Rolul Comunicarii In Diplomatie

Capitolul 1. Introducere

Termenul diplomație este folosit pentru desemnarea priceperii de a rezolva o problemă delicată, cu tact, cu politețe. Prin diplomație se înțelege însă și duplicitate. Sunt doctrinari care, conform percepției comune, admit sinonimia dintre politica externă și diplomație.

Prin diplomație, se înțelege activitatea reprezentanților statelor, legată de raporturile dintre state.Activitatea diplomatică este activitatea reprezentanților desemnați de state. Diplomația statului este activitatea diplomatică desfășurată de reprezentanții lui. Statele interacționează îndomeniul relațiilor diplomatice prin diplomații lor.

Diplomația este profesia reprezentării statului în relațiile cu alte state, așadar profesia diplomatului, a celui care se pricepe să reglementeze, altfel decât cu forța, diferendele dintre state. Diplomatul deține profesia de a concilia interesele divergente ale statelor, aplicând regulile, tradițiile și uzanțele legate de relațiile dintre state.Diplomatul este funcționar public, având statut propriu, așa cum au statute proprii profesorii, militarii și polițiștii.Diplomația este și denumirea corpului agenților diplomatici ai statului. Se recurge la acest termen și pentru a denumi serviciul diplomatic al statului.

Când se vorbește, nu doar înpresă, dar și în doctrină, despre "diplomația românească", ca și despre "diplomația franceză","diplomația rusă", noțiunea semnifică serviciul public național pentru diplomație serviciul diplomatic).

Fiecare din aceste servicii naționale au ca misiune definitorie aplicarea politicii de înf ăptuire și de apărare a intereselor statului național pe care îl reprezintă.Serviciul diplomatic, component al administrației statului, reprezintă permanent statul, în primul rând în relațiile politice cu alte state, negociază cu alte state, transmite și primește mesaje.

Activitatea diplomatică constă, în primul rând, din comunicarea dintre șefii de state,darși din comunicarea dintre alți reprezentanți ai statelor, care participă la misiuni diplomatice, în cadrul unor delegații la forurile internaționale, în cadrul unor misiuni ad-hoc sau în cadrul ambasadelor. Serviciul diplomatic este necesar în primul rând pentru realizarea misiunilor diplomatice ad hoc la nivel înalt și ale celorlalți demnitari. Pe treapta supremă a ierarhiei diplomatice se află șeful statului.

Dacă misiunile diplomatice ad-hoc au îndeosebi obiective legate de substanța politicii externe, serviciului diplomatic îi revine administrarea relațiilor externe ale statului. Acest serviciu se ocupă nemijlocit de atingerea obiectivelor politicii externe, ca instrument de organizare, a elaborării ei, de aplicare și de consiliere.Serviciul diplomatic se află sub autoritatea ministrului de externe.Cele două ramuri ale serviciului diplomatic, internă și externă, cuprind instituții precum ministerul de externe, secțiuni ale altor ministere, compartimente specializate ale serviciilor parlamentare și ale administrației prezidențiale, ambasadele, consulatele, filialele unor instituții de propagandă (institute culturale).

Elemente specifice ale ramurii interne a serviciului diplomatic intră  și în componența altor ministere și instituții ale autorităților statului, prin a căror activitate se realizează politica externă. Aceste ministere și instituții participă și la misiunile diplomatice în străinătate cupersonal (reprezentanți ai statului, funcționari cu sarcini diplomatice și rang diplomatic).

Ministerul de externe asigură realizarea politicii externe a statului, conform reglementărilor constituționale și programului de guvernare. Ministerul de externe reprezintă statul în relațiile internaționale și are capacitatea de a angaja statul în ansamblul acestor relații.Celelalte ministere reprezintă statul pe plan extern fiecare numai în privința domeniului lor de activitate și pot angaja statul în relațiile externe numai cu împuternicire specială.

Prin rolul pe care dreptul diplomatic i l-a acordat, ministerul de externe este inconturnabil în relațiile diplomatice, întrucât, în dreptul diplomatic, s-a stabilit că toate problemele oficiale încredințate misiunii diplomatice se tratează, în primul rând, cu ministerul de externe al statului pe teritoriul căruia misiunea funcționează.

Această regulă clasică îi rezervă exclusiv ministerului de externe atribuția de a realiza comunicarea cu străinătatea.Astfel acest minister apare, din reglementări, ca instituție nodală în relațiile internaționale.Totuși, în perioada de după introducerea în codul de drept diplomatic a acestei prevederi, a devenit evidentă tendința ca și alte ministere să abordeze, fiecare în domeniul său, aspecte ale relațiilor interstatale.

Ministerul de externe este instituția principală care o ordonează interacțiunea statului cu celelalte subiecte de drept internațional și prin care se realizează comunicarea coerentă dintre stat și celelalte subiecte de drept internațional, ministerul fiind receptorul mesajelor și emițătorul lor, ca principal purtător de cuvânt.În România, ministerul de externe este instituție administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.În domeniul propriu de activitate, ministerul de externe exercită câteva funcții generale: reprezentare, reglementare, control, organizare, administrare.Ministerul de externe reprezintă autoritățile statului în relațiile cu străinătatea.

În cadrul ministerului de externe se elaborează și se și transmit străinătății comunicări în numele statului, ca de la subiect de drept internațional către alt subiect / alte subiecte de drept internațional, sub imperiul principiului egalității suverane a statelor. Ministerul de externe coordonează reprezentarea statului prin realizarea funcției de reprezentare proprie misiunilor diplomatice. Ministerul de externe coordonează și participă direct la aplicarea programului de guvernare în domeniul politicii externe. În vederea realizării acestor scopuri, elaborează cadrul normativ și instituțional pentru realizarea obiectivelor de politică externă din program.Ministerul de externe controlează modul în care se respectă  și se aplică reglementările legale în domeniul politicii externe. Are în vedere îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor și ale altor înțelegeri internaționale la care statul este parte.

Ministerului de externe îi revine organizarea instituțiilor din subordine: ambasade și posturi consulare.Pentru înfăptuirea funcțiilor specifice, ministerului de externe i s-au stabilit atribuții adecvate.Ministerul de externe susțineși apără, în relațiile cu străinătatea, interesele naționale ale statului.Promovează aceste interese în organizații internaționale cu caracter universal,continental, regional și subregional. Conectează statul la instituțiile internaționale cu caracter politic, strategic și economic.

Administrează întreținerea relațiilor cu alte state, participarea la activitatea organizațiilor internaționale cu caracter universal, regional și subregional. Inițiază activități internaționale menite să ducă la dezvoltarea de relații pașnice și de cooperare cu toate statele, întemeiate pe principiile și pe normele general admise ale dreptului internațional.În cadrul ministerului de externe este urmărită evoluția raporturilor internaționale și sunt semnalate tendințele care apar în viața internațională.

Ministerul de externe are în atenție prezența instituțiilor naționale și a cetățenilor în străinătate. Lui îi revine apărarea în străinătate a drepturilor și a intereselor acestora, aplicând legea, respectând normele internaționale, prevederile acordurilor bilaterale și multilaterale la care statul este parte.Prin ministerul de externe, se menține legătura dintre stat și conaționalii din afara frontierelor. Acestora li se acordă sprijin în vederea păstrării, dezvoltării și exprimării identității etnice, culturale, lingvistice și religioase, pe baza legislației naționale și în conformitate cu practica internațională și cu acordurile bilaterale și multilaterale la care statul este parte și respectându-se legislația statului de reședință a acestora.Ministerul de externe inițiază și participă la negocierea tratatelor și a altor înțelegeri internaționale.

Propune semnarea, ratificarea, aprobarea sau acceptarea înțelegerilor internaționale, aderarea la acestea sau denunțarea lor, efectuează schimbul instrumentelor de ratificare, depune instrumentele de ratificare sau de aderare, notifică aprobarea ori acceptarea înțelegerilor internaționale și denunțarea lor, eliberează documente certificând deplinele puteri.Singur sau în conlucrare cu ministerele și cu celelalte autorități publice centrale de specialitate, ministerul de externe urmărește aplicarea prevederilor tratatelor și ale altor înțelegeri internaționale la care statul este parte și prezintă propuneri pentru îndeplinirea obligațiilor asumate.Instituțiile statului primesc asistență din partea ministerului de externe în derularea relațiilor cu străinătatea.

Ministerul de externe este responsabilul principal pentru aplicarea regulilor de curtoazie internațională de către instituțiile și reprezentanții statului.Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenți diplomatici, demnitariși funcționari ai statului.Misiunile diplomatice la nivel înalt sunt misiunile șefului de stat, ale șefului de guvern și ale ministrului de externe, precumși ale locțiitorilor lor, înfăptuitori ai relațiilor politice cu străinătatea.

Potrivit doctrinei dreptului diplomatic, se poate ca misiunea diplomatică să fie ori"temporară", ori "permanentă".Statul poate trimite în străinătate și poate primi din străinătate, conform consimțământului propriu și al statului străin, misiuni diplomatice „temporare”, discontinue,mai precis pentru o perioadă limitată și misiuni diplomatice „permanente”, continue, pentru o perioadă neprecizată.

De fapt, misiunile corespund, fie relațiilor diplomatice privind împrejurări anumite și sunt constituite în legătură cu aceste împrejurări, ad-hoc, pe durata lor,fie relațiilor stabilite între state pentru îndeplinirea de funcții diplomatice generale, fără limită de timp, așadar „permanent”.

Misiunea diplomatică„temporară” are caracter ad-hoc, este adecvată exclusiv atingerii unui obiectiv distinct, special. De acest fel este și misiunea diplomaticăla nivel înalt.Misiunea diplomatică„permanentă” are un ansamblu de obiective care însumează,practic, toate componentele legăturilor dintre două state.

Consimțământul statelor pentru constituirea de misiuni „permanente” depinde de consimțământul lor prealabil privind stabilirea de relații diplomatice, pentru ambasade,și privind stabilirea de relații consulare,pentru posturile consulare.

Misiunile diplomatice sunt constituite numai de subiecte de drept internațional, de state și de foruri internaționale.

Statul sau forul internațional care constituie o misiune diplomatică  și exercită dreptul de legație ( jus legationis) în mod activ.

Statul sau forul internațional care primește o misiune diplomatică  și exercită dreptul de legație în mod pasiv.

Înființarea misiunii diplomatice "permanente" (a ambasadei, a postului consular) este posibilă numai după stabilirea de relații diplomatice.Relațiile diplomatice sunt relațiile dintre state realizate prin serviciile diplomatice.

Activitatea diplomatică le revine și le aparține serviciilor publice. Relațiile diplomatice și relațiile consulare sunt relații inter-statale.

Normele după care funcționează aceste relații aparțin dreptului internațional public.Relațiile diplomatice sunt proprii statelor, care îi și admit reciproc, stabilind relații diplomatice, personalitatea juridică internațională. Acest tip de relații înseamnă un grad superior de conlucrare între state, marcând caracterul permanent, maturitatea și complexitatea conlucrării.

Sunt doctrinari care consideră că, în evoluția conlucrării dintre state, relațiile diplomatice semnifică stadiul normal.Activitățile de pe planul relațiilor diplomatice fac parte din să limită de timp, așadar „permanent”.

Misiunea diplomatică„temporară” are caracter ad-hoc, este adecvată exclusiv atingerii unui obiectiv distinct, special. De acest fel este și misiunea diplomaticăla nivel înalt.Misiunea diplomatică„permanentă” are un ansamblu de obiective care însumează,practic, toate componentele legăturilor dintre două state.

Consimțământul statelor pentru constituirea de misiuni „permanente” depinde de consimțământul lor prealabil privind stabilirea de relații diplomatice, pentru ambasade,și privind stabilirea de relații consulare,pentru posturile consulare.

Misiunile diplomatice sunt constituite numai de subiecte de drept internațional, de state și de foruri internaționale.

Statul sau forul internațional care constituie o misiune diplomatică  și exercită dreptul de legație ( jus legationis) în mod activ.

Statul sau forul internațional care primește o misiune diplomatică  și exercită dreptul de legație în mod pasiv.

Înființarea misiunii diplomatice "permanente" (a ambasadei, a postului consular) este posibilă numai după stabilirea de relații diplomatice.Relațiile diplomatice sunt relațiile dintre state realizate prin serviciile diplomatice.

Activitatea diplomatică le revine și le aparține serviciilor publice. Relațiile diplomatice și relațiile consulare sunt relații inter-statale.

Normele după care funcționează aceste relații aparțin dreptului internațional public.Relațiile diplomatice sunt proprii statelor, care îi și admit reciproc, stabilind relații diplomatice, personalitatea juridică internațională. Acest tip de relații înseamnă un grad superior de conlucrare între state, marcând caracterul permanent, maturitatea și complexitatea conlucrării.

Sunt doctrinari care consideră că, în evoluția conlucrării dintre state, relațiile diplomatice semnifică stadiul normal.Activitățile de pe planul relațiilor diplomatice fac parte din sfera activității diplomatice. Domeniul diplomației este mai larg decât cel al relațiilor diplomatice. Misiunile diplomatice se realizează și în afara relațiilor diplomatice, dincolo de cadrul acestui fel de relații sau în lipsa lor.Statele edifică relațiile diplomatice și întrețin misiunile diplomatice specifice acestor relații – misiuni "permanente", adică având durată nederminată- pentru a dispune de un instrument de comunicare oficială permanentă, prin reprezentare, negociere, informare.

Stabilirea relațiilor diplomatice între două state implică recunoașterea formală reciprocă, dar recunoașterea reciprocă nu presupune neapărat stabilirea de relații diplomatice.Când un stat își trimite reprezentanți pe lângă un alt stat apare competiția dintre competențele suverane. Relațiile diplomatice implică această competiie.Relațiile diplomatice se stabilesc între persoanele cu capacitate juridică internațională deplină, titulare de drepturi și obligații internaționale și participante la relațiile reglementate de dreptul internațional, care s-au recunoscut reciproc și care au ajuns la un acord în acest scop.

Numai subiectul de drept internațional poate stabili relații diplomatice.Relațiile diplomatice fac parte din categoria raporturilor juridice. Aceste relații rezultă din exercitarea liberă a voinței persoanelor juridice internaționale, în primul rând în conformitate cu principiul egalității suverane a statelor.

Acordul de stabilire a relațiilor diplomatice este premers de actul politic de voință al fiecărui stat. Acordurile prin care se stabilesc relațiile diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniștrii de externe sau între alți pleni potențiari. Prevederile astfel convenite constituie acordul-cadru pentru convențiile în conformitate cu care se stabilesc personalul ambasadei,sediul și eventual sediile unor birouri ale acesteia, privilegiile suplimentare etc.

Relațiile diplomatice se stabilesc pentru termen nedefinit, întrucât semnifică permanența conlucrării complexe.Pentru instituirea relațiilor diplomatice, trebuie ca acordul dintre state să se refere explicit la stabilirea de relații diplomatice. Dacă două state încheie un tratat pentru reglementarea relațiilor lor într-un domeniu oarecare, altul decât cel al stabilirii de relații diplomatice, acest tratat nu implică stabilirea de relații diplomatice. Încheierea unui tratat nu presupune în sine vreun efect pe planul relațiilor diplomatice sau consulare.Încetarea relațiilor diplomatice este temporară, când relațiile diplomatice se întrerup,sau definitivă, când relațiile dipliomatice se rup.

Încetarea relațiilor diplomatice rezultă din declarații sau din acte fără echivoc. Întreruperea relațiilor diplomatice este rezultatul unei decizii unilaterale de suspendare, a unei decizii unilaterale sau bilaterale de retragere a personalului diplomatic al ambasadei/ambasadelor. Relațiile diplomatice se suspendă dacă unul dintre state trece printr-un moment de instabilitate gravă și situația autorităților menite să asigure concretizarea relațiilor diplomatice este neclară.

Ruperea relațiilor diplomatice este actul rezultat din puterea de decizie a unuia dintre statele între care relațiile diplomatice au fost stabilite. Statul care rupe relațiile diplomatice pe care le-a stabilit cu alt stat adoptă această decizie fie după evaluarea acestor relații, fie aplicând decizia unui for internațional.

Ruperea relațiilor diplomatice face parte dintre măsurile pe care organizațiile internaționale le prevăd pentru ca, astfel, statele membre să exercite, prin acte individuale, constrângerea colectivă împotriva unui stat care a prejudiciat pacea și securitatea internațională. Ruperea relațiilor diplomatice este așadar unilaterală. Efectele ei sunt însă bilaterale.Decizia adoptată de unul dintre state are consecințe inconturnabile asupra celuilalt: se desființează nu numai ambasada statului care a rupt relațiile diplomatice, ci neapărat și ambasada celuilalt stat. 

Dreptul internațional nu permite ca ruperea relațiilor diplomatice să fie utilizată de statele implicate pentru o eventuală abatere de la principiul pacta sunt servanda.

Obligațiile asumate prin convenții internaționale bilaterale sau multilaterale rămân în vigoare fără excepție. Singurul angajament pus în discuție este cel din acordul privind stabilirea relațiilor diplomatice.

De altfel, nu este posibil ca prin decizia de rupere a relațiilor bilaterale pe planul activității serviciilor publice de diplomație să fie blocate comunicarea dintre state, relațiile lor economice, culturale, legăturile interumane dintre națiuni.Se poate refuza primirea unei misiuni diplomatice.

Nu există obligația juridică internațională de a primi o misiune diplomatică.Încheierea misiunii diplomatice depinde fie de acordul în această privință dintre statul care a constituit misiunea și statul pe teritoriul căruia misiunea funcționează, fie de decizia unuia dintre state notificată celuilalt stat.Începerea, activitatea și încheierea fiecărei misiuni diplomatice nu depind de situația altor misiuni diplomatice ale statului care a constituit misiunea și ale statului în care misiunea va funcționa sau funcționează.

Capitolul 2.Delimitări conceptuale.

Secțiunea 2.1 Diplomația

Ramura externă a serviciului diplomatic este alcătuită din misiunile diplomatice permanente: ambasadele, reprezentanțele la forurile internaționale, posturile consulareși alte misiuni, precum institutele culturale.

Ramura externă a serviciului diplomatic se formează prin stabilirea de relații diplomatice între state și prin exercitarea dreptului activ de legație, adică prin trimiterea de misiuni diplomatice în străinătate. Condiția esențială pentru stabilirea de relații diplomatice și trimiterea de misiuni diplomatice este consimțământul mutual.

Stabilirea de relații diplomatice și de relații consulare este urmată, în general și firesc,de trimiterea de misiuni diplomatice, respectiv consulare. Se pot înființa ambasade sau posturi consulare numai cu consimțământul statului pe teritoriul căruia asemenea misiuni vor funcționa. 

Ambasada este misiunea diplomatică pe lângă un stat străin sau pe lângă un for internațional, condusă de ambasador, ca și personalul care exercită funcțiile misiunii.

În termeni juridici, ambasada este instituția administrativă constituită de stat (subiect de drept internațional) pe lângă alt stat (subiect de drept internațional), cu consimțământul acestuia, în vederea realizării relațiilor diplomatice bilaterale.

Statul care constituie ambasada este acreditant. Statul care consimte ca ambasada să fie constituită pe teritoriul lui este acreditar.Ambasadele și posturile consulare depind, succesiv, de recunoașterea reciprocă a subiectelor de drept internațional, pe care le constituie, respectiv le primesc, de relațiile diplomatice și consulare dintre acestea, precum și de consimțământul acestora.

Se poate ca ambasada să fie constituită /primită simultan cu stabilirea relațiilor diplomatice. Întotdeauna și chiar într-o asemenea situație, ambasada este consecința relațiilor diplomatice.Decizia privind înființarea ambasadei îi revine statului acreditar. În general,ambasadele se constituie reciproc.

Statelor și forurilor internaționale le revine rolul de acreditant și cel de acreditar, chiar dacă nu îl joacă simultan.Statele convin asupra felului de ambasadă pe care o constituie/primesc. Felul misiunii decurge din clasa căreia îi aparține șeful ei. Ambasadorii conduc ambasade. Nunții conduc nunțiaturi și desfășoară, pe lângă activitatea diplomatică normală, și actitivăți de îndeplinirea a funcției ecleziastice, de întreținere a relațiilor cu structurile Bisericii Catolice din statul acreditar, pe baza dreptului canonic. Miniștrii conduc legații. Internunții conduc internunțiaturi.

În a doua parte a secolului al XX-lea, legațiile au dispărut treptat, pe măsura generalizării ambasadelor.După ce a fost constituită de statul acreditant și acceptată de statul acreditar, ambasada poate exercita și funcții consulare.

În vederea debutului real al ambasadei, pe lângă consimțămintele necesare privind stabilirea relațiilor diplomatice și constituirea misiunilor, este necesar ca statul acreditar să desemneze persoana care să fie șef de misiune și ca statul acreditant să o accepte.

Statul acreditar îi primește pe diplomații străini ca urmare a acordului la care a ajuns cu statul acreditant cu privire la stabilirea și întreținerea relațiilor diplomatice, dar acest acord nu implică și obligația de a primi pe teritoriul pe care este îndreptățit să-și exercite suveranitatea oricare persoană ar fi desemnată, conform suveranității proprii de statul acreditant.

Necesitatea obținerii consimțământului statului acreditar adaugă la criteriile strict interne,conform cărora statul acreditant îi desemnează pe membrii personalului ambasadei criteriul menajării eventualelor sensibilități ale statului acreditar pe plan politic, istoric, cultural, religios.

Acest criteriu este soluția la problemele care se pot ivi la intersectarea menționată de suveranități.Unui diplomat i se pot da simultan mai multe misiuni, pe teritoriul mai multor state.Condiția constituirii și îndeplinirii acestor misiuni este ca opțiunea statului acreditar să fie acceptată și de statele pe teritoriul cărora urmează să-și exercite activitatea. Cum în realitate cel căruia îi revin mai multe misiuni nu poate fi prezent simultan pe mai multe teritorii și la mai multe sedii deodată, problema se poate soluționa prin desemnarea de locțiitori.

Un alt tip de misiune multiplă apare când șeful de misiune într-un stat își reprezintă statul propriu și pe lângă o organizație internațională.Mai rară, dar nu imposibilă, este situația în care mai multe state desemnează ca ambasador aceeași persoană pentru a îndeplini misiuni diplomatice simultane în același stat.Totuși, dreptul diplomatic stabilește ca, "în principiu", membrii misiunii diplomatice să aibă naționalitatea statului acreditant.

Statul acreditant notifică statului acreditar desemnarea ambasadorului sub forma solicitării agrementului. Este dreptul statului acreditar de a consimți sau de a nu consimți în privința desemnării ambasadorului din statul acreditant. Încălcarea acestui drept anulează desemnarea ambasadorului, care nu poate să-și preia misiunea. 

Misiunea diplomatică începe de jure prin procedura acreditării, care urmează  agrementului. După exprimarea consimțământului statului acreditar prin acordarea agrementului cu privire la desemnarea sa ca ambasador și până să fie acreditat, ambasadorul are calitatea de ambasador agreat.

În intervalul de timp de la agrement la acreditare, statul acreditant are posibilitatea să renunțe la acreditarea celui pentru care statul acreditar a acordat agrementul și să ceară agrement pentru altcineva, întrucât agrementul obținut nu implică obligația acreditării persoanei agreate.Misiunea diplomatică începe de facto, la sosirea șefului ei pe teritoriul statului acreditar. Autoritățile statului acreditant notifică datele călătoriei (zi, oră, traseu) autorităților statului acreditar și, dacă este cazul, autorităților statului / statelor de tranzit.

După notificarea sosirii sale în statul acreditar, ministerul de externe al acestui stat îl înscrie în lista corpului diplomatic. Începutul misiunii este marcat de ceremonii, de gesturi solemne, semnificând dorința de inaugurare favorabilă. Când sosește în statul acreditar, ambasadorul este  întâmpinat, în numele ministrului de externe, de către șeful serviciului de protocol diplomatic.Prima acțiune diplomatică la care ambasadorul participă după sosirea în statul acreditar la începutul misiunii sale este acreditarea – procedura prin care statul acreditant îi confirmă calitatea de ambasador și prin care statul acreditar ia act de această confirmare și își confirmă consimțământul în această privință.

În esență, acreditarea constă din prezentarea scrisorilor de acreditare în general șefului statului acreditar sau altei autorități îndreptățite să le primească. În orice caz, se impune respectarea practicii în materia acreditării din statul acreditar.

Până la prezentarea scrisorilor de acreditare, ambasadorul agreat poate să se întâlnească neoficial cu ambasadori din corpul diplomatic, îndeosebi cu decanul corpului diplomatic, de la care va primi informații necesare cu privire la practica din statul acreditar îndomeniul relațiilor diplomatice.Îi revine fiecărui stat obligația de a asigura uniformitatea față de fiecare clasă de diplomația procedurii pentru primirea șefilor de misiune diplomatică, inclusiv a ceremonialului privind prezentarea scrisorilor de acreditare.

Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori de către șefii de misiuni diplomatice este determinată de data și de ora sosirii fiecăruia. Respectarea acestei exigențe se impune întrucât, în conformitate cu normele dreptului diplomatic,șeful de misiune diplomatică își asumă funcțiile în statul acreditar de îndată ce și-a prezentat scrisorile de acreditare.

Pentru a se ajunge la debutul misiunii, se parcurg câteva etape formale inevitabile. În audiență la ministrul de externe, ambasadorul transmite copiile scrisorilor de acreditare, ale căror originale le prezintă șefului statului acreditar în cadul unei ceremonii complexe.Scrisorile de acreditare întocmite într-o limbă de circulație internațională sau în limba statului acreditant, însoțite de traducerea neoficială în franceză sau în limba statului acreditar,conțin declarațiile de voință ale statului acreditant cu privire la numirea ambasadorului, pe care o certifică, menționând numele ambasadorului, calitatea sa de ambasador și abilitarea lui de a vorbi și de a acționa în numele autorităților statului acreditar.

Ambasada se desființează sub impactul unor evenimente majore în relațiile bilaterale sau în evoluția statului care a constituit-o: ruperea relațiilor diplomatice; evenimente care produc modificări structurale majore ale statului, precum chimbarea de regim politic sau chiar dispariția temporară sau definitivă a unui stat, urmată eventual de apariția unui stat nou sau a unor state noi.

Asemenea evenimente impun, în multe cazuri, reparcurgerea etapelor necesare până la constituirea ambasadei: recunoașterea internațională, stabilirea de relații diplomatice, reactivarea ambasadelor suspendate sau trimiterea de ambasade noi. Ambasada se desființează provizoriu sau definitiv și în condițiile în care statul acreditant nu poate asigura condițiile materiale minime pentru prezența în misiune a reprezentanților săi.

Ambasadele se suspendă prin decizia statelor și atunci când statele decid astfel ca urmare a deteriorării relațiilor politice internaționale. Dacă desființarea ambasadei nu înseamnă neapărat încetarea relațiilor diplomatice, ruperea relațiilor diplomatice implică desființarea ambasadei. Cauza cea mai frecventă de desființare a ambasadei este ruperea relațiilor diplomatice.Decizia de desființare a ambasadei implică sfârșitul activității ambasadorului și a întregului personal.

Sfârșitul misiunii unui ambasador nu înseamnă însă neapărat și dispariția ambasadei. Nici rechemarea ambasadorului, nici expulzarea lui nu înseamnă desființarea ambasadei. Statele au, în general, în vedere să asigure continuitatea misiunilor diplomatice constituite mutual în cadrul relațiilor diplomatice bilaterale. Formal, data scrisorii de rechemare a unui ambasador coincide cu data scrisorii de acreditare a ambasadorului următor.Ambasada este formată din șeful misiunii și din membrii personalului misiunii:personalul diplomatic, personalul tehnic-administrativ și personalul de serviciu.Șeful misiunii și membrii personalului diplomatic sunt agenți diplomatici.

În serviciul casnic al personalului ambasadei se utilizează și oameni de serviciu particulari, care nu sunt angajați ai statului acreditant.Persoanele care fac parte din personalul diplomatic al ambasadelor din același stat acreditar alcătuiesc corpul diplomatic, instituție notorie, care funcționează conform cutumei. 

Ministerul de externe al statului acreditar întocmește și actualizează periodic Lista corpului diplomatic,ținând seama de sosirea în misiune a ambasadorilor, de prezentările scrisorilor de acreditare și de notificările primite de la ambasade. Înscrierea unei persoane pe Lista corpului diplomatic înseamnă atestarea statutului diplomatic al acelei persoane în statul acreditar.Corpul diplomatic este o asociație de persoane, având ca obiectiv coordonarea conduitei în domenii de interes comun pentru ambasade și diplomați: ceremonii, curtoazie internațională,privilegii diplomatice, respectarea normelor de drept internațional.

Demersurile pe care corpul diplomatic le întreprinde pe lângă autoritățile statului acreditar acoperă o gamă largă de acțiuni, de la transmiterea de felicitări, până la formularea de proteste.Această asociație a diplomaților îl are ca președinte pe decanul corpului diplomatic.Această demnitate îi revine diplomatului aflat pe prima treaptă a ordinii de precădere între membrii personalului diplomatic al ambasadelor din statul acreditar. Astfel, decan al corpului diplomatic poate fi ambasadorul cu vechimea cea mai mare în funcție în statul acreditar unde ordinea de precădere a ambasadorilor se stabilește în conformitate cu data prezentării scrisorilor de acreditare. Sunt state acreditare unde se practică acordarea primului loc în ordinea de precădere fie reprezentantului Sfântului Scaun.

Decanul corpului reprezintă corpul diplomatic când autoritățile statului acreditar îl convoacă pentru a participa la solemnități sau pentru comunicări. El se poate adresa autorităților statului acreditar în numele corpului diplomatic, transmițând mesaje solemne sau formulând luări de poziție îndeosebi în domeniul relațiilor diplomatice, dar numai după consultarea corpului diplomatic și având consimțământul acestuia.

Decanul corpului diplomatic își îndeplinește funcțiile specifice fără a fi câtuși de puțin lider al asociației.Relațiile consulare se stabilesc între două state. Stabilirea relațiilor consulare rezultă din acordul încheiat în acest scop de cele două state. Au relații consulare două state care au convenit să exercite funcțiile consulare unul pe teritoriul celuilalt. În esență, statele care încheie acorduri consulare se angajează să-și aplice, în această sferă, principiul reciprocității.Statele pot, în conformitate cu dreptul consular, să instituie reciproc, în relațiile bilaterale,tratamente favorabile. Pe plan european, reciprocitatea consulară este normă și statul nu poate pretinde ca funcționarii săi consulari să exercite în străinătate atribuții pe care nu le recunoaște pe teritoriul propriu.Întemeierea raporturilor dintre state pe principiul egalității suverane le impune statelor care au relații consulare ca și aceste relații să se realizeze prin consimțământ mutual și ca și din acest domeniu să excludă discriminarea.

Ca primă urmare, relațiile consulare nu pot fi efectul unui act unilateral al unui stat care ar impune relațiile consulare altui stat, câtă vreme statele se recunosc ca state suverane egale.Definitorie pentru relațiile consulare este interacțiunea a două ordini juridice, a ordinii juridice a statului trimițător și a ordinii juridice a statului de reședință, de fapt coexistența pe același teritoriu a două ordini juridice, prin exercitarea unei anumite jurisdicții străine asupra anumitor străini.Postul consular este instituția administrativă constituită de stat pe teritoriul și cu consimțământul altui stat în vederea realizării relațiilor consulare. Postul consular este o"misiune diplomatică permanentă", adică o misiune căreia la înființare nu i se determină durata de funcționare, scopurile urmărite de acel stat care a decis în acest sens fiind întreținerea și chiar amplificarea relațiilor consulare bilaterale.Postul consular poate fi, în ordinea descrescătoare, după rang, a claselor de posturi consulare: consulat general, consulat, viceconsulat sau agenție consulară.

Consulatul general și consulatul sunt înființate de statul trimițător cu consimțământul statului de reședință.Viceconsulatul și agenția consulară sunt înființate de consulatul general sau de consulat, fiind subordonate consulatului general sau consulatului. După modul în care se constituie, postul consular poate fi de carieră- trimis (missus) când este condus de un funcționar consular decarieră, sau onorific – consul ales (electus) când este condus de un funcționar consular onorific.

Fiecărui post consular îi corespunde, ca teritoriu al exercitării funcțiilor consulare,circumscripția consulară.Dacă unul dintre statele care au stabilit relații consulare dispare, aceste relații încetează. Dacă unul din statele care au stabilit relații consulare decide că trebuie ca aceste relații să înceteze, relațiile consulare se rup.Pentru înființarea postului consular este obligatoriu consimțământul statului de reședință. Numirea șefului de post consular este actul unilateral al statului trimițător, iar acceptarea este actul unilateral al statului de reședință.

Practic, cele două acte sunt componentele unui acord între două state. Unui stat nu îi este permis să înființeze un postconsular pe teritoriul unui stat, fără ca între cele două state să nu se încheie un acord în acest sens, fără ca statul pe teritoriul căruia va funcționa postul consular să fie de acord cu înființarea postului consular și cu funcționarea lui. Documentul prin care se notifică numirea șefului de post consular este patenta prin care se precizează persoana, dacă i s-a încredințat o misiune de carieră sau una onorifică, dacă este consul sau consul general, circumscripția și sediul, precum și orice alt element considerat util de către emițător.

Patenta este prezentată autorităților statului de reședință pe cale diplomatică, fie direct, într-o audiență, fie prin transmitere, însoțită de o notă verbală, la ministerul de externe al statului de reședință.

Documentul prin care șeful de post consular este acceptat de statul de reședință și în urma emiterii căruia poate începe exercitarea funcțiilor consulare este exequaturul.

Misiunea consulară încetează dacă încetează relațiile consulare, în condițiile în care unul dintre titularii acestor relații decide astfel sau nu mai poate adopta decizii în această privință, nemaifiind subiect de drept internațional.La postul consular lucrează funcționari consulari pentru realizarea funcțiilor consulare,alcătuind personalul consular, precum și angajați administrativi sau tehnici, persoane din serviciul casnic și persoane aflate în serviciul particular al membrilor personalului. Personalul postului consular include personalul consular, din care fac parte și șeful postului consular,și alte categorii de personal.Postul consular este condus, după rang, de șeful consular aflat într-una din clasele:consul general, consul, vice consul sau agent consular.

Șeful de post consular răspunde pentru exercitarea funcțiilor consulare, asemenea celorlalți funcționari consulari, precum și, spre deosebire de funcționarii consulari, pentru conducerea ansamblului de activități ale postului consular.

Secțiunea 2.2 Negocierea diplomatică

În relațiile internaționale, negocierea este instrumentul de reglementare a diferendelor dintre state și de stimulare a conlucrării inter-statale, întrucât negocierea este activitatea prin care se poate ajunge la soluționarea prin înțelegere a problemelor care împiedică relațiile dintre state. Prin negociere, se convin modalitătăți, de acordare a intereselor divergente ale statelor, astfel încât să nu se ajungă la diferend, sau, dacă statele sunt părți ale unui diferend să devină părți ale unei înțelegeri. Dreptul internațional prevede trecerea imediată la negocier în caz de diferend.Ca urmare, în coformitate cu dreptul internațional, negocierea este funție diplomatică.

Negocierea caracterizează în fiecare detaliu, dar și în ansamblu, activitatea diplomatică. În structura fiecărei acțiuni diplomatice sunt regognoscibile cererea și oferta, târguiala și simultan, disponibilitatea permanentă de cooperare.

Persoana aflată în misiune diplomatică rezolvă problemele apărute în relațiile dintre statul acreditanr,negociind. Însușirile necesare negociatorului, le au, în general, toți cei care staisfac prin conduită și formație profesională criteriile definitorii ale profesiei de diplomat.

Dialogul diplomatic și negocierea sunt sinonime.Mai mult, diplomația în ansamblu este sinonimă cu negocierea.

Statele, în numele cărora agenții diplomatici își realizează demersurile, sunt emițătoare și receptoare de informații pozitive sau negative, relevante pe plan politico-diplomatic.Aceste demersuri pot fi oficiale sau oficioase, publicabile sau confidențiale, verbale sau scrise, individuale sau colective.

Prin negociere,ambasada soluționează problemele care împiedică relații bilaterale, extinde aceste realții clarificându-le în deosebi juridic și diversificându-le.

Agentul diplomatic rezolvă problemele apărute în oricare dintre domeniile relațiilor dintre statul acreditant și statul acreditar, negociind. Dialogul diplomatic și negocierea sunt sinonime. Specifice pentru funcția de negociere a ambasadei, sunt investigarea intereselor celor două state acreditant și acreditar, și identificarea elementelor care pot fi obiect al acordului bilateral.

Misiunea diplomatică vehiculează informațiile:le culege, le analizează, le ordonează, le transmite. Informația diplomatică destinată statului propriu sau statelor străine se referă la statele și societățile străine sau la statul propriu și societatea proprie.

Utilizarea informației false discreditează misiunea diplomatică.Ca purtătoare de informație, misiunea diplomatică depinde de loialitatea față de statul propriu și de păstrarea încrederii pe care i-o acordă străinătatea.Regulile de curtoazie internațională nu le permit diplomaților să facă uz de declarații false, nici din inițiativa lor , nici din ordinul guvernului pe care îl reprezintă.

Trebuie ca misiunea diplomatică să evite „pescuitul” în apele tulburi iscate de agitatorii vieții sociale și politice.

Utilizarea mijloacelor licite de informare asigură menținerea acestei funcții a misiunii diplomatice pe planul cooperării.

Principala sursă de informare licită a statului acrditant, este chiar ambasada străină, care culege dar și furnizează sistematic informații despre politică, economie, cultură, legislația ambelor state.Ambasadorul și ceilalți agenți diplomatii sunt considerați surse oficiale de informații, cu privire la țara proprie.În postura de furnizor de informații despre statul pe care îl reprezintă, agentul diplomatic servește simultan interesele statului propriu pe care le promovează și le apără.

Agentul diplomatic își culege informațiile din convorbiri cu oficialitățile și cu politiienii de cele mai diverse orientări, din vizite la instituții, din observarea dezbaterilor parlamentare, a reuniunilor publice în sferele politică, economică, socială, culturală, etc., din întâlnirile colegiale în cadrul corpului diplomatic și din fluxurile de știri furnizate de mass-media. Acestea ar fi tocmai căile licite de informare diplomatică.

Calitatea distinctivă, a informației raportate sau furnizate de agentul diplomatic, este obiectivitatea. Informația diplomatică nu este menită să producă satisfacție sau insatisfacție ci să ofere temei de evaluare a situației dintr-un domeniu sau altul.

Despre valoarea cuvâtntului de ambasador s-ar putea spune că este cea mai onorabilă caracteristică a profesiei de diplomat.Prin punerea ei în preactică, ambasadorul poate dobândi și păstra încrederea guvernului străin din țara de reședință.

În vederea informării, este tot atât de important pentru ambasador, ca și pentru colaboratorii lui să mențină contactul cu nivelurile cele mai mici precum și cu cele mai înalte ale guvernului și ale societății.Contactele persoanel realizate cu fiecare ocazie sunt întotdeauna valorificabile în extinderea relațiilor dintre două guverne. Ambasadorul este răspunzător pentru inițierea și întreținerea acestor contracte.

Din funcția de servire a interesului național, face parte și rolul menționat menționat separat pentru reliefare, al ambasadei, de instrument de observare a evoluției relației bilaterale dintre statul acrediant și acreditar, de investigare a posibilităților de dezvoltare a acestor relații de sesizare a pericolelor de deterioarare a acestora, de aplicare a soluțiilor pentru ameliorarea și dezvoltarea lor.

Agentul diplomatic protejează relația pe care o servește, abordându-i problematica în mod pozitiv, prevenind când este posibil, dificultățile sau crizele. Agentul diplomatic, și în primul rând ambasadorul acreditat în capitala unui stat străin, este obligat, inclusiv prin înscrierea acestei funcții printre prevederile de drept diplomatic și potrivit unor interpretări doctrinare, să contrbuie la evoluția pozitivă a relațiilor bilaterale în domeniul cărora își exercită misiunea, adică la amplificarea lor.

Secțiunea 2.3 Comunicarea

Comunicarea este acțiunea de punere în comun, de transmitere de mesaje, de informare, de construire și de întreținere a relațiilor dintre persoane și comunități.Eficiența misiunilor diplomatice depinde de libertatea comunicării cu instituțiile statului care le constituie, îndeosebi cu elementele componente ale serviciului public de diplomație. Această comunicare este liberă dacă se află exclusiv sub controlul celor care participă la ea,ca emițători sau ca receptori de mesaje.

În conformitate cu dreptul diplomatic, statului pe teritoriul căruia misiunea diplomatică funcționează îi revine obligația de a privilegia comunicarea oficială a misiunii, permițând omunicarea, protejând-o, fără a o controla.

Comunicarea misiunii diplomatice cu instituțiile statului propriu-zise desfășoară prin transmiterea de mesaje grafice sau verbale pe căile cele mai diverse, în special prin curier diplomatic, cu valiza diplomatică și cu utilizarea cifrului.Curier diplomatic curent este funcționarul care însoțește valiza diplomatică și căruia statul străin îi datorează ocrotire, asigurându-i privilegiul inviolabilității.

Valiza diplomatică este pachetul sau ansamblul de pachete,transportat în și din străinătate, care conține corespondență oficială și obiecte de uz oficial ale serviciului public de diplomație și care nu poate fi deschis și nici reținut de autoritățile statelor străine. În conformitate cu dreptul diplomatic, trebuie ca serviciul public de diplomație să nu permită abuzul referitor la conținutul valizei diplomatice și, totodată, ca autoritățile statelor străine să protejeze valiza diplomatică.

Capitolul 3. Comunicarea diplomatică

Secțiunea 3.1 Semantica

Diplomația a fost încă de la început un proces regulat de comunicare instituțională. Transmiterea mesajelor cu înțelesuri precise sau sugerate, verbale sau non-verbale, luarea unor poziții publice față de unele evenimente, semnarea documentelor internaționale,a tratatelor, susținerea discursurilor, cele mai incisive forme de exprimare a ideilor, reprezintă acțiuni de comunicare diplomatică.
Pe scurt, procesul se poate descrie prin:
-a spune înseamnă a face;
-a face înseamnă a spune;
Orice gest transmite un mesaj.Încă de la început, în această activitate s-a pus mare accent pe cuvintele meșteșugite. Astăzi, asocierile diplomației cu abilitățile lingvistice ale indivizilor reprezentativi, cei care conduc misiunile, accentul pus pe folosirea unei limbi calibrate și șlefuite care să transceadă culturile naționale, reducerea perturbanțelor și eliminarea obstacolelor în timpul negocierilor reprezintă noile orientări în acest domeniu extrem de inventiv dar și riguros în același timp.

Secțiunea 3.2 Comunicarea interculturală

„Ceea ce este adevãrat  pe o parte a Pirineilor, nu este adevãrat  pe partea cealaltã.”

(Pascal)

Atât ca sintagmă, cât și ca disciplină, comunicarea interculturală este de dată relativ recentă. Firește că în toate epocile au avut loc întâlniri între oameni care aparțineau unor culturi diferite, însă acestea au avut un caracter limitat. Astăzi comunicarea interculturală este un fenomen generalizat, o experiență pe care, într-o anumită măsură, o trăiește oricare om. Întâlnirea cu o cultură străină sau cel puțin cu anumite manifestări ale ei se produce chiar și pentru cel mai puțin dispus să colinde lumea.

Până la constituirea unei discipline sau a unui grup de discipline care să studieze comunicarea interculturală au existat numeroase descrieri ale experienței de a trăi pentru un timp în cadrul unei culturi străine. Există în acest sens o literatură vastă,plină de reflecții profunde și de descrieri tulburătoare ale contactului cu o altă lume. În afara acestor scrieri, care țin mai degrabă de literatură decât de știință, anumite aspecte ale comunicării interculturale au fost tratate, înca din secolul al IXX-lea în cadrul unor discipline precum antropologia, etnologia, filosofia istoriei și istoria culturii.

 Tematizarea explicită a comunicării interculturale a fost făcută pentru prima dată de etnologul și semioticianul american T. H. Hall. Conceptul de „intercultural communication” a apărut pentru prima dată în lucrarea sa The Silent Language, publicată în 1959, și a cunoscut o largă răspândire.În analiza culturii pe care o întreprinde, cercetătorul american pleacă de la un model semiotic.

  În concepția sa, partenerii de dialog folosesc nu doar limbajul, ci și o serie de expresii nonverbale, precum tonul, mimica, gesturile. În fiecare cultură, negația, afirmația, permisiunea, interdicția, uimirea, etc. sunt însoțite de gesturi, de expresii faciale și tonuri specifice. În cazul în care acestea nu sunt corect interpretate,comunicarea este ratată. De aceea „una dintre problemele-cheie ale comunicării interculturale o reprezintă comunicarea eronată („miscommunication”) sau chiar neînțelegerile („misunderstandings”). Odată creat și pus în circulație, „intercultural” devine un termen inflaționist, sau ține deja de o anumită modă.

În sintagma „comunicare interculturală” el desemnează, în opinia majorității specialiștilor, apartenența protagoniștilor unui proces de comunicare la culturi diferite. „Interculturale sunt toate acele raporturi în care participanții nu se raportează exclusiv la propriile lor coduri, convenții, puncte de vedere și forme de comportament, ci în care vor fi descoperite alte coduri, convenții, puncte de vedere și forme de comportament. În plus, acestea sunt trăite și/sau definite ca străine.”

  Pe lângă„comunicare interculturală” se utilizează în literatura de specialitate și conceptul de„comunicare internațională”. Ele nu trebuie însă confundate. „Într-un caz se întâlnesc indivizi aparținând diferitelor culturi, în celălalt, oameni aparținând diverselor națiuni.Dacă națiunea și cultura s-ar suprapune, atunci n-ar exista nici o dificultate conceptuală.Dar acest acord nu apare în nici un caz totdeauna și pretutindeni.”

Sunt cunoscute,precizează, Gerhard Maletzke, situații în care oameni care aparțin aceleiași culturi sunt despărțiți de frontiere naționale, precum curzii. Pe de altă parte, conviețuiesc în același stat populații care aparțin unor culturi diferite.Există astăzi mai multe discipline care au ca obiect de studiu „străinul”, „celălalt”,„alteritatea”: etnologia, antropologia culturală cu diversele ei ramuri, etnopsihanaliza,barbarologia, xenologia, etc. Comunicarea interculturală nu înlocuiește nici una dintre aceste discipline, ci reprezintă o completare firească a lor. Ea a intrat mai întâi în atenția lingviștilor, oarecum sub forma unei interogații provocatoare: cât de bine trebuie să-ți însușești o limbă străină ca sa nu-ți mai fie străină? În urma cercetărilor întreprinse în Europa în această direcție, începând cu anii ’80 ai secolului trecut, au luat naștere o serie de discipline sau ramuri noi ale unor discipline precum: germanistica interculturală,romanistica interculturală, psihologia interculturală, istoria interculturală a științei,pedagogia interculturală, filosofia interculturală.

Din cercetările care cad în sfera comunicării interculturale nu putea lipsi religia care a reprezentat și reprezintă încă un element important al construcției identitare. Revistele de specialitate n-au întârziat să-și facă apariția, primele fiind International Journal of Intercultural Communication și TheInternational and Intercultural Communication.

 Ca expresie, „comunicarea interculturală” este utilizată astăzi cu multiple semnificații.Există, de pildă, dispute între specialiști dacă învățarea organizată a unei limbi străine,simpla receptare prin intermediul mass-media sau turismul intră în categoria comunicării interculturale.Termeni precum „intercultural”, „interculturalitate”, „transcultural” etc.,desemnează astăzi realități numite cu totul altfel în urmă cu mai bine de un deceniu.

Oricât de diferite ar fi definițiile date conceptului de „comunicarea interculturală”, două elemente sunt subliniate de majoritatea cercetătorilor: în primul rând, este vorba de un proces de comunicare care se desfasoară între persoane conștiente de diferențele lor culturaleși, în al doilea rând, comunicarea este una interpersonală , directă, nemijlocită.„Dacă există o situație de comunicare interpersonală între membri ai diferitelor grupări culturale, atunci această interacțiune poate fi desemnată drept Comunicarea interculturală .”

Această definiție se întâlnește cel mai des în literatura de specialitate„Comunicarea dintre […] două persoane din două grupuri evident diferite este desemnată drept comunicarea interculturală ”

Unii autori „accentueză faptul că nu contactul dintre națiuni sau culturi constituie obiectul de studiu al comunicării interculturale, ci contactul dintre persoane.”De aceea,comunicarea pote fi caracterizată ca interculturală dacă este atât auditivă cât și vizuală ,precizează un autor german.

Un alt cercetător definește comunicarea interculturală  drept „comunicare între reprezentanții a două (sau mai multe) culturi diferite” și o distinge de comunicarea internațională : „Comunicarea interculturală poate avea loc, în principiu, și în cadrul unei națiuni, și anume între reprezentanții diferitelor etnii, așa cum comunicarea internațională poate avea loc și în cadrul aceluiași spațiu cultural.”

A defini comunicarea interculturală doar ca un raport Face-to-Face, cum se spune în literatura de specialitate, înseamnă a conferi acestui concept o semnificație prea restrânsă.În sfera sa, afirmă cei care optează pentru o semnificație mai largă, intră nu numai dimensiunea comunicativă a relațiilor interpersonale, ci și „comunicarea interculturală mediatizată în diferitele ei forme, căreia i se acordă o importanță sporită în toate domeniile: aceasta înseamnă forme de reprezentare mediatică a comunicării interculturale în film, televiziune, radio, internet și alte mijloace de comunicare în masă.”

Ca disciplină, comunicarea interculturală se încadrează în rândul științelor culturii, alături de antropologia culturală, etnologie, etnlingvistica, etnopsihanaliza.

Secțiunea 3.3 Comunicarea non-verbală

Tăcerea, ca element paralingvistic, face parte din elementele comunicării nonverbale.Există culturi în care se vorbește mult, altele în care oamenii sunt mai cumpătați la vorbă,cum se spune, mai tăcuți. Dar tăcerea, cum s-a observat, are semnificații diferite de la cultură la cultură.

Dacă acestea nu sunt cunoscute se pot naște situații delicate în procesulde comunicare interculturală. În acest sens, iată relatarea unei experiențe, ce se poate încadra în categoria șocurilor culturale, pe care a trăit-o un japonez atunci când a călătoritîn U.S.A.: „Când am ajuns, în 1950, în U.S.A., am fost extraordinar de surprins, chiar încurcat, de faptul că americanii trebuie să vorbească mereu și pretutindeni, chiar și în timpul mesei. Nu mi-am putut stăpâni impresia că americanii aveau oroare de tăcere, în vreme ce japonezii pot sta foarte bine împreună fără să spună un cuvânt.”

Nici occidentalii nu se simt mai în largul lor atunci când sunt obligați să respecte standardele culturale nipone. „De pildă, vizitatorilor germani ai Japoniei le vine la început foarte greu să se aplece, deoarece pentru ei plecăciunea are ceva de-a face cu servilismul” .

Având în vedere dificultatea sau de cele mai multe ori imposibilitatea de a înțelege limba celuilalt , recursul la limbajul gesturilor și la alte forme de comunicare nonverbală este frecvent în cazul întâlnirilor interculturale. Pe de altă parte, chiar dacă utilizează aceeași limbă, discursul este întotdeauna însoțit de o anumită mimică, de un anumit ton, de elemente a căror semnificație diferă de la cultură la cultură, uneori atât de mult încât gestul care undeva semnifică „nu”, alundeva semnifică „da”.

Încă nu s-a ajuns la o sistematizare unanim acceptată a formelor de comunicare nonverbală, cea mai des invocată în literatura de specialitate fiind cea întocmită de M.Argyle: limbajul corpului, proxemica, unghiul de orientare (în care se stă față de o altă persoană), aspectul exterior al unei persoane (inclusiv vestimentația și bijuteriile),postura, mișcările capului, mimica, contactele vizuale, elementele paralingvistice.„Formele de manifestare ale comunicării nonverbale sunt într-o mare măsură modelate cultural. Una și aceeași formă poate semnifica în diferite culturi altceva, uneori chiar ceva opus, ceea ce este, neîndoielnic, o sursă de grave neînțelegeri în comunicarea interculturală.”

Hall distinge între culturi contextuale și culturi necontextuale.Orice proces de comunicare se desfășoară într-un anumit context și reușita ei depinde mai mult sau mai puțin de acesta. În culturile contextuale, precum cele din spațiul latin din Europa și dinAmerica, Japonia sau țările arabe, comunicarea are o importantă componentă implicită. 

În aceste spații culturale formele comunicării nonverbale joacă un rol foarte important. În culturile necontextuale, precum Elveția, Germania, țările nordice, U.S.A, dimpotrivă,„comunicarea este explicită, univocă, lineară, puternic orientată spre conținut și bazatăîntr-o mică măsură pe comunicarea nonverbală.”Alți autori operează cu următoarele disticții:

– Culturi în care canalele nonverbale de comunicare sunt mai puțin utilizate și în care presupozițiile tacite joacă un rol minor.

– Culturi în care canalele nonverbale de comunicare sunt intens folosite.

– Culturi în care presupozițiile tacite sunt folosite în mod special.

Există o bogată bibliografie consacrată limajului trupului și celorlalte forme de comunicare nonverbală. Aici ne rezumăm doar la câteva concluzii la care au ajuns cercetările din domeniul interculturalității cu pivire la contactele vizuale. Felul în care privim și mai ales felul în care este abordat vizual partenerul de dialog este modelat cultural. Într-un mod foarte general, cercetătorii disting între societăți ale privitului„minimal” și societăți ale privitului „maximal”.

Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Exceptând persoanele care au exersat îndelung arta ascunderii, pe care greu le poți „citi”, nu trebuie să fii expert ca să-ți dai seama din priviri ce se ascunde în sufletul unui om. O privire poate fi prietenoasă sau ostilă, interesată sau dezinteresată, ironică sau serioasă. Toate acestea pot fi însă observate doar în cazul în care standardele culturale permit o privire directă. „În cultura occidentală contactul vizual direct trece drept foarte important. Atunci când o persoană nu-și privește partenerul său de dialog trece drept nesinceră. Se spune: nu trebuie să te încrezi în omul care nu te privește.

În anumite culturi asiatice, dimpotrivă, respectul îți interzice adesea să-l privești pe celălalt în mod direct.Femeilor asiatice nu le este de regulă permis să-i privească pe ceilalți oameni – bărbați și femei – în ochi. Singura excepție o reprezintă soțul.”

Din punct de vedere comunicativ, relevante sunt „frecvența, durata și intensitatea contactelor vizuale.”

Importanța acordată de anumiți cercetători comunicării nonverbale este exagerată. Se afirmă că 70% sau chiar mai mult din mesajele cuprinse în fluxul comunicării sunt nonverbale. Un asemenea enunț este un formidabil impuls dat unei producții de carte pseudoștiințifică, însă vandabilă.

Secțiunea 3.4 Comunicarea paraverbală (ceremonial,eticheta, protocol și curtoazie )

Într-o încercare de definire a termenilor de ceremonial, protocol, etichetă   și curtoazie utilizați până acum, termeni care, în vorbirea curentă, pot fi confundați, vom arăta următoarele:

• Ceremonialul  este cel care indică succesiunea actelor unei solemnități civile, militare sau religioase și determină formele exterioare, creează cadrul și atmosfera în care urmează să se desf ășoare cestea,și arată ceea ce trebuie să facă cel sau cei care prezidează sau conduc o ceremonie.

• Protocolul , așa cum am menționat deja, denumit în mod sugestiv de către Charles de Gaulle drept „expresia ordinii în Republică“, este cel ce stabilește ansamblul regulilor, al normelor în materie de ceremonial, pentru manifestările oficiale, indicând, totodată,uzanțele ce trebuie respectate și în relațiile interpersonale în viața socială. Pentru importanța prevederilor sale referitoare la raporturile externe, el este considerat și„codul politeții internaționale“.

Un specialist irlandez în materie, sintetizând aprecierile sale asupra protocolului,scrie:„Protocolul este crema diplomației și cimentul stabilității internaționale. Nu trebuie neglijată niciodată importanța sa în relațiile între națiuni. Dar și în treburile interne, deasemenea, protocolul indică normele de comportare în viața publică, precum și ordinea ierarhică a celor care participă la aceasta“.

• Eticheta reunește regulile convenționale de comportare politicoasă în viața de toate zilele,în societate și în contexul vieții publice.Întrucât se pun, deseori, întrebări în legătura cu originea acestui termen, vom aminti aici opinia specialistului canadian în probleme de protocol, L.Dussault, conform căreia acest termen a apărut pe la începutul secolului al XV-lea, când activitățile desfășurate la curțile suveranilor vremii erau anunțate, în scris, pe niște foi denumite „etichete“, informându-se astfel asupra a „ceea ce se petrecea la curte“.

La cele de mai sus, vom adăuga că, pe parcurs, eticheta a căpătat sensul unui pachet de norme riguroase de comportare la curte,cu menirea să reamintească„demnitatea autorității, atât celui care o exercită, cât și celui care i se supune“, menire ce s-a menținut la cur țile monarhice.

•La acestea este de adăugat curtoazia, a cărei definiție, larg răspândită, este cea de„atitudine de politețe rafinată, amestecatăcu eleganță și generozitate“, iar în cazul curtoaziei internaționale – „ansamblu de reguli care, fără a fi obligatorii din punct devedere juridic, concură la menținerea de bune relații între state“.

Normele de protocol, cele de ceremonial, etichetă și curtoazie au evoluat constant, în raport cu transformările sociale și politice ce au avut loc, de-a lungul timpului, în fiecare țară; ceea ce , cu secole în urmă sau chiar acum câteva decenii, era o formă de exprimare verbală sau un gest protocolar firesc, astăzi poate părea desuet și, probabil, așa se vor petrece lucrurile și în viitor. Însă a-ți închipui că, în zilele noastre, s-ar putea ignora protocolul, ceremonialul,eticheta, curtoazia, pe considerentul că în noua societate democratică în care trăim nu au ce căuta reglementări restrictive“ cum sunt cele cerute de protocol, ar fi o mare eroare.

Din cele mai vechi timpuri, viața în societate a impus reguli de comportare între membrii comunității, între aceștia și instituțiile statului respectiv, precum și între statul în cauză și alte state, reguli care, codificate de-a lungul timpului, s-au constituit în norme protocolare ce s-au dovedit indispensabile bunului mers al comunicării interumane și al raporturilor interstatale,întrucât protocolul consolidează statul, instituțiile sale, impune respect față de simbolurile naționale și determină funcționarea eficientă a aparatului de stat.

În raporturile cu alte state, protocolul – adică rigoarea, sobrietatea sau fastul, ordinea și precăderea – promovează, consolidează și dă viață principiului respectării celorlalți, principiu care constituie în fapt condiția de bază între cei ce colaborează și își propun scopuri, idealuri comune, pentru a căror traducere în viață militează. În conformitate cu teoria comunicării, protocolul cuprinde atitudini, gesturi și semne care transmit interlocutorului, prin ele însele, un anume conținut, un anume mesaj.Atât în trecut, cât și în prezent, a fost și este necesar să existe reglementări clare în ce privește desfășurarea relațiilor între state, o ierarhie stabilită între instituții și în cadrul acestora, prevederi precise asupra ceremonialului diferitelor manifestări oficiale interstatale și naționale, asupra ordinii de precădere între personalități publice, a rolului și locului fiecăruia pe scena vieții sociale.

Astăzi, ca și altă dată, este important să se cunoască cât mai bine cum se organizează și cum trebuie să se desfășoare o reuniune cu participare internațională, națională sau locală;cum trebuie să se facă primirea unui oaspete oficial sau a unui partener de afaceri; cum să se pregătească un dineu, o recepție sau o vizităîn străinătate; care trebuie să fie ținuta pentru diferite împrejurări; cum se procedează când trebuie să se facă prezentări cu ocazia participării la acțiuni protocolare sau cu alte prilejuri; care sunt formulele de adresare corectă către o personalitate civilă sau religioasă; cum se redactează diferite comunicări scrise; cum se prezintă felicitări, condoleanțe; cum trebuie să ne comportăm în diferite împrejurări ale vieții sociale și ale relațiilor interpersonale.Atenția față de cunoașterea și aplicarea întocmai a normelor ce pot asigura buna desfășurare a tuturor acestor activitățiși a acțiunilor specifice, în zilele noastre, raporturilor între state, instituțiiși persoane nu trebuie înțeleasă ca expresie a unui formalism, ci a respectului, a considerației pe care le datorăm altor popoare, organismelor de stat, semenilor noștri; tocmai acestea sunt cerințele protocolului contemporan, prin ele urmărindu-se buna conviețuire generală.

Tot protocolul indică să se țină seama de uzanțele propriițărilor sau localităților ce urmează a fi vizitate, de tradițiile ce le respectăun interlocutor străin, pentru a evita greșeli care pot afecta grav – prin necunoaștere – buna desfășurare a unor acțiuni oficiale sau a unor contacte de afaceri.Respectarea întocmai a regulilor protocolare este oricând o condiție pentru reușita manifestărilor oficiale sau a celor private și lumea trebuie să fie conștientă de aceasta,indiferent de regimul politic al țării în care se desfășoara respectivele manifestări.Prima instituționalizare modernăa protocolului în România are loc în anii de domnie ai lui Carol I. Misiunea i-a revenit generalului Theodor Văcărescu, în calitatea sa de mareșal al Curții Domnești și, ulterior, al Casei Regale, documentul elaborat de acesta, intitulat„Ceremonialul Curții Domnești“, văzând lumina tiparului, în limba română, în anul 1876.

În raportul de prezentare, către suveran, a proiectului întocmit, Th. Văcărescu arată că  propune statornicirea de norme pentru activitățile protocolare, ce au loc frecvent la curte,urmând ca, pentru „cazurile ce se prezintă mai rar, ceremonialul să varieze“și ordinele speciale ale suveranului „să determine chipul cum să se urmeze“. În sprijinul ideii că o instituționalizare a normelor de protocol este necesară, el menționează că a studiat uzanțele în materie ale unor țări monarhice cu vechi tradiții, ca: Anglia și Franța, precum și pe cele din Belgia, Italia, Portugalia, Olanda, Suedia, Danemarca,și a constatat că„toate monarhiile constituționale din zilele noastre posedă reglementări și dispoziții legale care determină ordinea și precăderea ierarhică a autorităților statului, onorurile ce li se cuvin în ceremoniile publice, precum și eticheta ce se observă în reședința Suveranului, înconjurând Coroana de respect și de str ălucire“.

În continuare, Th. Văcărescu subliniază că la noi „ceremonialul nu este ceva nou și necunoscut“, că, de când există, Moldova și Țara Românească „au avut reguli și obiceiuri fixe pentru solemnitățile publice, pentru serbările laice și bisericești, în care figurau Domnul și curtea, cu oștenii și demnitarii statului“, chiar dacă nu sunt numeroase probe și documente scrise. El amintește ca exemplu și argument în sprijinul afirmațiilor sale descrierea minuțioasă, de către Dimitrie Cantemir, a solemnităților oficiale din epoca sa, a diferitelor demnități boierești, instituirea funcției de logofăt de obiceiuri.Aceeași preocupare pentru relevarea temeiurilor autohtone ale reglementărilor propuse o găsim și în încheierea raportului său, în care spune că vrea să„reînsuflețească“ cele mai bune tradiții de ceremonial și să statornicească practicile de protocol general acceptate.

După câțiva ani de aplicare, timp în care autorul și-a îmbogățit cunoștințele în materie studiind practicile diferitelor curți europene prietene și având în vedere proclamarea României ca regat, generalul Th. Văcărescu modifică și completează lucrarea sa, noua ediție a acesteia,apărută în 1882, fiind intitulată„Ceremonialul Cur ții Regale a României“.

În preambulul noului „Ceremonial“, sunt reluate unele idei din raportul de prezentare a primei ediții a acestuia adresat suveranului, arătându-se că lucrarea se compune „din reguli și

forme stabilite prin tradiție și obiceiuri sau prin ordine speciale ale M.S. Regelui“, că„cele două părți esențiale și distincte ale Ceremonialului Cur ții sunt reguli care se observă în privința reprezentanților străini și membrilor corpului diplomatic acreditați pe lângă M.S.Regele și acelea care se urmează în privința corpurilor constituite și autorităților statului care vin în raporturi cu curtea sau sunt chemateși se prezintăla Majestățile Lor“.

În cele 173 de pagini, cât însumează documentul elaborat de Th. Văcărescu, sunt abordate, practic, toate aspectele activității de protocol care privesc nu numai Curtea Regală, dar și alte instituții ale țării.

Astfel, tratându-se problema ordinii de precădere în stat, se arată că,respectându-se tradiția, înalții ierarhi ai bisericii au întâietate față de autoritățile civile, iar în ce privește acestea din urmă, primul este președintele Senatului, urmat de președinții Camerei Deputaților, Guvernului, Curții de Casație și Cur ții de Conturi.

Totodată, se precizează că foștii șefi ai guvernului vin în ordinea de precădere înaintea miniștrilor în funcție, iar în cadrul cabinetelor, criteriul este fie vechimea în funcția de ministru, la data acțiunii protocolare, fie data intrării fiecăruia în cabinetul aflat în activitate, precizări în materie făcându-se și la numeroase alte funcții civile și militare.

Sunt descrise, în amănunt, ceremoniile de primire a străinilor și a autorităților autohtone,cu indicarea formulelor ce trebuie utilizate la redactarea informației ce urmează să se publice asupra primirii, uzanțele de pe atunci prevăzând obligativitatea anunțării tuturor primirilor larege în Monitorul Oficial, apariția în presă fiind la latitudinea conducerilor de ziare.

De asemenea, sunt indicate detaliile de protocol privind organizarea și desfășurarea ședințelor dedeschidere a Corpurilor legiuitoare, a inaugurărilor de obiective culturale, economice, sociale,a paradelor militare, a slujbelor religioase de Cr ăciun, de Paști, de Bobotează ș.a. cu partici- parea familiei regale, a călătoriilor suveranilor, a sărbătoririi zilelor lor de naștere, a ceremo-niilor funerare, a învestirii mitropoliților și episcopilor etc.

 Normele protocolare codificate în sus-menționata lucrare, cu unele adăugiriși modernizări,r ămân în vigoare la Curtea Regală a țării noastreși în secolul al XX-lea..

Capitolul 4.Studiu de caz

Comparații între foști Miniștri de Externe- fotografii cu aceștia de la negocieri, misiuni diplomatice)

Secțiunea 1. Mica Înțelegere

Nicolae Titulescu, Edvard Beneš și Bogoljub Jevtic

Mica Înțelegere (cunoscută și sub numele Mica Antantă) a fost o organizație politică defensivă, o alianță între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei și Regatul României. Formată în 1920, Mica Înțelegere a avut ca scop menținerea integrității teritoriale a celor trei state, în fața pretențiilor revizioniste ale Ungariei și a tendințelor restauratoare ale Habsburgilor. Construită pe principii democratice, a fost efectiv a cincea putere europeană și a avut un pronunțat caracter federal.A constituit pentru mult timp un obstacol real în fața revizioniștilor. Cu toate acestea nu a reușit să supraviețuiască înțelegerilor dintre marile puteri și a fost desființată în 1938, ca urmare a Acordului de la München.

Premise

Mica Înțelegere a fost rezultatul situației internaționale nesigure de după primul război mondial, în care Societatea Națiunilor abia fusese creată, iar puterile învingătoare exercitau presiuni asupra aliaților mai mici. Mai mult, alianța a fost grăbită de încercarea de restaurare intreprinsă de Carol de Habsburg, dar și de planul francez de întemeiere a unei confederații danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranității naționale a celor trei state. România, Cehoslovacia și Iugoslavia s-au apropiat tot mai mult și în final au format o alianță, pentru a impune respectarea tratatelor de pace și recunoașterea pe plan internațional a integrității lor teritoriale.

Înființarea

Primul pas a fost semnarea la 14 august 1920 a Convenției de alianță cehoslovaco-iugoslavă. În aceeași lună, ministrul de externe cehoslovac, Edvard Beneš, s-a deplasat la București, moment în care România și-a dat pentru prima oară acordul de principiu față de o posibilă alianță cu Cehoslovacia și Iugoslavia. Take Ionescu, ministrul de externe de atunci, plănuia o alianță mai mare care să includă și Polonia și Grecia. Iugoslavia și Cehoslovacia erau și ele foarte favorabile alierii cu Polonia. Proiectul de alianță care se înfiripa, avea susținerea Franței, Marii Britanii și, la început, a Italiei. Proiectul alianței celor 5 s-a lovit de neînțelegerile cehoslovaco-poloneze, între care exista o dispută teritorială. Cu toate acestea, Polonia s-a arătat foarte dispusă să se alieze cu România, astfel că, la 3 martie 1921, la București, cele două țări au semnat o Convenție de alianță defensivă româno-polonă și o Convenție militară. Era un pas prin care România a încercat și ea să medieze disputa dintre Cehoslovacia și Polonia, în scopul final de atragere a polonezilor în alianță, însă fără un succes direct. În fine, pe 23 aprilie se semnează la București Convenția de alianță defensivă româno-slovacă (intră în vigoare la 27 mai 1921), iar pe 7 iunie 1921 se semnează Convenția de alianță româno-iugoslavă, care consfințește înființarea Micii Înțelegeri ca organizație politică.

Activitatea Micii Înțelegeri

Încă de la începutul activității, organizația a încercat să atragă în interiorul său Polonia și Grecia. Mica Înțelegere devenise un punct de atracție pentru statele mici. Cele trei state au luat de la bun început măsuri rapide și concrete pentru a crea o zonă central europeană, așa cum și-au propus încă din 1918, dar pentru atingerea acestui scop era esențial ca cele trei state să acționeze în mod unitar. Principalul obstacol îl reprezentau cercurile revanșarde din Ungaria, Germania și Italia, care doreau desființarea Micii Înțelegeri.

Reconstrucția Austriei și Ungariei

Pentru a apăra pacea și stabilitatea în zonă și pentru a crea un spațiu central european viabil, era imperativ ca cele două state învinse, Austria și Ungaria, să se redreseze economic, deoarece economiile României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei continuau să fie interdependente cu cea austriacă și cea ungară. Încă de la constituire, Mica Înțelegere a făcut demersurile necesare pe lângă Budapesta și Viena pentru a relansa cooperarea, în special pe plan economic. În acest sens, România a renunțat la ipoteca datorată de Ungaria, cu condiția ca banii să nu fie folosiți împotriva alianței, iar la 14 martie 1924, Franța, Marea Britanie, Italia, România, Cehoslovacia și Iugoslavia au semnat două protocoale destinate reconstrucției financiare a Ungariei. În ce privește Austria, protocoalele pentru reconstrucția economică a acesteia s-au semnat la Geneva, la 4 octombrie 1922, iar în următorii ani au fost semnate numeroase acorduri de colaborare bilaterale între state.

Afirmarea pe arena internațională

Pe plan internațional, Mica Înțelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar și solidar. Problema majoră cu care se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după încheierea războiului, lăsau cale largă revizionismului și revanșismului. De aceea Mica Înțelegere era decisă să acționeze ferm pentru a păstra ordinea politică, juridică și teritorială instituită după război. Pentru prima dată se impune la conferința de pace de la Lausanne, unde reușește să se afirme, susținută fiind și de statele mici și mijlocii. Se poate spune că Mica Înțelegere a fost efectiv a cincea mare putere europeană.

Acordurile de la Locarno. Afirmarea fascismului și nazismului în Europa

Un capitol important din istoria Micii Înțelegeri l-a constituit combaterea agresivității crescânde a nazismului și fascismului, care începe odată cu semnarea acordurilor de la Locarno dintre Marea Britanie și Franța pe deoparte și Germania pe de altă parte. Ca răspuns, Mica Înțelegere creează un Locarno central european și încearcă crearea unui Locarno balcanic, care să marginalizeze influența marilor puteri și să afirme principiile Societății Națiunilor: egalitatea în drepturi a statelor participante, garantarea integrității teritoriale, rezolvarea litigiilor prin arbitraj.

Atitudinea concesivă față de Germania a dus inevitabil la manifestarea veleităților acesteia față de Austria și apoi a ofensivei către Europa centrală. Pe de altă parte, Italia era deosebit de iritată de inițiativele Micii Înțelegeri. Mussolini rupe tratatul de pace cu Iugoslavia și anexează Fiume, căruia tratatul de pace îi asigura statutul de oraș liber. În aceste condiții Mica Înțelegere este nevoită să treacă la măsuri serioase de autoapărare.

Consolidarea economică și militară a Micii Înțelegeri

La conferința de la Ioachymow din 1927, cele trei state decid elaborarea unui plan economic comun. Fiecare stat își păstra suveranitatea, dar urmau să fie înlăturate slăbiciunile economice din interiorul alianței, până atunci axată mai mult pe latura politică și diplomatică. Sunt semnate numeroase tratate economice bilaterale. Cooperarea economică s-a adâncit odată cu înființarea în 1933 a Consiliului Economic al alianței. Erau vizate aplicarea de tarife preferențiale între cele trei state, un sistem de contingentare, colaborarea în industrie și agricultură, camere de comerț mixte, unificarea tarifelor pe căile ferate, colaborarea în navigația aeriană și maritimă. Era urmărită circulația rapidă a obiectelor de aprovizionare și a armamentului. Cehoslovacia a propus formarea unui cartel industrial care să facă față marilor carteluri internaționale. România acorda Cehoslovaciei o zonă franco-porto la Galați. S-au mai luat măsuri de îmbunătățire a navigației pe Dunăre, a comunicațiilor feroviare, aeriene, poștale, telefonice, telegrafice și radiofonice. În ce privește colaborarea pe latura militară, fiecare stat a pus la punct un plan amănunțit de mobilizare economică și industrială în caz de război. Toate aceste măsuri au iritat Germania și Italia, care considerau că astfel statele alianței duceau o politică agresivă.

Destrămarea Micii Înțelegeri

Cu toate eforturile depuse pentru menținerea păcii, după 1936 principiul forței se impune definitiv în relațiile internaționale. Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale este subminat de marile puteri fasciste și revizioniste. Germania și Italia reușesc să spargă solidaritatea alianței și conving Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria și Italia. În acest climat tensionat se constituie un nou Directorat în patru. Sub presiunea Marii Britanii și a Franței, România și Cehoslovacia se văd nevoite să adopte o atitudine concesivă față de Ungaria horthystă, sperând astfel să își salveze integritatea teritorială. În 1938 Germania anexează Austria, bizuindu-se pe aceeași politică concesivă a Marii Britaniei și a Franței. În fine, după mai multe eforturi disperate de a-și păstra integritatea și de a menține principiul dreptului în relațiile internaționale, prin Acordurile de la München din 29 septembrie 1938, Directoratul european în patru distruge Mica Înțelegere. În acest fel se deschide drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia și va atrage mai târziu România în rândurile Axei.

Reuniunea Consiliului Permanent al Micii Înțelegeri, Praga, 29 mai – 1 iunie 1933. Nicolae Titulescu, Edvard Beneš și Bogoljub Jevtic

Nicolae Titulescu

Secțiunea 2. Gafe ale miniștrilor de externe. Adrian Cioroianu

Adrian Mihai Cioroianu (n. 5 ianuarie 1967, Craiova) este un istoric, jurnalist, eseist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru al afacerilor externe în cabinetul Tăriceanu (în perioada 5 aprilie 2007 – 15 aprilie 2008).

Conferențiar universitar la Facultatea de Istorie de la Universitatea București, el este autorul mai multor cărți de istorie a României (și în special de istorie a României comuniste). El este cunoscut și în calitate de coautor de manuale de liceu.

Membru al Grupului de Dialog Social, el s-a alăturat Partidului Național Liberal și a fost ales în Senatul României pentru județul Timiș în anul 2004. După aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, el a îndeplinit funcția de europarlamentar, membru în Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE) și vicepreședinte al Grupului ALDE din Parlamentul European. La data de 5 aprilie 2007, Cioroianu a devenit ministru al afacerilor externe în guvernul Tăriceanu remaniat.

La data de 19 februarie 2007, la două săptămâni după demisia lui Mihai Răzvan Ungureanu, Partidul Național Liberal a înaintat președintelui României, Traian Băsescu, propunerea de numire în postul de ministru al afacerilor externe a senatorului Adrian Cioroianu. Deși conform art. 6 și 8.1 din Legea 90/2001, președintele României, la propunerea primului ministru, trebuia să ia act de încetarea calității de membru al Guvernului și să declare vacantă funcția de ministru în maximum 15 zile de la data depunerii demisiei, președintele Traian Băsescu a semnat decretul de eliberare din funcție a lui Mihai Răzvan Ungureanu, abia la 12 martie 2007. Cu toate acestea, președintele a refuzat să-l numească pe Adrian Cioroianu în funcția de ministru, spunând că îi lipsește experința necesară pentru a conduce acest minister. În luna martie, Tăriceanu a cerut Curții Constituționale să rezolve această dispută.

După un interimat asigurat de premierul Călin Popescu Tăriceanu (21 martie – 5 aprilie 2007), acesta din urmă a luat decizia de remaniere a guvernului , prin înlocuirea miniștrilor membri ai Partidului Democrat (partidul care fusese condus de Traian Băsescu). Astfel, după ce la 3 aprilie 2007 Comisia pentru Politică Externă a Parlamentului a avizat numirea sa ca ministru de externe, la data de 5 aprilie 2007, Adrian Cioroianu a fost numit în funcția de ministru al afacerilor externe.

În presă au fost menționate mai multe gafe diplomatice făcute de Adrian Cioroianu în calitate de ministru.

La data de 13 iunie 2007, la întrevederea de la Washington cu secretarul de stat american Condoleeza Rice, Adrian Cioroianu a fost acuzat că nu a fost capabil să spună decât "Da, sigur" și "E corect"

La 29 iunie 2007, la Ohrid (Macedonia), a confundat Georgia cu Azerbaidjanul.

În octombrie 2007, într-un document european, a fost folosită sintagma "limba moldovenească", iar ministrul român a semnat actul fără să aibă nici o obiecție.

Tot în noiembrie 2007, aflat în vizită în Italia împreună cu premierul Tăriceanu pentru a vorbi cu comunitatea românească de acolo, ministrul Adrian Cioroianu a fost prezentat de televiziuni stând de vorbă cu Costică Argint, infractor căutat de Interpol, cu o mână pe umărul acestuia. Cioroianu a fost extrem de jovial cu Argint și i-a spus "Să trăiască domnul Argint!", după care l-a sărutat pe obraji.

La 27 noiembrie 2007, în timpul vizitei oficiale în Spania, șeful diplomației române a ignorat protocolul diplomatic și imediat după ce a fost prezentat regelui Spaniei, Juan Carlos, a făcut comentarii de apreciere la adresa suveranului. În timpul ceremonialului de primire, ministrul de externe i s-a adresat regelui Juan Carlos într-un limbaj care ar putea fi apreciat drept colocvial, spunând în engleză „Good point, good, good point" ("bine lovit sau bine țintit"), apoi a ridicat și degetul mare de la mâna dreaptă în sus, cu pumnul strâns în dreptul pieptului (semnificând OK).

La 12 martie 2008, în timpul vizitei oficiale a președintelui Traian Băsescu în Suedia, la invitația casei regale, Cioroianu a ajuns cu întârziere la întâlnirea cu oamenii de afaceri suedezi, la care au participat președintele Traian Băsescu și regele Suediei, Carl XVI Gustaf, încălcând eticheta care consideră ca o impolitețe intrarea după rege. De asemenea, surse din delegația română au afirmat că șeful diplomației românești ar fi întârziat câteva minute plecarea coloanei oficiale pentru a fuma o țigară.

La 2 noiembrie 2007, în contextul acțiunilor rasiste antiromânești din Italia cauzate de uciderea de către țiganul român Nicolae Romulus Mailat a soției unui amiral italian pentru a o jefui, ministrul a afirmat într-o emisiune la Antena 3 că se gândește ca România ar trebui să cumpere un teritoriu în deșertul egiptean pentru a-i deporta pe infractorii români: "Acești oameni care comit astfel de fapte, aceștia nu (trebuie) trimiși în regim de celulă, cu televizor și cu …, ar trebui puși la muncile cele mai dure și formate, probabil, batalioane din alea disciplinare. Nu știu dacă asta le-ar aduce mintea la cap sau nu. Dar, credeți-ma, eram, ieri, pe drumul dintre Alexandria și Cairo, la sfârșitul vizitei, îmi veneau știrile din țară, din păcate, pe SMS, pentru că nu puteam fi prins prin telefonia mobilă. Eram cam în plin deșert și mă gândeam dacă nu cumva am putea cumpăra un teren din deșertul ăla egiptean, să-i plasăm acolo pe cei care ne fac de râs."

Ideea lui Cioroianu de a-i trimite pe românii infractori in deșertul egiptean, unde statul român ar putea cumpăra teren, a inflamat clasa politică, la aproape trei zile de la declarația făcută la un post de televiziune.

Ministrul de externe, Adrian Cioroianu, a declarat,în cadrul unei emisiuni la Antena 3, că vizita recentă în Egipt l-a inspirat în sensul ca statul român să cumpere teren în deșertul egiptean, unde "să-i plaseze" pe cei care comit infracțiuni de tipul celei pentru care este acuzat romanul de etnie romă Romulus Nicolae Mailat.

Cioroianu, care este de formație istoric, a vorbit și despre batalioane disciplinare, de muncă, în cadrul cărora asemenea oameni să fie puși la cele mai dure munci. Astfel, Conducerea PNL s-a declarat socată de declarațiile ministrului și i-ar putea cere socoteală. Potrivit unor surse din BPC, citate de NewsIn, liberalii au fost luați prin surprindere de declarațiile ministrului de externe, unii membri ai conducerii centrale a partidului nefiind la curent cu afirmațiile lui Cioroainu.
"Cu siguranta vom discuta în ședința Biroului Politic Central al partidului", au comentat unii lideri liberali. Ședința Biroului Politic Central al PNL, a fost amânată din cauza situației din Italia și a iminenței vizite a premierului Călin Popescu Tăriceanu la Roma.

Si președintele Centrului Creștin European al Romilor, Florin Cioabă, a condamnat declarația ministrului de externe, Adrian Cioroianu, informează NewsIn.A spus că dacă ar fi după el ar cumpara un loc in deșert undeva și ar duce romii acolo.”E foarte grav ca un ministru să spună asemenea lucruri. Să știți că de fapt, cum am văzut a doua zi și-a schimbat atitudinea. Dar a spus-o. A spus-o și apoi sigur a fost tras la raspundere de cineva", a declarat Florin Cioabă.

"Nu se poate să ne gandim că expluzăm pe evrei, pe romi, pe oricare. Mailat este un infractor, trebuie tratat ca un infractor", a mai spus liderul romilor sibieni.Politicienii cer demisia lui Cioroianu.
Declarațiile ministrului Cioroianu despre trimiterea infractorilor romani în Egipt sau în tabere de muncă nu i-au lasat indiferenți pe politicienii din comisiile de politică externa. Contactați de NewsIn ei s-au declarat stupefiați de afirmațiile lui Cioroianu și i-au cerut demisia.

Potrivit lui Cristian Diaconescu, membru în comisia de resort a Senatului, Cioroianu, împreună cu deputatul Nicolae Paun, reprezentant al comunității rrome în Parlament și cu ministrul de Interne, Cristian David, au fost invitați la o sedință reunită a comisiilor de politică externă dedicate situației românilor din Italia.

Senatorul PSD a mai declarat pentru NewsIn că Cioroianu reinvie o retorică ce a facut mult rau Romaniei, cea fascistă.

Peremistul Eugen Mihăescu, vicepreședinte al comisiei de politică externă și europarlamentar, a tratat într-o notă ironică declarațiile ministrului. "Domnului Cioroianu i-a scăpat din gură o păsărică. Ca să fiu blând, cred că ce a spus dl.ministru este o copilărie. Probabil era într-o dispoziție romantică și, plimbandu-se prin deșertul egiptean cu frumoasa sa logodnică, a avut aceasta revelație", a spus Mihăescu.

Depășind gluma, peremistul a spus că, întrucat politica externă românească se face "în patru labe", urmatorul pas după aceste declarații ar fi ca Cioroianu să se lase convins să faca în România "patria tiganească", adică să aloce un teritoriu județean și să aducă acolo toți țiganii din Europa.
Senatorul liberal Radu Campeanu, membru și el în comisia de politică externă, a râs la auzul declarației lui Cioroianu, caracterizand-o drept "romantism ieftin și depășit complet". El nu a fost însă de parere că solicitarile ca ministrul să își dea demisia sunt intemeiate.

Maria Petre, europarlamentar din partea PD, i-a cerut demisia ministrului Afacerilor Externe. Senatoarea a mai amintit că președintele Băsescu a avut rețineri în a-l numi pe Cioroianu ministru, dar că atunci premierul și PNL nu au înteles aceată reticență. "Acum, ca și altadată, acea ezitare a șefului statului se confirmă", a conchis ea.

Europarlamentarul UDMR, Szabo Karoly, a declarat pentru NewsIn că rezolvarea situației celor care aduc deservicii de imagine României nu poate fi rezolvată în anul 2007 prin soluția propusă de ministrul de externe. Szabo a precizat însă că, deși este cert ca imaginea României a avut de suferit în ultima perioadă, "probabil ca ministrul de externe s-a cam pripit declarând astfel de lucruri care nu sunt de domeniul anului 2007".

Totodata, capul de listă al PNL pentru PE, Renate Weber, apreciază că tipul de declarații date de ministrul Adrian Cioroianu cu privire la deportarea romilor în deșert sunt inacceptabile, în vreme ce liderul senatorilor PNL, Puiu Hasotti, susține că nu crede că ministrul a spus așa ceva.

Renate Weber, care este și avocat specializat în drepturile omului, a declarat pentru NewsIn că așteapta explicațiile pe care le va da ministrul. "Din punctul meu de vedere, tipul acesta de declarații este inacceptabil și nu reprezintă punctul de vedere al PNL", a mai precizat ea.

Pe de alta parte, liderul senatorilor PNL, Puiu Hasotti, a spus că nu crede că ministrul Cioroianu a făcut o asemenea declarație. "Cred că este o interpretare rău-voitoare a dumneavoastră", a fost răspunsul său.

Intervievat ulterior, Adrian Cioroianu a declarat că dorea să dea un alt sens mesajului și nu cel care s-a înțeles de presă, spunând că s-a referit de fapt la violatori și pedofili, după părerea sa, de "cea mai jos speță".

Ca urmare a scandalului provocat de cazul Crulic, pe data de 11 aprilie 2008, Adrian Cioroianu a demisionat din această funcție. Cu acest prilej, el a declarat că din toamna anului 2007, nicio informație nu a ajuns pe masa ministrului, referitoare la situația reală în cazul Crulic, acuzându-l pe consulul României de la Varșovia, Ioan Preda, că a tratat cazul total neprofesionist.

Primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu a acceptat în aceași seară demisia lui Adrian Cioroianu din funcția de ministru al afacerilor externe.

„Este o demisie de onoare, în strânsă legătură cu deznodământul nefericit al cazului cetățeanului român Claudiu Crulic, mort în Polonia. (…) Am ales soluția demisiei de onoare tocmai ca semn al prețuirii pe care o am față de toți cei care muncesc într-adevăr, peste tot în lume, pentru țară și pentru ministerul pe care l-am condus. (…) Există, într-un astfel de caz, un preț politic care trebuie plătit. Nu vreau ca prieteni, colegi sau susținători liberali să plătească acest preț. În ultimele zile am primit nenumărate mesaje de solidaritate din partea unor colegi din guvern sau din Partidul Național Liberal, din minister sau pur și simplu din societatea românească în sens larg. Am primit mesaje de la membri ai Parlamentului European, care încă mă consideră ca fiind colegul lor. Le mulțumesc tuturor. M-am gândit mult în ultimele zile. Și chiar dacă știu că, din punct de vedere tehnic, nu am nicio vină, mă gândesc totuși că a fost în joc viața unui om. Acesta nu este un detaliu, ci este singurul lucru care contează într-adevăr. Nu contează dacă el era un hoț recidivist sau un om nevinovat. Este vorba, pur și simplu, despre o viață de om. Iar o viață de om este cu mult mai importantă decât mandatul unui ministru.”

—Adrian Cioroianu

Secțiunea 3. Perioada comunistă. Corneliu Mănescu

Corneliu Mănescu (n. 8 februarie 1916, Ploiești – d. 26 iunie 2000) a fost un om politic român, care a fost, printre altele, ministru de externe al României.

Și-a terminat educația primară la Ploiești, urmând apoi, între 1936-1940, cursurile de drept și științe economice ale universității din București. În timpul studenției, a început să contribuie prin articole la diverse publicații de stânga. Ca jurnalist, s-a interesat mai ales de relații internaționale.

În 1944 lucra la Institutul de Statistică, considerat un adevărat „focar comunist” (aici lucrau și alți comuniști, ca Nicolae Betea, Anton Rațiu, Mihai Levente, Stefan Popescu și alții.)

După 23 august 1944, Corneliu Mănescu a avut funcții în Partidului Comunist și în instituțiile de stat. În 1948, a fost numit șef al Diviziei Politice Superioare a Armatei. . Între 1955 și 1960 a fost vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării.

În 1960, Corneliu Manescu a devenit director al departamentului politic din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În martie 1961, Mănescu era membru al cabinetului ca ministru de externe. A fost confirmat în funcție de Marea Adunare Națională. În acel moment era la cel de al doilea mandat legislativ.

Mănescu a fost cel care a condus delegațiile române la toate sesiunile Adunării Generale a Națiunilor Unite, începând cu cea de-a 16-a sesiune din 1961. A fost șef al delegației române din 1962 la comitetul celor 18 națiuni însărcinat cu dezarmarea și la alte conferințe internaționale.

La 19 septembrie 1967 a fost ales președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU; a fost pentru prima dată când un reprezentant al unei țări socialiste era ales în această funcție.

Mănescu fost membru al Partidului Comunist Român din 1936. Cel de-al IX-lea congres al PCR din 1965 l-a ales membru al Comitetului Central.

S-a căsătorit în 1950 cu Doina Dobrescu, căreia lui Corneliu Manescu îi plăcea să-i spună „Dana”. Câteva luni mai târziu se năștea fiica lor, Alexandra.

A fost adjunct al ministrului Apărării Naționale, cu gradul de locotenent-colonel (1948-1955), comandant al Casei Centrale a Armatei (1952) și șef al Direcției Superioare Politice a Armatei (1959), cu gradul de general-maior. La 10 octombrie 1960 este numit ambasador în Ungaria (până la 30 mai 1961), după care devine ministru de externe (1961-1972), vicepreședinte al Frontului Unității Socialiste, președinte al Grupului Interparlamentar Român, ambasador în Franța (1977-1982). A fost membru al CC al PCR (1965-1980).

În 1989 a fost unul din semnatarii „scrisorii celor șase” în care foști lideri comuniști îl criticau pe Nicolae Ceaușescu. În timpul revoluției române din 1989 atât la Timișoara, cât și la București s-a vorbit despre el ca despre un posibil succesor al lui Ceaușescu. La 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale.

Capitolul 5.Concluzii.

Odată cu apariția statului, în acțiunile colectivităților istorice a apărut  și a început să se manifeste, ca o dimensiune definitorie pentru om, politicul , interesul politic.

  Faptul că omul este prin natura sa „zoon politikon“, o ființă politică  , constituie, poate, principala explicație a splendorii uriașelor desfășurări de forțe de la curțile egiptene, chineze sau bizantine de altă dată  , dă sens piramidelor, Sfinxului, templelor, parăzilor militare din acele vremuri, lămurește semnificația înălțimii tronului marilor monarhi ai evului de mijloc,a fastului cu care aceștia își primeau oaspeții de peste hotare, a așezării curtenilor în jurul capului statului într-un anume fel  și nu în altul, într-o anumită ordine ierarhică …

  A intrat astăzi în bi șnuință să se spună că totul în jurul nostru este comunicare, prin toate se transmit mesaje, iar purtătorii de mesaje sunt semnele, însemnele; dar înaintașii noștri, pătura de sus, conducătorii au în țeles cu mii de ani în urmă acest adevăr.

Căci ce semne mai pline de înțelesuri pot exista altele decât construcțiile gigantice, serbările fastuoase, ospețele îmbelșugate, veșmintele somptuoase, oștenii îmbrăcați în culori țipătoare?Conducătorii de state știau că erau în joc mărirea sau decăderea, înflorirea sau dispariția colectivităților umane în fruntea cărora se aflau și consacrau uriașe mijloace materiale fastuoaselor demonstrații de forță  pendinte de curțile lor: era întreținută astfel o întreagă   pătură  socială de artizani, era pusă în valoare forța de muncă pe care o aveau la dispoziție,erau încurajate artele, meseriile, tehnica și, în loc de a- și risca dispariția, monarhii înșiși se destinau intrării în veșnicie, căci, odată create, operele arhitecturale, întruchipările artistice,invențiile intelectuale de toate genurile s-au desprins din condiția de instrumente ale politicului, au dobândit o autonomie mereu mai înaltă   și au devenit scop în sine, continuând  să persevereze pentru ele ca domeniu caracteristic dezvoltării culturii și civilizației omenești. 

Pentru noi, este interesant să arătăm că , în timp, ceremoniile din vechime au intrat în tradiție, s-au generalizat, au căpă tat denumiri specifice, cum sunt  protocolul , cereminialul , curtoazia , eticheta.

A evoluat, desigur, și semnificația care li se acordă  , formele exterioare în care apar diferă de la popor la popor, conținutul lor este în prezent altul, căci astăzi ele dau expresie gusturilor, intereselor  și preocupărilor altui timp, proiectează în viitor alte idealuri.Și totuși… în esența lor, manifestările protocolare își păstrează sensul originar, adică  transmit mesaje, vorbesc despre dorința de pace și prietenie a țărilor care le practică sau,dimpotrivă , spun ceva despre nivelul lor de integrare în civilizația modernă ori, din contră  ,dau expresie unui mod de abordare a problemelor internaționale sau altuia. În ce cadru se înscrie oare ceremonialul primirilor la Palatul Elysées, în Downing Street 10, la Casa Albă  decât acela al cultivării bunelor raporturi dintre state?Cum privim aceste lucruri noi, românii?

Ca răspuns la această întrebare e semnificativ faptul că până în zilele noastre –  poate azi mai pu ț in decât în trecut, din păcate – familiei românești îi este specifică o anumit ă  ierarhie: bunicii, părinții, frații mai mari și mai mici se așază la masă  , cu deosebire în zile de sărbătoare la ceas de prânz, într-o ordine spațială   și temporală pe care o respectă din generație în generație.

Se poate spune că în familiile noastre a existat  și mai există încă un anume spirit al ordinii de precădere, benefic pentru noile generații. Potrivit acestui simț național al ierarhiei, în Țările Românești au fost statornicite încă din evul mediu – în același timp cu alte state europene – reguli clare privind ceremonialul  și eticheta la curțile domnitorilor, la acțiunile de relații cu străinii și în alte împrejurări importante.

Statul român modern a adoptat  și a legiferat chiar din primii ani ai existenței sale norme de protocol recunoscute în principalele țări europene, norme pe care ulterior le-a perfecționat, pe măsura evoluției acestora în lume, punând astfel bazele protocolului instituțional modern în țara noastră, protocol care se ocupă de raporturile interstatale,interinstituționale și de cele dintre instituții și cetățeni.

 Astăzi, în România, la instituțiile centrale de stat este consacrată aceeași suită de reguli protocolare ca la instituțiile de stat similare din țările dezvoltate; totodată  , au apărut  și se extind reguli de protocol  și în sectorul privat, în activitatea societ ăților comerciale, a marilor întreprinderi, a băncilor, în organizarea reuniunilor de afaceri.

 În același timp, se constată  , în rândurile cetățenilor noștri, o preocupare sporită pentru cunoșterea și aplicarea practicilor conforme cu rigorile etichetei, ale curtoaziei, ale bunelor maniere – în viaț a de fiecare zi, în raporturile cu cei din jur, cu superiorii, în relațiile cu străinii, precum și cu prilejul participării la manifestări oficiale sau la cele mondene. Dar de unde vin aceste reguli, cine ni le impune, ne sunt ele utile, au vreo legătură cu gradul de cultură  , de civilizație pe care l-a atins fiecare dintre noi?Un prim răspuns ar fi acela că regulile de comportare în societate, în relațiile interstatale țin de faptul că omul este o ființă socială  , că el trebuie să conviețuiască  , adică să trăiască  împreună cu semenii săi, ca și popoarele și statele între ele.

Uzanțele protocolare au în raporturile cu semenii noștri, și cu atât mai mult în relațiiledintre state, eficienț a unui limbaj comun, a unui mijloc de comunicare universal: nu este vorba de un limbaj verbal, ci de unul simbolic, dar care are, totuși, ca orice limbaj, un vocabular  și o gramatică  proprie, pe care suntem obligați să le deprindem, spre a le putea înțelege, spre a le putea citi și mai ales respecta – întrucât fiecare dintre noi îi suntem întot-deauna subiecți, fie în calitate de actori, fie pur  și simplu de spectatori.

 În fața noastră se află câteva concepte care au o istorie, un conținut, un înțeles și reguli de aplicare în via ță  , fie că este vorba de activități oficiale sau de acțiuni de relații din sfera privată . 

Astfel, este necesar să se cunoască cum trebuie procedat la primirea unui oaspete oficial  sau a unui partener de afaceri; cum se organizează o reuniune cu participare mai numeroasă  , internațională  , națională  , locală ; să se știe cum se preg ătește un dineu, o recepție sau o vizită în străinătate; care sunt exigențele în materie de ținută pentru diferite ocazii; cum se fac prezentările cu prilejul participării la acțiuni protocolare sau în alte situații; care sunt  formulele de adresare corecte către personalit ăți civile sau religioase; cum se redactează  anumite comunicări scrise; cum se dresează felicitări, condoleanțe; cum trebuie să ne comportăm în diferite împrejurări.

Bibliografie

Anghel Ion M., Drept diplomatic și consular , Editura Lumina Lex, București, 1996

Associated Press, "Romanian Prime Minister Proposes Cioroianu as New Foreign Minister", în International Herald Tribune European edition, 19 februarie 2007

Associated Press, "Romanian Prime Minister Asks Court to Order President to Appoint New Foreign Minister", in the International Herald Tribune European edition, 13 martie 2007

BARSTON, R. P., Modern Diplomacy, Second Edition, Longman, London and New York,1998

Campus, Eliza, Mica Înțelegere (ediția a II-a), Editura Academiei Române, București, 1997

CAHIER Philippe, Le droit diplomatique contemporain, Paris, 1962.

 Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție, Versiunea română editată sub îngrijirea Centrului de informare al ONU pentru România, Oficiul de Informare Publică,Națiunile Unite, New York, f.a,

Cf. Hans-Jürgen Lüsebrink, Interkulturelle Kommunikation. Interaktion, Fremdwahrnehmung, Kulturtransfe.Metzler Verlag, Stuttgart / Weimar, 2005Cf. Hans Jürgen Heringer,Interkulturelle Kommunikation. Grundlagen und Konzepte, A. FranckeVerlag, Tübingen / Basel, 2004

Cf. Hans-Jürgen Lüsebrink, Interkulturelle Kommunikation., Interaktion, Fremdwahrnehmung, Kulturtransfer ,Metzler Verlag, Stuttgart / Weimar, 2005

CHEBELEU Traian, Dreptul diplomatic și consular , Editura Universității din Oradea, 2000.

DIACONU Ion,Tratat de drept internațional public, volumul II, Titlul I, 2003.

DUCULESCU Victor, Diplomația secretă , Casa Europeană, București, 1992

Emilian Manciur-Protocol instituțional, Editura Comunicare.ro, București 2002

Ernst Apeltauer,Zur Bedeutung der Körpersprache für die interkulturelle Kommunikation, în: AnnelieKnapp-Potthoff/Martina Liedke (Hg.),Aspekte interkultureller Kommunikationsfähigkeit 

FARAG, Moussa, Manuel de pratique diplomatique – L'Ambassade, Bruxelles, 1972.

GENET, R.,Traité de diplomatie et de droit diplomatique,I, Paris, 1931

Gerhard Maletzke,Interkulturelle Kommunikation. Zur Interaktion zwischen Menschen verschiedener Kulturen, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1996

Gusti Dimitrie, Enciclopedia României. Vol.3 Economia, 1938

Grand Larousse, 1998 II,Evoluția ordinii de precădere în Franța, în perioada 1907–1995. Décret de 1907

Hans-JürgenLüsebrink,InterkulturelleKommunikation.Interaktion,Fremdwahrnehmung,Kulturtransfer ,Metzler Verlag, Stuttgart / Weimar, 2005

HEATLEY, D. P., Diplomacy and the study of international relations, Oxford, 1919.

Jochen Rehbein,Einführung in die interkulturelle Kommunikation, în vol:Interkulturelle Kommunikation ,Narr Verlag, Tübingen, 1985

Jens Loenhoff,Interkulturelle Verständigung. Zum Problem grenzüberschreitender Kommunikation,Opladen, 1992

L. T. Doi,The Japanese patterns of communication and the concept of Amae, în: S. A. Samovar / R. E.Porter,Intercultural communication,

Marilena Viorica Țariuc, Frontul Democratic Român, în: Lorin Fortuna (coordonator), Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluției române din decembrie 1989, editura Artpress, Timișoara, 2007

Michael Schugk,Interkulturelle Kommunikation (Kulturbedingte Unterschiede in Verkauf und Werbung),Vahlen Verlag, München, 2004

MARTENS, Charles de  Le guide diplomatique. Précis de droit et de fonctions de sagents diplomatiques et consulaires, Leipzig, după 1860.

MAZILU Dumitru, Diplomația – Drept diplomatic și consular , Lumina Lex, București, 2003.

MARTENS, Charles de  Le guide diplomatique. Précis de droit et de fonctions de sagents diplomatiques et consulaires, Leipzig, după 1860.

Năstase Dan -Drept Diplomatic și consular,Editutura Fundației România de Mâine, București 2006

NASCIMENTO E SILVA, G. E. do, Diplomacy in International Law, Leiden, 1972.

NICOLSON, Harold, Diplomatie/Diplomacy, Neuchâtel/Londra, 1948/1955.PRADIER-FODERE, P.,Cours de droit diplomatique, vol. I, ed II, Paris, 1899

P. A. Bruck,Interkulturelle Entwicklung und Konfliktlösung , in: Luger K. und Renger R. (Hrsg.),Dialog der Kulturen, Wien, 1994

Peter Collett,Cartea gesturilor europene, capitolul„Privitul”, ed Trei 2005

Peter Collett,Cartea gesturilor europene, capitolul„Da” și „nu”, ed Trei 2005

RODRIGUEZ ARAYA, R., La diplomacia, evolucion, profesionalidad, reglementacion,Rosario, 1932. 

SATOW, Ernest, A Guide to Diplomatic Practice, Londra, 1957.

SALMON Jean, Manuel de droit diplomatique, Bruylant, Bruxelles, 1994

Theodor Văcărescu, Ceremonialul Cur ții Regale a României

Ulrike Litters,Interkulturelle Kommunikation aus fremdsprachendidaktischer Perspektive, Narr Verlag,Tübingen, 1995

Vanku, Milan, Mica Înțelegere și politica externă a Iugoslaviei, Editura Politică, București, 1979

http://www.jurnalulromanesc.ro/?module=displaystory&story_id=774&edition_id=4&format=html