Rolul Camerelor de Comert In Afacerile Economice Internationale. Studiu de Caz Camera de Comert Romano Turca

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………….. 4-6

CAPITOLUL I INFLUENȚA GLOBALIZĂRII ASUPRA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL ……………………………………………………………………………………… 7-16

Definirea conceptului de globalizare ……………………………………………………… 7-9

Scurt istoric al procesului de globalizare …………………………………………………. 9-11

Trăsăturile globalizării ……………………………………………………………………………11-16

CAPITOLUL II TEORII PRIVIND COMERȚUL INTERNAȚIONAL ……. 17-27

Teoria mercantilistă ………………………………………………………………………………..17-18

Teorii clasice și neoclasice ……………………………………………………………………….18

Teoria avantajului absolut ……………………………………………………………………… 19-20

Teoria avantajului comparativ ………………………………………………………………… 20-21

Teoria valorii internaționale ……………………………………………………………………. 21

Teorii moderne ………………………………………………………………………………………. 21

Teoria disponibilității produselor ……………………………………………………………. 21-24

Teoria similarității între țări …………………………………………………………………….. 24

Teoria lui Michael Porter ……………………………………………………………………….. 24-27

CAPITOLUL III ROLUL INVESTIȚIILOR STRĂINE ÎN ECONOMIE ….. 28-42

Competiție în atragerea investițiilor străine ……………………………………………… 28-30

Rolul politicilor de investiții străine în țările Europei Centrale și de Est ………. 31-34

Instrumente asociate politicilor pasive de promovare a investițiilor străine directe ……………………………………………………………………………………………………………..34-42

CAPITOLUL IV ROLUL CAMERELOR DE COMERȚ ………………………….. 43-61

Rolul Camerelor de Comerț și industrie la nivelul economiei mondiale …………… 43-50

Cooparrea între Camerele de Comerț și Industrie din țările cu economie de piață și Camerele de Comerț și Industrie din Europa Centrală și de Est ………………………. 50-52

4.3.Camera de Comerț Româno-Turcă

4.3.1. Scurt istoric al relațiilor bilaterale româno-turce …………………………………………52-53

4.3.2. Relațiile bilaterale economice ………………………………………………………………… 53-61

CONCLUZII …………………………………………………………………………………………………. 62-63

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………… 64-65

ABREVIERI

alin. – alineat

art. – articolul

C.E. – Comunitățile europene

C.E.E – Comunitatea economică europeană

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

UE – Uniunea Europeană

urm. – următoarele

INTRODUCERE

Începutul secolului XXI este caracterizat, în plan economic, de o adâncire accelerată a procesului de globalizare, fluxurile mondiale de investiții străine directe fiind una dintre principalele forme de manifestare a acestui proces.

Practic globalizarea a devenit o parte componentă a vieții de fiecare zi a fiecăruia dintre noi.

Fluxurile mondiale de investiții străine directe au atins la începutul mileniului III circa 1,2 trilioane dolari SUA.

Aceste fluxuri au cunoscut o dublare atât în perioada 1992 – 1997, cât și în cei cinci ani precedenți.

În același timp, vânzările globale ale filialelor societăților transnaționale sunt de peste două ori mai mari decât exporturile mondiale, făcând ca investițiile străine directe să fie mai importante decât comerțul din punctul de vedere al furnizării de bunuri și servicii către piețele străine.

Deși în perioada 2001 – 2004 au avut loc reduceri ale volumului fluxurilor mondiale de investiții străine directe, totuși, pe termen mediu și lung acestea prezintă un potențial de creștere semnificativ. Importanța acestui fenomen economic mondial a atras, în mod justificat, atenția tuturor statelor și a determinat o acerbă competiție pentru atragerea capitalurilor mobile. O miză economică atât de mare nu putea fi lăsată doar la latitudinea forțelor pieței sau a nivelului de decizie microeconomic, specific fiecărui investitor în parte.

La nivelul economiei mondiale investițiile străine directe se concentrează în proporție de peste 70 % în cadrul grupului țărilor dezvoltate dar interesul pentru acest tip de investiții este deosebit și în cazul țărilor în dezvoltare care au nevoie nu doar de intrări de capital străin, ci și de experiență managerială modernă, de know-how și acces la piețe de desfacere.

Pe de altă parte, între globalizare și investițiile străine directe se manifestă tot mai mult o relație biunivocă, investițiile străine directe fiind în același timp una dintre cauzele/factorii ce stimulează adâncirea globalizării, dar și un efect/formă de manifestare în plan economic a globalizării.

Din punct de vedere sistemic, economia mondială poate fi privită ca rezultantă a interacțiunilor determinate de activitățile economice desfășurate la scară globală.

La ora actuală, modul în care oamenii dintr-o țară de pe glob își obțin și își cheltuiesc veniturile, modul în care realizează economii și le transformă în avuție sunt legate de veniturile, cheltuielile și economiile oamenilor din alte țări. În mod sporadic astfel de legături internaționale au existat și în secolele precedente dar, în economia mondială contemporană aceste legături și-au extins sfera de cuprindere, s-au intensificat și și-au schimbat natura la o scară fără precedent.

Pe de altă parte, condițiile economice din fiecare țară sunt puternic influențate de dezvoltarea economiei mondiale. Această corelație se face simțită prin intermediul comerțului internațional, prin producția mondială și prin relațiile financiare internaționale.

Alte legături importante care conectează economiile diferitelor țări într-o entitate globală – economia mondială – sunt reprezentate de mobilitatea forței de muncă și de difuzarea și transferul internațional de tehnologie. Chiar dacă aceste legături conectează fiecare țară la economia mondială, trebuie subliniat că ele nu produc rezultate uniforme, în consecință și creșterea economică nu este uniformă, în fiecare perioadă unele țări dezvoltându-se mai rapid decât altele. Un factor care acționează cu putere în sensul convergenței economice (și nu numai) la nivel mondial este reprezentat de globalizarea circulației informațiilor sub forma accesului la Internet, a accesului la televiziunea prin cablu sau satelit și la celelalte forme de informare în masă.

Extinderea activităților economice de la scara locală la cea regională, națională, continentală și apoi globală a condus la formarea economiei mondiale, mai întâi prin intermediul comerțului și, mai apoi, prin intermediul investițiilor străine directe.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: științe economice, juridice, politologice

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, prin aceasta urmărind a analiza cât mai exact a rolul Camerelor de Comerți și Industrie în cadrul unei economii de piață.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței cadrului general al rolului Camerelor de Comerț și Industrie la nivelul economiilor mondiale.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară în scopul creionării tabloului general al principalelor caracteristici ale Camerelor de Comerț și Industrie

cercetarea indirectă prin consultarea numeroaselor articole ale revistelor de specialitate care, încearcă a evidenția necesitatea rolului unei Camere de Comerț și Industrie la nivel național.

CAPITOLUL I
INFLUENȚA GLOBALIZĂRII ASUPRA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Definirea conceptului de globalizare

Este binecunoscut faptul că globalizarea este o realitate a lumii contemporane cu manifestări și repercusiuni interconectate la toate nivelurile activității umane, economice, politice, sociale, culturale, științifice, tehnologice, ecologice.

La ora actuală conceptul este unul extrem de utilizat, devenind deja un clișeu,

Raportat la ceea ce îl definește, termenul are accepțiuni diferite.

Sintagma de “securitate economică” nu are o semnificație unitară pentru toti utilizatorii, acesta fiind motivul pentru care se impune, înainte de toate, clarificarea acestor termini.

Definită în diferite moduri, în funcție de scopul utilizării definiției, globalizarea există în diverse nuanțe.

Astfel, în cuprinsul unui dicționar de științe politice vor fi evidențiate trăsăturile politice ale fenomenului, unul economic pe cele economice.

Însă realotatea este că nu există o definiție atotcuprinzătoare și incontestabilă a conceptului.

În Dicționarul Cambridge globalizarea are, în primul rand, un sens economic prin acest concept înțelegându-se “creșterea schimburilor peste tot în lume, în special prin activitatea marilor companii care produc și schimbă bunuri în diverse țări” și apoi unul lărgit procesul prin care “bunurile și serviciile disponibile sau influențele sociale și culturale devin treptat similare în toate părțile lumii”.

Potrivit Dicționarului de sociologie Blackivell, “globalizarea este un proces în care viața socială în interiorul societăților este din ce în ce mai mult afectată de influențele internaționale bazate pe orice-de la legături politice și comerciale, la muzică, stil vestimentar și mass-media comune. Poate cea mai puternică formă a globalizării este cea economică, în care planificarea și controlul se extind de la o concentrare relativ restrânsă-cum ar fi o firmă care face afaceri la nivel regional sau național-la o concentrare globală, în care întreaga lume servește ca sursă de forță de muncă, materii prime și piețe”.

La nivel de de principiu, autorii francofoni oferă conceptului de globalizare o conotație negativă și îl circumscriu aproape în întregime sferei economiei.

Potrivit acestora, globalizarea este „o practică de expansiune și de gestiune economică și financiară realizată de marile întreprinderi și de companiile multinaționale, în beneficiul lor exclusive”. Pe de altă parte, mondializarea privilegiază dimensiunile umane și etice ale globalizării.

George Soros definește globalizarea tot din perspectivă economică precizând că prin acest fenomen se înțelege “dezvoltarea piețelor financiare globale, creșterea corporațiilor transnaționale și dominația lor crescândă asupra economiilor naționale”.

Conchizând, putem afirma că termenul de globalizare este mai puțin cuprinzător decât mondializarea, globalizarea ar fi mondializarea indusă de activitatea corporațiilor și de liberalizarea comerțului mondial și nu ar desemna aspectele culturale, politice, ecologice etc. ale procesului.

Totodată, mondializarea ar avea mai mulți actori: indivizii, întreprinderile, statele și mișcărERȚULUI INTERNAȚIONAL

Definirea conceptului de globalizare

Este binecunoscut faptul că globalizarea este o realitate a lumii contemporane cu manifestări și repercusiuni interconectate la toate nivelurile activității umane, economice, politice, sociale, culturale, științifice, tehnologice, ecologice.

La ora actuală conceptul este unul extrem de utilizat, devenind deja un clișeu,

Raportat la ceea ce îl definește, termenul are accepțiuni diferite.

Sintagma de “securitate economică” nu are o semnificație unitară pentru toti utilizatorii, acesta fiind motivul pentru care se impune, înainte de toate, clarificarea acestor termini.

Definită în diferite moduri, în funcție de scopul utilizării definiției, globalizarea există în diverse nuanțe.

Astfel, în cuprinsul unui dicționar de științe politice vor fi evidențiate trăsăturile politice ale fenomenului, unul economic pe cele economice.

Însă realotatea este că nu există o definiție atotcuprinzătoare și incontestabilă a conceptului.

În Dicționarul Cambridge globalizarea are, în primul rand, un sens economic prin acest concept înțelegându-se “creșterea schimburilor peste tot în lume, în special prin activitatea marilor companii care produc și schimbă bunuri în diverse țări” și apoi unul lărgit procesul prin care “bunurile și serviciile disponibile sau influențele sociale și culturale devin treptat similare în toate părțile lumii”.

Potrivit Dicționarului de sociologie Blackivell, “globalizarea este un proces în care viața socială în interiorul societăților este din ce în ce mai mult afectată de influențele internaționale bazate pe orice-de la legături politice și comerciale, la muzică, stil vestimentar și mass-media comune. Poate cea mai puternică formă a globalizării este cea economică, în care planificarea și controlul se extind de la o concentrare relativ restrânsă-cum ar fi o firmă care face afaceri la nivel regional sau național-la o concentrare globală, în care întreaga lume servește ca sursă de forță de muncă, materii prime și piețe”.

La nivel de de principiu, autorii francofoni oferă conceptului de globalizare o conotație negativă și îl circumscriu aproape în întregime sferei economiei.

Potrivit acestora, globalizarea este „o practică de expansiune și de gestiune economică și financiară realizată de marile întreprinderi și de companiile multinaționale, în beneficiul lor exclusive”. Pe de altă parte, mondializarea privilegiază dimensiunile umane și etice ale globalizării.

George Soros definește globalizarea tot din perspectivă economică precizând că prin acest fenomen se înțelege “dezvoltarea piețelor financiare globale, creșterea corporațiilor transnaționale și dominația lor crescândă asupra economiilor naționale”.

Conchizând, putem afirma că termenul de globalizare este mai puțin cuprinzător decât mondializarea, globalizarea ar fi mondializarea indusă de activitatea corporațiilor și de liberalizarea comerțului mondial și nu ar desemna aspectele culturale, politice, ecologice etc. ale procesului.

Totodată, mondializarea ar avea mai mulți actori: indivizii, întreprinderile, statele și mișcările transnaționale.

În accepțiunea unor autori ai literaturii de specialitate, cele două concepte sunt echivalente. O altă distincție se se impune a fi evidențiată este aceea între globalizare/mondializare și internaționalizarea economiei, aceasta din urmă presupunând următoarele caracteristici:

În primul rand, desemnează schimbări de natură statistică, cum ar fi creșterea ponderii comerțului exterior în PlB-ul diverselor economii naționale și delocalizările oportuniste sau conjuncturale, ca de exemplu, cele din anii '70.

Economiile naționale rămân entitățile cele mai semnificative pentru a înțelege fluxurile economice la scară planetară.

Pentru întreprinderi, internaționalizarea-importul, exportul, delocalizările-rămâne o alegere facultativă sau secundară și nu o exigență indisolubil legată de mediul de afaceri.

Internaționalizarea mai permite existența preferinței naționale ca motivație pentru investitori.

În opinia lui Gerard Kebabdjan, „mondializarea este o tendință opusă internaționalizării. Internaționalizarea exprimă, de fapt, dezvoltarea relațiilor între economiile naționale și-și găsește, deci, sensul în relație cu un principiu național de structurare a economiei lumii. Soclul pe care s-a constituit economia națională și deci economia inter-natională este diviziunea economiei mondiale în state și organizarea societăților sub forma statelor-națiuni. Procesul din inima mondializării nu e deschiderea economiilor naționale, ci descompunerea (decompoziția) parțială a spațiului de reglare național”

Scurt istoric al procesului de globalizare

În studiile de specialitate există mai multe păreri în legătură cu plasarea exactă în istorie a începuturilor globalizării.

Dacă unii autori consideră că globalizarea a început încă din perioada primelor imperii, iar alții consideră epoca Renașterii și a Marilor descoperiri geografice ca fiind „copilăria” acesteia, cei mai mulți autori convin să spună că începuturile globalizării sunt strâns legate de Revoluția industrială și de afirmarea capitalismului.

Însă în cadrul procesului de delimitare istorică a procesului de mondializare, se pot identifica trei valuri ale acestuia:

valul I între 1870 și 1914;

valul II între 1945 și 1980;

iar al treilea, după 1980 și până în prezent

În cele ce urmează voi încerca o scurtă caracterizare a fiecărei perioade:

Valul I a fost declanșat de scăderea costurilor de transport, ca urmare a introducerii vapoarelor și motoarelor cu aburi și a reducerii barierelor tarifare, prin diverse acorduri între țări.

Aceste condiții au permis intensificarea schimburilor de bunuri primare, obținute pe baza factorilor pământ și muncă-cei în care țările neindustrializate dețin avantajul comparativ-, cu produsele manufacturate.

În perioada 1870-1914, 60 de milioane de europeni au emigrat către America și Australia, pentru a lucra pământul.

Această migrație, reprezentând 10% din populația de atunci a globului, a determinat creșterea salariilor în Europa și scăderea lor în țările de destinație.

Regimul proprietății a avut o mare importanță. În timp ce în America Latină pământurile aparțineau, în mare măsură, marilor proprietari de latifundii, ceea ce a crescut inechitățile în cadrul acestor țări, în Europa, proprietarii au fost ruinați de concurența sud-americană, care producea mai ieftin bunurile intensive în pământ.

Astfel, Argentina, Australia, Noua Zeelandă și SUA au devenit primii câștigători ai globalizării, exportând bunuri primare și importând forță de muncă, instituții și capital. Este, de asemenea, perioada în care se pun stâlpii protecției sociale, iar sărăcia în lume a scăzut cu 0,8% pe an.

Globalizarea este strâns legată de europenizarea lumii. Începând cu Marile descoperiri geografice, valorile europene au ordonat o mare parte a lumii moderne. După cum observa Philippe Defarges, sfârșitul primului război mondial marchează sfârșitul primei globalizări, cea indisolubil legată de europenizare.

Dacă în acel moment capitalul european era peste tot în lume, după război, Europa s-a îndatorat, în special față de SUA, care devine treptat actorul principal al politicii și economiei mondiale.

Perioada 1914-1945 a însemnat o „retragere în naționalism”, ca urmare a războaielor și crizelor economice. S-au aplicat măsuri protecționiste, iar migrația a. fost drastic redusă. Rezultatul: rata mondială de creștere a scăzut cu o treime față de 1914, iar numărul absolut de săraci a crescut cu 25%.

Valul II (1945-1980) a adus liberalizarea schimburilor, dar în folosul țărilor bogate. Costurile de transport au scăzut din nou, comerțul raportat la venitul globului s-a dublat, s-a reluat pattern-ul schimburilor Nord-Sud, în cadrul cărora țările intensive în muncă schimbau bunurile primare pe produse manufacturate, dar, de această dată, nu s-au reluat și mișcările internaționale de capital și muncă specifice primului val.

În 1980, numai 25% din mărfurile exportate de țările în curs de dezvoltare erau produse manufacturate. Un efect evident a fost crearea a două direcții ale schimburilor mondiale – N-N și N-S.

Noul val al globalizării, început din 1980, se caracterizează prin următoarele:

un mare grup de țări în curs de dezvoltare au pătruns pe piețele globale;

alte țări în curs de dezvoltare au devenit din ce în ce mai marginalizate în economia mondială și suferă scăderi în venituri și creșteri ale sărăciei;

migrația internațională și mișcările de capital (aproape neglijabile în timpul valului II) au devenit din nou substanțiale.

În istoria globalizării, perioada 1914-1989 a fost „o paranteză”, un timp al proiectelor utopice izolaționiste și/ discriminatorii în diverse părți ale lumii. Aici am în vedere dezvoltarea izolată a Rusiei după 1917, la Germania nazistă, la China în epoca Mao (1949-1976), la construcția lagărului comunist în timpul Războiului rece, toate experimente care au eșuat mai devreme sau mai târziu. încetul cu încetul, aceste tări reintegrându-se în circuitul mondial, fapt ce arată că globalizarea este un proces care nu poate fi oprit, ci cel mult încetinit.

Trăsăturile globalizării

Globalizarea este un proces complex, care își pune amprenta asupra tuturor sectoarelor de activitate umană.

În cele ce urmează voi încerca a enumera modurile specifice de manifestare a globalizării în cele mai importante domenii, precum economic și politic..

Sub aspect economic, globalizarea presupune, în primul rând mondializarea cererii și a ofertei, apariția și intensificarea concurenței globale, extinderea capitalismului și a economiei de piață la scară globală.

Cu unele mici excepții, capitalismul a devenit singura formă de organizare economică, procesul de extindere geografică a capitalismului fiind marcat de momentul prăbușirii blocului comunist. La ora actuală, procesul de trecere la capitalism se adâncește în țările foste comuniste, un exemplu extrem de interesant fiind cel al Chinei.

O altă caracteristică a globalizării din perspectivă economică o reprezintă dominația sistemului financiar global, a piețelor de capital, în fața producției și comerțului (volumul tranzacțiilor financiare depășește volumul tranzacțiilor cu bunuri și servicii), precum și mobilitatea capitalului și extinderea fluxurilor internaționale de capital în afara triadei SUA-Uniunea Europeană-Japonia, începând cu anii '90;

Nu mai puțin adevărat este faptul că dereglementarea-fiscală, economică etc.-prin care s-a facilitat libera circulație a factorilor de producție stă la baza complexului proces de globalizare. Mergând mai departe glogalizarea se presupune specializarea producției de bunuri și servicii la scară globală, după criteriul avantajului comparativ, mai ales în ceea ce privește forța de muncă și resursele, incidența crescută a delocalizărilor și externalizărilor; competiția globală pentru investiții străine, integrarea economică regională a țărilor, în diverse structuri (Uniunea Europeană, NAFTA, ASEAN etc.), dominația economică a Nordului asupra Sudului și concentrarea schimburilor economice pe direcțiile Nord-Nord, Nord-Sud, ponderea schimburilor Sud-Sud fiind foarte scăzută, tendința concentrărilor de capital, sub forma corporațiilor, a achizițiilor și a fuziunilor, ascensiunea comerțului
intra-corporație, în fața celui inter-firme.

În mod sintetic, se poate spune că sistemul economic global se caracterizează prin concentrarea puterii și a schimburilor economice, prin inegalitate în accesul ia resurse și în distribuția veniturilor și a consumului, dar și prin interdependență și, de aici, prin vulnerabilitate în fața propagării crizelor.

În particular, sub aspect monetar și financiar, globalizarea are 4 moduri de manifestare:

Creșterea ponderii operatorilor privați, care joacă în permanență între piețe, ceea ce face ca marile piețe să scape de sub controlul statelor și al marilor bănci.

Supunerea autorităților publice la piețe, astfel că băncile centrale nu controlează fluxurile.

Sistematizarea concertării.

De exemplu, în 1975 se creează G7 (SUA, Japonia, Germania, Franța, Anglia, Italia, Canada), devenit G8 prin includerea Rusiei. Acest grup informal este însă un club al bogaților occidentali, care îi exclude pe noii creatori de bogăție, cum ar fi China.

Solidaritatea mondială este haotică. De exemplu, Mexicul și Argentina au primit ajutoare masive din partea Fondului Monetar Internațional după crizele financiare din anii '90, iar Irakul va beneficia de o ștergere a datoriilor în proporție de 80%.

FMI, ca de altfel și alte instituții financiare, face compromisuri, e tolerant uneori și negociază diferit acordurile cu diverse țări. Acest lucru este, pe de o parte, o condiție necesară pentru o guvernare globală, în care soluțiile universale nu se pot aplica întotdeauna în toate situațiile particulare, dar care, pe de altă parte, poate genera frustrări și acuzații de tratament inegal.

La nivel politic globalizarea accentuează declinul rolului statului în accepția sa westfaliană.

În studiul său Westphalia II: The Real Millennium Challenge, Kimon Valaskakis, fost ambasador al Canadei la OECD, arată în ce mod globalizarea schimbă ordinea mondială stabilită prin Pacea de la Westfalia, în fiecare din cele cinci puncte enumerate anterior. Astfel, suveranitatea legală nu mai este monopolul statului national.

Autorul menționează că „guvernele centrale contemporane au răspuns la globalizare printr-un transfer voluntar al puterii în sus, spre instituțiile supranaționale, în jos, spre guvernele subnaționale și lateral, către forțele de piață”.

Cazul Uniunii Europene este citat de autor pentru a ilustra „o Westfalie inversată”, în care puterea se transferă la nivel suprastatal.

Descentralizarea statelor (sub diverse forme de organizare) este un exemplu de transfer al autorității la nivel subnațional, substatal.

În ceea ce privește sursa și domeniul puterii, la ora actuală, se observă o scădere a importanței teritorialității statale. Astfel, datorită progresului transportului și telecomunicațiilor, distanțele aproape își pierd relevanța, iar controlul asupra diverselor domenii-fonduri de investiții, baze de date, conturi bancare-se poate exercita de la distanță.

Mai mult, unele realități ale lumii contemporane-criminalitate organizată, epidemii, viruși electronici-trec cu ușurință granițele convenționale.

În lucrarea sa Valakakis identifică o nouă sursă de putere în zilele noastre, și anume „controlul și managementul informației”, sursă valabilă atât pentru Bill Gates, cât și pentru Jihadul Islamic.

Astăzi, sistemul mondial este marcat de apariția unor noi jucători, în afara statului.

Astfel, cele mai importante categorii sunt corporațiile internaționale, inclusiv magnații care le conduc, grupurile de interese-organizațiile religioase, organizațiile secrete, alte grupuri de presiune, cum ar fi diversele mafii-ONG-urile, care reprezintă societatea civilă și se legitimează de la opinia publică și, în sfârșit, organizațiile interguvernamentale.

În privința legilor internaționale, asistăm la deplasarea sursei legitimității dinspre acordurile între statele suverane spre concepte și valori etice universale, precum drepturile omului, protecția mediului sau dezvoltarea durabilă.

Astfel, suveranitatea statală, intră în subsidiar în raport cu aceste concepte, iar legea internațională primează în fața suveranității, ori de câte ori aceste valori sunt încălcate.

În aceeași ordine de idei, la ora actuală, intervenția unui terț în treburile interne ale unui stat este mai acceptabilă decât în trecut.

În ultimul rând, Valakakis observă o schimbare a protagoniștilor celor mai multe războaie actuale, o deplasare dinspre actorii statali, către cei non-statali-corporații, carteluri de droguri, mafii etnice etc.

Autorul nu uită de existența războaielor clasice, interstatale, dar afirmă că războaiele actuale „s-au privatizat”, în sensul scăderii puterii guvernelor naționale.

Având la bază acastă scurtă analiză pot fi desprinse și alte trăsături ale globalizării politice pecum:

Extinderea procesului de democratizare în diverse zone ale lumii, fenomen însoțit însă și de recrudescența tendințelor autoritare sau extremiste (de exemplu, ETA, Frontul National din Franța, Hamas, Hezbollah, Jemaah Islamiah din Indonezia etc.);

Existența unor sisteme similare de organizare instituțională și administrativă peste tot în lume (chiar dacă regulile, modul de funcționare și gradul de eficiență diferă de la un stat la altul);

Mutații în comportamentul politic, pe fondul acordării de drepturi imigranților și al apariției unor structuri politice noi.

De exemplufel, de exemplu, mecanismul de funcționare a Parlamentului European îi supune pe cetățenii unui stat din UE influenței voinței politice a europarlamentarilor din alte state membre, ceea ce echivalează cu o scădere a importanței deciziilor interne ale unui stat, cu o scădere a suveranității naționale. De asemenea, globalizarea aduce cu sine și o modificare a înțelesului termenului de națiune, în sensul extinderii lui de la stricta apartenență la un grup etnic, la apartenența la un același sistem social. Cu alte cuvinte, ceea ce coagulează un stat astăzi nu este originea etnică unitară a cetățenilor săi, ci, mai degrabă, respectarea de către aceștia a acelorași legi, susținerea unui același sistem de asigurări sociale.

Totodată, globalizarea presupune apariția de noi tipuri de amenințări și riscuri și extinderea lor la scară globală.

Ca răspuns la noile probleme globale, mondializarea aduce și întărirea ideii de responsabilitate globală și încercarea de a găsi soluții prin cooperări la scară mondială.

Astfel, au fost create o serie de organisme și organizații interguvernamentale, specializate pe reglementarea diverselor domenii, pe rezolvarea unor probleme specifice (Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Internațională a Muncii, G8 etc.).

În același sens, trebuie remarcat și rolul rețelelor mondiale ale organizațiilor non-guvernamentale.

Nu mai puțin real este faptul că acest proces numit globalizare înseamnă și conturarea unui sistem global de justiție, prin apariția unor standarde internaționale unanim recunoscute, precum Declarația universală a drepturilor omului, ca urmare a voinței politice a statelor de a norma valorile universale și de a le transforma în instrumente legale.

Sub formă instituțională, acest sistem este reprezentat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, de Tribunalul Penal Internațional pentru Ruanda etc., dar este eludat de statele care nu semnează diverse convenții sau de aranjamente paralele, cum ar fi cel inițiat de SUA cu diverse țări în legătură cu refuzul extrădării cetățenilor americani pentru a fi judecați de către Curtea Penală Internațională.

CAPITOLUL II
TEORII PRIVIND COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Teoria mercantilistă

Doctrina economică mercantilistă constituie un prim curent de gândire economică modernă care a susținut necesitatea dezvoltării comerțului exterior al statelor lumii în scopul creșterii bogăției naționale.

Adepții mercantilismului au situat în centrul atenției sfera circulației mărfurilor, în special metalele prețioase și banii, construind teoria lor pe două idei fundamentale:

Unica formă a bogăției unei națiuni ar consta în bani, adică în metalele prețioase din care aceștia erau confecționați – aurul și argintul.

Profitul era obiectivul operațiunilor de comerț, obținut în sfera circulației mărfurilor, mai ales în comerțul exterior, datorită faptului că mărfurile erau vândute la prețuri mai mari decât cele de cumpărare.

Profitul era astfel, un mijloc de sporire a avuției statelor moderne.

Evoluția mercantilismului cuprinde două mari perioade:

Mercantilismul timpuriu-sistemul monetar-se baza pe acumularea metalelor prețioase în interiorul unui stat prin orice metodă (mercantilismul spaniol și portughez). Gânditorii reprezentativi ai acestei perioade au fost spaniolii Luiz Ortiz, Gonzales de Cellorigo, A. de Rojas și Wiliam Stafford.

Mercantilismul dezvoltat (sistemul balanței comerciale) se baza pe derularea unor fluxuri comerciale astfel încât volumul și valoarea exportului să fie mai mari decât volumul și valoarea importului. Diferența respectivă (balanța activă comercială, respectiv de plăți) trebuia să intre în țară sub formă de metale prețioase.

Componentele definitorii erau: industrializarea, protecționismul vamal și balanța activă de plăți externe.

Reprezentativi pentru această perioadă au fost: Antonio Serra, Antoine de Montehretien, Thomas Mun.

Mercantiliștii au cercetat aspecte ale circulației mărfurilor ale comerțului exterior, însă au ignorat importanța studierii fenomenelor din sfera producției de mărfuri, ei fiind adepții unui protectionism vamal dur, care presupunea intervenția statului în economiile naționale în scopul protejării industriei autohtone de concurența străină.

Economiștii secolului XX au reevaluat teoriile mercantiliste, considerând că acestea nu pot fi ignorate, întrucât de exemplu, preocuparea pentru obținerea unei balanțe de plăți excedentare constituie o dovadă a perspicacității politice de care ar trebuie să dea dovadă guvernele tărilor lumii.

Adepți ai teoriei mercantiliste există și astăzi în SUA, Japonoa, Uniunea Europeană, mai ales în raport cu sectoarele în care aceste țări și-au pierdut avantajele comparative.

Economiștii nord-americani R. Heilbroner și L.C. Thurow admit implicarea moderată a starului în economie pentru că „un sistem de piață comportă puncte slabe și aspecte ineficiente, inerente naturii sale instituționale. Ca remediu se impune o intervenție politică, deoarece nu există altă măsură decât acțiunea politică atunci când mecanismul economic autoreglator eșuează.”

În urma confruntării cu diverse dileme, curentul gândirii mercantiliste cunoaște o perioadă de criză la mijlocul secolului al XVII-lea și mijlocul secolului al XVIII-lea.

Gândirea economică va progresa, mecanismul derulării schimburilor economice internaționale va fi explicat din perspectiva liberalismului.

Teorii clasice

În viziunea liberalilor clasici, eficiența economică trebuie să se bazeze pe libera inițiativă privată, într-un cadru instituțional mai flexibil decât pe timpul mercantiliștilor, atât în interiorul unei țări, cât și pe piața mondială.

Liberalii clasici care au avut contribuții importante în analiza pozitivă a schimburilor economice internaționale și a circulației monetare între țări au fost: A. Smith-teoriile „mâinii invizibile”, a diviziunii muncii și a avantajului absolut, D.Hume și D.Ricardo-teoria cantitativă asupra banilor și circulației monetare la scară mondială și R.Torrens și D.Ricardo-teoria costurilor comparative de producție și a avantajelor relative reciproce ale partenerilor din comerțul internațional modern.

Teoria avantajului absolut-modelul Adam Smith

Tezele dezvoltate de Adam Smith în „The Wealth of Nations”, lucrare publicată în 1776, reprezintă punctul de plecare al teoriilor clasice privind comerțul internațional.

Conform teoriei sale „țările ar trebui să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un avantaj absolut, astfel încât să producă și să exporte mărfurile pentru care este mai productivă și să importe mărfurile la care alte țări sunt mai competitive.” În opinia acestuia, acest fel de comerț ar fi reciproc avantajos pentru partenerii care acționează în deplină libertate economică, iar avantajul absolut ar consta în diferența de preț pentru același tip de marfă, dar produsă în țări diferite. „Dacă o țară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi – e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activității noastre, utilizate într-un mod din care putem trage oarecare folos”.

Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu o cantitate mai mică de factori (input) decât oriunde altundeva în lume. Smith combate teoria mercantilistă, a jocului cu sumă nulă. Prin participarea la comerțul internațional, „avuția" tuturor țărilor poate fi sporită, specializarea urmând a se realiza pe baza principiului avantajului absolut.

Prin specializarea în producerea acelor produse pentru care sunt mai eficiente, toate țările vor beneficia de pe urma participării la schimburile internaționale.

Adam Smith considera că „principiul care guvernează schimburile de mărfuri atât pe piața internă cât și pe piața mondială este determinarea valorii mărfurilor prin munca încorporată în ele”.

Dacă fiecare agent economic ia în mod liber deciziile pe care le consideră utile pentru atingerea scopului său, atunci se va obține și binele general. Toate se petrec ca și cum „o mână invizibilă" i-ar dirija pe oameni spre rezultate care asigură funcționarea echilibrată a economiei naționale.

Deși A. Smith a realizat un progres în analiza comerțului exterior comparativ cu părerile mercantiliștilor, el ignoră faptul că pe piața mondială există parteneri inegali, că din comerțul exterior unii pierd, alții câștigă, convins fiind că „mâna invizibilă” funcționează identic atât pe piața internă cât și pe cea mondială, deci că piața este capabilă să asigure în mod spontan autoreglarea economiei de piață.

De asemenea, a analizat legea cererii și a ofertei care dirijează schimbul de mărfuri, însă nu a studiat legile care guvernează producția de mărfuri.

Cu toate limitele teoriilor lui, Adam Smith a ajuns la concluzia cu care sunt de acord și alți economiști și anume că participarea unei țări la schimburile comerciale internaționale constituie o sursă importantă de progres, ideea avantajului absolut obținut din participarea țărilor la schimburile comerciale internaționale, fiind amplu analizată de urmașii săi, timp de un secol și jumătate.

Teoria avantajului comparativ

La începutul secolului al XIX-lea, plecând de la ideile predecesorului lor, A. Smith, R.Torrens și D.Ricardo analizează relațiile economice dintre țări și elaborează „Teoria costurilor comparative de producție și a avantajelor relative reciproce în comerțul internațional” care ar explica motivele și consecințele diviziunii internaționale a muncii, respectiv principiile alocării raționale a resurselor și câștigul care poate fi obținut din comerțul internațional de către țările participante.

D. Ricardo considera că nu ar fi necesar ca fiecare țară să producă absolut toate mărfurile de care are nevoie, ci, fiecare țară ar trebui să se specializeze în producerea unor mărfuri pentru care dispune de un anumit avantaj (comparativ) exprimat în unități de timp de muncă sau pe baza legii valorii.

În viziunea lui D. Ricardo avantajul relativ constă în „câștigul realizat de către o națiune care produce și vinde la extern bunurile pe care le realizează cu costuri de producție mai mici relativ cu alte bunuri naționale, iar în schimbul lor procură alte mărfuri a căror realizare la intern se dovedește mai puțin avantajoasă.”

Modelul său se limita însă la analiza a două țări și a două produse.

Mesajul lui D. Ricardo constă în liberalizarea comerțului internațional precum și în necesitatea dezvoltării schimburilor comerciale între națiuni ca sursă a progresului economic, a binelui universal al tuturor: „Fiecare țară își consacră în mod natural capitalul și munca acelor genuri de activități care îi sunt cele mai avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor”.

El absolutizează noțiunea de avantaj relativ, considerând că liberalismul schimburilor economice internaționale ar conduce în mod automat spre un avantaj reciproc al tuturor partenerilor, obținând armonia universală a intereselor lor. Această teorie nu sesizează însă, consecințele diferite ale acestei liberalizări asupra diferitelor economii naționale cu dimensiunea, potențialul, structura și eficiența lor extrem de diferită (mai ales asupra țărilor cu un caracter economic preponderent agrar).

D.Ricardo admite că schimburile mondiale sunt de cele mai multe ori neechivalente, însă nu găsește soluții pentru această realitate economică destul de gravă.

El pornește în demonstrarea teoriei lui de la o ipoteză pe care istoria nu a
confirmat-o: superioritatea productivității muncii în industria dintr-o țară agrară comparativ cu productivitatea muncii industriei dintr-o țară industrială, ignorând existența reală a unor contradicții de interese între parteneri inegali, participanți la schimburile economice internaționale.

Cu toate limitele teoriei lui, D. Ricardo a contribuit la îmbogățirea științelor economice cu termeni noi, mult dezbătuți de generațiile următoare: cost de producție (timpul de muncă necesar pentru obținerea mărfurilor), cost relativ sau comparativ (costul exprimat prin comparație cu cel al altor mărfuri) sau avantaj relativ (expresia fie a celui mai mare avantaj absolut, fie a celui mai mic dezavantaj absolut).

Teorii contemporane

Teoria disponibilității produselor

Irving E. Kravis a fost cel care a elaborat această teorie publicând în 1956 studiul intitulat „Disponibilitatea și alte influențe asupra structurii comerțului cu mărfuri” în care își propune să cerceteze factorii de care depinde structura importului și exportului unei țări.

În viziunea lui Kravis, disponibilitățile de export depind de patru factori:

înzestrarea cu resurse naturale;

amploarea și semnificația diferențierii produselor;

progresul tehnologic în decursul timpului

politica economică externă a statului respectiv.

Rolul primului factor se înțelege relativ ușor în sensul că nu pot fi exportate fructe tropicale din țări temperate sau cereale din zone muntoase. Ultimii trei factori modifică în mod substanțial rolul jucat în trecut de diferențele de costuri și de prețuri în explicarea fluxurilor comerciale internaționale. Diferențierea produselor poate impune la export chiar produse mai scumpe decât cele cu o calitatea superioară față de mărfurile din alte țări, determinându-i pe clienți să le solicite.

Progresul tehnic stimulează comerțul internațional sub două aspecte: fie prin reducerea costurilor și deci a prețurilor, sporind competitivitatea mărfurilor respective pe piața mondială, fie prin diferențierea calitativă a produselor, impunându-le deoarece alte țări nu pot produce calitatea respectivă.

În măsura în care este protecționistă, politica economică externă a unei țări un efect negativ asupra disponibilității produselor care fac obiectul comerțului internațional în sensul că este vorba de tarife și alte măsuri menite să restrângă importul țării respective de produse care sunt disponibile pe piața internă la prețuri similare sau ceva mai mari, ceea ce poate duce și la represalii din partea altor state.

Explicarea structurii importului și exportului unei țări și deci a fluxurilor comerciale internaționale trebuie să se țină seama atât de factori naturali (resursele și repartiția lor geografică), cât și de factori economici (costuri, prețuri, competitivitate, inclusiv costul transportului), precum și politici (politica economică externă a fiecărui stat).

Teoriile moderne ale comerțului internațional se bazează pe studierea rolului firmelor în derularea schimburilor comerciale internaționale, pe existența pe piață a concurenței imperfecte dominată de monopoluri, oligopoluri și analizează noi factori: calitatea bunurilor și a serviciilor, tehnologia, mărcile de fabrică, comerț sau serviciu, precum și denumirile de origine, fidelitatea consumatorilor față de anumite produse.

Evoluția complexă a comerțului internațional, influențată de acești factori nu poate fi explicată prin teoriile clasice. Pornind de la realitățile economice contemporane, există tot mai multe preocupări ale economiștilor de a concepe modele noi care dovedesc că participarea țărilor la schimburile comerciale internaționale constituie o cerință a dezvoltării.

Modelul neoclasic privind specializarea internațională și investițiile relative în factori de producție explică intercondiționarea reciprocă dintre comerțul internațional și creșterea economică.

Comerțul internațional influențează structura economiei naționale.

Cu cât economia va fi mai viguroasă, cu atât posibilitățile de obținere a unor produse competitive ce încorporează tehnologie avansată cresc, influențând sporirea volumului schimburilor internaționale ale unei țări.

Modelul neoclasic pornește de la ideea că toate statele au acces la posibilități tehnologice identice pentru toate produsele și au de câștigat din comerțul internațional.

Totuși, în lumea reală există mari inegalități între statele lumii privind înzestrarea cu factori de producție, sau accesul la tehnologiile de vârf.

Modelele Nord-Sud ale comerțului inegal consideră că factorii de producție sunt inegal distribuiți în economia mondială atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Economiștii adepți ai modelelor de comerț Nord-Sud apreciază că există decalaje mari din punct de vedere tehnologic între țările din Nordul industrializat și țările din Sud care au o creștere economică redusă.

Aceste decalaje au tendința de a se accentua întrucât țările industrializate din Nord au acces la tehnologii de vârf, dețin un potențial mare de cunoaștere (universități celebre, know-how, investiții în cercetare-dezvoltare), resurse umane cu nivel înalt de calificare.

Țările sărace pătrund greu pe piața mondială întrucât dețin forță de muncă slab calificată, iar produsele lor nu sunt competitive, deci este necesar să caute soluții pentru depășirea acestei poziții defavorabile mai ales pe plan intern.

Teoria surplusului a fost lansată pentru prima dată de Adam Smith și reluată de economiștii contemporani. Potrivit acestei teorii o țară cu potențial agrar poate produce pentru export bunuri care nu au cerere pe piața internă, deci va utiliza resurse nefolosite (muncă, pământ) cu scopul de a produce mai mult pentru piețe străine.

De beneficiile acestei strategii profită, însă, investitorii străini mai mult decât cei naționali, iar diversificarea economiei este împiedicată. Soluția pentru valorificarea forței de muncă locale ar fi protejarea industriei interne agricole și prelucrătoare împotriva concurenței străine.

Teoria similarității între țări

Dezvoltată de suedezul Steffan Linder, aceasta teorie explică bazele comerțului intraindustrial, pornind de la rolul firmei producătoare de bunuri manufacturate în economia unei țări considerând că schimburile internaționale cu produse manufacturate sunt datorate existenței acelorași preferințe ale panelelor de consumatori în toate țările lumii.

După ce produc bunuri pe care le testează pe piața internă, firmele capătă experiență și încep să caute posibilități de pătrundere pe alte piețe, valorificând avantajele economiilor de scară.

Dacă reușesc să se impună primele cu cote ridicate pe o piață externă firmele se specializează în timp, în fabricarea unui produs pentru care există o piață internă importantă, obținând un avantaj comparativ în exportul unor astfel de bunuri către țări cu venituri și preferințe ale consumatorilor similare. Aceste firme vor opta pentru creșterea cheltuielilor cu activitățile de cercetare-dezvoltare sau își vor breveta noile cunoștințe tehnice, (protejate împotriva abuzurilor prin drepturile de proprietate intelectuală) pentru a câștiga venituri ridicate (pe perioada de valabilitate a brevetelor) prin valorificarea proprie sau prin licențiere.

Steffan Linder constată că „piețele cele mai avantajoase există în țările în care preferințele consumatorilor sunt asemănătoare cu cele ale consumatorilor din propria țară.”

Potrivit acestei teorii, schimburile intrasectoriale se vor desfășura într-o măsură tot mai mare între țările cu un produs național brut pe locuitor asemănător.

Teoria lui Michael Porter

Michael Porter, autorul unor noi abordări considerate moderne și dinamice, a elaborat teoria avantajului competitiv în care a pornit de la premisa că firmele pot obține avantaje competitive prin deținerea avantajelor tehnologice și nu prin abundența relativă a factorilor de producție.

După cum a observat M. Porter, Japonia și China au cunoscut o dezvoltare rapidă după cel de-al doilea război mondial datorită faptului că au reușit să înlocuiască lipsa resurselor prin inovarea științifică și tehnologică. Firmele pot crea avantaje competitive prin strategiile adoptate, prin gama de produse obținute și prin drepturile de proprietate intelectuală deținute, iar „proprietatea intelectuală are rădăcini în puterea imaginației”.

Porter arată că avantajele competitive ale unei țări sunt influențate de două categorii de determinanți care alcătuiesc structura puternică a unui „diamant național”.

Prima categorie este alcătuită din:

Determinanții factoriali

Resursele umane: numărul, structura pe vârste, calificarea, costurile, atitudinea față de muncă, disciplina.

Resursele naturale: poziționarea geografică, clima, solul, subsolul, apa, abundența, accesibilitatea, costul acestor resurse.

Resursele de cunoștințe se referă la cantitatea de cunoștințe științifice, tehnice și comerciale încorporate în bunurile și serviciile comercializate pe plan mondial.

Aceste resurse se află „stocate” la nivelul universităților, institutelor de cercetare, precum și la nivelul compartimentelor de cercetare ale firmelor.

Resursele de capital se referă la costul capitalului disponibil pentru producție sau la investițiile străine directe și de portofoliu.

Infrastructura are influență asupra competitivității unei țări (rețelele de transport, serviciile poștale, rețelele de distribuție a energiei electrice, comunicațiile)

Determinanții cererii se referă la dimensiunea, structura, internaționalizarea și ritmul de creștere al cererii, complexitatea cumpărătorilor, capacitatea unei industrii naționale de a prefigura cererea mondială, etc.

În opinia lui Porter, cea de-a doua categorie de factori o formează statul și întâmplarea/șansa.

M. Porter consideră că „statul are un rol principal în influențarea evoluției factorilor de producție prin politici de investiții, subvenții, prin reglementarea piețelor de capital, prin politici educaționale. Statul singur, însă, nu are puterea de a crea avantaje competitive”.

Politicile publice trebuie să se armonizeze cu cele private pentru construirea unei configurații durabile a diamantului. „Companiile dobândesc avantaje competitive acolo unde locația activităților lor le permite să obțină acumulările adecvate de active și cunoștințe specializate, unde primesc prompt și sugestiv informații despre cerințele pieței unde țelurile proprietarilor, managerilor și lucrătorilor converg spre investiții durabile; unde climatul macroeconomic este mai dinamic și mai provocativ.Firmele reușesc acolo unde diamantul național este cel mai favorabil.” Structura diamantului este dinamică, între factori existând o permanentă interdependență. De aceea, se poate trage concluzia că o țară nu se poate baza pe un singur avantaj competitiv, cum ar fi forța de muncă ieftină.

Diamantul se va afla în „dezechilibru static”, iar avantajul competitiv poate fi pierdut întrucât forța de muncă ieftină dintr-o țară poate fi înlocuită cu o forță de muncă și mai ieftină dintr-o țară mai puțin dezvoltată.

Deci avantajul competitiv al unei țări trebuie să se bazeze pe o configurație durabilă a diamantului.

În viziunea lui M. Porter economiile naționale parcurg patru stadii ale dezvoltării avantajelor competitive în cadrul creșterii economice. Aceste stadii reflectă sursele avantajului unei țări precum și natura ramurilor industriale de succes:

stadiul avantajelor determinate de dotarea cu factori de producție,

stadiul avantajelor competitive determinate de investiții,

stadiul avantajelor competitive determinate de inovare,

stadiul avantajelor competitive determinate de avuția națională.

Porter observă că diferențele manifestate între țări în abundența factorilor nu sunt atât de importante ca diferențele tehnologice. De multe ori abundența factorilor ar putea reduce avantajul competitiv pentru că apare risipa. Raritatea factorilor, în schimb, ar putea stimula inovația. Competitivitatea națională înregistrează o continuă creștere în primele trei stadii, iar în al patrulea economia ar putea intra în declin.

Teoria lui Porter a pus bazele unei politici naționale bazate pe competitivitate și a fost admirată de unii și criticată de alții.

Criticile aduse teoriei se referă la metodologia de analiză utilizată de Porter, la ideea localizării unui diamant puternic numai acolo unde există industrii competitive la nivel mondial, la încurajarea țărilor în curs de dezvoltare în promovarea unor politici care le pot fi dăunătoare.

Printre cauzele care pot duce la distrugerea „diamantului” adică la pierderea unui avantaj competitiv se numără: modificările tehnologice, înrăutățirea determinanților factoriali, reducerea competitivității în interiorul economiei naționale, instabilitatea politică sau economică, intervențiile nejustificate ale statului la nivelul pieței.

CAPITOLUL III

ROLUL INVESTIȚIILOR STRĂINE ÎN ECONOMIE

Competiție în atragerea investițiilor străine

Odată cu mobilitatea crescândă a investițiilor internaționale, s-a instaurat o competiție între teritorii pentru atragerea de proiecte mobile.

Privită, adesea, ca o competiție între teritorii economice, aceasta opune în fapt actorii veritabili ai jocului economic, respectiv firmele, cei care dezvoltă spațiile de implantare și guvernele locale.

Teritoriile economice nu sunt decât creații politico-instituționale, iar instituția politică este cea care caută să dea o identitate și o coerență economică teritoriului asupra căruia își exercită prerogativele, să definească și să pună în practică obiectivele de dezvoltare teritorială, și să orienteze acțiunile și proiectele actorilor locali așa încât să fie în consens cu interesele „teritoriului”.

Competiția în atragerea investițiilor străine pare ca o consecință a globalizării asupra relațiilor între teritorii.

În realitate, globalizarea antrenează un spectru larg de relații de cooperare/competiție între teritorii, care, pot fi internalizate de firma multinațională, pot să vizeze relațiile clasice pe piață, respectiv relațiile instituționale.

În acest context mai larg trebuie deci plasată competiția teritorială în materie de investiții. Ignorarea acestei evidențe și a faptului că competiția/cooperarea nu privește însăși teritoriile, ci actorii acestora, conduce la o imagine deformată asupra „pieței” investițiilor internaționale.

La nivel geografic sunt repartizați actorii, respectiv persoanele fizice și juridice cu o anumită identitate, obiective proprii, constrângeri, mijloace de acțiune și strategii.

Aceștia formează coaliții, dintre care unele se bazează pe comunitatea de interes, fără legătură cu proximitatea geografică, altele, dimpotrivă, sunt fundamentate pe apropierea spațială-camere de comerț, federații agricole, colectivități locale.

Însă, cea mai cunoscută formă a „teritoriilor” este cea care rezultă dintr-o coaliție cu caracter politic, respectiv țările, municipalitățile, comunele. Denumită prin termenul de „guvern local”, această coaliție își legitimează acțiunea prin puternicele coerențe interne ale teritoriului și existența unei comunități de interese la nivelul actorilor din teritoriu.

Însă, această reprezentare nu corespunde întru totul realității, existând actori care datorită mobilității lor și mijloacelor de acțiune ce le au la dispoziție preferă să se angajeze în coaliții de rețea, urmând interesul strict al firmei lor.

Competiția între două guverne pentru atragerea aceluiași proiect intervine doar în cazul proiectelor mobile din punct de vedere geografic. O relație de cooperare-între guvern și firmă-însoțește relația competițională între guverne.

Un proiect este considerat „mobil” dacă poate fi realizat cu caracteristici comparabile în alte locații, respectiv „imobil” dacă este în mod intrinsec legat de o locație anume, neputând fi realizat în altă parte. Dacă mobile sunt operațiunile de creare sau extindere a spațiilor de producție industrială, de logistică, centre de cercetare, funcții administrative și marketing, imobile sunt operațiunile de parteneriat, achiziție, creare/extindere a rețelelor de distribuție.

Parteneriatele sau achizițiile ocazionează o atitudine indiferentă a guvernelor locale, cel mult o cooperare dacă se apreciază că realizarea proiectului contribuie la obiectivele de dezvoltare locale-de exemplu, achiziția unei întreprinderi locale în dificultate.

Firma, în căutarea celei mai propice locații, informează mai multe guverne locale de existența proiectului în scopul identificării caracteristicilor diverselor locații, ofertelor locale și modalităților de susținere prin subvenții, infrastructuri.

În același timp, în jurul guvernului local se formează o coaliție de interese a ofertanților locali de resurse-guvernul local, ofertanții de spații, gestionarii de infrastructuri, subcontractanții și furnizorii potențiali-preocupați de impactul respectivului proiect asupra activității locale.

Se conturează astfel mai multe oferte teritoriale complexe, venite din partea mai multor guverne locale, puse în concurență de către investitor. În această poziție, investitorul poate negocia pentru a obține condițiile cele mai avantajoase.

Reprezentarea funcțiilor ofertei și a cererii, dar și mecanismele de ajustare prin preț pentru atingerea stării de echilibru pe această piață, prezintă o serie de particularități care fac ca funcționarea acestei piețe să se abată esențial de la modelele standard ale unei piețe.

Piața „proiectelor mobile” este una extrem de segmentată, fiecare proiect corespunde unor obiective și specificații tehnice particulare.Însă, uneori este dificil a distinge între proiectele mobile și cele imobile. Parteneriatul sau sub-contractarea pot fi calificate uneori ca proiecte mobile, alteori imobile.

Astfel, proiectele mobile pot intra în concurență cu cele imobile, dovedindu-se chiar substituibile.

Piața investițiilor mobile cunoaște situații frecvente de dezechilibru. Proiectele de investiții se concentrează în anumite zone, saturând capacitățile lor de primire, în vreme ce în alte zone se înregistrează o ofertă excedentară de locații. Ofertanții locațiilor manipulează frecvent anumite prețuri sau costuri asociate proiectelor pentru a modifica în favoarea lor repartiția spațială a cererii, fapt care generează comportamente sub-optimale.

Într-o formalizare extrem de simplistă, echilibrul de piață se realizează la un preț unic, cel al locației alese de investitor. Funcția ofertei ar fi rezultatul agregării comportamentelor individuale de ofertă, în funcție de prețul de vânzare al locației, de costurile de construcție și de constrângerile financiare ale ofertanților.

În mod similar, funcția cererii ar rezulta din agregarea cererilor individuale de locații din partea investitorilor.

Reprezentări mai realiste ale cererii iau în considerare ansamblul resurselor necesare realizării proiectelor, segmentarea pieței și diversitatea modalităților de implantare. La fel, formalizarea comportamentelor ofertanților pe această piață este mai realistă dacă ia în considerare erorile de anticipație asupra termenelor de construcție, sau crearea de coaliții teritoriale ale ofertanților locali apărătoare ale interesului lor comun.

Rolul politicilor de investiții străine în țările Europei Centrale și de Est

În configurarea ofertei de locații pe piața internațională a investițiilor un loc esențial este deținut de politicile de promovare. Deși au cunoscut evoluții contrastante, ele au păstrat un element comun, respetiv recunoașterea rolului investițiilor în asigurarea creșterii economice, a ocupării forței de muncă, lărgirea bazei industriale a țărilor gazdă și relaxarea constrângerilor balanței de plăți.

În vederea atragerii investitorilor politicile de promovare se dovedesc utile, mai ales în contextul competiției crescânde pentru acestea.

Prin urmare, un marketing eficient poate să facă diferența, creând premisele pentru a face investițiile mai viabile. Acest lucru presupune nu doar îndepărtarea constrângerilor în activitatea filialelor străine, ci și crearea de noi competențe, infrastructură sau instituții de promovare. Printre politicile de atragere a investițiilor străine menționez:

Reducerea obstacolelor în calea investițiilor străine prin înlăturarea restricțiilor la intrarea pe piață.

îmbunătățirea standardelor de tratament aplicabil investitorilor străini, prin garantarea tratamentului nediscriminatoriu vizavi de investitorii autohtoni și alți investitori străini.

Protejarea investitorilor străini prin acordarea de compensații în caz de naționalizări sau exproprieri, prin soluționarea conflictelor și garantarea transferului de fonduri..

Promovarea fluxurilor de investiții prin măsuri care vizează ameliorarea imaginii țării, oferirea de informații asupra oportunităților de investiții sau facilităților asociate locației, prin îmbunătățiri la nivel instituțional și administrativ, respectiv servicii post-investiție.

Un rol esențial îl joacă oferirea de facilități financiare, fiscale sau de alt tip.

Soluțiile alternative sau chiar complementare de atragere a investițiilor străine pot fi rezumate astfel:

atitudinea pasivă a simplei liberalizări a condițiilor de acces a investitorilor străini;

promovarea fluxurilor de investiții în general, fără a încerca să se atragă anumite tipuri particulare de investiții;

promovarea investițiilor de o manieră mai selectivă, orientându-se spre anumite activități, tehnologii sau investitori.

De multe ori măsurile sunt folosite împreună, permițând accesul investitorilor străini la majoritatea activităților, creând un climat general mai bun pentru investiții și reflectând eforturi speciale pentru atragerea unor investiții în mod particular dorite.

Liberalizarea piețelor sau atragerea de o manieră generală a investițiilor se pot dovedi insuficiente pentru a garanta transferul de tehnologie și obținerea de beneficii economice la nivelul dorit. În schimb, politicile specifice de promovare pot determina investitorii să acționeze de o așa manieră încât să adâncească impactul asupra dezvoltării – ameliorând capabilitățile locale, utilizând ofertanții locali, îmbunătățind competențele locale, capabilitățile tehnologice și infrastructura.

Una dintre principalele politici specifice vizează exigențele asupra performanțelor în termeni de exporturi, instruirea forței de muncă locale sau transferul de tehnologie. Dacă o astfel de politică este clădită pe o serie de măsuri impuse, alternativa este dată de o politică de încurajare a filialelor străine de a acționa în direcția dorită.

În ultimii 15 ani politicile de promovare a investițiilor au evoluat, parcurgând în general trei etape, în ritmuri diferite de la țară la țară.

Potrivit clasificării UNCTAD, sunt cunoscute trei generații de politici.

Prima generație de politici însumează politicile „prietenoase” față de investitorii străini, orientate spre piață, ce vizează liberalizarea regimului investițiilor străine prin utilizarea unei largi game de instrumente cum sunt: reducerea barierelor la intrarea investițiilor străine, aplicarea unui tratament standard investitorilor străini, acordarea de garanții, precum respectarea dreptului de proprietate.

Aceste măsuri merg mână în mână cu o politică economică în cadrul căreia mecanismul pieței dobândește un rol și mai mare în alocarea resurselor, iar dezvoltarea concurenței este încurajată.

Marea majoritate a țărilor au adoptat cel puțin o astfel de politică, presupunând că, odată ce este creat un cadru „prietenos”, fluxurile de investiții străine vor crește.

Țările în tranziție au făcut progrese însemnate pe această linie, a unei politici de deschidere și liberalizare, fundamental necesară, dar percepută ca fiind insuficientă pentru atragerea investițiilor străine în contextul unei reale competiții interstatale, puternic intensificată de la mijlocul anilor 90 încoace.

A doua generație de politici este o politică proactivă în materie de atragere a investițiilor străine, fiind însoțită de o serie de politici incitative. Guvernele caută în mod activ să atragă investitori străini prin intermediul campaniilor de marketing, purtate în cea mai mare parte de agențiile special create pentru promovarea investițiilor străine.

În paralel, s-au înmulțit și avantajele acordate investitorilor străini sub formă de stimulente fiscale, financiare și de altă natură.

A treia generație de politici de promovare consideră primele două generații doar punctul de plecare, dincoto de care se impune abordarea investitorilor străini la nivel de industrie și firmă. Întâlnită doar în câteva țări, este o politică care țintește sectoare și întreprinderi specifice, cele mai în măsură să permită atingerea obiectivelor specifice de politică economică, cum ar fi promovarea exporturilor sau importurilor anumitor tehnologii și a know-howului.

Această selectivitate, întâlnită în mod uzual la investițiile în zonele libere, s-a dezvoltat în legătură cu investițiile străine de câțiva ani încoace.

În fapt, se caută a se armoniza interesele investitorilor cu prioritățile de dezvoltare ale țării gazdă. Mai precis, obiectivul vizează punerea de acord a avantajelor locaționale imobile ale țării cu avantajele competitive mobile ale firmelor, căutând îmbunătățirea primelor.

O astfel de strategie este eficientă dacă țara gazdă are capacitatea de a dezvolta clustere-aglomerări.care să valorifice avantajele ei competitive.

Prin clustere se înțeleg concentrări de firme dintr-un domeniu sau din câteva domenii, și care beneficiază de sinergiile create prin formarea unei rețele dense de concurenți, cumpărători și vânzători.

Clusterele conțin clienți exigenți, furnizori specializați, resurse umane calificate, instituții financiare și infrastructură pentru afaceri.

Elementul cheie este aici îmbunătățirea și promovarea unor locații specifice către potențialii investitori antrenați în activități specifice.

Nelipsit de importanță rămâne mediul economic, politic și de reglementare, căci acesta condiționează eficiența clusterelor. Cheia succesului acestor strategii de promovare derivă din faptul că vizează tocmai determinanții economici de bază ai investițiilor străine..

Instrumente asociate politicilor pasive de promovare a investițiilor străine directe

Politicile pasive de promovare a investițiilor străine directe sunt cele care creează un mediu atractiv pentru investitorii străini, fără a le oferi avantaje particulare.

O serie de garanții sunt acordate investitorilor în țările Europei Centrale și deEst, pentru a-i incita să își localizeze proiectele în teritoriul lor. Printre aceste garanții se numără garanția liberei circulații a capitalurilor, garantarea accesului pe piața Europei Centrale și de Est cu proiecte investiționale, garanția tratamentului neutru, garantarea unui mediu concurențial normal, garantarea dreptului de proprietate, garantarea liberei circulații a mărfurilor, garantarea repatrierii profiturilor și capitalurilor, și alte garanții.

Pe de altă parte, implicarea investitorilor străini în privatizarea activelor statului din țările Europa Centrale și deEst, încurajarea participării lor la acest proces, constituie un alt instrument de promovare pasivă a investițiilor străine directe..

Garanțiile acordate investitorilor străini

Liberalizarea contului de capital în țările Europei Centrale și de Est s-a derulat
într-un ritm extrem de accelerat încă de la începutul tranziției. Aspirația de a deveni membri ai U.E., a jucat un rol cheie în conturarea acestui trend, atâta timp cât reglementările comunitare prevăd libera circulație a persoanelor, bunurilor și capitalurilor în cadrul Uniunii.

Liberalizarea mișcărilor de capital constituie una dintre libertățile fundamentale care se află la temelia pieței unice, și trebuie asigurată de țările aderente ca și parte a „acquisului comunitar”.

Țările aderente au trebuit să realizeze o liberalizare totală a contului de capital până la momentul integrării, derulată în două faze: liberalizarea fluxurilor de capital pe termen mediu și lung într-o primă fază, și a celor pe termen scurt într-o a doua fază. Ulterior momentului integrării, restricțiile asupra mișcărilor de capital nu pot fi reintroduse decât în mod excepțional, cu aprobarea UE.

Subscrierea majorității țărilor din Europa Centrală și de Est la cerințele UE în domeniul liberalizării circulației capitalurilor a constituit în perioada de pre-aderare, și cu atât mai mult constituie ca urmare a aderării, o garanție pentru potențialii investitori în aceste țări.

Într-o accepțiune mai largă, libera circulație a capitalurilor are mai multe conotații; ea poate viza aplicarea unui tratament nediscriminatoriu investitorului străin, conceperea unui cod al investițiilor străine simplu și transparent, o birocrație eficientă, nerestricționarea investițiilor în sectoare de securitate națională sau în cel imobiliar, garantarea dreptului de proprietate, acces la schimbul de monedă și la plățile internaționale sau absența constrângerilor la transferul capitalurilor.

După cum arată Indicele libertății economice (prin dimensiunea Investment freedom), construit de Heritage Foundation, liberalizarea fluxurilor de capital în țările vizate de studiul nostru (România, Bulgaria, Ungaria și Slovenia) nu este definitivată, evoluțiile sunt oscilante în trei cazuri din patru, însă aceasta depășește 50% în toate cazurile.

În ultimul deceniu, Ungaria pare să fie singura țara care a menținut gradul de liberalizare a investițiilor la un nivel constantt, nivel care este interpretat printr-o politică de încurajare a investițiilor străine, aplicarea unui tratament neutru, existența unui cod al investițiilor străine caracterizat prin simplitate și transparență, o birocrație eficientă.

Totuși, sunt păstrate o serie de restricții privind investițiile străine în anumite sectoare cum sunt utilitățile publice sau securitatea națională.

Restricții mai sunt încă și în privința accesului la schimbul de monedă sau la realizarea plăților internaționale.

Cu o evoluție mult mai oscilantă, Slovenia a atins în prezent, la fel ca și Ungaria, pragul de 70%; este evidentă acțiunea de înlăturare a restricțiilor în calea liberei circulații a capitalurilor, mai ales după momentul integrării în UE din 2004.

Cu un indicator al libertății investiționale de 60%, Bulgaria nu garantează aplicarea tratamentului neutru în anumite sectoare. Prezente sunt anumite impedimente de natură birocratică, opacitatea legislativă, precum și unele restricții la transferurile de capital.

În privința României, evoluția indicelui asupra libertății investiționale este cel puțin neașteptată; cifrele arată o creștere după 2000, a restricțiilor impuse în calea liberei circulații a capitalurilor.

Totuși, în anul 2007, acesta se situează la 50%, ceea ce înseamnă că se mai păstrează încă unele restricții la achiziția terenurilor, mai există impedimente de natură birocratică, acte de corupție, sunt restricționate parțial accesul la schimburi, plățile internaționale și transferurile de capital.

Garantarea accesului pe piața Europei Centrale și de Est cu proiecte investiționale

În general, investitorilor străini le este garantată intrarea pe piața Europei Centrale și de Est prin constituirea unor entități ce pot lua diverse forme, în conformitate cu reglementările în vigoare din fiecare țară gazdă.

Libertatea în derularea afacerilor este sugestiv surprinsă prin intermediul unuia dintre indicatorii ce stau la baza Indicelui libertății economice conceput de Heritage Foundation. „Business freedom” este o măsură cantitativă a abilității de a iniția, desfășura și lichida o afacere.

Pe o scară de la 0 la 100, 100 desemnează un mediu de afaceri realmente liber. Următoarele elemente concură într-o proporție egală la construcția indicatorului: numărul de proceduri, numărul de zile pentru derularea unei proceduri, costul și capitalul minim necesare inițierii unei afaceri sau obținerii unei licențe, precum și timpul, costul și rata de recuperare în cazul lichidării afacerii.

Cu un grad net superior de libertate în derularea afacerilor pe parcursul tranziției, Slovenia și Ungaria sunt ajunse din urmă în ultima perioadă de România și Bulgaria.

Așadar, la ora actuală, toate cele patru țări se caracterizează printr-un mediu de afaceri liber în proporție de 70%.

Garanția tratamentului neutru

Legislația din România, ca de altfel și cea din majoritatea țărilor Europa Centrală și de Est, prevede aplicarea tratamentului național investitorilor străini.

Acest lucru se traduce printr-un tratament egal și nediscriminatoriu pentru investitorii români și străini, rezidenți și nerezidenți.

Așadar, investitorii străini beneficiază de aceleași drepturi cu investitorii rezidenți, de aceleași facilități fiscale sau privind plata taxelor vamale.

În Bulgaria, Constituția și Legea de promovare a investițiilor sunt cele care prevăd „tratamentul național” pentru investitorii străini, cu același înțeles ca și în România.

Supunându-se regulilor și condițiilor generale de desfășurare a activității economice în Bulgaria, investitorii străini beneficiază de „tratamentul național" inclusiv la participarea în procesul de privatizare, la achiziții de acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur sau alte titluri.

Mai mult decât un tratament neutru, investitorilor străini le este garantată promovarea și protecția investiției prin acordurile bilaterale semnate între țări partenere și care avantajează acele state cu statutul de „Națiunea cea mai favorizată”.

În general, acordurile internaționale au prioritate în aplicare în raport cu regulile locale. Așadar, convențiile bilaterale și cele multilaterale pot aduce investitorul străin pe o poziție în care este avantajat față de cel național prin prisma tratamentului ce i se aplică.

Tratamentul național apare atunci ca reprezentând un minim de garanții la îndemâna investitorului străin.

Garantarea unui mediu concurențiai normal

Cadrul legislativ privind politica concurențială în ECE urmează în principal liniile trasate prin legislația Uniunii Europene, căutând să protejeze, mențină și stimuleze concurența și un mediu concurențiai normal. Un astfel de cadru promovează interesele consumatorilor și creează condițiile evaluării agenților economici pe bază de principii uniforme.

Prevederile sale trebuie respectate de către toate companiile străine care investesc sau achiziționează alte companii. Mai mult decât atât, investitorilor străini le este garantată desfășurarea unei activități economice într-un mediu construit pe baza principiilor concurențiale.

Avute în vedere sunt în principal fuziunile și achizițiile, clauzele de exclusivitate și ajutoarele de stat. Acestea din urmă, orientate pe domenii și regiuni specifice sau pentru sprijinirea IMM-urilor, sunt ținute sub control așa încât relațiile concurențiale pe piață să nu fie afectate.

Se consideră că o coordonată importantă a unui mediu concurențiai normal este dată de absența controlului asupra prețurilor. Acest element este surprins alături de rata inflației, în construcția indicatorului „Monetary freedom”, realizată de aceeași Heritage Foundation. Există un consens printre economiști asupra faptului că eficiența pieței este compromisă prin controlul prețurilor.

Trebuie remarcat faptul că o convergență a celor patru țări către un grad al liberalizării de aproximativ 80%, însă pe parcursul tranziției, România și mai ales Bulgaria au cunoscut o reglementare mai defectuoasă.

Garantarea dreptului de proprietate

Garantarea dreptului de achiziție a imobilelor ridică mai multe probleme în cazul terenurilor, decât în cel al clădirilor. Într-adevăr, clădirile pot fi achiziționate fără restricții în România, de către persoanele juridice străine.

Dacă în perioada premergătoare căderii puterii comuniste în România, terenurile erau fără excepție în proprietatea statului, după 1990 persoanele fizice și juridice române (inclusiv societățile cu participare străină) au primit dreptul de a achiziționa terenuri.

Un alt statut au însă persoanele juridice străine nerezidente, provenind dintr-un stat membru al LIE; acestea nu au dreptul de a cumpăra terenuri în România, decât la orizontul celor 5 ani ce urmează momentului integrării în UE. Mai mult, dacă este vorba de terenuri agricole, păduri și terenuri forestiere, cumpărarea acestora devine posibilă abia peste 7 ani de la data aderării.

Achizițiile de terenuri realizate de investitori din afara UE se fac conform acordurilor internaționale, pe bază de reciprocitate, în așa fel încât acestora să nu li se aplice un tratament mai favorabil decât investitorilor provenind din UE.

Așadar, dreptul achiziției terenului în România este garantat atunci când persoana juridică străină deține cel puțin un sediu secundar pe teritoriul României, sau când investiția străină se concretizează într-o societate cu personalitate juridică română. In cazurile în care achiziția terenului nu este posibilă, rămâne dreptul de a-1 folosi (prin leasing, concesionare).

Concesionarea, posibilă pe o perioadă de maxim 49 de ani (stabilită în funcție de perioada de amortizare a investițiilor), se realizează prin licitație publică sau negociere directă. Garanții suplimentare sunt acordate în România împotriva naționalizărilor și exproprierilor.

În același spirit. Constituția Bulgariei și legea ungară permit numai ca excepție exproprierea forțată, cauzată de nevoi specifice ale statului sau municipalităților care nu pot fi altfel satisfăcute, și după acordarea unei compensații corecte proprietarului străin.

Achiziția imobilelor în Bulgaria este și ea supusă unor reguli similare cu cele din România. Dacă achiziția clădirilor și anexelor nu este restricționată investitorilor străini, drepturile de proprietate asupra terenurilor sunt limitate la dreptul de uzufruct, de construcție și de servitute. Nici chiar concesionarea nu este posibilă pe o perioadă lungă de timp (maxim 35 de ani), și se realizează uneori în afara competiției și a licitației publice.

Mai mult, moștenirea unui teren trebuie însoțită în următorii trei ani de transferarea proprietății în favoarea unei persoane rezidente în Bulgaria. Totuși, persoanele juridice străine pot obține drepturi depline asupra terenurilor (inclusiv agricole) dacă dețin participării în companii create sub legislația bulgară. Aderarea la UE aduce o revizuire a acestor restricții, fiind prevăzută înlăturarea tuturor constrângerilor în achiziția terenurilor pentru 2014.

Începând cu 2007, statutul de rezident și desfășurarea unei activități individuale în sectorul agricol, creează posibilități de achiziție a terenurilor în Bulgaria.

Abilitatea de a acumula proprietăți private este văzută ca una dintre cele mai motivante forțe într-o economie de piață. Garantarea drepturilor asupra proprietății încurajează inițierea activităților comerciale, economisirea veniturilor obținute și conturarea strategiilor pe termen lung, atâta timp cât veniturile și economiile nu fac subiect al exproprierii. O măsură a gradului în care legea unei țări protejează dreptul asupra proprietății private, dar și a independenței sistemului judiciar și prezenței corupției aici, o dă indicatorul „Property rights" furnizat de Heritage Foundation.

Diferențe însemnate se observă aici de la o țară la alta (vezi Figura 24). La extrema superioară se află Ungaria, unde proprietatea privată este garantată de către guvern. Totuși, activitatea sistemului judiciar se derulează anevoios, actele de corupție sunt posibile, însă se dovedesc a Fi rare. La cealaltă extremă se află România și Bulgaria, unde proprietatea privată este slab protejată, sistemul judiciar este extrem de ineficient și sub influența guvernului, corupția este la ea acasă, iar exproprierile sunt posibile. Exproprierile în Slovenia, deși posibile, sunt rare; totuși, sistemul judiciar este ineficient aici, iar cazurile de corupție nu sunt excluse.

Garantarea liberei circulații a mărfurilor

Procesul de liberali/are a tranzacțiilor comerciale desfășurate de România cu exteriorul a început încă din 1990 și a evoluat treptat, aliniindu-se azi la directivele UE și la tratatele internaționale în care țara noastră este parte.

Garantarea dreptului de a desfășura operațiuni de comerț exterior pentru orice societate comercială, a fost completată apoi de eliminarea progresivă a cerințelor excesive de autorizare și a majorității taxelor vamale.

Acordul de asociere a României cu UE, intrat în vigoare în 1995, a avut o importantă contribuție ia liberalizarea ulterioară a comerțului. Un aport însmenat în acest proces la avut și intrarea României ca și parte într-o serie de acorduri precum CEFTA (Centra European Free Trade Agreement) , Organizația Mondială a Comerțului, Sistemul Global Comercial Preferențial, General System of Preferences-tratament preferențial din partea unor țări cum sunt SUA, Canada, Noua Zeelanda, Japonia, Federația Rusă, Belarus și Kazakstan, Acordul General privin Comerțul și Tarifele.

În fază de negociere sunt acorduri de liberalizare a schimburilor cu state nemembre ale UE. în plin proces de liberalizare și de armonizare cu directivele UE se află tranzacțiile externe pe piețele reglementate ale gazelor naturale, petrolului și energiei. în general, operațiunile de comerț exterior nu necesită autorizare specială; excepție face comercializarea produselor care pot avea o dublă utilizare (civilă și militară), a armelor nucleare și produselor strategice, precum și a echipamentelor sub presiune, sau a mărfurilor dăunătoare sănătății oamenilor și mediului.

Deși aliniate la cerințele OMC privind regimul liberal aplicat comerțului exterior, și în pofida unui regim vamal bazat pe Codul Vamal al UE, tranzacțiile Bulgariei cu exteriorul sunt supuse unui control administrativ mai pronunțat decât cel observat în România.

În cazul exporturilor anumitor produse din lemn, se solicită o înregistrare care generează automat licența. Un permis special dă dreptul ia tranzacționarea anumitor buni cum sunt substanțe radioactive, materiale nucleare și explozive, produse farmaceutice, de protecție a plantelor, produse militare sau cu o dublă utilizare (civilă și militară).

Autorizații sanitare sunt necesare pentru importul de bunuri importante pentru sănătatea populației. Mai mult, interzise sunt exporturile anumitor produse din lemn ars, precum și tranzacțiile cu substanțe care pun în pericol mediul înconjurător.

Tratamente preferențiale sunt aplicate comerțului cu țări membre ale OMC, cu țări cărora Bulgaria le-a acordat Clauza Națiunii celei mai favorizate, cu țări membre UE, EFTA, CEFTA, sau chiar cu țări în curs de dezvoltare sau cele mai puțin dezvoltate, sub Sistemul General al Preferințelor.

De o manieră generală, Legea Investițiilor străine adoptată în Ungaria în 1988 garantează protecție și securitate deplină afacerilor desfășurate de investitorii nerezidenți (inclusiv pentru operațiunile de comerț exterior).

Așa cum indică măsura liberalizării comerciale formulată de Heritage Foundation, după evoluții mai mult sau mai puțin oscilante, gradul liberalizării comerciale din cele patru țări se apropie, situându-se în intervalul 60%-80%.

care ia în considerare atât barierele tarifare cât și cele netarifare

Garantarea repatrierii profiturilor și capitalurilor

Conform unei practici generalizate în țările Europa Centrală și de Est, investitorii nerezidenți au dreptul de a transfera în străinătate, fără restricții, dar numai, după plata impozitelor datorate, următoarele venituri (în valută liber convertibilă): dividendul sau beneficiul obținut de la o societate comercială română, veniturile din vânzarea acțiunilor sau părților sociale, sumele obținute din lichidarea unei societăți comerciale, despăgubirile în urma exproprierilor.

Alte garanții

Acestea reunesc dreptul de a obține la cerere asistență tehnică de specialitate, dreptul de a alege instanța competentă sau de arbitraj pentru soluționarea litigiilor, garanții legale împotriva modificărilor adverse ale legii.

CAPITOLUL IV

ROLUL CAMERELOR DE COMERȚ

Rolul Camerelor de Comerț și industrie la nivelul economiei mondiale

Camerele de comerț și industrie fac parte din ceea ce cunoscătorii le-au numit „Camerele profesionale”.

Astfel, până în1950, în România, această noțiune includea atât camerele de comerț și industrie, cât și pe cele de agricultură și de muncă, având la bază prevederile Constituției din 1923, care și-a propus, între altele, să dea profesiunilor cadrul juridic optim de manifestare și dezvoltare.

Camerele de comerț și industrie au apărut în România în epoca lui Alexandru loan Cuza, înscriindu-se în rândul instituțiilor ce au înfăptuit opera de regenerare și modernizare a țării după model occidental.

Apărute ca efect al nevoilor din domeniul comercial, acesta este motivul pentru care, în vorbirea curentă, au fost denumite adesea doar camere de comerț, ca în toate țările, prin atribuțiile legale și statutare, aceste instituții au reprezentat nu numai interesele comerțului, ci și pe cele ale industriei.

La înființarea, în 1864, a camerelor românești de comerț și industrie, în Europa se aplicau două sisteme organizatorice. Unul era sistemul englez, cu camere de tip sindicate libere, independente de stat, formate prin asocierea voluntară a membrilor lor și bazate, sub aspect material, pe cotizațiile acestora.

Al doilea era sistemul francez, constând în camere create de stat, prin lege și considerate instituții publice. În cadrul acestui sistem, statul rezerva camerelor caracter de organe consultative ale sale, cedându-le o parte din prerogativele lui și punându-le la dispoziție, prin impozite, mijloacele materiale necesare pentru a-și îndeplini scopul.

Așa cum s-a întâmplat în aproape toate sectoarele societății românești supuse modernizării, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, camerele românești de comerț și industrie au adoptat modelul francez.

Principalul lor scopul lor era de a veghea la dezvoltarea comerțului și industriei din punct de vedere profesional și să apere și să susțină interesele reprezentaților acestor ramuri hotărâtoare ale economiei românești.

Atingerea acestui scop s-a întemeiat pe câteva funcții, principala funcție reprezentând-o funcția consultativă a camerelor, îndeplinită fie din inițiativă proprie, fie la cererea autorităților statului, asupra tuturor chestiunilor interesând afacerile comercial-industriale.

Funcția consultativă a implicat două cerințe esențiale și anume cunoașterea aprofundată a nevoilor industriei și comerțului și, în același timp. acumularea unui material informativ bogat, pe bază de studii, cercetări și date de tot felul care, toate, prin dimensiunile remarcabile realizate de-a lungul timpului, au făcut din latura consultativă o preocupare de căpetenie a instituției.

În al doilea rând, camerele de comerț și industrie și-au asumat un rost administrativ.

Acesta a însemnat implicarea lor în înființarea și administrarea unei rețele întinse de așezăminte ca: porturi maritime și fluviale, zone libere în porturi, canale de navigație, burse de comerț, târguri, antrepozite, servicii de condiționări și analize de mărfuri, expoziții, muzee, târguri periodice de mostre, școli comerciale și altele – așezăminte puse integral și cu bune rezultate la dispoziția comerțului și a industriei.

Camerele de comerț și industrie au îndeplinit în plus încă două funcții, cu statut specific și special, ambele de o mare însemnătate pentru viața comercială și industrială.

Astfel, pe de o parte, camerele de comerț și industrie au exercitat o funcție judecătorească, a cărei expresie a fost arbitrajul comercial practicat ca mijloc de soluționare, în condiții de celeritate, a diferendelor în afaceri dintre comercianți și industriași, fie prin conciere, fie prin judecată.

În această direcție, au dobândit un prestigiu din ce în ce mai larg instanțele de arbitraj, cunoscute sub numele de camere arbitrale.

Pe de altă parte, camerele de comerț și industrie au fost chemate să pună în practici o veritabilă funcție legislativă. Ea s-a referit cu precădere la reglementarea și aplicabilitatea varietății întinse a uzanțelor comerciale, destinate în acțiunea juridică să fie utilizate și să completeze acolo unde legea comercială era lipsită de dispoziții

Experiența a arătat că o asemenea funcție a fost deosebit de importantă nu numai sub aspectul operării uzanțelor propriu-zise, extrem de diferite și greu de uniformizat în textul de lege, dar și sub acela al legiferării în materia comercială și industrială și chiar socială.

Adoptate de la început în varianta de camere de comerț și industrie naționale oficiale și considerate instituții publice învestite cu personalitate juridici acestea au fost introduse în România, prin legea promulgată de Alexandru loan Cuza cu Decretul nr. 1225 din 30 septembrie 1864, intrând efectiv în aplicare în anii următori.

După 1864, cadrul juridic de funcționare al camerelor de comerț și industrie a fost modificat în 1886, iar în 1925 a fost reorganizat radical, ca efect al unei adevărate refundamentări de drept a organizării camerelor profesionale românești prin Constituția din 1923.

Din 1936, toate categoriile de camere profesionale au intrat înrtr-un regim de funcționare unitară, stabilit prin legea din 29 aprilie, cunoscută ca „Legea consiliului superior economic și a organizării camerelor profesionale, care a întrunit exigențele acestor instituții într-un singur text juridic și a dat o îndrumare vieții economice într-un spirit de prevederi comune.

Indiferent care a fost suportul lor legislativ, dar cu atât mai mult după 1925 și până la al doilea război mondial, când camerele de comerț și industrie din România au cunoscut cea mai importantă etapă de viață, acestea au exercitat o sumă de atribuții concrete între care: formularea de deziderate și decelarea de propuneri relative la chestiunile industriale și comerciale, la politica socială și fiscală, organizarea profesională etc., din proprie inițiativă sau la cererea uniunii camerelor ori a diferitelor autorități; strângerea și punerea la îndemâna comercianților și industriașilor a materialului informativ necesar exercitării profesiunilor lor; evidența permanentă a situației firmelor individuale și sociale, potrivit indicațiilor din legea și regulamentul pentru înființarea registrului comerțului; primirea, păstrarea și ținerea la dispoziția publicului a mărcilor de fabrică și de comerț din circumscripțiile proprii; strângerea și stabilirea pe cale de regulament, apobat de Ministerul Industriei și Comerțului, a uzanțelor comerciale din circumscripțiile proprii; eliberarea cărților de legitimație comișilor voiajori, a certificatelor de origine a mărfurilor, de uzanțele comerciale, de firmele înscrise, de adnotările și modificările firmelor, de mărcile de fabrică și de comerț, de prețurile măfurilor după mercuriale, de cotele burselor, de hotărârile și toate celelalte acte ale acestora; alcătuirea mercurialelor de prețurile mărfurilor; colaborarea cu camerele de muncă și cele de agricultură în toate chestiunile de interes comun; colaborarea cu Institutul de statistică generală a statului la alcătuirea statisticilor privind mișcarea comercială și industrială, după normele științifice și tehnice date de organele de conducere ale Institutului; întocmirea în fiecare an calendaristic și trimiterea către Ministerul Industriei și Comerțului și Uniunea Camerelor de Comerț și Industrie a câte unui raport amănunțit despre mersul comerțului și industriei în circumscripțiile proprii și publicarea de dări de seamă referitoate la activitatea lor; redactarea și publicarea buletinului oficial al camerei; îndeplinirea atribuțiilor date sau a celor născute în timp din legi, regulamente ori din nevoile practice ale industriei și comerțului din fiecare circumscripție; instituirea de comisii arbitrale cu putere de jurisdicție asupra litigiilor apărute în diferendele iscate în ultimă instanță în tranzacțiile din oboare, târguri, piețe și rampe.

În afara unor asemenea atribuții, cu aprobarea Ministerului Industriei și Comerțului și cu avizul luat de acesta de la Uniunea Camerelor de Comerț și Industrie, reprezentantele ei teritoriale puteau de asemenea: să ia inițiativa și să participe la înființarea de societăți sau de consorții având ca scop executarea și exploatarea diferitelor lucrări sau servicii publice de interes comercial și industrial ca: porturi maritime și fluviale, zone libere în porturi, canale de navigație interne sau alte căi și servicii de comunicație terestră, maritimă, fluvială și aeriană; să înființeze și să administreze singure sau în asociație, conform legii pentru administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor publice și modificărilor ei, servicii și stabilimente pentru trebuințele comerțului și industriei precum: burse de comerț, târguri sau oboare, rampe, piețe și hale pentru desfacerea cerealelor, vitelor și altor mărfuri, antrepozite reale și nominale, servicii de condiționări și analize de mărfuri, expoziții permanente și muzee comerciale și industriale, târguri periodice de mostre etc.; să înființeze singure sau în colaborare cu ministerele respective instituții de cultură profesională cum sunt: școlile comerciale, industriale și de meserii, cursuri pentru răspândirea cunoștințelor comerciale și industriale, să creeze burse de studii și practică comercială și industrială și premii de încurajare, să înființeze cămine pentru ucenicii din comerț și industrie; să contribuie la cheltuielile cu scop de utilitate publică, comercială și industrială; să cumpere și să construiască clădiri pentru propriile lor utilități sau necesare comerțului și industriei; să înființeze, fiecare în parte sau mai multe împreună, așezăminte pentru asigurarea și ajutorarea mutuală a comercianților și industriașilor.

În reglementarea din 1925, restructurată radical în 1936, atribuțiile camerelor de comerț și industrie românești au rămas în vigoare, teoretic vorbind, până la desființarea lor în 1949.

În practică, după 1945 și până în 1949, deși cadrul juridic nu s-a schimbat, el a fost eludat în sens restrictiv, prevederile legii fiind înlocuite cu ordine și instrucțiuni ale Ministerului Industriei și Alimentației al căror rost a fost îngrădirea din în ce în ce mai accentuată a vieții industriale și comerciale, înseodebi a celei din sectorul privat, subordonată noului tip de economie controlată și hipercentralizată în curs de instaurare.

Întreagă această politică economică a culminat în 1949 cu Decretul nr. 74 din 24 februarie al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, care la data apariției sale a desființat camerele de corner și industrie, cu excepția Camerei de Comerț și Industrie din București și a camerelor de comerț mixte.

Prin acest decret, atribuțiile camerelor de comerț și industrie desființate, precum și cele ale Camerei de Comerț și Industrie București au trecut asupra direcțiilor comerciale județene sau comunale respective.

Odată cu reorganizarea, a fost afectat și personalul și inventarul fostelor camere de comerț si industrie.

Patrimoniul lor, precum și cel al Camerei de Comerț și Industrie din București a intrat în proprietatea statului, urmând să fie atribuit Ministerului Comerțului și Alimentației, cu excepția fondurilor bănești, vărsate la bugetul genera, de venituri și cheltuieli al țării, după achitarea tuturor datoriilor existente.

A fost, de asemenea exceptat de la această destinație fondul de pensii al camerelor a cărui soartă urma să fie stabilită ulterior prin decizie a Ministerului de Resort, de acord cu Ministerul Finanțelor.

Cu începere de la 24 februarie 1949, veniturile încasate până atunci de camerele de comerț și industrie în baza legii pentru organizarea camerele: profesionale și a altor dispoziții au trecut în sarcina percepțiilor fiscale, care erau obligate să le verse la bugetul statului. Se mai stabilea ca lichidarea, predarea și încheierea gestiunilor camerelor de comerț și industrie să se facă ulterior datei de 2-februarie 1949 după norme alcătuite și puse în aplicare prin decizia Ministerulu: Comerțului și Alimentației.

La lichidarea și predarea fondurilor bănești ale camerelor trebuia să ia parte și un delegat al Ministerului Finanțelor de la administrat: i financiară locală. Prin Decretul nr. 74/1949, salariații camerelor de comerț și industrie desființate și cei ai Camerei de Comerț și Industrie București deveneau salariați ai Ministerului Comerțului și Alimentației, care urmau să fie încadrați, în măsuri necesităților, la direcțiile comerciale județene sau comunale sau la alte instituții pendinte de acest minister.

Cadrul organizatoric instituit în 1949 a rămas, după cum se știe, nemodificat, în linii generale, timp de o jumătate de secol. O schimbare, mai mult de ordin formal, a survenit în urma Decretului nr. 623/1973, care a reglementat organizarea și funcționarea Camerei de Comerț și Industrie a R.S. România, prin transformarea fostei Camere de Comerț și Industrie București și în urma Decretului nr. 137/1976, care a aprobat tarifele privind retribuirea arbitrilor comisiei de arbitraj de pe lângă camera înființată cu trei ani mai înainte.

Refacerea temeiurilor juridice de organizare și funcționare a camerelor de comerț și industrie, inclusiv la nivel teritorial, în spiritul sistemului din perioada interbelică, a avut loc în noile împrejurări de după 1989. E de subliniat că între primele măsuri de politică inițiate în direcția restructurării economice și instituționale a societății românești s-a înscris și reînființarea camerelor de comerț și industrie, săvârșită prin Decretul – Lege nr. 139 din 11 mai 1990 al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională.

Una din trăsăturile esențiale ale acestui act normativ, cu atât mai semnificativă cu cât ea s-a impus într-un moment în care așezarea economică a țării avea, practic, un conținut socialist nealterat, a fost circumscrierea lui strategiei de descentralizare a economiei și de așezare a acesteia pe temelia mecanismelor de piață.

În formă concretă, descentralizarea era dorită, înainte de toate, în materia competențelor de aprobare a statutului de organizare și funcționare a întreprinderilor și organismelor economice, fapt menit să contribuie și la îndeplinirea atribuțiilor noi ale camerelor de comerț și industrie. E ușor de înțeles că, în afară de aceasta, descentralizarea implica lărgirea activității camerelor nu numai la nivel central, dar și în teritoriu, în țară și străinătate, ceea ce urma să aibă ca efect sprijinirea întreprinderilor și firmelor comerciale românești prin constituirea de filiale, reprezentanțe și camere de comerț mixte.

Acesta însemna, în egală măsură, lărgirea considerabilă față de perioada anterioară a activității camerelor de comerț și industrie, în toate aspectele de interes pentru industria și comerțul românesc, în interiorul și în afara țării și în raporturile reciproce dintre agenții economici sau în raporturile dintre aceștia și organismele guvernamentale.

Noua ordine economică excludea cu desăvârșire mecanismele de comandă și camerele trebuiau să fie, ele însele, instrumente de intervenție împotriva unui astfel de curs contraproductiv și condamnat de necesitatea economică, motiv pentru care legea le-a conceput ca pe instituții neguvernamentale și autonome, cu personalitate juridică și gestiune economică să sprijine interesele comercianților și industriașilor în toate împrejurările.

Raportate la cele două sisteme de organizare – francez și englez – între care au avut de optat camerele românești interbelice, legiuitorul din 1990, în anumite privințe, n-a mai ales sistemul francez. Faptul că înființarea camerelor a fost lăsată la inițiativa comercianților sugerează o apropiere mai mare de asocierea liberă, de tip britanic, decât în modelul francez, bazat pe un centralism mai accentuat.

Totodată, caracterul autonom, de utilitate publică și neguvernamental al camerelor se înscrie în aceeași tendință. Sub alte multe aspecte, acestea au conservat caracteristici și atribuții tradiționale a căror îndepărtată ascendență, prin afinitățile cu sistemul românesc interbelic, se află în modelul francez.

O serie de atribuții ale camerelor au fost formulate, firesc, de altfel, în termeni și cu scopuri extrase din legislația interbelică, precum: sprijinirea dezvoltării activităților comerciale și industriale ale membrilor lor; ținerea registrului de comerț și asigurarea evidenței firmelor comerciale din unitatea administrativ-teritorială respectivă; desfășurarea activității de infonnare și documentare comercială; eliberarea certificatelor de origine a mărfurilor; ținerea evidenței mărcilor de fabrică, de comerț și de servicii, legal înregistrate, a denumirilor de origine, indicațiilor de proveniență și semnelor comerciale, precum și a altor semne distinctive folosite de membrii lor; colaborarea cu Comisia Națională de Statistică la elaborarea rapoartelor și publicațiilor privind evoluția comerțului și industriei; sprijinirea proiectelor de dezvoltare a comerțului și industriei, inclusiv a celor bazate pe libera inițiativă, organizarea, la cerere, a arbitrajului ad-hoc etc.

În afara acestor funcții, ca și în organizarea interbelică, în condiții prevăzute de statut, camerele de comerț și industrie teritoriale pot să inițieze și să participe la înființarea de societăți având ca scop prestarea de servicii în interesul membrilor lor. să organizeze și să administreze târguri și expoziții specializate și să efectueze activități de reclamă comercială; să publice un buletin oficial al camerei și să editeze publicații de informare și reclamă comercială.

Față de atribuțiile ce plasează camerele românești de comerț și industrie reînființate în 1990 într-o filiație sau alta, într-o zonă de influență sau alta, până la urmă, faptul cel mai important rămâne însăși renașterea lor instituțională.

Conchizând putem afirma că reînființarea, în 1990, a acestor camere profesionale în România a fost un act pozitiv, inspirat și bine motivat

Cooparrea între Camerele de Comerț și Industrie din țările cu economie de piață și Camerele de Comerț și Industrie din Europa Centrală și de Est

La nivelul întregii lumi Camerele de Comerț și Industrie formează o rețea gigantică.

Numărul exact de Camere de Comerț și Industrie nu a fost niciodată stabilit exact.

Această rețea de Camere de Comerț este coordonată de Biroul Camerelor ce Comerț și Industrie (BICC). În aproape toate statele și pentru orice scop o Cameră poate solicita existența unei alte camere. Deci, această rețea reprezintă un important atu atât pentru camere cât și pentru membrii lor.

În concepția tradițională a comerțului est-vest o diferență netă marchează sistemele economice. Există o separare între țările cu economie de piață și țările foste socialiste.

După evenimentele din 1989 separarea termenilor socialist și economie ce piață nu a mai putut diferenția țările din est de cele din vest.

Fiecare Cameră de Comerț și BICC au un rol important de jucat în întărirea cooperării și dezvoltarea schimburilor.

Delegațiile sau misiunile comerciale reprezintă una din măsurile cele me. eficiente pentru stabilirea de noi relații comerciale necesare pentru a deschide iz comerț bilateral sau pentru a crea noi oportunități între întreprinderile individuale.

Aceste delegații comerciale oferă o ocazie inegalabilă de a căuta și descoperi noi piețe și de stabili relații de afaceri importante,. Pentru aceste misiuni comerciale rețeaua Camerelor de Comerț prezintă avantaje evidente.

O relație strânsă și permanentă între două camere poate împărți cunoștințele și experiența lor, poate fi un bun mijloc de comunicare a informațiilor printr-un acord de cooperare într-o cameră din vest și una din est. Camerele pot schimba astfel în permanență informații, asistență în domeniul marketing-ului, pot stabili contacte și pot colabora în materie de seminarii și delegații comerciale.

Un alt domeniu în care Camerele de Comerț pot juca un rol important este reglarea litigiilor. Sunt dificil de evitat opiniile divergente inevitabile când comerțul cunoaște o dezvoltare dinamică. Tactica nu constă doar în eliminarea ci și în furnizarea unui mecanism just și eficace.

Camerele de Comerț din Europa de Est și Centrală ca și cele din Europa de Vest oferă de mulți ani un arbitraj instituțional ale cărui reglementări sunt publicate.

Importanța arbitrajului comercial internațional nu este recunoscută doar de comunitatea economică ci și de guverne.

În relațiile internaționale un rol deosebit de important îl are cooperarea între Camerele de Comerț și în cadrul acestei cooperări, cooperarea tehnică.

Schimbările recente justifică supoziția că societățile occidentale au lacune considerabile în cunoașterea noilor piețe din Europa Centrală și de Est.

Prin aceste acorduri informațiile se propagă în ambele sensuri în beneficiul și interesul ambelor părți.

În cazul în care membrii unei camere exprimă un interes particular pentru o anumită țară este util să se formeze un comitet mixt bilateral. Astfel de comitete pot rezulta printr-un acord de cooperare între două Camere de Comer.

Camera de Comerț și Industrie a României a dobândit o largă recunoaștere internațională, devenind membru cu drepturi depline al Camerei Internaționale de Comerț de la Paris, membru asociat al EUROCHAMBRES, membru fondator al Asociației Camerelor de Comerț și Industrie Balcani și al Asociației Camerelor de Comerț și Industrie din zona Mării Negre, membru al Asociației Camerelor de Comerț, al „Grupului celor 77”.

Camera de Comerț și Industrie a României a fost primită în EUROCHAMBRES în anul 1992 și este o prezență activă în cadrul organismelor internaționale și la manifestări organizate de Camere de Comerț și Industrie din alte tări.

Pentru facilitarea schimburilor comerciale externe s-au realizat contacte de afaceri ale operatorilor economici din România cu parteneri din alte țări.

S-a sprijinit și încurajat constituirea de noi Camere de Comerț și Industrie bilaterale, aflate în diverse stadii și alăturare a familiei membrilor colectivi ai Camerei de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București.

4.3. Camera de Comerț Româno-Turcă

4.3.1. Scurt istoric al relațiilor bilaterale româno-turce

Legăturile dintre România și Imperiul Otoman își găsesc originea în istoria comună a celor două popoare.

În anul 1934 când la conducerea Turciei se află Mustafa Kemal Ataturk, România împreună cu Turcia, Yugoslavia și Grecia au constituit Pactul Înțelegerii Balcanice, la un an după ce ministrul român de externe Nicolae Titulescu și ministrul turc de externe au semnat la Ankara “Tratatul de Prietenie, Neagresiune, Arbitraj și Conciliere dintre România și Republica Turcia” . 

Tradiția relațiilor de cooperare s-a intensificat și a influențat relansarea raporturilor dintre România și Turcia dupa 1989, dup 1989 relațiile bilaterale cunoscând o dezvoltare ascendentă.

Turcia a sprijinit permanent candidatura României la NATO, participarea României, pentru prima dată în calitate de membru al Organizației Tratatului Nord-Atlantic la Summit-ul Aliantei de la Istanbul din 28-29 iunie 2004, avand si o valoare de simbol pentru nivelul deosebit al relatiilor dintre cele doua state , Romania sustinand la randul sau aspiratiile Turciei de integrare europeana.

4.3.2. Relațiile bilaterale economice

Camera de Comert și Industrie România-Turcia este o instituție neguvernamentală, de interes public, independentă, apolitică, non-profit, înființată în anul 1995, în București, în conformitate cu prevederile Legii 139/1990, la inițiativa unor oameni de afaceri români și turci, din nevoia de a intensifica și îmbunătății activitatea de cooperare economică între România și Turcia.

Camera de Comerț și Industrie Romîno-Turcă a fost constituită în scopul de a susține, intensifica și promova dezvoltarea și diversificarea legăturilor economice dintre Romania și Turcia. Această instuție este deschisă oricarei persoane fizice sau juridice, românești ori străine, interesată de afaceri cu parteneri turci.

Principala funcție a Camerei de Comerț și Industria Româno-Turcă este aceea de a oferi condiții firmelor interesate pentru extinderea contactelor de afaceri între operatorii economici români sau străini și cei turci în principal, respectiv între oamenii de afaceri români sau străini și partenerii din Orient, în general.

În acest context, CCIRT își propune să vină în sprijinul operatorilor economici interesați de piața turcă, dar și de spațiile orientului-zonă al căror potențial de afaceri se dorește a fi pus în valoare.

Prin mijloace specifice, inclusiv mass media, Camera își propune să contribuie la o mai bună cunoaștere reciprocă a mediilor de afaceri din țările vizate, la identificarea principalelor domenii în care România și Turcia și celelalte țări pot coopera în plan comercial-economic, turistic, industrial, științific.

Este necesar a menționa că instituția are importante raporturi de cooperare cu toate Camerele Județene din România.

Ambasada Turciei la București reprezintă un partener important, o sursă permanentă de oportunități și un furnizor de informații economice, utile mediului de afaceri românesc.

Datorită relațiilor sale specifice, CCIRT constituie un factor activ în promovarea cooperarii economice cu mediile de afaceri din Turcia și din țările regiunii.

Legăturile intercamerale de care CCIRT dispune sunt permanent dezvoltate prin contacte directe atât la nivelul conducerii, al personalului, cât și al membrilor acestor Camere.

Președintele Camerei de Comerț Bilaterale este Domnul Tamer Atalay, care deține și funcția de Președinte al Comisiei pentru dezvoltarea afacerilor cu țările turcofone precum și Vicepreședinte Onorific al Consiliului de Administrație al Uniunii Camerelor de Comerț și Industrie Bilaterale din România, fiind promotorul tuturor acțiunilor dezvoltate de către CCBRT în vederea eficientizării rapoartelor de colaborare dintre cele două țări..

La finele anului 2012 în cadrul Forumului Comerțul și Investițiile dintre Turcia și România, organizat de Camera Națională, dl Ahmet Ciğer, Președintele în exercițiu al Confederației Antreprenorilor și Industriașilor din Turcia-TUSKON sublinia faptul că cifra afacerilor dintre relațiile Românio-Turce, ar putea ajunge la 10 miliarde USD.

Este binecunoscut faptul că între România și Turcia există relații de afaceri de lungă durată. După declanșarea crizei economico-financiare s-au încercat crearea de noi oportunități de afaceri

Camera de Comerț Româno-Turcă încearcă, prin eforturi comune, să contracareze criza economică din regiune prin realizarea unor lucruri profitabile pentru ambele părți.

Principalul deziderat al Camerei de Comerț Româno-Turcă constă în căutarea de oportunități de investiții în producția de textile.

De asemenea, agricultura reprezintă un domeniu extrem profitabil pentru relațiile româno-turce, ținând cont de faptul că România este unul dintre statele noi ale Uniunii Europene, iar Turcia este candidată la integrarea în Uniunea Europeană.

Având în vedere faptul că Turcia întâmpină restricții în exportul, pe piața europeană, a produselor alimentare, investițiile în România, în sectorul agro-alimentar ar putea reprezenta soluția rezolvării care stă în calea exporturilor turcești spre piața Uniunii Europene.

Prin intermediul Camerei de Comerț Româno-Turcă la toate programele de mare anvergură organizate în Turcia sunt invitate companii românești.

Investițiile turcești în România

La finele anului 2012, în România activau doar 6.000 de firme cu capital integral sau parțial turcesc, în ciuda faptului că la început de an 2012 rulau afaceri 12.000 de astfel de societăți.

La nivel mondial, Turcia ocupă locul 13 în ierarhia puterilor economice.

La nivel mondial, în anul 2012, investițiile directe implementate și derulate de oamenii de afaceri turci au înregistrat o importantă creștere, de 78,8% comparativ cu anul 2011. Dacă este să discutăm cifre exacte aceste investitii au totalizat 2,754 miliarde de dolari și potrivit estimărilor, trendul acestora este unul crescător.

Cele mai mari investiții pe care oamenii de afaceri din Turcia le-au dezvoltat de la începutul anului și până în prezent la nivel mondial sunt axate pe sectorul alimentar, dar și pe cel al construcțiilor.

În 2012 investitorii turci pe axa România-Austria-Grecia au afaceri demarate de peste 21 de milioane de dolari.

Investițiile străine pe care Turcia le-a atras la nivelul anului 2012 totalizează 9,587 miliarde de dolari o suma în scadere cu 8,8% față de 2011.

Scăderea este una semnificativă, aceasta datorându-se crizei mondiale globale și redresarea investițiilor străine directe în Turcia fiind în continuare condiționată de reacția piețelor externe față de criza financiară.

În Europa, supremația investițiilor turcești este deținută de Germania urmată de Anglia. Franța și țările nordice.

La nivelul anului 2012, în România, din cele 12.000 de firme cu capital integral sau parțial turcesc care derulau afaceri de peste 4,7 miliarde de dolari, 50% s-au retras din România, iar majoritatea celor rămase sunt în proces de dizolvare.

Marea majoritate a firmelor turcești sunt înregistrate în București sau în Ilfov, urmate de Constanța, Dâmbovița, Brașov etc.

Există investiții foarte mari precum Prolemn, devenit Kastamonu, Rulmenți-Bârlad, Romdil, care au fost făcute în alte zone decât cele menționate.

Compania Kastamonu România a finalizat la Reghin, o investiție de 150 de milioane de euro, concretizată într-o nouă unitate de producție de PAL.

Kastamonu Entegre, acționarul majoritar al Kastamonu România-fosta Prolemn, membră a Hayat Holding, reprezintă cel mai important trust turcesc din industria lemnului și unul dintre jucătorii mondiali de top din domeniu.

În anul 1998 Kastamonu Entegre a preluat 98% din acționariatul companiei
Prolemn, fosta fabrică românească fiind inclusă într-un amplu proces de modernizare și
diversificare a producției.

Schimbarea numelui în Kastamonu România, s-a datorat a dorit alinierrii și integraării completa a firmei la identitatea de grup a firmei mamă.

Fiind unul dintre cei mai mari producători de fețe de uși, producția anuală a companiei Kastamonu Romania acoperă aproximativ 10% din cerereile d epe piața de speculitate.

Principalul obiectiv al companiei Kastamonu Romania îl reprezintă oferire atât către clienții interni cât și externi a unor produse la calitatea impusă de standardele internaționale, cu prețuri și termene de livrare corecte.

Compania și-a bugetat pentru acest an afaceri totale de 80 milioane euro, dublu față de anul trecut.

La nivel național mai există două bănci importante, precum Credit Europe Bank și Garanti Bank care operează în România, și, potrivit datelor, fiecare dintre ele are aproape 78 de sucursale în toată România.

Un alt investitor turc important pe pia’a rom\nesasc[ a dulciurilor este compania Ulker, companie este deținută de grupul turc Yildiz Holding, care, din 2007 are ]n portofoliu și celebrul producător belgian de ciocolată Godiva.

La nivelul anului 2012 cifra de afaceri a companiei a crescut cu aproximativ 30% față de nivelul anului 2011.

Aceste două bănci sunt bănci importante și în Turcia și sunt în primele 15 din România.

Garanti Bank este o bancă universală cu o gamă completă de produse și servicii complete pentru toate categoriile de clienți.

Garanti Bank este deținută de către Turkiye Garanti Bankasi), cea de a doua bancă privată ca mărime din Turcia, care a înregistrat în 2012 active totale depasind 75,9 miliarde EUR și un profit net consolidat de 1,143 milioane EUR.

În calitate de bancă universală, Turkiye Garanti Bankasi are peste 10 milioane de clienți în zonele corporate, comercial, întreprinderi mici și mijlocii, precum și persoane fizice, cărora le oferă servicii financiare integrate, prin intermediul celor nouă subsidiare care furnizează servicii privind carduri, pensii, leasing, factoring, valori mobiliare și asset management.

Pe piața din România Garanti Bank este prezentă din 1998 și, până în anul 2007, a banca oferea servicii bancare doar pentru companii locale și internaționale.

Însă, începând 2007, Garanti Bank a introdus pe piață produse și servicii pentru persoane fizice și întreprinderi mici și mijlocii.

Nu trebie uitat Kanal D. Aproape în toate domeniile economiei românești se regăsesc sunt investiții ale oamenilor de afaceri din Turcia.

Cu o cifră de afaceri de peste 5,4 miliarde de euro, Euroweb, compania turcească a intrat pe piața din România.

În ultima perioadă și-a anunțat intrarea pe piața din România Grupul turc Acibadem acesta urmând a intra pe piata serviciilor medicale private.

Grupul turc Acibadem detine 16 spitale generaliste și 11 policlinici, investitorul turc deschzând o reprezentanță în România învederea facilitării relației cu pacienții români, al căror numar crește de la un an la altul.

Grupul turc face parte din rețeaua internațională International Healthcare Holding.

Potrivit Acibadem, International Healthcare Holding este al doilea grup de sănătate raportat la capitalizarea pieței.

Făcând o medie de 20 de angajați/firma, la nivelul anului 2012 au dispărut 120.000 de locuri de muncă.

Principala cauză care au determinat acest fenomen o reprezintă criza financiară globală coroborată cu fiscalitatea excesivă, condițiile legislative, creșterea TVA sau controalele, de cele mai multe ori absurde din partea autorităților române.

O parte dintre firme care au dispărut de pe piața românească și-au relocat activitatea în Bulgaria, în Moldova sau în Rusia.

Înceea ce privesc investițiile românești în Turcia principala facilitate pe care Turcia o oferă investitorilor străini este că, în fața legii, toți investitorii sunt egali, fie că vorbim de investitori trci, români, germani.

Raportat la garanțiile oferite investitorilor străini, Turcia oferă stimulente acestora, cum ar fi în domeniul taxării. Acestea sunt considerate atractive pentru investitorii străini, investitorii români fiind incluși în această categorie, mai ales datorită apropierii din punct de vedere geografic, istoric și cultural.

Există un Centru Cultural Român în Istanbul și două centre culturale turce în București și unul la Constanța, acestea contribuind la apropierea dintre cele două state.

Nu se învață numai limba, încearcă să se creeze câteva punți suplimentare de legătură între cele două state și între cele două popoare. Se vorbește adesea de miracolul economic turcesc, cu creștere pe timp de criză.

CONCLUZII

Prezenta lucrare a încercat realizarea unei analize cu privire la rolul pe îl joacă Camerele de Comerț și industrie la nivelul economeiei de piață a unei țări.

Așa cum am menționat și în cuprinsul lucrării principalul scop al Camerelor de Comerț și Industrie este de a veghea la dezvoltarea comerțului și industriei din punct de vedere profesional și de a apăra și susține interesele reprezentaților acestor ramuri hotărâtoare ale oricărei economii.

Atingerea acestui scop s-a întemeiat pe câteva funcții, principala funcție reprezentând-o funcția consultativă a camerelor, îndeplinită fie din inițiativă proprie, fie la cererea autorităților statului, asupra tuturor chestiunilor interesând afacerile comercial-industriale.

Una din funcțiile Camerelor de Coemrț este funcția consultativă, funcțe ce implică două cerințe esențiale și anume cunoașterea aprofundată a nevoilor industriei și comerțului și, în același timp. acumularea unui material informativ bogat, pe bază de studii, cercetări și date de tot felul care, toate, prin dimensiunile remarcabile realizate de-a lungul timpului, au făcut din latura consultativă o preocupare de căpetenie a instituției.

Rolul Camera de Comerț și Industrie Româno-Turcă îl reprezintă susținerea, intensificarea și promovarea dezvoltării și diversificării legăturilor economice dintre cele două state.

Cum am sublniat și în cupisnul analizei întreprinse în cadrul ultimului capitol această instuție este deschisă oricarei persoane fizice sau juridice, românești ori străine, interesată de afaceri cu parteneri turci.

Anul 2012 a reprezntat anul în care un număr important al comaniilor turcești din România s-au retras d epe piață nostră datorită crizei economice mondiale și nu în ultimul rând datorită politicii fiscale împovărătoare specifice statului roman.Astfel, la sfârșitul anului 2012, în România mai activau doar 6.000 de firme cu capital integral sau parțial turcesc, în ciuda faptului că la început de an 2012 rulau afaceri 12.000 de astfel de societăți.

Este important a menționa marile investiții turcești în România precum Prolemn, devenit Kastamonu, Rulmenți-Bârlad, Romdil sau instituții bancare precum Credit Europe Bank și Garanti Bank care operează la noi în țară, și, potrivit datelor, fiecare dintre cele două bănci beneficiind de aproape 78 de sucursale la nivelul întregii țări.

Compania Kastamonu România a finalizat la Reghin, o investiție de 150 de milioane de euro, concretizată într-o nouă unitate de producție de PAL.

Fiind unul dintre cei mai mari producători de fețe de uși, producția anuală a companiei Kastamonu Romania acoperă aproximativ 10% din cerereile de pe piața de speculitate.

Principalul obiectiv al companiei Kastamonu Romania îl reprezintă oferirea atât către clienții interni cât și externi a unor produse la calitatea impusă de standardele internaționale, cu prețuri și termene de livrare corecte.

Pe lângă investițiile aminitite nu trebuie omis de pe listă Kanal D.

Toaodată, investiții turcești în România se regăsesc aproape în toate domeniile economiei.

Cu o cifră de afaceri de peste 5,4 miliarde de euro, Euroweb, compania turcească a intrat pe piața din România.

În ultima perioadă și-a anunțat intrarea pe piața din România Grupul turc Acibadem acesta urmând a intra pe piata serviciilor medicale private.

Grupul turc Acibadem detine 16 spitale generaliste și 11 policlinici, investitorul turc deschzând o reprezentanță în România învederea facilitării relației cu pacienții români, al căror numar crește de la un an la altul.

În urma acestei analize îmi ridic întrebarea dacă România va fi capabilă să continuie dacă nu atragerea de noi investiții turcești, măcar menținerea celor deja exietente?! Rămâne de văzut care va fi opțiunea României cu privire la acest subiect.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

A. Smith, Avuția Națiunilor, cercetare asupra cauzelor ei, vol. I, Editura Academiei Române, București 1962;

F. Bonciu, Investițiile străine directe în România 1990-2001, Working Paper Roumania Center for Economic Policies, 2002a

Florea, L. Globalizarea și securitatea economică, Editura Lumen, Iași, 2007;

F. Hatem, Investissment International et Politique d’Attractivité, Economica Paris;

Miron,D. Comerț internațional, iEditura ASE, București 2003;

Ph. M. Defarges, La mondialisation, Que sais-je, 2004;

Philippe N. et alii, L´invention du marché: une histoire économique de la mondialisation, 2004 ;

M. Porter, L’avantage concurrentiel, Economica, Paris 1982;

Soros, G. Despre globalizare, Editura Polirom, 2002 ;

N. Suta, Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Editura Eficient, București 2000;

Șerbu, S.G Investițiile străine directe,Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2007;

V.N.Tudorescu Rolul Cmerelor de Comerțși industrie în dezvoltarea întreprinderilor lici și mijlocii din România, Editura Universitaria, Craiova 2007;

Vochița, L. Comerț internațional, Editura Universitaria Craiova, 2009;

Surse electronice

***UNCTAD, WIR FDI Policies for Development: National and International Perspectives, 2003, http://unctad.org/en/Docs/wir2003overview_en.pdf

***UNCTAD, WIR Promoting Linkages, United Nation, New York and Geneva, 2001, http://unctad.org/en/Docs/wir2001overview_en.pdf

*** http://adelinamaries.wordpress.com/2013/03/24/globalizarea-si-fluxurile-mondiale-de-investitii-straine-directe/,

*** http://www.kastamonu.ro/media/aparitii-presa/aparitii-storage-news/detalii/article/kastamonu-romania-are-o-noua-fabrica-de-pal-la-reghin.html,

*** http://incomemagazine.ro/articles/peste-6-000-de-societati-cu-capital-turcesc-au-plecat-din-romania-au-disparut-peste-120-000-de-locuri-de-munca,