Rolul Comunicarii Si Empatiei Kinetoterapeut Beneficiar

Medicina

Rolul Comunicarii Si Empatiei Kinetoterapeut Beneficiar

Byadmin ianuarie 1, 2024

PLANUL LUCRĂRII:

Capitolul I: Introducere și generalități…………………………..…………… 4

Motivația alegerii temei…………………………………………………………………… 4

Importanța asigurării unei alianțe terapeutice care să stea la baza unui program de

recuperare ………………………………………………………………………………….. 5

Capitolul II: Fundamentarea teoretică a lucrării………………………………..8

2.1. Sistemul psihic uman……………………………………………………………………….8

2.2. Factorii motivaționali………………………………………………………………………11

2.3. Comunicare, consiliere, aspecte ale psihologiei sociale……………………………………23

2.4. Actul kinetoterapeutic………………………………………………………………………26

2.5. Comunicarea în kinetoterapie………………………………………………………………29

2.6. Rolul empatiei în kinetoterapie…………………………………………………………….33

Capitolul III: Contribuții personale privind rolul comunicării și empatiei

Între kinetoterapeut și beneficiar…………………………………………..…36

3.1. Ipotezele, scopul și sarcinile lucrării……………………………………………………….36

3.2. Subiecții……………………………………………………………………………………36

3.3. Metode de cercetare………………………………………………………………………..39

3.4. Prezentarea, prelucrarea și interpretarea rezultatelor………………………………………43

Capitolul IV: Concluzii………………………………………………..………..53

Bibliografie……………………………………………………………………….55

CAPITOLUL I: INTRODUCERE ȘI GENERALITĂȚI

Motivația alegerii temei

Prin alegerea acestei teme îmi propun să conturez răspunsul la întrebarea “care este impactul relației dintre kinetoterapeut și beneficiar asupra randamentului procesului de recuperare medicală?” Consider că la baza dezvoltării personale a unui kinetoterapeut trebuie să stea abilitatea de a-și însuși, la orice nivel și utilizând toate mijloacele, capacitatea de a comunica: cu pacientul, cu familia sau susținătorii acestuia, precum și cu cei cu care lucreză sau interacționează în desfășurarea activității sale.

Știm cu toții cât de importantă este comunicarea în viața de zi cu zi, în relațiile de orice fel pe care le stabilim sau dezvoltăm, dar mai ales cât de vitală este sau ar trebui să fie în relația cu beneficiarul.

De ce este important să avem o relație de comunicare eficientă cu beneficiarul?

Beneficiarul are multe așteptări de la kinetoterapeutul său: de a fi ascultat, de a fi înțeles, de a găsi un răspuns la grijile sale, de a fi consiliat și direcționat pe parcursul întregului proces de refacere-recuperare, iar în momentul în care acesta părăsește cabinetul, scopul nostru trebuie să fie acela de a crea un nivel sporit, și al confortului său psihic.

Primul și principalul pas pe care îl considerăm important în această relația este încrederea pe care trebuie să i-o câștigăm pacientului. Această încredere îl va ajuta la creearea “stării de securitate”, “de bine”, de la sfârștitul consultației/ședinței, de încredere, în noi, ca specialiști cât și în sine.

Specialistul trebuie să știe că în relația cu beneficiarul, acesta poate afișa un comportament anxios sau o atitudine exigentă. Un bun comunicator trebuie să dețină o serie de calități: încredere, empatie, respect, profesionalism, răbdare și onestitate.

Pentru a identifica “așteptările” pacientului și pentru a răspunde corespunzător și eficient la acestea, pentru a fi capabili de a asculta cu adevărat, pentru a juca un rol activ și pentru a manifesta empatie este necesar un consum energetic din partea kinetoterapeutului.

Componenta “înnăscută” a empatiei ne ajută să fim naturali și să ne fie mai ușor să construim o relație bună cu pacienții, iar “feedback-ul” să fie unul pozitiv.

Dacă beneficiarul nu înțelege “boala” sau ce ar trebui făcut pentru recuperarea stării sale de sănătate, dacă nu se simte înțeles și nu este încurajat, acesta nu va fi mulțumit, iar beneficiul ședinței nu va fi maximal. Îngrijorarea și suferința psihică a pacientului este mult mai greu de suportat decât suferința fizică, de aceea rolul comunicării și empatiei în această relație este foarte important. Beneficiile acestei relați sunt de ambele părți asigurând un confort psihic sporit din partea pacientului și totodată și loializarea acestuia.

Calitatea și eficiența actului kinetoterapeutic necesită un efort pentru a comunica mai bine, deși uneori apar “greutăți”, cum ar fi: stresul, oboseala, așteptări nerealiste din partea beneficiarilor, lipsa de răbdare a acestora, probleme personale de care nu se pot detașa, plus mulți alți factori externi. Relația foarte bună între kinetoterapeut și beneficiar favorizează ședințele/consultațile și permit o recuperare mai rapidă. Obiectivul final al oricărei relații kinetoterapeut-beneficiar este de a îmbunătăți starea de sănătate a pacientului.

Importanța asigurării unei alianțe terapeutice care să stea la baza unui program de recuperare

Kinetoterapia ocupă un loc important în majoritatea sferelor de patologie datorită efectelor majore pe care le au programele de recuperare, prin intermediul mijloacelor specifice și nespecifice ale acesteia, la nivelul organismului. “Nu există boală/afecțiune, sindrom sau tulburare funcțională în care kinetoterapia să nu aducă un aport, mai mult sau mai puțin substanțial. “

În opinia lui Delay și Pichot, relația terapeut-beneficiar diferențiază două grupe mari de calități ale terapeutului:

raționale: facilitează relația și calitățile etice (conștiință profesională, devotament, exactitatea diagnosticului, cunoștințele științifice, dezinteresul material, autoritatea);

afective.

În viziunea lui Michael Balint, psihoanalist, relația terapeut-pacient pune față în față personalitățile ambilor, la fel de importante, ceea ce diferă fiind poziția celor doi.

Componentele comunicativo-relaționale ale kinetoterapeutului sunt foarte importante, datorită complexității și duratei procesului de recuperare în care se construiește o strânsă colaborare între echipa indisciplinară – pacient, aparținători/familie. Această colaborare se obiectivizează prin “contractul terapeutic”, care are la bază programul de recuperare și obiectivele urmărite.

“Numai prin cunoaşterea profundă a caracterului psihologic al pacientului – caracter reflectând starea sa de moment – şi prin reglarea comportamentului propriu în funcţie de acesta, terapeutul va putea asigura o bună interrelaţionare cu acesta, îl va putea ajuta real şi eficient şi va putea obţine rezultate foarte bune în activitatea sa.“

Competențele urmăresc asigurarea unei alianțe terapeutice de calitate, rolul principal avându-l comunicarea. Comunicarea este calea spre înțelegere, spre motivare în speranța că beneficiarul va fi ajutat de către kinetoterapeut, dar și că va găsi “starea de securitate” , pe care acesta o necesită.

“Munca kinetotreapeutului implică de cele mai multe ori o multitudine de emoții, motiv pentru care acesta va încerca să treacă peste intrarea în rutină, fiind capabil de a nu-și pierde entuziasmul, curiozitatea, bunăvoința, capacitatea de a susține și de a coordona activitatea. În practica profesională de kinetoterapeut, indiferent de locul în care îți desfășori activitatea: spital, cabinet privat, trebuie să fim conștienți de rolul foarte important pe care îl are comunicarea în asigurarea alianței terapeutice. De modul în care aceasta se realizează, de capacitatea kinetoterapeutului de a determina participarea activă și conștientă a beneficiarului în actul terapeutic, depinde în mare măsură de evoluția procesului de refacere-recuperare, datorită impactului major pe care îl are psihicul în mobilizarea pacientului.”

Printre caracteristicile personale ale kinetoterapeutului de succes putem întâlni o varietate de calități cum ar fi: calmul și răbdarea, o gândire și o atitudine pozitivă, comunicare bilaterală cu beneficiarul, deschiderea la schimbare, capacitatea empatică și multe alte calități care îi oferă acestuia “loializarea” relației cu beneficiarul. Activitatea kinetoterapeutului presupune un demers centrat pe evidențierea capacităților, disponibilităților și trebuințelor individuale ale pacientului în vederea mobilizării forțelor latent ale acestuia, a rezolvării problemelor psiho-fizice și a depășirii situației dificile de viață în care se află.

Numărul foarte mare de pacienți care solicită tratament are ca urmare micșorarea timpului pe care kinetoterapeuții îl au la dispoziție, de unde apare necesitatea limitării dialogurilor, acestea devenind scurte, concise și direct la subiect. Pentru asigurarea alianței terapeutice se recomandă kinetoterapeuților să utilizeze un limbaj comun, adaptat nivelului de cultură și educație al pacientului, și nu strict limbajul medical și de specialitate, deoarece s-ar putea crea o barieră între cei doi.

Kinetoterapeutul va îndruma procesul de recuperare prin mijloace specifice, într-o manieră mai mult sau mai puțin autoritară, dar va și aprecia în același timp cooperarea pacientului și va pune în valoare disponibilitățile latent autocurative, iar pacientul va exprima opinii prin care demonstrează că apreciează și înțelege ce face. Pacientul trebuie direcționat în vederea recuperării rapide a stării de sănătate, iar aceasta se obține printr-o comunicare eficientă, prin asigurarea încrederii depline a pacientului. Deprinderile de recepționare a mesajelor se referă la autoanaliză și autocunoaștere, ascultarea, citirea, reducerea perturbațiilor și folosirea “feedback-ului”.

Stabilirea de relații profesionale cu familia pacientului are rol în asigurarea încrederii și a cooperării acesteia. Există o serie de factori care influențează comunicarea dintre familiile pacienților și kinetoterapeuți, care facilitează sau, dimpotrivă, alterează comunicarea familie-terapeut. Factorii care facilitează comunicarea familie-terapeut sunt reprezentați de răbdare, toleranță, blândețe, calm, folosirea unui limbaj adecvat nivelului de cultură și de educație, acordarea de timp și atenție, respect, oferirea de informații cu privire la tratamentele care urmează a fi făcute și efectele acestora.

Kinetoterapeutul trebuie să mențină un contact vizual susținut cu pacientul, poziția la același nivel, zâmbet – atunci când este cazul, aprobări din cap pentru a exprima acordul cu privire la activitatea desfășurată sau interesul față de cele spuse de pacient și pentru a-l încuraja. Acesta trebuie să fie atent în permanență la ceea ce transmite pacientului, pe toate căile de comunicare.

Un rol definitoriu îl are kinetoterapeutul și în restructurarea pozitivă a gândirii și comportamentului pacienților, prin diversele acțiuni pe care le întreprinde, deși aceasta intră în competența psihologului. Mesajele transmise de kinetoterapeut către pacient trebuie să se carcaterizeze prin claritate – organizarea conținutului de comunicat – astfel încât acestea să poată fi ușor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat pacientului și momentului; acuratețe în exprimare; empatie; contactul vizual; vocea; pauzele de vorbire. În comunicarea kinetoterapeut-pacient, se observă frecvent ezitări ale celui din urmă, neintenționate, ele apărând atunci când pacienții nu cunosc denumirea unor medicamente sau procedure terapeutice. Este important de surprins în comunicare, exprimarea stărilor de îngrijorare ale pacienților, moment în care rolul de suport al kinetoterapeutului, încrederea pe care acesta îl are în actul recuperator sau/și povestirea unor cazuri similare cu evoliție pozitivă, pot schimba radical atitudinea cu privire la kinetoterapie. Accentuarea intenționată a unor cuvinte de către pacient are rolul de a atrage atenția asupra unor aspect importante pentru acesta: simptome fizice supărătoare, stări afective neplăcute, existența unor comportamente nedeontologice ale personalului medical sau chiar anumite necesități psiho-fiziologice.

Kinetoterapeutul trebuie să urmărească expresia feței pacientului, mimica, zâmbetul, privirea, având un “feedback” permanent raportat la apariția sau nu a durerii, a disconfortului psiho-fizic al acestuia.

Principiul motivării pacientului subliniază rolul acestuia în restabilirea propriei sănătăți, și evidențiază faptul că “motorul” oricărei terapii este voința pacientului și dorința acestuia de a se însănătoși cel mai repede și complet, de a se reintegra în activitatea familială și socio-profesională, de a-și găsi utilitate în continuare, iar aportul kinetoterapeutului în asumarea de către pacient a propriei însănătoșiri, este covărșitor.

CAPITOLUL II: FUNDAMENTARE TEORETICĂ A LUCRĂRII

2.1. Sistemul psihic uman

Psihicul uman este considerat un ansamblu de sisteme ce relaționează și interleaționează permanent.“ În opinia lui M.Golu (1975), psihicul uman se subordonează legii principale de producere a informației incluzândîndu-se în clasa proceselor informaționale.”

Omul a fost definit de către G.Miller ca fiind o “ființă informativă”.

“ Mecanismele psihice în viziunea lui M.Zlate (1997):

informațional-operaționale ( de prelucrare primară/secundară a tututor informaților );

moblizatoare-energizante;

de reglaj;

de înglobare.”

Conținutul informațional este vehiculat prin comunicare și este reprezentat printr-o varietate de idei, imagini, noțiuni, principii, concepții.

Informația reiese din interacțiunea prin comunicare dintre individ-mediu permițând transmiterea acesteia. Emițătorul este sursa care produce evenimentele, iar receptorul reprezentat de psihicul uman este cel care recepționează și interpretează mesajul care îi este transmis. Psihicul uman, primește și prelucrează informațile de la mediu formându-se o legătură cu trebuințele de analiză, de emulare senzorială, de interpretare și anticipare, și nu în ultimul rând de dorința de a-și asigura o serie de beneficii. Toate acestea fiind caracterizate de factorii: interni, obiectivi și externi.

“Informația este concretă când aceasta este înțeleasă corect de către receptor, nevoit fiind ca acesta să posede informații ce duc la reformuralea problemei. Nu este important să avem o cantitate mare de informații dacă nu avem calitatea de a le interpreta și înțelege. Informația mărește astfel posibilitatea adaptării la mediu prin dezvoltarea anticipării și predicției subiectului și scăderea dezorganizării SPU. ( S.Herman 2002) ”

Există două forme de comunicare pe care psihicul uman le construiește :

Marea comunicare a individului cu mediul exterior, în urma căruia se realizează informația obiectivă;

Mica comunicare a individului cu sistemul interior, în urma căruia se realizează

“ propriul Eu”. Acesta însușește toate cele trei laturi definitorii ale fenomenului informațional:

– latura cantitativă- statică prin emiterea și recepționarea selectivă a mesajelor ce conțin informații având ca efect reducerea incercitudinii;

– latura semantică – care se dezvoltă în principal prin intermediul gândirii și limbajului cu funcție comunicațional designativă. Prin intermediul aceste procese și mecanisme psihice, în general prin contribuția întregului bloc cognitiv (și în special a proceselor cognitiv – logice), semnificația se transferă din planul concret, al legăturilor obiectuale, în planul legăturilor abstracte dintre semne, dobândind caracter categorial, generalizat;

latura pragmatică – referitoare la utilizarea elementelor informaționale pentru satisfacerea trebuințelor sistemului, în scopul echilibrării optime. Ca expresie a interacțiunii acestor fenomene se realizează „integrarea conștientă”, specifică sistemului psihic uman. Din acest punct de vedere, M. Golu (1975) definește psihicul ca „sistem integrat al modelelor informaționale ale obiectelor și fenomenelor din lumea externă și ale propriei realități a individului, care se elaborează evolutiv în procesul comunicației și autocomunicației”, după legi și formule specifice de echilibru.”

Natura energetică a psihicului uman:

Lucrul mecanic realizat de către materie constituie energia. Transpunerea acesteia dintr-o stare în alta, are ca rezultat mișcarea sau schimbarea poziției.

“ Materia este o “energie concentrată ” este o afirmație care își are originiile în filosofia yoghină,cu mii de ani în urmă și poate fi dedusă din teporia relativității lui Albert Einstien. Tot cu origini în filosofia yoghină găsim afirmația că: Omul este un “ turbion de energie”.

(C.Chatterji, 1991) ”

Soarele reprezintă principala sursă de energie, dar nu singura, aceasta radiază și de la : Pământ, celălalte planete și de la Lună. Această energie esențială vieții și pe toată durata acesteia provine din : aerul pe care îl respirăm, apa care este indispensabilă la fel ca și aerul, substanțele nutritive, etc. Între toate acestea trebuie să existe un echilibru permanent, care se realizează prin mișcare, și care crește disponibilitatea receptării energiei. Energia trebuie să fie bine distribuită pentru o mai bună desfășurare a activității, în caz contrar pot apărea mici tulburări și chiar întreruperi. Prima reacție este apariția obosealii fie ea de natură fizică sau nervoasă, acută sau cronică, aceasta considerând un semn de alarmă pe care ni-l oferă organisumul. Calitatea procesării informației ne ajută să ne distribuim resursele energetice.

Temperamentul este „fundamentul emoţional al personalităţii” (G. Allport, 1991). Tipurile temperamentale ne furnizează informații despre nivelul dinamic și cel energetic. Temperamentul se manifestă timpuriu urmând a se contura pe parcursul vieții, exprimându-se pregnant în comportamenul și conduita fiecărui individ.

Psihologic, temperamental cuprinde modul în care individul reacționează și se comportă, sub aspectul celor două nivele: cel dinamic și cel energetic. Indicatorii psihocomportamentali ai individului ne ajută să identificăm temperamentele ( impresionabilitatea, impulsivitatea, ritmul , tempoul și expresivitatea psihică). Aceștia se manifestă doar în starea activă a individului.

Energia își schimbă forma, însă aceasta nu poate fi distrusă ori creată reprezintă un princpiu al conservării energiei. Freud consideră omul ca fiind un sistem energetic închis și că energia psihică a individului este numită “ Libido”. Motivația, afectivitatea și voința constitutie susținerea energiei necesare desfășurăii unei activități cât și dinamizarea acesteia.

2.2. Factorii motivaționali

Actul comportamental apare și se manifestă în prezența unei incitări, cu o direcționare bine stabilită și bineînțeles prin baza de susținere a sursei energetice. Cauza acționează în prezența unui obiectiv sau/și un scop, dar și în absența acestuia. Pentru a acționa ne trebuie răspundul la cele două întrebări esențiale : “ de ce? “ și “ de ce s-a produs?”. Pentru a obține răspunsurile la întrebările care au fost enumerate mai sus, avem nevoie de Motivație, pentru că ea este o parte și un ajutor pentru aflarea răspunsurilor.

“Al. Roșca (1934) afirmă că “ totalitatea elemetor dinamice care determină conduita unui invidid” sau “ ansamblul mobilurilor interioare ale comportamentului, fie ele genetice sau căpătatate pe parcursul vieții, conștiente sau inconștiente, simpli factori fiziologici sau idealuri reunesc împreună motivația.”

Într-o accepție mai restrânsă și științific mai riguroasă, prin motivație vom înțelege forma elementară de proiecție prin care se evidențiează mecanismale de comandă, de conducere- control ale personalității, o fluctuație de la echilibrul inițial, o scădere energetic-informațională sau o nevoie ce trebuie îndeplinită. Procesul de diversificare a entităților motivaționale se realizează mai întâi în plan genetic, apoi, după conținut, după importanță sau semnificația reglatorie și după poziția pe care o ocupă în cadrul activității. Sub aspect genetic, se delimitează două tipuri de motivație: înnăscută sau primară și dobândită sau secundară.

Maslow a elaborat un model al structurii motivaționale umane, sub forma unei piramide, în funcție de nivelul de elaborare a trebuințelor. Acesta a descoperit în faza inițială: doar un număr de cinci trepte ale trebuințelor, urmând să fie completate de alți autori mai târziu.

“Diagrma trebuințelor completată și de alți autori, se prezintă astfel:

“

“Fig. 2.1. Diagrama trebuințelor” 1

Treapta I- Nivelul fiziologic

Menținerea homeostaziei organismului se face prin satisfacerea nevoilor fiziologice ale fiecărui individ. Acestea sunt reprezentate de către: asigurarea substanțelor nutritive, apa și aerul care sunt indispensabile vieții, dar și calitatea lor. Pentru formarea unui echilibru optim este important să se creeze și să funcționeze toate legăturiile organism-mediu. Există mai multe mecanisme prevăzu-te de însăși natura , pentru că practic nu s-ar fi putut realiza. Aceste mecanisme au funcție principală pe cea de adaptare. Când organismul se adaptează mai ușor, mecanismul funcționează optim și îi permite acestuia să evolueze.

Se consideră că omul are gradul cel mai mare de complexitate al organismului, deoarece în structura sa apar toate regnurile determinându-ne să afirmăm că: “omul este cea mai adaptabilă ființă”.

Treapta II- Nivelul trebuințelor de Siguranță

Acest nivel este dat de nevoia echilibrului, dintre factorii externi și interni cât și de totalitatea condițiilor impuse de aceștia. Acest echilibru presupune nevoia de stabilitate, de siguranță a existenței în prezent și viitor.

În antichitate era mult mai ușor să ne satisfacem aceste nevoi: deoarece stabilitatea era asigurată de creșterea animalelor, agricultură, stabilitatea căminului, în comparație cu timpuriile noastre când se alege varietatea din cauza resurselor noi apărute și datorită apriției plictiselii.

Factorii externi sunt reprezentați de : stabilitatea căminului, hainele, resursele nutritive pe termen scurt, banii și existența sigură a lor pentru asigurarea “zilei de mâine”, respectarea libertății și a drepturilor, etc.

Factorii interni sunt: stresul, tulburări existențiale,boli fizice fie ele și psihice, etc.

Observăm că factorii interni sunt consecința factorilor externi. Aceștia iau naștere din acțiunea factorilor externi (cauza) și țin cont de impulsuriile inerioare intime ale ființei umane, de aceea unii au ca efect afectarea structurilor psihice, iar pe ceilalți îi afectează doar fiziologic.

Treapta III- Nivelul trebuințelor ambientale

Fiecare individ are nevoie de comfort, de “ amenajare” a mediului sau a stilului de viață, pentru a și îndeplini principiile/ standardele în legătură cu viață cotidiană, pentru ca existența sa să nu fie doar un dar al naturii, un fapt, sau poate o întâmplare. Aceste nevoi nu fac altceva, decât să îi aducă individului recompense interioare și exterioare.

În categoria recompenselor interioare întâlnim pornirile artistice ale individului: actori, poeți, cântăreți, etc.

În categoria recompenselor exterioare întâlnim: recompensele exterioare concrete și tangibilie,; ambientul, jobul și funcția pe care o deținem, etc.

Pentru crearea stării de comfort psihic, cât și cea de comfort estetic este necesară personalizarea mediului imediat ambiental pe care ni-l dorim. Când ai un tipar motivațional, iar viața ta este la fel cu acest tipar, atunci situația este perfecta, te simți “bine” și “natural” în propria ta viață.

Factorii care crează acest comfort sunt variați, pornind de la esteticul hainelor pe care le purtăm, ornarea obiectelor pe care le folosim zilnic, culoarea și forma obiectelor, la spațiul de relaxare pe care ni-l alegem, locul în care ne petrecem vacanța și timpul liber, la mașini de lux, până la dorința de afirmare, de a ieși în evidență.

Treapta IV- Nivelul Necesităților Sociale

Treapta IV a diagramei trebuințelor este reprezentată de necesitățile sociale ale individului și poate fi numită cea mai importantă și mai complex treaptă, fiind acționată de totalitatea funcțiilor sinelui. Este important ca orice specie să fie considerată un “ suflet”, indiferent că este o plantă, un animal, sau o persoană.

Totul depinde de om, pentru că întâlnim numeroase tipuri de oameni unii care vorbesc, au grijă și protejează plantele, iar alții consideră plantele sau în anumite situații chiar și animale ca fiind niște lucruri; nivelul socializării fiind unul scăzut, reușind să socializeze doar cu oameni.

Acest nivel este în strânsă legătură cu societatea, și poate aduce consecințe, individul poate fi neacceptat sau chiar exclus, determinând astfel neîmplinirea la nivel social. Persoanele communicative, sociabile, capabile să relaționeze și să interrelaționeze cu orice ființa vie cu care iau contact, vor ajunge să-și îndeplinească nevoiile la nivel social.

Ne lovim deseori de cazuri în care individul alege să se “ retragă “ din lume de cele mai multe ori din cauza dezamăgiriilor și a oboselii, dar necesitate de a socializa cu ceilalți încă există. Dacă cei care aleg să se “retragă” nu găsesc motivația să și construiască relații cu ființele vii problema se va înrăutăți și va afecta îi va afecta gândirea despre sine, percepția despre viață, principiile, va începe să gândească tot mai negativ, comunicarea se va diminua spre 0 și vor apărea comportamente distructive.

Avem nevoia de apartenență la grup și de asociere pentru că prin definiție suntem ființe sociale, deci simțim nevoia să fim iubiți, împliniți în relațiile de cuplu, de prietenie, să fim susținuți de către familie,să facem parte dintr-un grup, de apartenență și de orientare.

Treapta V-Nivelul Necesităților de cunoaștere

Necesitățile de cunoaștere caracterizează mai ales omul, fiind prima ființă care are acestă nevoie esențială activată aproape de un nivel maxim, datorită libertății de autodeterminare precum și a devenirii de sine. Sinele este prezent și la animale dar are un nivel superior la ființa umană, apărând în jurul vârste de 14-21 ani manifestându-și interesul pentru mediul extern și pentru întrebările care apar în interior.

La început omul va începe să exploreze mediul, ia contact cu acesta și cu lucruriile pe care acesta le cuprinde și începe procesul de cunoaștere, de învățare, începe să creeze legături între ele și să descopere sensul vieții lui. Informațiile ce provin din mediul exterior sunt cercetate și analizate cu ajutorul minții de către individ și sunt raportate la ce descoperă în universal său interior.

Acest nivel de cunoaștere ajută toate celălalte nivele ale trebuințelor, dar nu întâlnim conștiința de sine. ( adaptare, integrare, comunicare)

Sinele prezent la animale, are un nivel mai scăzut decât cel al omului, animalul ajungând să se descopere mult mai târziu decât ființa umană.

Treapta VI- Nivelul Necesităților de valorizare (Stima de sine)

Acest nivel cuprinde legături cu trebuințele interioare presupunând existența sentimentelor, a trăirilor personale interioare care țin de respectul pe care îl avem fiecare față de noi înșine, respectul ce vine din partea celorlalți, de validare a comportamentului de către alte persoane.

Fieare din noi, ne privim în ochii celui de lângă noi pentru a ne descoperi, sau redescoperi așa cum ne exprimă sufletul aceluia.

Noi, oamenii suntem niște ființe aflate într-un continua călătorie pentru a ne descoperi, sau ne redescoperi pentru a ne împlini. Toate piediciile sau greutățiile ce intervin în această lungă călătorie ne vor ajuta să ne descoperim capacitățiile pe care le avem, sau care ne lipsesc, ce trebuie să facem pentru a ne ușura călătoria, sau pentru a depășii greutățiile. Omul este într-o continua evoluție și se antrenează pentru atingerea perfecțiunii pe care acesta o necesită, cu cât va ajunge mai aproape cu atât va căpăta încredere în sine.

Proiecția spre cele mai înalte nivele de încredere și de trăiere, este respectul de sine.

Dorința și nevoia de a avea încredere în noi înșine ne ajută să ne realizăm, să ne ne îndeplinim obiectivele, să trecem cu “brio” prin anumite probleme, practic motivația interioară și o stimă de sine crescută ne ajută să fim responsabili și chiar “noi înșine”.

Treapta VII- Nivelul Necesităților de creație

Creația materială, biologică și cea spirituală se unesc într-o singură creație și realizează legătura omului cu sine însuși. Din toate ființele pământului, singurul se extinde prin extenuare este omul. Pasiunea artistică provine din interior dintr-un simț transconștient și transrațional.

Omul se redescoperă și reproducându-se în propriile creații. Dacă creațiile acestuia vor fi făcute din suflet, cu suflet, vor deveni mai vii , iar acesta își va îndeplini obiectivele în viață.

Treapta VIII- Nivelul Necesităților de Identitate

Nivelul Necesităților de identitate se alcătuiesc din toate niveluriile în care omul se descoperă și se cunoaște pe sine. Treapta VIII este revelația individului asupra faptului că nu mai este deloc important ce reprezintă , iar obiectivul acestuia va fi centrat pe ce poate să devină. Începe să se considere propriul său creator și se inspiră din mediul înconjurător și din materialele acumulate pentru a se lămuri care este identitatea lui, deci nu se mai răscolește pentru a se căuta ci pentru a se edifice. Indvidul își trasează propriul plan și tot el va fi cel care construiește. Multitudinea de întâmplări de care acesta se va lovi, vor fi oportunități de care acesta va profita și le va utiliza în demersul stabilirii identității sale.

“ Omul contemporan este o ființă multidifernțială; el este o realitate alcătuită din multiple perspective.”

Treapta IX- Nivelul Necesităților de Spiritualitate

Acest nivel al necesităților de spiritualitate nu a fost enumerate de către Maslov, acesta considerându-se ateu. Spiritualitatea putem spune că înseamnă atingerea divintății. Toate treptele diagramei trebuințelor ne ajută să ajungem la nivelul de spiritualitate. Avem nevoie de împrăștierea acestui nivel pe întreaga diagram a trebuințelor, făcând ca toate acestea să capete un sens. Leonardo da Vinci nu avea nici măcar nivelul 1 deplin, dar a trecut nivelul de Spiritualitate direct, aducându-i totodată realizări excepționale.

Putem trece ușor de la Atingerea Divintății la celălalte nivele pentru că asta înseamnă că ne-am definit pe noi înșine. Omul are nevoia de a se adresa, de a vorbi, de a cere sfatul unei ființe superioare lui, o putere divină.

“ Pascal susținea că orice om are în sine atât raiul cât și iadul, eternitatea și innexistentul.”

Treapta X- Nivelele de vârf: 10, 11 și 12

Dezbaterea trebuințelor va lua capăt, nivele 10, 11, 12 nu sunt încă susținute în prezent, dar activarea acestora se poate realiza prin procesele evoluției de pe Pământ. În prezent omenirea se află între treptele 4-9 ale trebuințelor, deoarece trebuințele din nivelurile de vârf încă nu-și fac prezența simțită.

RELAȚIA KINETOTERAPEUT – PACIENT ÎN PROCESUL MOTIVAȚIONAL

Succesul actului terapeutic depinde, în cel mai înalt grad, de buna funcționare și organizare a acestei relații. Contactul terapeutului cu pacientul nu este numai un act terapeutic sau numai de morală, ci și una și cealaltă, în același timp. Bolnavul va suporta suferința, în primul rând, în funcție de personalitatea sa, va avea dubii sau momente de culpabilitate, dar la un

moment dat el se va hotărî să abordeze terapeutul. Acest moment, subliniază Balint (1966), va fi ales numai de către bolnav, acesta fiind singurul lui privilegiu în cadrul relației terapeut-bolnav; în continuare, terapeutul devine pentru pacient un suport psihologic, relațiile dintre el și bolnav fiind relații în care acesta din urmă caută dependența.

În cadrul acestui contact interpersonal, terapeutul și bolnavul nu se găsesc pe poziții similare; bolnavul este cel mai dezavantajat, aflându-se sub influența suferinței fizice și morale, a reacției psihologice create de această situație, resimțind o stare de nesiguranță.

“Ideal, terapeutul trebuie să corespundă cererii emoționale a bolnavului, încercând să realizeze ceea ce Delay și Pichot (1962) denumesc cu termenul de comunitate culturală dintre terapeut și pacient, care determină – în mare măsură – atitudinea terapeutului față de pacient și invers. După părerea autorilor pentru a fi un bun terapeut, trebuie ca acesta să aibă un echilibru personal, mai întâi va trebui să te ajuți pe tine însuți și să ai capacitatea de a depăși orice problemă existent, să fii tu cel victorios. Personalitatea terapeutului va fi oglinda muncii sale în relațiile cu pacienții. Se consideră că ar fi necesar o formare psihologică a terapeutului, datorită importanței motivației și comportamentul și manifestăriile pe care le au pacienții. “

Unii autori subliniează calitățile minimale ale terapeuților, ca fiind:

capacitatea de a înțelege pacienții;

capacitatea de a te face înțeles în relația cu pacientul;

capacitatea de a te face respectat, chiar apreciat de către pacinet prin comportament;

experințe profesionale și de viață;

maturizarea personalității;

cunoștințe psihologice și cunoștințe despre comportamentul uman;

Vorbind despre caracteristicile profesionale ale terapeutului, psihologia medicală și psihoterapia stabilesc o serie de cerințe din punctual de vedere al formării și experienței necesare unui bun terapeut. Sunt necesare și caracteristicile esențiale umane, deoarce contribuie la instalarea unei relații eficiente de lucru, cea mai importantă caracteristică fiind comunicarea, dorința de a ajuta;toate acestea sunt puse în legătură și commentate prin prisma EU-lui personal, al trăsăturilor de personalitate și al calităților umane ale terapeutului. (Huber, W., 1997).

Parson (citat de Scripcaru, Gh. și Ciornea, T., 1979) arată că, în fața omului bolnav, terapeutul poate adopta următoarele tipuri de atitudini:

atitudine de competență;

atitudine tehnică;

atitudine universalistă;

atitudine de specificitate funcționărească;

atitudine de neutralitate afectivă;

atitudine altruistă.

Relația terapeut-pacient se materializează, în majoritatea cazurilor, printr-o relație de tip special, un anumit tip de relații afective. În legătură cu această problemă, pentru acest tip de relație, s-a propus folosirea termenilor de transfer și contratransfer (Freud). Relația marcată de un atașament afectiv particular al bolnavului față de terapeut a fost denumită transfer, iar atitudinea terapeutului (de obicei negativă) față de bolnav a fost denumită contratransfer. Se afirmă chiar că apariția transferului și contratransferului este periculoasă, dacă terapeutul nu are o pregătire psihologică corespunzătare.

Una dintre cele mai importante probleme în cadrul relației terapeut-pacient – mai ales la început, dar nu numai – este aceea a comunicării, care se găsește îngreunată de factori ca starea de anxietate a pacientului, ignoranța sa, circumstanțele în care cere ajutor terapeutului etc., îmbogățirea acesteia fiind esențială, mai ales pe seama comunicării verbale interpersonale, care este mai eficientă decât o informație vizuală sau scrisă.

În cadrul relației terapeut-pacient, personalitatea bolnavului este foarte importantă, dar la fel de importantă este și personalitatea și atitudinea terapeutului față de pacient, prin felul de a fi al terapeutului (funcția apostolică – Balint), pacientul fiind convertit în a crede în scara de valori a celui dintâi și a le adopta.

În cadrul relației terapeut-beneficiar , importantă este și personalitatea acestuia la fel ca cea a terapeutului față de beneficiar, prin felul de a fi al terapeutului ( funcția apostolică- Balint), beneficiarul fiind convertit în a crede în scara de valori a celui dintâi și a le adopta.

Este necesară existența a ceea ce cercetătorii denumesc adaptare în relația terapeut-pacient. Întâlnirea dintre terapeut și beneficiar este una dintre doi oameni complet diferiți, care au poziții diferite, motiv pentru care trebuie să existe un echilibru pe tot parcursul relației dintre cei doi, prin acceptarea ideeilor unul celuilalt, a aștepărilor și a nevoilor. De fapt se pare că relația terapeut- beneficiar se găsesc dispoziții personale, sentimente, certitudini și prejudecăți.

Tot în legătură cu relația terapeut-pacient, psihologia medicală atrage atenția asupra faptului că dacă fenomenele de transfer și contratransfer se manifestă pe fundalul fenomenelor de regresiune și dependență, vindecarea bolnavului nu se poate considera ca desăvârșită în afara ieșirii din această situație, ceea ce presupune de fapt ieșirea din starea de dependență și regresiune, acesta fiind fenomenul de recucerire a autonomiei. Numai independența bolnavului față de terapeutul său poate justifica afirmația că este vorba de o vindecare.

În general, pentru a se putea stabili o relație eficientă, ar trebui să se cunoască câteva aspecte, dintre care (Masserman, citat de Cucu, C.I., 1980):

 atitudinea bolnavului și a terapeutului depind de importanța nevoilor lor fiziologice;

 această atitudine este adaptată mediului, iar fiecare organism vede acest mediu diferit din cauza nevoilor sale proprii;

 fiecare organism posedă o anumită suplețe a mijloacelor sale de adaptare.

În relația terapeutică, se poate considera că terapeutul este stăpânul teritoriului său și atunci el își va dirija pacientul, centrându-se pe trăirile sale psihice și fizice, sau se poate considera că pacientul este stăpân pe teritoriul său și atunci terapeutul va trebui să-l urmeze, să-l însoțească și să-l supravegheze în permanență, adaptându-se lui în permanență, pentru a determina apariția efectului terapeutic. Este absolut necesară stabilirea unui climat de încredere reciprocă, de o relație creatoare, în care fiecare dintre părți poate acționa – în funcție de evoluție – astfel:

 face primul pas când simte că celălalt este pregătit;

 acționează și reacționează;

 supraveghează și dirijează relația în diverse direcții.

Bolnavul este, înainte de toate, un om, adică un organism viu conștient de faptul că are un suflet. El trebuie făcut să considere boala ca o ocazie de a se dezvolta, de a evolua. Terapeutul trebuie să convingă persoana bolnavă să-și dezvolte toate aspectele personalității pentru ca boala să nu constituie o ocazie de a se retrage, de a rămâne pasiv.

Trebuie lucrat asupra ansamblului persoanei: corp, psihic, suflet, corp social. Bolnavul trebuie să primească protecție și modele pentru dezvoltarea potențialităților sale, ca să poată face schimbări utile în existența sa. Important este ca el să nu se considere ca un obiect, așa cum există riscul în momentul de față datorită modelelor practicate în medicina actuală, ci să rămână conștient că el își dirijează viața și ia hotărârile care îl privesc. El trebuie să știe că poate, în sensul în care este permis și acolo unde are ocazia, să se dezvolte psihologic și spiritual, datorită bolii sale. Persoanele grav bolnave pot, de asemenea, să dezvolte în ele motivația ca factor de bunăstare.

Dacă bolnavul nu găsește ascultare, dialog, dacă nu este respectat de către terapeut, care trebuie să fie interlocutorul său privilegiat în cele trei dimensiuni, (fizică, psihologică și spirituală) își pierde motivația și încrederea în terapeut, terapie și în capacitatea proprie de autoîngrijire și autovindecare. Este indispensabil ca terapeutul să țină cont de importanța relației terapeut-bolnav și mai ales de influența acesteia asupra procesului de vindecare; în cadrul acestei relații terapeutul este primul instrument terapeutic.

Terapeuții trebuie să înțeleagă că este necesar să-l lase pe pacient să se exprime, și să-i dea această posibilitate atunci când el trece prin momente dificile, dureroase. Acest lucru presupune o atenție deosebită în ceea ce privește asigurarea timpului și spațiului necesare pentru crearea unei relații optime. În cadrul relației de primă importanță fiind încrederea reciprocă (care este și un factor de reușită a tratamentului), trebuie să i se dea posibilitatea pacientului să exprime și să-și trăiască sentimentele și durerea, fără a fi reprimate și fără ca terapeuții să descurajeze această exprimare prin expresii de genul necorespunzător sau deranjant. Interzicând pacientului, prin privire sau cuvinte de dezaprobare, să se exprime, crește gradul de dependență a sa față de terapeut și sentimentul că mediul medical are o putere deosebită asupra lui. Atunci bolnavul se simte singur, fără utilitate, neînțeles și devalorizat, ceea ce agravează cu siguranță problematica care a favorizat boala.

Terapeutul trebuie să folosească un limbaj clar și nu trebuie să ezite atunci când spune lucruri importante bolnavului său, să verifice dacă pacientul a înțeles și să reînnoiască explicația dacă este cazul. Idealul terapeutic este de a obține participarea pacientului la tratament. Nu trebuie uitat că bolnavul este cel care decide asupra vieții sale și a tratamentului urmat, chiar dacă adesea terapeuții au iluzia că ei sunt cei care au puterea absolută. Atunci când pacientul aflat într-o fază a bolii sau tratamentului nu poate fi făcut să participe la comunicarea cu terapeutul, informațiile pe care acesta din urmă i le dă despre boala sa nu servesc la nimic și sunt o jignire la adresa conștiinței și responsabilității celui care suferă. Pinon J. este de părere că accesul bolnavului la dosarul său este indispensabil, atâta timp cât este vorba despre o persoană autonomă și conștientă de ceea ce cere. Acolo, simbolistica bolii și calea spre vindecare sunt înscrise în simptome, dar și în date observabile rezultate din metodele de explorare și evaluare folosite. Acestea aparțin bolnavului și el trebuie lăsat să fie proprietarul simbolisticii proprii și ajutat să o înțeleagă. Terapeutul nu trebuie să piardă din vedere că, de cele mai multe ori, bolnavul știe foarte multe despre boala sa. Cel mai mare privilegiu al terapeuților este dat nu de cunoștințele științifice, ci mai ales de capacitatea de recunoaștere a umanității lor, de modul cum știu să folosească aceste cunoștințe, de capacitatea lor de comunicare cu bolnavii (Pinon, J., f.a.).”

2.3. Comunicare, consiliere, aspecte ale psihologiei sociale

“Comunicarea este definită de V. Tran (2013) ca performanța de a descifra sensul, semnificația, conotația și denotația legăturilor sociale, organizate și dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor și a altor modalități de modelare informațională, în scopul declanșării obținerii stabilității, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor comportamente individuale sau de grup.

N. Sillamy (1996) consideră că aceasta este de fapt o percepție; ea implică transmiterea, intenționată sau nu, de informații destinate să lămurească sau să influențeze un individ sau un grup.”

“Psihologia socială consideră comunicarea ca una dintre dimensiunile oricărei situaţii sociale, în care raporturile interpersonale implică cvasi-simultan componente afective, de influenţă, co-acţiune şi comunicare; fiecare dintre aceste componente este influenţată interactiv de celelalte componente, orice situaţie socială având un caracter de unicitate şi irepetabilitate, datorită interacţiunii dinamice dintre o serie de factori psihoindividuali, de grup, organizaţionali, instituţionali, socioculturali şi contextuali.” (Cristea, D.)

“Din punct de vedere psihosociologic comunicarea umană constituie esenţa legăturilor interumane, exprimată prin capacitatea de a descifra permanent sensul contactelor sociale realizate cu ajutorul simbolurilor şi al semnificaţiilor social-generalizate în vederea obţinerii stabilităţii ori a unor modificări de comportament individual sau de grup.” (Şoitu, L. şi Neculau, A. citaţi de Epuran, M., 1996)

Termenul de comunicare își are originea în latinescul “communis” – a fi în relație, a împărtăși, iar din secolul al XIII-lea, circulă cu sensul de “ a transmite”.

M. Epuran (2006) susține că nevoia de comunicare și schimb/transfer imformațional este o necesitate socială. Ea implică o relație între cel puțin 2 protagoniști, un raport exterior, în afara introspecției și a raporturilor cu sine însuși, o nevoie de dăruire. Factor determinant al procesului de socializare a omului, comunicarea, constituie veriga de legătură dintre gând și actiune.

O. Scholter consideră comunicarea ca fiind un proces prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce acestuia anumite efecte. “

“ Practic, pentru a supraviețui, toate organismele intră în contact cu mediul și se adaptează la el. Sistemul psihic uman – sistem comunicațional de natură informațional energetică, se supune legii universale a generării de informație; prin însuși modul său de constituire, el se include în categoria fenomenelor informaționale. M.Golu (1993).

În opinia lui M. Zlate (1997) cele patru categorii de mecanisme psihice aflate la baza sistemului psihic uman sunt:

informațional-operaționale;

stimulator-energizante;

de reglaj;

integratoare.”

Comunicarea se poate realiza printr-un cuvânt, purtând numele de comunicare verbală, dar există și o comunicare non-verbală sau paralingvistică. Comunicarea verbală se utilizează pentru transmitere de informații, în timp ce canalul non-verbal se folosește pentru exprimarea atitudinii interpersonale sau pentru a înlocui mesajele verbale.

Vorbirea este controlată de mai multe niveluri de integrare:

Nivelul neuromuscular: modularea sunetelor este controlată de mușchii feței, faringelui și cei ai limbii;

Nivelul cortico-bulbar: controlul articulării cuvintelor și succesiunea lor;

Nivelul cerebral: coordonarea fluxului vorbirii;

Nivelul fronto- temporo-parietal: se organizează funcția simbolică a limbajului;

Nivelul frontal: se organizează funcția de comunicare socială a limbajului.

În comunicarea verbală, un rol deosebit îl are asocierea sunet-cuvânt, adică posibilitatea de a modula sunetele în cuvinte și în mesaje cu semnificație. Apare apoi coordonarea sunet-gest, redată de posibilitatea de a adapta gestul la caracteristicile sunetului.

Deprinderile de comunicare sunt dobândite și înăscute. Deoarece comunicarea nu are un scop “în sine”, dar are drept finalitate o acțiune, creează premise ale eșecului, în urma unor ineficiențe sau perturbaări.

Orice acțiune determină efecte directe și efecte indirecte, imediate și tardive, direcțiile de acțiune asupra ființei umane pentru influențarea acestor efecte fiind reprezentate de palierele biologic, cognitive, comportamental, dar și cel subiectiv.

Comunicarea este o expresie a intreacțiunii, o manifestare de influențe reciproce pe care partenerii le exercită unii asupra celorlalți atunci când relaționează, fiecare mesaj, fiecare comportament al unuia funcționând ca un stimul asupra celuilalt care reacționează printr-o acțiune care se constituie ca un stimul pentru primul.

G. Mitrache și Tudos. S (2004) demonstrează că sistemul activator-dinamizator al psihicului condiționează sub aspect energetic activitatea.

Abordarea comunicării ca și activitate socială, pune subiecții comunicării în postura de “actori sociali”. Psihologia socială demonstrează că relațiile interpersonale comportă un larg registru de desfășurare în ceea ce privește gradul de interacțiune reciprocă a indivizilor.

“D. Marza (2009) consideră că pentru realizarea plenară a personalității, prezența ca atare a unor sisteme de interrelații nu este suficientă. Este important ca individual să conștientizeze relația, să i acorde semnificație și să o aprecieze din perspectiva scopurilor sociale și în acord cu sine, dar și cu ceilalți membri implicați. Consilierea aduce un aport important și contribuie la dezvoltarea unui sistem coerent de scopuri, cu rol în facilitarea relațiilor sociale.

M.Epuran (2006) conturează cele trei mari direcții de orientare a demersurilor consilierii ca fiind reprezentate de:

dezvoltarea capacității de adaptare și de confruntare cu factorii stresori;

ameliorarea și maximizarea capacității psihice și de performanță individuală;

tratarea diferitelor disfuncți care apar în comportamentul individual și în conduita socială a persoanei.

Comunicarea constituie o dimensiune definitorie a existenței umane, a stabilități și dezvoltării vieții, în afara ei realitatea socială, și nu numai, fiind practic imposibilă deoarece nu există situație în natură care să nu fie supusă unui demers comunicativ.”

“Dacă admitem că, într-o interacţiune, orice comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte că este o comunicare, se deduce de aici că nu putem să nu comunicăm, fie că vrem sau nu.” (Watzlawick, Helmick – Beavin & Jackson, citaţi de Baylon, Ch. şi Mignot, X., 2000).

2.4. Actul kinetoterapeutic

Actul terapeutic restabilește starea de sănătate și asigură independența funcțională a individului, urmărind readucerea organismului uman la un status cât mai apropriat de cel avut înaintea apariției bolii.

G. Engel a descris modelul bio-psiho-social pornind de la teoria generală a celor trei sisteme: biologic, psihologic și social. Raportat la actul terapeutic, modelul bio-psiho-social definește îmbinarea îngrijirii cu terapia în condițiile asumării existenței interrelației dintre aspectele biologice și sociale ale sănătății și bolii.

Orice intervenție terapeutică trebuie să implice cunoașterea profundă a personalității, teorie accentuate de G.Mitrache. Examinarea asupra organizării psihice a subietului se face prin:

Evaluarea subsistemului cognitiv;

Evaluarea subsistemului afectiv;

Evaluarea structuriilor ierarhice motivaționale;

Evaluarea subsitemului volitiv;

Evaluarea caracteristicilor psihomotrice;

Evaluarea personalității.

Toate acestea subliniează că rolul accidentării/îmbolnăvirii ca factor stresor, evenimentele de viață, implică încărcătură tensională și eforturi adaptive importante.

Terapia complexă, combinată, câștigă astăzi din ce în ce mai mult teren deoarce se utilizează cunoștințe medicale de ultimă generație în diagnostic, cât și în terapie, există o implicare a pacientului în actul terapeutic, utilizarea aspectelor care țin de contextul psihologic, socio-economic și cultural al subiectului optimizează actul terapeutic, se promovează îngrijirea complexă, reabilitarea și reinserția socială a bolnavului.

A.Demeter consideră că mișcarea este un medicament natural în legea sănătății populației, fiind obligatoriu de prescris de fiecare terapeut. Implicarea kinetologiei în activitățiile fizice umane este consecința faptului că activitatea fizică este unul dintre cei mai importanți factori ce contribuie la menținerea, promovarea și redobândirea stării de sănătate.

“Termenul de “Kinetologie” a fost introdus în 1857 de Dally și desemnează știința ce studiează mișcările organismelor vii și a structuriilor ce participă la aceste mișcări. “

Kinetologia medicală este obiectul de studiu al medicinii fizice și cuprinde trei componente:

Kinetologie medicală profilactică;

Kinetologie medicală terapeutică;

Kinetologie medicală de recuperare.”

Componentă a Kinetologiei medicale este Kinetoterapia. Aceasta se adresează indivizilor cu stare de sănătate alterată. Prin obiectul de activitate care este omul și direcția principală de acțiune care este mișcarea acestuia, Kinetoterapia se adresează tuturor sferelor de patologie care afectează organismal uman. Are ca și scop combaterea stării de boală, a deficitelor existente și readucerea organismului la un status care să permită efectuarea activității cotidiene cât mai “normal”.

“Fig. 2.2. – Kinetoterapie” 2

http://www.kinetologie.ro/wp-content/uploads/2012/11/Kinetoterapie-la-domiciliu.jpg

Kinetoterapia ocupă un loc foarte important în cadrul tratamentelor complexe, practice, neexitând boală, afecțiune, sindrom sau tulburare funcțională în care aceasta să nu aducă beneficii. Kinetoterapeutul trebuie să aibă în vedere:

Cunoașterea noțiunilor teoretice și practice privind procedeele și manevrele din cadrul mijloacelor Kinetoterapiei;

Cunoașterea principiilor, condițiilor, indicațiilor și contraindicațiilor aplicării acestora;

Cunoașterea informațiilor fiziologice și terapeutice ale fiecărui mijloc terapeutic;

Să fie capabil să aleagă cele mai bune metode;

Să fie capabil să adapteze și, eventual, să readapteze mijloacele Kinetoterapiei la stabilirea programelor;

Să aibă cunoștințe psihologice și experiență relaționară.

Comunicarea permanentă dintre terapeut și beneficiar este o necesitate și este gândită în termenii unui sistem, la baza căruia se află un “feedback” permanent.

Se impune o bună pregătire profesională a kinetoterapeutului în vederea unui act terapeutic de calitate.

2.5. Comunicarea în Kinetoterapie

“În sanctuarele Greciei antice, Aesculap nu vorbea ci asculta”, amintește Albeaux-Fernet.” ( Athanasiu A. 1983)

“Trecerea progresivă de la centrarea terapeutică asupra bolii spre o mai bună luare în consideraţie a dimensiunilor pacientului, adică spre o focalizare pe subiectul unic şi complex, ar face posibilă ameliorarea stării de sănătate a populaţiei”. Această trecere este posibilă doar prin renunţarea la centrarea terapeutică asupra bolii în favoarea reconsiderării la justa valoare a dimensiunilor personalităţii terapeutului şi pacientului, adică printr-o focalizare pe OM, considerat ca subiect unic şi foarte complex (terapie centrată pe client). În această singură atitudine care ar mai face posibilă ameliorarea stării de sănătate a populaţiei, terapeutul ar putea juca un rol social, cel al educatorului sanitar. În relația cu beneficiarul este important să “ne aliem” cu punctul de vedere al acestuia, să fim flexibili, nu să încercăm să-l impunem pe al nostru. Organismul uman are comportamentul unui sistem împărțit în subsiteme. Subsistemele acestuia interelaționează și intercondiționează permanent și este evidentă și în cadrul terapeutic.”

I.B. Iamandescu (1993) consideră că “omul devenit bolnav își pierde unul din atributele sale fundamentale – starea de sănătate, care condiționează o adaptare normală la exigențele mediului, inclusiv cele autoimpuse, și este sinonim cu starea de disconfort psihic și somatic”.

“Sănătatea este înțeleasă ca o capacitate morfo-funcțională care asigură omului posibilitatea de a acționa optim din punct de vedere fizic, somatic și mental, de a-și exprima plenar ansamblul posibilităților sale verbale în raport cu cerințele contextului social.“ (OMS) Starea de sănătate reprezintă echilibrul psiho-somatic, iar boala reprezintă dezechilibrul fizic și psihic, din cauza aceasta sănătatea este percepută în mod pozitiv, pe când boala este percepută în mod negativ.

Comunicarea este un element inevitabil, iar odată realizat, este ireversibil, fiind strâns legat și dependent de contextul în care se desfășoară. În descriptarea mesajului, comunicarea se bazează pe automaticitate, uneori pierdem doar o parte a sensurilor, restul imformației gravitând cumva în jurul nostru. Scopul comunicării medicale implică asigurarea unei relații terapeutice de bună calitate.

Kinetoterapeutul, pentru a interveni în palierul psiho-somatic al beneficiarului, trebuie să cunoască tehniciile PSI pe care acesta le are ca și competență, cum ar fi: trainingul autogen, tehnica Jacobson, tehnica Alexander, sugestie, etc. Aceste tehnici vor contribui la ameliorarea stării emoționale.

“D.Cosman subliniază ca și componente esențiale ale comunicării terapeutice: confidențialitatea, caracterul privat, respectul pentru limite, devăluirea de sine, atingerea, ascultarea activă și utizilarea abilităților de observare. “

Confidentialitatea este un aspect foarte important al relației deoarece kinetoterapeutul se află frecvent în situația de a afla detalii din viața pacientului.

“Comunicarea terapeut-pacient este una directă, de tip “față în față” neformalizată, transferul continuu de informații și schimbul de date cu caracter medical, educat și nu numai, făcându-se cu un scop bine definit, acela al menținerii sau restabilirii stării de sănătate a individului. Acesta nu este ca un limbaj, ci ca o problematică legată de cunoașterea și înțelegerea bolnavului. Răspunsurile legate de starea de boală și mijloacele de însănătoșire sunt primele scopuri pe care pacientul le caută la terapeut, acesta devenind “un instrument terapeutic” în primă fază.:

Direcția de acțiune în cadrul comunicării terapeut-pacient este structurată pe două nivele, în opinia lui A.Tatossian :

Intelectual: înțelegerea și explicare bolii prin prisma ultimelor modele științifice, asigurat prin conceptualizare;

Afectiv: înțelegerea personalității bolnavului și a particularităților sale subiective, realizat prin identificare.”

Specialistul trebuie să fie apropriat de pacient și să-l înțeleagă, dar în același timp trebuie să mențină o distanță față de acesta pentru a nu se identifica cu pacientul. Kinetoterapeutul trebuie să nu încerce să îi impună pacientului concepții despre sănătate.

Întâlnirea dintre kinetoterapeut și beneficiar se face de regulă în spital, în ambulatoriu de specialitate, loc care reprezintă “teritoriul” kinetoterapeutului și care determină bonlavului o oarecare insecuritate.

O.Dumitru Gîrlașu (2004) susține că ambii parteneri ai relației sunt influențati de “contextul” și cadrul în care acționează, tot el subliniează că tehnica terapeutică implică respectarea unui anumit număr de reguli specifice. Kinetoterapeutul este asemenea “unui antrenor”, care conduce procesul de refacere sau de recuperare, resursele și responsabilitatea restabilirii stării de sănătate aparținând în primul rând pacientului.

Relația de comunicare dintre kinetoterapeut și beneficiar parcurge trei faze principale:

Faza de apel uman: conține prima întrevedere, când pacientul se prezintă în plină suferință și incertitudine în fața terapeutului. Pacientul își evidențiează nevoile prin cuvinte, iar terapeutul este nevoit să empatizeze cu bolnavul.

Faza de obiectivizare a relației terapeutice: în care se construiește alianța terapeutică și în care predomină acțiuniile de evaluare a pacientului.

Faza de personalizare a relației terapeutice: etapa în care se conturează așteptările celor implicați în alianța terapeutică.

Un kinetoterapeut bun comunică deschis și clar, chiar și în situații dificile, manifestă control asupra reacțiilor emoționale și este flexibil în relația cu pacientul. Cunoștințele medicale de specialitate trebuie dublate de cunoștințe de psihologie și de experiență.

D.Hârza (2009) subliniază faptul că poziția celor doi membri ai relației este diferită, aceștia experimentând-o, la nivele diferite, bolnavul fiind cel dezavantajat. Comunicarea kinetoterapeut-beneficiar este un element al unui sistem și se autoreglează permanent prin “feedback”.

Kinetoterapeutul trebuie să folosească un limbaj clar, simplu, accesibi și să încurajeze, motiveze pacientul, punându-se mai puțin accent pe critici.

Comunicarea implică în cadrul alianței kinetoterapeut-beneficiar o adaptare a unei scale de valori. Important este ca beneficiarul să nu se considere “un obiect” al muncii kinetoterapeutului, ci să rămână conștient că el își dirijează viața și el ia hotărârile care îl privesc. Terapeutul trebuie să asigure o strânsâ colaborare cu pacientul, cu echipa interdisciplinară, dar și cu familia, și să ofere pacientului său toate informațiile cu privire la diagnostic, prognostic și posibilitățile terapeutice existente. Numărul pacienților care solicită tratament terapeutic a crescut semnificativ și are ca urmare micșorarea timpului pe care kinetoterapeutul îl are la dispoziție, de unde apare necesitatea limitări dialogurilor, dar nu în unele lipsite de interes, de respect sau de atenție. C.Rogers susține că respectul este una din “calitățile terapeutice esențiale”.

“Lupu, I. şi Zanc. I. (1999) enumeră printre cauzele insuficienței comunicări între terapeut şi pacient:

Atitudinea profesională: unii medici consideră că educaţia sanitară a pacienţilor este foarte importantă şi, ca atare, îi acordă timp corespunzător, alţii privesc sarcina de a oferi informaţii pacienţilor ca pe una de liniştire, de înlăturare a anxietăţii fiind reţinuţi în a furniza informaţii pe motiv că ar cauza doar îngrijorare pacienţilor.

Stilul de interviu: Cea mai comună abordare, descrisă de obicei ca birocratică, este caracterizată printr-un sondaj eficient, o limitare a sensibilităţii pacientului şi care nu diferă mult de la un pacient la altul; Alţi medici au fost catalogaţi ca având un stil orientat spre persoană, stil în care empatia şi conştientizarea sentimentelor pacienţilor au făcut obiectul comunicării în timpul consultaţiei.

Problema incertitudinii: Menţinerea incertitudinii e una din căile prin care medicii menţin controlul atât asupra pacientului, cât şi asupra tratamentului. Omisiunea informării pacientului poate masca propria incertitudine a medicului, pe de o parte, pe de altă parte, poate menţine încrederea pacientului în eficacitatea tratamentului, limitându-i rolul în decizia medicală.

Neîncrederea pacientului: Slaba comunicare în relaţia medic-pacient a fost frecvent pusă pe seama barierelor create de diferenţele de clasă şi statut dintre medic şi pacienţii săi. Aceste diferenţe au efect atât asupra informaţiei pe care pacienţii o transmit medicului, cât şi asupra abilităţii medicului de a obţine informaţia adecvată de la pacient. Medicii pot contribui la neîncrederea pacienţilor, în mod diferit şi prin felul în care răspund pacienţilor care solicită informaţii.

Perspective diferite ale medicului şi pacientului: Pot apărea dificultăţi de comunicare între medic şi pacient datorită perspectivelor diferite asupra stării de boală şi asupra obiectivului consultaţiei, perspective proprii fiecăruia dintre ei. Perspectiva medicului acordă importanţă raţionamentului ştiinţific şi datelor psiho-clinice în diagnosticarea bolii. Perspectiva pacientului accentuează importanţa experienţei subiective a bolii şi semnificaţia duratei acestei experienţe.

Dificultăţi legate de înţelegere şi memorie: Există câţiva factori care pot influenţa înţelegerea şi memorizarea informaţiilor în timpul consultaţiei:

– posibilitatea ca medicii să folosească un limbaj foarte tehnic care să nu fie familiar pacientului;

– cunoştinţele limitate ale pacienţilor cu privire la boală şi alte probleme medicale şi jena de a cere informaţii suplimentare;

– întâlnirea cu medicul trăită ca un motiv de agitaţie;

– oferirea a prea multe date şi prea repede;

– oferirea informaţiilor importante la sfârşitul întrevederii (pacienţii au tendinţa de a reţine mai bine ceea ce li s-a spus la începutul întrevederii).”

Atitudinea kinetoterapeutului este foarte importantă, ea trebuind să fie una de receptivitate, de acceptare, de atenție, însă fără implicare personală. În situația unor rezultate modeste, pacientul va fi dezamăgit și nu își va ierta terapeutul, din acest punct de vedere, dialogul dintre cei doi are o mare valoare de susținere.

“Cel mai mare privilegiu al terapeuților este dat nu de cunoștiințele științifice, ci mai ales de capacitatea de recunoaștere a umanității lor, de modul cum știu să folosească aceste cunoștințe, de capacitatea lor de comunicare cu bolnavii.” (J.Pinon)

2.6. Rolul empatiei în kinetoterapie

Cuvântul „empatie” este folosit prima dată de psihologul american E.B.Titchener în 1920 și vine de la grecescu „empatheia” („a se simți”), termen desemnat pentru a denumi capacitatea de a percepe experiența subiectivă a unei alte persoane.

„Inteligența emoțională este capacitatea de a simți, de a înțelege și de a aplica efectiv puterea și acuitatea emoțiilor ca o sursă de energie umană, informație, conectare și influența”, afirmă Robert Cooper.

“În opinia lui Claude Steiner, empatia este un “al șaselea simț prin care percepem energiile emoționale în același mod în care ochiul percepe lumina.” Empatia reprezintă una dintre cele cinci componente ale inteligenței emoționale alături de: cunoașterea propriilor emoții, gestionarea emoțiilor sau autocontrol, aptitudinea de a ultiliza emoțiile în mod productiv și capacitatea de dirijare a relațiilor interpersonale sau sociabilitatea.

Conceptul de empatie provine de la filozoful german Robert Vischer, el fiind cel care a introdus termenul de “empatie” în practica medicinală. Același Vischer afirmă că empatia reprezintă “perceperea de acuratețe a cadrului intern de referință al altuia, cu toate componentele sale emoționale care îi aparțin ca și cum ar fi cealaltă persoană, însă fără a pierde condiția de ca și cum.” “ Se vorbește cu multă convingere că empatia reprezintă un instrument cu adevărat important la dispoziția kinetoterapeutului pentru a intra într-o sintonie cu pacientul.

Eigidio Mojia sublinia că prin empatie “ nu se înțelege doar capacitatea unui profesionist de a înțelege și împărtăși emoțiile și fricile pacientului, dar și abilitatea de-a știi cum să le comunice bolnavilor că problemele cu care se conftună au fost înțelese și împărtășite.”

Empatia este un concept complex, pe care îl întâlnim ca fiind capacitatea de a te pune în pielea celuilalt sau a simți ce simte altul, ajutându-ne de fapt să clarificăm experiența emoțională pe care o trăiesc ceilalți din jurul nostru.

Există trei tipuri de empatie:

Empatia cognitivă – atunci când cineva recunoaște ceea ce simte altă persoană.

Empatia emoțională – atunci când cineva simte ce simte aceea persoană.

Empatia de compasiune – atunci când cineva vrea să ajute cealaltă pesoană să facă față situației și emoțiilor.

S. Marcus apreciează că punctul modal al conceptului de emaptie îl reprezintă conduita retrăirii stărilor, gândurilor, acțiunilor celuilalt de către propria persoană prin intermendiul unui proces de transpunere substitutiv în psihologia partenerului.

Empatia presunpune calm și receptivitate, astfel încât semnele subtile ale sentimentelor celuilalt să poată fi recepționate și imitate de către propriul creier emoțional. Acest proces se construiește pe conștientizarea de sine și cu cât o persoană este mai conștientă de sentimentele și emoțiile proprii, cu atât este mai capabilă să le interpreteze pe ale celorlalți.

Empatia este situată în “centrul relației terapeutice” deoarece beneficiarul simte că terapeutul se racordează la emoția lui, acest proces purtând numele de “oglindire”.

C.Rogers consideră că kientoterapeutul trebuie să fie congruent în relația terapeutică, să existe o considerație pozitivă necondiționată față de beneficiar, având sentimente pozitive și exteriorizându-le fără rezerve și fără a emite judecăți de valoare și să perceapă emoțiile și trăirile încercate de către acesta “din interior” așa cum îi aparțin beneficiarului și să îi comunice înțelegerea pe care o are față de ce simte acesta.

“Adaptarea unei conduite empatice trebuie să îndeplinească trei condiții de bază (Gârlașu-Dumitru, 2004):

Condiție externă – se referă la modelul de empatizare al terapeutului care își percepe în mod nemijlocit pacientul de-a lungul desfășurării psihoterapiei, fără a fi nevoie să reprezinte sau să imagineze cum e în cazul transpunerii dramatice sau al activității artistice.

Condiție internă – se referă la predispozițiile psihice ale celui care simpatizează: în încercarea de a sesiza trăirile pacientului, terapeutul nu trebuie să piardă distanță sau obiectivitatea, punând în acțiune deprinderi de detașare, deosebit de importante în stabilirea obiectivelor terapeutice. În acest mod, cel care empatizează poate să dea dovadă de o “ empatie matură”. (I.Janis)

Condiție circumstanțială – se referă la credința în convenție bazată pe conștientizarea celui care empatizează că nu devine celălalt, ci își păstrează propria identitate.

Kinetoterapeutul este o fire autentică, își recunoaște față de sine și față de beneficiar competențele, cunoștințele, posibilitățile avute în a asigura un plan terapeutic eficient, care să fie bazat pe priceperea sa, demonstrând interesul față de beneficiar ca și persoană. Acesta aduce un aport major în ușurarea acceptării bolii de către pacient, în ameliorarea calității îngrijirii și autoîngrijirii, în creșterea tonusului general și în mobilizarea resurselor interne ale acestuia în direcția restabilirii stării de sănătate.

Terapeutul este bine să cunoască personalitatea celui cu care lucrează, preocupările, mediul social și chiar așteptările acestuia, fiind important și ca acesta să corespundă nevoilor emoționale ale pacientului.

Există două tipuri de empatizare a terapeuților cu pacientul:

Empatizare patologizantă: atunci când terapeutul se distanțează excesiv de pacient, prin accentuarea diferențelor dintre beneficiarul bolnav și terapeutul sănătos;

Empatizarea normalizantă: minimalizează aspectele patologice evidente ale pacientului său.

Ambele tipuri de raportare la pacient sunt însă ineficiente din punct de vedere terapeutic. Empatia are un rol important în kinetoterapie, este unul dintre aliații acestuia, însă așa cum spunea Rogers, e vital ca specialistul să păstreze condiția de “ca și cum”, pentru a evita amestecul emoției lui cu beneficiarul, tocmai pentru a fi capabil să-l înțeleagă și să-l ajute eficient pe pacient. Transmitem și captăm dispozițiile celuilalt într-un fel de economie subterană a psihicului, așa încât unele întâlniri ale noastre sunt otrăvitoare, iar altele benefice. Schimbul emoțional are loc la un nivel subtil aproape imperceptibil. Kinetoterapeutul transmite semnale emoționale în decursul fiecărei întâniri și aceste semnale îi favorizează pe pacienți. Cu cât suntem mai abili din punct de vedere social, cu atât ne controlăm mai bine semnalele pe care le trimitem. “

“ Fig. 2.3. – Empatie” 3

http://sanatate.bzi.ro/public/upload/photos/0/femeie_empatie_bun.jpg

CAPITOLUL III: CONTRIBUȚII PERSONALE PRIVIND ROLUL COMUNICĂRII ȘI EMPATIEI ÎNTRE KINETOTERAPEUT ȘI BENEFICIAR

Ipotezele,scopul și sarcinile lucrării

S-a pornit de la ipoteza că: dacă există o relație bună de comunicare și empatie între kinetoterapeut și beneficiar , aceasta favorizează rezultatele pozitive in cadrul programelor de recuparare, uneori grabind și apariția lor. Comunicarea fiind o parte vitală în cadrul acestei relații, iar prin acest instrument kinetoterapeutul ajunge să cunoască atât starea fizică cât și psihică a beneficiarului.

Scopul lucrării este subordonat ipotezelor și constă în stabilirea rolului comunicării și empatiei între kinetoterapeut și beneficiar.

Sarcinile lucrării au constat în:

consultarea materialelor de specialitate;

alcătuirea unui lot de subiecți;

alcătuirea unui chestionar format din 30 de întrebări;

aplicarea chestionarului lotului de subiecți;

prelucrarea, prezentarea rezultatelor obținute;

elaborarea concluziilor desprinse din experiment.

3.2. Subiecții

Subiecții au fost selectați după diferite criterii: vârstă, mediu social, profesie, cel mai important criteriu de selectare a fost urmarea a unui sau mai multor programe de recuperare.

CENTRALIZATOR LOT EXPERIMENTAL

Tabelul nr – 1 –

Media aritmetică a vârstei subiecților este: 38.43 .

3.3. Metode de cercetare

Metodele folosite în cadrul cercetării sunt:

Documentarea prin studiul lucrării de specialitate a unor articole, studii și cărți privind temele: comunicare și empatie.

Observația: printre cele mai vechi metode de cercetare, frecvent utilizată și foarte ușor de aplicat din punct de vedere tehnic. Constă în urmărirea atentă și exactă a faptelor, proceselor și înregistrarea exactă sistematică a diferitelor manifestări ale acestora.

Ancheta pe bază de chestionar.

P.Pichot considera chestionarele ca fiind " teste compuse dintr-un număr mai mic sau mai mare de întrebări prezentate în scris subiecților și se referă la opiniile, preferințele, sentimentele, interesele și comportamentelor lor în circumstanțe precise”.

Avantajele care susțin eficiența metodei alese sunt: facilitarea subiecțiilor supuși studiului cât și posibilitatea controlului riguros al proceselui de colectare a datelor.

Chestionarul aplicat în această cercetare cuprinde un număr de 30 de întrebări, aplicat pe un lot de 30 subiectți din diferite medii sociale, cu diferite categorii de vârstă. Acesta a fost aplicat în perioada noiembrie 2014- mai 2015. Chestionarul a fost distrbuit prin contactare direct a celor 30 de subiecți.

CHESTIONAR

Bună, mă numesc Curuia Raisa și aș dori să-mi acordați câteva minute pentru a complete următorul chestionar. Mi-am propus să aplic acest chestionar pe tema lucrării mele de disertație : “ Rolul comunicării și empatiei între kinetoterapeut și beneficiar”. V-aș ruga să aveți amabilitatea de a-mi furniza o serie de informații referitoare la tema studiului. Aceste informații vor fi confidențiale și vor fi utilizate exclusiv în scopul cercetării.

1. Sex: feminin/ masculin

2. Vârsta dumneavoastră ( în ani): ……………………….

3. Profesia dumneavoastră: ………………………………

4. De ce ati apelat la serviciile kinetoterapeutului?

a) la indicatia medicului;

b) la indicatia altor persoane;

c) din proprie initiativă;

d) alt răspuns.

5. Precizati dacă ati mai urmat programe de recuperare:

a) este pentru prima oară;

b) nu am mai fost;

c) frecvent.

6. Cum v-ar plăcea să fie relatia dintre dumneavoastră si kinetoterapeut?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

7. Care credeti că sunt cele mai importante elemente care stau la baza acestei relatii?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

8. Pe perioada progamului de recuperare ati comunicat mai mult cu?

a) kinetoterapeutul;

b) personal auxiliar;

c) voluntari sau asistenti ( dacă au fost);

d) membri familiei;

e) ceilalți pacienți.

9. Kinetoterapeutul în timpul comunicării cu dumneavoastră a dat dovadă de:

a) amabilitate;

b) dorinta reală de stabilire a unui mod de comunicare accesibil dumneavostră;

c) profesionalism;

d) intimitate;

e) confidentialitate.

10. Care considerați că sunt principalele bariere (greutăti) ce pot apărea în comunicarea dvs cu kinetoterapeutul?

………………………………………………………………………………………….

11. V-a informat/ vă informează kinetoterapeutul cu privire la mijloacele utilizate în timpul programului de recuperare si efectele acestora? Dacă da când vi s-au oferit informațile?

da.……………………………………………………………………………………………

nu.

12. Vi s-au oferit suficiente explicatii despre programul pe care l-ati urmărit/ îl urmăriti?

Da;

Nu.

13. Timpul acordat comunicării în cadrul sedintei de kinetoterapie este:

a) suficient;

b) insufficient.

14. Cea mai importantă trăsătură în desfășurarea procesului de comunicare dintre dumneavoastră si kinetoterapeut este?

a) răbdare;

b) calm;

c) sinceritate;

d) corectitudine;

e) respect.

15. Sunteti dispus să comunicati și informatii personale necesare în vederea recuperării?

a) da;

b) nu;

c) depinde de kinetoterapeut;

16. Aveti încredere în kinetoterapeutul dumneavoastră?

da;

nu.

17. Comunicarea dintre dumneavoastră si kinetoterapeut este caracterizată de:

a) detasare;

1…2…3…4…5…6…7…8…9….10

( În ce măsură considerati că relatia dintre dumneavoastră si kinetoterapeut este caracterizată de detasare, folosind o scală de la 1 la 10, unde 10 înseamnă că sunteti total de accord cu afirmatia respectivă si 1 în total dezacord )

b) empatie;

1…2…3…4…5…6…7…8…9…10

( În ce măsură considerati că relatia dintre dumneavoastră si kinetoterapeut este caracterizată de empatie, folosind o scală de la 1 la 10, unde 10 înseamnă că sunteti total de accord cu afirmatia respectivă si 1 în total dezacord )

18. Comunicarea dintre dumneavoastră si kinetoterapeut este:

a) unilatelă; ( Kinetoterapeutul adresează întrebări si dumneavoastră răspundeti )

1…2…3…4…5…6…7…8…9…10

( În ce măsură considerati că relatia dintre dumneavoastră si kinetoterapeut este unilaterală, folosind o scală de la 1 la 10, unde 10 înseamnă că sunteti total de accord cu afirmatia respectivă si 1 în total dezacord )

b) bilateraă; ( Există si răspunsuri venite din partea dumneavoastră si din partea kinetoterapeutului. )

1…2…3…4…5…6…7…8…9…10

( În ce măsură considerați că relația dintre dumneavoastră si kinetoterapeut este bilaterala, folosind o scală de la 1 la 10, unde 10 înseamnă că sunteti total de accord cu afirmatia respectivă si 1 în total dezacord )

19. Ce propuneri aveti pentru ca serviciile oferite de kinetoterapeut să corespundă cerintelor si asteptărilor dumneavoastră?

20. Considerati că diferentele de statut social influentează buna comunicare dintre dumneavoastră si kinetoterapeut?

a) deloc;

b) putin;

c) foarte mult.

21. Care este factorul principal care ar putea peturba buna relatie a dumneavoastră cu kinetoterapeutul?

…………………………………………………………………………………………………

22. În limbajul kinetoterapeutului se întâlnesc cuvinte încurajatoare, motivationale?

da;

nu.

23. V-ati lovit de situatii în care nu ati înteles mesajele transmise de către kinetoterapeut?

a) foarte rar;

b) des;

c) foarte des;

24. Vi se întâmplă/ vi s-a întâmplat ca kinetoterapeutul să se implice emotional sau/ si afectiv în cazul dumneavoastră?

a) foarte rar;

b) rar;

c) des;

d) foarte des.

25. În cadrul comunicării cu dumneavoastră atitudinea kinetoterapeutului este una:

a) de empatie si întelegere;

b) de impartialitate obiectivă si stiintifică;

c) subiectivă si emotivă.

26. Calitatea serviciilor acordate de către kinetoterapeut este:

a) nesatisfăcătoare;

b) satisfăcătoare;

c) foarte bune.

27. Ce notă ati acorda relatiei de comunicare pe care o aveti/ ati avut-o cu kinetoterapeutul?

1…2…3…4…5…6…7…8…9…10

28. Ce notă ați acorda relației de profesionalims pe care o aveți/ ați avut-o cu kinetoterapeutul?

1…2…3…4…5…6…7…8…9…10

29. Ce notă ati acorda kinetoterapeutului pentru felul în care acesta vă întelege, empatizează cu dumneavoastră?

1…2…3…4…5…6…7…8…9…10

30.. Ce ar trebui să se întâmple / Ce ar trebui să se schimbe în relatia pe care aveti cu kinetoterapeutul pentru ca nota pe care ati acordat-o să se schimbe/ să crească?

…………………………………………………………………………………………………

Prezentarea, Prelucrarea și Interpretarea rezultatelor

Datele privind ancheta pe bază de chestionar au fost colectate in perioada noiembrie 2014- mai 2015 au fost culese, prelucrate, analizate și interpretate de mine ținând cont de studiile de specialitate. Chestionarul format din 30 de întrebări deschise, închise, și chiar cu răspunsuri multiple s-a aplicat tuturor din lotul experimental.

Repartiția subiecților pe sexe este următoarea:

Graficul nr. 1

– Repartiția subiecților pe sexe-

Subiecții au vârste cuprinse între 23 și 83 ani, diferă între ei prin sex și profesie. Media aritmetică a vârstei subiecților este : 38.43.

Prin analiza răspunsurilor subiecților la întrebarea numărul 4 din chestionarul aplicat: “De ce ați apelat la sericiile kinetoterapeutului?” că:

un procent de 50% au apleat la serviciile kinetoterapeutului la indicația medicului;

27% datorită indicaților altor persoane; – iar restul de 23% au aplelat din proprie inițiativă.

Graficul nr 2

– Repartiția răspunsurilor subiecților la întrebarea numărul 4-

Recomandat ar fi să apelăm la serviciile kinetoterapeutului doar la indicația medicului, pentru a ne stabili un diagnostic corect și obiectivele recuperării care trebuiesc urmărite de către kinetoterapeut. Există bineînțeles riscuri dacă alegem varianta de a apela la kinetoterapeut la indicația altor persoane sau din proprie initțiativă. Riscurile pot fi mai mari deoarece putem face mai mult rău decât bine, iar atunci problemele deja existentente pot fi accentuate.

La următoarea întrebare întâlnită în chestionar urmărim dacă subiecții au mai urmat sau nu programe de recuperare. Din cei 30 de subiecți 50% se află la primul contact cu kinetoterapeutul, iar 43% participă des la ședințe,iar restul 7% nu au urmat programe de recuperare.

Cum v-ar plăcea să fie relația dintre dumneavoastră și kinetoterapeut? Răspunsurile subiecților exemplifică necesitățile sau lipsurile care există în relația pe care acestia o au cu kinetoterapeutul. Majoritatea subiecților și ar dori o relație bazată pe:

respect;

încredere;

comunicare;

eficiență;

profesionalism;

sinceritate;

empatică;

prietenie;

relaxare

răbdare;

De asemenea există 4 subiecți care nu ar schimba nimic în relația pe care o au cu kinetoterapeutul.

Analizând răspunsurile subiecților la întrebarea următoare din chestionar vom observa că prinicpalele elemente care stau la baza relației kinetoterapeut-beneficiar sunt și principalele necesități ale subiecților.

Din răspunsurile pacienților la întrebarea “ Pe perioada programului de recuperare ați comunicat mai mult cu ? “ am constatat că toți subiecții au comunicat în permanență cu kinetoterapeutul, dar pe această perioada s-a comunicat și cu personalul auxiliar și cu ceilalți pacienți.

Kinetoterapeutul în timpul comunicării cu beneficiarul a dat dovadă de: toate cele 5 variante: amabilitate, dorința reală de stabilire a unui mod de comunicare accesibil dumnevoastră, profesionalism, intimitate, confidențialitate. Cei mai mulți dintre subiecți, respectiv 87% consideră că punctul forte al comunicării este profesionalismul, urmat de amabilitate, iar apoi restul variantelor.

Răspunsurile subiecților la întrebarea cu numărul 10 au fost diversificate, principalele bariere pe care le-au întâlnit în timpul comunicării cu kinetoterapeutul sunt:

– limbajul pe neînțelesul beneficiarului;

– timpul insuficient acordat de către kinetoterapeut;

– capacitatea de percepție;

– mediul ( pentru cei care au urmat programele de kinetoterapie într-o sala cu mai mulți pacienți);

“V-a informat/ vă informează kinetoterapeutul cu privire la mijloacele utilizate în timpul programului de recuperare și efectele acestora? Dacă da când vi s-au oferit informațile?”

Graficul nr 3

Repartiția răspunsurilor subiecților la întrebarea numărul 11-

Cei 73 % care au răspuns cu DA au răspuns că li s-au oferit informații la început, de la prima ședință cât și pe tot parcursul programului de recuperare.

“ Vi s-au oferit suficiente explicații despre programul pe care l-ați urmărit/ îl urmăriți?”

Graficul nr 4

– Repartiția răspunsurilor subiecților la întrebarea numărul 12-

Timpul acordat comunicării în cadrul ședinței de kinetoterapie este pentru majoritatea subiecților suficient, dar există și subiecți care consideră că este insuficient mai ales în cadrul ședințelor de grup.

Analizând răspunsurile subiecților la întrebarea cu numărul 14 : “ Cea mai importantă trăsătură în desfășurarea procesului de comunicare dintre dumnevoastră și kinetoterapeut este?”

am observat ca se întâlnesc toate cele 5 trăsături:

-răbdare;

-calm;

– sinceritate;

– corectitudine;

– respect.

Principalele trăsături cele mai des întâlnite în răspunsuri sunt : sinceritatea și corectitudinea, iar cele mai puțin întălnite sunt : calmul și respectul.

La întrebarea cu numărul 15: “ Sunteți dispus să comunicați și informații personale necesare în vederea recuperării?” răspunsurile subiecților arată că un procentaj foarte mare, respectiv 70% ar fi dispuși să comunice informații personale ca recuperarea să aibă o eficacitate mult mai mare, iar procentajul mic 30% consideră că nu depinde exclusiv de ei, ci doar de kinetoterapeut.

Toți cei 30 de subiecți ai lotului experimental au încredere în kinetoterapeutul lor.

Comunicarea dintre dumneavoastră și kinetoterapeut este caracterizată de:

detașare

Graficul nr 5

Repartiția răspunsurilor subiecților la întrebarea nr.17 varianta A-

Empatie

Graficul nr. 6

– Repartiția răspunsurilor subiecților la întrebarea nr 17. Varianta B-

Din graficele de mai sus reiese că, comunicarea dintre subiecți și kinetoterapeut este mai mult caracterizata de emaptie, decât de detașare.

Comunicarea dintre subiecții cercetării și kinetoterapeut este una mai mult bilaterală ( există răspunsuri venite din partea subiecților și din partea kinetoterapeutului) într-o proporție mult mai mare decât cea unilaterală ( atunci când doar kinetoterapeutul adresează întrebări și subiecții răspund), fapt din care reiese că subiecții au nelămuriri, sau cer informații, iar kinetoterapeutul răspunde.

Propuneriile venite de la subiecții cercetării pentru ca serviciile oferite de kinetoterapeut să corespundă cerințelor și așteptărilor lor sunt diversificate. Voi enumera câteva propuneri:

explicații mai dese;

programe în scris pentru acasă;

răbdare multă;

atmosferă prietenoasă în cadrul ședințelor;

limbaj pe înțelesul beneficiarului;

Toate cerințele și așteptările pe care le au subiceții din partea kinetoterapeutului duc de fapt la necesitatea pe care aceștia o au, adică rezolvarea, sau ameliorarea problemei din cauza căreia se află într-un program de recuperare.

La întrebarea dacă consideră că diferențele de statut social influențează buna comunicare dintre ei și kinetoterapeut, majoritatea subiecților cred că statutul social nu are nici o influență asupra relației de comunicare. O mică parte ( 7 din 30 ) consideră că buna comunicare este influențată de statutul social puțin.

Lotul experimental al cercetării, cred că factorul principal care ar putea perturba relația lor cu kinetoterapeutul este:

graba;

neatenția;

lipsa răbdării;

neimplicarea profesională;

lipsa empatiei;

lipsa de profesionalism;

lipsa de rezultate în vederea rezolvării/ ameliorării problemei;

limbajul;

neseriozitatea.

Graficul nr. 7

Repartiția răspunsurilor subiecților la întrebarea nr.22

“ În limbajul kinetoterapeutului se întâlnesc cuvinte încurajatoare, motivaționale?”

Datorită limbajului strict professional o mare parte din subiecții cercetării s-au lovit de situații în care nu au înțeles mesajele transmise de către kinetoterapeut. Majoritatea au întâlnit foarte rar astfel de situații. Restul de subiecți s-au lovit des de situații în care nu au înțeles mesajele kinetoterapeutului.

Graficul nr. 8

Repartiția răspunsurilor subiecților la întrebarea nr. 24-

“Vi se întâmplă/ vi s-a întâmplat ca kinetoterapeutul să se implice emoțional sau/ și afectiv în cazul dumneavoastră?”-

Observăm în graficul de mai sus că kinetoterapeutul se implică emoțional sau/și afectiv rar și foarte rar în relația cu beneficiarul. Sunt puține cazurile în care acesta se implică.

Subiecții cercetări consideră că în cadrul comunicării atitudinea kinetoterapeutului este una de empatie și înțelegere într-o mai mare proporțiune, și de imparțialitate obiectivă și științifică într-o mai mică proporție.

Graficul nr. 9

-Repartiția răspunsurilor subiecților la întrebarea nr.26-

“Calitatea serviciilor acordate de către kinetoterapeut este:”

Un procent de 57% din subiecții participanți la cercetare consideră calitatea serviciilor acordate de către kinetoterapeut fiind foarte bune. 33% din subiecți sunt satisfăcuți de calitatea serviciilor kinetoterapeutului, și doar 10% din aceștia consideră calitatea serviciilor fiind una nesatisfăcătoare.

În continuarea chestionarului, subiecții au fost rugați să acorde o notă cuprinsă între 1 și 10 relației de comunicare pe care o au/ au avut-o cu kinetoterapeutul pe parcursul programelor/programului de recuperare. Vom observa în graficul care urmează notele pe care le-au acordat subiecții relației de comunicare:

Au fost acordate note de la 7 în sus, de aici luăm în considerare că relația de comunicare pe care subiecții au/ au avut o relație de comunicare destul de bună până la foarte bună.

Graficul nr.10

Notele acordate relației de comunicare cu kinetoterapeutului de către subiecți-

În privința notelor acordate de către subiecții cercetării relației de profesionalism pe care o au/ au avut-o cu kinetoterapeutul situația stă diferit deoarece din analiza răspunsurilor subiecților constat că 96% au acordat nota 10 acestei relații, și doar 4% au acordat nota 9. De aici rezultă că profesionalismul pe care îl denotă kinetoterapeutul în relația cu subiecții este la un nivel foarte ridicat, aproape maxim.

Graficul nr.11

-Notele acordate relației de profesionalism-

La capitolul empatie și înțlegere analiza răspunsurilor subiecților este asemănătoare cu cea a relației de profesionalism. S-au acordat note între 8 și 10 acestei relații, marea majoritatea a răspunsurilor fiind 10, și într-o mica proporție note de 8 și de 9.

Analizând răspunsurile la ultima întrebare: “ Ce ar trebui să se întâmple/ C-ar trebui să se schimbe în relația cu kinetoterapeutul pentru ca nota pe care ați acordat-o să se schimbe/ să crească/?” voi enumera câteva dintre cele mai importante păreri ( răspunsuri ) ale subiecților:

timp mai mult alocat discuției asupra exercițiilor exectutate;

respectul;

explicații privind programele urmate de către beneficiar;.

Subiecții consideră că rezultatele obținute în urma ședințelor de recuperare ar putea influența nota în bine sau în rău.

Analizând corespunzător toate răspunsurile subiecților care au participat la cercetarea științifică privind Rolul comunicării și empatiei între kinetoterapeut și beneficiar, relevă că atât comunicarea cât și empatia dețin un rol foarte important în această relație, aspecte care le vom întâlnii în capitolul următor, cel de concluzii.

CAPITOLUL IV: CONCLUZII

Comunicarea dintre kinetoterapeut și beneficiar crește nivelul de satisfacție al beneficiarului în ceea ce privește actul kinetoterapeutic,și influențează o “ bună stare “ psihică a acestuia.

Apar anumite situații când beneficiarul se simte intimidat în relația de comunicare pe care o are cu kinetoterapeutul, ceea ce crește senzația de anxietate și de neliniște. Este necesară stabilirea unei relații deschise, conturate de încredere,în care beneficiarul să și-exprime direct părerile, problemele pe care le are, iar kinetoterapeutul să-i ofere cât timp este nevoie, și orice informație care ar putea să aibă ca efect maxima eficiență în programul de recuperare pe care îl urmează.

Respectul este și el un punct forte care stă la baza acestei relații. Beneficiarii tratați cu respect de către kinetoterapeut, au un grad mai ridicat de satisfacție în ceea ce privește actul kinetoterapeutic.

La baza acestei relații trebuie să exsite un limbaj corespunzător, pe înțelesul beneficiarului, chiar dacă se folosesc termeni din domeniul kinetoterapiei aceștia trebuie însoțiți de o explicație.

Ar trebui să existe cât mai multe expresii motivaționale, încurajătoare pentru a-i crea beneficiarului încrederea, voința de care are nevoie.

Comunicarea bilaterală este și ea o cheie spre succes în această relație. Beneficiarul trebuie ascultat fără ca kinetoterapeutul să îl întrerupă.

Empatia este și ea un factor important, deoarece aceasta ne ajută să ne fie mai ușor, mai natural să creăm o relație bună cu beneficiarul programelor de recuperare, feedback-ul primit este încurajător. Trebuie să știm să comunicăm cu beneficiarii astfel încât să obținem maximul de informații despre gândurile și sentimentele lor, astfel înțelegem exact ceea ce ne transmite și îi facem cunoscut faptul că am înțeles.

Sinceritatea, empatia, trebuie să fie componente principale în profilul kineoterapeutului și trebuie evitată judecarea beneficiarului.

Răbdarea, calmul, blândețea și empatia kinetoterapeutului calmează și relaxează beneficiarul ceea ce ne oferă un beneficiar cooperant.

Succesul actului kinetoterapeutic depinde în primul rând de atitudinea acestuia, față de beneficiar cât și de obiectivele stabilite în cadrul programului de recuperare.

Obiectivul final în relația de comunicare și empatie dintre kinetoterapeut și beneficiar trebuie să fie atât îmbunătățirea stării de sănătate a pacientului cât și îmbunătățirea constantă a serviciilor kinetoterapeutice.

Ca relația dintre kinetoterapeut-beneficiar să ofere maximă eficiență, trebuie lucrat asupra ansamblului persoanei: corp, psihism, suflet, corp social.

Este indispensabil ca kinetoterapeutul să țină cont de importanța rolului comunicării și empatiei în relația: kinetoterapeut-beneficiar și mai ales de influența acesteia asupra procesului de recuperare. În cazul acestei relații, kinetoterapeutul este primul instrument terapeutic.

BIBLIOGRAFIE

Aurelian, Burcu., 2003, Piramida trebuințelor umane fundamentale, Editura Fundației Mercur;

Bratu, M., 2011, Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Bren, București;

Bratu, M., 2014, Comunicare și consiliere în kinetoterapie, Editura Universitară, București;

Cordun, M., 1999, Kinetologie Medicală, Editura Axa, București;

Epuran M., Cordun M., Mârza D., Moțet D., Ochiană G., Stănescu M., 2006, Asistență, consiliere și intervenții psihomedicale în sport și kinetoterapie, Editura Fundației Humantias, București;

Gârslașu Dumitru, O., 2004, Empatia în psihoterapie, Editura Victor, București;

Golu, M., 1975, Principii de psihologie cibernetică, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

Herman, Sonia., 2002, Modelare cibernetică, Editura Eonia, București;

Iamăndescu, I.B., 2005, Psihologie Medicală, Editura Medica, București;

Mârză,D.D., 2009, Relația rerapeut-pacient, Curs studii de licență în terapie ocupațională, Editura Alma Mater, Bacău;

Niculescu, M., 2003, Metodologia cercetării Științifice în Educație fizică și sport, Editura Bern, București;

Păunescu, Mihaela., 2013, Note de curs. Studii universitare de licență, Editura Discobolul, București;

Piaget, J., 1998, Psihologia inteligenței, Editura științifică, București;

Sbenghe, T., 2008, Kinesiologie- Știința mișcării, Editura Medicală, București;

Tudose, F., 2003, Orizonturiile psihologiei medicale, Ediutura Infomedica, București;

Zlate, M., 1997, Eul și Personalitatea, Editura Trei, București;

http://www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/Sistemul-psihic-uman334.php;

http://cadredidactice.ub.ro/marzadoina/files/2011/04/relatia-terapeut-pacient.pdf;

http://www.fiziomedica.ro/kinetoterapie.html;

http://www.citatepedia.ro/index.php?id=1030

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Rolul Comunicarii Si Empatiei Kinetoterapeut Beneficiar (ID: 157897)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Rolul Comunicarii Si Empatiei Kinetoterapeut Beneficiar

Copyright Notice

Metode Si Tehnici de Tonifiere a Musculaturii

Genetica. Sindrom Down

Metode de Autodiagnostic. Testul de Sarcina

Planul Si Ingrijirea Pacientului cu Sonda Urinara

Sindromul Post Avort

Nursingul Pacientilor cu Ulcer Gastro Duodenal

Copyright Notice

Similar Posts