Rolul Cetatenilor In Procesul de Luarea Deciziilor

Structura lucrării

Cap. 1. Politici publice

Definirea conceptului

Procesul politicilor publice

Cap. 2. Procesul de luare a deciziei

2.1. Definirea conceptului

2.2. Criterii decizionale

2.3. Modele de luare a deciziei

Acest capitol va cuprinde o analiză a procesului de luare a deciziei, pornind de la definirea conceptului conform noțiunilor regăsite în literatura de specialitate și evidențierea criteriilor decizionale, precum și a unor modele de luare a deciziei.

Cap. 3. Rolul cetatenilor in procesul de luarea deciziilor

3.1. Participarea cetățenească

3.2. Metode de implicare a cetățenilor în luarea deciziei

3.3. Beneficiile participării cetățenilor la luarea deciziei

Din punctul meu de vedere procesul de luare a deciziilor în politicile publice trebuie să se facă pe baza principiului respectării consultării cetățenilor. De aceea doresc să evidențiez în acest capitol rolul cetățenilor în procesul de luare a deciziei, definind totodată conceptul de participare cetățenească, evidențind metodele de implicare și beneficiile participării cetățenilor în cadrul acestui proces.

Cap.4. Studiu de cercetare privind gradul de implicare a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor la nivelul Municipiului Cluj Napoca

4.1. Motivarea alegerii temei

4.2. Scopul și obiectivele cercetării

4.3. Aspecte metodologice

4.4. Analiza și interpretarea datelor

Cap. 5. Concluzii și recomandări

Cap. 2. Procesul de luare a deciziei

De regulă, activitatea managerilor din administrația publică constă ȋn elaborarea și luarea deciziilor. Luare deciziilor ȋn administrația publică constă ȋn alegerea ȋntre diferite alternative și mijloace de ȋndeplinire ale acestora, care se consideră a fi urmate de organizație.

Un element important pentru ca o politică publică să aibă succes ȋl reprezintă o definire corectă a problemei și identificarea cauzelor acesteia. Trebuie privit per ansamblu și avut o imagine clară asupra problemei evitȃndu-se astfel eșecul politicii publice. Pornind de la această idee vom ȋncerca, ca ȋn cadrul acestui capitol să facem cunoscut modul ȋn care se desfășoară ȋntregul proces de luare a deciziei.

2.1. Definirea conceptului

“A lua o decizie presupune un proces complex prin care se asumă angajarea față de un anumit curs de acțiune referitor la o problemă anume existentă într-o organizație”. Acest proces presupune existența unor alternative și posibilitatea de a opta pentru una dintre ele, de preferat pe cea mai satisfăcătoare.

Decizia reprezintă un element esențial al managementului (implicit al administrației publice), având în vedere că nivelul calitativ al conducerii unei instituții/organizații se evidențiază cel mai bine prin deciziile elaborate, adoptate și aplicate.

Datorită faptului că de cele mai multe ori cerințele de raționalitate nu se respectă ȋn totalitate ajung să afecteze calitatea deciziei. Reiese așadar că decizia managerială este acea opțiune aleasă pentru realizarea unui obiectiv/obiective și care are urmări nemijlocite asupra deciziilor, acțiunilor și comportamentelor a cel puțin unei alte persoane. În cazul politicilor publice vorbim de colectivități de persoane, grupuri, categorii și clase sociale, națiuni.

În cadrul managementul public, deciziile administrative sunt adoptate atât de către reprezentanți numiți și/sau aleși din instituțiile administrației de stat, cât și de către funcționari publici de conducere și/sau execuție din instituțiile publice.

În ceea ce privește sectorul public, decizia de a urma o anumită politică publică se caracterizează prin aceea că:

1) ea este o etapă într-un proces mai complex, acela de elaborare și de aplicare a unei

politici publice;

2) ea constă în alegerea dintre un număr de alternative, identificate anterior, în procesul de formare a politicilor, a uneia care e considerată potrivită ca răspuns la o anumită problemă publică;

3) alegerea implică mecanisme complexe: ea nu este numai o decizie tehnică, ci una

inerent politică.

Teoriile care au ca obiect modul în care se iau deciziile sunt importante pentru că ne ajută să înțelegem relațiile complexe în care se produc și se aplică politicile publice. Pe baza lor vom putea sa abordăm cazuri concrete și să examinăm comportamentul actorilor politici, precum și multiple probleme și situații în care este nevoie să se ia decizii.

2.2 Criterii decizionale

Zilnic suntem puși ȋn postura de a lua decizii. Fiecare ȋn patre ia decizia care ii privește activitățile zilnice, cariera, relațiile cu cei din jur. Modul ȋn care noi luăm decizii se reflectă preponderent în activitatea celor puși în funcții de conducere, a managerilor. Indiferent dacă managerii activează în domeniul public sau privat efectul deciziilor luate poate fi resimțit în prezent sau pe termen mai lung și uneori se răsfrânge chiar și asupra carierei celui care le adoptă.

Cu toate că modele cantitative manageriale de luare a deciziilor cu aplicații pentru domeniul privat au început să apară, din păcate pentru lucrări similare ce țin de domeniul public există mai puțin interes. Consecințele care apar ulterior în urma luării unor decizii în sectorul public au un impact deosebit asupra vieții cetățeanului.

Toți cei care participă în procesul de luare a deciziei pot fi influențati, fie ȋn mod direct sau indirect, de anumiți factori. Acești factori devin cruciali în vederea luării unei decizii și doar analiza și observația aprofundată permit identificarea acelor factori hotărâtori în luarea deciziei. Există anumite criterii care pot influența politica publică, iar acestea sunt enumerate mai jos. Acestea fiind: valorile, afilierea la un partid politic, interesele alegătorilor, opinia publică,

admirația și regulile decizionale.

a) Valorile- reprezentate de propriile preferințe sau standarde, deși sunt adesea ignorate acestea produc un impact major asupra deciziilor luate. Ele fac parte din categoria celor care sunt foarte greu de identificat sau imposibil de înlăturat. Vom trece în revistă 5 categorii de valori care conduc la comportamentul factorilor de decizie: instituționale, profesionale, personale, politice și ideologice.

Valori instituționale/organizaționale: influențează mai ales factorii de decizie birocratici. Orice persoană care lucrează pentru o perioadă îndelungată într-o agenție/ organizație devine invariabil convinsă de importanța agenției, scopurile și programele ei. Sistemul de recompense și sancțiuni îi determină pe membrii ei să promoveze și să acționeze în concordanță cu valorile predeterminate ale agenției/organizației. În consecință, deciziile luate de oficialități pot fi o reflecție a dorinței lor de supraviețuire a agenției, de creștere a bugetului acesteia, de extindere a programelor ei și de prezervare a puterii și prerogativelor.

Valori profesionale: reprezentate de valorile personalului din cadrul unei agenții. Profesiile au înclinația spre a forma anumite tendințe în modul de soluționare a problemelor care sunt ulterior „importate” în organizații.

Valori personale: ghidează și ele factorii de decizie, ca și aspirația la promovarea propriului interes material sau financiar, propria reputație sau poziție. Politicianul care acceptă să fie influențat pentru a decide în favoarea unui interes urmărește și un interes personal. Importanța valorilor personale nu poate fi negată, însă teoreticienii deciziei raționale exagerează atunci când sugerează faptul că atitudinea oficială este exclusiv determinată de interese personale.

Valori ideologice: sunt reprezentate printr-un set de credințe și valori coerente și relaționate logic care prezintă versiuni simplificate ale realității și oferă planuri de acțiune.

b) Afilierea la un partid politic – poate reprezenta un factor decizional extrem de important pentru majoritatea persoanelor cu putere legislativă, acest gen de influență fiind greu de separat de alți factori, cum ar fi constrângerea morală care vine din partea conducerii partidului, convingerile ideologice.

c) Interesele alegătorilor – alcătuite din propriile valori sau alte criterii, cum ar fi recomandările șefilor de partid. Oficialitățile publice numite pot și ei acționa în calitate de reprezentați.

d) Opinia publică – reprezintă punctele de vedere ale publicului privind aspecte de politică publică pe care oficialii le au în vedere în luarea deciziilor. Opinia publică poate fi formulată prin multe procedee – se includ între acestea scrisori deschise oficialităților sau presei, întâlniri și demonstrații publice, editoriale, rezultatele alegerilor, întâlniri cu alegătorii, referendumuri etc.

e) Interesul public – constituie una din misiunile guvernului. În lupta dintre grupurile private, există și alte interese publice care deși sunt implicate indirect fiind neorganizate, sunt luate în considerare în procesul decizional, influențând astfel rezultatul politicii publice.

Identificarea acelor interese permanente, larg împărtășite de membrii societății constituie o metodă alternativă în determinarea interesului public. Interesul oamenilor pentru pace, educație, inflație scăzută ori un sistem de control al traficului eficient sunt ilustrative în acest sens. În acest caz, interesul public poate fi asociat cu o nevoie publică pentru a cărei satisfacere sunt disponibile mai multe alternative.

Necesitatea de organizare a intereselor publice și procedurile de reprezentare și echilibrare a acestora, regulile de soluționare a situațiilor, de negociere a compromisurilor în formularea politicilor publice și de implementare a acestora, toate constituie procedee de determinare a interesului public. Pe scurt, se poate spune că există un interes public pentru o guvernare eficientă, coerentă și dreaptă, accentul fiind pus ȋn acest caz pe procesul de politică publică, și nu pe consținutul acestuia.

2.3 Modele de luarea deciziei

Pentru o ȋnțelegere mai clară a naturii problemei și localizarea surselor de presiune contribuie la generarea unor modele de luare a deciziei.

În literatura de specialitate ȋntȃlnim trei modele de bază ale analizei proceselor de luare a deciziei : modelul rațional (un model de luare a deciziilor în afaceri aplicat la domeniul public), modelul incremental (un model politic aplicat politicii administrative) și modelul juridic (domeniu dedicat cu preponderență literaturii românești).

În lucrarea de față vom prezenta cele mai importante două modele, și anume: modelul rațional și modelul incremental, aceasta pornind de la faptul că în cele mai multe evaluări comparative ale celor două modele se pune accentul în felul următor:

 modelul rațional are un caracter normativ; adică el vizează felul în care ar trebui luate

deciziile pentru ca acestea să fie acceptate ca și „raționale”;

 modelul incremental are un caracter descriptiv; el descrie mai clar decât cel rațional cum se fac realmente deciziile.

Modelul rațional

Modelul rațional prescrie proceduri care, ȋntr-un final vor duce la obținerea celei mai eficiente soluții. Acest model impune un altgoritm de rezolvare a problemelor pe care le ȋntȃmpină managerii sectorului public aceștia dezvoltȃndu-și o perspectivă asupra problemei cu care se confruntă.

Teoriile raționaliste își au originea în iluminism și în pozitivism, acestea fiind curente care promovau modalități de cunoaștere obiectivă, neutră, a societății umane. Ele au la bază ideea conform căreia problemele societății umane trebuie și se pot rezolva într-o manieră științifică bazată pe rațiune, prin colectarea tuturor informațiilor disponibile despre problema respectivă, urmată de prelucrarea lor, iar apoi aplicarea celei mai eficace soluții privind costurile. Aplicarea timpurie a teoriilor raționaliste la procesele de luare a deciziilor a stat la baza construirii științei administrative și a comportamentului organizațional.

Studiul lui Luther Gulick și Lyndal Urwick a dus la elaborarea modelului PODSCORB, prin care se înțelege ansamblul etapelor de Planificare, Organizare, Decizie, Selectare, Coordonare, Recrutare și Bugetare. Aici, etapa de „Decizie” se limita la cântărirea beneficiilor unui curs de acțiune în raport cu costurile sale.

Modelul ideal de proces rațional ȋn luarea deciziilor presupune următoarele etape:

 stabilirea unui obiectiv de soluționare a problemei;

 analiza și inventarierea tuturor posibilităților de atingere a obiectivului, cunoașterea exhaustivă a soluțiilor;

 anticiparea tuturor consecințelor importante ale fiecărei strategii și estimarea posibilității producerii lor; cu alte cuvinte, cunoașterea efectelor fiecărei soluții;

 alegerea strategiei celei mai potrivite pentru soluționarea problemei sau a celei care

presupune cele mai mici costuri, fără a se ignora ierarhia cunoscută a valorilor sociale.

Din punctul de vedere a lui Lindblom și a lui Braybrooke, pentru a fi în același timp rațională și comprehensivă, o decizie trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– un decident individual sau colectiv trebuie să identifice o politică asupra căreia trebuie să existe un consens între factorii relevanți implicați;

– un decident individual sau colectiv trebuie să definească și să ordoneze consistent toate obiectivele și scopurile a căror atingere va reprezenta o rezolvare a problemei;

– un decident individual sau colectiv trebuie să identifice toate alternativele ( politicile)

care pot contribui la atingerea fiecărui obiectiv sau scop;

– un decident individual sau colectiv trebuie să prevadă toate consecințele care ar rezulta din alegerea fiecărei alternative (politici);

– un decident individual sau colectiv trebuie să compare între ele toate alternativele în

funcție de consecințele lor în privința felului în care ele duc la atingerea fiecărui scop sau obiectiv;

– un decident individual sau colectiv trebuie sa aleagă acea alternativă care maximizează

atingerea obiectivului.

Unul dintre cei mai cunoscuți analiști ai modelului rațional este autorul american Herbert Simon, specialist în știința comportamentală, singurul cercetător al administrației publice care a câștigat vreodată premiul Nobel. Modelul rațional propus de H. Simon (1945), presupune parcurgerea unei succesiuni de etape:

1. Definirea problemei- presupune motivația pentru a face toate demersurile necesare adoptării deciziei precum și efortul de a strânge date. Aici pot interveni anumite probleme în definirea problemei care pot afecta întregul proces decizional, fiind generate fie de ratarea oportunităților, fie de situații în care condițiile responsabile de generarea problemei sunt ele însele probleme.

Există o serie de riscuri care pot fi asociate unei formulări greșite a problemei și pot fi diminuate numai ȋn cazul ȋn care managerii politicilor publice și factorii de decizie nu permit ca prin focalizarea asupra unei probleme să ȋngrădească efortul de căutare a unor oportunități acceptabile.

2. Investigarea situației prezente- este realizeată prin culegerea de date referitoare la situația actuală în ceea ce privește problemele politice. Acțiunea trebuie focalizată conform acelor date ce pot fi transformate în informații, care mai apoi se transformă în probe.

3. Construcția de alternative- se manifestă prin elaborarea unei game de soluții potențiale și este recomandată demararea eforturilor de căutare a alternativelor de pe o poziție cât mai largă pentru ca, în final, lista alternativelor să fie redusă și cât mai simplificată.

4. Evaluarea consecințelor pentru fiecare dintre alternativele considerate- presupune selectarea unor criterii în raport cu care vor fi evaluate soluțiile potențiale și trebuie aplicate asupra rezultatelor.

5. Alegerea soluției optime- presupune alegerea acelei soluții care rezolvă problema în

modul cel mai eficient sau corespunde cel mai bine consecințelor stabilite la alegerea acesteia.

6. Punerea în practică a soluției- constă în aplicabilitatea deciziei luate propriu- zise.

7. Verificarea modului de implementare

8. Evaluarea rezultatelor obținute- se realizează prin îndeplinirea următoarelor premise:

– toate informațiile necesare sunt disponibile;

– procesul de luare a deciziei este centralizat și nu sunt implicați mai mulți actori relevanți;

– imaginea asupra tuturor posibilităților este complet clară.

Parcurgând aceste etape putem afirma că factorii de decizie întâmpină greutăți în atingerea unui nivel de raționalitate comprehensivă „pură” (de cunoaștere a tuturor variantelor posibile și a costurilor propuse de acestea) în deciziile pe care le iau. Ei sunt limitați în activitatea lor de circumstanțele.

Este foarte probabil ca factorii de decizie să aleagă dintre acele opțiuni selectate pe temeiuri de natură politică sau ideologică (bazate pe valorile agreate de decidenți), dacă nu la întâmplare, fără a lua în considerare gradul de eficiență al acestora. În al doilea rând, modelul presupune că este posibil ca factorii de decizie să cunoască consecințele fiecărei decizii dinainte, ceea ce în realitate nu se prea întâmplă. În al treilea rând, fiecare opțiune politică presupune o avalanșă de efecte pozitive și negative care îngreunează compararea tuturor opțiunilor. Deoarece aceeași decizie poate fi sau nu eficientă, în funcție de situație, factorii de decizie nu pot ajunge la concluzii clare cu privire la soluția cea mai bună.

Literatura de specialitate precizează că acest model prezintă anumite dezavantaje conform cărora acest model nu este întotdeauna posibil a fi respectat în practică. Modelul rațional comprehensiv presupune îndeplinirea unor condiții rareori întâlnite în domeniul public, cum ar fi identificarea tuturor opțiunilor posibile de rezolvare a problemei, informație nelimitată pentru evaluarea opțiunilor, timp nelimitat.

Din evaluarea lui H. Simon asupra modelului rațional s-a ajuns la concluzia că deciziile publice nu maximizează beneficiile în detrimentul costurilor implementării alternativei alese, ci doar încearcă să respecte criteriile stabilite de factorii de decizie în situația respectivă. Acest criteriu, după cum a afirmat el, este unul realist, având în vedere limitele rațiunii umane.

În cele din urmă , putem spune că modelul rațional se bazează ȋntr-o foarte mare măsură pe teorie și expertiză abstractă iar aceasta poate duce la decizii ce nu pot fi aplicate ȋn practică,

sau care o dată aplicate duc la niște aberații.

Modelul incremental

Literatura de specialitate propune acordarea unei mai mari atenții asupra acestui model în detrimentul modelului rațional din cauza dificultăților pe care modelul rațional le prezintă. Îndoielile cu privire la caracterul practic sau util al modelului rațional au generat eforturi de elaborare a unei teorii asupra luării deciziilor care să anticipeze mai bine comportamentul efectiv al factorilor de decizie în situații practice. Astfel a apărut modelul incremental, care stabilește faptul că procesul luării deciziilor în politica publică presupune existența unor negocieri și compromisuri între cei implicați în procesul decizional, în funcție de propriile lor interese.

Deciziile adoptate în final sugerează ce e posibil din punct de vedere politic, deși nu neapărat și dezirabil. Se consideră că modelul incremental se potrivește mai mult realității și că este un model care de fapt se poate aplica în practică.

Modelul incremental de luare a deciziei a fost rezumat de către Charles Limdblom ca fiind „un set de strategii care se susțin reciproc și care urmăresc simplificarea și concentrarea problemelor” și care poate fi organizat după etapele următoare:

a) Limitarea analizei la câteva alternative oarecum similare și care diferă doar marginal de

status- quo;

b) O reunire a analizei obiectivelor urmărite și a altor aspecte empirice ale problemei (adică nu există cerința stabilirii în prealabil a valorilor urmând gasirea mijloacelor necesare pentru promovarea lor);

c) O preocupare analitică orientată spre remedierea problemelor existente decât pentru căutarea îndeplinirii obiectivelor pozitive;

d) O secvență de încercări, erori și încercări revizuite;

e) O analiză care explorează doar unele, nu toate, dintre consecințele importante și posibile ale unei alternative luată în considerare;

f) Fragmentarea muncii de analiză între mulți participanți (fiecare cu interese partizane) în

procesul de elaborare a politicilor publice (fiecare ocupându- se de partea care- i revine din cadrul ansamblului).

Acest model încearcă să ofere o idee despre modalitățile de luare a deciziilor și se concretizează printr-o serie de considerente:

 Informațiile conform carora se ia decizia nu sunt complete;

 Obiectivele și mijloacele nu sunt separate (existența mijloacelor determină realizarea obiectivelor). Se vor selecta doar câteva obiective – mijloace;

 Există mai multe organizații (sau actori) implicate, acestea având fie aceleași interese fie interese diferite.

 Soluția aleasă trebuie să întrunească consensul fără a fi, în mod obligatoriu, și cea mai bună;

 Procesul de luare a deciziei este neomogen; se fac pași mici în vederea rezolvării

problemei;

 Impactul asupra deciziilor luate pas cu pas este considerabil pe termen lung.

Modelul incremental descrie procesul de elaborare a deciziilor ca pe un exercițiu practic mai preocupat de soluționarea cea mai comodă a problemelor decât de atingerea unor obiective nobile. În acest model, mijloacele alese pentru soluționarea problemelor sunt descoperite prin metoda de selecție empirică, și nu prin evaluarea comprehensivă a tuturor mijloacelor posibile. Factorii de decizie au în vedere doar câteva soluții considerate potrivite și se opresc atunci când cred că au găsit soluția potrivită. În timp ce modelul incremental poate reprezenta o descriere clară – lucru discutabil – a modului în care sunt luate deseori deciziile în politica publică,

analiștii au evidențiat câteva lacune ale acestui model:

 în primul rând, acesta este criticat sever pentru lipsa oricărui obiectiv;

 în al doilea rând, modelul este criticat pentru caracterul său conservator, întrucât respinge schimbarea și inovația;

 în al treilea rând, este criticat pentru caracterul său nedemocratic, în sensul că limitează procesul luării deciziilor la negocierile din cadrul unui grup de persoane importante, responsabile cu elaborarea politicii publice;

 în al patrulea rând, prin respingerea analizelor sistematice și prin subminarea nevoii de noi alternative promițătoare, modelul poate genera decizii defectuoase, cu consecințe negative

pentru societate pe termen lung;

 în al cincilea rând, incrementalismul poate funcționa doar atunci când există o doză mare de continuitate în natura problemelor publice analizate, ca și în mijloacele întrebuințate pentru soluționarea lor, continuitate care în fapt nu există întotdeauna. Incrementalismul poate fi aplicat în situațiile stabile, și nu în cele neobișnuite, precum situațiile de criză.

Din analiza modelului incremental reiese că, deși reprezintă anumite atuuri în favoarea modelului rațional, și acest model presupune câteva neajunsuri. Este considerat a fi un model conservator prin definiție, obiectivul său major fiind minimizarea pierderii suportului politic. Alte dezavantaje sunt constituite din faptul că aplicarea sa poate duce la obținerea de rezultate neprevăzute la început și chiar total indezirabile, cauza principală fiind definirea vagă a problemei și pașii lenți cu care se desfășoară.

În cele din urmă, putem spune că modelul incremental nu se poate aplica pentru deciziile de schimbare majoră pe plan social și că ar fi de preferat, în această situație, să se opteze pentru aplicarea modelului rațional comprehensiv de luare a deciziei.