, desene sugestive.

Modele de planuri tip. Bibliografie.

Avertismentul sau prefața

Este recomandat ca înainte de abordarea subiectului într-o lucrare științifică, autorul sau autorii s-o prefațeze cu un cuvânt înainte sau o precuvântare. Rolul prefaței este de a prezenta informații relevante despre conținutul lucrării și are rolul de a motiva lectura sau studiul acesteia. Într-o prefață trebuie subliniate următoarele aspecte:

motivele care au dus la publicarea sau republicarea lucrării;

prin ce se deosebește repsectiva lucrare de alte lucrări care tratează aceleași subiecte sau din același domeniu;

ce completări se aduc datelor deja cunoscute;

ce aspecte deosebite au fost luate în considerare;

ce se poate spune despre structura lucrării.

Putem trage concluzia că prefața include, deci, și elemente personale legate de modul de pregătire a lucrării, scopul și semnificația gestului autorului, limitele, forma și greutățile elaborării etc.

O altă practică folosită de autori o reprezintă alegerea unui citat care să precede lucrarea, un motto sau texte preluate din mari învățați ai lumii. Acestea se vor așeza într-o pagină separată, încadrate în ghilimele, iar sub text va fi menționat cu exactitate locul de unde a fost preluat (întocmai ca o referință).

Introducerea și elementele lucrării. Partea preliminară.

Importanța introducerii într-o lucrare este dată de faptul că în cadrul acestui text, autorul își va enunța intențiile principale, caracteristicile fundamentale de conținut și metodologie. Introducerea evidențiază importanța subiectului, stadiul cunoștințelor cu aprecieri cantitative și calitative (istoriografia problemei), izvoarele și precizările legate de scop și este o caracteristică a cărților și lucrărilor mari, în cazul notelor, articolelor sau studiilor, spațiul pe care aceasta se întinde reducându-se considerabil sau lipsind cu desăvârșire.

Se mai obișnuiește de către autori să precede introducerea cu un sumar sau rezumat al lucrării, de cele mai multe ori scurt, de o pagină. Acesta trebuie să fie scurt și concis, cu precizie și claritate oferind cititorului imaginea unei priviri de ansamblu asupra operei chiar de la începutul și cuprinde:

împărțirile principale ale lucrării, reproduse exact ca în text;

numerele de pagini la care se află capitolele și părțile lor.

Sumarul se va întocmi numai după finalizarea lucrării științifice.

Scopul și sarcinile lucrării

Scopul lucrării se precizează în funcție de tipul acestei, de domeniul și cunoștințele din domeniu, urmând ca elementele scopului să fie argumentate, demonstrate și perfect expuse în concluzii.

De asemenea, autorul trebuie să precizeze cât mai precis posibil intențiile lucrăriile acesteuia, care pot fi:

completarea unor date cunoscute până la acea vreme și deja valabile;

corectarea unor date mai vechi, anacronice;

formularea unor linii noi de cercetare sau propunerea de forme noi de cercetare.

Baza de informații pe care se bazează lucrarea

Vor fi prezentate, per ansamblu, sursele de informare, genurile de documente utilizate, apoi făcându-se trimitere către sursele secundare, respectiv toate datele care permit identificarea tuturor surselor, fazelor, calității, volumului de documente. Vor fi evidențiate sursele de valoare excepțională care pot determina reconsiderarea interpretării unei probleme sau a mai multora. Se pot chiar aprecia, recunoaște sau critica contribuțiile unor persoane în colectarea documentelor utilizate.

Stadiul cercetărilor și cunoștințelor în domeniul respectiv

Stadiul în care s-a ajuns cu acumularea cunoștințelor trebuie stabilit teoretic la sfârșitul procesului de documentare, respectiv de fișare pentru a se știi cu precizie de unde se pornește și cu ce anume trebuie început. Astfel, putem stabili și izvoarele ce trebuiesc consultate, ce anume trebuie aprofundat, la ce rezultat s-a ajuns și ce poziție trebuie să adoptăm mai departe față de aceste rezultate.

După stabilirea teoretică a acestor principale idei, ele trebuie formulate în scris:

în primul rând, trebuie întocmit un istoric al problemei, al domeniului care se stabilește prin aranjarea cronologică a bibliografiei și comentarea evoluției ei;

modul în care au progresat cunoștințele din punct de vedere calitativ și cantitativ;

lupta de idei din domeniu;

apreciere personală cu caracter critic a stadiului în care se află cercetările și cunoștințele acumulate.

Această parte a lucrării este, în general, presărată cu referințe, note și trimiteri la lista lucrărilor din anexă sau la lucrările bibliografice ale domeniului științific sau juridic. Cea mai eficientă metodă de cunoaștere a stadiului o reprezintă consultarea succesivă a dicționarelor, enciclopediilor, manualelor, lucrărilor de sinteză, repertoriilor bibliografice. De asemenea, consultarea lucrărilor din periodice, care sunt lucruri de avantgardă, poate oferi raportul între faza curentă și perspectivă.

Metoda de lucru

Pentru început trebuie prezentat modul în care a fost abordată cercetarea, respectiv metoda de cercetare, prin una din următoarele alegeri:

se pornește de la o bază nouă identificată sau creată;

se reașează și se reexploatează o bază mai veche insuficient cercetată;

se pornește de la o idee personală bazată pe lectură și se identifică argumentele susținerii ei;

se pornește de la o ipoteză deja cunoscută și se lucrează în vederea demonstrării ei. Prin această alegere trebuie exprimată clar deosebirea între propria lucrare și cercetările anterioare și motivația pentru alegerea metodei respective de către autor;

se explică algoritmul alcătuirii propriei baze de informații.

Urmează expunerea metodei de prezentare care se poate face:

după un plan clasic – standard;

după un plan clasic – modificat după cerințele impuse de subiect.

se precizează limitele lucrării în sensul menționării dacă va fi abordat întreg domeniul, unul sau mai multe aspecte;

descrierea criteriilor care au stat la baza distribuirii materiri și împărțirii părților;

prezentarea subiectului se va face fie sincronic – pentru un singur subiect într-o singură etapă a dezvoltării lui, fie diacronic – pentru un fenomen sau un complex de fenomene.

prezentarea în funcție de particularitățile subiectului, de scopul lucrării, de tratarea globală sau parțială.

2.3 Organizarea lucrării. Structura. Părțile lucrării propriu-zise

Structura unei lucrări depinde într-o măsură foarte mare de tipul lucrării. Astfel, dacă lucrarea este de dimensiuni reduse (tip notă, discuție, articol sau studiu), atunci cuprinsul poate să nu se detașeze definitoriu de partea introductivă, care rămâne obligatorie, dar va fi mai retrasă, și chiar de partea concluzivă. El poate fi divizat într-o serie de părți în evoluție cronologică sau structurală.

Cuprinsul reprezintă partea de greutate a oricărei lucrări, indiferent dacă este cu caracter științific sau juridic, întrucât în cuprins, autorul desfășoară problematica cercetată într-o ordine tematică, cronologică sau mixtă. De asemenea, cuprinsul confirmă și dovedește actul de creație, ideile susținute conform scopului, și pune în valoare noutatea cercetării.

Cuprinsul trebuie să fie proporțional cu materialul documentar existent și este recomandat ca în cadrul acestuia să fie interpretate izvoarele, ce pot fi reproduse integral sau parțial, în legătură cu subiectul, în ordinea impusă de titlu, atunci când în anexe nu există un corpus de documente.

Tot în cuprins trebuiesc reflectate și tratate critic contribuțiile anterioare la rezolvarea subiectului, respectiv de unde s-a pornit, unde s-a ajuns până la data cercetării respective și efortul propriu.

În cadrul cuprinsului se folosesc referințele, notele, citatele și se introduc titlurile de capitole, de subcapitole, paragrafe, sublinieri. La alegere, se pot utiliza formulări precum s.n. (sublinierea noastră) sau n.n. (nota noastră).

Exemplu: subiect de lucrare de drept: Hotărârea judecătorească

Abrevieri

Introducere

Capitolul 1. Considerații generale privind hotărârea judecătorească

1.1. Noțiuni introductive

1.2. Părțile procesului civil

1.3. Clasificarea hotărârilor judecătorești

Capitolul 2. Conținutul hotărârilor judecătorești în dreptul procesual civil

2.1. Practicaua

2.2. Motivarea – considerentele hotărârii

2.3. Dispozitivul

Capitolul 3. Îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârilor judecătorești

3.1. Legalizarea hotărârii judecătorești

3.2. Aspecte procedurale

Capitolul 4. Despăgubiri și cheltuieli de judecată

Capitolul 5. Studiu de caz – Tribunalul Caraș-Severin. Universitate obligată la plata unor despăgubiri civile pentru organizarea examenului de licență în condiții nelegale

Concluzii

Bibliografie

În cursul redactării unui cuprins, pot apărea o serie de probleme tehnice a căror rezolvare este imperioasă foarte importantă:

Problema citatelor

Citarea altor autori este o practică foarte frecvent întânită în procesul de elaborare a unei lucrări juridice. În general, acestea sunt scurte, însă nu este exclusă nici utilizarea unor citate care să se întindă pe mai multe rânduri. Caracteristicile citatelor sunt:

Citatul trebuie să cuprindă cu exactitate textul original;

Citatul trebuie să fie precedat de numele autorului de la care este luat. De ex.: Septimiu Chelcea afirmă: „…”;

Citatul va fi întotdeauna încadrat între ghilimele;

După ghilimele care marchează încheierea citatului se pune numărul referinței;

Un citat obișnuit acoperă, de obicei, 4 – 5 rânduri de text, iar acesta se scrie de obicei la un rând în cadrul textului general al lucrării.

În lucrarea sa, „Cum se face o lucrare de licență”, Umberto Eco a elaborat un set de 10 reguli pentru citare:

Fragmentele obiect de analiză interpretativă sunt citate cu o rezonabilă amploare.

Textele din lectura critică sunt citate numai când ideile corelează, cofirmă o afirmație a autorului.

Citatul presupune ca ideea autorului citat să fie împărtșită; fragmentul să nu fie precedat sau urmat de expresii critice;

Pentru orice citat trebuie indicat limpede autorul și sursa tipărită sau manuscrisă;

Trimiterile la surse primare trebuie făcute la ediția critică sau la ediția adiacentă;

Atunci când se citează un autor străin, citatele trebuie să fie în limba originală, eventual traduse în paranteze sau prin intermediul notelor;

Trimiterea la autor și la operă trebuie să fie clară;

Atunci când un citat nu depășește două-trei rânduri, acesta poate fi inclus în text cuprins între ghilimele. Citatele mai mari este mai bine să fie puse cu un spațiu mai în interiorul paginii, caz în care nu mai sunt necesare ghilimelele.

Citatele trebuie să fie exacte. În primul rând, citatele trebuie transcrise așa cum sunt în text, în al doilea rând, nu trebuie eliminate părți din text fără a semnaliza acest lucru.

A cita este ca și cum ai depune mărturie într-un proces. Trebuie să fiți întotdeauna în măsură să demonstrați că sunteți credibili, de aceea referința trebuie să fie exactă (nu se citează fără a indica denumirea documentului și pagina) ca să poate fi controlată de oricine.

În cadrul lucrărilor juridice, citarea legislației se face prin prescurtarea actelor normative și va include titlul complet al actului normativ. Ex.: O.U.G. nr. 58/2005 pentru modificarea Legii nr. 301/2004 privind Codul penal.

De asemenea, când se citează un act normativ, se va menționa și referința pentru identificarea lui (Monitorul Oficial, Buletinul Oficial). Ex.: M. Of. al României, partea I, nr. … din 15 februarie 2006.

Când actul normativ este citat în text, în nota de subsol se va indica direct sursa în care poate fi găsit, fără a mai menționa publica în…. Însă atunci când actul normativ este citat direct în nota de subsol, referința pentru identificarea lui se va face imediat după titlui acestuia, încadrat între paranteze. Ex.:

O.U.G. nr. 58/2005 pentru modificarea Legii nr. 301/2004 privind Codul penal (M. Of. al României, partea I, nr. 552 din 28 iunie 2005).

Citarea jurisprudenței se va face cu referințe complete privind instanța, secția, după caz, numărul și anul hotărârii. Întotdeauna când se citează o speță se va indica și sursa din care a fost preluată, iar dacă speța, nu a mai fost publicată, acest lucru trebuie menționat. Ex.:

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. … din 1 iunie 2000, în Curierul Judiciar nr. …/2000;

C.C., decizia nr. …/2001 (M. Of. al României, partea I,
nr. … din 10 august 2002);

Jud. Iași, sentința penală nr. … din 10 iunie 2002, nepublicată.

Problema elipselor

Elipsa (întreruperea textului) se folosește atunci când se dorește omiterea unei părți dintr-un citat, parte care nu este relevantă în demonstrația autorului și care ar încărca inutil textul. Elipsa se semnalizează prin trei sau patru puncte așezate în șir, asemănător punctelor de suspensie, la nivelul de jos al rândului. De ex.: „Nu se poate crește nimic în știința dreptului, fără o preocupare de metodă de bază (…), metodele juridice nu au fost apucate de acolo de unde trebuie”.

Problema interpolării

Interpolarea este procedeul prin care se introduce, se intercalează într-un text cuvinte sau fraze care nu aparțin originalului, pentru a îl explica sau completa.

se face prin inserarea textului introdus în citat, încadrat între paranteze drepte;

în lipsa altei opțiuni, paranteze drepte pot fi desenate de mână;

când interpolarea este o realizare a autorului care face lucrarea, textul se va încadra între virgule, fără alte semne speciale;

în cazul în care interpolarea este o carență a autorului, se va face și trimiterea către acesta. Ex.: „Când Mikluho Maklai a sesizat caracterul prestat al comunităților [de notat că el a studiat triburile primitive din insulele Pacificului] și-a dat seama de adevărata lor situație politică”

Problema marcării unei erori

Eroarea se referă întotdeauna la corpul citatului și poate consta în oricare din greșelile de limbă, de informare sau de interpretare.

Marcarea în citat a erorii se va face prin cuvântul latin „sic” care înseamnă „astfel”. Cuvântul „sic” va fi așezat în text imediat după greșeala pe care o semnalizează și, de obicei, se încadrează între paranteze drepte.

Problema alinilatelor

Rolul alineatului este de a semnala cititorului trecerea la un alt paragraf și la o nouă microtemă din text. Alineatul reunește o serie de idei, ieșind în evidență ca o unitate independentă. Se va marca printr-un spațiu alb la început de rând. Se recomandă evitarea alineatorul mai lungi, dar și a celor prea scurte pentru a nu obliga cititorul să refacă singur microtema.

Evidențierile în text

Evidențierile reprezintă sublinieri în text sau reliefări grafice cu rolul de a atrage atenția cititorului asupra unei informații. Evidențierea va mări atenția cititorului asupra respectivului text și îi va stimula interesul și gândirea. În general sunt evidențiate lucrurile esențiale, care permit facilitează și examinarea mai rapidă a textului. Evidențierea se va face fie prin subliniere, fie prin scriere cu litere de alt caracter.

Colontitlurile sunt indicații auxiliare care se tipăresc fie deasupra, fie dedesubtul textului curent al fiecărei pagini de lucrare și care cuprind titlul lucrării sau al capitolului, numele autorului etc. Ele permit un contact rapid cu conținutul, structura și orientarea unei lucrări.

2.4 Concluziile. Partea finală a lucrării

Concluziile reprezintă partea cea mai restrânsă a lucrării juridice și rezultatul obținut la sfârșitul unor cercetări și constatările asupra propriei munci, oferind o viziune asupra tuturor elementelor care au contribuit la finalizarea lucrării.

Concluziile trebuie să reflecte următoarele aspecte:

scopul lucării;

cadrul complet sau incomplet al temei;

rezultatul cercetării în mod concis și clar;

ce aport au adus informațiile noi la fondul vechi de cunoștințe din puncte de vedere cantitativ;

dacă noile informații au adus un aport din punct de vedere cantitativ;

ce teze fundamentale au fost confirmate sau stabilite prin această lucrare;

perspectivele deschise de subiectul cercetat și dezbătut;

semnificația noilor informații dezvăluite în lucrare.

Concluziile trebuie să se diferențieze de rezumatul lucrării, prin ele autorul căutând să reflecte contribuția personală adusă prin cercetare și dezbatere, modul în care tezele și teoriile anterioare au fost confirmate sau infirmate.

Un capitol concluziv bun are următoarele caracteristici:

este clar, urmărește liniar evoluția temei de la o bază dată la rezultatul nou;

este complet, în sensul că acesta cuprinde tot ce s-a obținut, deschide perspective, dar semnalizează și eventualele probleme nerezolvate sau întrebări nerăspunse încă;

este concis;

sintetizează viziunea asupra subiectului sau temei.

Anexele lucrării

În eventualitatea existenței anexelor într-o lucrare științifică sau juridică, acestea se scriu la sfârșitul lucrării, una după alta, fiecare pe o foaie separată.

Aparatul critic propriu-zis constă în referințe, note, citate, intercalării sau marginalii.

Notele reprezintă indicații suplimentare sau precizări de mai multe tipuri care se utilizează în vederea efectuării unor comentarii ocazionale pentru nuanțarea sau amplificarea unui text din lucrare sau pentru exprimarea unei opinii personale a autorului. Prin folosirea notelor, putem degreva textul propriu-zis, păstrând astfel fluența expunerii. Notele pot cuprinde chiar și citate, fragmente din lucrări și izvoare sau bibliografie la o problemă nedezvoltată în cadrul textului. De obicei, locul notelor este la subsolul paginii (motiv pentru care, în ansamblu, denumirea lor este cea de „note de subsol”), alături de trimiteri, însă atunci când sunt folosite pentru a traduce un cuvânt sau a explica un termen, pot fi așezate și în text între paranteze.

Referințele se folosesc pentru a marca o idee deja publicată sau un citat aparținând unui alt autor sau pentru a nota elemente specifice. Ele pot cuprinde citate (fragmente din izvoare sau din diverse lucrări), bibliografie care nu a mai fost folosită în text.

Prima dată când menționăm o lucrare într-o referință, trebuie să o cităm în întregime, având ulterior posibilitatea de a cita prescurtat referințele ulterioare din același autor. Excepția intervine atunci când lucrarea a fost citată în întregime în cadrul capitolului bibliografic, caz în care putem prescurta chiar de la prima referință. Un asemenea procedeu este, de obicei, semnalat la metode de prezentare a lucrării.

Referințele (către alte lucrări) se scriu în aceeași maniferă ca și bibliografia, cu excepția faptului că prenumele autorului este așezat înainte numelui și poate fi prescurcat la prima inițială a acestuia. La sfârșitul referinței va fi menționată și pagina exactă din lucrare unde se poate regăsi informația.

În cazul unui număr mare de referiri la același autor, putem utiliza o singură referință cu o cifră unică de identificare. Când în cadrul aceleiași trimiteri de subsol sunt cuprinse mai multe referințe bibliografice, ele se pot înscrie în continuare, una după alta, despărțite prin punct sau prin punct și virgulă, în ordinea cronologică a apariției.

În șirul notelor și, mai ales, al referințelor, putem introduce și niște termeni explicativi, precum: apud (- citat după), contra (- trimitere la lucrări cu idei contrare celor susținute), cf. (- în conformitate cu), comp. (- compară cu…, a se compara cu…), v. (-vezi).

Când ne referim la o lucrare deja citată și aceste referințe se succed fără întrerupere, indiferent dacă sunt separate de mai multe pagini de text, putem utiliza și ate prescurcări, cum ar fi: ibidem (- în același loc), idem/eadem (- repetare exactă a referinței anterioare), op. cit. (- trimitere către aceeași lucrare a aceluiași autor citat anterior).

Deși este normal să tratăm referințele și notele împreună, numerotându-le în continuare, acestea pot fi scrise și separat.

Bibliografia

Prin descrierea biliografică sunt analizate elementele exterioare care caracterizează documentul consultat, într-o anumită ordine, iar menționarea lucrărilor care au ajutat la elaborarea unei lucrări juridice/științifice este obligatorie. Bibliografia trebuie să conțină lista completă a tuturor lucrărilor de care autorul s-a folosit (izvoare și autori moderni) în procesul de întocmire a lucrării sale. Voi aprofunda subiectul „Bibliografie” în Capitolul 3 al prezentei lucrări.

Indicii reprezintă o creație personală a fiecărui autor și sunt considerați a fi un serviciu făcut de acesta în favoarea cititorilor. Indicii permit identificarea unor nominale ale lucrării și se clasifică în:

indici de surse;

indici de nume de persoane:

nume de persoane care apar în lucrare;

nume de autori care au scris despre subiectul respectiv;

nume de autori producători de izvoare.

Indici de nume de locuri:

nume de locuri despre care este vorba în lucrare;

numele locurilor unde au apărut operele citate;

indici cronologici;

indici de cuvinte speciale (glosar de termeni) proprii științei din care face parte subiectul sau care se folosesc foarte rar în alte lucrări, cum sunt indicii în cazul alineatelor sau literelor din lucrările cu caracter juridic.

Erata

Ulterior încheierii, dactilografierii și tipăririi lucrării se pot descoperi greșeli. Dacă numărul acestora este ridicat, atunci, chiar la sfârșitul lucrării, se poate adăuga un tabel care poartă denumirea de erată. Tabelul constă în așezarea orizontală a următoarelor elemente în această ordine: cuvântul greșit -> pagina și rândul -> cuvântul corect. Cuvintele greșite se vor înșirui în ordinea paginilor lucrării.

Anexele facultative cuprind:

textul de pe supracopertă;

simbolurile individuale;

culorile;

caracterele literelor care delimitează diferitele informații în ordinea importanței;

marginaliile (informațiile plasate pe marginea textului).

Din punct de vedere al întinderii, nu este impus un număr minim de pagini pentru o lucrare științifică. Important este însă să cuprindem în cadrul acestora contribuțiile personale sau cercetările personale care ar trebui să fie cel puțin un sfert din totalul numărului de pagini, fără a lua în considerare paginile de cuprins, de abrevieri, figurile, tabelele sau anxele. Materialul trebuie organizat riguros și concis, făcând astfel dovada capacității de sinteză a autorului.

Capitolul 3. Particularități de natură lingvistică

Redactarea oricărei lucrări, indifierent de subiectul pe care aceasta în tratează, include și anumite particularități de ordin lingvistic, care asigură o bună organizare și o parcurgere eficientă a materialului final.

3.1 Bibliografia

Rolul bibliografiei este de a dovedi gradul de informare a autorului în domeniul lucrării elaborate, precum și capacitatea de documentare într-un anumit domeniu. Ea cuprinde lista lucrărilor unui autor sau a lucrărilor ce se referă la o problemă specifică.

În cele mai multe cazuri, bibliografia respectă ordinea alfabetică, însă se poate expune și în ordine cronologică sau tematică. În scopul reperării rapide și eficiente a surselor documentare, autorul poate face uz chiar de toate cele trei criterii îmbinate. Într-o lucrare cu caracter juridic, primul criteriu folosit este cel tematic, astfel:

Acte normative;

Tratate, cursuri, monografii.

În cadrul fiecărei secțiuni bibiografice se vor aplica criteriile alfabetic și cronologic coroborate.

De exemplu:

Acte normative:

Constituția României, 1991 (M. Of., nr. 233/1991);

Constituția României, republicată (M. Of., nr. 767/2003);

Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată (M. Of., nr. 300/1999);

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor (M. Of., nr. 164/2001);

Ordonanța Guvernului nr. 35/2002 pentru aprobarea Regulamentului cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale (M. Of., nr. 90/2002) etc.

Tratate, cursuri, monografii:

Alexandresco, D., Principiile dreptului civil cuprinzând doctrina și jurisprudența până la zi, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co, București, 1926

Beleiu, Gh., Drept Civil. Persoanele, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1982

Beleiu, Gh., Drept Civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția X revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2006, 2007

Boroi, G., Drept Civil. Partea generală. Persoanele, 2002

Boroi, G., Drept Civil. Partea generală. Persoanele, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008

Dogaru, I., Drept Civil român, vol. I, Ed. Themis, Craiova, 2000

Dogaru, I., Elemente de teoria generală a dreptului, Ed. Oltenia, Craiova, 2000

Putem sesiza că atât autorii, cât și titlurile lucrărilor exemplificate mai sus sunt în ordine alfabetică, deși, la fel de bine, autorii pot fi prezentați alfabetic, iar lucrările cronologic. Indiferent de varianta optată de către autor, criteriile de expunere trebuiesc respectate de la un capăt la altul pe parcursul bibliografiei.

În cazurile în care lucrările din bibliografie sunt semnate de mai mulți autori, aceștia pot fi prezentați alfabetic: Dogaru, I., Sâmbrian, T., Drăghici, P., Hanțiu, A., Ionescu, S., Drept Civil român. Tratat, Ed. Europa, 1997. Dacă lucrarea este rezultatul muncii unui colectiv de autori, se va preciza doar numele coordonatorului/coordonatorilor (numărul autorilor fiind mai mare de cinci), titlul lucrării, editura, orașul și anul publicării: coordonator dr. Septimiu Chelcea, Studiul documentelor sociale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985.

Odată cu ivirea posiblității de documentare online, resursele electronice au ajuns să ocupe un loc important în cadrul bibliografiei. Aceste trebuie citate cu precizie după criteriul alfabetic, cu mențiunea datei la care a fost consultată ultima oară informația.

Alături de introducere sau prefață, de capitole și subcapitole, de încheiere sau concluzii, bibliografia este parte integrantă din cuprinsul unei lucrări științifice și nu are voie să lipsească. Ea poate fi generală, caz în care va cuprinde toate sursele cu referire la un autor sau la o problematică, ori selectivă, deși cunoaștere și parcurgerea a tot ce s-a scris pe marginea unei teme sunt puțin probabile.

Cu cât este mai precisă bibliografia unei lucrări științifice, cu atât mai reprezentativă va fi lucrarea respectivă, evidențiind faptul că aceasta este bine documentată, dar și oferind surse noi de cercetare celor interesați. De asemenea, bibliografia oferă și posibilitatea de verificare a autenticității și originalității lucrării de către cei avizați, cum este în cazul lucrărilor de licență, disertație sau doctorat.

Capitolul bibliografic va fi întotdeauna plasat la sfârșitul unei lucrări cu caracter științific/juridic.

3.2 Notele explicative

Notele explicative vor fi plasate în lucrare fie în cadrul textului, fie la sfârșitul acestuia. În cazul notelor introduse în text, acestea pot apărea ca note de subsol (în josul paginii) sau chiar în textul propriu-zis, imediat după precizarea unei informații preluate sau prelucrate dintr-una sau mai multe surse bilbiografice.

Caracteristicile notelor explicative sunt:

indică sursele citatelor;

adaugă alte indicații bibliografice despre un subiect discutat în text;

fac trimiteri interne și externe;

introduc un citat pentru a argumenta un punct de vedere exprimat în text;

conferă veridicitate afirmațiilor din cadrul textului;

corectează anumite afirmații din text;

redau traducerea unui citat din text.

Notele de subsol reprezintă o formă mai veche a notelor explicative, și deși acestea nu mai sunt considerate a fi la modă, sunt mult mai fidele în a oferi informația completă cu privire la autori, titluri, edituri, volumuri, ediții, locurile aparițiilor, anii publicării și paginile precise ale operelor care au servit la documentare.

Referitor la notele inserate direct în text, acestea reprezintă o alternativă simplificată a notelor de subsol, însă una care poate crea confuzie, întrucât acestea precizează doar autorul, anul publicării cărții sau articolului (situație ambiguă întrucât un autor poate publica opere multiple în același an) și pagina sursei. Notele inserate în text sunt mai puțin dezirabile într-o lucrare științifică/juridică întrucât pun la îndoială corectitudinea și rogoarea ștințifică a acesteia. Notele explicative amplasate la sfârșitul textului sunt foarte asemănătoare notelor de subsol, acestea fiind așezate fie la sfârșitul fiecărui capitol, fie la sfârșitul lucrării. Inconvenientul în acest caz îl reprezintă răsfoirea permanentă înainte – înapoi a paginilor lucrării de către cititor, explicația fiind mai accesibilă sub formă de notă de subsol la sfârșitul fiecărei pagini.

Putem concluziona din cele expuse mai sus, deci, că „notele de subsol sunt cele mai complete, asigurând atât documentarea, cât și verificarea informațiilor de către lector rapid și eficient”.

3.3 Abrevierile

Abrevierile reprezintă prescurtările în scris ale cuvintelor. Fiecare lucrare va fi prevăzută la început cu o listă a principalelor abrevieri care va fi poziționată înaintea conținutului propriu-zis al lucrării. Este recomandat ca folosirea acestora să fie cât mai economică cu putință pentru a nu altera textul și este complet interzisă în titlurile lucrării.

În materia lucrărilor cu caracter juridic, se folosește o gamă extinsă de abrevieri, de la cele generale și până la cele specifice. Dintre acestea, amintim:

3.4 Siglele

Conform definițitiei date de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, siglele reprezintă „o prescurtare convențională formată din litera inițială sau din grupul de litere inițiale folosite în inscripții, în manuscrise etc. pentru a evita cuvintele sau titlurile prea lungi”. Dacă o siglă poate fi pronunțată ca un cuvânt obișnuit, acesta se numește acronim. Ex.: UNESCO sau NATO (North Atlantic Treaty Organization). În alte cazuri, vom citi pe litere, precum M.A.I. care înseamnă Ministerul Afacerilor Interne. Dintre siglele cele mai folosite în domeniul juridic, amintesc:

C.A. – Curtea de Apel;

C.C. – Curtea Constituțională;

C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

C.J.C.E. – Curtea de Justiție a Comunităților Europene;

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție;

Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție a României;

Jud. – Judecătoria;

Trib. – Tribunalul.

În continuare voi enumera o serie de termeni și expreșii latinești cu caracter filologic ce se utilizează în redactarea lucrărilor cu caracter științific/juridic:

Argumentum – Argumentare: mod de argumentare ce se bazează pe faptul că teza pentru care se pledează este susținută și de o persoană cu autoritate și prestigiu în domeniul respectiv;

Addenda – ceea ce se adaugă la o lucrare pentru a o completa (text omis la redactare);

Addendum – act adițional care adaugă, specifică, elimină sau modifică;

Ad litteram – cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, întocmai, textual;

Agenda – cele ce trebuie făcute, ordinea de zi;

Anni curentis (a.c.) – anul curent;

Ante meridiem – antemeridian, înainte de amiază;

Apud – indică o citare preluată de la un alt autor, nu din original; după;

A rubrica – de la rubrică; se folosește pentru a se clarifica textul unei norme cu sens incert;

A subiecta materia – conținutul textului interpretat este raportat la materia tratată în context;

Citato loco / loco citato – la locul citat; trimitere la un pasaj citat imediat anterior;

Confer (Cf.) – compară; trimitere la un text unde se află o idee asemănătoare cu cea formulată în textul curent;

Corrigenda – erată, listă de greșeli;

Curriculum vitae – Cursul vieții; autobiografie;

De dato (D. D.) – de la data (redactării); formulă de încheiere a unor documente;

Editio princeps – prima ediție tipărită a unei opere cărți;

Errata – erată, greșeli, listă cu greșelile cuprinse într-un text, plasată, în general, la sfârșitul cărții;

Et caetera (etc.) – și celelalte;

Et sequentia (et. sq. sau et. sqq.) – și următoarele; face referire la paginile unei cărți citate;

Exempli gratia / causa – de exemplu;

Fac simile – fă asemănător; numele unei copii identice după un text;

Grosso modo – în general, în linii mari;

Ibidem (ibid. sau ib.) – în același loc; indică faptul că un citat sau o idee au fost preluate din exact locul indicat imediat anterior;

Idem (id.) – același; indică recitarea autorului numit imediat anterior;

Idem per idem – același prin același; a defini ceva exact prin el însuși (ex.: dreptul civil este dreptul…);

Id est (i.e.) – adică; acest lucru înseamnă că;

In extenso – pe larg;

Lato sensu – în sens larg; se opune sintagmei stricto sensu – în sens strict, restrâns;

Latissimo sensu – în sensul cel mai larg; se opune sintagmei strictissimo sensu – în sensul cel mai restrâns;

Memorandum – ceea ce trebuie memorat, ținut minte;

Mensis curentis (m.c.) – în luna curentă;

Nota bene (N.B.) – Notează bine! / Reține! / Fii atent!; se utilizează pentru a atrage atenția unei idei sau notițe foarte importante;

Opero citato (op. cit.) – în opera citată anterior; folosită în cazurile în care ideea este preluată din aceeași sursă aparținând unui anumit autor;

Post meridiem (p.m.) – după amiază;

Post sriptum (P.S.) – text care se adaugă la o scrisoare după terminarea redactării și semnarea acesteia;

Sub voce / vocibus (s.v.) – sub cuvântul / cuvintele titlu; utilizată la citarea dicționarelor.

Capitolul 4. Rolul comunicării verbale și nonverbale în susținerea unei lucrări științifice/juridice

Realizarea unei lucrări în formă de prezentare presupune competențe de analiză și sinteză, de integrare a informațiilor colectate într-o formă logică, ordonată și unitară care să expună și să argumenteze punctul de vedere al autorului sau aspectul unui subiect, evitându-se parafrazarea și plagiatul, voluntar sau involuntar. Lucrarea științifică trebuie realizată în funcție de forma de comunicare aleasă: orală, scrisă, multimedia sau pagină web. Utilizarea unei pagini de internet pentru comunicarea lucrării, presupune transpunerea textului în limbaj HTML, deci un plus de cunoștințe în domeniul IT.

Prezentarea unei lucrări cu caracter științific/juridic, implică parcurgerea mai multor etape: pregătirea prezentării, cadrul prezentării, organizarea prezentării și structura prezentării, iar pentru un succes garantat, aceasta ar trebui să răspundă următoarelor întrebări:

Care este tematica generală a lucrării?

Care sunt principalele aspecte studiate în lucrare?

Care este stadiul cunoașterii în domeniul sau aria de cercetare a lucrării?

Care sunt elementele relevante aferent lucrării elaborate?

Care sunt principalele rezultate ale cercetării și documentării desfășurate?

Care sunt concluziile generale care se desprind ca urmare a cercetării efectuate și care sunt propunerile formulate de autor?

4.1 Pregătirea prezentării

Trebuie reținut faptul că obiectivul prezentării unei lucrări nu mai reprezintă transmiterea informațiilor, ci receptarea lor de către audiență. În prefața lucrării lui Ion Biberi, „Arta de a scrie și de a vorbi în public”, Șerban Cioculescu spunea: „S-ar spune că în pofida uriașelor progrese tehnico-științifice și a creșterii producției și consumului, nici presa, nici radioteleviziunea, nici școala de toate gradele nu acordă scrisului și vorbirii ponderea pe care acestea ar trebui să le aibă în contextul civilizației contemporane. Se scrie de mântuială, cu noțiuni și expresii luate <<după ureche>>, prin clișee verbale și formule de-a gata sau cu prețiozități semidocte, fără să se reflecte asupra <<artei>> de a scrie și de a vorbi propriu, elegant și expresiv”. Putem astfel trage concluzia că pentru a atrage și reține atenția audienței este necesar să știm să vorbim.

Lect. univ. dr. E. V. Nicola și C. E. Burtea-Cioroianu, în lucrarea Metodologie juridică, țin să-l contrazică pe prof. univ. dr. Ștefan Deaconu, precizând că „transmiterea informațiilor este însăși esența comunicării, fără de care receptarea și decodarea nu pot exista (…), iar audiența și ratingul sunt vitale pentru medie în general, dar acest lucru nu trebuie să afecteze nici calitatea mesajului sau informației și nici să minimalizeze capacitatea de primire și decodare a receptorului”.

Pregătirea prezentării unei lucrări cu caracter științific presupune ca materialul să fie clar, concis și bine structurat, iar cel ce va susține prezentarea să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

să exprime exactitate și să stăpânească foarte bine cunoștințele;

să aibă o abordare clară și deschisă;

să facă o demonstrație de calitae;

să dea dovadă de putere de persuasiune;

să fie capabil și disponibil la dialog.

Se obișnuiește ca materialul ce urmează a fi prezentat să fie sintetizat într-un rezumat in nuce, adică scurt și cuprinzător, care va fi comunicat. Pregătirea prezentării, însă, nu este influențată doar de factori raționali, ci și de factori emoționali, precum stresul, tracul etc.

Prezentarea unei lucrării presupune expunerea verbală a materialului în public, în cadrul unei sesiuni în fața unui moderator și a unui auditoriu avizat sau doar în fața unei comisii de specialitate, cum sunt lucrările de licență sau tezele de doctorat. Sunt însă cazuri în care membrii ai audienței prezente nu posedă cunoștințele de bază pentru a înțelege subiectul expus, fiind de-ajuns interesul publicului pentru subiect și modul de captare a atenției acestuia de către cel care susține prezentarea.

Pentru ca prezentarea susținută să aibă succes, este obligatoriu ca aceasta să beneficieze de:

claritatea ideilor ce vor fi transmise;

existența unei ordini și a unei logici a expunerii;

sobrietatea exprimării și temeinicia conținutului informațional.

4.2 Cadrul prezentării

O organizare bună și relveantă a oricărei prezentări presupune selectarea celor mai importante informații și idei. Motiv pentru care este important să strângem cât mai multe informații despre subiectul ce va face obiectul prezentării, acest lucru contribuind și la conceperea a suficiente argumente pentru a fi stăpâni pe noi înșine pe durata prezentării. Etapele ar fi:

stabilirea dinainte a ordinii și conexiunilor logice între problemele pe care dorim să le prezentăm;

divizarea prezentării într-o serie de părți, fiecare având o logică proprie, dar și cu un nivel ridicat de interconectivitate;

asigurarea îmbinării optime a părților interdependente ale prezentării.

Având în vedere că în cazul de față fac referire la o lucrare cu caracter științific / juridic, putem presupune că audiența prezentă la comunicarea rezultatelor nu beneficiază de timpul necesar și nu are dorința de a rămâne în suspans prea mult timp, motiv pentru care este necesar să ne expunem punctul de vedere încă de la început, să evităm generalizarea prezentării și să punctăm precizia și claritatea.

Există și alte elemente care pot influența o prezentare:

dimensiunea spațială sau cadrul ambiental în care are loc prezentarea;

dimensiunea temporală – face referire la timpul din zi cel mai favorabil comunicării, precum și timpul istoric al situației de comunicare;

dimensiunea social – psihică care incluce statutul și relațiile dintre participanți, caracterul formal sau informal al situației de comunicare, normele societății.

4.3 Organizarea prezentării

Prezentarea unei lucrări cu caracter științific / juridic presupune îmbinarea aspectelor comunicării verbale cu cele ale comunicării nonverbale. Limbajul nonverbal, supranumit și „limbajul trupului” se compune din: gestică, postură, expresia feței, prezența personală, comunicarea tactilă.

Funcțiile comunicării nonverbale sunt:

de reiterare, clarificare sau accentuare a ceea ce a fost comunicat verbal;

de completare care pot adăuga un plus cuvintelor;

de subtituire a ceva ce ar fi putut fi comunicat verbal;

de regularizare – prin care se clarifică o situație;

de contradicție a mesajelor verbale, când ceea ce transmitem prin cuvinte nu corespunde cu gestica noastră.

Pe de altă parte, trebuie să evităm pe cât posibil să cădem în capcanele limbajului nonverbal, în sensul atragerii atenției asupra gesturilor și atitudinilor noastre în detrimentul interesului pentru subiectul prezentat. De asemenea, ridicarea privirii sau postura de închidere pot întrerupe legătura stabilită între autor și audiență, punând accent mai mult pe privire, surâs sau gesturile de deschidere ale mâinii.

Prezentarea unei lucrări cu caracter științific / juridic trebuie să urmărească:

tema sau temele lucrării;

secțiunile sau capitolele lucrării;

obiectivele sau scopurile comunicării rezultatelor lucrării.

O bună organizare a prezentării presupune îndeplinirea câtorva reguli:

a) materialul să se bazeze pe o singură temă principală;

b) expunerea inițială a subiectului urmată de dezbaterea acestuia;

c) concluzionarea materialului și stabilirea noilor puncte de plecare pentru subiecte viitoare de studiu.

În vederea creșterii șanselor de succes a prezentării, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

intensitatea sunetelor, cum ar fi a vocii, semnalează trăsături precum autoritate, hotărâre, fermitate, calm și încredere de sine;

fluența în vorbire denotă ușurința în a identifica cuvintele potrivite pentru a exprima ideea dorită, acest lucru presupunând rapiditate și precizie în activitatea cognitivă și un tonus neuropsihic ridicat;

viteza exprimării, care deși poate fi o caracteristică temperamentală, depinde și de gradul de cunoaștere a materialului prezentat, precum și de relația afectivă dintre vorbitor și intelocutorul/interlocutorii săi;

intonația bogată care reflectă un fond afectiv bogat;

pronunția este încă un aspect foarte important ce face parte din procesul de organizare a prezentării, aceasta trebuind să fie pe cât posibil de corectă.

Cele mai des întânite probleme în prezentarea unei lucrări sunt:

abuzul de ticuri verbale;

proastă gestionare a timpului exemplificată prin expunerea unor introduceri ample sau divagări de la subiect;

repetiții sau reluarea formulării temei, așa cum este propusă în titlurile și subtitlurile lucrării.

Referitor la gesticulare, aceasta trebuie să fie:

spontană, naturală, fără exagerări sau efecte teatrale;

suplă – lipsită de crispare și rigiditate, pe cât posibil, fără gesturi stângace;

adaptată în funcție de ideea sau opinia comunicată la acel moment;

limitată – neexagerată și marcată de sobrietate.

Irena Chiru, în lucrarea sa Comunicare interpersonală, face și un set de recomandări specifice comunicării orale, cunoscut fiind faptul că deținerea controlului în cazul acesteia este mai scăzut în comparație cu comunicarea scrisă. Amintim:

trebuie evitate superlativele, interjecțiile, onomatopeele, perifrazele, elipsele, construcțiile în cascadă sau digresiunile;

propozițiile și frazele trebuie construite corect prin respectarea regulilor gramaticale;

optarea pentru un lexic adevcat și evitarea barbarismelor, abrevierilor, construcțiilor argotice sau prea familiare;

accentuarea clarității și concretului și evitarea enunțurilor vagi și generale;

stabilirea de pauze scurte pentru organizarea ideilor;

evitarea contrazicerii prin susținerea unor afirmații divergente.

Regula primordială ce trebuie respectată în elaborarea și susținerea unei prezentări de succes o reprezintă temeinicia pregătirii prealabile a prezentării. Aceasta nu poate avea loc decât prin colecarea de idei despre subiect într-o manieră amplă și cuprinzătoare.

4.4. Structura prezentării

Prezentarea unei lucrări științifice / juridice trebuie să fie structurată astfel:

o componentă afectivă dată de captarea bunăvoinței audienței – captatio benevolantiae;

o componentă rațională ce cuprinde:

introducerea – prezentarea temei principale și a subiectului;

cuprinsul – detalierea temei și argumentarea;

încheierea – concluziile și recomandările.

Dificultăți întâlnite în exprimarea corectă orală și scrisă în limba română:

conceptul de limbă literară;

conceptele de corectitudine și greșeală;

principiile ortografiei limbii române:

principiul fonetic;

principiul silabic;

principiul morfologic;

principiul sintactic;

principiul etimologic;

principiul simbolic;

lexicul și exprimarea corectă:

nerespectarea proprietății termenilor;

paronimia (cuvinte care pot fi confundante);

pleonasmul și tautologia;

acordul gramatical;

metode didactice folosite pentru corectarea greșelilor gramaticale.

CONCLUZII

Succint definită, metodologia, în general, reprezintă ansamblul metodelor de cercetare într-o anumită știință sau, dacă doriți, o analiză a metodelor și tehnicilor aplicate în realizarea și finalizarea cercetărilor științifice, cu caracter predominant normativ. Comunicarea permanentă dintre metodologia generală și metodologiile particulare acționează ca un factor de convergență a strategiilor de cercetare și ca o cale de accentuare a caracterului unitar și global al cunoașterii științifice.

Din punctul meu de vedere este universal valabil, dar limitându-mă strict la domeniul juridic, nu consider că mă aflu departe de adevăr când spun că metodologiei juridice nu îi este acordată îndeajunsă importanță de către viitorii juriști ai României, nerealizând că aceasta reprezintă „know-how”-ul descrierii, analizării, interpretării și comentării legilor, a actelor normative și a normelor juridice în general. Metodologia juridică cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, practice, metodico-tehnice și de cunoaștere pe care orice viitor jurist va trebui să le confrunte la un moment dat în vederea cercetării științifice a unor fapte, fenomene juridice sau procese sociale.

Nu am nimic împotriva stilului de învățare observațională care are loc în urma perceperii altor oameni; practic, te inspiri din ceilalți sau „furi” meseria. Însă când ne referim la elaborarea, redactarea și comunicarea rezultatelor unei lucrări cu caracter științific / juridic, stilul de învățat analitic, care presupune citirea și cercetarea, rămâne, sau ar trebui să rămână, de preferat, pentru că în procesul de „naștere” al lucrării, îi vom imprima propriul stil, propriile concepții și idei despre cum ar trebui să arate și să sune aceasta. Metodologia juridică nu cade în didacticism, ci, precum și cuvântul „methodos”, înseamnă cale, drum, metodă de expunere.

În 1997, unul dintre cei mai iluștrii scriitori contemporani, semioticianul și ludicul profesor italian Umberto Eco, a scris și publicat „Come si fa un tesi di laurea” (trad. Cum se face o lucrare de licență). Venind de la omul care a scris „Pendulul lui Foucault” și „Numele Trandafirului”, o astfel de lucrare, cu un titlu atât de simplist și un subiect, în aparență, modest, este oarecum neașteptată și poate ar trebui să dea de gândit. Și totuși, profesorul a considerat necesar să pună la punct problemele tehnice, de redactare și de bibliografie, spulberând prejudecățile că asemenea amănunte sunt derizorii. Eco, pe un ton umoristic cu tentă amară, constată că „există mulți studenți constrânși să facă o teză ca să poată să se licențieze în grabă și să obțină saltul în grad pentru care s-au înscris la universitate”. Or în spatele fiecărei lucrări științifice, fie aceasta de licență, teză de doctorat, publicație sau tratat, trebuie să stea un proces intelectual complex care să se bazeze pe informare și documentarea temei alese, redactarea lucrării și comunicare rezultatelor în forme specifice.

În cea mai ușoară formă, lucrarea cu caracter științific / juridic reprezintă încununarea unui număr de an de studii, iar de felul în care un student va stăpâni metoda și tehnica de elaborare a unei lucrări va depinde materializarea efortului său depus la cursuri și seminarii pe parcursul facultății, concretizându-se mai târziu în autorul de articole, studii și lucrări de specialitate postuniversitare. Rezultatele acestor studii, cerctări sau experimente nu vor putea fi cunoscute de către comunitatea științifică decât dacă se respectă anumite standarde și reguli impuse de experiența și tradiția din activitatea științifică.

BILBIOGRAFIE

Adina BERCIU-DRĂGHICESCU, Metoda alcătuirii unei lucrări științifice, lucrare disponibilă, în data de 11.06.2014, la adresa http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/3cap1.htm;

Articol Planul teoretic al unei lucrări științifice (studențești) disponibil la adresa http://www.scritub.com/profesor-scoala/PLANUL-TEORETIC-AL-UNEI-LUCRAR55204117.php la data de 11.06.2014;

Articol Realizarea unei lucrări științifice disponibil la adresa http://www.scritub.com/diverse/REALIZAREA-UNEI-LUCRARI-STIINT73148206.php la data de 11.06.2014;

Articol Tipuri de lucrări științifice disponibil la adresa http://www.scritub.com/profesor-scoala/TIPURI-DE-LUCRARI-STIINTIFICE20115419.php la data de 11.06.2014;

Cristina-Eugenia BURTEA-CIOROIANU, Elena-Veronica NICOLA, Metodologie juridică. Curs pentru studenți, editura Universul Juridic, București, 2012;

Dan S. STOICA, Metode bibliografice de cercetare, editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2008;

Dumitru GHERGHINA, Maria GHERGHINA, Dificultățile exprimării corecte orale și scrise în limba română, ed. Didactiva Nova, Craiova, 1995;

Gheorghe BOBOȘ, Teoria generală a dreptului, editura Dacia, Cluj – Napoca, 1996;

Ghid de elaborare a lucrării de licență și disertație pus la dispoziția studenților de către Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea din Craiova, disponibil la data de 11.06.2014, la adresa http://drept.ucv.ro/images/invatamant/licenta/anexa67.pdf;

Ghid privind elaborarea și prezentarea lucrării de finalizare a studiilor universitare pus la dispoziția studenților de către Facultatea de Drept și Științe Administrative din cadrul Universității de Vest din Timișoara disponibil la data de 11.06.2014 la adresa http://drept.uvt.ro/documents/UVT_FDSA_GhidElaborareLucrariLicentaDistertatie.pdf;

Ion BIBERI, Arta de a scrie și de a vorbi în public, editura Enciclopedică Română, București, 1972;

Irena CHIRU, Comunicarea interpersonală, editura Tritonic, București, 2003;

Marin VLADA, Metodologia conceperii, elaborării și redactării lucrărilor științifice, Universitatea din București, disponibil la adresa http://www.academia.edu/718381/Metodologia_Conceperii_Elaborarii_si_Redactarii_Lucrarilor_stiintifice la data de 11.06.2014;

Ștefan DEACONU, Metodologie Juridică, editura Hamangiu, București, 2009;

Umberto ECO, Cum se face o teză de licență, editura Pontica, București, 2000.