Rolul Componentelor Naturale In Evolutia Spatiala Si Functionala a Deltei Dunarii

I. Rolul componentelor naturale în evoluția spațială și funcțională a deltei dunării

1.1. Poziția geografică și limitele

Delimitarea spațiului deltaic a constituit dintotdeauna un subiect de controversă între diverși specialiști, incluzând-ui adesea, în mod eronat și sistemul lacustru Razim-Sinoie, datorită asemănării celor două golfuri marine și a particularităților peisagistice ale unității Dranov, la spațiul deltaic cuprins între cele trei brațe ale Dunării. (Fig. 1.1)

În 1985 prof. P. Gâștescu a afirmat, pe baza argumentelor geografice, că Delta Dunării și complexul lagunar Razim-Sinoie sunt două unități distincte. După modul de formare și caracteristicile deținute, cele două unități nu sunt asemănătoare. Actuala deltă, un vechi golf limanic, în care se vărsa Dunărea și complexul lacustru Razim-Sinoie, odinioară un golf lagunar, denumit în antichitate Halmyris, sunt separate de pintenul Dealurilor Tulcei (de la 225m, Dealurile Somovei în vest până la 73 m, Dealurile Dunăvățului în est).

Cele două golfuri prezintă dezvoltări diferite. Cel nordic, a evoluat spre o deltă clasică, datorită procesului de depunere a aluviunilor. Golful sudic, datorită rețelei hidrografice slab evidențiată, nu a întâmpinat depuneri de aluviuni semnificative, dar în urma fizionomiei curenților litorali (orientați în general nord-sud), împreună cu acțiunea valurilor, au închis golful prin crearea de cordoane litorale. Spațiul deltaic este limitat la nord de Câmpia Bugeacului din sudul Republicii Moldova și al Ucrainei.

Raportându-se la aceste limite, P. Gaștescu determină următoarele coordonate geografice între care se întinde spațiul deltaic: 44º47'30" (vârful grindului Perișor) și 45º37'30" (malul lacului Sasyk, Ucraina) latitudine nordică, 28º44'25" (Ceatal Chilia) și 29º46' (extremitatea estică a deltei secundare a brațului Chilia din Ucraina) longitudine estică. Între aceste coordonate, distanțele maxime atinse sunt de 100 km de la nord la sud și de 80 km de la vest la est.

Raportându-ne la spațiul deltaic românesc, extremitatea nordică se află în nord-estul localității Chilia Veche (45º27' latitudine nordică), iar cea estică la Sulina (29º42'45" longitudine estică), cele patru extremități se situează la distanțe relativ egale, 75 km. Conform limitelor specificare, arealul Deltei Dunării prezintă o suprafață de 4152 km², din care 3318 km² (82%) aparțin spațiului românesc. Delta propriu-zisă se desfășoară între brațele Chilia și Sf. Gheorghe pe o suprafață de 2491 km². Astfel, Delta Dunării se clasează pe locul 24 în lume ca întindere, pe primul loc fiind plasată Delta Amazonului cu 100000 km².

Fig. 1.1 Delta Dunării și complexul lagunar Razim-Sinoie (sursă: www.pensiunedelta-sulina.ro)

1.2. Relief, suport stabil al așezărilor umane

Delta Dunării este o unitate cu proprietăți de tranziție între Câmpia Română, fluviul Dunărea și Marea Neagră (raportul dintre Dunăre și Marea Neagră fiind schimbător în timp).

Delta Dunării avansează în mare, la gura de vărsare a brațului Chilia unde se formează o deltă secundară și unde a apărut Insula Sacalin.

Fenomenul de avansare al Deltei în detrimetrul mării se datorează cantităților mari de aluviuni (58,6 milioane tone), aduse anual de către Dunăre. O parte din acestea ajung în mare iar restul se depun în Delta Dunării, și contribuie permanent la formarea acesteia.

Delta Dunării reprezintă o consecință a aluviunilor transportate de fluviul Dunărea sau redepozitate de curentul circular al Mării Negre, care a creat în pleistocen sistemul grinduri conjugate din Delta Dunării (Letea, Caraorman).

După ce acest sistem de bancuri de nisip s-a format și a închis golful inițial, teritoriul Deltei Dunarii a devenit un liman. Apoi, Delta Dunării s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cele trei brate, în funcție de existenta lor: Sfantu Gheorghe (cel mai vechi), Sulina și Chilia (cel mai recent).

Înălțimea medie a reliefului Deltei Dunării este 0,5 m și înălțimea maximă este de 13 m, în Grindul Letea. 3/4 din suprafața Deltei Dunării este situată la înălțimi pozitive și 1/4 sub nivelul de 0 m. Relieful pozitiv reprezintă aproximativ 13% din suprafața Deltei Dunării.

a) Terenurile joase cuprind mlaștini, lacuri (Matita, Obretin, Isac, Merhei etc.), canale (Litcov, Dranov, Dunăvăț), brațe secundare (Tătaru, Cernovca), gârle, ostroave (Tătaru, Cernovca, Babina); sunt terenuri inundabile și parțial, în partea de vest, îndiguite și desecate.

b) Terenurile înalte sunt neinundabile (13 % la cele mai mari ape) și în general grinduri. Există grinduri longitudinale (fluviale), transversale (fluvio-maritime) si continentale. 

Tipuri de grinduri care formează relieful Deltei Dunării:

– Grinduri fluviatile (longitudinale), formate din aluviuni depuse de principalele brațe ale Dunării.

– Grinduri maritime (transversale), formate de curenții circulari ai Mării Negre pe vechiile linii de țărm: Grindul Letea, Grindul Caraorman, Grindul Sărăturile, Grindul Ivancea, Grindul Crasnicol.

– Grinduri continentale, formate din suprafețe de uscat existente anterior Deltei Dunării: Grindul Chilia și Grindul Stipoc.

Grindul Letea are altitudinea maximă din Deltă (13m) și reprezintă o mare acumulare de nisip, dispus în fâșii aproape paralele sub formă unui evantai, cu un relief de dune; pe acest grind se află pădurea Hasmacu Mare-Pădurea Letea, monument al naturii (rezervație de floră. Grindul Caraorman (cu o altitudine maximă de 8m) reprezintă de asemenea o mare acumulare de nisip; grindul Sărăturile, situat la vărsarea brațului Sfântu Gheorghe în mare, formează, pe țărm, cea mai lată plajă din țară.

Grindul Chilia (cu altitudinea de 9 m) este o porțiune a uscatului predeltaic (Câmpia Bugeacului, de la nord) inclusă Deltei datorită formării și evoluției brațului Chilia; este acoperit cu loess. Grindul Stipoc (3 m) este mult erodat (genetic este tot un grind continental).

Grindul Caraorman, are o înălțime maximă de 8 m și reprezintă o mare acumulare de nisip.

Grindul Sărăturile este situat la gura de vărsare a Brațului Sf. Gheorghe.

Grindul Stipoc (3m), din punct de vedere genetic este, un grind continental. Solurile predomonante sunt cele aluvionare, de nisip și pe o porține mică (Grindul Chlia), soluri brune.

1.3. Elemnte climatice

Clima zonei este influențată de vecinătatea Dunării, astfel că se înregistrează o climă temperat continentală cu veri fierbinți și precipitații slabe și ierni nu foarte reci dar cu viscole puternice.

Clima din Delta Dunării prezintă o serie de caracteristici spre deosebire de sectoarele din vecinătate:

a) Factorii genetici ai climei:

Clima Deltei este rezultatul factorilor: radiativi, dinamici și fizico-geografici

1.3.1. Factorii radiativi

Radiația solară este un izvor energetic al proceselor geofizice și biologice.

Chiar dacă în Delta Dunării nu s-au facut în trecut studii cu privire la măsurarea radiațiilor solare, datele obținute de la observatoarele de litoralul Mării Negre arătau că suma anuală a energiei este de 120 respectiv 127Kcal/cm² . Cele mai mari cantități de radiații se înregistrează vara și primăvara circa 70% din suma anuală. Pe litoral zilele senine sunt mai fregvente decât în celelalte regiuni ale țării.

1.3.2. Factorii dinamici

Clima Deltei Dunării se află sub diferite influențe ale sistemelor barice și prezintă variații neperiodice care se manifestă pe tot parcursul anilor. În lunile călduroase acționează Anticiclonul Azoric unde masele de aer subtropical se continentalizează după ce tranversează Europa, iar în sud-estul țării aerul este cald și uscat. Aerul maritim tropical din Marea Mediterană nu provoacă precipitații în Delta Dunării.

În Delta Dunării ploile de vară apar atunci când se întălnesc masele de aer maritim polar din nord-vest cu cel maritim tropical din Marea Mediterană.

Iarna din Delta Dunării este dată de maximul baric continental din nord-estul Europei. Aici iernile sunt mai moderate decât în regiunile cu stepă din împrejur datorită Anticiclonului din nord și nord-vestul Europei, când iarna este aspră, cu viscol și temperaturi minime extreme. Ciclonii mediteraneeni aduc în Dobrogea un aer cal dși umed.

Intervalul de timp în care se deplasează Anticiclonul din nord și nord-vestul Europei spre Deltă este prielnic pentru exloatările de sutf deoarece în acest interval apa balților a lacurilor și a mlaștinilor îngheață și se poate recolta suful și în cele mai dificile sectoare.

Clima Deltei Dunării este dată de cele mai importante siteme barcice: Anticiclonul Azoric și Anticiclonul Siberian. Acțiunea acestor sisteme este atenuată de factorii fizico-geografici ai Deltei.

1.3.3. Factorii fizico-geografici

Factorii fizico-geografici au un rol important în determinarea climei une zone. Acești factori actionează diferit de la o zonă la alta datorită particularităților de relief, vegetație.

În urma înființării de stații și posturi de observație , în Delta Dunării s-a constatat, că topoclimatul prezintă o particularizare evidentă față de alte regiuni.

Specificul climei Deltei Dunării este determinat de două elemente: vecinătatea față de Marea Neagră și de relief, ape și vegetația din regiunea Deltei.

În grindurile nisipoase căldura consu-mată anual prin procesele de evaporare a apeii și de evapotranspirație este de 18-24 Kcal/cm², iar pe suprafața liberă a apelor depășește 50 Kcal/cm² .

Datorită suprafețelor preponderente de apă vara în Delta Dunării aerul are mișcări descendente, iar acest proces determină destrămarea norilor și micșorarea cantităților de precipitații.

b) Regimul și repartiția temperaturii aerului

Făță de regiunile apropiate Dobrogea și Câmpia Română, temperatura aerului din Deltă are un caracter moderat datorită Mării Negre. În regimul termic din vestul și estul Deltei se observă deosebiri sensibile care este determinată de apropierea față de Marea Neagră.

În perioada 1896-1955 temperatura medie anuală în Deltă a fost de 11˚C. Limitele climei în Delta Dunării variază cu cât ne apropiem de litoral.

Numărul mediu al zilelor cu temperaturi de maxime de 0˚C se înregistrează în Delta Dunării cu un număr de 20-21 zile în timp ce în Delta fluvială numărul zilelor este de 25-26.

Din creșterea moderată a climei Deltei Dunării spre est și sud excepție fac grindurile fluvio-maritime și câmpul de loess Chilia. Acest lucru se datorează suprafețelor relativ mari și caracterelor fizico-geografice diferite. Așadar clima acestor grinduri este asemănătoare cu uscatul din vecinătatea Deltei.

c) Regimul și repartiția precipitațiilor atmosferice

Delta Dunării face parte din regiunile cu cele mai reduse precipitații de pe teritoriul României.

Cantitatea precipitațiilor anuale scade de la vest spre est și de la nord spre sud. În perioada 1896-1957 mediile anuale au fost de 400-450 mm în partea fluvială a Deltei.

Stratul de zăpadă din Delta Dunării este redus și are un caracter instabil iar acest lucru favorizează exploatarea stufului.

Delta Dunării este cea mai secetoasă zonă a țării, aici predomină precipitațiile de origine frontală, cele de convecție sunt rare și cu o frecvență în zonele de periferie.

d) Umezeala aerului

Cu toate că precipitațiile sunt reduse, umezeala aerului din Delta Dunării este ridicată, datorită particularităților fizico-geografice și prepoderența apei față de uscat. Așadar Delta Dunării este regiunea cu cea mai ridicată umezeală a aerului din țară.

e) Presiunea atmosferică

În ceea ce privește presiunea atmosferică Delta Dunării se situează pe locul 1 în țară.

f) Regimul și repartiția vânturilor

În Delta Dunării numărul zilelor fără vânt estefoarte redus. În Deltă predomină vânturile de nord, nord-est și nord-vest. Vânturile din sectorul nordic sunt mai puternice acestea având 20m/sec. Acestea se manifestă în timpul lunilor reci, atunci când vânturile din sectorul sudic se manifestă cu deosebire în luncile calde.

Delta Dunării nefiind inconjurată de adăposturi naturale deci prin urmare este complet deschisă și întâlnim mase de aer în special vîntul dominant dinspre nord și nord-est.

Delta înpreună cu regiunile limitrofe constituie o zonă de interferență a vânturilor care vin din diverite direcții direcțiile. Cele mai frecvente sunt vîrtejurile de aer cu praf și nisip .

g) Considerațiuni topoclimatice

Delta Dunării se prezintă ca fiind un adevărat mozaic de suprafețe acvatice datorită diverșilor factori care acționează asupra climei , cu proprietăți fizice distincte deasupra carora procesele de interacțiune cu aerul se modifică. Atfel putem observa diferențele climei în diferite zone morfo-hidrografice.

Zonele cele mai extinse din Deltă sunt cele fluvio-lacustre. Aici amplitudinile termice sunt mai reduse iar vânturile mai intense, în special pe brațele principale ale fluviului. Aici zonele de umezeală ale aerului sunt foarte ridicate iar din această cauză ceața este un fenomen frecvent. Amplitudinea termică este mai ridicată în pregrindurile asociate și în scatul predeltaic deaorece solurile nisipoase se încălzesc vara până la 55˚C – 70˚C. Aceste condiții prielnice brizelor termice convergente cu o intensitate redusă care se deplasează deasupra grindurilor din zonele fluvio-lacustre.

Pădurile masive de pe câmpurile fluvio-maritime Letea și Caraorman face ca temperatura sa fie vara mai scăzută vara decât pe solurile neacoperite de vegetație arboricolă. Aici umezeala este ai ridicată decât în restul grindurilor iar precipitațiile sunt ridicate. Pădurea constituie și un factor de stabilire a zăpezilor care asigură solului o cantitate de apă mai mare după topire.

Așadar se poate considera că Delta Dunării are unclimat de tip deltaic dunărean. Caracterul secetos al climei este compesat de umiditatea relativă , aceasta favorizând dezvoltarea pășunilor și fânețelor.

Temperatura medie pe anotimpuri indică o valoare de aproximativ -0,40 C iarna și 21,60 C vara, temperatura medie anuală este de 110 C iar radiația solară globală medie anuală este de 125 Kcal/cm2, Precipitațiile atmosferice medii anuale ajung la 400 mm.
Vânturile predominante sunt: crivatul (numit local Ivan), care bate dinspre nord și aduce zăpada și vântul din sud (Mreana), care bate primăvara sau vară și aduce secetă.

1.4. Rețeaua hidrografică

Rețeaua hidrografică a deltei este relativ foarte deasă. Forma generală este dată de o rețea hidrografică principală în jurul căreia se completează precum un păienjeniș rețeaua hidrografică secundară

1.4.1. Rețeaua hidrografică principală

Rețeaua hidrografică principală este reprezentată prin cele patru brațe: Chilia, Tulcea, Sulina, Sfântul Gheorghe și de ramurile fluviale în care se despletesc unele dintre ele, când apele lor curg în albii relativ reduse ca dimensiuni, ce închid ostroave. Pe cursul brațului Chilia se evidențiază două serii de ramificații, ce formează ostroave, ramurile reunindu-se pe distanțe scurte. O a treia serie de ramificații se regăsește în ultimul sector al cursului brațului Chilia, care formează „delta secundară a Chiliei”, acest teritoriu aparținând Ucrainei.

1.4.2. Rețeaua hidrografică secundară

Rețeaua hidrografică secundară este alcătuită din cursurile de apă din deltă, altele decât brațele fluviale și ramurile lor. O caracteristică deosebită a sa constă în reversibilitatea apelor pe care le cuprinde. În perioada de creștere a nivelului apelor, acestea se revarsă peste maluri, viteza lor scăzând pe măsură ce se îndepărtează de albia minoră a fluviului. Când creșterea stopează, se inversează sensul de curgere, apele reîntorcându-se încet la locul inițial, în măsura înălțimii grindurilor fluviatile de pe marginea brațelor desupra cărora se înălțaseră în tipul viiturilor.

Aceste cursuri de apă, ce alcătuiesc rețeaua hidrografică secundară poartă numele de sahale, gârle, canaluri sau rupturi ale țărmului. În funcție de dimensiuni și modul în care au luat naștere acestea pot fi formate natural sau construite.

Sahalele sunt foste brațe fluviale, care cândva au secat iar acum se găsesc colmatate în parte. Astfel sunt cele de la nordul sectorului din amonte al brațului Sulina: Șontea, Lopatna, Iacubova, Păpădia. Sahalele dispun de lățimi și adâncimi mari datorită provenienței lor din brațe fluviale.

Sahalele de dimensiuni reduse, asemenea unor mici cursuri de apă poartă denumirea de gârle. Acestea sunt foarte numeroase.

Canalurile sunt cursurile de apă asupra cărora a intervenit omul. Ele s-au format fie în urma dragării sahalelor și a gârlelor, fie prin săparea de albii noi. Canalurile laterale sunt cele ce fac legătura între brațele Dunării și lacurile din deltă, precum sunt Gorgova, Uzlina și Căzănel. Canalurile interioare se referă la cele prin care comunică lacurile între ele și au un regim hidrologic asemanător lacurilor pe care le unesc.

O altă categorie de canaluri sunt cele colectoare, ele adună apele dintr-o depresiune mare sau din mai multe depresiuni mici, au un sens unic de curgere, o lungime remarcabilă, cu un traseu identic cu cel al brațelor fluviale, cu care se aseamănă din multe privințe. Sensul de curgere corespunde cu linia de cea mai mare pantă a deltei, adică de la vest la est între brațele fluviului și de la nord la sud, în sudul deltei. Astfel sunt canalurile Șontea, Lopatna, Litcov, Dunăvăț, Dranov.

Schimbul de ape între mare și deltă se face prin așa numitele „spărturi” ale litoralului, care sunt defapt rupturi ale țărmului. Acestea se întâlnesc mai des în perioadele de creștere a viiturilor când apele fluviale, datorită volumului foarte mare de apă, împing cu putere în țărm, surpându-l. La retragerea apelor, multe dintre aceste rupturi se astupă.

1.5. Vegetația, fauna și solurile

1.5.1. Vegetația

Delta Dunării se evidențiază din punct de vedere floristic, printr-o diversitate remarcabilă de genuri și specii, specifice zonelor de luncă și deltă.

La realizarea acestei diversități participă toate componentele fizico-geografice specifice Deltei Dunării, în special predominarea suprafețelor acvatice care asigură o umiditate ridicată a aerului și a climei, mai caldă decât în alte regiuni ale țării.

Poziția geografică a Deltei Dunării, în zona de întrepătrundere a provinciilor floristice pontică și mediteraneeană, se datorează caracterului deosebit al vegetației spontane și influențează mozaicul vegetal al regiunii.

După condițiile oferite de mediu, la nivelul Deltei Dunării se pot distinge două categorii de vegetație: vegetație de apă și vegetație de uscat.

Vegetația de apă. Datorită caracteristicilor morfo-hidrografice existente, în Delta Dunării vegetația hidrofilă este predominantă.

Stuful (Phragmites communis), numit și trestie de baltă, este planta cea mai specifică Deltei Dunării, având cea mai mare raspândire și un mediu de dezvoltare prielnic. Crește unitar, în zonele unde inundația de primăvară este lungă și nu permite evoluția altei vegetații, adică la limita bălților și lacurilor și pe mlaștini. În mlaștinile cu un nivel al apei redus sau pe japșe, stuful este acompaniat de alte plante, cum ar fi: papura (Typha latifolia), utilizată de localnici pentru diverse împletituri, pipirig (Soyrpus lacustris), rogoz (Carex stricta), feriga de blată (Dryopteris thelipteris), crinul de baltă (Butomus umbellatus) etc.

Prin împletirea tulpinelor și rădăcinilor rezultate din rizomii stufului ia naștere la marginea bălților, o țesătură deasă, groasă de 0,50-2m, plutitoare, numită plaur sau plavie. (Fig. 1.2)

Fig. 1.2 Plaur pe Canalul Bărbosu (foto Neagoe Florentina)

În Delta Dunării se regăsesc o diveristate de specii de potamogeton (P.natans), brădișul (Myriophyllum); din categoria plantelor plutitoare ce se regăsesc în lacurile cu scurgere slabă și cu adâncim mari, specifice sunt: nufărul alb (Nuphar alba) (Fig. 1.3), nufăr galben (N. luteum) (FIg. 1.3), castanii sau ciulinii de baltă (Trapa natans) (Fig. 1.4), iarba broaștelor (Hydrocharis morsusranel L.), rizacul (Stratiotes aloides) și altele.

Fig. 1.3 Nuferi albi și galbeni pe Canalul Bărbosu (foto Neagoe Florentina)

Fig. 1.4 Ciulini de baltă (foto Neagoe Florentina)

Vegetația de uscat. În ciuda faptului că uscatul se întinde pe o arie mică în Delta Dunării (sub 20%), pe suprafața grindurilor fluviatile și a câmpurilor maritime s-a dezvoltat o vegetație suficient de diversificată, lemnoasă și ierboasă. Vegetația de uscat este reprezentată în special de către păduri, mai ales cele de eseță albă.

Gridurile fluviale sunt acoperite în special de păduri de salcie (Salix alba, S. fragilis), în cadrul cărora se întâlnesc și alte specii de arbori, precum plopul negru (Populus nigra), plopul tremurător (P. tremula), dar și tufărișuri de subarbuști ca sângerul (Cornus sanguinea), porumbarul (Prunus spinosa), cătina (Hippohaë Rhamnoides, Tamarix romosissima), verigarul (Rhamnus cathartica) și altele. Vegetația ierboasă este formată în special din iarba câmpului (Agrostis alba).

Pe câmpurile maritime sunt des întâlnite pădurile amestecate de șleau, vegeția ierboasă de pajiște, de stepă și chiar mlaștină. Cele mai cunoscute sunt pădurile de pe câmpurile maritime Letea și Caraorman. Aici vegetația lemnoasă este alcătuită din plopul alb (populus alba), plopul negru, plopul tremurător, frasinul (Fraxinus holotrioha, F. excelsior, F. oxiycarpa), stejarul pedunculat (Quercus robur), stejarul brumăriu (Q. pendunculiflora), saloia, părul pădureț (Pirus comunis), mărul pădureț (Malus silvestris), ulmul (Ulmus levis, U. foliacea), gârnița (Querous Frainetta), aninul (Alnus glutinosa), teiul (Tilia tomentosa) și altele.

Fig. 1.5 Pădurea Letea (foto Neagoe Florentina)

Bine reprezentați in vegetația Deltei Dunării sunt și arbuștii, care alcătuiesc un subarboret ce se aseamănă în general cu cel al pădurilor de stejar din câmpie: lemn câinesc (Ligustrum vulgare), porumbar, măceș (Rosa oanina), păducel (Crataegus monogyna), verigar, dracilă (Berberis vulgaris), crușân (Rhamnus frangula) etc. Tufișuri de cătine, fixează dunele de nisip de la marginea pădurii Letea (Fig.1.5). O particularitate a pădurilor din câmpurile fluvio-maritime o reprezintă disoziția lor pe fâșii, în depresiunile dintre dune și pe versanții dunelor. O altă caracteristică a pădurii Letea o reprezintă prezența așa numitelor liane, plante agățătoare, ca de exemplu: Periploca graeca, viță sălbatică (Vitis silvestris), iederă, curpen, hamei.

Numeroase specii caracteristice stepei (Elysmus sabulosus, Sicale silvestre, Cynodon dactylon, Festuca vaginata, Artemisia maritima etc.) alcătuiesc o vegetație ierboasă ce crește pe dunele Deltei fluvio-maritime. Vegetația ierbacee xerofită și sărăcăcioasă se dezvoltă pe adevărate semipustiuri ce se datorează coamelor dunelor și a apei freatice situată la mari adâncimi. Zonele inundabile sunt reprezentate de pășuni foarte bine dezvoltate (ierburi cu multe graminee), reprezentând o importantă bază furajeră pentru creșterea animalelor.

Vegetația halofilă (Fig. 1.6) este specifică solurilor sărăturate ce se regăsesc pe grindurile Deltei fluvio-maritime și se caracterizează prin prezența Salicornia herbacea, Suaeda maritima, Artiplex tatarica, Puccinellia distans etc.

Fig. 1.6 Vegetație halofilă Grindul Letea (foto Neagoe Florentina)

1.5.2. Fauna

Proprietățile naturale din Delta Dunării determină, ca și în cazul vegetației, o diversitate faunistică, evidențiată printr-un număr mare de specii, dar și de indivizi.

Lumea animală Deltei se regăsește atât pe uscat cât și în mediul acvatic. Majoritatea speciilor sunt importante pentru domeniile economic, științific, muzeologic și vânătoresc. Peștii și păsările reprezintă două categorii de faună foarte bine reprezentate. Peisajul faunistic este completat și de mamifere, reptile sau batracieni.

La nivelul continentului Europa, Delta Dunării reprezintă teritoriul cu cea mai bogată și diversificată faună terestră legată de apă prin modul său de viață, reflectată în special de păsările migratoare.

Fauna ihtiologică. În anotimpurile reci, toamna și iarna, specia de pești dominantă este crapul (Cyprinus carpio), pentru ca pe timpul primăverii și începutul verii să predomine scrumbia de Dunăre (Caspialosa pontica), care vine din mare pentru a-și depune icrele.

Speciile permanente de pești ce se regăsesc în apele Dunării sunt: cega (Acipenser ruthenus), viza (Acipenser glaber), oblețul mare (Alburnus lucidus).

Pe lângă scrumbie alte specii de pești ce pătrund în apele Deltei, chiar departe în amonte sunt: nisetrul (Acipenser guldesnstaedtii), păstruga (A. stellatus), morunul (Hido-huso), păstrăvul de mare (Salmo trutta labrax), rizeavca (Caspialosa caspia normanni).

În afară de peștii permanenți și migratori în apele Deltei se regăsesc și specii de pești semimigratori, care pătrund periodic din brațele Dunării în bălți, unde se hrănesc, cresc și se reproduc. Producția piscicolă este reprezentată foarte bine de aceste specii de pești: văduvița (Leuciscus idus), somnul (Silurus glanis), crapul (Cyprinus carpio), șalăul (Lucioperca lucioperca), plătica (Abramis brama), știuca (Esox lucius), mreana (Barbus flutus), babușca (Leuciscus nitilus), roșioara (Scardinius erithroftalmus), linul (Tinca vulgaris), caracuda (Carassius vulgaris), batca (Blicca byörkna), bibanul (Perca fluviatilis), carasul (Carassius auratus gibelio) etc.

Păsările. Datorită condițiilor permanente și sezoniere favorabile, Delta Dunării înregistrează o mare varietate de specii de păsări de baltă.

Pelicanul (Pelecanus onocretalus, P. crispus) reprezintă o specie rar întâlnită din categoria păsărilor călătoare.

Cormoranul (Phalacrocarax carbo) reprezintă o altă specie comună ihtiofagă ce se regăsește în toată zona de vărsare a Dunării.

Sudul Deltei este cuibărit pe perioada verii în special de lebăda mută (Cygnus olor) în timp ce pe timpul iernii lebăda cântătoare (Cygnus cygnus) se oprește în Deltă pentru hrană și odihnă.

Fig. 1.7 Stol de lebede mute la vărsarea Brațului Sulina în Marea Neagră(foto Neagoe Florentina)

1.5.3. Solurile

În lucrarea „Harta solurilor din Rezervația Biosferei Deltei Dunării”, din anul 1996, I. Muntenu și colaboratorii precizează principalele tipuri de sol și folosințele lor.

Solurile aluviale

Acestea sunt soluri foarte tinere specifice in general grindurilor din partea fluvială vestică a deltei, ce primesc periodic aluviuni noi. Grindurile au o înălțime favorabilă prentru a fi ușor drenate și aerate, în special în partea superioară a configurației de sol (după inundări, apa freatică coboară la adâncimi de 2-3 m). Estimativ 35 000 ha de areale cu soluri aluviale sunt îndiguite și cultivate. În situația unei gestionări corespunzătoare aceste soluri sunt productive pentru o varietate de tipuri de culturi pentru teren uscat, dar, fără irigații producțiile sunt mici din pricina climei uscate.

Culturile specifice sunt orzul, lucerna, floarea soareluri și în mai mică măsură grâul de toamnă.

În ecosistemele naturale, acestui tip de sol îi este specific un grad redus de acoperire cu vegetație, îndeosebi regăsindu-se pe grindurile înalte pajiști mezo-xerofile, iar pe grindurile umede pajiști mezofile. Solurile aluviale, sunt însă favorabile pădurilor de plop.

Limnosolurile

Din categoria limnosolurilor fac parte depozitele lacustre de pe fundul lacurilor. Acestea sunt în mare parte formate din suspensii minerale transportate de apele fluviului și cele care rezultă din procesele chimice și biologice care au loc la nivelul masei de apă și sedimentelor.

Biofuncțiile limnosolurilor în cadrul ecosistemelor acvatice sunt asemănătoare solurilor din cadrul ecosistemelor tereste, cu rol de:

– mediu de dezvoltare și suport pentru vegetația acvatică;

– habitat pentru fauna bentonică;

– inmagazinarea metalelor grele transportate de apele Dunării;

– filtru, servind la protejarea apelor freatice și a lacurilor contra poluării chimice, cu acțiune asupra apei din lacuri, prin producerea carbonului volatil (CH4 – CO2) și emisii de H2S.

Gleisolurile

Aceste soluri constituie principalul component al învelișului de sol, speciic unităților de relief cuprinse între 0 și 0,5 mrMN. Se regăsesc pe depozitele aluviale, dar într-o măsură mai mică și pe cele de loess (Campia Chiliei). În lisa acțiunilor omului de drenare și cultivare, acestea sunt acoperite, în special, cu stufărișuri, păpurișuri și rogozuri.

Psamosolurile și nisipurile

Acestea sunt asociate cu grindurile și dunele de nisip din selta maritimă și din Complexul Lagunar Razim-Sinoie. Psamosolurile au o textură nisipoasă și un profil de sol slab dezvoltat, nivelul general de fertilitate fiind foarte mic, fiind utilizate în general pentru plantații de plop și pășuni. Pe areale restrânse, în curțile caselor și pe lângă sate, sunt cultivate cu secară, porumb, orz, cartofi.

Solonceacurile

Acestea includ toate tipurile de sol, care au limita superioară a orizontului salic în primii 20 cm de la suprafața solului. Pajisti halofile de calitate scăzută pentru vite acoperă acest tip de soluri. Pentru a beneficia de agricultură este necesar să fie curățate de săruri și drenate artificial. Însă solonceacurile nisipoase, odată drenate, prezintă riscul de eroziune eoliană.

Soluri bălane

Sunt specifice, stepelor cu climat continental uscat și reprezintă singurele soluri zonale din arealul Deltei Dunării. În mare măsură sunt utilizate ca teren arabil de către locuitorii comunei Chilia Veche. Solurile bălane alcalizate fiind folosite ca pășuni. Cele de la Stipoc au fost incluse în fermele piscicole.

Au un nivel de fertilitate moderat datorita conținutului de materie organică relativ redus. Însă principala cauză a obținerii de recolte scăzute este lipsa umidității din sol, fiind necesară irigarea acestuia pentru realizarea unor recoltelor de pe terenurile arabile. Cernoziomurile sunt mai puțin răspândite, acestea regăsindu-se în special în partea sudică a zonei Chilia, unde se sfârșește câmpia de loess. Suprafetele de cernoziouri sunt utilizate în principal la pășunat și o mică parte la fermele piscicole. Salinitatea solului crește odată cu nivelul apei freatice, din cauza vecinătății crescătoriilor de pește care afecteză drenajul natural al zonei.

Histosolurile

Conțin un orizont organic de peste 50 cm grosime, cu limita superioară în primii 25 cm de la suprafața solului. Reprezintă un suport important pentru ecosistemele umede: vegetație acvatică, submersă și stufărișuri. Suprafețe amenajate sunt utilizate pentru agricultură.

Antroposolurile și non-solurile

Acestea se caracterizează ca fiind rezultatul activităților oamenilor. Reprezentate în general de grămezi de pământ sau alte materiale rezultate din separarea de canale, pentru desecare în incinte agricole, pentru deschiderea unor căi navigabile (ex. Caraorman și Mila 23) și canalelor pentru îmbunătățirea circulației apei în părțile mai izolate ale deltei. Acest tip de soluri sunt alcătuite mai ales din depozite aluviale, uneori amestecate cu materii organice. Cultura legumelor, pepeni și alte culturi de subzistență se realizează pe suprafețe mici, aproximativ 500 ha în timp ce suprafețe mai mari, ce s-au înierbat natural sunt utilizate ca pășune.

Fig. 1.8 Harta solurilor în Delta Dunării (sursa: www.info-delta.ro)

III. DETERMINĂRI GEOISTORICE ÎN EVOLUȚIA AȘEZĂRILOR

Evoluția gospodăriilor s-a putut închega și supraviețui printr-o mare capacitate de adaptare activă, populația înfruntând factorii de risc (inundații, extensiunea grindurilor de nisip ș.a.). (VELCEA)

3.1. Denumiri, vechime și atestări documentare

3.1.1. Municipiul Tulcea

Orașul Tulcea este menționat pentru prima dată în documente în sec.III î. Hr. sub numele de Aegyssus de către Diodor din Sicilia. Deși încă din 1506 Andrei Taranowski menționează numele de „Tulcea” în jurnalul său de călătorie, orașul va fi cunoscut oficial sub acest nume abia în 1595, fiind regăsit pe o hartă întocmită de genovezul Paolo Giorgici.

3.1.2. Orașul Babadag

Vicus Novus este așezarea menționată într-o inscripție din vremea Imperiului Roman (anul 178) ce ocupă actualul oraș Babadag (în turcă Muntele Tatălui).

În anul 1263 se identifică prima atestare documentară a Babadagului. Manifestări de localitate urbană încep să prindă contur încă din epoca medievală, începutul secolului XV, când Imperiul Otoman cucerește Dobrogea.

3.1.3. Orașul Isaccea

Prima atestare documentară se regăsește într-un document ce datează din anul 1321 al istoricului arab Abul-Feda, care menționează orașul Isaccea sub denumirea Isakgi. Conform opiniilor unora dintre istorici, se consideră că pe actualul teritoriu al orașului s-a aflat așezarea medievală Vicina, întemeiată de genovezi, care a reprezentat un centru suficient de prosper în secolele XII-XIII. Ulterior aveastă așezare a fost dominată de tătari, de Mircea cel Bătrân (domnitor al Țării Românești 1386 – 1418) și în final de turci.

3.1.4. Orașul Măcin

Localitatea Măcin datează încă din secolul III î. Hr. sub numele celtic Arrubium și a fost recunoscută în documentele otomane din secolul XVI ca și comună urbană. Potrivit cercetărilor istorice, Măcinul ar fi avut un rol religios important pentru comunitate și pe teritoriul lui s-ar fi aflat un cult al zeului Jupiter Arrubianus, de la care se pare că își trage numele.

3.1.5. Orașul Sulina

În lucrarea „De Administrando Imperio” Constantin Porfirogenetul menționează prima atestare documentară a localității în anul 950. Pietro Visconti localizează Sulina în cadrul hărților medievale în anul 1327.

De-a lungul vremii așezarea a fost sub stăpânire turcească, austriacă, apoi iar turcească, ca din 1878, odată cu Dobrogea avea să revină țării noastre, în urma Războiului de Independență din 1877. Datorită istoricului tumultos Sulina reprezintă un centru multi-etnic și multi-cultural.

3.1.6. Baia

În trecut a purtat numele de Hamangia. Pe teritoriul satului Baia au fost descoperite în 1953 vestigii din Neolitic, mileniile IV-II î.Hr, care aparțin Culturii Hamangia.

3.1.7. Beștepe

În anul 1584, în urma colonizării cu turci și tătari făcute de administrația otomană pe teritoriul Dobrogei, câțiva coloniști au fost așezați în satul Beș-Depe, acest eveniment fiind prima informație referitoare la Beștepe. Ulterior, pe la 1790, surse istorice arată că la Beștepe s-au așezat și păstori români din Transilvania, însă populația localității a fost formată întotdeauna din români dobrogeni autohtoni. Datorită situării pe teritoriu neutru stabilit de Rusia și Turcia, în 1830 satul a fost desființat iar locuitorii s-au restras în Tulcea. Un sfert de secol această zonă a fost utilizată de păstorii transilvăneni, care aduceau vitele la păscut datorită pășunilor foarte bogate. În urma războiului din Crimeea, s-au produs schimbări majore în această zonă a Dobrogei. În 1856 s-a început repopularea teritoriului, în urma retrocedării Deltei Dunării și Cotul Dunăvățului Imperiului Otoman prin tratatul de pace de la Paris.

După Războiul de Independență, în 1878, Beștepe devine comună până în anul 1968, când devine sat aparținător comunei Mahmudia. În 2004 în urma referendumului local are să redevină comună.

3.1.8. Ceatalchioi

În vremea ocupației turcești pe teritoriul Ceatalchioiului era o unitate militară, în jurul căreia erau concentrate locuințele localnicilor. După retragerea stăpânirii turcești, atrași de bogăția de pește și de vegetația de pe grinduri favorabilă creșterii animalelor, zona a fost populată de pescari urcaineni.

Devine comună în anul 1947 în urma celui de-al doilea război mondial.

În anul 1970, comuna intră într-un proces de depopulare amplu, în urma inundațiilor catastrofale care au afectat zona. În 1980 s-a început un proces de îndiguire care a eliminat pericolul inundațiilor și a permis practicarea agriculturii pe suprafețe întinse, astfel localitatea începe să fie repopulată de prin anii 1990.

3.1.9. Chilia Veche

Vechimea localității nu poate fi precizată pentru că nu s-au descoperit documente care să ateste cu exactitate data înființării. Conform izvoarelor istorice în urmă cu circa 2500 ani această zonă era populată de o comunitate de negustori greci ce purta numele de Achilea sau Licostomo. Datorită amplasării la intersecția canalului Tătaru cu brațul Chilia a primit numele de Licostomo, adică „gura lupului”, românii botezând-o Achilea, deoarece era o așezare destul de mare. Pe vremea ocupației turcești localitatea purta numele de Eskil-Kale.

3.1.10. Crișan

Primii locuitori ai actualei comune Crișan s-au stabilit ca urmare a săpării canalului actual (brațul Sulina) de la mila 8 la mila 18 în anii 1885-1896.

Prima denumire a acestei așezări, Flămânda, are ca origine felul de viață înapoiat pe care îl aveau locuitorii, care nu numărau mai mult de 25 de familii. Din punct de vedere administrativ acest sat aparținea de comuna Caraorman. Ulterior, în 1926 și-a schimbat denumirea în Carmen-Sylva, iar în anul 1948 a fost denumită comuna Crișan.

3.1.11. Frecăței

Pe teritoriul actualei comune Frecăței s-au identificat urme de locuire ce datează din epoca geto-dacă. Încă din antichitate părțile nordică și centrală a regiunii Dobrogea au constituit zone intens populate ce ofereau posibilități de legătură între centrele vitale ale regiunii.

În toate hărțile statistice, etnografice și de război din secolul XIX, Frecăței este marcat ca fiind o așezare românească, care făcea parte din cazaua Tulcea cu administrația la Silistra.

3.1.12. Grindu

În 1700 datorită condițiilor fizico-geografice favorabile ia ființă localitatea Grindu. Se presupune că vechea vatră a satului se situa pe Grindul Brăilei, însă datorită inundațiilor foarte dese a fost mutată cu aproximativ un kilometru mai la sud, luând astfel naștere actuala localitate Grindu.

Prima denumire a localității a fost Pisica, acesta fiind dată de locuitorii vremii și care are două ipoteze. Prima se referă la forma meandrată a Dunării, în formă de pisică iar a doua spune că primii locuitori au găsit pe aceste meleaguri foarte multe pisici sălbatice.

3.1.13. I.C. Brătianu

Conform surselor istorice prin anii 1883-1884 au fost aduși pe teritoriul comunei niște argați de către un om pe nume Azacli pentru a îngriji turmele de vite pe care le deținea. Astfel localitatea capătă numele de Azaclău, care în 1907 este schimbată în I.C. Brătianu. Din 1944 își schimbă din nou numele, în 23 August, iar din anul 2000, redenumindu-se I.C. Brătianu.

3.1.14. Jijila

Izvoarele istorice presupun că localitatea a fost întemeiată de tătarii din Crimeia la începuturile secolului al XVIII. În 1817 românii din Basarabia, care din 1812 era sub autoritate țaristă, au imigrat în număr mare obligand-ui pe tătari să părăsească zona.

Prima vatră a satului se situa la sud-vest de cea actuală pe dealul Siliștea și era locuită de familii de oieri ardeleni.

Harta rusească de război întocmită pentru Dobrogea în perioada războiului ruso-turc din anii 1828 – 1829 menționează pentru prima dată localitatea Jijila.

3.1.15. Juriovca

Întemeiată în pragul secolului XIX de către lipoveni, apare pentru prima dată în documentele istorice din anul 1826. Localitatea s-a dezvoltat foarte rapid, devenind până la sfârșitul secolului al XIX-lea un centru important al pescuitului din zona Deltei.

Din punct de vedere etnic lipovenii sunt ruși, iar din punct de vedere confesional sunt ortodocși de rit vechi (staroveri).

3.1.16. Luncavița

Datorită poziției geografice în lunca Dunării și poalele Munților Măcinului, pe teritoriul actualei localități s-a înregistrat o continuitate a locuirii din cele mai vechi timpuri.

Prima atestare documentară a localității Luncavița se regăsește într-un registru (defter) emis de autoritățile otomane în 1573. Menționări ale localității se fac de asemenea și în defterele din secolele XVI-XVIII și în tapiurile (acte de posesiune) din secolul XIX.

3.1.17. Mahmudia

G. Dănescu descrie Mahmudia ca fiind o așezare foarte veche, din epoca romană, când se numea „Cetatea Crucii” (Grigore Dănescu, Dicționar geografic, statistic și istoric al județului Tulcea, București, 1896, p. 313).

Profesorul Ciocan Ion menționează în “Monografia localității Mahmudia “,faptul că cetatea Salsovia era amintită pe la anul 200 d.H. ca cetate romană. Salsovia era capătul unui important drum roman, care se îndrepta spre Aegyssus și trecea prin castrele de apărare a limitei nordice a imperiului, care se oprea la Dunăre.

3.1.18. Maliuc

Localitatea Maliuc a fost înființată în anii '50 ca o colonie pentru stuficultori, de către autoritățile comuniste, pornind astfel prima cruciadă împotriva naturii sălbatice din Deltă. Au fost scoase aluviuni din Dunăre și realizată o insulă la confluența Canalului Crânjala cu Canalul Sulina. Pe arealul insulei s-au construit numeroase imobile, au fost aduse utilaje pentru recoltarea stufului și zeci de ingineri au fost deportați de către autoritățile comuniste constituindu-se astfel prima statiune de cercetare stuficolă de pe teritoriul României.

3.1.19. Mihai Bravu

Prima atestare documentară a localității Mihai Bravu datează din sec. XVI. Izvoarele istorice susțin că în secolul XIX comuna era locuită de români și turci. După 1877 turcii au început să părăsească satul, în locul lor venind familii de români.

3.1.20. Mihail Kogălniceanu

Potrivit surselor istorice, atestări documentare datează încă din secolul I î. Hr., astfel în timpul ocupației romane, localitatea purta numele de Vicus Clementianensis, ulterior la jumătatea secolului XIII, în vremea ocupației otomane s-a numit Kara Murat iar în perioada anilor 1930 avea numele de Ferdinand I. Din 1948 dobândește actualul nume.

3.1.21. Murighiol

La Murighiol, a fost descoperită o necropolă ce ascundea urme de locuire getică (sec. IV î.Hr.), iar dacă ținem cont și de așezarea romană de la Colina (sec. II-III d.Hr.), putem vorbi de continuitatea locuirii în antichitate. Ruinele cetății Halmyris, din sec. I-IV d.Hr. sunt o altă mărturie în acest sens. De numele acestei cetăți se leagă și sfârșitul tragic al primilor martiri creștini cunoscuți în Dobrogea, preotul Epictet și tânărul său discipol Astion. În jurul anului 290 d.Hr., cei doi propovăduiau noua religie pe aceste meleaguri, căzând victime intoleranței împăratului Dioclețian.

3.1.22. Niculițel

Izvoarele istorice atestă faptul că pe actualul teritoriu al comunei Niculițel locuia la începutul secolului IX î. Hr. o populație getică. Astfel a apărut în jurul anului 341 î. Hr. sub conducerea basileului (împăratului) Mokson o formațiune destul de puternică.

Odinioară pe teritoriul actualei comune se făcea troc între negustorii nord-dunăreni și comercianții care veneau în special din Orient.

3.1.23. Nufăru

Satul Nufăru, are și el o origine antică, denumirea istorică a satului fiind Prislava.

Aceasta este menționată în lucrări istorice ca o localitate prin care a trecut cneazul Svitaslav Igorevici al Kievului (decedat în anul 973) în drumul său spre Bulgaria. Vasile Pârvan arată în lucrarea “Începuturile vieții romane la gurile Dunării” că la Prislava se aflau clădiri însemnate cu ziduri foarte puternice, de grosime neobișnuită pentru o întăritură trecătoare.

3.1.24. Pardina

În secolul XIX în Delta Dunării au imigrat cetățeni ucraineni care erau întâmpinați de turci cu scopul de a-i folosi contra rușilor cu care se învecinau și de a le lua tributul pentru Poarta Otomană.

La început refugiații ucraineni s-au stabilit răzleț însă în urma dispozițiunilor stăpânirii otomane aceste familii s-au concentrat pe areale restrânse formând sate. Astfel a luat naștere și actuala comună Pardina.

Locuitorii au o poveste aparte despre proveniența numelui localității. Odată un bei turc a venit împreună cu soția sa în plimbare pe meleagurile Deltei. Aceasta și-a uitat umbrela la o salcie la a cărei umbră au poposit. Observând lipsa umbrelei soția beiului a început să strige „partișa, partișa”, adică umbrela, umbrela în limba turcă.

Auzind această întâmplare, locuitorii vremii au dat denumirea locului unde poposiseră beiul și nevasta sa de „Pardin” (în ucraineană umbrelă), iar satului Pardina. Denumirea a fost dată în prima jumătate a secolului XIX.

3.1.25. Sarichioi

Denumirea localității este de origine turcă (sarî – galben; chioi – sat). Datorită materialelor de construcție de pe vremea ocupației turcești când casele erau construite din ceamur iar acoperișurile erau realizate din stuf, în sat culoarea predominantă era galben. Pe defterul din 1575 localitatea este menționată sub numele de Sarî Köy, dar a purtat și numele de Sriovca (nume slavon dat de ruși-lipoveni) până în 1850.

Unele izvoare istorice susțin că rușii-lipoveni au ajuns pe teritoriul actualei comune în secolele XVIII-XIX, alungați fiind din imperiul țarist din cauza persecuțiilor religioase la care erau supuși.

3.1.26. Sfântu Gheorghe

Localitatea este menționată sub numele San-Giorgio pe harta genovezului Visconti din anul 1318. În acea perioadă la gruile dunării genovezii făceau comerț cu peștele pescuit din Marea Neagră.

În a doua jumătate a secolului XVIII în urma războaielor ruso-turce care s-au desfășurat la Gurile Dunării, localitatea a fost ruinată economic iar populația decimată sau împrăștiată.