Rolul comunic ării empatice la pacienții adulți cu HIV [622273]

Rolul comunic ării empatice la pacienții adulți cu HIV

Coordonator
Lect. Univ. Dr. Emilia Oprișan

Absolvent: [anonimizat]

2018

CUPRINS
Capitolul 1
Comunicarea și rolul ei în complianța la tratament

Capitolul 2
Adulții cu HIV -Caracteristici psihice și cum influențează boala structura personalității
Capitolul 3
Importanța comunicării empatice în relația medic -pacient(Studii)
Capitolul 4
Importanța comunicării empatice n viața de familie(Studii)

Capitolul 5:METODOLOGIA MICROCERCETĂRII
5.1 NEVOIA DE INVESTIGARE
5.2 ETAPELE CERCETĂRII
5.3 STRUCTURA LOTULUI DE CERCETARE
5.4 METODE DE CERCETARE
5.5 DIFICULTĂȚILE CERCETĂRII

CAPITOLUL 6:ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

CAPITOLUL 7: CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
7.1 CONCLUZII
7.2 RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE

ARGUMENT
După ce multă vreme fenomenul HIV/SIDA în România a fost un element negativ
distinctiv, în ultimii ani pare să treacă neobservat. Încă din 2001 autoritățile române (dar
nu numai) susțineau succesul programelor în domeniu. Cu toate acestea, din anul 2008
România nu mai are o Strategie națională în domeniul HIV/SIDA, deși atât în 2008, cât și
în 2010 au fost realizate propuneri în a cest sens, nefinalizate. Tratamentul antiretroviral
(ARV) este unul dintre cei mai importanți factori care contribuie la menținerea unei stări de
sănătate bune pentru persoanelor care trăiesc cu HIV. Mai mult decât atât, accesul
universa l la tratament este unul dintre obiectivele considerate a fi atinse de România,
pornind de la premisa că orice persoană care are nevoie de tratament îl primește. Estimări
realizate de Organizația Mondială a Sănătății și UNAIDS care iau în considerare și
numărul persoanelor seropozitive nediagnosticate încă sugerează o rată de acoperire de
81% la nivelul anului 2009 (WHO, 2010), considerată a fi la un nivel ridicat față de
alte țări din regiune (Petrescu , 2010). La sfârșitul anului 2010 erau înregistrate 10.405
persoane cu HIV/SIDA,dintre care 440 nou diagnosticate în cursul anului trecut.
Tratamentul antiretroviral a fost introdus în România în perioada 1996 -1998, iar aceasta a redus
semnifica tiv număruldeceselor în rândul persoanelor seropozitive. La nivel mondial se
menționează că TARV a avut drept rezultat „învierea” unor persoane care erau în pragul
morții, metaforic folosindu -se sintagma de „efect Lazăr”.Pe parcursul anului 2009, da r în
special în 2010 numeroase organizații neguvernamentale au semnalat întreruperi ale
tratamentului antiretroviral în diferite județe din țară.

*Vârsta actuală; Sursa: Ministerul Sănătății, 2011.

Ceea ce nu este luat în calcul este calita tea vieții persoanelor diagnosticate cu HIV, iar
în această lucrare se dorește dovedirea rolului comunicării empatice medic -pacient: [anonimizat].

Capitolul 1 Comunicarea și rolul ei în complianța la tratament
1.1 Comunicarea și comunicarea empatică
comunicáre sf [At: STAMATI, D. / Pl: ~cắri / E: comunica ] 1-2 Informare orală sau
prin scris Si: comunicat1 (4-5). 3 Împărtășire. 4 Legătură. 5-6 (Iuz) Mijloc de a stabili
legături (cu cineva sau cu ceva). 7 Vorbire. 8 (Bis; înv) Cuminecare. 9 Prezentare, într -un
cerc de specialiști, a unei contribuții personale într -o problemă științifică. 10 (Îs) Mijloace
de în masă Totalitate a mijloacelor tehnice de comunicare a informațiilor (poștă, telefon,
telegraf, radio, televiziune, pres ă, publicitate). (Dexonline.ro, 2018)
EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) Formă de intuire a realității prin identificare
afectivă. 2. Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața
eroilor din opere literare, filme etc. – Din fr. empa thie, engl. empathy. (Dexonline.ro,
2018)

Comunicarea empatică înseamnă a asculta și a înțelege , a-i arăta celuilalt că îi sunt
înțelese gândurile, emoțiile, comportamentele, atitudinile, valorile sale etc… A intra în
lumea celuilalt și a o vedea cum o vede el, nu este ceva ușor, nu este un act lipsit de bucurii,
dar nici lipsit de riscuri greu de bănuit și asumat. Câ nd empatizezi cu cineva care trăiește
intens o experiență dureroasă, nu te pierzi în lumea lui. Deși împărtășești cu acea persoană
trăirea ei făcând -o și a ta, știi că nu este în totalitate a ta, dar prin această co -participare o
faci să o ducă mai ușor. D in punct de vedere psihologic empatia implică două lucruri:
percepția și comunicarea.

1.2 Complianță
COMPLIÁNȚĂ adeziune a bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării
stării sale de sănătate. (< fr. compliance ) (Dexonline.ro, 2018)
Problema co mplianței terapeutice (CT) este o problemă generală în practica medicală,
deoarece rămîne de domeniul idealului situația în care pacientul respectă “ad litteram” și în
orice condiții prescripțiile primite. După Lowes (1998) , aproximativ 50% dintre pacienți au
un grad mai mare sau mai mic de non -complianță, iar în 6% din cazuri non -complianța este
responsabilă de spitalizările ulterioare primei consultații.
Literatura de specialitate este generoasă cu subiectul complianței terapeutice, o
metaanaliză realizat ă de Haynes et al. (1999) contabilizînd nu mai puțin de 4762 de articole

care se apleacă asupra acestui subiect. În literatura anglo -saxonă, se remarcă faptul că
termenul de “complianță terapeutică” tinde să fie înlocuit progresiv, în ultimii ani, de cel
de “aderență” (adherence), insistîndu -se pe ideea că termenul clasic de complianță aduce
cu sine o notă de supunere oarbă, fără asumare și mai ales înțelegere / acceptare interioară
de către pacient a demersului terapeutic. Oricum am numi -o, abordarea moder nă a bolii și
bolnavului, de natură a crește complianța (aderența) la tratament, rămîne una centrată pe
pacient, și care îi respectă sistemul de valori și credințe, ca și rutinele existențiale, vizînd
menținerea sau creșterea calității vieții acestuia, în ciuda îmbolnăvirii.
În rîndul medicilor, există o preocupare relativ scăzută, ca fenomen general, pentru non –
complianță. Tributari unei mentalități uneori excesiv de tehniciste și directive, medicii sunt
și victimele efectului, real sau nu, minimal pe care non-complianța îl are în anumite boli,
în economia prognosticului final (ex. bolile reumatice și chiar hipertensiunea arterială).
Nu e mai puțin adevărat, există practicieni care conștientizează precoce efectele non –
aderenței la tratament, mai ales cei ca re au de -a face cu boli transmisibile și incurabile sau
greu curabile. Totuși, chiar și în aceste cazuri, nu există întotdeauna o preocupare pentru
complianță la înălțimea problemei de fond.
Principala cauză a non -complianței o reprezintă o relație deficit ară medic -pacient (sub toate
formele ei). Exemplul clasic și poate cel mai percutant este interviul închis, în care s -a
calculat că în medie după 18 secunde medicul îl întrerupe pe bolnav, spre a -i pune o serie
de întrebări precise, menite să clarifice dia gnosticul. Odată rețeta prescrisă, întrevederea s –
a terminat, lăsîndu -l pe pacient de multe ori pradă neliniștilor și dubiilor legate de
eficacitatea tratamentului.
În contrast, interviul deschis lasă deschisă pentru pacient posibilitatea de a se exprima.
Platt (1992) sintetizează în trei cuvinte esența interviului deschis: ”Find out more” (“Află
mai mult”). Aceasta s -ar exprima în următoarele cîteva principii:
– a cădea de acord cu pacientul asupra problemei / problemelor, sau a stabili de comun
acord o ie rarhie de probleme ce trebuie rezolvate;
– a propune alternative terapeutice (dacă există), cu discutarea posibilelor puncte slabe și
forte ale fiecăreia dintre ele;
– evaluarea costului tratamentului, și alegerea alternativei cele mai convenabile din ace st
punct de vedere pentru pacient;
– asigurarea cooperării familiei;
– testarea cunoștințelor și/sau prejudecăților pacientului asupra bolii respective, ca și a
înțelegerii explicațiilor oferite de către medic;

– testarea motivației pacientului (“pe o scară de la 1 la 10, cît de important vi se pare acest
tratament pentru rezolvarea bolii Dvs.?”; “pe o scară de la 1 la 10, cît de încrezător sunteți
că puteți respecta acest tratament?”);
– testarea predispoziției la non -complianță (“unora dintre pacienți li se pare foarte dificil să
respecte acest tratament. Cum credeți că este, în cazul Dvs.?”);
– recompensarea pacientului (reală, simbolică) pentru urmarea corectă a regimului
terapeutic.
Din nefericire, acest tip de măsuri pot rezolva doar în parte probl ema non -complianței.
Aceasta deoarece calitatea relației medic -pacient, chiar dacă este cel mai important factor,
nu este unicul în determinarea nivelului CT. În unele cazuri, asocierea de medicamente
(uneori cu reacții adverse cumulative) este inevitabilă , în alte cazuri (ex. neoplasme) însăși
evoluția bolii este de natură a scade aderența la tratament, întrucît obiectivul terapeutic, în
ciuda tuturor restricțiilor impuse de boală, este departe de a fi curativ. Asupra a două din
aceste cazuri, în care reac țiile adverse ale medicamentelor se conjugă cu o evoluție adesea
nefavorabilă a bolii ne vom opri în cele urmează. Cazul infecției cu HIV și cel al TBC
rămîn încă din păcate probleme importante de sănătate publică în țara noastră, în primul
rînd prin impli cațiile epidemiologice ale acestor boli.

Complianța terapeutică în infecția cu HIV

În infecția cu HIV, complianța terapeutică scăzută este responsabilă de un număr mare
de cazuri cu deces prematur. Unele studii (Chesney et al., 2000; Weidle et al., 1999; Catz
et al., 2000; Eldred et al., 1998; Kleeberger et al., 2001) arată că de la începutul primei
luni de tratament, circa o treime din pacienți nu își iau în mod regulat medicația prescrisă,
aceasta în condițiile în care numai o CT menținută regulat la peste 95% poate duce la
stabilizarea replicării virale (Paterson et al., 2000) . Non -complianța ar fi responsabilă în
final de 53% din cazurile cu eșec prematur al tratamentului (Valdez et al., 1999) .
Cauzele acestui fenomen sunt complexe și variate. Ele țin atît de pacient, cît și de regimul
terapeutic, stadiul bolii, calitatea relației medic -pacient:

TABEL 1 : Factori care influențează în sens negativ nivelul complianței terapeutice
în infecția H IV (după Ickovics, 1997)

Factori care țin de
pacient Deficit la nivel cognitiv (ex. la nivelul înțelegerii sau
memorizării)
Asocierea alcoolismului sau consumului de droguri
Stilul de viață supraîncărcat
Lipsa suportului social
Lipsa informațiilor cu privire la tratament
Credința că beneficiile terapiei sunt depășite de costuri
Depresia
Factori care țin de
tratament Regimul terapeutic complex (nr. mare de medicamente,
timing complicat al acestora)
Reacții adverse semnificative ale terapiei
Interferența cu rutinele zilnice ale pacientului
Factori care țin de
boală Stadiul timpuriu al bolii (practic asimptomatic)
Stadiul tardiv al bolii (simptome ample, evidente,
recurente în ciuda tratamentului)
Persistența anumitor simptome sau semne
Coexistența altei / altor boli
Factori care țin de
relația medic -pacient Lipsa unei comunicări deschise cu pacientul
Lipsa încrederii și respectului reciproc
Lipsa de atenție acordată efectelor secundare ale terapiei
Lipsa atitudinii suportive a medicului
Nerespectarea confidențialității
Lipsa unei ambianțe calde, suportive a secției
Inexistența facilităților pentru pacient (de transport,
pentru îngrijirea copiilor, etc.)

Cel mai important fenomen care apare ca urmare a non -complianței terapeutice este
rezistența la tratament. Instituirea rezistenței la tratament are consecințe dramatice, atît în
plan individual, cît și epidemiologic. Pacientul dezvoltă rezistență încrucișa tă și la alți
agenți anti -retrovirali, astfel limitîndu -se foarte mult capacitățile de intervenție ale
medicului. Pe de altă parte, individul infectat cu o astfel de tulpină virală reprezintă un
pericol social redutabil, fiind capabil de a o răspîndi și al tor personae încă neinfectate. Se
apreciază că rata rezistenței la tratament la populația infectată cu HIV a crescut între 1995 –

2000 cu 10% (de la 4% la 14%) (Little et al., 2001) , în cea mai mare parte ca rezultat al
non-complianței.
Strategiile de îmbunătățire a CT , în general, se impun deci ca o necesitate, cu atît mai
mult cu cît nu există încă indicatori suficient de credibili, care să prezică non -CT la
momentul începerii tratamentului.
Intervențiile curente la ora actuală sunt următoarele:

TABEL 2 : Strategii și modalități de acțiune pentru creșterea CT în infecția
HIV

Strategie Modalități de punere în practică
“Antrenamentul”
terapeutic Pacientul este obișnuit cu rutinele complexe care țin de
tratament, în cadrul unei perioade de “amtrenament”
cu preparate placebo sau cu alte produse inofensive
(bomboane, vitamine). Se caută existența unui
izomorfism între aceste preparate / modalitățile de
administrare a lor (după masă, pe stomacul gol, etc.)
cu medicamentele reale
Consiliere psihologică
(individuală sau de grup) Se urmărește integrarea terapiei în programul obișnuit
al pacientului, clarificarea (unor aspecte ale) terapiei
pentru pacien t, suportul personal sau telefonic acordat
la nevoie.
Mnemotehnici
(“technical reminders”) Cutii de medicamente cu compartimente diferențiate pe
zile/ore, descrieri detaliate ale aparenței fizice a
medicamentelor
Auto -monitorizarea, de
către pacient, a
complianței Jurnale și evidențe ale ingestiei medicamentelor,
încurajarea discutării cu medicul a abaterilor
(in)voluntare de la regimul terapeutic și a motivelor
posibile pentru acestea (ex. reacțiile advese ale
medicamentelor)
Simplificarea
regimurilor terapeutice Construirea, în măsura posibilului, a unui regim
terapeutic care maximizează eficiența și minimizează
numărul de medicamente

Controlul, de către
medic, a administrării
terapiei (“Directed –
observed therapy”) Se recomandă mai ales în cazul paci enților cu risc
crescut de non -complianță (toxicomani, condiții de
încarcerare, probleme psihice)

La această enumerare se impun unele scurte comentarii. Dintre aceste tehnici, intervenția
psihoterapeutică este cea mai eficientă pe termen lung (peste 1 a n), în special dacă are ca
finalitate creșterea încrederii în sine, a autoeficacității pacientului (Tuldra et al., 2000) .
Aceasta se poate realiza atît prin intervenția directă a psihologului, cît și cu ajutorul
exemplului oferit de “peer -groups”, de exemp lu pacienți HIV pozitivi, a căror evoluție a
fost favorabilă sub tratament. Familiarizarea pacienților cu numărul mare de medicamente
și cu restricțiile impuse de acestea au, în acest context, un rol secundar, dar neneglijabil,
mai ales dacă se uzitează
de acordarea unor gratificații materiale sau verbale pacientului compliant ( Rigsby et al.,
2000) .(preluat de pe healthpsy.home.ro/files/ro_stud_01.doc)

1.3 Tratamentul pacientului cu HIV

Ce este tratamentul antiretroviral HIV?
Acesta este principalul tip de tratamentul pentru HIV și SIDA. Nu este un leac, dar poate
ajută oamenii să nu se îmbolnăvească de -a lungul multor ani. Tratamentul constă din
medicamente care trebuie administrate în fiecare zi pe parcursul restului vieții. Pentru a
înțelege mai multe despre tratament, citiți unele cunoștințe generale despre HIV și SIDA .
Tratamentul antiretroviral pentru infecția HIV constă din medicamente care luptă împotriva
infecției HIV prin încetinirea replicării HIV în organism. Medicamentele sunt deseori
numite ca:
 antiretrovirale
 medicamente anti -HIV
 medicamente antivirale HIV

Ce este terapia combinată, ce este HAART?
Pentru ca tratamentul antiretroviral să fie eficient pe o perioadă lungă de timp, s -a
constatat că este nevoie de a lua mai mult de un singur medicament antiretroviral. De aici
vine denumirea de Terapie Combinată. Termenul de HAART (Highly Active Antiretroviral

Therapy, în traducere terapia antiretrovirală înalt activă) este utilizat pentru a descrie o
combinație de trei sau mai multe medicamente anti -HIV.
Cînd HIV se replică (face o copie proprie), deseori face greșeli. Aceasta înseamnă că în
orice persoană infectată, sunt mai multe tulpini de virus. Ocazional, se produce o nouă
tulpină care poate deveni rezistentă la efectele unui medicament antiretroviral. Dacă
persoana nu administrează concomitent și un alt tip de medicament, atunci tulpina
rezistentă se poate replica rapid și beneficiile tratamentului sunt diminuate.
Administrarea a două sau mai multe antiretrovirale concomitent reduce semnificativ rata la
care se dezvoltă rezistența.

Grupurile de medicamente antiretrovirale
Există patru grupuri de medicamente anti -HIV. Fiecare din aceste grupuri atacă HIV în
mod diferit.
Inhibitori Nucleozidici / Nuc leotidici ai Revers Transcriptazei
Primul grup de medicamente antiretrovirale sunt Inhibitorii Nucleozidici / Nucleotidici
ai Revers Transcriptazei (NRTI, din engleză Nucleoside/Nucleotide Reverse Transcriptase
Inhibitors). Acestea au fost primele medicame nte disponibile pentru tratamentul infecției
HIV în 1987. NRTI (cunoscute sub denumirea de analogi ai nucleozidelor) interferează cu
acțiunea enzimei HIV numită revers transcriptază, sau transcriptaza inversă, de care are
nevoie virusul pentru a face noi c opii proprii. NRTI sunt uneori numite drept "pilonul"
terapiei combinate întrucît majoritatea regimurilor conțin cel puțin două medicamente din
acest grup.
Inhibitori Non -Nucleozidici ai Revers Transcriptazei
Al doilea grup de medicamente antiretrovirale s unt Inhibitorii Non -Nucleozidici ai
Revers Transcriptazei (NNRTI, din engleză Non -Nucleoside Reverse Transcriptase
Inhibitors), care au început să fie aprobate în 1997. Ca și analogii nucleozidelor, NNRTI
(cunoscute sub denumirea de non -nucleozide) stopeaz ă replicarea HIV în interiorul
celulelor prin inhibarea enzimei transcriptaza inversă.
Inhibitori ai proteazei
Al treilea tip de antiretrovirale este grupul inhibitorilor ai proteazei (IP). Primul
inhibitor al proteazei a fost aprobat în 1995. Inhibitorii de protează, după cum sugerează și
denumirea, inhibă proteaza, care este o altă enzimă implicată în procesul de replicare HIV.
Inhibitori ai enzimei de fuziune sau intrare

Al treilea grup de antiretrovirale este compus din inhibitori ai enzimei de intrare,
inclusiv inhibitori de fuziune. Unul din aceste medicamente – numit deseori T -20 – a fost
licențiat în unele țări începînd cu 2003, însă doar pentru utilizarea de către persoane care
au încercat deja alte tratamente. Inhibitorii de fuziune T -20 diferă de alte antiretrovirale
prin aceea că trebuie injectați (în caz contrar ar fi digerați în stomac). Inhibitorii de intrare
previn intrarea virusului HIV în celulele umane.

Din ce constă de obicei combinația de medicamente?
Terapia antiretrovirală înalt activă constă dintr -o combinație de trei sau mai multe
medicamente. Cea mai răspândită combinație prescrisă celor care încep tratamentul constă
din două NRTI combinate cu o NNRTI sau inhibitor de protează. Ritonavir (în doze m ici)
este medicamentul cel mai des utilizat la lansarea unui inhibitor de protează. Un exemplu
de combinație ar fi două NRTI zidovudina și lamivudina combinate cu NNRTI
efavirenz. (Preluat de pe http://aids.md )

Pe lângă trata mentul medicamentos, pacienții cu HIV au nevoie și de tratament psihologic.

Capitolul 2
Adulții cu HIV -Caracteristici psihice și cum influențează boala structura
personalității
Epidemia HIV/SIDA se numără printre maladiile care provoacă daune sociale mari la
nivel de comunitate, de țară și la nivel global. Abordarea actuală a bolilor cronice, în
particular a infecției HIV/SIDA, este complexă, vizând rezolvarea tuturor aspectelo r
alterate: somatic, psihic, socio -economic, accentul fiind pus pe calitatea vieții. Tocmai
de aceea a devenit obligatorie îngrijirea multidisciplinară. Rolul preventiv/curativ al
medicinii este completat armonios de rolul consilierii psihologice și soc iale, al educării
și al asistenței în îngrijire. Ca și orice altă boală cronică, suferința persoanei infectate
are repercusiuni asupra propriei familii, cu importante consecințe intra/extra familiale.
Persoanele infectate și afectate de HIV sunt nevoite să facă față unor situații greu de
suportat, cu grad ridicat de stres emoțional, care determină apariția și amplificarea
unor devastatoare trăiri negative cu efect destructiv asupra stării de sănătate psihică,
determinate de discriminare, de stigmatiza re ori de frica de a fi stigmatizat, de lipsa
de confidențialitate, de incertitudine, de izolare fizică și psihică, de excludere ori
marginalizare comunitară sau familială, de integrare socială școlară sau profesională
destul de scăzută, de d iminuarea până la excludere a relațiilor interpersonale, de teama
pentru ziua de mâine, de proceduri medicale dureroase și tratament medicamentos
continuu cu efecte psihologice și/sau psihiatrice și de înrăutățirea stării generale a
persoanei . Având în vedere că evoluția infecției HIV se caracterizează prin progresarea
maladiilor asociate și a infecțiilor oportuniste, este clar că pentru acordarea unui ajutor complet
și eficient, se impune crearea unor echipe de specialiști organizate – medic i cu profil diferit,
psihologi, asistenți sociali cu implicarea în activitățile “de la egal la egal”, consultanți
din rândul PTH.
Persoanele care trăiesc cu HIV și familiile lor au nevoie de ajutor divers, chiar dacă
infecția decurge asimptoma tic. Implicarea plenară a unei echipe multidisciplinare și
constituirea unui parteneriat interinstituțional asigură abordarea globală a situației
persoanei aflate în dificultate prin acțiuni sinergice și coerente pe plan individual,
familial și comunitar și, totodată, contribuie în mod esențial la soluționarea cazului.
Totodată, în ultimii ani se observă o tendință de sporire a ponderii persoanelor
de

sex feminin în totalul de persoane HIV pozitive înregistrate. Schimbar ea structurii
cazurilor noi de HIV diagnosticate în funcție de căile probabile de transmitere ne
demonstrează tendința feminizării epidemiei. Rezultatele studiilor în domeniu din
2010 și 2011 ne arată că femeile sunt în special vuln erabile la infecția HIV datorită
unei combinații de factori biologici și a inechității de gen, care le fac să se lanseze
involuntar în comportamente de risc sporit. De aceea, la stabilirea obiectivelor și la
identificarea acțiunilor este foarte important să se țină cont de diferențele de gen între
femei și bărbați pentru facilitarea incluziunii sociale a acestora și pentru combaterea răspândirii
infecției, pentru identificarea resurselor proprii și pentru mobilizarea acestora, pentru
motivarea PTH.( MSRM, MMPSFRM, 2013)
SIDA sau infecția cu HIV nu reprezintă doar probleme medicale, așa cum eronat mai
sunt încă percepute. În interiorul microgrupurilor afectate, se manifesta inter -relații certe de
determinism între aspectele medicale, socio -economice, psiho -emoționale si cultural –
educaționale .
Infecția HIV îndeplinește criteriile de încadrare în rândul bo lilor cronice. Ca în orice boală
cronică , suferința persoanei infectate interferează cu viața propriei familii, cu importante
consecințe extrafamiliale. Insidios, sindromul perfid distruge progresiv atât sistemul im unitar,
cât ș i imunitatea psihologica a persoanei infectate si a familiei sale. Persoanele infectate si
afectate HIV/SIDA sunt nevoite sa facă față unor situații greu de suportat, cu grad ridicat de
stres emoțional , care determină apariția si amplificarea unor devastatoare trăiri negative cu
efect destructiv asupra stării de sănătate psihica, dintre care amintim:
 discriminarea;
 stigmatizarea ori frica de a fi sti gmatizat;
 absenta confidențialității ;
 culpabilizarea si autoculpabilizarea;
 incertitudinea;
 izolarea fizica si psihica;
 excluderea ori/si marginalizarea comunitara sau familiala;
 slaba integrare socială , școlara si profesională ;
 diminuarea până la dispariț ie a relațiilor interpersonale;
 teama pentru ziua de mâine;
 proceduri medicale dureroase si tratament medicamentos continuu etc.

Conștientizând impactul psihosocial, adultul reușește în cele mai multe situații sa înțeleagă si
sa accepte în extremis atât boala cât si durerea. Niciodată , însă, suficient! Dar copilul are o
înțelegere limitata asupra vieții, bolii si a morții , de aceea el se va manifesta diferit, va accepta
cu dificultate determinările psihologice ale statutulu i sau social, suportând greu atitudinea celor
din jur.
Iată de ce sunt justificat necesare continuarea si amplificarea demersurilor psihosociale
destinate ajutorării acestor persoane, ca un semn al adeziunii fata de ele, al încrederii în
posibilitatea ameliorării stării lor, ca expresie a încrederii în șansa vieții.
Putem afirma, fără teama de a greși, ca implicațiile psihosociale în cazul infecției cu HIV/SIDA
sunt la fel de copleșitoare ca si aspectele medicale. Pentru cel infectat, dar si pentru pers oanele
care îngrijesc o persoana seropozitiva, incertitudinea înconjoară prognozele medicale. Toate
efectele care apar sunt fondate: pierderea încrederii, stigmatizarea, izolarea, abandonarea de
către familie, prieteni, vecini si colegi de scoală /serviciu.
Aceasta frustrare cronica determina apariția unor sentimente negative: autoculpabilizarea,
incertitudinea, disperarea, furia, rușinea , dezvoltând tulburări de comportament, emoționale si
funcționale , complexe de inferioritate, inadaptare sociala, anxietate, scăderea stimei de sine,
chiar conduita suicidala si tentativa de suicid.
Impactul cu boala, reacțiile la dezvăluirea diagnosticului sunt similare celor exprimate în
oricare alta stare terminala, dar exista si anumite caracteristici unice care fac din recepționarea
diagnosticului o dificultate particulara.
Investigarea aspectelor psihosociale ale copiilor si adulților care au supraviețuit pe termen lung
infecției cu HIV au evidențiat unele caract eristici comune cu bolile cronice, precum, cancerul,
anemiile celulare sau fibromul chistic:

· necesitatea îngrijirii de specialitate;

· deteriorarea treptata a sănătății ;

· durerea si disconfortul;

· spitalizarea îndelunga ta;

· impactul psihologic si emoțional asupra familiei si copilului;

· cheltuieli financiare mari;

· perturbarea activităților obișnuite (scoală , serviciu);

· izolarea sociala;

· interacțiunea cu problemele familiale anterioare ( sărăcia , consumul de alcool si dependenta
de droguri).
Izolarea sociala a celor infectați HIV si a familiilor lor este un fapt des întâlnit, constituind o
caracteristica particulara a bolii. Persoana seropozitiva este tratata de multe ori de ce i din
preajma ca fiind ,,altfel" (atât în sens pozitiv, prin grija manifestata fata de cel bolnav, dar mai
ales în sens negativ, de cei care cu ușurința îl etichetează : ,,persoana cu SIDA"). Sunt cazuri
frecvente de familii care își abandonează copilul inf ectat cu HIV în spital sau în centre de
plasament în ideea protejării celorlalți membri ai familiei de transmiterea virusului. Alimentata
de frica si prejudecați , imaginea copilului HIV într -o colectivitate este mult modificata. Ceilalți
considera ca acest a nu mai poate face anumite lucruri la fel ca o persoana sănătoasă si atunci
apare nevoia unui tratament special: este plasat în ultima banca, în pauza nu este lăsat sa se
joace cu ceilalți copii de frica lovirii si sângerării , nu mai este solicitat la lecții, părinții îl supra
protejează prin retragerea de la scoală sau prin neimplicarea în treburile casnice. Frecvent, apar
si reacțiile exagerate: folosirea unor tacâmuri si vesela separate, fierte si dezinfectate după
fiecare utilizare.(Preluat de pe scritub.ro)

Implicațiile psihologice ale diagnosticului HIV+
Aflarea statutului de seropozitivitate reprezintă un risc psihologic deosebit și antrenează
o serie de repercursiuni psihologice. Modul de expresie al acestor repercursiuni depinde de mai
mulți factori, dintre care cei mai importanți sunt: personalitatea s ubiectului, circumstanțele
diagnosticării seropozitivității și anturajul său. E. Kubler -Ross, psiholog american, a descris 5
etape prin care trec persoanele seropozitive și familiile acestora la aflarea diagnosticului: șocul
și negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Șocul și negarea. Șocul este reacția inițială
– primele minute/ore – și poate cuprinde manifestări zgomotoase somatice (plâns, pierderea
cunoștinței, tahicardie, dureri) și/sau psihice (stare de confuzie, dezorientare, agitație psih o-
motorie, etc.) sau, dimpotrivă, persoana poate să intre într -o stare de „blocaj” psihic și fizic
având nevoie de un anumit interval de timp pentru a avea orice altă reacție. Atunci când
pacientul sau familia (părinții) refuză să dea crezare veridicității diagnosticului apare negarea.

Ea reprezintă un mecanism de apărare dificil și de aceea, ca etapă inițială, trebuie respectată,
dar nu întreținută o perioadă prea mare de timp. Furia este un mecanism de apărare mai elaborat
și reprezintă un început de inte grare; pacientul este invadat de anxietate și caută vinovați pentru
ceea ce i s -a întâmplat. Ea constă în reacții verbale agresive care sunt greu de suportat de către
anturaj. Cu toate acestea, este important să se accepte aceste furii și să fie lăsate să se exprime.
Depresia reprezintă o decompensare reactivă și o epuizare a mecanismelor de apărare
ale Eului. În această etapă pacientul se simte inutil, nu mai are dorințe și simte că nu mai are
viitor; de asemenea, acesta se izolează, nu mai are prieteni, nu mai mănâncă etc. Această izolare
poate constitui un moment de căutare interioară a resurselor pentru ca, ulterior, persoana să fie
capabilă să înfrunte exteriorul, dar poate fi și un moment în care apar idei suicidare, tentative
suicidare și chiar suici dul. Este foarte important ca familia și prietenii să sprijine persoana în
această perioadă, să o confirme și să -i arate că este iubită. Negocierea constă în modalități de
rezolvare colaterală a situației; ea apare la copiii mai mari, la adulți, la aparțin ători și la
personalul care se ocupă de persoanele seropozitive. Pacientul ia în considerație proiecte de
viitor și ia decizii, punând în practică anumite ritualuri și gânduri de tip magic („Mă voi lăsa
de fumat.”, „Voi avea 58 un regim de viață mai echili brat.”, etc).
În această etapă persoana nu mai suportă informația, dar acționează prin ea. Acceptarea
este etapa în care persoana acceptă să trăiască cu statutul de seropozitivitate, este o reinvestire
în sine, o reluare a sentimentului de urgență de a ex ista și de a profita de viață. Aceste etape
diferă de la o persoană la alta iar desfășurarea lor nu este liniară. Astfel, persoana poate
parcurge toate etapele iar ulterior se poate reîntoarce la una dintre ele în funcție de diferite
evenimente ale vieții; alte persoane nu ajung niciodată la etapa ultimă, rămânând blocați într –
un punct. Cu alte cuvinte, e un proces continuu cu plecări și reveniri. Persoana aflată în această
situație se confruntă cu multiple sentimente și emoții. Acestea se concentrează în j urul
pierderilor resimțite intens în plan psihologic.
Am încercat, mai jos, să listăm câteva dintre cele mai dureroase experiențe cu care se
confruntă o persoană seropozitivă.
• Pierderea sănătății – este faptul evident care apare în conștiiința persoane i respective.
Această pierdere duce la reajustarea priorităților personale în jurul menținerii unei stări de bine
– cât mai aproape de sănătatea pierdută – în dauna altor lucruri importante din viața personală
și profesională.
• Pierderi în plan psihologi c: pierderea aspirațiilor, a statutului social, a relațiilor cu
ceilalți, scăderea stimei de sine, pierderea interesului pentru viață etc. Aceste pierderi se petrec

în timp și duc, de multe ori, la trăirea permanentă a senzației de singurătate, de a fi neî nțeles,
la retragere socială, la dezechilibre psihologice serioase.
• Pierderea viitorului. La aflarea diagnosticului toată perspectiva asupra vieții este
răsturnată. Cei mai mulți dintre oameni trăiesc având o viziune asupra propriului viitor și idei
despre cum își vor împlini acele vise. Pierderea acestei viziuni asupra viitorului are un impact
devastator asupra imaginii de sine, a respectului de sine, a încrederii în sine, a identității
personale, a întegrității psihologice a persoanei.
• Amenințarea p ermanentă a stigmatizării și izolării din partea societății. Persoanele
HIV+ trăiesc această teamă indiferent unde merg și indiferent cu cine vorbesc. La serviciu,
acasă, la școală, în relațiile cu prietenii sau rudele, permanent, selectează informațiile p ersonale
care pot fi spuse. Ei trebuie să decidă 59 permanent cui, cum, cât și ce anume vor spune în
legătură cu sănătatea lor, problemele lor, nevoile lor.
• Descoperirea unui secret – infidelitate, prostituție, homosexualitate, consum de
droguri. Există situații când, odată cu dezvăluirea statutului de seropozitivitate, persoanele sunt
nevoite să dezvăluie informații ascunse până atunci, informații care pot prin ele însele să pună
în pericol echilibrul personal, al relației de cuplu, al relației cu famil ia sau prietenii.
• Vinovăția – pentru că s -a infectat și poate că a infectat și pe alții. În multe cazuri
povara propriului diagnostic este dublată de povara vinovăției. Dacă persoana nu depășește
această etapă psihologică ea poate alimenta mari frământă ri și poate duce la depresii serioase
sau alte manifestări psihopatologice.
• Povara păstrării secretului diagnosticului. Persoanele HIV+ ajung, în timp, să trăiască
o viață dublă. O viață intimă, neîmpărtășită cu nimeni sau cu foarte puține persoane și o viață
publică, cu alte priorități, cu alte persoane, dar cu multe minciuni care acoperă cealaltă parte,
ascunsă, ce nu trebuie știută de nimeni. Această permanentă dedublare duce la epuizarea
resurselor emoționale, la retragere socială, la retragere în si ne, schimbarea unor comportamente
și chiar, cu timpul, la schimbări în personalitatea persoanei respective.
• Pierderea speranței. Aceasta poate fi ce mai greu de suportat de către persoana în
cauză dar și de către persoanele apropiate. Persoanele trăiesc disperare și neputință,
nemaicrezând în apariția în viitor a unui tratament care să le rezolve problema. Orice încercare
de a le vorbi acestor persoane despre speranță este privită cu neîncredre și cinism. Aceste
pierderi și experiențe prin care trec pers oanele seropozitive se cumulează, în timp, creând o
adevărată pânză de păianjen, din care persoana nu mai poate ieși. Totuși, problema majoră din
punct de vedere emoțional, este cea a morții. În societatea noastră moartea este privită ca un
moment îndepărt at care nu privește decât populația care a depășit un anumit prag de vârstă.

Pentru o persoană infectată cu HIV perspectiva morții devine brusc iminentă. Cu toate
că, la nivel intelectual, persoana înțelege că infecția cu HIV este o boală cronică, cu care se
poate trăi foarte mult timp, la nivel emoțional anxietatea dată de iminența morții devine punctul
cel mai dureros al vieții de zi cu zi. Această anxietate fundamentală va însoți persoana pe
parcursul existenței sale ulterioare, crescând sau 60 diminuân d în intensitate, dezintegrând sau
mobilizând persoana respectivă pe măsură ce boala evoluează. Mulți dintre ei, trăiesc durerea
propriei morți chiar foarte devreme, când încă nu au apărut semne de boală. Aceasta este
anxietatea anticipatorie care apare fr ecvent la cei diagnosticați cu o boală terminală și la
membrii familiilor lor. Anxietatea anticipatorie este una dintre marile consumatoare de energie
psihică și resurse emoționale, iar profesionistul trebuie să o recunoască și să ajute persoana să
îi facă față. După o perioadă de timp, când apar infecțiile oportuniste, cunoștințe sau prieteni
mor de aceeași boală, persoanele HIV+ se simt din ce în ce mai vulnerabile, mai fragile în fața
acestei frici. Alte pierderi se adaugă în timp: își pierd energia fizi că, pierd capacitatea de muncă,
pierd unele abilități cognitive (de exemplu au pierderi de memorie), uneori apar leziuni ale
pielii vizibile, apoi pierderea controlului asupra propriului organism (de exemplu incontinența
urinară sau parezele). Evident, dev ine, din ce în ce mai greu, de făcut față acestor situații, iar
apariția sentimentelor de disperare, neputință, rușine, tristețe, umilință, inutilitate este firească.
Atunci când evenimente traumatizante duc la pierderi multiple, apar și momente de
criză, când persoana este pur și simplu depășită și nu mai face față situației. Ea basculează
emoțional într -o stare psihopatologică de depresie sau de agitație și/sau are comportamente
imprevizibile și de neînțeles pentru cei din jur. Intervenția profesioniștil or este atunci foarte
importantă, de cele mai multe ori, fiind nevoie de o echipă multidisciplinară, pentru a evalua
complet situația și a găsi sprijinul adecvat pentru persoana în cauză. (Lazăr et al, 2007)

Capitolul 3
Importanța comunicării empatice în relația medic -pacient(Studii)

În ceea ce privește reacția pacientului în comunicarea cu medicul, se înscriu
următoarele tipuri de reacție:
-bolnavii își afirmă în mod deschis anxietatea și așteaptă ca medicul să fieactiv,agățându -se
de el;
-bolnavii devin pasivi,executori scrupuloși; -bolnavii vor prezenta o mască de indiferență și
obiectivitate;
-bolnavii au față de medic atitudine exigentă mai mult sau mai puțin agresivă;Indiferent de
situație, până la urmă, bolnavul va aștepta de la medic s prijin, figură parentală atotputernică,
nevoie de contact emoțional dar și frica de a nu fi dominat de către medic.
Vorbind tot de reacțiile pacienților în cadrul comunicării Sivadon individualizează
următoarele tipuri de reacție:
-personalități care refu ză regresiunea de frica abandonării mijloacelor de apărare(refuză
somnul,odihna etc);
-personalități care refuză boala datorită fricii,pierderii integrității persoanei
(ignorareaunui simptom care poate indica un cancer); -personalități care reacționează și caută
să aplice prin acest mod simptomele (prinsurmenaj de exemplu) sau deplasare (starea s -ar
datora slăbiciunii inimii,de exemplu);
-personali tăți care vor exprima plângerile psihice (de fapt diferite forme de manifestarea
anxietății) prin plângeri fizice și uneori proiecția acestor tulburări asupra altor persoane(de
obicei psihiatrul);
-exprimarea marcattă a bolnavului prin "beneficiu secundar" ,boala creind impresia
deiresponsabilitate și degajare totală față de responsabilitățile lui anterioare; -compensarea din
partea altor organe și utilizarea enegiei latente,ceea ce după Sivadonar duce la desvoltarea unor
aptitudini fizice și a unei vieți int erioare care altfel ar rămâne latent ;
-evoluția spre cronicizare datorită măsurilor de control și neîncredere,
atitudiniculpabilizante impuse uneori mai ales de expertizele la care sunt supuși bolnavii.
Aspectul afectiv al relației medic -pacient

Munca med icului este adesea o succesiune de stări emoționale, bolavul,spune
Scripcaru,este adevăratul "stăpân" în medicină.Relațile cu bolnavul nu trebuie să ducă pe medic
la relații de rutină,reci,sau să -l facă pemedic să -și piardă curiozitatea și entuziasmul.Dela lay și
Pichot alcătuiesc o listă cu principalele calități cerute de către publicul francez
medicilor.Aceste calități,în ordineafrecvenței ar fi următoarele:
conștiință profesională, devotament, exactitatea diagnosticului(între 51 -66%), pe al
doilea plan ap ar calități cum ar fi cunoștințele științifice(33%), franchețea (12%) și la urmă
desinteresul material(11%), autoritatea (9%).Se pot distinge astfel 2 grupe de calități ale
medicului: calitățile relaționale, care facilitează relațiamedic -bolnav și calitățile etice. În primul
rând contează factorii afectivi, în timp ce factorica desinteresul material sau cunoștințele
științifice se situiază pe al doilea plan. Parson subliniază că în fața omului bolnav, medicul
poate adopta 5 tipuri de atitudini: deco mpetență tehnică, universalistă, de specificitate
funcționărească, de neutralitate afectivă(când refuză relațiile personale cu bolnavul,altruistă.
Relația medic -pacient,în majoritatea cazurilor se materializează printr -o relație de tip
special,un anumit t ip de relație afectivă și de atașament particular,afectiv a bolnavului față de
medic. Acest aspect al relației medic -pacient iese în mod deosebit în evidenți în cadrul
tratamentului psihoterapeutic, mai ales în nevroze. Freud a propus pentru acest tipspeci al de
relație dintre medic și pacient denumirea de transfer.
În acest fel,psihanaliza a teoretizat pentru prima oară,în cadrul unui concept teoretic
închegat, problematicacomplexă a relației dintre medic și pacient,subliniindu -se în acest cadru
primordiali tatea relației afective. Cu toate acestea,există unii psihologi (G.Ionescu) care mai
considerauînainte de 1989, în mod bizar că pshanaliza "a ignorat în fond relația medic -bolnav"
și căaceastă relație s -ar petrece,evident în viziunea psihanalizei "lipsită de comprehensiuneace
presupune reciprocitate afectivă,ea fiind în fond sacrificată studiului rece și teoretizatal
analizei"(G.Ionescu,înainte de 1989).
Transferul și contratransferul

Sunt conceptele introduse de psihanaliză și careteoretizează relația medic -pacient. Așa
cum am mai văzut,munca medicului este de fapt o succesiune de stări emoționaleatât din partea
pacientului cât și din a sa însăși.Din acest motiv medicul trebuie sădepășeasc ă stadiul unor
relații de rutină și să nu fie capabil a -și pierde entuziasmul șicuriozitatea,capacitatea de a fi
disponibil să ajute. Am văzut mai înainte că reacția pacientului la boală constă dintr -o reacție
psihologică deregresiune. Relația medic -pacien t în această stare constă dintr -o relație marcată
printr -unatașament afectiv particular al bolnavului față de medic, fenomen care a fost studiat

maiales în cadrul nevrozelor tratate prin psihoterapie.Acest fenomen a fost denumit de
cătreFreud cu termenul d e transfer. Pentru psihanaliză transferul este o repetiție,în cadrul
viețiiactuale a pacientului și în particular în cadrul relației cu medicul a atitudinilor emoționale
inconștiente desvoltate în perioada copilăriei față de părinți. Ea reprezintă raportar ea asupra
medicului a atitudinilor emoționale inconștiente desvoltate în perioada copilărieif ață de părinți
.Este vorba de o raportare asupra medicului a acestui tip de reacții.Pentru psihanaliză transferul
este o repetiție în viața actuală a situațiilor inconștiente desvoltate în cadrul relațiilor sale cu
părinții. Astfel,bolnavii raportează la medic atitudinile lor afective, ostilitatea lor și relațiile
ambivalente pe care pacientul le -a avut anterior în relațiile cu părinții sau cu alte persoane
semnifi cative din anturajul lor. Bolnavul se comportă față de medic ca și cum ar fi în fața
părinților săi (dependență,senz ația de omniprezență a medicului, necesitatea unei supuneri
necondiționate). Această relație d e dependență apare pregnantă în cursul transfe rului. Sivadon
consideră transferul ca un corolar al regresiunii pacientului (prin transferarea vechilor
sentimente în situația prezentă). Transferul poate fi pozitiv dar el poate fi și negativ. Cu cât
bolnavii sunt mai gravi și boala este mai îndelungată transferul și dependența sunt mai intense.
Contratransferul constă din atitudinea medicului (dar și a altor prsoane implicate
întratamentuil pacienților),d e obicei fiind vorba de atitudini negative, exprimate direct sau
indirect (cum ar fi ranchiuna, răutatea, persecuția față de bolnav).Această atitudine
contratransferențială poate apare și la infirmiere și surori și ca și la medici se poate exprima
printr -un comportament negativ direct sau indirec te față de bolnav (atitudini ăutăcioase,
ranchiună, persecuție). Contratransferul, subliniază Moron, este rezultatul influenței pe care
bolnavul o exercită asupra sentimentelor inconștiente ale medicului, prin proiecții și
identificării raționale la acestea din urmă. Gravitatea bolii este direct proporțională cu
fenomenele de transfer, motiv pentru care bolnavii mai ușori sunt mai greu de îngrijit (datorită
dependenței și regresiunii mai mici la aceștia).
Kolb subliniază și el că transferul este un anumit tip de identificare în care imaginea persoanei
este inco nștient identificată cu aceia a alteia, persoana în cauză devenind un fel de "surogat" al
celei dintâi dar care persoana în cauză are aceleași atitudini și emoții ca și în fața persoanei
imaginare. Apariția transferului si contratransferului sunt fenomene periculoase dacă medicul
nu posedă o formație psihologică corespunzătoare.Gradul de manifestare a transferului și
contratransferului sunt variabile (sunt mai accentuate în nevrize,boli psihosomatice,
bolicronice,boli grave etc) (Dr. CUCU, Psihologia medica l, Preluat de pe scribd.com)

O relație bunǎ de comunicare ȋntre medic și pacientul sǎu nu numai cǎ apropie
specialistul de pacient, dar rezultatele se vǎd și ȋn tratamentul bolii de care suferǎ cel din urmǎ.
Numeroase studii afirmǎ cǎ o bunǎ relație ȋntr e medic și pacient favorizează vindecarea mai
rapidǎ, mai ales cǎ starea psihologicǎ a pacientului poate interfera de multe ori cu decizia de a
urma sau nu un tratament, sau de a realiza sau nu o intervenție chirurgicalǎ.
De cele mai multe ori, pacienții " oferă" medicului propria lor "preconcepție" privind boala iar
provocarea de a descoperi boala ajunge sǎ punǎ medicul ȋn mari dificultăți. Comunicare este
o parte vitalǎ a relației medic -pacient iar prin acest instrument medicul ajunge sǎ cunoascǎ
informaț ii despre starea fizicǎ și psihicǎ a omului cu care discutǎ. Comunicarea nu se referǎ
doar la procesele verbale, mai ales cǎ cele non -verbale ocupǎ un rol extrem de important și
oferǎ, de asemenea, informații despre starea pacientului. Fiecare medic trebui e sǎ gǎseascǎ o
abordare diferențiatǎ și personalizatǎ ȋn funcție de caracteristicile pacientului cu care
lucreazǎ. De asemenea, studiile de specialitate afirmǎ cǎ ȋn ultimii ani relația pacientului cu
medicul sǎu a trecut, de la un tip paternalist, ȋn car e medicul recomanda tratamentul si juca ȋn
același timp rolul de „pǎrinte” care mustra pacientul atunci cȃnd acesta nu ȋi respecta
indicațiile, spre parteneriat, relație ȋn care medicul informeazǎ pacientul despre toate
implicațiile bolii, ȋn cele din urmă pacientul informat este cel care hotǎrǎște dacǎ urmeazǎ sau
nu tratamentul recomandat de medic.

Ȋn dialogul cu medicul mulți oameni se simt inconfortabil sau inhibați, ceea ce poate
crește senzația de anxietate sau de neliniște, iar mulți dintre ei pot f i reticienți ȋn a avea un
dialog deschis cu medicul care ȋi trateazǎ. Informația joacǎ un rol important ȋn ceea ce
privește abordarea psihologicǎ a pacientului, iar printr -o bunǎ informare pacientul va simți cǎ
deși medicul are foarte mulți pacienți ȋntr -o zi, ȋi pasǎ și ține ca actul medical sǎ fie bine fǎcut
și, ȋn același timp, respectǎ dreptul pacientului de a cunoaste toate aspectele situației sale.
Specialistul trebuie sǎ ofere informații detaliate despre desfǎșurarea actului medical și a
investigaț iilor de rigoare, despre consecințele fiecarei decizii medicale, despre posibilitǎțile
pe care le are pacientul, despre riscurile și șansele de reușitǎ ale procedurii ce urmeazǎ sǎ aibǎ
loc, dar și despre impactul pe care boala sau tratamentul bolii ȋl are asupra calitǎții vieții.

Pe lȃngǎ un bun comunicator medicul trebuie sǎ aibǎ și o formare psihologicǎ. Astfel,
de multe ori personalitatea medicului este factorul care determină stilul său de muncă și
comunicare în cadrul profesiei pe care o practicǎ, s til manifestat atȃt în cadrul deciziei
terapeutice cȃt și în cadrul tuturor relațiilor cu bolnavii. Temperamentul și personalitatea

pacientului sunt doi factori foarte importanți ȋn primirea unui diagnostic și acceptarea
tratamentului, iar datoria mediculu i este de a ajuta pacientul sa ȋnțeleagǎ mai multe despre
boala de care suferǎ.

O comunicarea reușitǎ nu se poate realiza fǎrǎ doi factori importanți și anume
transmiterea de informații și receptarea informațiilor. Astfel, fǎrǎ factorul de înțelegere,
conversația medicului devine un monolog. Cu toate acestea, medicul trebuie sǎ explice
pacientului, ȋn termeni cȃt mai ușori de ȋnțeles, ce anume implicǎ boala sau tratamentul. Mai
mult, este necesar ca personalul medical sǎ respecte valoriile pacienților da r și dreptul
acestora de a participa la deciziile de tratament. Ȋn acest sens, consimțǎmȃntul informat vine
sǎ amelioreze frica și anxietatea pacientului, dupǎ ce acesta a primit toate informațiile de la
medicul sǎu curant, ceea ce face ca nivelul de ȋncre dere al pacientului sǎ creascǎ.
Atunci cȃnd vorbim de o comunicare eficientǎ medicul trebuie sǎ aibǎ ȋn gȃnd faptul cǎ
pacientul considerǎ cǎ boala sa este cea mai gravǎ motiv, pentru care dacǎ nu este tratat cu
respect nu va dori sǎ colaboreze cu medicul. De asemenea, medicul trebuie sǎ știe cǎ fiecare
pacient cautǎ ȋn medic o figurǎ protectoare, pentru cǎ pacientul cautǎ, ȋn relația sa
cu medicul, dependența, un specialist care sǎ fie acolo pentru el și sǎ ȋl ajute atunci cȃnd are
nevoie.

Ghe. Scripcaru sublinia că niciodată organicul "nu răspunde la un model prefabricat al
bolii, medicul trebuind să ia în considerare psihicul bolnavului, deoarece aici medicul nu are
rolul numai de a alunga o durere fizică, ci o deznădejde, o temere și prin acea sta sǎ dea o
sperața omului suferind”. Din acest motiv, prin limbaj și comportament, medicul trebuie sǎ
ofere pacientului exact ceea ce cautǎ: ȋncredere, echilibru și mai ales speranțǎ.
Ȋn medicina modernǎ ne confruntǎm din ce ȋn ce mai mult cu medicul de tip medic – robot,
aspect determinat de tehnica modernǎ, ȋn detrimentul medicului care a “dezertat” de la
menirea lui principalǎ cunoscutǎ ȋnainte de tehnologizarea medicinei, aspect ce este resimtit
uneori ca negativ de cǎtre pacient.

Datele statistice aratǎ faptul cǎ multe din cazurile de malpraxis ȋncep inițial de la un
eșec ȋn comunicare. Ȋntr -un studiu legat de comunicarea dintre medic și pacient, rezulatele au
indicat cǎ 71% din cazurile de malpraxis erau provocate de comunicarea defectuoasǎ dintre
specialist și pacient, iar pacienții asociau lipsa de informații cu o calitate mai slabǎ a actului
medical.

Cum se comunicǎ un diagnostic?

Mulți specialiști mǎrturisec faptul cǎ este dificil sǎ comunice un dignostic grav
pacienților, mai ales cǎ abordarea trebuie sǎ fie de fiecare datǎ personalizatǎ. Existența unor
deficiențe ȋn comunicarea medic -pacient poate crește stresul psihologic, inclusiv nivelul de
anxietate sau de depresie al pacientului. Cu toate acestea, diagnosticul trebuie comunicat
rapid pac ientului pentru ca acesta sǎ ȋnceapǎ terapia. Ȋnainte de a comunica un diagnostic
grav medicul trebuie sǎ cerceteze pentru a vedea care sunt cele mai noi metode de tratament
ȋn domeniu, pentru a prezenta pacientului si opțiunile de tratament. Limbajul treb uie ales cu
multǎ atenție, clar și pe ȋnțelesul pacienților. Literatura de specialitate susține cǎ ȋn astfel de
situații trebuie respetate anumite proceduri și anume: informarea pacientului, acordarea
informațiilor de care pacientul are nevoie, consilierea psihologicǎ a pacientului și nu ȋn
ultimul rȃnd este important ca pacientul sǎ participe activ la decizia privind tratamentul. Se
recomandǎ ca medicii sǎ :

• Sǎ dea dovadǎ de sinceritate, empatie și sǎ evite sǎ judece pacientul
• Ascultați cu atenție ȋntrebǎrile pacienților sau ale rudelor acestora
• Luați ȋn considerare cǎ fiecare pacient are un alt fel de rǎspuns la o veste care ȋi va
schimba viața
• Luați ȋn considerare faptul cǎ dureazǎ o perioada pȃnǎ pacientul va conștientiza ce anume
ȋnseamnǎ diagnosticul
• Oferiți informațiile necesare atȃt rudelor cȃt și pacienților (articole, clinici, diferite
recomandǎri)
• Arǎtați -vǎ solidaritatea fie prin comunicarea verbalǎ, fie prin comunicarea non -verbalǎ
• Stabiliți un plan de viitor, ma i ales cǎ de multe ori un tratament precoce poate da
pacientului mai multe șanse de recuperare.

Fiecare om este diferit, iar reacțiile umane sunt la fel de diferite. Pacientul poate suferi ȋn
momentul aflǎrii diagnosticului un „blocaj” psihologic, iar m ulți dintre pacienți ȋși dorec ca
medicul sǎ le dea speranțǎ.
Cum reușește medicul sa stǎbileascǎ o relație de ȋncredere cu pacientul sǎu?
Specialistul trebuie sǎ știe cǎ ȋn relația cu medicul mulți pacienți pot afișa un comportament
anxios, sau pot afișa masca pasivitații. De asemenea, bolnavii au fațǎ de medic o atitudine

exigentǎ uneori mai mult sau mai puțin agresivǎ.

Existǎ cȃteva calitǎți pe care un bun comunicator trebuie sǎ le deținǎ iar aceste calitǎți
sunt: ȋncredere, empatie, onestitate, respect , rǎbdare și, de asemenea, sǎ aibǎ o memorie bunǎ.
Un medic trebuie sǎ aibǎ anumite abilități interpersonale precum: capacitatea de a aduna
informații, în scopul de a facilita diagnosticul precis, să dea instrucțiuni terapeutice și sǎ
stabileascǎ o relație de cooperare cu pacientul. Mai mult, personalului medical îi revine
sarcina de a colabora cu pacientul astfel încât rezultatele tratamentului sǎ fie optimizate. Cu
toate acestea, și pacientul trebuie sǎ respecte indicațiile primite iar pentru ca relația d intre
pacient și medic sǎ aducǎ beneficii de ambele pǎrți, trebuie ca pacientul sa aibǎ ȋncredere ȋn
medicul curant.

Obiectivul final al oricărei relații medic -pacient este de a îmbunătăți starea de sănătate
a pacientului dar și de a ȋmbunǎtǎții constant serviciile medicale. Studiile privind
comunicarea medic -pacient au demonstrat cǎ și atunci când medicii consideră ca au
comunicat adecvat sau chiar excelent cu pacientul, cei din urmǎ nu sunt de aceeași parere.
Astfel, ȋntr -un studiu realizat recent, 75% d intre chirurgi ortopedice intervievați credeau că au
comunicat în mod eficient cu pacienții lor, ȋn timp ce numai 21% dintre pacienții chestionați
au considerat cǎ au comunicat eficient.

Pentru ca pacientul sǎ coopereze cu medicul și sǎ aibǎ ȋncredere ȋn acesta, la rȃndul
sǎu medicul trebuie sǎ: acorde atenția pe care pacientul o meritǎ; sa ȋncerce sǎ treacǎ de
bariera vocabularului de specialitate atunci cȃnd comunicǎ cu pacienții; sǎ trateze pacientul
cu respect; sǎ respecte intimitatea pacientului; chia r dacǎ vǎ grabiți ȋncercați sǎ nu aratați
pacientului acest lucru deoarece acesta va considera cǎ nu este suficient de important;
comunicarea trebuie sǎ fie bilateralǎ iar medicul trebuie sǎ asculte ce are de spus pacientul
fǎrǎ sa ȋl intrerupǎ; ajutați p acientul sǎ ȋnțeleagǎ mai bine boala de care suferǎ; blȃndețea și
empatia medicului relaxeazǎ și calmeazǎ pacientul, iar un pacient relaxat este un pacient
cooperant.

Atunci cȃnd un medic intrǎ ȋn contact cu pacientul, de cele mai multe ori cel din urmǎ
este stingher sau se simte incomod, ȋnsǎ o atitudine caldǎ prin utilizarea unor semnale
nonvebale precum o stȃngere de mȃnǎ sau un zȃmbet trimit un semnal pozitiv pacientului.
Unele studii aratǎ cǎ pacientul vorbește ȋn medie doar 23 de secunde înainte ca medicul sǎ

întrerupǎ pacientul. Cercetǎtorii susțin cǎ dacǎ pacientul ar vorbi aproximativ 3 minute, ȋn
acest timp specialistul ar descoperi majoritatea simptomelor pe care pecintul le
experimenteazǎ. La nivel psihologic, astfel de ȋntreruperi induc pacien tului senzația cǎ
fie medicul nu e interesat de ce are de spus, fie cǎ nu ȋl ascultǎ cu adevǎrat, iar ȋntr-o astfel
de situație comunicarea eficientǎ este deja compromisǎ.

Existǎ și anumiți factori care sunt considerati de specialiștii ȋn domeniu adevǎrate
bariere comunicaționale:
• Lipsa de cooperare a pacientului
• Lipsa de timp a medicului
• Un grad de empatie prea ridicat sau prea scǎzut din partea medicului
• Vocabularul specializat utilizat de medic
• Lipsa de informații privin d boala, cauzele acesteia dar și lipsa informațiilor despre
consecințele afecțiunii pe termen lung
• O cantitatea mare de informații oferitǎ ȋntr -un timp scurt duce la derutarea pacientului
Pe de altǎ parte, și pacientul trebuie sǎ comunice eficient cu medicul mai ales cǎ timpul
acestuia este ȋmpǎrțit ȋntre zeci de pacienți:
• Pacientul trebuie sǎ fie conștient de timpul limitat al medicului;
• Acesta trebuie sǎ fie concis ȋn informațiile pe care le oferǎ medicului, ȋnsǎ informațiile
trebuie sǎ fie relevante;
• Rugați medicul sǎ va explice dacǎ existǎ concepte sau termeni medicali pe care nu ȋi
ȋnțelegeți;
• Dacǎ medicul va ȋntrerupe, rugați -l sǎ va asculte ȋn continuare;
• Ȋntrebați medicul la ce sǎ vǎ așteptați ȋn continuare ȋndiferent ȋn c are etapǎ a actului
medical sunteți;
• Pregǎtiți -vǎ de acasa ȋntrebǎrile pe care vreți sa le adresați specialistului pentru a nu omite
nimic.
Succesul actului medical depinde ȋn primul rȃnd de atitudinea medicului fațǎ de pacient dar și
fațǎ de boala sa dar și de buna funcționare si organizare a spitalului sau a cabinetului unde se
acordǎ asistența medicalǎ. Pentru o abordare adecvată a pacientu lui în context bio -psiho –
social trebuie avute în vedere următoarele criterii:
• Considerarea pacientului ca un întreg, printr -o abordare holistică, nelimitată doar la
organul bolnavului;
• Cunoașterea pacientului dincolo de antecedentele sale patologice, în contextul rețelei sale

sociale, cu preferințele, valorile și convingerile sale legate de actul medical ;
• Abordarea empatică a pacientului, cu simpatie, interes, grijă, atenție și respect.
• Stabilirea unei relații de încredere între personalul medical și pacient, prin schimb
permanent de informații, într -un mod accesibil înțelegerii pacientului. A cesta trebuie să știe
că medicul acționează în interesul bolnavului și că va urmări tratamentul și îngrijirea
acestuia.
• Adaptarea tratamentului în funcție de starea pacientului, menajând convingerile, valorile
și circumstanțele de viață ale acestuia. (Preluat de pe http://www.exploremedicinetv.ro)

Consilierea și psihoterapia în infecția cu HIV/SIDA – Elemente specifice Prin consiliere
se intervine pentru a ajuta clientul să depășească anumite dificultăți de ordin situațional ale
vieții curente, care sunt de intensitate medie și nu au un caracter pat ologic. Există câteva tipuri
specifice de consiliere în infecția cu HIV: Consilierea pre -testare este efectuată înaintea testului
HIV și are ca scop oferirea și/sau clarificarea informațiilor despre infecția cu HIV și SIDA,
despre căile de infectare, evita rea comportamentelor de risc, precum și implicațiile medicale,
sociale și psihologice pe care le presupune situația de a fi o persoană infectată. Persoana
consiliată este încurajată să se testeze informând -o asupra avantajelor testării și este obținut
consimțământul pentru testare. Consilierea post -testare este diferită în funcție de rezultatul
testului HIV. Astfel, consilierea post -testare după un test HIV negativ se centrează pe
identificarea acelor comportamente ale persoanei care 71 ar putea avea risc d e infectare. Se
întăresc informațiile despre transmiterea HIV și modalitățile de prevenire ale acesteia. Se
încurajează retestarea la 3 și 6 luni, mai ales dacă persoana are în antecedente comportamente
de risc. Consilierea post -testare pentru un rezultat HIV pozitiv necesită o pregătire specială
pentru a face față situațiilor de criză. Consilierea se centrează pe susținerea emoțională a
persoanei, oferirea de informații încurajatoare, discuția despre viitorul apropiat. Trebuie să se
țină seama de mecanisme le de apărare la boală și durere și să se răspundă cu empatie și respect.
Consilierea psihologică de susținere (suportivă) poate avea loc în toate etapele pe care le
parcurge individul până la acceptarea diagnosticului, în confruntarea cu agravarea bolii s au cu
respingerea socială etc. Acest demers este mai puțin structurat, principalul său scop fiind
depășirea situațiilor dificile din momentul respectiv, oferirea de înțelegere, încurajare,
susținere, empatie, persoana găsind astfel propriile soluții pentru situația prin care trece.
Comunicarea diagnosticului copilului/adolescentului seropozitiv este un demers
delicat, dar necesar pentru o dezvoltare psihologică adecvată copiilor și adolescenților aflați în
această situație. Îndepărtăm astfel, scenarii de v iață iraționale, lipsa de responsabilitate a

copiilor/adolescenților față de tratament, lipsa de comunicare din familie etc. Fiecare persoană
este unică, iar istoria de viață a fiecărei familii este, de asemenea, diferită. De aceea,
comunicarea diagnosticu lui trebuie făcută cu prudență, numai de personal calificat, ce poate
pregăti și susține acest demers și poate asigura suportul necesar copilului și membrilor familiei
după aceea. Consilierea de doliu este necesară atunci când survine decesul persoanei HIV +, fie
ea adult sau copil. Ea se adresează membrilor familiei persoanei decedate și presupune oferirea
de susținere emoțională. Acestă consiliere poate preceda decesul, în situația unei suferințe
prelungite a persoanei HIV+, când membrii familiei pot fi, c ât de cât, pregătiți pentru ceea ce
se va întâmpla și sunt încurajați să – și exprime gândurile și sentimetele legate de despărțire.
Indiferent de circumstanțele decesului, după ce acesta are loc, persoanele afectate trec printr –
un „travaliu de doliu”, cara cterizat prin mai multe stadii psihologice cum ar fi: faza de negare,
faza de fugă, de acceptare a durerii și de trăire efectivă a acesteia, faza de restructurare. În
fiecare dintre aceste situații, consilierul poate fi alături de persoanele respective și prin
intervenția sa poate ajuta persoana să -și trăiască și 72 să -și exprime durerea dar să -și găsească
și puterea de a merge mai departe. De asemenea, există un alt tip de intervenție specifică pentru
lucrul cu persoanele HIV+, și anume consilierea pentru aderența la tratament. Aderența arată
măsura în care comportamentul unui pacient coincide cu planul de îngrijire a sănătății sale
(tratament medicamentos, restricții alimentare, etc.). Consilierea de acest tip se face pe tot
parcursul vieții pacientului: l a inițierea tratamentului antiretroviral, la schimbarea schemei de
tratament, când se constată dificultăți ale persoanei HIV+ de a urma tratamentul sau pur și
simplu pentru a facilita urmarea eficientă a tratamentului. Tratamentul antiretroviral odată
început, trebuie continuat pe toată durata vieții, implicând respectarea unui orar foarte strict de
administrare, un număr mare de pastile pentru fiecare doză, efecte secundare dificile în multe
cazuri, etc. Mai mult, întreruperile favorizează crearea rezisten ței virale, iar tratamentul
respectiv devine ineficient. Toate acestea fac acest tratament destul de dificil de urmat.
Persoanele care încep tratamentul trebuie consiliate individual pentru această schimbare din
viața lor. Se lucrează împreună cu persoana respectivă pentru a clarifica importanța
tratamentului și a unei bune aderențe, pentru a identifica barierele în calea unei bune aderențe,
modalități practice de a ține minte orele la care trebuie luate medicamentele, modalități de a
face față efectelor ad verse, etc. Pentru a preîntâmpina eventualele eșecuri, consilierea trebuie
să preceadă cu mult timp înainte (săptămâni, chiar luni) începerea tratamentului și să continue
pentru susținerea și întărirea atitudinilor și comportamentelor pozitive pacientului sau pentru
depășirea momentelor dificile pe care le -ar putea traversa. Unul dintre cele mai eficiente tipuri

de intervenție este interviul motivațional – un tip structurat de consiliere centrat pe facilitarea
schimbării unui comportament ajutând clientul s ă-și exploreze și să -și rezolve ambivalența.
Psihoterapia este un demers structurat ce presupune o aplicare sistematică și conștientă
a unor mijloace psihologice de influențare pozitivă a comportamentului. Ea poate duce la o
înțelegere mai profundă a pers onalității persoanei, la înțelegerea modului de a face față
situațiilor, a modului de reacție etc. â
Obiective ale psihoterapiei pot fi:
• încurajarea exprimării emoțiilor,
• trecerea peste criza existenți ală în care se află persoana,
• îmbunătățirea a bilităților de comunicare, • reducerea consecințelor bolii (atât a celor
din plan psihologic, cât și a celor legate de simptomatologia bolii – ex. durerea),
• reducerea conflictelor intrapsihice,
• relațiile din familie (disoluția cuplului, încrederea re ciprocă, comunicarea autentică),
• pregătirea psihică pentru confruntarea cu moartea – terapia de doliu.
Psihoterapia poate fi individuală sau de grup și poate fi adresată atât persoanelor
infectate (copii, adulți) cât și persoanelor afectate (rude, priet eni). Pot fi folosite diferite tipuri
de psihoterapie (sistemică, comportamental -cognitivă, sugestivă, contextualmodulară etc), dar
indiferent de aceasta, este necesar ca psihologul care o aplică să aibă o formare adecvată în
psihoterapie și să cunoscă foa rte bine implicațiile psihologice, sociale și medicale ale infecției
cu HIV.
Reguli generale în consilierea și psihoterapia persoanelor infectate și afectate de
HIV/SIDA
• consilierul trebuie să dețină informații despre infecția cu HIV și SIDA (modalitat ea
de acțiune a virusului, căile de transmitere și modalitățile de prevenire a transmiterii virusului,
evoluția infecției, acțiunea medicamentelor, etc.);
• să se ofere un mediu de acceptare necondiționată, suport și ascultare;
• să se cunoască bine evol uția simptomatologiei și a consecințelor acesteia în plan
psihic; • să se identifice și să se activeze resursele clientului pentru o restructurare a modului
de percepere a realității;
• să se conștientizeze (de către consilier) dificultățile legate de exp lorarea unor subiecte
cu mare încărcătură afectivă (perspectiva morții, lipsa de siguranță legată de viitor, vinovăție);
• să se cunoască stadiile durerii și individualizarea comportamentelor clientului în
cadrul acestor stadii;
• să se evite tendința de minimalizare a durerii clientului;

• însușirea cunoștințelor de dezvoltare normală a copilului și familiarizarea cu
dinamica sistemului familial;
• să se respecte nevoile clientului (consilierul nu trebuie să presupună că știe ce este
mai bine pentru cl ient);
• să ajute clientul pentru a se implica activ în rezolvarea problemei sale;
• să se evite ancorarea prelungită în trecut – accent pe prezent și viitor;
• aprofundarea modalităților de intervenție în caz de criză;
• utilizarea unui limbaj pe înțelesul clientului (fie el copil sau adult), atât în ceea ce
privește vocabularul cât și nivelul de abstractizare.
„Semne” ale persoanelor HIV+ care necesită consiliere sau psihoterapie
• modificări comportamentale pronunțat e (comportamente nespecifice pentru persoana
respectivă, care atrag atenția),
• evitarea sau abandonarea prietenilor,
• eșec sau abandon școlar brusc – în cazul copiilor/adolescenților,
• comportament autodistructiv,
• tulburări de somn și/sau tulburăr i ale comportamentului alimentar,
• refuzul de a comunica, retragere, izolare,
• gânduri sau tentative de suicid,
• consumul de alcool, medicamente, droguri. .(Lazăr et al, 2007)

Capitolul 4
Importanța comunicării empatice în viața de familie(Studii)

Probleme frecvente ce apar în familiile afectate de HIV/SIDA Sechelele psihologice și
sociale ale infecției cu HIV sunt devastatoare pentru persoanele afectate, dar și pentru
familiile lor. Infecția cu HIV este o boală cronică și terminală , ce forțează persoanele și
familiile lor să facă față progresiei incerte a bolii, regimului de viață dificil, dominat de
tratamentul antiretroviral și de posibilitatea morții sau posibila pierdere a unui membru al
familiei. Spre deosebire de alte boli ter minale, infecția cu HIV este complicată și de stigma și
discriminarea la care sunt expuși cei infectați și familiile lor. În acest context, familiile sunt
forțate să se izoleze de membrii familiei extinse și de membrii comunităților din care fac
parte pent ru a se proteja. Astfel, ei se lipsesc de un mare sprijin pe care l -ar primi în
circumstanțe diferite. Atunci, nu este surprinzătoare trecerea prin momente de criză, care pot
afecta întreaga familie. Pe termen lung, familia este afectată și modelele de com portament se
schimbă în funcție de: ce membri ai familiei sunt infectați, rezistența la situațiile de stres și
mecanismele de a le face față ale fiecărui membru al 75 familiei, problemele supraadăugate
(probleme financiare, afecțiuni de altă natură ale mem brilor familiei etc). Problemele
generate în familie ar putea fi:
• probleme în cuplu (în special dacă unul dintre ei este infectat și celălalt nu) – inautenticitate
în comunicare, pierderea încrederii, tulburări ale vieții sexuale, violență domestică, de spărțiri;
• supraprotecția copilului bolnav în dauna celorlați copii;
• comunicare deficitară, inautentică cu copilul și pierderea încrederii acestuia în părinți;
• probleme de comportament ale unuia sau mai multor membri ai familiei – consum de alcool
sau droguri, absenteism școlar, incapacitatea de a menține un loc de muncă, infracționalitate;
• apariția unei tulburări psihopatologice a unui membru al familiei;
• trăirea anticipatorie a doliului ce poate afecta decizii importante ale membrilor famili e cum
ar fi: retragerea definitivă a copilului de la școală, renunțarea la locul de muncă etc. Desigur,
sunt și familii care, după trăirea primului șoc, se pot mobiliza și pot depăși situația pentru a
oferi tot sprijinul persoanei sau persoanelor infectate . Pentru acele familii care nu reușesc
acest lucru, intervenția consilierului și/sau psihologului este necesară înainte ca lucruri
iremediabile să se petreacă. (Lazăr et al, 2007)

Capitolul 5:METODOLOGIA MICROCERCETĂRII
Obiective și ipoteze
Obiectivul acestei lucrări este de a investiga rolul comunicării empatice la adulții cu HIV
aceasta influențând calitatea vieții acestora.
I1 Se prezumă că la un nivel scăzut al comunicării empatice , pacientul cu HIV va avea o
calitate a vieții sociale (familie, prieteni, colegi) mai scăzută decât a celor cu o capacitate de
comunicare empatică mai crescută.
I2 Se prezumă că un nivel scăzut al comunicării em patice între persoana cu HIV și personalul
de îngrijire din spital, va determina o calitate mai scăzută a îngrijirii.
I3 Se prezumă că între stima de sine și nivelul comunicării empatice există un raport direct
proporțional care va influența calitatea vie ții pacientului cu HIV.

5.1 NEVOIA DE INVESTIGARE
5.2 ETAPELE CERCETĂRII
5.3 STRUCTURA LOTULUI DE CERCETARE
5.4 METODE DE CERCETARE
5.5 DIFICULTĂȚILE CERCETĂRII

CAPITOLUL 6:ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

CAPITOLUL 7: CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
7.1 CONCLUZII
7.2 RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
2 Catz SL, Kelly JA, Bogart LM, et al. (2000) – “Patterns, correlates and barriers to
medication adherence among persons prescribed new treatments for HIV disease.” Health
Psychology . 19 : 124 -133.
3 Chesney MA, Ickovics JR, Chambers DB, et al, for the Patient Care Committee and the
Adherence Working Group of the Outcomes Committee of the AACTG (2000) – “Self –

reported adherence to antiretroviral medications among participants in HIV clinical trials:
the AACTG adherence instrument.” AIDS Care. 12 : 255 -266.
4 Eldred L, Wu A, Chaisson R, Moore R. (1998) – “Adherence to antiretroviral pneumocystis
prophylaxis in HIV disease.” J Acquir Immune Defic Syndr. 18 : 117 -125.
5 Kleeberger C A, Phair JP, Strathdee SA, et al.(2001) – “Determinants of heterogeneous
adherence to HIV -antiretroviral therapies in the multicenter AIDS cohort study.” J Acquir
Immune Defic Syndr . 26 : 82 -92.
6 Little S, Routy J, Daar E, et al. (2001) – “Antiretroviral dr ug susceptibility and response to
initial therapy among recently HIV -infected subjects in North America.” Poster presented
at the 8th Conference on Retroviruses and Opportunistic Infections, Chicago.
7 Informare și sensibilizare în problematica HIV/ SIDA: m anual pentru uz didactic /
Fundația "Romanian Children's Appeal" România; Andreea Blaglosov, Cătălina
Constantin, Florin Lazăr, … – București : Psiho Cover, 2007
8 MINISTERUL MUNCII, PROTECȚIEI SOCIALE ȘI FAMILIEI AL REPUBLICII
MOLDOVA și MINISTERUL SĂNĂTĂ ȚII AL REPUBLICII MOLDOVA -Managementul de
caz al persoanei care trăiește cu HIV, (2013) Chișinău
9 Paterson D, Swindell S, Mohr J, et al. (2000) – “Adherence to protease inhibitor therapy
and outcomes in patients with HIV infection.” Ann Intern Med. 133 : 21 -30.
10 Rigsby M, Rosen M, Beauvais J (2000) – “Cue -dose trining with monetary reinforcement;
pilot study of an antiretroviral adherence intervention, J Gen Intern Med, 15, 841 -7.
11 Tuldra A, Fumaz CR, Ferrer MJ et al. (2000) – “Prospective randomized two -arm
controlled study to determine the efficacy of a specific intervention to improve long -term
adherence to highly active antiretroviral therapy”, J AIDS , 221 -8.
12 Valdez H, Lederman MM,Woolley I, et al. (1999) – “Human immunodeficiency virus 1
protease inhibitors in clinical practice: Predictors of virological outcome.” Arch Intern
Med, 159 : 1771 -1776.
13 Weidle PJ, Ganea CE, Irwin KL, et al. (1999) – “Adherence to antiretroviral medications
in an inner -city population.” J AIDS. 22 : 498 -502.
14 Preluat de pe http://aids.md/aids/index.php?cmd=item&id=281
15 Preluat de pe healthpsy.home.ro/files/ro_stud_01.doc)
16 Preluat de pe http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/IMPLICATII –
PSIHOSOCIALE -ALE-IN125141427.php
17 Preluat de pe https://www.scribd.com/doc/2453089/PSIHOLOGIA -RELATIEI -MEDIC –
PACIENT -Psychology -of-Medic -Pacient -Relationship

18 Preluat de pe http://www.exploremedicinetv.ro/boli/bol i-psihologice/abordare –
pacient.html
ANEXE