Rolul Bnr In Sistemul National DE Plati

=== Cap1+2+3+4 ===

C U P R I N S

Introducere ……………………………………………………………………………………3

Capitolul 1. Evenimente și tendințe pe piețele mature de capital ……………………………7

Evenimente și tendințe pe piețele valutare ……………………………………………8

Evenimente și tendințe pe piețele de credit ……………………………………………9

Statele Unite ale Americii …………………………………………………………..10

Europa …………………………………………………………………………..11

Japonia …………………………………………………………………………..12

Piața titlurilor de valoare internaționale și piețele de împrumut cu sindicalizare …..14

Evenimente și tendințe pe piețele acțiunilor …………………………………………..15

Indicii “pieței mari” …………………………………………………………………..15

Acțiunile domeniilor tehnologiilor informaționale …………………………………..16

Sistemele bancare majore …………………………………………………………..16

Dezvoltarea supervizării și reglementării internaționale …………………………………..19

Propunerile de revizuire a Acordului de la Basel privind Ajustarea Capitalului …..19

Forumul de Stabilitate Financiară …………………………………………………..21

Eforturi depuse de alte forumuri și organizații internaționale …………………..22

Riscuri și vulnerabilități pe piețele mature de capital …………………………………..23

Capitolul 2. Finanțarea piețelor emergente …………………………………………..26

Evenimente și tendințe în fluxurile private agregate de capital către piețele emergente …..27

Ratingul de țară și finanțele …………………………………………………………..31

Sectoarele tehnologiilor informaționale, media și telecomunicațiilor

pe piețele emergente …………………………………………………………………..32

Evenimente și tendințe pe piețele obligațiunilor, acțiunilor și împrumuturilor …………..34

Evenimente și tendințe pe piețele obligațiunilor …………………………………..35

Evenimentele pieței primare …………………………………………………………..35

Evenimentele pieței secundare …………………………………………………..37

Evenimente și tendințe pe piețele acțiunilor …………………………………………..38

Evenimentele pieței primare ………………………………………………………..…38

Evenimentele pieței secundare …………………………………………………..39

Evenimente și tendințe pe piețele împrumuturilor prin sindicate financiare …………..40

Tendințe pozitive în evoluția pieței de capital din România …………………..………42

Capitolul 3. Piețele derivate over-the-counter (OTC) …………………………………..44

Industria bancară modernă și piețele derivate OTC …………………………………..45

3.1.1.Opțiunile exotice …………………………………………………………………..49

Comparație între piața bursieră propriu-zisă și piața derivată OTC …………………..50

Mari asemănări, dar și diferențe importante în structura contractului …………..51

Organizarea tranzacțiilor derivate și crearea cadrului corespunzător

pentru stabilitatea pieței …………………………………………………………..53

Piețele bursiere: centralizate, formale, reglementate, conduse de regulamente …..53

Piețele OTC: descentralizate, informale, slab supervizate și reglementate,

conduse de disciplina pieței …………………………………………………………….55

Surse de instabilitate ale activităților și piețelor derivate OTC ……………………………57

Limite ale infrastructurii piețelor derivate OTC …….………………….…………………60

Managementul inadecvat al riscului contrapărții ……………………………….…60

Înțelegere limitată a dinamicii pieței și a riscurilor lichidității ………………….61

Incertitudini legislative și de reglementare ………………………………………….63

Întărirea stabilității industriei bancare moderne și a piețelor derivate OTC ………….65

Echilibrarea rolurilor oficialităților și a sectorului privat ………………………….65

Intensificarea eforturilor pentru obținerea unei mai mari discipline a pieței ………….66

Reducerea incertitudinilor legislative și de reglementare ………………………….67

Mărirea transparenței și dezvăluirea informației ………………………………….69

Rolul sectoarelor public și privat în reducerea riscurilor sistemului ………………….69

Capitolul. 4. Implicarea sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor

și rolul băncilor străine pe piețele emergente …………………………………………..70

4.1. Implicarea sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor ………………………….70

4.1.1. Implicarea sectorului privat în prevenirea crizelor ………………………………….73

4.1.1.1. Creșterea transparenței, a aderenței la standarde și distribuirea informațiilor ….73

4.1.1.2. Îmbunătățirea managementului datoriilor ………………………………………….74

4.1.1.3. Îmbunătățirea relațiilor debitor-creditor în condiții normale de piață ………….74

4.1.1.4. Relațiile debitor-creditor în timpul crizelor. Comitetele de creditori. ………….75

4.1.1.5. Clauzele de acțiune colectivă (CAC’s) ………………………………………….75

4.1.2. Bazele implicării sectorului privat în rezolvarea crizelor ………………………….76

4.1.3. Opiniile participanților la piață privitor la implicarea sectorului privat

în rezolvarea crizelor ………………………………………………………………….80

4.1.4. Restructurarea împrumuturilor obligatare internaționale ………………………….81

4.2. Rolul băncilor străine pe piețele emergente ………………………………………….83

4.2.1. Creșterea prezenței băncilor străine pe piețele emergente ………………………….84

4.2.1.1. Europa Centrală ………………………………………………………………….85

4.2.1.2. America Latină ………………………………………………………………….86

4.2.1.3. Asia ………………………………………………………………………………….86

4.2.2. Factorii care potențează rolul băncilor străine pe piețele emergente ………………….87

4.2.2.1. Globalizarea serviciilor financiare ………………………………………………….87

4.2.2.2. Îndepărtarea barierelor pentru investitorii străini ………………………………….89

4.2.3. Modalități de acces ale băncilor străine ………………………………………….91

4.2.4. Internetul, telefonia mobilă și activitatea bancară ………………………………….92

4.2.4.1. Tranzacții bancare prin intermediul internetului ………………………………….92

4.2.4.2. Tranzacții bancare prin intermediul telefoniei mobile ………………………….95

4.2.4.3. Programe de dezvoltare a infrastructurii bancare on-line ………………………….95

Concluzii ………………………………………………………………………………….96

Anexe …………………………………………………………………………………………105

Bibliografie ……………………………………………………………………….………..110

Introducere

Perioada de după cel de-al doilea război mondial cuprinde o serie de evenimente majore care și-au pus amprenta asupra mediului economic mondial, determinând ample schimbări de ordin structural. Expansiunea comerțului mondial, urmată în paralel de fluxuri crescânde de capital, progresul rapid al științei și tehnicii precum și tranziția sistemelor economice din țările fost socialiste către economia de piață au generat accelerarea procesului de integrare regională și mondială, ceea ce se traduce, practic, prin oportunități sporite de afaceri pentru bănci, companii și investitori.

Tot acest proces de integrare regională și mondială a determinat, și determină în continuare, reducerea necesităților de mișcare a bunurilor dintr-o țară în alta, ceea ce este totuși în detrimentul comerțului internațional, stimulându-se în schimb investițiile, prin dezvoltarea producțiilor în străinătate. În acest context este ușor de subliniat importanța sistemului financiar internațional, și impactul modificărilor sale asupra economiei mondiale.

Prin această lucrare mi-am propus urmărirea și evaluarea evenimentelor recente petrecute pe piețele financiare mature și emergente, cât și analizarea celor mai importante modificări structurale survenite pe piețele financiare globale. În anii 1999 și 2000, condițiile financiare globale s-au îmbunătățit, deși economia globală a resimțit un puternic recul. După cea mai gravă agitație a pieței – mai ales a piețelor emergente în perioada postbelică – care a cauzat o succesiune de crize regionale ce au afectat piețele financiare majore, interesul pentru piața de capital a crescut, iar investitorii globali sunt tot mai mult dispuși să-și asume riscuri. Această tendință s-a evidențiat mai ales prin graba de a investi în companiile din sectorul tehnologiilor informaționale, care formează fundamentul “noii economii”.

Creșterea rapidă și continuă a productivității S.U.A. – în mare măsură datorată dinamicii “noii economii” – a ajutat la susținerea unei inflații scăzute în S.U.A., impulsionând investițiile. În ciuda trendului ascendent al ratelor dobânzii, piețele de capital au atins apogeul în a doua jumătate a anului 1999 și începutul anului 2000, pe baza unor anticipări din ce în ce mai optimiste privind creșterea veniturilor viitoare ale investițiilor din sectoarele cu tehnologii dinamice. Extinderea și adâncirea piețelor de credit în zona euro au ajutat la impulsionarea emisiunilor de obligațiuni, mai ales în monedă euro, reflectând de asemenea ritmul alert al procesului de restructurare a companiilor (mai ales prin fuziuni și achiziții) și intensificarea expansiunii globale.

Prețurile activelor pe piețele emergente au cunoscut o mare creștere în 1999, pe baza îmbunătățirii climatului economic al multor țări și a situației financiare interne și externe a majorității acestor piețe, care au continuat să-și revină după crizele care au afectat Asia, Rusia și Brazilia între 1997 și 1999. Ca urmare a acestor îmbunătățiri, a crescut și ratingul câtorva dintre aceste piețe. Obligațiunile de pe piețele emergente au adus cupoane mari, depășind cu mult ca performanță beneficiile mici sau chiar negative ale majorității claselor de active de pe piețele mature. De asemenea, piețele emergente ale acțiunilor au avut și ele un an de excepție, mai ales datorită performanțelor realizate de acțiunile din domeniul tehnologiilor informaționale. Alte evenimente favorabile sunt reprezentate de extinderea bazei de investiții pentru activele piețelor emergente, diversificarea surselor de finanțare ale debitorilor și un transfer către finanțarea pe termen lung.

Totuși, din martie 2000, participanții pe piețele mature și emergente au devenit mai atenți la formele de creștere incerte din zonele valutare majore, la semnele presiunii inflaționiste și la debalanțele externe crescânde. Toate acestea au condus la apariția unei întregi liste de probleme și riscuri. Volatilitatea crescută și declinul piețelor mature ale acțiunilor și obligațiunilor au afectat de asemenea echivalentul lor pe piețele emergente în perioada martie-mai 2000. Devine vizibil faptul că revenirea piețelor emergente a fost ajutată în primul rând de forțele ce ghidează paradigma “noii economii”. În al doilea rând, revenirea s-a bazat pe așteptarea doar a unor creșteri modeste în ratele oficiale ale dobânzilor în S.U.A. și Europa.

Această volatilitate crescută a pieței a ridicat încă o dată problema identificării riscurilor pe piețele financiare globale, incluzând și acele riscuri legate de integrarea rapidă a piețelor financiare naționale în arena internațională, continua lipsă de transparență și presiunile concurențiale crescânde asupra instituțiilor financiare. Într-adevăr, reflectând asupra învățămintelor desprinse din crizele recente și asupra contagiunii care le-a generat, investitorii pun sub semnul întrebării eficacitatea arhitecturii financiare internaționale actuale, inclusiv rolul F.M.I., în realizarea potențialului de creștere într-o piață internațională de capital unitară și sigură. Inițiativele sectoarelor public și privat au început să fie tot mai mult îndreptate spre astfel de probleme, sau spre unele în legătură cu acestea, care privesc măsuri specifice de îmbunătățire a practicilor de abordare a riscurilor și creșterea abilității de supervizare și reglementare.

Prin natura lor, piețele financiare globale sunt intensive în informație, comunicație și estimare, iar progresul tehnologiilor computerizate și al telecomunicațiilor din ultimii 20 de ani a condus la scăderea puternică a costului inițierii multor activități financiare. Economiile potențiale ce se pot obține datorită acestor costuri în scădere au dus la o puternică concurență pentru câștigarea unor cote din piață, atât pe piețele financiare naționale cât și pe cele internaționale. Această concurență intensă se caracterizează prin dezvoltarea de noi instrumente și servicii financiare și folosirea acestora în scopul intrării pe noi piețe sau atragerii de noi clienți. Prin lucrarea de față am încercat să examinez două aspecte ale acestui proces de inovare financiară și de penetrare a piețelor: dezvoltarea globală a piețelor derivate over-the-counter și extinderea activității băncilor străine pe piețele emergente. În lucrare mai analizez de asemenea și o altă problemă, și anume cea a estimării gradului de implicare a sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor, care poate afecta termenii și condițiile viitoare de acces pe piață în cazul multor piețe emergente.

În primul capitol am încercat să ofer o evaluare obiectivă a ultimelor evenimente și tendințe pe piețele financiare majore și să identific riscurile și incertitudinile ce pot apărea în perspectivă. În cadrul acestor probleme, o importanță deosebită o au cele legate de durabilitatea “noii economii” și bazele globalizării pieței activelor, potențialul ridicat al volatilității cursurilor de schimb și riscurile asociate restructurării financiare a zonei euro.

În capitolul doi analizez evenimentele din ultimii ani petrecute pe piețele emergente, incluzând tendințele fluxurilor financiare. Subliniez de asemenea câteva schimbări favorabile în baza de investiții și sursele de finanțare ale debitorilor de pe piețele emergente. Deși atitudinea față de risc a unor investitori va trebui testată de-a lungul unui întreg ciclu, o bază de investiții mai largă – dacă vor exista estimări realiste ale randamentelor și riscurilor plasamentelor – va ajuta la stabilitatea finanțării piețelor emergente. Concluzia capitolului este că aceste evenimente dau speranța unei mai mari stabilități a fluxurilor financiare către piețele emergente, dar și o mai mare prudență în finanțarea debitorilor de pe aceste piețe.

În capitolul trei analizez piețele derivate over-the-counter (piețe la ghișeu sau piețe interdealeri). Creșterea rapidă, dezvoltarea și generalizarea tranzacțiilor și piețelor derivate over-the-counter a însoțit, și de multe ori a determinat, integrarea internațională a piețelor financiare naționale și globalizarea finanțelor. Aceste piețe include instituții internaționale de active financiare și sunt răspunzătoare de funcționarea și eficiența piețelor mature ale acțiunilor, obligațiunilor și schimburilor valutare. Ele sunt guvernate de acorduri ale sectorului privat și sunt influențate indirect de sistemele legislative, de reglementare și supervizare. Funcționarea în bune condiții a acestei piețe se bazează pe disciplina pieței, mai mult decât în cazul majorității piețelor financiare. Recentele crize au evidențiat riscul implicat de stabilitatea pieței, ce își are originea în caracteristicile instrumentelor și piețelor derivate over-the-counter. Prin acest capitol doresc să identific sursele de risc în stabilitatea pieței, precum și imperfecțiunile infrastructurii ce se află la baza acestei piețe. De asemenea, mai identific domeniile în care sunt necesare eforturi suplimentare dacă se dorește ca riscurile instabilității să fie reduse și evitate în viitor.

Urmărind crizele din Asia, Rusia și Brazilia, comunitatea financiară internațională a căutat modalități de îmbunătățire a arhitecturii financiare internaționale cu scopul de a preveni crizele, acolo unde este posibil, și de a le reduce intensitatea atunci când ele se produc. Unul din începuturile inițiativei de creare a unei noi arhitecturi financiare internaționale l-au constituit eforturile oficialităților de a încuraja implicarea sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor. În capitolul patru ofer o privire sistematică asupra acestor eforturi. În ceea ce privește prevenirea crizelor, sectorul instituțional s-a concentrat asupra îmbunătățirii transparenței informațiilor, promovării de standarde și coduri îmbunătățite, eficientizării managementului datoriilor, ușurării schimbului de informații și a negocierilor între creditori și debitori, susținerii introducerii clauzelor de acțiune colectivă în obligațiunile internaționale, toate cu scopul de a atrage sectorul privat în preîntâmpinarea unor eventuale crize.

Capitolul 1. Evenimente și tendințe pe piețele de capital mature

Evenimentele de pe piețele internaționale de capital din ultimii ani au fost influențate de numeroși factori, dar cea mai puternică influență a fost exercitată de percepția că economia S.U.A. oferă cel mai mare beneficiu pentru activele financiare dintre toate zonele valutare majore. Acest optimism al investitorilor a fost generat de performanțele deosebite ale economiei S.U.A., de incertitudinile privind posibilitățile de creștere în Europa și, nu în ultimul rând, de impasul redresării economice și financiare a Japoniei, afectată de recentele crize din Asia. Chiar dacă această combinație de factori nu poate explica în totalitate fenomenele de redistribuire internațională a riscurilor și capitalurilor sau modicările survenite în prețurile activelor, ea reprezintă totuși o parte importantă a condițiilor în care aceste fenomene au apărut.

În ultima perioadă, în ciuda unei anumite nesiguranțe privind menținerea la aceleași nivele a creșterii productivității S.U.A., piețele americane au continuat să reprezinte un punct de atracție pentru investitorii internaționali, lucru subliniat de dinamica ascendentă a fluxurilor financiare și a prețurilor activelor. Chiar și atunci când piața americană a acțiunilor a înregistrat o scădere rapidă, optimismul investitorilor nu a fost afectat, ei transferându-și temporar capitalul spre piața americană a titlurilor cu venituri fixe, pentru ca apoi, când au considerat că valoruile acțiunilor au atins cote suficient de atractive, să reintre pe piață. Deși au fost și perioade de ezitări în ceea ce privește încrederea în dolar, valoarea acestuia a rămas, în medie, constantă, în ciuda creșterii deficitului contului curent și a creșterii neîncrederii în forțele productivității S.U.A. de a susține un ritm de creștere ridicat în condițiile unei inflații scăzute. Optimismul investitorilor a crescut progresiv, cea mai evidentă manifestare a acestui optimism fiind alocarea continuă de fonduri pentru investiții în sectoarele tehnologiilor informaționale, telecomunicațiilor și media.

Pe plan internațional s-a observat o reorientare a portofoliilor dinspre titlurile guvernamentale spre piețele private. În spiritul acestei tendințe, deși un flux continuu de capital a părăsit Europa, afectând puternic moneda euro, piețele europene ale acțiunilor și obligațiunilor s-au înviorat rapid odată cu orientarea către ele a unor fluxuri de capital. De asemenea, și piețele japoneze au beneficiat de un optimism crescut al investitorilor. La începutul toamnei lui 1999, semnele redresării economice a Japoniei au convins câțiva deținători de portofolii internaționale – urmați curând de alții – să-și mărească plasamentele în acțiuni, și într-o măsură mai mică, în obligațiuni ale companiilor japoneze; până la acea dată, nivelul plasamentelor situându-se mult sub potențialul pieței activelor și economiei reale a Japoniei. Această redistribuire a portofoliilor a condus la o repreciere rapidă a yenului și la înviorare a pieței japoneze. În anul 2000, cele mai mari temeri erau legate de incertitudinea perspectivei economice a S.U.A., mai ales de posibilitatea înăspririi politicii monetare, ca urmare a creșterii continue a salariilor, presiunilor asupra prețurilor și fenomenului de “supraîncălzire” a economiei americane. În același timp, yenul japonez a dat semne de întărire față de dolar, iar euro a început să-și revină în urma unor scăderi record – ambele tendințe indicând o anumită nesiguranță a investitorilor vizavi de menținerea randamentelor titlurilor în dolari.

Evenimente și tendințe pe piețele valutare

Principala tendință care s-a observat în ratele de schimb ale principalelor valute a fost slăbirea monedei euro față de dolar și întărirea yenului japonez. În ciuda unui deficit al contului curent, dolarul american a crescut cu aproape 1% în termeni efectivi, situându-se la aproape cel mai înalt nivel din 1980 încoace. Dolarul s-a repreciat cu 10% față de euro, dar s-a depreciat cu 12% față de yenul japonez. Dolarul a fost susținut de aporturile de capital străin pe piețele dolarului, în mare parte datorate încrederii în potențialul productivității S.U.A. de a mări profitabilitatea companiilor, și deci de a mări valorile acțiunilor și obligațiunilor. Aceste aporturi de capital străin sunt sintetizate în figurile 1.1. și 1.2.

S-a observat de asemenea o orientare a fluxurilor de capital dinspre Europa spre S.U.A. și Japonia, cei mai interesați de titlurile de valoare americane fiind investitorii europeni. Fluxurile de capital ce au părăsit Europa (care se ridică la aproximativ 70 miliarde de dolari în instrumente financiare și 180 miliarde de dolari în investiții directe), au contribuit la scăderea ratei monedei euro de la 1,184$ la începutul Uniunii Monetare Europene, la 0,885$, ceea ce în iunie 2000 reprezenta o depreciere cu 25%. Perspectivele ca diferențele dintre ratele dobânzii dolarului și monedei euro să crească în continuare, precum și creșterea rapidă a ofertelor de titluri de valoare naționale și internaționale în monedă euro, au contribuit de asemenea la scăderea euro față de dolar.

Moneda euro fiind în scădere, volatilitatea ratei de schimb euro-dolar a crescut, fiind în mare parte efectul retragerii capitalului destinat procesului de formare a pieței (“market making”). Totuși, scăderea interesului pentru formarea pieței nu a avut un impact de durată asupra lichidității europiețelor, marjele schimburilor valutare care au implicat moneda euro scăzând la nivelele asociate anterior mărcii germane.

Întărirea yenului se pare că a fost determinată de 3 factori: excedentul mare și în creștere al contului curent al Japoniei, optimismul investitorilor și repatrierea capitalului de către investitorii japonezi, care au condus la reducerea cotațiilor valutelor străine, în anul 1999 yenul repreciindu-se cu 15% față de dolar. Volatilitatea pieței yen-dolar a avut o evoluție neclară, participanții pe piață sugerând ideea că autoritățile japoneze nu urmăresc numai limitarea reprecierii yenului ci și compensarea volatilității yen-dolar. Variația volatilității yen-dolar face de asemenea referire la unii factori tehnici, cum ar fi hedging-ul pentru acoperirea fluctuațiilor cursului dolarului. În mod normal, instituțiile japoneze acoperă între 40% și 60% din fluctuații, totalizând 400-500 miliarde de dolari, această proporție de acoperire depinzând de nivelul și volatilitatea cursului de schimb.

Evenimente și tendințe pe piețele de credit

Mutațiile survenite pe piețele mature de credit au fost determinate în primul rând de trendul ascendent al ratei dobânzii în Europa și S.U.A. și de unele schimbări în politica fiscală și monetară a Japoniei. Cele mai importante surse ale acestor rate mari ale dobânzilor au fost creșterea economică puternică și susținută din America de Nord și o accelerare a reformei în Europa care au încurajat, pe rând, băncile centrale din aceste regiuni să înăsprească politicile monetare.

În Japonia, politica fiscală expansivă a creat îngrijorări în ceea ce privește creșterea ofertei de obligațiuni guvernamentale japoneze (JGBs) pe termen lung. În contrast cu Japonia, în Europa și S.U.A., curbele veniturilor și marjele obligațiunilor corporațiilor au fost influențate de necesitățile mai mari de finanțare a sectorului privat și de reducerea necesităților de finanțare a sectorului public. În 2000, în S.U.A., nivelul datoriei publice a scăzut de la 48% la 39% din P.I.B., în timp ce datoriile corporațiilor nefinanciare au crescut de la 17% la 22% din P.I.B.

1.2.1. Statele Unite ale Americii

Pe piața monetară a S.U.A. lichiditatea a fost ridicată în anul 1999, în ciuda revenirii Rezervelor Federale asupra deciziei de reducere a ratei dobânzii, luată în toamna lui 1998. Cu toate acestea, cererea de lichidități a condus la creșterea ocazională a marjelor pe piețele monetare, așa cum s-a întâmplat la sfârșitul lui 1999, când marjele relative ale certificatelor de trezorerie au crescut datorită problemelor legate de anul 2000 și efectele posibile ale virusului informatic Y2K. Cererea crescândă de lichidități, determinată de posibilitatea prăbușirii rețelelor informatice bancare, a făcut ca în ultima săptămână a anului 1999 Fondul Federal de Rezerve să injecteze masiv lichidități în sistemul bancar, rata fondurilor federale scăzând de la 5,5% la sub 4%, ceea ce reprezintă cea mai mare deviere de la rata prevăzută din ultimii 9 ani. După ce problema anului 2000 a fost rezolvată, lichiditatea a fost treptat restrânsă iar rata prevăzută a fondurilor federale a fost ridicată la 6,5%. La începutul lui 2000, o atracție deosebită pentru investitori au constituit-o certificatele de trezorerie pe termen lung, mai ales după ce Trezoreria Statelor Unite a anunțat răscumpărarea a 30 miliarde de dolari în obligațiuni. În perioada imediat următoare, randamentul certificatelor de trezorerie a scăzut foarte mult, fapt ce a avut două efecte importante. Primul efect a fost adoptarea de către investitori a unor poziții speculative te termen scurt, ceea ce a dus la creșterea volatilității, ajungându-se ca în februarie 2000, marja între certificatele de trezorerie pe 30 de ani și cele pe un an să fie cea mai mare de la prăbușirea bursei în 1987. Al doilea efect a fost căutarea de către investitori a unor noi criterii de stabilire a prețurilor și a noi instrumente de acoperire a riscurilor, fiind vizibilă tendința de trecere da la titlurile de stat pe 30 de ani spre cele pe 10 ani și spre titluri ale unor agenții americane cum ar fi cele ale Asociației Federale Naționale a Ipotecilor (FNMA / Fannie Mae).

1.2.2. Europa

În zona euro, rata dobânzii pe termen scurt și pe termen lung a crescut, dar nu a putut ține pasul cu creșterile din S.U.A. și Marea Britanie. La un an și jumătate de la introducerea monedei euro integrarea pieței financiare europene înregistrase progrese considerabile. Scăderea generalizată a marjelor pe piețele monetare ale statelor europene, nivelul destul de mare al încasărilor din străinătate și descreșterea încrederii instituțiilor financiare din zona euro în resursele de rezervă ale Băncii Centrale Europene, au dus la un grad mare de integrare pe piața internațională și la un management mai bun al lichidităților. Piața monetară din zona euro este structurată pe două nivele. Primul nivel include băncile mari ale fiecărei piețe naționale, care concurează pentru fondurile Băncii Centrale Europene la licitații și care fac schimb de lichidități între ele, distribuind efectiv lichiditățile in zona euro. Aceste bănci acționează ca niște relee, ca niște centre de distribuire a lichidităților către cel de-al doilea nivel al pieței monetare europene, format din instituții mai mici care acționează pe piețele naționale.

Tehnica cea mai utilizată de către Banca Centrală Europeană în cadrul licitațiilor a fost supralicitarea. Rata fixă, precum și structura fixă a cantității operațiunilor de refinanțare ale Băncii Centrale Europene au fost un stimul pentru băncile din zona euro de a licita foarte agresiv pentru lichidități. La începutul anului 2000 băncile au licitat pentru de 35-70 de ori mai multe lichidități decât a oferit Banca Centrală Eurpeană. În iunie 2000, Banca Centrală Europeană a anunțat trecerea la oferta de vânzare pe bază de rată variabilă, care a condus la rezolvarea problemei supralicitării. La prima operațiune de acest fel, care a avut loc în data de 27 iunie 2000, Banca Centrală Europeană a scos la licitație 99 miliarde de euro cu o rată ponderată medie de 4,32%.

Piețele obligațiunilor au crescut rapid odată cu introducerea monedei euro, după cum se poate observa din figura 1.4. În 1999, emisiunile de titluri de către corporațiile nefinanciare au crescut cu aproape 300% iar activitățile de fuziuni și achiziții au stimulat accesul direct pe piețele de credit. În ciuda creșterii rapide a pieței euroobligațiunilor private, dimensiunea sa rămâne mică în termeni absoluți în comparație cu piețele din S.U.A.

Împrumuturile bancare echivalează cu 100% din P.I.B. în zona euro, față de 50% din P.I.B. în S.U.A.. În contrast, obligațiunile corporațiilor din zona euro se ridică la 3,3% din P.I.B. în timp ce în S.U.A. nivelul acestora atinge 30% din P.I.B.. Lipsa unei piețe de răscumpărare integrate (repo market) a încetinit dezvoltarea globală a pieței euroobligațiunilor. Un studiu recent al Băncii Centrale Europene sugerează că lipsa de integrare a piețelor private de răscumpărare are la bază mai mulți factori: lichiditatea diferită a obligațiunilor; lipsa armonizării documentației legislative folosită pentru acordurile de răscumpărare; dificultățile practice de reglementare și management a colateralelor (garanțiilor) peste hotare (în condițiile existenței a 29 de sisteme naționale de reglementare); tratamentul fiscal diferit de la o țară la alta.

1.2.3. Japonia

În contrast cu tendințele ratelor dobânzii pe celelalte piețe mature, ratele dobânzii în Japonia nu au cunoscut creșteri în ultimul timp, menținăndu-se la nivele foarte scăzute. Datorită îngrijorărilor privind sistemul fiscal și revenirea prea lentă a economiei reale, în februarie 1999 Bank of Japan a micșorat dobânda la creditele overnight de la 0,25% la aproape zero, dorind să combată deflația prin creșterea cererii interne private. Dobânda oferită de Bank of Japan a scăzut până la 0,02%, ducând la declinul ratelor dobânzii pe celelalte piețe monetare precum și la creșterea în exces a rezervelor băncilor. Împrumuturile pe piața overnight au scăzut foarte mult deoarece creditorii nu câștigau suficient pentru a onora comisioanele brokerilor. Cererile pe sectorul pieței monetare de împrumuturi garantate au scăzut de la 36 mii de miliarde de yeni la sub 20 mii de miliarde de yeni, datorită faptului că băncile de depozit, companiile de asigurări și cooperativele agricole au ieșit de pe piață. Fondurile s-au îndreptat spre alte instrumente, cum ar fi actele de trezorerie pe 13 săptămâni.

Rata dobânzii obligațiunilor japoneze pe termen lung a scăzut și ea odată cu introducerea politicii de dobândă 0, oscilând totuși între 1,5% și 2%. După cum apreciau participanții la piață, factorii principali care au ajutat la menținerea ratelor dobânzii pe termen lung la un nivel atât de scăzut sunt infuziile mari de capital, scăderea prețurilor interne, un yen puternic și cererea mare de obligațiuni guvernamentale japoneze (JGBs) de către bănci (plasamentele în obligațiuni guvernamentale s-au ridicat la 44 mii de miliarde de yeni în 1999, față de 31 mii de miliarde de yeni in 1998). Câțiva observatori și-au exprimat îngrijorarea că în cazul în care băncile își reduc achizițiile de obligațiuni guvernamentale, valoarea acestora poate scădea rapid, ducând la scăderea profiturilor bancilor.

Instituțiile financiare japoneze se așteaptă ca cererea și oferta pe piața obligațiunilor guvernamentale să rămână echilibrată la nivelul prețurilor actuale, deși situația actuală determinată de politicile fiscale și monetare este mai puțin avantajoasă. Experiența din 1998 – când o schimbare relativ minoră și anticipată în strategia de achiziții de obligațiuni guvernamentale a Trust Fond Bureau a făcut ca valoarea lor să crească rapid – sugerează ideea că s-ar putea dovedi dificil de menținut în echilibru cererea și oferta la aceleași prețuri.

Piețele japoneze ale obligațiunilor corporațiilor au cunoscut o scădere a marjelor datorată creșterii lichidităților și anticipării restructurării corporațiilor. În mai 2000, obligațiunile guvernamentale japoneze de clasă A și o maturitate de 5 ani au avut o marjă mai mare cu 40 puncte de bază (0,4%) decât obligațiunile guvernamentale, față de o marjă cu 120 puncte de bază (1,2%) mai mare a unei obligațiuni americane cu aceleași caracteristici. Numărul planurilor de restructurare și valoarea fuziunilor și achizițiilor a crescut rapid în ultimul timp, iar un număr de noi măsuri a încurajat procesul de restructurare. Cu toate acestea, câțiva participanți la piață continuă să-și exprime îngrijorarea față de lentoarea și eficacitatea scăzută a restructurării financiare a corporațiilor.

1.2.4. Piața titlurilor de valoare internaționale și piețele de împrumut cu sindicalizare

Începutul etapei a treia a Uniunii Monetare Europene și introducerea monedei euro au fost însoțite de creșterea emisiunilor de titluri de valoare internaționale în monedă euro, în comparație cu emisiunile în dolari, care s-au ridicat la 48% și respectiv 43% din totalul emisiunilor. Instituțiile financiare europene au deținut supremația emisiunilor în monedă euro, pe când agențiile americane au dominat emisiunile în dolari. Părțile deținute de titlurile de valoare internaționale în euro și dolari pe piața secundară (a titlurilor nerăscumpărate), se ridică la 29% pentru ce în monedă euro și respectiv 47% pentru cele în dolari americani. Se constată de asemenea micșorarea procentului din piață deținut de titlurile de valoare în yeni.

TABEL 1.1. Sume nerăscumpărate și emisiuni nete de titluri de valoare internaționale, după moneda de emisiune (în miliarde de dolari)

Sursa: B.R.I., International Banking and Financial Developments

*datele se referă doar la primul trimestru

Activitățile de fuziuni și achiziții au impulsionat împrumuturile prin sindicate financiare, în 1999 aceste împrumuturi înregistrând o creștere de 6%, ridicându-se la aproximativ 960 miliarde de dolari, creștere care s-a menținut și pe parcursul anului 2000. Se observă de asemenea consolidarea și dezvoltarea industriei bancare, ceea ce face să crească numărul băncilor regionale implicate în împrumuturi prin sindicate financiare.

TABEL 1.2. Resurse de credit alocate pentru împrumuturi internaționale prin sindicate financiare în funcție de naționalitatea creditorilor, 1992-2000 (în miliarde de dolari S.U.A.)

Sursa: B.R.I. (Banca Reglementelor Internaționale)

*datele se referă doar la primul trimestru

Analiștii pieței sugerează că în ciuda posibilităților crescute de acces pe piețele europene private ale obligațiunilor, pentru obținerea de împrumuturi multe corporații vor prefera viteza, flexibilitatea și discreția pieței de împrumut prin sindicate financiare, mai ales pentru finanțarea activităților de fuziuni și achiziții.

1.3. Evenimente și tendințe pe piețele acțiunilor

În ultimii ani bursele au cunoscut două tendințe majore. Prima a reprezentat-o creșterea globală rapidă a acțiunilor din domeniile tehnologiilor informaționale începând cu luna martie a anului 2000. A doua tendință a fost observată pe “piața mare” (broad market), unde doar prețurile acțiunilor din zona euro au reușit să se mențină la aceleași nivele.

1.3.1. Indicii “pieței mari”

În ciuda absenței unor creșteri semnificative a prețurilor acțiunilor în S.U.A., nivelul lor relativ ridicat a fost menținut, datorită condițiilor economice deosebite oferite de S.U.A., creșterii productivității și achizițiilor de acțiuni prin fuziuni sau programe buy-back. Pe de altă parte, indicii “pieței mari” din S.U.A. au fost afectați de orientarea unor portofolii către acțiunile domeniilor tehnologiilor de vârf.

Un pas important în consolidarea activității bursiere în Europa a fost făcut în martie 2000, odată cu crearea Euronext, prin fuzionarea burselor din Amsterdam, Bruxelles, Madrid, Paris și Zurich. Această inițiativă a fost urmată în luna mai a aceluiași an de constituirea International Exchange, care reunește London Stock Exchange și Deutche Börse. Planurile privind International Exchange mai cuprind, de asemenea, crearea unei piețe pan-europene pentru acțiunile din domeniile tehnologiilor informaționale (în Frankfurt) în colaborare cu Nasdaq.

În anul 2000 bursele din Japonia au cunoscut un avânt puternic, depășind majoritatea burselor internaționale, însă aceste creșteri s-au dovedit a nu fi de lungă durată. Pe termen mediu era de așteptat ca transparența activităților bursiere să crească și în același timp să aibă loc o transformare a fondurilor din depozitele bancare în acțiuni, mai ales că în perioada 2000-2001 sumele aflate în depozite bancare ce ajungeau la scadență se ridicau la 106 mii de miliarde de yeni (21% din P.I.B.). Deși autoritățile japoneze se așteptau ca retragerile fondurilor din depozitele bancare să fie substanțiale, realitatea a arătat că marea majoritate a acestor fonduri a fost redepozitată.

1.3.2. Acțiunile domeniilor tehnologiilor informaționale

În S.U.A., Europa și Japonia, indicii bursieri privind domeniile tehnologiilor de vârf au depășit cu mult indicii “pieței mari”. În S.U.A., indicele Nasdaq a depășit cu 86% indicele pieței mari, iar în Europa și Japonia, indicii Easdaq și Jasdaq au depășit indicii “pieței mari” cu 104% și respectiv 89%. În Europa, sectoarele tehnologiilor au beneficiat de o mărire considerabilă a atenției pe care le-au acordat-o fondurile de investiții. În Japonia, creșterea rapidă a prețurilor acțiunilor a fost susținută de fondurile de investiții și prin crearea de noi burse specializate, care au ușurat accesul investitorilor pe piață. În decembrie 1999, Tokyo Stock Exchange a lansat o bursă specializată pentru firmele cu tehnologii de vârf, urmată în iunie 2000 de crearea Nasdaq-Japan, de către Nasdaq și Softbank.

1.4. Sistemele bancare majore

Băncile majore de pe piețele mature și-au îmbunătățit rezultatele, datorită faptului că efectele crizei din 1998 au fost eliminate, generând un mediu economic favorabil și o creștere a prețurilor acțiunilor. Cu toate acestea, într-un număr de țări activitatea bancară a fost afectată de scepticismul obținerii viitoare a unor rezultate pozitive, de ideea că ciclul creditului este in perioada de declin, și de teama de concurența făcută de intermediarii financiari ce folosesc rețeaua Internet. Consolidarea bancară a continuat într-un ritm lent, deși în ultima perioadă au avut loc evenimente importante: în S.U.A., anularea restricțiilor Glass-Steagall privind combinarea activităților bancare comerciale și de investiții; pe continentul european, parcurgerea primilor ani de monedă unică și căutarea continuă a unor “campioni naționali”; în Japonia, eforturi de scădere a costurilor și de creștere a profitabilității sectorului bancar.

În 1999, băncile americane au obținut venituri nete record pentru al optulea an consecutiv. Câștigurile din activitățile de investiție a capitalului de risc (venture capital) și câștigul realizat din vânzarea de active s-au ridicat pentru unele instituții la nivelul de 25% din total. În ultimii ani, câștigurile mari ale băncilor au condus la menținerea profitabilității, în condițiile unei marje nete a ratei dobânzii de 4% și a unei dinamici economice viguroase. Rentabilitatea medie a capitalului propriu pentru băncile majore a crescut cu 2% în 1999, ajungând la 19%, iar rentabilitatea activelor bancare a cunoscut de asemenea o creștere însemnată. Creditele neperformante și-au menținut nivelul, deoarece “puterea” neobișnuită a economiei S.U.A. a dus la producerea unei treceri spre împrumuturi de consum mai riscante. Cele mai importante bănci americane au menținut un nivel sănătos al capitalului, nivelul mediu al capitalului de rangul I fiind în jur de 8%.

Privind spre viitor, mulți analiști prevăd o consolidare a poziției instituțiilor financiare mici ca urmare a introducerii unei legislații de modernizare a sectorului financiar (actul Gramm-Leach-Bliley, care anulează anumite secțiuni ale prevederilor Glass-Steagall, care împiedicau combinarea activităților bancare comerciale cu cele de investiții). În același timp se constată că veniturile bancare au devenit din ce în ce mai volatile și sunt vulnerabile la o deteriorare a condițiilor economice și financiare.

Băncile canadiene au obținut și ele profituri mari, reflectând creșterea economică robustă. Nivelul venitului net al primelor șase bănci canadiene a fost de aproximativ 25%, iar rentabilitatea medie a capitalului propriu a crescut cu 3%, ajungând la 18%. Rata medie a capitalului de rang I a crescut în 2000 la 8%, iar analiștii consideră că sistemul bancar poate face față cu brio unei “poticniri” a activității economice. În mai 2000 guvernul canadian a introdus un proces formal de aprobare a fuziunilor bancare.

Și băncile din Marea Britanie au obținut profituri mari în ultimii ani, datorită unor marje sănătoase și a unui mediu economic favorabil. Rata venitului net pentru majoritatea băncilor a fost reprezentată prin două cifre, unele înregistrând rate ale rentabilității capitalului propriu între 20% și 30%. Urmând exemplul continentului, sectorul bancar al Marii Britanii s-a consolidat prin achiziționarea de către o bancă internațională din Regat a unei importante bănci londoneze și a uneia franceze.

Băncile majore din zona euro s-au înscris în tendința generală, obținând profituri însemnate, dar în același timp au făcut eforturi pentru consolidarea sistemului odată cu introducerea unei monede unice. Introducerea monedei euro a catalizat procesul de restructurare financiară și corporatistă (incluzând fuziuni și achiziții peste hotare) și a crescut concurența în sectorul financiar. Reglementarea, supervizarea și supravegherea sectorului financiar al zonei euro necesită un plus de armonizare, cooperare și coordonare. În ciuda profiturilor mari obținute de băncile europene, rentabilitatea capitalului propriu a fost scăzută în comparație cu standardele internaționale – nu a fost mai mare de 10% – , iar marjele nete ale dobânzilor au fost mici, în mare parte datorită concurenței făcute de băncile de stat.

În anul 2000, principalele bănci japoneze au raportat profituri nete modeste, profitabilitatea medie fiind scăzută față de standardele internaționale, cu rentabilitate anuală a capitalului propriu de aproximativ 8%. Analiștii au evidențiat faptul că pierderile neacoperite ale sectorului bancar au fost mari, mai ales deteriorării valorii colaterarelor. Ca urmare a acestui fapt, investițiile masive în titluri guvernamentale (JGB’s) poate expune băncile la riscul creșterii ratei dobânzii pe termen lung (după unele estimări, o creștere cu 100 de puncte de bază a ratei dobânzii pe termen lung ar costa băncile japoneze 1,1 mii de miliarde de yeni).

TABEL 1.3. Situația investițiilor sistemelor bancare majore pe piețele emergente în decembrie 1999

(în miliarde de dolari)

Sursa: B.R.I., International Banking and Financial Market Developments

În ultima vreme, peisajul financiar al Japoniei s-a modificat considerabil, dar problemele ce pot apărea pe termen lung nu au fost îndepărtate. Una dintre cele două bănci majore naționalizate a fost reprivatizată iar cea de-a doua așteaptă să fie reprivatizată. De asemenea, au fost anunțate patru fuziuni bancare majore care vor implica un număr de 11 bănci. Analiștii privesc aceste fuziuni ca pe o reacție de apărare față de inițierea de activități bancare de către unele companii nonfinanciare. Totuși, rămâne de văzut dacă aceste fuziuni vor putea rezolva problema profitabilității, problemă greu de abordat în condițiile în care costurile (și așa scăzute în comparație cu standardele internaționale) vor trebui să scadă, și în condițiile creșterii concurenței făcute de intermediarii financiari publici și de instituțiile financiare străine pe piețele de capital.

Investițiile băncilor majore pe piețele emergente a scăzut cu 25%, ajungând sub 1000 miliarde de dolari la sfârșitul anului 1999, scăzând cu aproape 300 miliarde de dolari în decurs de doi ani. Plasamentele pe piețele emergente din Asia, mai ales pe cele afectate de criza din 1997, s-au redus dramatic. O ușoară tendință de creștere o au investițiile pe piețele emergente din Africa, America Latină și Orientul Mijlociu.

1.5. Dezvoltarea supervizării și reglementării internaționale

Recentele turbulențe și crize ale piețelor financiare au subliniat importanța instituțiilor de supervizare, funcționării la parametrii optimi a infrastructurii financiare și a unor regulamente referitoare la prudență. Aceste temeri au fost de curând examinate în contextul propunerilor de revizuire a Acordul de la Basel privind Ajustarea Capitalului (Basel Accord on Capital Adequacy), a activităților Forumului de Stabilitate Financiară (Financial Stability Forum), precum și a eforturilor depuse de alte grupări publice sau private.

1.5.1. Propunerile de revizuire a Acordului de la Basel privind Ajustarea Capitalului

În iunie 1999, comunitatea financiară internațională a ridicat problema necesității revizuirii prevederilor Acordului de la Basel privind Ajustarea Capitalului, adoptat în 1988, în scopul unei mai bune alinieri a necesităților de capital la profilul riscului de credit al băncilor. Propunerile de revizuire au vizat în primul rând minimizarea riscului creditelor, fiind îndeptate spre trei direcții: cerințe minime de capital, supervizarea activității bancare și disciplina pieței. Comitetul de Supervizare Bancară de la Basel (Basel Committee on Banking Supervision) ia în considerare câteva probleme esențiale cum ar fi: forma și justețea metodelor de rating intern a băncilor, introducerea unor concepte adiționale de risc (riscul operațional și riscul ratei dobânzii), designul noilor standarde, precum și rolul pe care îl pot juca o supervizare îmbunătățită și o mai mare disciplină a pieței.

În scopul determinării băncilor să-și îmbunătățească sistemele de cuantificare a riscurilor creditelor, Comitetul de la Basel caută metode pentru a conexa sistemele interne bancare de evaluare a riscurilor creditelor într-o schemă unitară de reglementare. Urmărirea practicilor utilizate de bănci pentru stabilirea ratingurilor proprii a scos în evidență faptul că băncile sofisticate utilizează un număr relativ restrâns de abordări alternative, care au unele elemente comune. Aceste abordări alternative se intind pe o plajă de metode ce variază de la cele care se bazează doar pe judecățile de valoare ale unor experți până la sisteme bazate în exclusivitate pe modele statistice. Lipsa de informații rămâne o problemă nu doar pentru bănci în tentativa lor de a cuantifica riscul, dar și pentru instituțiile de supervizare care se văd puse în imposibilitatea de a putea valida sistemele de rating intern ale băncilor. Sunt unele bănci care estimează în mod unitar un anumit nivel al riscului de neplată, în timp ce majoritatea băncilor preferă să calculeze probabilitatea de neplată pentru fiecare contract.

Unele bănci nu sunt încă în măsură să analizeze și să prelucreze singure informațiile necesare stabilirii unui sistem propriu de rating. Ca urmare a acestui fapt, Comitetul din Basel caută să impună un mod de abordare mai flexibilă în care instituțiile de supervizare să furnizeze băncilor o parte din informațiile de care acestea au nevoie. Una dintre posibilități ar fi o abordare structurată pe două nivele. Băncile din ambele nivele ar urma să clasifice riscul creditelor în funcție de probabilitatea de neplată. Băncile care și-au dezvoltat un sistem intern viabil de rating vor estima pe baza acestuia pierderile ca urmare a neplății, în timp ce băncile mai puțin sofisticate vor folosi estimări ele riscurilor de neplată furnizate de supervizori. Comitetul pare astfel dispus să favorizeze o abordare evolutivă a ratingului pe grade diferite de sofisticare a fiecărui nivel. Deși inițial metodele de rating intern s-a dorit a fi aplicate doar de către băncile sofisticate, supervizorii și băncile din unele țări doresc crearea unui sistem simplificat de rating care să fie virtual accesibil tuturor băncilor, grupurile de bănci mai mici urmând să-și combine datele despre credite pentru a putea estima parametrii necesari sistemului intern de rating.

O problemă aparte în determinarea necesarului de capital este accea a atenției acordate tehnicilor de minimizare a riscurilor. Pe baza discuțiilor purtate cu băncile, Comitetul din Basel a publicat recent un raport privind tehnicile de minimizare a riscurilor care pot fi utilizate de bănci (colaterale, garanții, credite derivate). Din acest raport reiese ideea că în opinia unor bănci care au fost supravegheate beneficiile aduse de tehnicile de minimizare a riscului nu se fac simțite în totalitate și astfel este descurajată utilizarea unor astfel de tehnici. Comitetul caută modalități de creștere a eficienței acestor tehnici și de rezolvare a problemei riscurilor reziduale ce pot apărea datorită utilizării lor.

Redefinirea standardelor de evaluare va duce la extinderea folosirii unor metode externe de rating. Totuși, există mari rezerve vizavi de utilizarea acestora de către guverne și instituții private. Unele țări afirmă că agențiile de rating nu sunt comparabile de la o țară la alta, deoarece metodele de rating nu implică utilizarea unor probabilități de neplată la rândul lor comparabile. Au fost exprimate și îngrijorări cu privire la faptul că utilizarea în exclusivitate a metodelor externe de rating poate duce la o relaxare a băncilor în ceea ce privește evaluarea riscurilor implicate de unele credite private. De asemenea, se consideră că asupra sistemelor bancare va fi exercitată o presiune prociclică, prin accea că băncile vor fi tentate să păstreze mai mult capital în perioadele de recesiune și mai puțin în perioadele de avânt.

1.5.2. Forumul de Stabilitate Financiară

Forumul de Stabilitate Financiară a fost înființat de grupul celor 7 țări industrializate (G7) în februarie 1999, cu scopul de a intensifica schimbul de informații și cooperarea în domeniilor supervizării și supravegherii activităților financiare. Forumul reunește autorități nationale responsabile cu stabilitatea financiară din țările G7, dar și din alte țări cum ar fi Olanda, Australia sau Singapore, instituții financiare internaționale (inclusiv F.M.I.), organisme internaționale de reglementare și supervizare, precum și comitete de experți ai băncilor centrale.

Ultimele discuții purtate în cadrul forumului au vizat potențialele amenințări la adresa stabilității sistemului financiar internațional și s-au desfășurat pe grupe de lucru, care au urmărit evidențierea și rezolvarea unor probleme legate de fluxurile internaționale de capital și centrele financiare off-shore.

Grupul de lucru asupra fluxurilor internaționale de capital a evaluat implicațiile adoptării unor politici prudente în ceea ce privește fluxurile de capital. S-au luat în calcul măsuri de reducere a volatilității acestor fluxuri și a minimizării pe cât posibil a consecințelor nefaste ale acestora asupra stabilității financiare. Au fost făcute recomandări autorităților naționale privind adoptarea unor planuri de management al riscurilor create de mărimea și volatilitatea fluxurilor de capital. Un astfel de plan ar trebui să includă proceduri de management a activelor și pasivelor și o strategie de management a lichidităților sectorului public. Monitorizarea riscului poate fi realizată prin întocmirea de bilanțuri la nivelul întregii economii, cât și la nivelul sectoarelor cheie, pentru a putea fi mai ușor evidențiate fluctuațiile lichidității, valutelor și altor riscuri. Sectorul privat, în speță băncile, va trebui de asemenea să-și îmbunătățească practicile de management a riscurilor. Autoritățile naționale și organismele internaționale ar putea susține acest proiect prin eliminarea lipsurilor în statistici, încurajarea unei mai mari transparențe și eliminarea unor reglementări ce pot duce la inadvertențe sau la un comportament imprudent. Acest grup de lucru s-a angajat în crearea unor practici specifice de management a activelor și pasivelor la nivel de țară, sub supravegherea F.M.I. și a Băncii Mondiale.

Grupul de lucru asupra centrelor financiare off-shore a analizat implicațiile acestora asupra stabilității financiare, punându-se accent pe lipsa lor de omogenitate. Unele dintre aceste centre financiare off-shore sunt bine supervizate, dar există și unele mai problematice, constituind verigi mai slabe ale unui sistem financiar din ce în ce mai integrat. Supervizarea inadecvată și lipsa de cooperare între unele dintre aceste centre financiare au dus la apariția îngrijorării asupra siguranței și integrității pieței. Cu toate acestea se pare că activitățile centrelor financiare off-shore nu reprezintă o sursă majoră de probleme în ceea ce privește stabilitatea sistemului financiar internațional. Pentru a combate îngrijorările privind verigile problematice ale centrelor off-shore, grupul de lucru a recomandat urgentarea implementării unor standarde cu recunoaștere internațională.

1.5.3. Eforturi depuse de alte forumuri și organizații internaționale

Și alte instituții publice și private și-au concentrat atenția asupra promovării unor măsuri care să ajute la funcționarea în bune condiții a sistemului financiar internațional, mai ales prin măsuri privind activitățile instituțiilor puternic îndatorate (highly leveraged institutions), managementul lichidităților bancare, designul sistemelor de plăți și modelarea riscului portofoliilor de credit. O serie de organisme internaționale cum ar fi I.O.S.C.O. (International Organization of Securities Commissions), Comitetul din Basel sau fonduri de hedging au publicat numeroase rapoarte prin care au făcut propuneri cu privire la adoptarea unor metode mai eficiente de management al riscurilor de către societățile de valori mobiliare care colaborează cu fondurile de hedging, precum și îmbunătățirea managementului lichidităților bancare. Strâns legată de problema managementului lichidităților se află cea a unor sisteme de plată eficiente și sigure. Comitetul privind Sistemele de Reglementare și Plată (Committee on Payment and Settlement Systems), format din băncile centrale ale grupului celor 10 țări industrializate (G10) a emis de curând principiile de bază ale organizării și funcționării sistemelor de plăți și a stipulat necesitatea existenței unei puternice baze legislative și a înțelegerii de către participanți a implicațiilor pe care sistemele de plăți le pot avea asupra riscurilor lor financiare.

De asemenea, au fost emise diverse alte păreri, meritând a fi menționate aici cele ale Institutului de Finanțe Internaționale (Institute of International Finance – I.I.F.) și Asociației Internaționale de Swap și Derivate (International Swap and Derivatives Association – I.S.D.A.) care propun evaluarea riscurilor portofoliilor de credit în funcție de filosofia fiecărei bănci în ceea ce privește managementul riscului.

1.6. Riscuri și vulnerabilități pe piețele mature de capital

În conjunctura actuală, principalele riscuri și vulnerabilități ale pieței financiare internaționale pot fi asociate cu: (1) incertitudinile privind posibilitățile de menținere la nivele scăzute a inflației în S.U.A.; (2) incertitudinile privind efectele recentelor scăderi suferite de acțiunile tehnologiilor și posibilitatea ca acestea să se mențină în continuare; (3) potențialul ridicat de creștere a volatilității ratelor de schimb; (4) riscurile asociate procesului de reintegrare și restructurare financiară a zonei euro; (5) schimbările petrecute pe piețele derivate over-the-counter care au redus lichiditățile și au condus la creșterea volatilității prețutilor.

În S.U.A., creșterea inflației a fost evitată până în prezent, mai ales datorită creșterii productivității. Cu toate acestea, existența unei cereri nesatisfăcute a dus la apariția unor semne ale presiunii inflaționiste, ridicând semne de întrebare asupra posibilităților de ținere a inflației sub control doar prin creșterea productivității și prin adoptarea unor măsuri de înăsprire limitată a politicii monetare. În acest mediu nesigur, o creștere a inflației care să reflecte imposibilitatea de susținere a creșterii productivității, ori o înăsprire mai dură decât se aștepta a politicii monetare, poate duce la modificarea structurii portofoliilor atât în S.U.A., cât și pe piețele financiare internaționale. Aceste modificări ce ar putea surveni pot afecta creșterea economiei reale prin impactul pe care l-ar avea asupra costurilor finanțării și a unor canale ale cererii. Aceste posibile modificări ar putea include : (1) scăderi pe piețele americane ale acțiunilor și obligațiunilor; (2) variații mari în fluxurile de capital; (3) restrângerea activităților de hedge pe piețele derivate; (4) efecte nedorite pentru instituțiile financiare globale, dintre care multe se află într-un proces de restructurare. Până în prezent, singura categorie de acțiuni care a înregistrat scăderi a fost aceea a acțiunilor tehnologiilor ce făceau obiectul unor tranzacții speculative, datorită creșterii ratei dobânzii și datorită unor aparente dificultăți de finanțare a unor companii, ce a dus la reducerea profiturilor așteptate. Este de așteptat ca, în eventualitatea în care aceste scăderi vor fi asociate cu o pierdere a încrederii în perspectivele de creștere și în randamentele investițiilor în S.U.A., piețele obligațiunilor, schimburilor valutare și ale acțiunilor să aibă de suferit.

Pe piețele valutare majore s-a observat o tendință de creștere a tensiunilor între ratele de schimb pe termen scurt și mediu. În termeni nominali efectivi, dolarul și yenul s-au întărit, în timp ce moneda euro s-a depreciat considerabil. În S.U.A., beneficiile mari aduse de active, precum și ratele ridicate ale dobânzii, au contribuit la exercitarea de presiuni asupra dolarului. De asemenea, deficitul extern în creștere poate conduce pe termen mediu la o slăbire a dolarului în comparație cu celelalte valute. Cu toate acestea, actualele rate ale dobânzii pot să se mențină sau chiar să crească în viitorul apropiat, existând posibilitatea ca nivelul ridicat al beneficiilor aduse de acțiuni să ducă la o repreciere a dolarului. Riscul asociat rezolvării acestor probleme depinde în mare măsură de caracteristicile ce stau la baza piețelor valutare. De exemplu, pe piața yen-dolar există mari semne de întrebare cu privire la modul în care participanții la piață vor reacționa la impactul unor factori de natură tehnică. În ultimul timp s-a observat că factorii tehnici, incluzând practicile de hedging și comportamentul imitativ al investitorilor, au dus la amplificarea reacției pieței la orice schimbare suferită de factorii instituționali și a făcut dificil de previzionat reacția yenului. Din această cauză este dificil de estimat dacă o tendință ascendentă în curba randamentului titlurilor guvernamentale japoneze (JGB’s) va duce la repatrieri sau plecări de capital, devenind astfel dificil de prevăzut care va fi reacția autorităților japoneze. Datorită acestor dificultăți, mulți “creatori de piață” (market makers) s-au retras de pe piețele yenului, făcând aproape imposibilă previzionarea dinamicii lor.

De asemenea, mai pot fi identificate și alte riscuri pe piețele financiare interne ale Japoniei, legate de mixul de politici macroeconomice. În condițiile actuale, aceste politici sunt necesare dar marea capacitatea stimulativă a politicilor monetare și fiscale, incluzând aici faptul că costurile finanțării sunt practic zero, pot încuraja proliferarea unor companii neviabile și pot conduce la mari întârzieri în procesul de restructurare a sectoarelor financiar și corporatist. Acest lucru face ca pe piețele monetare riscul lichidității să fie același și pentru o săptămână și pentru șase luni, iar marjele creditelor să se comprime sub un nivel justificabil din punct de vedere economic (în mai 2000, marja creditului pentru o companie japoneză de clasă A reprezenta o treime din marja de credit pentru o companie americană de aceeași clasă). Ca urmare a lipsei de oportunități de plasament a banilor, băncile japoneze achiziționează masiv titluri guvernamentale (JGBs), acestea reprezentând o sursă de venit cu risc scăzut. Dacă refacerea sectorului financiar se produce mai curând decât este de așteptat și dacă măsurile stimulative nu vor mai exista, echilibrul între cererea și oferta de titluri guvernamentale japoneze poate fi afectat, generând astfel pierderi de capital pentru sectorul financiar, și așa neprofitabil. Mai mult decât atât, existența pe piața derivată over-the-counter a unei “piețe în piață” (swapurile ratei dobânzii), formată în principal din instituțiile japoneze din eșalonul secund (de clasă BB sau mai puțin), evidențiază faptul că mai sunt și alte grupuri de instituții care ar avea de suferit în cazul creșterii ratei dobânzii (deoarece pozițiile lor de swap sunt echivalente cu pozițiile de finanțare a obligațiunilor pe termen lung). Acest fapt implică riscul ca șocul resimțit de piața titlurilor guvernamentale japoneze să fie amplificat și propagat pretutindeni cu efecte dintre cele mai nedorite, putând duce la reorientarea portofoliilor internaționale și a fluxurilor de capital, precum și la fluctuații mari ale yenului. Existența acestor riscuri impune necesitatea monitorizării atente de către autoritățile japoneze a climatului financiar pentru a se asigura în viitor atât stabilitatea macroeconomică cât și cea financiară. În plus, vor fi de o importanță deosebită transparența și atenția cu care se va face trecerea de la politica monetară a ratei dobânzii zero și a politicilor fiscale stimulative către politici ancorate mai bine în realitățile unei economii în plin proces de revitalizare.

În zona euro, extinderea piețelor financiare a impulsionat procesul de restructurare financiară și corporatistă (mai ales prin finanțarea de fuziuni și achiziții) și a dus la creșterea concurenței în sectoarele financiare. De asemenea, integrarea piețelor financiare naționale în sistemul global ridică unele probleme legate de fenomenul de contagiune, care poate conduce la generalizarea unor crize sau dezechilibre ale sistemului. Prețul activelor joacă un rol din ce în ce mai important în cadrul mecanismelor de transfer monetar, fiind totuși perceput ca o sursă de fragilitate financiară. O piață integrată a obligațiunilor s-ar putea dovedi benefică pentru implementarea mai facilă a unor politici monetare. Până în prezent, lipsa măcar a unei curbe standard a rentabilității indică faptul că piețele financiare din zona euro sunt încă departe de a fi pe deplin integrate. Proliferarea angajamentelor de credit care nu se reflectă în situațiile financiare ale băncilor complică de asemenea interpretarea schimburilor survenite în agregatele monetare și impietează asupra mecanismelor de implementare a politicilor monetare. Aceste incertitudini implică riscul ca impactul schimburilor de politică monetară și implementarea acestora în zona euro să nu fie interpretat corect și să conducă la ajustări de portofolii sau la dirijarea capitalului către alte zone.

Capitolul 2. Finanțarea piețelor emergente

Prețurile activelor pe piețele emergente au cunoscut creșteri semnificative în 1999 și 2000, pe baza îmbunătățirii situației financiare interne și externe a multor țări, care au continuat să-și revină în urma valului de crize ce a afectat Asia, Rusia și Brazilia între 1997 și 1999. Deși randamentele activelor acestor piețe a fost destul de încurajator (Tabelul 2.1) , s-a observat totuși un pesimism față potențialul economiilor de piață emergente de a-și reveni rapid după ieșirea din criză. Situația economică și financiară a țărilor asiatice afectate de criză a continuat să se îmbunătățească deși în multe cazuri se observă o oarecare fragilitate a sectorului corporațiilor și a sistemului financiar iar procesele de reformă structurală se dovedesc a fi prea lungi. Potențialele probleme cu care s-ar putea confrunta majoritatea piețelor emergente au fost până în prezent evitate, iar în acele cazuri în care s-au constatat probleme, acestea au fost generate de factori specifici țărilor respective și nu au avut implicații negative majore asupra sistemului. De exemplu, imposibilitatea de rambursare în septembrie 1999 de către Ecuador a împrumutului contractat prin emiterea de obligațiuni Brady, a avut efecte nesemnificative asupra randamentelor obligațiunilor celorlalte țări. Tot aici pot fi menționate și Pakistanul și Ucraina, care aflându-se în imposibilitate de plată și-au renegociat serviciul datoriilor. O privire de ansamblu asupra celor mai puternice piețe emergente evidențiază faptul că situația lor s-a îmbunătățit, cel mai evident în Mexic, țară a cărui rating a fost recent crescut de către majoritatea agențiilor de rating. S-ar putea concluziona că declinul fluxurilor private nete de capital către piețele emergente în perioada 1997-1998 a fost stopat în 1999, dar că rezultatele obținute în anul 2000 reclamă adoptarea unui optimism rezervat față de aceste piețe.

TABEL 2.1. Randamentele diferitelor clase de active pe piețele emergente în perioada 1998-2000 (în procente)

Sursa: Bloomberg Financial Markets

*datele se referă doar la prima jumătate a anului

Ultimi ani au adus importante schimbări pe piețele financiare și în finanțarea guvernelor și companiilor țărilor în dezvoltare. Aceste modificări evidențiază pe de o parte evoluția uriașă a piețelor financiare, iar pe de altă parte reflectă reacția creditorilor și debitorilor față de recentele crize. Fluxurile internaționale de capital către piețele emergente au cunoscut o creștere continuă, observându-se o proliferare a investițiilor străine directe, a investițiilor de portofoliu și o restrângere a împrumuturilor bancare acordate de băncile internaționale de pe piețele mature. S-a observat de asemenea dezvoltarea pieței interne a obligațiunilor în monedă proprie și o internaționalizare a piețelor emergente ale acțiunilor. Aceste evenimente au implicat o lărgire a bazei de investiții pentru activele piețelor emergente, o mai mare diversificare a valutelor și surselor de finanțare pentru guverne și companii, precum și un salt către finanțarea pe termen lung. Încurajator este faptul că volatilitatea randamentelor activelor pe piețele emergente a scăzut substanțial față de nivelele din timpul crizei, făcându-le mai atractive ca și clase de active.

2.1. Evenimente și tendințe în fluxurile private agregate de capital către piețele emergente

Ultimele date privind fluxurile private nete de capital către piețele emergente arată că acestea s-au stabilizat în ultimii doi ani, după ce au înregistrat mari scăderi în 1997 și 1998. Fluxurile de capital spre regiunile care nu au fost afectate de crize – Africa, Europa (excluzând Rusia) și Orientul Mijlociu au rămas în mare parte nemodificate sau au crescut. Cele cinci țări asiatice afectate de criza din 1997-1998 s-au confruntat cu plecări de capital, la fel ca și Rusia și Brazilia. Totalizând, fluxurile private nete de capital către piețele emergente au echivalat în 1999 cu 1,1% din P.I.B.-ul agregat al piețelor emergente, față de 3% la mijlocul anilor ’90.

Stabilizarea fluxurilor private nete de capital precum și întărirea poziției contului curent a țărilor în dezvoltare a permis creșterea substanțială a rezervelor valutare în 1999 și 2000. Îmbunătățirea situației contului curent s-a produs în aproape toare regiunile, în Rusia și Orientul Mijlociu fiind generată de creșterea prețului petrolului. În contrast cu marile deficite ale contului curent înregistrate de țările asiatice înaintea crizei, în perioada actuală aceste țări obțin în mod constant surplusuri substanțiale ale contului curent. Rezervele valutare au crescut în toare regiunile, mai ales în Asia, unde au crescut cu 80 miliarde de dolari în 1999, după ce în 1998 crescuseră cu 60 miliarde de dolari. Aceste îmbunătățiri ale situației contului curent și a rezervelor valutare – coroborate cu posibilitățile sporite de acces pe piețele interne de capital – explică faptul pentru care nivelul redus al fluxurilor internaționale de capital spre țările în dezvoltare nu a afectat piețele financiare interne sau economiile țărilor respective.

Stabilizarea fluxurilor private nete de capital reflectă continua creștere a investițiilor străine directe și o revigorare a investițiilor de portofoliu, care au reușit să compenseze cu succes o continuă restrângere a împrumuturilor bancare. S-a observat o tendință continuă de reducere a împrumuturilor acordate de băncile internaționale piețelor emergente. Această restrângere (evidențiată în tabelul 2.2.) a fost mai evidentă pentru țările asiatice afectate de criză, datorită scăderii bruște a împrumuturilor interbancare determinată de rambursarea liniilor de credit, care a excedat cu mult împrumuturile contactate de sectorul nebancar. În America Latină, Brazilia a înregistrat o scădere a împrumuturilor bancare internaționale cu 27% în 1999 față de 1998. Cu excepția Argentinei, cele mai multe țări din emisfera vestică au redus și ele gradul de apelare la finanțarea prin bănci internaționale. Încadrându-se în tendința generală, și Rusia a cunoscut o scădere a acestor împrumuturi, la fel ca și majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est. În contrast, în Africa și în Orientul Mijlociu împrumuturile bancare au cunoscut o ușoară tendință de creștere în 2000. Această reducere a împrumuturilor băncilor internaționale pe piețele emergente își are cauza în factori ce țin atât de cerere cât și de ofertă. Observând îmbunătățirea climatului economic și prețurile mari pe piața secundară a acțiunilor și obligațiunilor, câteva bănci majore de pe piețele mature au considerat că este mai bine să-și reducă prezența pe piețele emergente. Dar, așa cum se va vedea în continuare, trendurile macroeconomice interne și condițiile pieței1 au contribuit într-o măsură definitorie la rambursarea unor împrumuturi către băncile internaționale. Încurajator este faptul că s-a înregistrat o scădere aproape generalizată a cotei împrumuturilor pe termen scurt (un an sau sub un an) de la 56% la sfârșitul lui 1996 la 48% din totalul împrumuturilor în 2000.

TABEL 2.2. Modificări ale împrumuturilor bancare pe piețele emergente, în perioada 1997-1999

(în miliarde de dolari)

Sursa: B.R.I., Consolidated International Banking Statistics

Investițiile străine directe au continuat să crească în 1999, confirmând stabilitatea și importanța acestei componente. Datorită marii reduceri înregistrate de împrumuturile bancare internaționale, investițiile străine directe au constituit componenta preponderentă a totalității fluxurilor private nete de capital către piețele emergente. Investițiile străine directe au crescut sau s-au menținut constante în majoritatea regiunilor, înregistrându-se creșteri încurajatoare în Africa (mai ales în Maroc, Tanzania și Africa de Sud).

Mai mult, s-a observat că la nivel individual de țară, modificările fluxurilor de capital destinate investițiilor străine directe survenite în ultimii doi ani par a nu fi corelate cu schimbările fluxurilor de capital cu alte destinații, așa cum se poate observa din figura 2.1. În particular, un studiu realizat pe o bază de 40 de piețe emergente majore a relevat faptul că nu există tendința ca țările care au intrări / ieșiri mari de capital destinate împrumuturilor bancare sau investițiilor de portofoliu să cunoască o scădere / creștere a fluxurilor de capital destinate investițiilor străine directe. Acest fapt reprezintă o dovadă în plus a stabilității finanțării externe prin investiții străine directe, care în prezent se ridică la 2,1% din P.I.B.-ul agregat al țărilor în dezvoltare.

Faptul că s-a înregistrat o creștere nesemnificativă în finanțarea externă a piețelor emergente în 2000 – în ciuda îmbunătățirii condițiilor oferite de piețele internaționale – reflectă în parte sporirea posibilităților de acces a guvernelor și companiilor la finanțarea internă. În Asia, gradul ridicat de economisire internă și surplusurile contului curent s-au concretizat în mari rezerve valutare și într-o lichiditate internă amplă, ajutate în unele cazuri (mai ales Korea) de infuziile de capital. Ratele dobânzii pe termen scurt în multe țări asiatice se situează sub cele din S.U.A. și Europa (excepție făcând Indonezia și Filipine), fapt pentru care guvernele doresc crearea unei piețe a datoriei publice interne pentru a-și finanța deficitele, care a impulsionat și emisiunile de titluri de către companii. Similar, și companiile mari din America Latină au considerat mai la îndemână finanțarea internă, pe măsură ce aceasta le-a devenit tot mai mult accesibilă. Odată cu trecerea la o mai mare flexibilitate a ratelor de schimb în câteva țări, companiile sunt tot mai mult atrase de posibilitatea finanțării de pe piețele interne în monedă proprie deoarece ratele dobânzii și costurile finanțării sunt mai reduse.

Creșterea relativ modestă a finanțării de pe piețele internaționale reflectă de asemenea faptul că sănătatea financiară a acelor companii mari care aveau în mod tradițional acces pe piețele internaționale de capital s-a îmbunătățit simțitor în decursul ultimilor ani. Companiile asiatice – mai ales exportatorii – au obținut câștiguri substanțiale iar declinul piețelor companiilor din America Latină așteptat acum câțiva ani nu s-a produs. De exemplu, numărul de creșteri ale ratingului de către Moody’s pentru companiile piețelor emergente și pentru instituțiile financiare de pe aceste piețe a fost mai mare decât numărul de scăderi ale ratingului cu 33% în 1999, ilustrând îmbunătățiri substanțiale în Asia, Europa Centrală și de Est, Mexic, și o deteriorare doar în America Latină (exceptând Mexicul).

În prima jumătate a anului 2000, îmbunătățirea ratingului creditelor a continuat, numărul aprecierilor depășindu-l de patru ori pe cel al deprecierilor (tabelul 2.3.). Reflectând îmbunătățirea sănătății financiare și posibilitățile de finanțare ieftină de pe piețele interne, unele companii au raportat rambursarea împrumuturilor în valute străine.

TABEL 2.3. Schimbări semnificative ale ratingurilor unor piețe emergente în perioada iulie 1999-iunie2000 (Moody’s / Standard & Poor’s / Fitch IBCA)

Sursa: Moody’s / Standard & Poor’s / Fitch IBCA

Notă : n.r. = “not rated”

Desigur, analiștii avertizează asupra faptului că procesul de însănătoșire financiară nu este uniform și că există în continuare un număr mare de companii în câteva țări asiatice care necesită în continuare restructurări.

2.1.1. Ratingul de țară și finațele

Modificările recente survenite in ratingurile creditelor au subliniat importanța acestora pentru investitorii internaționali. Ca urmare, pe lângă faptul că aceste ratinguri sunt asociate cu modificările randamentelor, ele sunt adesea asociate cu modificări ale fluxurilor de capital. În figura 2.2. este ilustrat acest fapt prin analiza fluxurilor brute de capital către piețele emergente ale obligațiunilor, împrumuturilor și acțiunilor (pentru toate entitățile naționale, nu doar pentru guverne), în anul care precede și care urmează modificării ratingului. Analiza se bazează pe 61 de aprecieri ale ratingului și 95 de deprecieri ale ratingului piețelor emergente de către agențiile Moody’s și Standard & Poor’s în perioada 1990-1999. Rezultatele indică faptul că emisiunile de obligațiuni în anul ce urmează aprecierii ratingului au crescut în medie cu 17% în timp ce emisiunile de obligațini în anul ce a urmat unei deprecieri au scăzut în medie cu 25%.

Piața împrumuturilor prin sindicate financiare și piața acțiunilor sunt și ele afectate, cu o medie de creștere de 10% după o apreciere și o scădere medie de 30% după o depreciere (aceste rezultate fiind induse de împrumuturi mai degrabă decât de acțiuni). Este imposibil de precizat cu exactitate impactul asupra fluxurilor financiare a modificărilor de rating în sine – efectul de certificare (“certification effect”) – și al răspunsului investitorului independent la modificările riscurilor reflectate de agențiile de rating.

Piața împrumuturilor prin sindicate financiare și piața acțiunilor sunt și ele afectate, cu o medie de creștere de 10% după o apreciere și o scădere medie de 30% după o depreciere (aceste rezultate fiind induse de împrumuturi mai degrabă decât de acțiuni). Este imposibil de precizat cu exactitate impactul asupra fluxurilor financiare a modificărilor de rating în sine – efectul de certificare (“certification effect”) – și al răspunsului investitorului independent la modificările riscurilor reflectate de agențiile de rating.

Ratingul creditelor este foarte important deoarece mulți investitori se confruntă cu anumite restricții asupra ratingului obligațiunilor din portofoliile lor. În unele cazuri aceste restricții sunt absolute. De exemplu, managerului unui portofoliu de obligațiuni “investment-grade” îi poate fi interzisă cumpărarea de obligațiuni care nu sunt clasificate “investment-grade” (cel puțin BBB sau Baa3) de către o agenție de rating. În alte cazuri restricțiile nu sunt chiar atât de categorice, dar ratingul rămâne important. De exemplu, managerul unui portofoliu de obligațiuni poate avea restricția de a deține cel puțin 70% din active în obligațiuni “investment-grade” dar să i se permită să achiziționeze și obligațiuni “non-investment-grade”, dar cel puțin de clasă B acordată de o agenție de rating majoră.

2.1.2. Sectoarele tehnologiilor, media și telecomunicațiilor pe piețele emergente

În ultimul an, boom-ul (apoi prăbușirea) valorilor acțiunilor a atras atenția asupra sectoarelor “noii economii”, și anume cele ale tehnologiilor informaționale, media și telecomunicațiilor. Deși inițial acest fenomen s-a produs cu preponderență în S.U.A., această expansiune s-a generalizat rapid, cuprinzând și piețele emergente.

În termenii capitalizării pieței, analiștii sugerează că sectoarele tehnologiilor informaționale, media și telecomunicațiilor au o proporție mai mare pe piețele emergente decât pe multe piețe mature. În 2000, aceste sectoare aveau o pondere pe piața activelor de 41%, ceea ce este mai puțin decât in S.U.A., dar mai mult decât media (in jur de 36%) pentru piețele mature. Pachetele de acțiuni ale acestor sectoare de vârf au fost mai semnificative în Asia și America Latină și mai modeste în Europa, Orientul Mijlociu și Africa. În fiecare regiune, acțiunile companiilor de telefonie au avut un nivel asemănător celor din piețele mature, ilustrând faptul că privatizarea acestora a fost printre cele mai importante de pe piețele emergente. Pachetele de acțiuni în domeniul tehnologiilor informaționale sunt aproape absente în America Latină, Europa, Africa și Orientul Mijlociu (cu excepția câtorva companii israeliene de software). Totuși, în Asia acest sector este comparabil cu cel de pe piețele mature, cu un sector pentru componente hardware (mai ales companii în domeniul semiconductoarelor în Taiwan și Korea) mult mai mare decât pe piețele mature, dar cu un sector software modest (cu excepția câtorva mari companii din India). Ca importanță, sectorul media este comparabil cu cel de pe piețele mature doar în America Latină.

TABEL 2.4. Cota parte deținută de finanțarea tehnologiilor, mediei și telecomunicațiilor pe piețele internaționale în perioada 1997-2000 (în procente)

Sursa: F.M.I. & Capital Data

De asemenea, sectoarele tehnologiilor, mediei și telecomunicațiilor de pe piețele emergente ocupă o proporție substanțială din emisiunile de titluri pe piețele internaționale. Excluzând emisiunile realizate de guverne sau autorități locale, emisiunile de titluri în sectoarele mai sus amintite s-au situat in 2000 la 77% din totalul emisiunilor de acțiuni, 18% din totalul emisiunilor de obligațiuni și 39% din noile împrumuturi contractate. Proporția mare deținută de acțiuni se explică prin faptul că au fost privatizate marile companii de telefonie (cel mai grăitor exemplu fiind oferta publică inițială de 5,6 miliarde de dolari pentru China Unicom). În medie, aceste sectoare aveau o proporție de 44% din total emisiunilor de titluri non-guvernamentale ale piețelor emergente, față de 12% în 1997, care este cu mult mai mare decât proporția de 22% deținută de emisiunile în aceleași sectoare de pe piețele mature (față de 10% în 1997).

2.2. Evenimente și tendințe pe piețele obligațiunilor, acțiunilor și împrumuturilor

Noile emisiuni ale entităților de pe piețele emergente pe piețele acțiunilor, obligaținilor și împrumuturilor au crescut cu 15% între 1998 și 1999, această rată de creștere menținându-se și în 2000. Pe baza unui boom generalizat al piețelor internaționale ale acțiunilor, piața emergentă a acțiunilor a crescut și ea puternic, emisiunile în domeniile tehnologiilor de vârf, media și telecomunicațiilor fiind cu 400% mai mari decât în 1998, iar emisiunile din celelalte sectoare cu aproape 50%. Creșterea înregistrată pe piețele obligațiunilor și împrumuturilor a fost mult mai modestă. Deși în 2000 s-au înregistrat ritmuri de creștere cu 40% mai mari decât în 1999 pentru emisiunile de noi titluri, nivelul acestora s-a situat cu aproximativ 40% sub nivelul înregistrat în 1997.

În 1999 și 2000, piețele emrgente au avut un acces sporit la piețele internaționale de capital, mai ales datorită îmbunătățirii situației lor. Deoarece multe dintre țările în dezvoltare sunt exportatoare nete de mărfuri, acestea au beneficiat de pe urma creșterii prețurilor mărfurilor. De exemplu, începând cu jumătatea lui 1999, indexul calculat de Commodity Research Bureau pentru prețul tranzacțiilor futures cu mărfuri a început să crească semnificativ pentru prima dată în ultimii 20 de ani. În plus, prețul petrolului și-a revenit în urma scăderii suferite la începutul lui 1999, ajungând ca în martie 2000 să atingă cel mai înalt nivel de la războiul din Golf. Pe lângă aceste aspecte pozitive, și într-o oarecare măsură ca rezultat a lor, în majoritatea țărilor în dezvoltare s-a înregistrat creștere economică, media creșterii economice pentru piețele emergente majore fiind de 5,6%, depășind-o pe cea înregistrată de țările G7 de numai 3,7%.

Ca urmare a acestor îmbunătățiri semnificative ale climatului pe piețele emergente, agențiile de rating au trecut la creșterea ratingurilor creditelor, numărul aprecierilor depășindu-l pe cel al deprecierilor (tabelul 2.3.). În Asia, ratingul mediu al creditelor se află încă sub nivelul anterior crizei, cel din America Latină a reatins nivelul anterior declanșării crizei, iar în Europa de Est (excluzând Rusia) ratingul mediu este mai mare decât în 1997 (figura 2.4.). În țările din Africa și Orientul Mijlociu (dominate de Africa de Sud și Arabia Saudită) nu s-au înregistrat scăderi pe nici un plan în ultimii trei ani.

2.2.1. Evenimente și tendințe pe piețele obligațiunilor

2.2.1.1. Evenimentele pieței primare

Accesul entităților de pe piețele emergente pe piața internațională a obligațiunilor a continuat să sporească în 1999 și 2000. Excluzând componenta de renegociere a datoriilor, emisiunile de obligațiuni au crescut cu 6% între 1999 și 2000. Ilustrând nevoia de finanțare a deficitelor și de recapitalizare bancară, precum și recentele rezultate pozitive înregistrate în Asia, debitorii din această regiune (cu precădere cei din Hong Kong, Malaysia și Filipine) au recurs masiv la emisiuni de obligațiuni. Excluzând Asia, emisiunile de obligațiuni au scăzut cu 10% în 1999, reflectând declinul acestei piețe în Europa și emisfera vestică, deși unele entități din țări mai puțin afectate de criză (Africa de Sud, Israel și Qatar) au obținut fonduri însemnate prin emisiuni de obligațiuni. În anul 2000, emisiunile de obligațiuni s-au făcut la o rată similară celei din 1999, înregistrând o creștere spectaculoasă în martie – ca urmare a optimismului privind creșterea ratingului Mexicului de către agențiile de rating, precum și succesul renegocierii datoriei externe a Rusiei – când au fost emise obligațiuni în valoare de peste 15 miliarde de dolari (figura 2.5).

Deși guvernele sunt principalii beneficiari ai finanțărilor prin emisiuni de obligațiuni, analiștii au observat o ușoară creștere a apetitului pentru risc al investitorilor, care sunt tot mai mult dispuși să investească și în obligațiunile altor entități. Guvernele au beneficiat de 60% din totalul fondurilor atrase prin emisiuni de obligațiuni în 2000, față de 55% în 1998 și 1999 și doar 30% în 1997. Emisiunile realizate de către alte entități aparținând sectorului public s-au ridicat la un nivel de 15% din total, similar celui din ultimii 3 ani dar a rămas sub nivelul de 23% înregistrat în 1997. Emisiunile sectorului privat au reprezentat o parte destul de modestă din totalul emisiunilor, ridicându-se la aproximativ 25% în 2000, față de 31% în 1998 și 1999 și 48% în 1997. Totuși, în comparație cu 1999, în anul 2000 investitorii par mai mult dispuși să cumpere obligațiuni de pe piețe necotate de o agenție de rating sau care sunt sub “investment grade”, așa cum se observă din figura 2.6. .

Îmbunătățirea posibilităților de creditare sugerează posibilitatea unui acces sporit la piață a emitenților din țările cu un rating mai slab. În particular, s-a observat că proporția emisiunilor de obligațiuni însoțite de warrants, a celor convertibile în acțiuni și a celor girate de o terță parte (guarantees) a scăzut dramatic de la 20% în 1999, la doar 7% în 2000. S-a mai observat, de asemenea, o creștere substanțială a maturității medii a obligațiunilor de la 7 ani în 1999 la 10 ani în 2000. Analiștii sugerează ideea că prezența mai modestă pe piață a companiilor poate reflecta pe de o parte scăderea nevoilor de finanțare ca urmare a redresării lor economice și pe de altă parte accesul sporit la piețele interne.

2.2.1.2. Evenimentele pieței secundare

Obligațiunile piețelor emergente au adus cupoane mari în 1999 și 2000, depășind ca performanță majoritatea claselor de active cu venituri fixe de pe piețele mature. Media veniturilor aduse de obligațiuni a fost de 22%, sau 16% dacă excludem titlurile rusești, care au avut un randament de 160%.

Performanțele notabile ale obligațiunilor piețelor emergente au fost determinate în 2000 de creșterea optimismului privind aprecierea ratingului Mexicului și a altor țări în dezvoltare de către Moody’s, precum și de rezultatul pozitiv al renegocierii datoriei externe a Rusiei. Cererea de obligațiuni guvernamentale mexicane a crescut rapid în martie 2000, dar a scăzut în lunile următoare datorită temerilor legate de incertitudinile privind viitorul Mexicului în urma alegerilor prezidențiale din iulie și datorită îndreptării atenției managerilor de portofolii spre celelalte piețe emergente a căror rating a fost crescut sau se așteaptă să crească.

Nivelul de vârf atins de prețul obligațiunilor piețelor emergente coincide cu nivelul de vârf al indicelui Nasdaq S.U.A.. Când indicele Nasdaq a scăzut și clasele de active de pe piețele mature s-au depreciat, același lucru s-a întâmplat și cu obligațiunile piețelor emergente. Slăbirea Nasdaq pare să afecteze un număr mare de clase de active ale piețelor emergente, inclusiv ratele de schimb și piețele interne de capital.

Îngrijorările privind volatilitatea fluxurilor și prețurilor pe piața emergentă a obligațiunilor au fost de multe ori legate de tipul de investitori ce acționează pe piață. În particular, există îngrijorări datorate faptului că nivelul fondurilor gestionate de manageri de portofolii cu cerere constantă pentru o anumită clasă de active – investitori “dedicați” sau “dedicated investors” – este mult mai mic decât nivelul fondurilor gestionate “la întâmplare” de o altă categorie de manageri de portofolii – investitori “încrucișați” sau “crossover investors” – care nu au o preferință pentru anumite clase de active și care pot adopta în consecință poziții pe termen lung sau pe termen scurt.

Participanții la piață au observat și apreciat faptul că lichiditatea instrumentelor de îndatorare ale piețelor emergente a crescut în 2000, iar declinul activităților de market-making survenit la inceputul crizei din Rusia a încetat, multe bănci mărindu-și prezența și activitatea pe piețele emergente. După ce în anul 1999 a fost destul de redusă, viteza de rotație a instrumentelor de îndatorare ale piețelor emergente a crescut cu 53% în 2000, așa cum se arată într-un studiu recent eleborat de Emerging Markets Traders Association (E.M.T.A.).

Analiștii au observat producerea unor schimbări favorabile. Două tendințe notabile care s-au manifestat în anul 2000 au fost creșterea cererii de obligațiuni ale piețelor emergente din partea investitorilor instituționali din Europa și din partea investitorilor locali. În timp ce marea parte a cererii americane de obligațiuni ale piețelor emergente era reprezentată de investitorii instituționali, în Europa aceasta era mai mult susținută de piețele de retail. Spre deosebire de omologii lor americani, investitorii instituționali europeni au preferințe pentru cupoane mari, își pot modifica cu ușurință componența portofoliilor și se confruntă cu mai puține restricții asupra ratingului titlurilor ce le dețin. Dacă în anii trecuți cererea europeană de obligațiuni în dolari era mai mare decât cererea americană de obligațiuni în alte valute decât dolarul, acum investitorii din ambele zone preferă titlurile în monedă proprie. Ca urmare a acestui fapt, emisiunile de titluri în monedă euro au crescut de la 13% în 1997 la aproape 32% în 2000.

Lărgirea bazei de investiții pentru activele piețelor de emisiune s-a observat în creșterea cererii interne pentru titluri în valute străine. Participanții la piață au observat astfel de fenomene în câteva din piețele emergente majore ca Argentina, Brazilia, Mexic, Rusia și Turcia, precum și în unele țări precum Kazahstan și Liban, unde băncile locale și fondurile de pensii sunt o prezență permanentă. Tendința de creștere a participării investitorilor interni este în unele cazuri rezultatul înființării fondurilor private de pensii, mai ales în Argentina, unde autoritățile au anunțat că investitorii interni (mai ales fonduri de pensii) au absorbit 71% din emisiunile nete de obligațiuni în 1999.

2.2.2. Evenimente și tendințe pe piețele acțiunilor

2.2.2.1. Evenimentele pieței primare

Pe piața emergentă a acțiunilor s-a observat o creștere mai pronunțată a emisiunilor de acțiuni decât pe piețele obligațiunilor sau împrumuturilor. Ca rezultat al acestui fapt, cota parte deținută de emisiunile de acțiuni din totalul finanțării piețelor emergente a crescut de la 6% în 1998 la 13% în 1999 și aproape 16% în 2000. Creșterea numărului de emisiuni de acțiuni a fost în primul rând datorată emisiunilor masive din Asia. În America Latină, emisiunile au început să crească în 1999 și 2000, după ce în 1998 au fost aproape zero, dar încă se află sub nivelele de la începutul anilor ’90. Așa cum s-a întâmplat și pe piețele mature, o serie de companii ce aveau planificate emisiuni de acțiuni le-au amânat datorită scăderii bruște și neprevăzute a prețurilor activelor în perioada Aprilie-Mai 2000. Cu toate acestea, prețurile au început să crească, ajungându-se ca în iunie emisiunile de acțiuni să fie foarte mari, mai ales datorită ofertei de 5,6 miliarde de dolari pentru China Unicom (a doua companie de telecomunicații din China). Emisiunile totale de acțiuni de către entitățile de pe piețele emergente se situau la jumătatea anului 2000 la 20 miliarde de dolari, aproape de valoarea totalului emisiunilor din 1999.

Creșterea emisiunilor de acțiuni în 1999 și 2000 s-a bazat în principal pe boomul înregistrat de sectoarele tehnologiilor informaționale, media și telecomunicațiilor. Aceste sectoare au acaparat trei pătrimi din totalul emisiunilor de acțiuni din prima jumătate a anului 2000, față de un procent de numai 28% în 1998-1999.

2.2.2.2. Evenimentele pieței secundare

Pentru piețele emergente ale acțiunilor, anul 2000 a fost unul de excepție, mai ales datorită performanțelor deosebite realizate de acțiunile din domeniile tehnologiilor informaționale, media și telecomunicațiilor. Indicii randamentelor acțiunilor de pe unele piețele emergente s-au situat între 50% și 80%, cu mult peste media randamentului acțiunilor de pe piețele mature, deși nu au atins nivelul pieței Nasdaq. În figura 2.8. este ilustrată în mod grafic evoluția randamentului acțiunilor în perioada decembrie 1996 – iulie 2000. Se poate observa că după a doua jumătate a anului 1999 s-a înregistrat o creștere susținută, stopată temporar de declinul pieței Nasdaq din martie-mai 2000. Între jumătatea lui 1999 și prima jumătate a lui 2000 prețurile acțiunilor în domeniile telecomunicațiilor, media și tehnologiilor informaționale au crescut cu 95%, 100% și respectiv 170%, în comparație cu doar 65% cât reprezintă media de creștere a prețurilor tuturor acțiunilor piețelor emergente. În ciuda acestei creșteri spectaculoase, indicii regionali din America Latină și Asia au rămas încă sub nivelul înregistrat în 1997, adică înainte de declanșarea crizei. Acțiunile piețelor emergente au fost și ele puternic afectate de scăderea indicelui Nasdaq din martie-mai 2000, dar cele mai importante scăderi le-au înregistrat sectoarele “vechii economii” (industriale și materiale).

În iunie 2000, acțiunile piețelor emergente au fost evaluate în medie la un nivel mai mic al multiplicatorului investițiilor decât piețele mature (13 și respectiv 26). Chiar și după recentul declin înregistrat de indicii sectoarelor tehnologiilor, media și telecomunicațiilor aceștia au rămas mult peste indicii sectoarelor “vechii economii”, iar participanții pe piață au remarcat că companiile din sectoarele “vechii economii” se confruntă cu tot mai multe dificultăți în încercarea de a atrage fonduri de pe piața primară. În contrast, cu excepția perioadelor în care indicele Nasdaq a dat semne de slăbire, acțiunile din sectoarele “noii economii” au avut un acces sporit pe piețele de capital. Cel mai bun exemplu în acest sens este cel al furnizorului de servicii Internet Tom.com din Hong Kong, a cărui ofertă publică de cumpărare de acțiuni a fost de 670 de ori mai mică decât cererea. Analiștii au observat, de asemenea, pe lângă emisiunile sporite de acțiuni ale companiilor din țările în dezvoltare destinate piețelor internaționale și tendința de achiziționare de către nerezidenți a unui important număr de acțiuni de pe piața secundară, care face parte dintr-o tendință generală de creștere a plasamentelor peste hotare. Într-adevăr, se pare că distincția dintre acțiunile piețelor emergente și a celor mature poate dispare cu rapiditate în viitor. Acum câțiva ani a fost emisă opinia conform căreia pe piețele mature – mai ales în Europa, odată cu introducerea monedei unice – influențele asupra pachetelor individuale de acțiuni sunt mai puternice din partea sectoarelor cărora aparțin acțiunile respective decât țara de unde provin. Această opinie este confirmată de tendința actuală a managerilor de active globale și a caselor de investiții de a căuta să investească în acțiunile anumitor sectoare și industrii decât în țări anume. Această tendință a început să se extindă și asupra piețelor emergente, dar aici factorii ce țin de o țară anume rămân foarte importanți.

2.2.3. Evenimente și tendințe pe piețele împrumuturilor prin sindicate financiare

Activitățile de finanțare a debitorilor de pe piețele emergente prin împrumuturi cu sindicate financiare au început să fie mai intense în 1999 și începutul lui 2000. După ce au scăzut cu 50% în 1998, împrumuturile prin sindicate financiare au crescut cu 5% în 1999, iar procentul lor din totalul finanțărilor a scăzut de la 41% în 1998, la 37% în 1999, față de 55% în 1995. Creșterea numărului de împrumuturi a fost mai pronunțată în Orientul Mijlociu, mai modestă în Asia și Europa și aproape inexistentă în America Latină.

Analiștii au observat o tendință de convergență a ratelor dobânzii la împrumuturile prin sindicate financiare la cele pentru titlurile de stat. S-a mai observat, de asemenea, o mai mare flexibilitate a costurilor finațării în procesul de sindicalizare, și o mărire a proporției deținute de așa numitele “împrumuturi de club” (împrumuturi în care alocările de fonduri se fac direct între un număr restrâns de bănci) în detrimentul împrumuturilor prin sindicate financiare tradiționale în cazul cărora procesul de atragere a unui număr mare de bănci putea dura câteva luni.

Piețele de credit mature din Europa s-au bucurat de un interes sporit, mai ales datorită nevoilor de finanțare a tranzacțiilor de fuziuni și achiziții. Debitorii au considerat că piața de credit este mult mai atractivă din punct de vedere al flexibilității structurii și a rapidității contactării; împrumuturile pot fi pe termen scurt și sunt acordate rapid de un număr mic de bănci, fără a se mai trece prin întreg procesul de pregătire a unei emisiuni de obligațiuni. Această tendință se pare că s-a extins și pe piețele emergente, unde primul asemenea împrumut (de 9 miliarde de dolari acordați în două tranșe la 364 de zile, cu posibilitatea de a suplimenta cu încă 3 miliarde de dolari) a fost acordat companiei Pacific Century CyberWorks (o companie din Hong-Kong, din domeniul media și Internet) pentru achiziționarea pachetului de control a Hong-Kong Telecom.

În ultimii ani maturitatea medie a împrumuturilor a scăzut față de cea de pe piețele obligațiunilor, așa cum se poate observa în figura 2.9. De exemplu, în perioada 1996-1997, cea mai mare proporție din totalul împrumuturilor prin sindicate financiare o dețineau cele cu maturitatea între 3-5 ani și 5-10 ani, dar în perioada 1999-2000, cea mai mare proporție o reprezentau împrumuturile cu maturitate înte 1 și 3 ani. În contrast, majoritatea emisiunilor de obligațiuni au maturitatea cuprinsă între 5-10 ani și 10-20 ani.

2.3. Tendințe pozitive în evoluția pieței de capital din România

Participanții pe piața de capital sugerează ideea că cele mai importante cauze pentru care nu se dezvoltă piața de capital din România sunt: inexistența unei legi a acționarului minoritar, lipsa tribunalelor comerciale și a unor proceduri specifice litigiilor comerciale, instabilitatea legislației economice și financiare și poziția privilegiată pe care statul român o are pe piața de capital în comparație cu firmele emitente.

Pe lângă aspectele negative surprinse de analiști, există și o serie de tendințe pozitive cum ar fi: (1) listarea unor noi emitenți cu management performant și onest care au înțeles că pe termen lung și în condiții concurențiale afacerea se poate dezvolta numai dacă se atrage capital, și prin urmare au adoptat o etică a afacerilor dincolo de carențele cadrului legislativ. Relevant în acest sens este exemplul dat de Banca Transilvania Cluj, averea acționarilor și încrederea acestora crescând în fiecare an pe baza rezultatelor financiare bune, a conducerii eficiente și a transparenței în privința informărilor; (2) restructurarea managementului unor emitenți ca urmare a privatizării acestora. În cazul în care noul acționar majoritar este interesat și de piața de capital din România, atunci acesta are un comportament onest față de micii acționari. Relevant în acest sens este exemplul Policolor. În cazul în care acționarul majoritar este interesat numai de afacerea emitentului, nu și de piața de capital, acționatul majoritar își va promova interesele fără să țină cont de interesele micilor acționari. În acest sens, putem da exemplul Oțelinox Târgoviște în care acționarul majoritar Samsung Deutschland GmbH este în litigiu cu unul din acționarii minoritari Broadhurst Investments Ltd.; (3) restructurarea managementului ca urmare a presiunii acționarilor minoritari. Concentrarea acționariatului minoritar în proprietatea investitorilor instituționali este benefică dezvoltării firmei emitente, aceștia având expertiza juridică și economică necesară pentru a impune acționarului majoritar o conduită onestă și echipei manageriale standarde de performanță. Relevant în acest sens este comportamentul companiei New Century Holdings – S.U.A., care prin intermediul fondurilor de investiții Broadhurst, Lindsell și Ivington a lansat în ultima perioadă o adevărată ofensivă pe piața bursieră românească, încercând să-și consolideze pozițiile în societățile deținute; (4) apariția produselor mixte: asigurări de viață – fonduri de acumulare, produse oferite de marile societăți de asigurare și care crează premisele ca persoanele fizice să aibă posibilitatea de a face plasamente și în alte instrumente și ca aceste plasamente să determine o acumulare de capital care la rândul ei să ducă la apariția de noi soluții de finanțare pentru firme. Ținând cont de profesionalismul acestor companii de asigurări, analiștii se așteaptă ca banii să fie investiți în firme performante. Exemplul cel mai bun în acest caz este investiția de 25 milioane de dolari făcută de AIG New Europe Fund în operatorul de televiziune prin cablu Astral TV.

În ultimul timp s-au produs o serie de modificări și pe piața de retail, reprezentate de următoarele evenimente: (1) căderea F.N.I. a însemnat și înlăturarea unei instituții care prin fraudă făcea o concurență neloială pe piața de retail, împiedicându-i pe ceilați “jucători” să se dezvolte; (2) ofertarea titlurilor de stat de către S.V.M.-uri, similară unei piețe secundare a însemnat apariția primului instrument de plasament cu randament predictibil și risc scăzut, instrument ce poate deschide calea unor servicii de administrare și consultanță profesionale; (3) apariția de noi instrumente de plasament și anume componenta de acumulare a produselor mixte: asigurări de viață-fonduri de acumulare; (4) schimbarea strategiei de vânzare-distribuție a titlurilor de plasament. Se trece de la un sistem pasiv, practicat încă de cei care distribuie titluri ale fondurilor mutuale, la un sistem proactiv bazat pe marketingul direct practicat de firmele care oferă produse mixte.

Capitolul.3. Piețele derivate over-the-counter (OTC)

Primele forme ale activităților derivate over-the-counter (la ghișeu, interdealeri) se cunosc încă din secolul al XV-lea, când luau forma contractelor forward (la termen) cu bunuri agricole. Chiar inainte de această dată au existat preocupări pentru astfel de tranzacții, prima tranzacție cu opțiuni fiind atribuită filosofului grec Thales (600 î.Hr.). Forma modernă a instrumentelor financiare derivate își are originea în trei motive: (1) motive economice, incluzând nevoia de a împărți și acoperi riscul; (2) restricții asupra activității financiare, incluzând aici reglementări, restricții asupra investițiilor și impozitarea tranzacțiilor financiare; (3) internaționalizarea finanțelor și ascensiunea tehnologică și metodologică.

Virulența turbulențelor petrecute pe piețele financiare mature în 1998 a luat prin surprindere participanții la piață și autoritățile, arătând că aceștia nu au înțeles pe deplin rapidele schimbări de structură și dinamică ale piețelor financiare globale. Una din cauzele acestor turbulențe a fost creșterea substanțială a creditării pe piețele derivate și creșterea leverage-ului1 care au fost posibile în primul rând datorită existenței unei piețe derivate OTC mari și lichide. Creșterea rapidă, dezvoltarea și generalizarea utilizării piețelor derivate OTC s-a suprapus cu modernizarea industriei bancare atât comerciale cât și de investiții și cu globalizarea finanțelor, fiind indusă de recentele evoluții ascendente înregistrate de tehnologiile informaționale și computerizate, și a contribuit în mod semnificativ și pozitiv la eficientizarea finanțelor globale și în particular a piețelor financiare internaționale.

În acest capitol urmăresc mai ales activitățile piețelor derivate OTC în sine și marea importanță pe care le-o acordă micile grupuri de instituții internaționale de active financiare și mai puțin instrumentele financiare derivate. Instrumentele derivate aduc beneficii considerabile deoarece permit ca riscul financiar să fie mai precis “croit” pe preferințele și toleranța la risc ale investitorilor și contribuie la îmbunătățirea lichidității pieței și la creșterea capacității sistemului financiar de a suporta riscul. Aceste instrumente și piețe au fost gândite, puse în practică și dezvoltate de către instituțiile internaționale de active financiare, care în prezent obțin o mare parte din câștiguri din derularea acestui gen de activități.

În timp ce instrumentele și piețele derivate au dus la eficientizarea activităților de intermediere și a finanțelor în general și încă o fac, crizele din anii ’90 au demonstrat că activitățile derivate OTC pot contribui la apariția unor vulnerabilități și a unei dinamici nedorite a piețelor financiare în anumite circumstanțe. Datorită împortanței lor în finanțele globale este necesară înțelegerea mai bună a potențialității activităților instituțiilor internaționale de active financiare pe piețele derivate OTC de a contribui la crearea de probleme pentru sistemul financiar internațional.

Considerând ca de la sine înțelese caracteristicile piețelor derivate OTC legate de beneficiile aduse și de contribuția la îmbunătățirea eficienței financiare, încep acest capitol printr-o scurtă prezentare celor mai importante evenimente înregistrate în ultimii ani pe piețele derivate și apoi a activităților moderne de intermediere financiară. Mulți analiști consideră că instituțiile internaționale de active financiare s-au expus unor surse suplimentare de instabilitate datorate riscului implicat de inițierea a tot mai multe activități pe piețele derivate OTC. Înainte de a identifica aceste surse de instabilitate compar instrumentele derivate ale piețelor OTC cu cele bursiere. Această comparație relevă diferențe semnificative în ceea ce privește managementul riscului și sugerează ideea că activitățile OTC sunt mai mult predispuse la crearea de riscuri pentru sistemul financiar.

Acest capitol subliniază faptul că folosirea instrumentelor derivate ale pieței interdealeri, instituțiile financiare moderne ce acționează pe aceste piețe precum și infrastructura acestor piețe pot ridica, individual sau conjugat, numeroase riscuri pentru stabilitatea pieței, care în anumite circumstanțe pot conduce la propagarea instabilității pe piețele financiare globale. Sunt mai ușor de identificat sursele de instabilitate ale piețelor derivate OTC decât găsirea și aplicarea de remedii. Concluzia acestui capitol este că sunt necesare eforturi suplimentare atât din partea sectorului privat (o mai mare disciplină a pieței, un management eficient al riscului) cât și din partea sectorului public (stimulente pentru creșterea disciplinei pieței, înlăturarea incertitudinilor legislative și de reglementare și îmbunătățirea eficienței supravegherii pieței) dacă se dorește combaterea riscului instabilității piețelor derivate OTC moderne.

3.1. Industria bancară modernă și piețele derivate OTC

În ultimii 20 de ani marile instituții internaționale de active finaciare au schimbat în mod semnificativ peisajul financiar internațional. Prin acțiunile lor, aceste instituții au îmbunătățit abilitățile de management, tranzacționare și intermediere a capitalurilor în lume. Multe dintre aceste beneficii își au originea în dezvoltarea, lărgirea, adâncirea și mărirea atenției acordate activităților derivate OTC. Deși instituțiile financiare moderne obțin cea mai mare parte din câștiguri din intermediere și din managementul riscului creditelor, o fac din ce în ce mai mult prin operațiuni în afara bilanțului, într-un mod mai puțin transparent și cu un potențial de risc mai mare. Aceste transformări suferite de peisajul financiar au început să se accelereze în anii ’90. Industria bancară tradițională presupune extinderea împrumuturilor acordate și a fondurilor atrase sub formă de depozite de diferite maturități. Fiecare parte a acestei ecuații (creditele acordate și fondurile atrase) au risc financiar diferit. Un credit simplu are o sumă fixă prestabilită, un termen și o rată a dobânzii, iar în schimb băncii i se promite efectuarea unor plăți fixate anterior conform unui program. Riscul acestui împrumut este, bineînțeles, acela că există posibilitatea ca cel care a împrumutat să nu mai fie în stare sau să nu mai dorească să efectueze fiecare plată conform programului stabilit. Acesta este riscul creditului sau al debitorului (counterparty risk), prin această noțiune înțelegându-se atât riscul de neplată (neefectuarea uneia sau a tuturor plăților) cât și a pierderilor previzionate datorate neplății (atunci când se plătește mai puțin decât era stabilit). Aceste împrumuturi acordate de bănci își au esența în existența depozitelor atrase de bănci, care de regulă au maturități mult mai mici decât majoritatea creditelor acordate, rezultând de aici un risc de lichiditate a băncii. Elementul central al acestei activități bancare esențiale este managementul acestor două seturi de fluxuri monetare, fiecare având o structură stochastică diferită. Privind asupra istoriei industriei bancare și asupra falimentelor din acest domeniu putem spune că managementul acestor fluxuri este riscant iar băncile sunt expuse destul de mult pericolului unei eventuale instabilități.

Această tendință de predispoziție la instabilitate nu a încetat în ultimul timp și chiar e posibil să se fi extins. În activitățile financiare moderne, tranzacțiile extrabilanțiere ale instituțiilor financiare facilitează dezvoltarea creditelor. De exemplu, o simplă tranzacție swap este un instrument de creditare în ambele sensuri, în care fiecare partener promite să realizeze un program de plăți pe durata valabilității contractului. Fiecare dintre cei doi parteneri este atât debitor cât și creditor și, similar activităților bancare tradiționale, instituțiile financiare moderne trebuie să realizeze managementul fluxurilor asociate acelui contract. Dar sunt totuși câteva diferențe importante. Prima diferență constă în accea că riscul creditului este considerabil mai complicat și mai puțin previzibil decât riscul unui credit bancar tradițional, deoarece expunerile1 asociate instrumentelor derivate variază în timp și depind de prețul activelor. Împrumuturile bancare tradiționale se află mai la adăpost de riscul pieței, deoarece tranzacțiile lor sunt înscrise în bilanț la o anumită valoare contabilă, ceea ce înseamnă ce ele nu vor fi afectate sau nu vor reacționa la șocurile pieței. Cu toate acestea, anumite tendințe ale pieței pot contribui la apariția unor pierderi insesizabile dar care se acumulează în timp. În contrast, expunerile creditelor pe piețele OTC sunt legate organic de volatilitatea pieței fiind zilnic dictate de evoluția acesteia. Acest fapt se traduce în posibilitatea obținerii unor profituri mari sau, dimpotrivă, pierderi semnificative, însă reversul acestei caracteristici este că astfel se crează premisele unei mai mari discipline a pieței și a evitării acumulării de pierderi nedetectate.

A doua diferență este aceea că dinamica lichidității finanțelor moderne este mult mai complexă decât aceea de pe piața depozitelor. În condiții tradiționale, fluxurile au un anumit grad de regularitate. În contrast, fluxurile asociate instrumentelor derivate OTC și lichiditatea acestor piețe sunt neregulate și dificil de prevăzut chiar și pentru dealerii cei mai avansați din punct de vedere tehnic care au puse la punct sisteme moderne de management al riscului. Astfel, pe lângă evaluarea și managementul riscului de neplată și a pierderilor datorate neplății, instituțiile financiare moderne trebuie să evalueze modificările potențiale ale valorii creditului și să-și formuleze așteptări realiste în ceea ce privește calea pe care se va înscrie prețul activelor.

În ultimii 20 de ani, instituțiile internaționale majore de active financiare și-au mărit în mod semnificativ partea din câștiguri obținută pe seama activităților derivate. Aceste instituții administrează portofolii de instrumente derivate incluzând zeci de mii de poziții iar cifra de afaceri globală agregată se ridică la o mie de miliarde de dolari zilnic. Piața derivată OTC poate fi privită ca o rețea informală de relații bilaterale între parteneri cu expuneri dinamice ale creditelor, variabile în timp, a căror mărime și distribuție sunt intim conectate la piața celor mai importante active. Deoarece fiecare portofoliu de instrumente derivate este compus din poziții pe o mare varietate de piețe, rețeaua expunerilor creditelor este complexă și dificil de administrat.

Expansiunile și contracțiile în nivelul activităților derivate OTC sunt o caracteristică normală a finanțelor moderne și intervin, de regulă, într-o manieră nondisruptivă. Posibilitatea unor contracții excesiv de rapide și a instabilității pieței pare să crească atunci când expunerile creditelor în activitățile OTC cresc la nivele care crează o hipersensibilitate la modificări neanticipate bruște survenite în condițiile pieței (cum ar fi modificarea marjei ratei dobânzii). Relațiile între debitorii și creditorii implicați în tranzacții derivate OTC și instituțiile internaționale de active financiare pot crea situații în care un caz izolat de neplată să genereze limitarea accesului la lichidități a unor participanți majori la piață. Aceasta poate duce la alterarea percepției asupra condițiilor pieței.

Natura imprevizibilă și uneori turbulentă a piețelor derivate OTC ar merita foarte puțină atenție dacă acestea ar ocupa o parte insignifiantă din totalul finanțelor globale, dar nu este așa, ele devenind din ce în ce mai mult elementul central al acestor finanțe, fiind compuse din instituții financiare importante (tabel 3.1).

TABEL 3.1. Topul primilor 20 de dealeri pe piețele derivate în 2000, locul ocupat în 1999 și bursele ale căror membri sunt.

CME – Chicago Mercantile Exchange ; LIFFE – London International Financial Futures and Options Exchange ; EUREX – European Derivatives Market ; HKFE – Hong Kong Futures Exchange; TSE – Tokyo Stock Exchange; TIFFE – Tokyo International Financial Futures Exchange

Sursa: Institutional Investor (International edition), Vol.25, feb.2000, pag 121

Atât participanții la piață aparținând sectorului privat cât și cei responsabili cu supervizarea și supravegherea pieței sunt în curs de adaptare la ritmul înalt de inovare și modificare structurală a finanțelor globale. Acest proces de adaptare a fost mult îngreunat deoarece activitățile derivate OTC au schimbat natura riscului financiar într-un mod ce nu este încă înțeles în totalitate. Există temeri că marea atenție acordată utilizării de tehnici financiare inovatoare cresc posibilitatea ca acestea să creeze dinamici și volatilități mari și neprevăzute în stare să producă grave tulburări cu consecințe dintre cele mai nedorite asupra activităților economiei reale.

3.1.1. Opțiunile exotice

Flexibilitatea contractelor derivate OTC permite comercializarea unor structuri neobișnuite, incluzând aici opțiunile. În cazul unei opțiuni standard, cumpărătorul plătește o primă înainte (fee, premium) și primește opțiunea de a cumpăra (call option) sau de a vinde (put option) un anumit activ la un preț specificat (strike price). Acest drept poate fi exercitat numai la maturitate (opțiunea europeană) sau la orice dată anterioară maturității (opțiunea americană). La momentul exercitării opțiunii se căștigă diferența dintre prețul specificat și valoarea de piață a titlului respectiv (valoarea lui intrinsecă). Acest tip de opțiuni, precum cel prezentat mai sus, care au o structură simplă sunt cunoscute sub numele de opțiuni “plain vanilla”.

Opțiunile exotice pot avea ca efect una sau mai multe dintre următoarele modificări:

opțiunea poate fi exercitată la mai multe date fixate anterior (opțiune Bermuda);

prima poate fi plătită la maturitate și nu la inițierea operațiunii (opțiune Boston sau “break forward”);

opțiunea poate începe cu o întârziere (forward start option);

obiectul tranzacției poate fi o altă opțiune în locul unui anumit titlu (compound option), cum ar fi de exemplu o opțiune pe rata dobânzii (interest rate cap – caption) sau pe indici de bursă (floor – floortion);

obiectul tranzacției poate fi o altă tranzacție derivată, de exemplu un swap (swaption);

deținătorul poate decide la un moment dat dacă opțiunea este de vânzare (put) sau de cumpărare (call). Se mai numeste și “chooser option”.

opțiunile sunt anulate (knock-out option) sau activate (knock-in option) când se depășește un anumit nivel de preț (“barrier options” sau opțiuni cu barieră);

câștigul poate depinde de prețul maxim sau minim atins de titlul respectiv (“look back option”) sau de media prețului titlului pe durata de valabilitate a opțiunii (opțiune asiatică);

pe durata contractului, deținătorul poate alege o anumită zi, iar la expirare să primească maximul dintre valoarea titlului în ziua aleasă de el și valoarea titlului la maturitate (“shout option”);

câștigul poate depinde de prețurile altor titluri ce fac obiectul aceleiași tranzacții (opțiuni “rainbow”, “basket” sau “exchange”);

opțiunea poate aduce un câștig ce nu e direct proporțional cu prețul titlului ce stă la baza contractului (“power caps”);

câștigul opțiunii poate fi exprimat în altă valută decât cea în care este exprimat titlul ce stă la baza contractului (“quanto”).

Opțiunile exotice ridică o serie de provocări pentru instituțiile financiare care le comercializează. Unele dintre ele sunt foarte dificil de acoperit. În mod tradițional opțiunile sunt acoperite prin operațiuni de hedging, prin deținerea unei anumite cantități de titluri, care este ajustată în mod periodic în funcție de schimbările survenite în prețurile acestora1 (titlurilor). Cantitatea de titluri ce trebuie deținută depinde de modul în care prețul opțiunii reacționează la modificările valorii titlurilor ce fac obiectul contractelor, reacție care în cazul opțiunilor exotice poate fi foarte diferită. Să presupunem, de exemplu, că atunci când prețul uni titlu crește cu 1 dolar, prețul unei opțiuni asupra unei unități din titlul respectiv crește cu 50 de cenți. Putem în acest caz afirma că un portofoliu cu două opțiuni și o unitate din titlul respectiv este perfect acoperită. Cu toate acestea, nivelul de modificare a prețului opțiunii sub influența prețului titlului este incertă. De exemplu, pentru opțiunile knock-out, reacția prețului opțiunii tinde să fie nulă odată cu apropierea de barieră. Acest fapt poate conduce în mod spontan la dezechilibrarea pozițiilor acoperite și poate cauza o grabă subită de a vinde sau a achiziționa titluri în scopul reechilibrării portofoliilor.

3.2. Comparație între piața bursieră propriu-zisă și piața derivată OTC

Înainte de a trece la discutarea caracteristicilor piețelor derivate OTC, care reprezintă surse potențiale de instabilitate, este necesară examinarea diferențelor cheie dintre bursele propriu-zise și piețele derivate OTC, incluzând aici mediile diferite de tranzacționare și de management al riscurilor. Această comparație se poate constitui într-un răspuns la întrebarea de ce activitățile specifice piețelor derivate OTC, pe lângă faptul că au o eficiență sporită, sunt și predispuse la probleme. Din comparație rezultă următoarele caracteristici: (1) managementul riscului de credit este descentralizat, putând fi localizat la nivel individual de instituție; (2) nu există limite formale, centralizate în ceea ce privește pozițiile individuale, leverage-ul sau marjele; (3) nu sunt reguli formale privind riscul; (4) nu există mecanisme formale de asigurare a stabilității și intergrității pieței sau pentru protejarea intereselor colective ale participanților la piață.

3.2.1. Mari asemănări, dar și diferențe importante în structura contractului

Contractele derivate oferă beneficii semnificative deoarece facilitează transformarea și decomprimarea riscurilor financiare, cum ar fi riscul valutar sau riscul ratei dobânzii. Componentele individuale ale riscului pot fi izolate, studiate, evaluate, recombinate și, dacă se dorește, comercializate. În acest fel activitățile derivate permit agenților să “croiască” cu o mai mare precizie caracteristicile riscului instrumentelor financiare în funcție de preferințele și toleranța lor la risc. Contribuind la realizarea unei piețe financiare complete, activitățile derivate pot îmbunătăți lichiditatea pieței și pot mări capacitatea sistemului financiar de a suporta riscul și capitalul de intermediere.

Atât piețele bursiere propriu-zise cât și cele derivate OTC oferă aceste beneficii în mod aproape similar. Totuși contractele bursiere au o structură rigidă în comparație cu cele OTC. De exemplu, Consiliul pentru comercializarea contractelor futures cu bonuri de tezaur din Chicago stipulează: (1) câte bonuri de tezaur pot fi distribuite fiecărui contract futures; (2) tipurile de bonuri de tezaur acceptate pentru distribuire; (3) modul în care are loc cotarea prețului; (4) prețul minim “trade-to-trade” (decontare tranzacție de tranzacție); (5) lunile în care poate expira contractul; (6) modul în care bonurile de tezaur pot fi transmise de la vânzătorul contractului la cumpărător. O altă diferență majoră este aceea că în cadrul burselor propriu-zise contractele sunt reglementate de către o autoritate. În S.U.A., Comisia de valori mobiliare și burse reglementează contractele derivate de pe piața bursieră care sunt în mod legal valori mobiliare (securities), cum ar fi “certain options”; Comisia de reglementare a tranzacțiior futures de mărfuri reglementează contractele derivate ce sunt în mod legal tranzacții futures de mărfuri (commodities). Aceste reglementări și regulamente oferă protecție investitorilor, deoarece membrii bursei acționează ca agenți ai clienților, integritatea pieței și o cotare eficientă a prețului.

Participanții la piață consideră că într-un mediu bursier, autoritățile de reglementare evaluează posibilitățile de realizare ale noilor contracte propuse, printr-un proces costisitor și consumator de timp. În contrast, contractele derivate OTC se pot încheia la orice preț, la orice maturitae și în orice structură de realizare. Contractele OTC pot umple “golurile” lăsate de inexistența unor contracte bursiere, incluzând aici indicii și valutele exotice, structurile personalizate și maturitățile diverse. Cu toate acestea, câteva instrumente derivate OTC au devenit “produse” odată cu dezvoltarea de convenții și standarde privind frecvența plăților, privind maturitățile și indicii anumitor titluri. Aproape două treimi din valoarea brută de piață a instrumentelor derivate OTC sunt deținute de contractele forward și swap simple, care ar putea fi comercializate și pe baze bursiere, după ajustarea anumitor parametrii.

În plus, instrumentele derivate OTC sunt slab și în mod indirect reglementate, de multe ori căzând în “goluri” de reglementare. În S.U.A., contractele swap nu sunt clasificate nici drept “securities” nici “commodities” și astfel nu sunt reglementate nici de S.E.C. nici de C.F.T.C. Multe dintre justificările pentru o reglementare a contractelor derivate bursiere nu sunt relevante pentru contractele OTC. Așa cum a fost recunoscut de instanțele S.U.A. (Procter&Gamble Vs Bankers Trust) acestea sunt înțelegeri directe între parteneri iar protecția investitorului nu este considerată ca fiind o problemă importantă. În plus, există doar un foarte scăzut risc de manipulare pe piețele derivate OTC, deoarece contractele deja închiriate nu servesc la stabilirea unui preț pentru cele viitoare, așa cum se întâmplă în cazul burselor. Piețele OTC și bursiere sunt privite de către participanții la piață ca existând în paralel, contractele OTC fiind acoperite prin folosirea de instrumente derivate standard, comercializate de burse. Participanții principali care beneficiază de pe urma piețelor derivate OTC consideră că instrumentele derivate bursiere vor constitui și în viitor o parte importantă a din instrumentele lor de management al riscului și că piețele bursiere organizate vor continua să existe împreună cu cele OTC.

3.2.2. Organizarea tranzacțiilor derivate și crearea cadrului corespunzător pentru stabilitatea pieței

În afară de flexibilitatea contractului, cele mai semnificative diferențe intre instrumentele derivate bursiere și cele OTC constau în organizarea tranzacționării și crearea unui cadru corespunzător pentru promovarea stabilității pieței. Tranzacționarea, compensarea, executarea, managementul riscului sunt puternic formalizate și centralizate pe piețele bursiere, dar sunt informale, bilaterale și descentralizate pe piețele OTC.

3.2.2.1. Piețele bursiere: centralizate, formale, reglementate, conduse de regulamente

Tranzacționarea pe bursele organizate are câteva componente: (1) necesitatea de a fi realizată de membrii bursei; (2) aplicarea unor reguli de desfășurare (inclusiv managementul riscului); (3) tranzacționare, compensare și executare centralizate; (4) reguli care reciprocizează riscul, inclusiv împărțirea pierderilor în caz de neplată. Aceste reguli sunt desemnate să asigure integritatea pieței, să ducă la formarea eficientă a prețului, la transparență privind nivelul lui și la protejarea resurselor casei de compensații (clearinghouse). Aceasta este o asociație de persoane fizice și/sau juridice – membrii sau nemembrii ai bursei – care garantează că orice tranzacție încheiată în bursă va fi onorată întocmai și la timp. La sfârșitul fiecărei zile de activitate, casa de cliring se substituie, în toate tranzacțiile, indiferent de natura acestora, în contraparte, devenind, în acest mod partener pentru toate operațiunile efectuate. Cumpărătorii și vânzătorii de contracte nu-și crează obligații financiare între ei, ci fiecare își crează obligații în raport cu casa de compensații, care apare în calitate de cumpărător sau de vânzător pentru marfa tranzacționată. O casă de compensații poate face parte din bursă sau poate fi o entitate separată, legal constituită. Membrii bursei în mod normal varsă capital sau dețin o cotă parte din casa de compensații.

Pentru a menține stabilitatea pieței și integritatea financiară, bursele impun securitate, transparență și prudență din partea membrilor. În mod tipic există cerințe minime de capital din partea membrilor, protecția fondurilor clienților, raportări și trimiteri la alte regulamente și reglementări. Bursele monitorizează atent activitatea de tranzacționare pentru a identifica pozițiile anumitor clienți sau anumite concentrări de poziții. De asemenea, burselor le este caracteristică transparența, prin raportarea zilnică a pozițiilor, fluctuațiilor și informațiilor legate de preț. După colapsul casei Barings, casele de compensații fac schimb de informații și evaluează expunerile nete ale membrilor pe diverse piețe. Casa de compensații este răspunzătoare de managementul riscului creditului și se constituie în principala contraparte a fiecărei tranzacții. Dacă un membru al bursei intră în incapacitate de plată, în mod normal casa de compensații are dreptul de a lichida poziția membrului respectiv și de a invoca orice garanție din partea companiei căreia îi aparține membrul. Dacă resursele membrului în incapacitate de plată nu sunt suficiente pentru a acoperi obligația, bursa poate recurge în mod normal la resursele altor membri ai casei de compensații, invocând regulile de împărțire a pierderilor. În cazul intrării unui membru în incapacitate de plată, cele mai multe case de compensații transferă pozițiile clienților membrului respectiv altor membrii, iar altele recurg la anularea pozițiilor clienților și lichidează marjele. Bursele au de asemenea linii de credit de rezervă (backup credit lines). Putem afirma că până în prezent cazurile de neplată din partea caselor de compensații au fost extrem de rare.

Este foarte important de subliniat faptul că bursele formalizează regulile de management al riscului și de împărțire a pierderilor în scopul protejării capitalului propriu, precum și a capitalului membrilor lor. De obicei, dar nu întotdeauna, membrii sunt nevoiți să adopte poziții speculative în cadrul unor limite strict definite. De asemenea, ei pot fi subiectul unor inspecții inopinate și unor supravegheri asupra condiției lor financiare, a respectării regulamentelor bursei și asupra abilităților lor de management al riscului. În felul acesta, are loc protejarea bursei și membrilor ei față de activitățile tranzacționale ale membrilor, care trebuie să comercializeze exclusiv prin intermediul membrilor bursei. De exemplu, la unele burse, membrii nu trebuie să fie în mod obligatoriu și membri ai casei de compensație, dar tranzacțiile se încheie numai între membrii casei de compensații. Bursele impun de asemenea marje minime ale creditelor pe care membrii burselor le acordă clienților lor, precum și anumite limitări în ceea ce privește pozițiile clienților. Putem deci aprecia că membrii caselor de compensații care tranzacționează în contul clienților lor pot resimți nevoi stringente de capital în comparație cu cei care tranzacționează doar pe cont propriu.

3.2.2.2. Piețele OTC: descentralizate, informale, slab supervizate și reglementate, conduse de disciplina pieței

În contrast cu bursele, piețelor derivate OTC le lipsește o structură formală. Nu există criterii privind calitatea de membru, dar partenerii preferă să tranzacționeze numai cu intermediari bine cotați și puternic capitalizați pentru a-și minimiza riscurile. Piețele instrumentelor derivate OTC sunt similare piețelor interbancare sau celor interdealeri. Ele formează o rețea informală de relații bilaterale, neexistând nici un loc fizic de tranzacționare. În absența unui anumit centru de desfășurare, piețele derivate OTC există în cadrul marilor instituții financiare. Nu există nici un mecanism central care să limiteze asumarea individuală sau colectivă a unui risc, nu există nici o limită privind gradul de îndatorare (leverage), iar managementul riscului este complet descentralizat.

Aspectele operaționale ale piețelor instrumentelor derivate OTC sunt de asemenea descentralizate, de aici rezultând și o oarecare limitare a transparenței. Cu excepția unei anchete executate de banca centrală de două ori pe an, participanții la piață nu raportează pozițiile neachitate (outstanding positions) sau prețurile. Informațiile despre concentrarea pieței sau despre cine și-a asumat un anumit risc nu sunt disponibile.

Instrumentele și tranzacțiile OTC sunt în esență nereglementate. Cu toate acestea, ele sunt influențate indirect de sistemele legislative naționale, de supervizare bancară și supraveghere a pieței. Participanții la piață crează instrumente pentru minimizarea problemelor de reglementare, iar în multe jurisdicții, cadrele de supervizare și reglementare afectează doar în mod indirect piețele instrumentelor derivate OTC, care sunt concentrate pe lângă activitățile bancare tradiționale și de valori mobiliare. Supravegherea oficială a acestor piețe este de asemenea limitată. Supervizarea instituțiilor financiare (incluzând și brokerii și dealerii) și supravegherea pieței joacă un rol important, dar limitat în asigurarea unei bune funcționări a piețelor OTC, mai ales prin încercarea de a crea o siguranță instituțiilor ce le compun. Reglementările sunt și ele foarte fragmentate, atât la nivel național cât și internațional. În Statele Unite, de exemplu, sunt cel puțin trei grupe de reglementări: valori mobiliare, contracte futures cu marfă și activitate bancară, care își pun amprenta asupra activitățior derivate OTC. Mai mult decât atât, în timp ce instituțiile majore care fac piața (market maker) dau dovadă de o mare flexibilitate printr-o tranzacționare la nivel global, supervizarea și reglementarea au o orientare națională. Autoritățile în domeniu sunt conștiente de faptul că există semnificative “goluri” de reglementare rămase neacoperite, și că în curând vor apărea alte noi goluri între practicile pieței și cadrul oficial. În ciuda rolului său limitat, actualul sistem de reglementare a avut un impact vizibil asupra pieței.

Disciplina pieței, asigurată de deținătorii de titluri și de creditori, duce la o mai mare stabilitate a pieței prin aprecierea instituțiilor financiare în funcție de performanțe și bonitate. Studii recente au demonstrat că disciplina pieței este foarte puternică numai în perioadele de stres ale sectorului bancar și în cazul unei volatilități crescute a piețelor financiare. Disciplina pieței își face simțită prezența atunci când deținătorii privați de titluri financiare ale unei firme (acționari și creditori) sunt expuși riscului unei pierderi financiare datorate deciziilor firmei și pot acționa pentru a o “disciplina” și a-i influența comportamentul. Disciplina pieței poate acționa prin intermediul unor modificări în prețul acțiunilor sau prin restrângerea ofertei de credit. Putem afirma că disciplina pieței financiare se bazează pe două elemente cheie: (1) abilitatea investitorului de a evalua cu acuratețe situația financiară a firmei (monitorizare) și (2) reacția managementului firmei la feed-back-ul investitorului (influență).

Pe piețele derivate OTC, principalele obstacole în calea asigurării unei discipline efective a pieței (monitorizarea și influența) tind să fie legate de modul în care informațiile sunt făcute publice. De exemplu, caracterul extrabilanțier al piețelor derivate face dificil de evaluat sănătatea financiară a unei instituții și a obligațiilor sale (contingent liabilities). Datele privind plasamentele individuale sunt confidențiale și o eventuală dezvăluire a lor poate conduce la diminuarea profiturilor. Pentru a asigura stabilitatea și buna funcționare a acestor piețe, o serie de instituții, grupuri și organizații depun eforturi concertate: International Swap Dealers Association (I.S.D.A.), The Counterparty Risk Management Policy Group, The Group of Thirty și The Dervatives Policy Group. Eforturile includ găsirea celor mai bune practici de management al riscului, standardizarea și clarificarea documentației, identificarea golurilor în practicile de management al riscului și imperfecțiunile infrastructurii operaționale, evaluarea riscurilor operaționale, eforturi pentru încurajarea dialogurilor interindustrii și între sectoarele public și privat asupra unor probleme cheie, inițiative de a furniza în mod voluntar informații autorităților de reglementare. Activitățile acestor grupuri reflectă faptul că participanții la piață consideră că este în interesul lor să încurajeze o piață organizată, funcțională și eficientă, și de a descuraja reglementarea. De asemenea, se crează standarde pe baza cărora se poate măsura progresul înregistrat în rezolvarea unor probleme ridicate cu prilejul unor forumuri publice sau private. În mod paradoxal, unii dintre acei factori care complică instaurarea unei discipline a pieței (cum ar fi capacitatea instrumentelor derivate OTC) sunt și principalii factori care fac dorită disciplina pieței.

3.3. Surse de instabilitate ale activităților și piețelor derivate OTC

Așa cum s-a putut observa din subcapitolele anterioare, unele dintre caracteristicile piețelor și contractelor derivate OTC, care aduc mari beneficii și îmbunătățesc eficiența prin acțiunea lor separată sau conjugată, înglobează un oarecare risc privind stabilitatea financiară a pieței. Activitățile derivate OTC sunt guvernate aproape în exclusivitate de infrastructuri private descentralizate (incluzând sisteme de management al riscului și control, aranjamente private etc.) și de mecanisme menite să disciplineze piața. Prin comparație, regulamentele centralizate ale burselor, mult mai formale, protejează stabilitatea și integritatea financiară a bursei .

Până în prezent, mecanismele private descentralizate au protejat siguranța instituțiilor internaționale de active financiare, în mare parte datorită faptului că multe dintre ele au fost puternic capitalizate. Cu toate acestea, aceste mecanisme nu protejează în mod adecvat stabilitatea pieței, iar multe țări și piețe care au avut doar relații indirecte cu activitățile derivate, au cunoscut perioade de instabilitate datorate fenomenelor de extindere și contagiune. Caracteristicile piețelor derivate OTC, care pot genera instabilitatea instituțiilor, a piețelor și sistemelor financiare internaționale, includ: (1) natura dinamică a expunerilor brute ale creditelor; (2) informarea asimetrică; (3) efectul activităților derivate OTC asupra creditului agregat disponibil; (4) marea concentrare a activităților derivate OTC în cadrul marilor instituții; (5) rolul central al piețelor derivate OTC în sistemul financiar global.

Prima sursă de instabilitate a pieței o reprezintă natura dinamică a expunerilor brute ale creditelor, care sunt sensibile și pot reacționa rapid la modificările informațiilor deținute despre contrapărți și prețurile activelor. Această caracteristică a jucat un rol important în aproape toate crizele anilor ’90. O scindare care conduce în mod brusc la creșterea expunerilor creditelor are capacitatea de a determina o cerere imediată și foarte mare de lichidități pentru a acoperi cererile de garanții suplimentare datorate fluctuației nefavorabile a prețurilor (“margin calls”). La fel cum băncile tradiționale nu sunt întotdeauna pregătite să facă față unei cereri de lichiditate imediată și anormal de mare, sau unor retrageri de depozite, în același mod participanții la piețele derivate OTC pot să nu fie pregătiți pentru o cerere de cash însemnată care poate apărea în perioadele de stres ale pieței. O a doua sursă de instabilitate, bine cunoscută, o reprezintă asimetria informațiilor, la fel ca în cazul sistemului bancar tradițional. Neavând informații suficiente despre cei ce împrumută (borrowers) se complică procesul de evaluare a riscului. Această problemă devine extrem de importantă mai ales în cazul expunerilor creditelor asociate instrumentelor OTC din cauza naturii acestora (dependanța față de preț și variația în timp).

În al treilea rând, activitățile derivate OTC contribuie la suma agregată a creditului disponibil pentru finanțare și pentru asigurarea de lichidități pentru piețele activelor respective. Capacitatea instituțiilor internaționale de active financiare de a contracta și a mări numărul de credite extrabilanțiere (off-balance-sheet credits) depinde de suma de capital pe care ele sunt dispuse să o dedice intermedierii și creării pieței pe piețele derivate. Acest capital poate fi destinat la mai multe sau mai puține activități în funcție de câțiva factori, incluzând: toleranța la risc a intermediarilor și creatorilor de piață; costul capitalului intern sau a finanțării externe; politica sectorului financiar. Un determinant al costului capitalului pentru activitățile derivate OTC este nivelul ratei dobânzii fără risc (risk-free interest rate), ca în cazul bonurilor de tezaur S.U.A. pe 10 ani, care este utilizat pentru stabilirea prețului anumitor contracte. Când condițiile financiare devin favorabile, activitățile de intermediere OTC sunt finanțate mai profitabil și mai ieftin, iar nivelul de activitate se poate extinde pe baza capitalului propriu. Această tendință de expansiune (și dacă condițiile se schimbă – contracție) poate să se autogenereze și să devină în mod ocazional hipersensibilă la modificările condițiilor pieței.

În al patrulea rând, așa cum a fost deja amintit, activitățile derivate derivate OTC agregate sunt măsurabile, iar activitatea de tranzacționare (1.000 miliarde dolari încasări zilnice) este concentrată în cadrul instituțiilor internaționale de active financiare. Aceasta face ca instituțiile și piețele globale să fie susceptibile de a suferi o serie de șocuri și dinamici incerte în cazul în care unul dintre “actorii” principali ar fi afectat. Motivul acestei concentrări este clar. Profitabilitatea necesită investiții la scară largă în tehnologii informaționale (cum ar fi sistemele sofisticate de management al riscului) și de asemenea necesită o bază largă de clienți și abilitatea de a putea alege dintr-o gamă largă de produse cash. Numai organizațiile mari, care acționează la nivel global și care posedă canale de distribuție și rețele de clienți internaționale pot juca în mod efectiv un rol central în cadrul piețelor OTC. Ca rezultat, intermedierea și crearea pieței sunt realizate de instituțiile globale. Această concentrare face ca piețele derivate OTC și instituțiile care acționează în cadrul lor să aibă un mare potențial de vulnerabilitate la unele schimbări bruște în prețurile pieței (ratele dobânzilor și ratele de schimb) și în general în “apetitul” pieței pentru risc. În al cincilea rând, activitățile derivate OTC duc la realizarea unei interconectări între instituțiile, piețele și centrele financiare, făcându-le în acest fel potențiali vectori ai împrăștierii și contagiunii unor crize. Mai mult de jumătate din tranzacțiile derivate OTC au loc în afara granițelor naționale. Legăturile și interconectarea se nasc din structura și natura contractelor înseși (contractele swap de valute mobilizează lichiditățile între centrele financiare internaționale majore). Mai mult decât atât, acoperirea (hedging-ul), stabilirea prețului și arbitrajul activităților leagă piețele derivate OTC de principalele piețe derivate cash și bursiere. De exemplu, hedging-ul și arbitrajul activităților piețelor derivate OTC conexează aceste piețe cu cele ale contractelor swap cu rate ale dobânzii, cu piețele obligațiunilor, contractelor futures cu rate ale dobânzii, contractelor futures cu obligațiuni și piața opțiunilor pe rata dobânzii. Această interconectivitate și oportunitățile de arbitraj pe care le generează vin să adauge mai multă eficiență și complexitate sistemului financiar internațional. În același timp, aceste legături strânse înseamnă că declanșarea unei crize a activităților OTC va duce în mod necesar la contagiunea acestor alte piețe.

În concluzie, anumite caracteristici ale instrumentelor derivate OTC, modul în care ele sunt comercializate și gestionate fac din acestea subiectul unei instabilități în eventualitatea în care apare o combinație de circumstanțe nefavorabile. Contractele derivate OTC adună la un loc instituții financiare, creând o rețea opacă de expuneri ale creditelor, a căror mărime și caracteristici se pot schimba rapid și care nu pot fi înțelese și explicate cu un grad înalt de acuratețe nici chiar de către participanții la piață. Experiențele recente sugerează în mod explicit că “fluxul și refluxul” de expuneri ale creditelor între marile instituții internaționale de active financiare pot fi în mod dramatic afectate de anumite evenimente care nu pot fi ușor previzionate și care pot conduce la consecințe disruptive asupra sistemului.

3.4. Limite ale infrastructurii piețelor derivate OTC

Se pot de asemenea evidenția și aspecte legate de infrastructura activităților drivate OTC care pot conduce la prăbușirea disciplinei pieței și să producă consecințe nedorite, cum ar fi afectarea dinamicii pieței, ori instabilitate: (1) managementul inadecvat al riscului contrapărții; (2) înțelegerea limitată a dinamicii pieței și a riscului de lichiditate; (3) incertitudini legale și de reglementare. Toate problemele acestor domenii pot fi corectate prin eforturi depuse individual sau conjugat de către instituțiile financiare, de supervizare și supraveghere a pieței.

3.4.1. Managementul inadecvat al riscului contrapărții

Deși în prezent noțiunea de management al riscului contrapărții este larg cunoscută și recunoscută ca fiind de o importanță primordială, discuțiile purtate cu instituțiile internaționale de active financiare și autoritățile de supervizare sugerează faptul că în îmbunătățirea managementului riscului asociat instrumentelor derivate OTC progresele făcute sunt nesemnificative. Progresul a fost aproape inexistent în ceea ce privește dezvoltarea de tehnici de management al riscului de credit și de piață, și cu atât mai puțin s-a realizat înțelegerea noțiunilor de risc de lichiditate, operațional și legal. Putem explica acest progres limitat prin intermediul analizei câtorva factori. În primul rând, sistemul de informare asupra contrapărților nu a cunoscut îmbunătățiri semnificative față de 1998, an spre sfârșitul căruia s-au produs o serie de crize. Principalii prestatori de servicii de intermediere și creare a piețelor derivate OTC au mari rezerve față de exactitatea și onestitatea informațiilor oferite de clienți. În al doilea rând, problemele conceptuale și de cuantificare implicate de înțelegerea riscului contrapărții sau a altor forme de risc sunt departe de a fi rezolvate prea curând. Chiar și cele mai sofisticate instituții sunt de acord că este încă necesar un progres semnificativ.

Dacă informațiile obținute pentru evaluarea bonității sunt insuficiente, colateralele sunt în general acceptate ca o tehnică eficientă și echitabilă de minimizare a riscului contrapărții. Cu toate acestea, activele deținute cu titlu de garanție (colaterale) sunt supuse riscului pieței și astfel valoarea lor poate scădea precipitat chiar atunci când este cel mai mult nevoie de protecția pe care ele o oferă, mai exact în perioadele de turbulențe, când probabilitatea de neplată din partea contrapărții poate crește semnificativ.

Instituțiile financiare sunt conștiente de faptul că există inadvertențe în practicile de management al colateralelor și incertitudini privind drepturile legale asupra acestor garanții. Aceste două aspecte au contribuit la intensificarea turbulențelor pieței din anii ’90, prin încurajarea instituțiilor financiare de a lichida aceste colaterale pe piețe în declin. Mai mult decât atât, în timpul turbulențelor din toamna lui 1998, contrapărțile au cerut diferențe mici sau chiar nule între valoarea de piață a unui titlu de valoare, utilizat ca garanție la un împrumut și creditul acordat pe baza respectivului titlu de valoare (haircut) din cauza presiunilor concurențiale și al costului relativ scăzut al finațării la acea vreme. Aceste măsuri ar fi oferit protecție împotriva declinului valorii colateralelor și ar fi ajutat la reducerea presiunii de a lichida garanțiile pe piețe în scădere.

Instituțiile internaționale de active financiare afirmă că la ora actuală se lucrează la definirea unui sistem global integrat de management al colateralelor, destinat să prevină unele din aceste dificultăți. Problema este că numai marile instituții își vor putea permite să-l definească și să-l utilizeze. Discuțiile purtate cu participanții la piață sugerează faptul că primele astfel de sisteme de management au început să fie implementate de instituțiile lider pe la mijlocul anului 2001. Instituțiile din eșalonul secund, incluzând majoritatea fondurilor de acoperire (hedge funds) par a se afla mult în urmă în ceea ce privește aplicarea unor astfel de “unelte” de management al riscului, fapt care explică în mare parte de ce în ultima perioadă s-au înregistrat numeroase retrageri a unor fonduri de hedging de pe unele piețe.

3.4.2. Înțelegere limitată a dinamicii pieței și a riscurilor lichidității

Participanții la piață și oficialii recunosc faptul că au o înțelegere limitată a dinamicii piețelor derivate OTC. Părerile diferă asupra faptului dacă piețele OTC absorb șocurile financiare sau le amplifică, contribuind în acest fel la creșterea volatilității. Unii cred că piețele derivate disipeză șocurile prin facilitarea operațiunilor de hedging, în timp ce alții văd în aceste piețe derivate canale de contagiune. Părerea unanimă este însă că piețele derivate OTC redistribuie riscurile către cei care sunt cei mai dispuși să și le asume, dar că în același timp transformă natura riscului într-un mod mai dificil de evidențiat și gestionat, deoarece aceste activități derivate deși reduc riscul pieței, duc la apariția riscului de credit, operațional și legal. Părerile privind relațiile dintre lichiditatea piețelor derivate, secundare și a celor monetare sunt foarte diverse, și există o incertitudine perpetuă în ceea ce privește modul în care condițiile monetare influențează prețurile și lichiditatea pe piețele OTC.

Participanții la piață recunosc faptul că au eșuat în încercarea lor de a înțelege deplin riscul de lichiditate al piețelor derivate OTC și că posibilitățile lor de gestionare a acestui risc se află încă în stare embrionară. O greșeală comună a fost aceea că sistemele de management al riscului au presupus că piața va rămâne lichidă și că prețurile vor urma norme istorice. Prea puține au fost firmele care, în scopuri de testare a capacității lor de management al riscului, au recurs la estimarea expunerilor creditelor la lichidare și nu la valoarea curentă de piață.

Estimarea pozițiilor la lichidare este pe cale să devină procedura standard a instituțiilor financiare sofisticate. Cu toate acestea, valorile la lichidare pot să nu fie determinate unilateral, deoarece prețurile activelor reacționează de o manieră non-lineară la anumite nivele de stres. Astfel, chiar și instituțiile sofisticate se pot baza pe cererea unei garanții suplimentare (margin call) și pe haircut (diferența valoarea de piață a unui titlu de valoare, utilizat ca garanție la un împrumut și creditul acordat pe baza respectivului titlu de valoare). Dar și aceste două instrumente au limitele lor în condiții de stres: cererea de garanții suplimentare în scopul minimizării riscului, în mod normal o unealtă funcțională de management al riscului, poate de asemenea contribui la apariția unei presiuni de lichiditate pe piețe aparent fără legătură și pot crește posibilitatea de neplată a unor instituții financiare care în condiții normale ale pieței ar fi fost solvabile.

Pentru a rezolva problemele ridicate de riscul de lichiditate și de dinamica pieței, instituțiile sofisticate au început să se concentreze mai degrabă asupra riscului total la care se expun decât asupra riscurilor individuale privite separat (risc de piață, de credit, de lichiditate, operațional și legal). Riscul de lichiditate poate, în anumite circumstanțe, deveni strâns legat de riscul de credit, deoarece o pierdere de lichiditate poate conduce la scăderea prețurilor pieței și la creșterea expunerilor creditelor pe piețele derivate OTC. Reciproca este și ea valabilă; o potențare a îngrijorărilor privind riscul creditului poate duce la o pierdere de lichiditate prin determinarea participanților de a se retrage de pe piață. Instituțiile financiare internaționale resimt nevoia de a încorpora aceste legături în sistemele de management al riscului și recunosc marea problemă pe care o ridică cuantificarea și modelarea acestor legături. Turbulențele pieței din septembrie 1998 au fost primele evenimente care au relevat importanța acestor legături, astfel încât se poate ca instituțiile financiare să aibă încă prea puțină experiență pentru a le putea introduce cu eficiență în testele de stres. Îmbunătățirile viitoare aduse managementului riscului total ar trebui în mod necesar să contribuie la o mai bună funcționare a piețelor derivate OTC.

3.4.3. Încertitudini legislative și de reglementare

O altă sursă importantă de slăbiciune a infrastructurii financiare o reprezintă incertitudinile legale și de reglementare. Acest tip de incertitudine este exprimat prin posibilitatea ca aranjamentele private de minimizare a riscurilor (cum ar fi definirea incapacității de plată și legalitatea procedurilor closeout și aranjamentelor netting) să se dovedească ineficiente. Pe baza eșecului în funcționare a tehnicilor de minimizare a riscului pot apărea percepții, formări de preț și alocări ale riscurilor, neconforme cu realitatea. Incertitudinile legale și de reglementare pot de asemenea să se transforme în surse importante ale riscului de lichiditate, deoarece pot contribui la o dinamică nepotrivită a pieței. Lentoarea și complexitatea procedurilor closeout și modificările incerte ale valorii titlurilor ce formează colateralele, pot face ca aceste practici să fie inaplicabile sau ineficiente în protejarea firmelor împotriva intrării în incapacitate de plată. După cum afirmă participanții la piață, asemenea îngrijorări au contribuit la lichidarea rapidă a colateralelor în toamna lui 1998. Din punct de vedere legal, procedurile closeout sunt în prezent tot atât de nesigure pe cât erau și atunci. Această nesiguranță se naște datorită diferențelor importante ce există între legile falimentului dintre țări. Este specific unui număr de țări de a nu permite terminarea unor contracte înaintea inițierii procedurilor de insolvabilitate, dând în acest fel debitorului posibilitatea de a continua acele contracte care sunt favorabile patrimoniului său, tehnică cunoscută sub denumirea de “culegerea cireșelor” (“cherry picking”). Mai mult decât atât, chiar și printre țările care permit terminarea contractelor sunt unele care nu permit compensarea automată a clauzelor contractuale necesare procedurilor netting și closeout.

Atunci când participanții la piață nu pot termina anumite poziții sau nu pot încasa valoarea colateralelor în modul în care s-a stipulat în contractul privat, colateralele nu pot asigura protecția necesară împotriva riscului creditului. Stabilirea valorii closeout necesită între trei și cinci cotații de piață pe contract, iar birourile de instrumente derivate pot avea mii de contracte cu un singur partener (cotraparte). Un dealer care încearcă să-și încheie rapid contractele swap LTCM poate fi nevoit să colecteze 16.000 de cotații de piață de la ceilalți dealeri în perioadele de stres în condițiile în care toți ceilalți dealeri fac același lucru. O modalitate de îmbunătățire a acestei proceduri ar fi să se permită stabiliri alternative ale valorii, incluzând estimări “good-faith”, valori interne sau de înlocuire, posibilități care se află încă în discuție.

Aranjamentele netting, folosite pe o scară largă, au și ele anumite limite în minimizarea riscului. Aceste aranjamente pot reduce expunerile creditelor unui număr mare de tranzacții între două contrapărți la o singură cifră netă. Dacă nettingul nu poate fi aplicat în mod legal, posibilitatea de neplată devine destul de mare datorită expunerilor brute ale creditelor. La ora actuală, au fost înregistrate câteva inițiative pentru facilitarea nettingului bilateral și multilateral, dar numai la nivelul unor instrumnte specifice (RepoClear).

Incertitudini semnificative sunt de asemenea legate de varietatea de cadre legale și de reglementare, în care se desfășoară tranzacțiile derivate OTC, datorate ritmului înalt al inovării în comparație cu dezvoltarea limitată a legislațiilor, natura extrateritorială a piețelor derivate OTC și a cadrului general de supervizare și reglementare. Riscul legal include posibilitatea unei contrapărți de a se eschiva de la îndeplinirea obligațiilor sale ori poate “culege cireșele”; poate cere renegocierea termenilor înțelegerii; poate afirma că nu a înțeles în totalitate contractul sau că nu mai are autoritatea de a se implica în astfel de aranjamente.

În S.U.A. există o oarecare ambiguitate legală privind apartenența anumitor tipuri de contracte swap la aprobarea și supravegherea C.F.T.C. Acest fapt a condus la o oarecare lentoare în standardizarea contractelor swap și în centralizarea clearingului. Unii participanți la piață cred că trebuie depuse în continuare eforturi susținute pentru a moderniza procedurile de faliment în scopul întăririi certitudinii legale a metodelor de minimizare a riscului, precum și pentru redefinirea a ceea ce constituie incapacitate de plată, fapt ce are o relevanță particulară pentru dezvoltarea instrumentelor derivate de credit.

În afara legilor din S.U.A. și Marea Britanie, multe jurisdicții sunt improprii realizării unui management al riscului modern și eficient. De exemplu, în caz de faliment, colateralele se bucură de prea puțină protecție (în cazul în care nu ne aflăm în cele două jurisdicții amintite mai sus). Principalii dealeri și instituțiile creatoarea de piață din Canada, Italia și Japonia se confruntă cu incertitudini legale semnificative în ceea ce privește utilizarea colateralelor. În timp ce cadrul legislativ și de reglementare pentru piețele derivate OTC din S.U.A. și Marea Britanie este complex, putem afirma că în alte părți ele sunt considerabil mai complicate. Același instrument poate fi definit legal ca o tranzacție swap într-o țară, în altă țară fiind definit ca un contract de asigurare. Participanții la piață depun eforturi susținute pentru minimizarea riscurilor legale dar există limitări normale ale competenței sectorului privat deoarece, în ultimă instanță, un contract trebuie încheiat în cadrul unui anumit sistem legislativ.

3.5. Întărirea stabilității industriei bancare moderne și a piețelor derivate OTC

Participanții la piață și oficialii recunosc că se confruntă cu probleme, dacă nu chiar instabilități și slăbiciuni ale piețelor derivate OTC și au venit cu o serie de propuneri și inițiative. Ca urmare a acestui fapt s-a putut observa un oarecare progres iar lecțiile învățate pe parcursul ultimilor trei ani se pot constitui în motive pentru acțiuni viitoare. Cu toate acestea, este evident faptul că încă nu toate problemele și-au găsit cea mai adecvată rezolvare.

3.5.1. Echilibrarea rolurilor oficialităților și a sectorului privat

Multe dintre instabilitățile identificate mai sus pot fi privite ca imperfecțiuni în trei domenii: (1) disciplina pieței; (2) infrastructurile de minimizare a riscurilor; (3) procesul oficial de elaborare a regulilor și supravegherii. Întărirea stabilității pieței necesită îmbunătățiri în fiecare dintre aceste domenii, dar trebuie luată în considerare și posibilitatea echilibrării balanței rolurilor sectoarelor public și privat, în particular prin îndreptarea acestei balanțe către o mai mare realizare a unei discipline efective a pieței. Funcționarea în bune condiții a acestor piețe cât mai mult timp posibil – dacă nu chiar permanent – este în interesul public general. Acest deziderat implică răspunsul la o întrebare și mai generală: care este proporția de disciplină a pieței, pe de o parte, și proporția de supraveghere oficială, pe de altă parte, pentru asigurarea bunei funcționări a piețelor derivate OTC?

Dacă se dorește ca disciplina pieței să aibă cea mai însemnată pondere, va fi necesară identificarea mai riguroasă a limitelor (naturale sau de alt gen) ce ar putea exista în posibilitățile sectorului privat de a o realiza, ținându-se cont de “regulile jocului”, adică de cadrele de reglementare și supervizare. Un exemplu recent, dar nu singular, al unei asemenea limitări îl constituie încercarea de a organiza “salvarea” managementului capitalului pe termen lung (LTCM). După unii, în zilele premergătoare colapsului sistemului LTCM, câteva mari instituții au încercat aparent să organizeze un grup mai mare de instituții pentru a prelua fondul de hedging. Chiar dacă unii au fost de acord să utilizeze capitaluri substanțiale, în final sumele s-au dovedit insuficiente. Mai mult decât atât, s-a raportat și faptul că o serie de instituții, din interese financiare, au refuzat să se constituie ca părți într-un astfel de parteneriat. Acest exemplu reprezintă o limită a abilității sectorului privat de a asigura buna funcționare a piețelor – prin coordonarea unor soluții private – în prezența stresului pe piață.

De asemenea, pot fi identificate diverse limite ale posibilităților de reducere a asimetriei informațiilor. În 1996 și 1997, sistemul LTCM a fost privit ca o importantă sursă de informații și venituri din tranzacționare. Fiecare instituție creditoare și-a formulat o startegie de investiții și tranzacționare pe baza sistemului LTCM care părea cel mai eficient, în condițiile nivelului limitat de informații pe care le dețineau la o anumită dată. Astfel, pot apărea situații în care, datorită unei instituții care acționează în interes propriu, se ajunge la instaurarea unor condiții de piață ce nu pot fi suținute și care sunt dăunătoare atât la nivel individual, cât și colectiv. Aceasta înseamnă că, în absența unui mecanism de coordonare care să forțeze interesul personal să lucreze în favoarea stabilității pieței (ca în cazul burselor), agregarea strategiilor dezirabile la nivel individual produce efecte negative asupra pieței. “Jocul” LTCM nu a eșuat în mod distructiv, cel mai probabil datorită coordonării și împărțirii informațiilor în mediul privat. Provocarea este de a crea un cadru funcțional de prevenire a acestor situații, prin asumarea unor responsabilități pentru întărirea domeniilor predispuse instabilității.

3.5.2. Intensificarea eforturilor pentru obținerea unei mai mari discipline a pieței

În unele cazuri asumarea unor responsabilități este evidentă. Este clar faptul că instituțiile financiare private au responsabilitatea de a gestiona riscurile individuale private, în interiorul unui anumit cadru de reglementare și supervizare. Pot fi făcute numeroase îmbunătățiri în ceea ce privește sistemele de management și control al riscului în scopul măririi șanselor de a rămâne capitalizate și profitabile, și deci de a ajuta la evitarea instabilității, chiar în perioadele de stres. Faptul că participanții la piață nu s-au mișcat atât de repede pe cât era de așteptat pentru a îmbunătății sistemele de management al riscului (dată fiind virulența turbulențelor din toamna lui 1998) sugerează faptul că proiectarea și implementarea noilor sisteme care să gestioneze riscurile complexe și dinamice implicate de piețele derivate OTC, sunt probleme dificile. Pe de altă parte, în timp ce unele instituții s-au adaptat prea lent la modificările managementului riscului, este evident faptul că altele dedică în prezent mai puțin capital procesului de creare a piețelor derivate OTC și de asemenea își reduc nivelul de tranzacționare.

Hazardul moral, asociat probabil cu istoricul intervențiilor asupra pieței, poate fi alt factor care impietează asupra eficacității disciplinei pieții. Riscul stabilității financiare implicat de activitățile derivate OTC ale băncilor poate influența de asemenea accesul la câștiguri financiare care, privit ca un element subsidiar, poate influența costul riscului, ducând astfel la creșterea excesivă atât a creditelor bilanțiere, cât și extrabilanțiere. Analiștii consideră că este timpul ca sectorul public oficial să încurajeze sectorul privat să-și îmbunătățească abilitățile de automonitorizare și funcționalitatea disciplinei pieței. Unul dintre modurile de îmbunătățire a abilității de a impune un comportament disciplinat pe piață constă în conlucrarea sectoarelor public și privat pentru a identifica împreună inconsistențele sistemului.

3.5.3. Reducerea incertitudinilor legislative și de reglementare

O altă direcție în care se constată asumarea unor responsabilități este cea legată de incertitudinea legală și de reglementare. Sectorul oficial și legislaturile naționale pot reduce aceste incertitudini, iar cele care pot fi identificate cu precizie trebuie îndepărtate cât mai curând posibil. Trei domenii ne vin imediat în minte: atitudinea regulamentelor față de contractele swap și implicațiile utilizării de case de compensații private, procedurile closeout și aranjamentele netting. În fiecare din aceste trei cazuri reducerea incertitudinilor poate avea consecințe contrare prin creșterea asumării unor riscuri. Pentru a fi siguri că măsurile de reducere a incertitudinilor legale și de reglementare duc în mod efectiv la întărirea stabilității pieței, este de dorit conexarea acestora cu măsurile destinate rezolvării altor probleme datorate caracteristicilor instrumentelor, instituțiilor și piețelor derivate OTC, și care în mod evident implică riscuri asupra stabilității pieței.

În S.U.A., agențiile care supervizează instituțiile și crează regulile pieței (incluzând Sistemul Federal de Rezerve, Trezoreria, SEC și CFTC) au căzut de acord să excepteze contractele swap de la supervizarea și reglementarea CFTC. Raportul recent întocmit de Grupul de lucru prezidențial asupra piețelor financiare despre reglementarea piețelor derivate OTC, recomandă aplicarea acestui acord prin realizarea unei reforme legislative care să garanteze contractelor swap exceptarea de la o potențială supraveghere CFTC. Această veste a fost foarte bine primită de sectorul privat, lucrările fiind încă în desfășurare, dar înaintând lent. Rezolvarea acestei probleme printr-o modificare legislativă ar deschide calea unei serioase dorințe a sectorului privat de a reorganiza piețele derivate OTC, incluzând aici faptul că se poate profita de multiplele posibilități de minimizare a riscului oferite de o casă de compensații. Deși această lege este încă în dezbatere în Congresul S.U.A., Consiliul Rezervelor Federale al S.U.A., Trezoreria S.U.A. și S.E.C. și-au exprimat deja câteva îngrijorări legate de anumite pasaje ale legii, și rămâne de văzut care va fi forma finală a legii.

Dacă obstacolele legale în calea realizării unei case de compensații pentru piețele derivate OTC sunt înlăturate, un asemenea aranjament ar putea minimiza riscurile asociate swapurilor “plain vanilla” prin intermediul clearingului, formalizării și standardizării managementului riscului contrapărții și împărțirea riscului de neplată al contrapărții, și poate astfel instaura disciplina pieței și încuraja reglementarea proprie. O altă întrebare ce se naște este aceea dacă participanții la piață vor avea nevoie de încurajare oficială pentru a folosi o casă de compensații privată. Pe de o parte, unii participanți la piață s-au dovedit foarte sceptici cu privire la un asemenea aranjament, iar angajamentele de clearing întreprinse până în prezent (cum ar fi SwapClear) au atras o activitate redusă, în parte datorită faptului că sunt percepute ca fiind costisitoare. Pe de altă parte, unii participanți la piață văd ca inevitabilă existența unei case de compensații centrale, datorită considerabilelor dificultăți operaționale ale managementului afacerilor derivate OTC, problemele managementului riscului de credit pe baze bilaterale și incertitudini legale ale mediului OTC. Dacă va avea loc liberalizarea cadrului de reglementare și clarificarea legală a acestuia, acest lucru poate conduce la adoptarea de aranjamente private de tranzacționare electronică pentru contracte swap și alte instrumente derivate OTC (deja puse în practică în 2000), și poate duce la apariția de facto a unor case de compensații private.

Procedurile closeout pentru contractele derivate s-au dovedit impracticabile și ineficiente în unele jurisdicții și în anumite circumstanțe ale pieței. Dacă acestea ar fi funcționat eficient, unele dintre dinamicile contrare ale pieței pe perioada crizei LTCM ar fi putut fi evitate. Incertitudinile aplicabilității lor ar putea fi clarificate de către organismele legale și de reglementare abilitate, inclusiv la nivel G-10, cu condiția implicării a cel puțin două jurisdicții.

3.5.4. Mărirea transparentei și dezvăluirea informațiilor

Principala problemă pe care o ridică dezvăluirea informațiilor o constituie coordonarea. În finanțe, informația este o sursă de profit. Există anumite limite naturale în ceea ce privește nivelul informațiilor ce vor fi făcute publice în mod voluntar. Astfel, este prea puțin probabil ca sectorul privat să furnizeze din proprie inițiativă tipul și cantitatea de informații necesare partenerilor, piețelor și autorităților, în cazul în care nu sunt stimulate să o facă. Standardele contabile și regulile de prudență impun anumite forme de furnizare a informațiilor. Sectorul public joacă un rol cheie în furnizarea de stimulente pentru o dezvăluire pe scară largă a informațiilor. În principiu, în timp ce creditorii sunt îndreptățiți să ceară cantități adecvate de informații despre debitori, aceștia consideră că, datorită presiunilor concurențiale, confidențialitatea nu le este protejată. Rolul sectorului public poate fi limitat la evaluarea și monitorizarea calității managementului riscului și la un control sistematic și direct, incluzând analiza modului în care este utilizată informația, și asigurarea că informațiile sunt corecte și în cantități suficiente. Disciplinarea contrapărților poate fi impusă de creditori printr-o mai atentă stabilire a prețurilor și un control mai strict asupra condițiilor de acces la credite.

Provocările ridicate de necesitatea dezvăluirii publice a informațiilor sunt formidabile. Confidențialitatea va fi dificil de garantat, dar mult mai dificilă va fi realizarea unui consens în ceea ce privește utilitatea informației, în ce formă va fi dezvăluită, cui și cât de des. Din aceste motive, supervizorii pot promova și facilita implementarea unor structuri de piețe derivate OTC asemănătoare burselor, cum ar fi casele de clearing și sistemele electronice de tranzacționare și plăți, care vor da dovadă de o mai mare transparență și pot servi drept o colecție de informații. Rezolvarea acestei probleme necesită o strânsă cooperare între sectoarele public și privat în scopul obținerii maximului atât în eficiența pieței cât și în stabilitatea ei.

3.5.5. Rolul sectoarelor public și privat în reducerea riscurilor sistemului

În ceea ce privește riscurile sistemului este important ca atât sectorul public, cât și cel privat să depună eforturi la nivel individual și conjugat pentru a le reduce. Participanții la piață privați își pot asigura ei înșiși propria viabilitate și siguranță, chiar în circumstanțe deosebite, prin dezvoltarea și implementarea de sisteme funcționale eficiente de management și control al riscului, precum și prin utilizarea celor mai moderne instrumente de minimizare a riscului. “Linia întâi” a apărării în fața problemelor financiare ale sistemului trebuie să o reprezinte instituțiile financiare bine capitalizate. Un control și un management mai bun al riscului va reduce posibilitatea asumării excesive de riscuri și scăderea vulnerabilității instituțiilor individuale, mai ales că cele puternic capitalizate sunt capabile să absoarbă mai bine pierderile, când acestea se produc. Putem presupune că în acest domeniu un “lanț” este tot atât de puternic pe cât este cea mai slabă legătură din cadrul lui. Aceasta înseamnă că este necesar ca toate instituțiile financiare importante din sistem să-și îmbunătățească practicile de management al riscului pentru a se crea o oarecare siguranță a pieței. Astfel, există stimulente, deși nu multe, pentru adoptarea unor acțiuni private colective, centrate pe îmbunătățirea managementului și infrastructurii financiare a piețelor derivate OTC. Asemenea eforturi colective private vin să se alăture celor depuse de ISDA, Group of Thirty, și mai recent Corrigan and Thieke Group.

În concluzie, putem afirma că autoritățile se confruntă cu problema dificilă de a asigura stabilitatea financiară a pieței, fără a încuraja asumarea de riscuri peste un anumit nivel considerat rezonabil și prudent, fără a împiedica apariția și implementarea inovațiilor financiare. Încercarea de a menține hazardul moral la cel mai mic nivel, necesită în primă instanță o monitorizare adecvată din partea autorităților, pentru a se asigura că toate instituțiile și piețele iau în considerare în mod optim riscul implicat de activitățile lor. Aceasta înseamnă că supervizarea bancară și supravegherea pieței trebuie să țină pasul cu modificările peisajului financiar și cu instituțiile care induc aceste modificări, fiind de asemenea necesare investiții pentru crearea unui cadru analitic de înțelegere a acestora.

Capitolul 4. Implicarea sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor și rolul băncilor străine pe piețele emergente

4.1. Implicarea sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor

O caracteristică proeminentă a peisajului financiar internațional al ultimilor ani a fost apariția câtorva crize financiare: Mexic în 1994-1995, Asia în 1997, Rusia în 1998 și Brazilia în 1998-1999. Investitorii privați au dorit și au început să se retragă de pe piețele acestor țări, toți în același timp, într-un fenomen asemănător retragerii depozitelor de la o bancă. Odată pesimismul instaurat, această dinamică s-a autogenerat, generalizând graba cu care o mare masă de investitori și-au retras plasamentele.

“Regulile jocului” privind împrumuturile și investițiile internaționale, mai ales atunci când se aplică în cazul unor guverne (sovereign borrowers), au fost dintotdeauna diferite de cele care se aplică pe plan intern. Două diferențe specifice notabile sunt absența unui “împrumutător refugiu” (lender of last resort) internațional pentru guverne, și absența unor legi internaționale care să definească “falimentul guvernelor”. În contrast, pe plan intern, în cele mai multe țări banca centrală este întotdeauna gata să sară în ajutorul unei bănci interne care se confruntă cu probleme de lichiditate, minimizând semnificativ riscul apariției unor crize. De asemenea, în multe țări există proceduri de faliment bine definite care impun un anumit comportament atât din partea creditorilor cât și a debitorilor. Recentele crize declanșate pe piețele emergente demonstrează faptul că absența unor “reguli ale jocului” clare, adaptate contextului internațional, combinate cu modificări bruște ale optimismului investitorilor internaționali, sistemul financiar internațional în asamblu este vulnerabil în fața unei varietăți de costuri și deficiențe:

o retragere masivă de capital duce în mod normal la o presiune enormă asupra lichidității din țara debitorului, care poate conduce la pierderi substanțiale de venit;

pot rezulta pierderi considerabile și pentru creditori. Mai mult decât atât, aceste pierderi pot fi distribuite în mod arbitrar între grupurile de creditori. În contextul unor resurse limitate, retragerea prematură a unor investitori se va realiza în mod necesar “pe cheltuiala” celor rămași;

problemele apărute între creditori sau între creditori și debitori pot împiedica rezolvarea rapidă și eficientă a unor probleme de plăți;

riscul de neplată asociat crizelor piețelor emergente va duce la creșterea costului finanțării pentru entitățile de pe aceste piețe;

așa cum a demonstrat-o criza din Rusia, crizele de pe piețele emergente se pot împrăștia, afectând întreg sistemul financiar internațional.

Luând act de aceste consecințe, putem afirma că este atât în interesul sectorului privat, cât și în a celui public, de a activa într-un sistem financiar internațional care să minimizeze deficiențele și efectele instabilității. Unul dintre modurile de realizare a acestui lucru este adoptarea de măsuri pentru reducerea frecvenței cu care se produc aceste crize, acesta fiind un obiectiv cheie al comunității oficiale. Cu toate acestea, specialiștii afirmă că aceste măsuri vor avea o oarecare marjă de eroare, nu vor putea fi perfect fundamentate și puse în operă, fapt pentru care este foarte probabil că se vor mai declanșa crize. Deși eforturile aplicării unor măsuri de prevenire a crizelor au fost susținute, putem afirma că mult mai controversate și mai intense au fost eforturile depuse pentru adoptarea și implementarea de măsuri pentru rezolvarea crizelor. O soluție ar fi sprijinul internațional acordat lichidității țărilor ce se confruntă cu dificultăți financiare – de multe ori greșit caracterizat ca o “cauțiune” (bailouts).

Implicarea sectorului privat în rezolvarea crizelor a fost una dintre cele mai controversate probleme și până în prezent a avut un caracter mai mult retoric. Totuși, este important de precizat faptul că intențiile de implicare a sectorului privat în rezolvarea crizelor nu sunt de dată recentă, ele substituindu-se într-o componentă inerentă a derulării fluxurilor de capital internaționale. Investitorii străini care au realizat investiții directe sau de portofoliu în țări afectate de criză, au suferit cu siguranță pierderi de capital datorate înrăutățirii condițiilor pieței. Pe această bază ei au fost implicați în mod direct în eforturile de rezolvare a acestor crize, pentru a-și minimiza pierderile.

Cel mai controversat domeniu a fost cel al fluxurilor datoriilor. În unele din aceste cazuri, cum ar fi retragerile pe scară largă a împrumuturilor bancare din Asia, realizate la valoare nominală (face value), nu s-a înregistrat o scădere a valorii cererilor contractuale (contractual claims) ca răspuns la deteriorarea condițiilor pieței. Pentru obligațiuni, valoarea pe piața secundară a scăzut datorită deteriorării condițiilor generale ale pieței, dar, faptul că valoarea acestora este fixată în termeni nominali prin contract, a făcut ca retragerile să se realizeze tot la valoare nominală. Ambele tipuri de “claims” s-au constituit astfel în surse de venituri incerte, datorită restrângerii lichidității și/sau prin imposibilitatea de plată. Ca rezultat, eforturile de rezolvare a crizelor s-au concentrat în special pe împrumuturile bancare și pe piața obligațiunilor, domenii în care s-au observat cele mai multe controverse, dat fiind că neplata sau plata incompletă a obligațiilor legale ale debitorului, asumate prin contract, afectează interesele creditorului.

Acest capitol oferă o privire sistematică asupra implicării sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor. Scopul acestui capitol nu îl reprezintă doar prezentarea acestei implicări, ci și încercarea de a evalua substanța și relevanța ei. Este important de precizat că reacțiile sectorului privat nu trebuie privite ca fiind dezinteresate. Un creditor aparținând sectorului privat care ar putea pierde bani datorită unor acțiuni sau prevederi întreprinse de comunitatea oficială, va tinde să reacționeze în mod negativ. Cu toate acestea, obiectivul oficialităților nu este de a evita producerea de pierderi pentru creditorii privați – sau pentru debitorii care au împrumutat în mod imprudent – , ci este mai degrabă de a asigura o funcționare relativ eficientă a sistemului financiar internațional. În atingerea acestui obiectiv, autoritățile trebuie să ia în considerare și să fie conștiente de modul în care sectorul privat va interpreta și reacționa la politicile și acțiunile lor.

4.1.1. Implicarea sectorului privat în prevenirea crizelor

După criza asiatică au fost luate o multitudine de inițiative pentru îmbunătățirea implicării sectorului privat în prevenirea crizelor. Cele mai mari eforturi au fost depuse de F.M.I., Forumul de Stabilitate Financiară, Banca Mondială, Consiliul de Relații Externe (Council on Foreign Relations).

4.1.1.1. Creșterea transparenței, a aderenței la standarde și distribuirea informațiilor

Unul dintre efectele recentelor crize a fost reprezentat de creșterea importanței acordate de către participanții la piață transparenței procesului de creare a politicilor și standardelor, precum și îmbunătățirii distribuirii informațiilor. Cunoștințele insuficiente privind rezervele valutare ale sistemului bancare (cum s-a întâmplat în Coreea) sau despre nivelul pozițiilor de schimb valutar la termen a unei bănci centrale (cazul Thailandei) sunt privite drept situații care necesită stringent creșterea transparenței și gradului de dezvăluire a informațiilor. Dacă se dorește ca guvernele să adopte politici monetare și macroeconomice responsabile și eficiente, este necesară existența unui flux important de informații pentru a se putea evalua corect riscurile. Date fiind eforturile de atingere a unui consens în ceea ce privește necesitatea de îmbunătățire a dezvăluirii informațiilor și standardelor ce stau la baza anumitor politici, este oarecum surprinzător faptul că pe multe piețe s-a observat o profundă lipsă de percepție a eforturilor comunității oficiale de a mări calitatea și cantitatea informațiilor oferite sectorului privat. Acest fapt este îngrijorător din două puncte de vedere: (1) lipsa percepției poate reflecta faptul că informațiile ce au fost oferite nu au avut relevanță pentru piață sau, așa cum s-au exprimat unii participanți la piață, calitatea acestor informații nu este de natură de a le face utilizabile; (2) dacă creditorii nu sunt interesați de informațiile care le sunt furnizate, înseamnă că preferă să țină ei înșiși debitorii sub observație.

4.1.1.2. Îmbunătățirea managementului datoriilor

Participanții la piață privesc îmbunătățirea managementului datoriei interne și externe drept una dintre cheile minimizării severității și frecvenței crizelor. Crizele recente au demonstrat că datoriile publice și private în valută străină pot crea surse suplimentare de vulnerabilitate. Din punctul de vedere al managementului datoriilor, atât pentru debitorii guverne, cât și pentru cei aparținând sectorului privat, cea mai importantă problemă este evitarea concentrării scadențelor într-o anumită perioadă, precum și evitarea includerii de instrumente derivate în contractele de obligațiuni (cum ar fi optiunile de vânzare) care duc la exacerbarea plăților în contul datoriei în perioadele de criză. Pentru guverne, este important să asigure un management prudent al datoriilor pentru sectorul privat, mai ales într-un regim de cursuri de schimb fixe, pentru a împiedica datoriile sectorului privat să potențeze vulnerabilitatea țării la crize. Aceasta poate însemna și un acces mai restrictiv al sectorului privat la credite externe, dar în același timp va crește abilitatea țării de a rezista la șocurile externe. Dacă nu se întâmplă așa, guvernul se poate găsi în situația de a interveni și socializa împrumuturile externe ale sectorului privat pentru a rezolva criza. Provocarea căreia trebuie să-i răspundă permanent guvernele este aceea de a convinge debitorii că economiile de cost inițiale realizate prin emiterea de obligațiuni pe termen scurt sau de obligațiuni cu opțiuni “put” (de vânzare), au întotdeauna un cost mai mare și mai greu de cuantificat în termenii unei vulnerabilități sporite la șocuri. Dacă un guvern reușește nu numai să gestioneze cu succes propria lui datorie, dar și supraveghează împrumuturile sectorului privat, putem spune că este pe cale să se pună la adăpost de efectele viitoarelor șocuri externe.

4.1.1.3. Îmbunătățirea relațiilor debitor-creditor în condiții normale de piață

Îmbunătățirea dialogurilor debitor-creditor este poate, una dintre inițiativele propuse care se bucură de apreciere universală, atât din partea sectorului public, cât și din partea celui privat. Un dialog continuu cu țara împrumutătoare este privit de mulți participanți la piață ca un mod de a întări încrederea în relațiile de creditare și facilitează negocierile în eventualitatea apariției unor dificultăți ale serviciului datoriei. Beneficiul unui astfel de dialog este renunțarea la prema de incertitudine (uncertainty premium) pe care debitorii de pe piețele emergente trebuie să o plătească atunci când o lipsă de informații relevante pentru investitor îl fac să resupună ce e mai rău.

Principalele obstacole în calea realizării unui mai bun dialog debitor-creditor îl reprezintă lipsa de pregătire și abilitățile de relații publice ale unor guverne ce împrumută, sensibilitatea unor informații despre țară, preferința unor investitori individuali majori pentru întâlniri directe individuale, precum și dorința unor deținători de obligațiuni de a rămâne anonimi.

4.1.1.4. Relațiile debitor-creditor în timpul crizelor. Comitetele de creditori.

Există câteva modalități de organizare a relațiilor debitor-creditor înaintea unei crize. Una ar fi organizarea unui comitet permanent al creditorilor, care ar juca un rol important în facilitarea împărțirii informațiilor între creditori și ar negocia în numele lor. Totuși, unor participanți la piață le displac comitetele permanente deoarece vor să negocieze în nume propriu. Unii dintre ei se tem că aceste comitete ar avea un grad redus de reprezentativitate. Datorită acestor îngrijorări, care nu sunt singurele exprimate de sectorul privat, comunitatea oficială a adoptat poziția de a afirma că în general aceste comitete nu sunt practice, dar a trecut la elaborarea unor principii de ghidare privind constituirea ad-hoc a unor comitete de creditori, care în primul rând ar servi coordonării și împărțirii informațiilor între grupurile de creditori. Această abordare este susținută și de sectorul privat, mai ales prin discuțiile purtate sub auspiciile Consiliului de Relații Externe.

Cu toate acestea, un asemenea comitet ridică dificila problemă a modului în care va fi utilizată informația confidențială și dacă diferitele tipuri de creditori vor menține “zidurile chinezești” ce înconjoară tranzacționarea pe bază de informații confidențiale.

4.1.1.5. Clauzele de acțiune colectivă (CAC’s)

Clauzele de acțiune colectivă (CAC’s – Collective Action Clauses) sunt clauze care pot fi introduse în documentația legală a unor emisiuni de obligațiuni internaționale pentru a facilita, la nevoie, restructurarea obligațiunilor. Clauzele cunoscute sub numele generic CAC’s sunt: (1) clauze de acțiune a majorității, care permit unei majorități a obligatarilor să înglobeze o minoritate; (2) o clauză de împărțire (sharing clause), care stipulează că orice fonduri aduse de un obligatar dintr-un litigiu, vor fi împărțite cu ceilalți obligatari pe baza cotei fiecăruia din totalul obligațiunilor; (3) o clauză de reprezentare colectivă, care permite unui mandatar să reprezinte obligatarii.

Obligațiunile emise sub legea engleză includ în mod tipic clauze de acțiune colectivă explicite sau implicite. Deoarece aceste clauze nu sunt incluse cu regularitate în obligațiunile emise în New York (New York law), au fost făcute propuneri cu privire la introducerea unor astfel de clauze în toate obligațiunile guvernamentale emise la nivel internațional.

Pentru a susține adoptarea de către guvernele de pe piețele emergente a clauzelor de acțiune colectivă, Marea Britanie a introdus de curând aceste clauze în propriul program “Euro Treasury Note”. În aprilie 2001, Canada a anunțat că, în viitor, toate emisiunile sale internaționale de obligațiuni vor conține clauze de acțiune colectivă.

Participanții la piață au afirmat că sectorul oficial exagerează importanța clauzelor de acțiune colectivă. Într-adevăr, consiliile de administrație au arătat că nu vor convoca o întâlnire a obligatarilor decât în cazul în care nu au încheiat un acord asupra majorității creditorilor pentru aprobarea unei restructurări a obligațiunilor. Fără un asemenea angajament inițial, întâlnirile creditorilor sunt privite ca producătoare de efecte “ciudate și exotice”, multe dintre acestea afectând debitorul (de exemplu, întâlnirea obligatarilor poate fi folosită pentru colectarea de suficiente voturi pentru accelera obligațiunea). În timp ce părerile analiștilor pieței privind impactul adoptării de clauze de acțiune colectivă pentru debitorii de pe piețele emergenete sunt împărțite, practica arată că acestea tind să reducă costul împrumutului pentru emitenții solvabili. În contrast, debitorii mai puțin solvabili vor trebui să plătească o premă dacă doresc introducerea de clauze de acțiune colectivă. Aceasta sugerează faptul că, în cazul debitorilor cu o bonitate mai fragilă, creditorii vor privi adoptarea de clauze de acțiune colectivă ca semnale suplimentare de risc de neplată. Costul suplimentar plătit de debitorul mai slab cotat și reducerea implicită a surselor de finanțare internațională a datoriilor pot conduce la evitarea în primul rând a fluxurilor de datorii cu efect destabilizator. În general, includerea unor asemenea prevederi în documentația obligațiunilor este privită ca un element de progres, dar includerea lor în restructurarea obligațiunilor scadente nu este de un real folos.

4.1.2. Bazele implicării sectorului privat în rezolvarea crizelor

Implicarea sectorului privat a fost parte integrantă a tuturor eforturilor de rezolvare a crizelor, și nu este un fenomen recent. De exemplu, în vederea rezolvării crizei datoriilor Americii Latine din anii ’80, comunitatea oficială și-a formulat aceleași obiective ca și în prezent, reducând dimensiunile pachetelor de măsuri oficiale, hazardul moral al deciziilor de împrumut ale sectorului privat și refacerea viabilității externe a țărilor afectate de crize.

Din 1980 încoace, poziția financiară puternică a principalelor bănci internaționale exprimată prin raportul dintre expunerile creditelor acordate țărilor în dezvoltare și capitalul lor, precum și perpetuarea rezultatelor economice slabe ale multor piețe emergente, a condus la adoptarea planului Brady, care a însemnat reducerea valorii creditelor acordate prin sindicate financiare țărilor în dezvoltare, măsurată în termenii valorii actualizate nete. Într-adevăr, pierderile cu care s-au confruntat băncile, datorate insuficienței creditelor cu sindicalizare pe termen mediu acordate țărilor în dezvoltare în anii ’80 sunt privite ca un factor cheie în fundamentarea deciziei băncilor de a trece de la creditarea guvernelor prin sindicate financiare la împrumuturile interbancare pe termen scurt, caracteristice anilor ’90. Alți factori care au influențat această decizie a fost retragerea tratamentului fiscal favorabil în țările creditoare precum și introducerea Acordului de la Basel în 1988. Marile pachete de finanțare oficiale din anii ’90, începând cu Mexic (1994-1995) și apoi cu Asia (1997), au fost privite de mulți observatori ca surse ale creșterii speranțelor sectorului privat că în cazul unor crize iminente va fi sprijinit. Acest optimism a condus rapid la intrarea Rusiei în incapacitate de plată deoarece această țară era considerată “prea mare și prea nucleară” pentru a eșua, și deci va trebui să primească tot sprijinul comunității internaționale, indiferent ce s-ar fi întâmplat.

Alții consideră că crizele din anii ’80 și ’90 își au sursele într-o mult mai complexă colecție de factori macroeconomici și financiari, și afirmă că trebuie studiate mai atent întinderea și potențialul surselor de hazard moral. S-a afirmat de asemenea că hazardul moral în sistemul financiar internațional poate apărea dintr-o multitudine de motive, incluzând câștigurile nete de siguranță (safety nets) care formează fundamentul tuturor sistemelor bancare și al activităților de creditare inițiate de instituțiile financiare internaționale.

Câștigul formal net de siguranță care susține sistemul bancar este, prin definiție, destinat asigurării stabilității generale a sistemului financiar intern și protejării sistemului intern de plăți. Analiștii recunosc faptul că formulări de genul “banca aceasta este prea mare pentru a eșua” pot micșora stimulentele care impun atât o disciplină a pieței, cât și una managerială. Se cunosc situații când “salvarea” băncilor interne a costat guvernele echivalentul a 10-20% din P.I.B., lucru ce a avut un impact imediat asupra anticipărilor băncilor internaționale privind finanțarea băncilor interne.

În timp ce efectele câștigurilor de siguranță nete ale băncilor, concretizate sub forma hazardului moral, sunt o prezență constantă a sistemului financiar global, efectele probabile exercitate de împrumuturile acordate de instituțiile financiare internaționale acționează atât sub aspectul hazardului moral cât și sub cel al nivelului și duratei acestor împrumuturi. Și aici părerile sunt împărțite între cei care consideră aceste împrumuturi ca având o contribuție primordială la crearea de hazard moral, și cei care cred că ele au un efect mult mai mic și episodic. În cartea sa, “Private Sector Involvment in Financial Crisis: Analisis and Public Policy Approaches” (1999), apărută la Bank of England, economistul Andy Haldane argumentează că “împrumuturile F.M.I. au crescut hazardul moral al debitorului, deoarece F.M.I. a furnizat resurse unei țări în criză care le-a folosit în scopul sprijinirii sectorului său privat”. Cu toate acestea, datele empirice arată că nu întotdeauna împrumuturile acordate de instituțiile financiare internaționale, și în special de către F.M.I., au rolul de a crește hazardul moral al debitorului. În sprijinul acestei opinii, Paul R. Krugman afirmă într-un articol publicat în New York Times că “nu există nici o dovadă a faptului că, de exemplu, investitorii care au creditat Asia înaintea declanșării crizei cunoșteau posibilitatea unei viitoare intervenții din partea F.M.I.”. Krugman crede că principalul factor ce a stat la baza investițiilor masive din Asia nu a fost posibilitatea intervenției F.M.I., ci o “exuberanță irațională”. Acestei opinii i s-a alăturat și economistul australian Michael Mussa, care a afirmat că multe dintre opiniile conform cărora împrumuturile acordate de instituțiile financiare internaționale contribuie la creșterea hazardului moral, sunt “simplu și fundamental greșite”. El afirmă că “faptul că unii investitori au depășit perioada de criză fără să fie afectați, nu înseamnă în mod necesar că ei cunoșteau ex-ante posibilitatea de a fi salvați de F.M.I.. Mai mult decât atât, mulți observatori uită că pachetele de suport internațional sunt oferite țărilor în criză sub formă de împrumuturi și nu de cadouri, fiind afectate de o condiționalitate strictă”. Când se constată că o țară are un risc mare de insolvabilitate și deci că este incapabilă să returneze la timp asistența oficială de urgență, comunitatea oficială nu va mai oferi țării în cauză o asemenea asistență decât sub condiția că alte “pretenții” de țară vor fi reprogramate și reduse la o mărime la care să poată fi returnate. Acestea sunt situații în care, fie că le place sau nu, creditorii unei țări (guvernul, sistemul bancar sau sectorul său privat) vor fi implicați obligatoriu în rezolvarea dificultăților financiare ale țării.

Formularea și implementaea unor pachete de măsuri privind implicarea sectorului privat a avut la bază câteva obiective urmărite de către sectorul oficial. Unul dintre acestea este responsabilitatea în solidar. Din cauza îngrijorărilor privind hazardul moral, ori din alte considerente, comunitatea oficială dorește să își memnțină suportul de urgență în cadrul unor anumite limite, și dorește să se asigure de faptul că creditorii privați joacă un rol activ în rezolvarea crizelor. Atunci când există pierderi care trebuie resorbite – mai ales în situații de insolvabilitate – sectorul oficial trebuie să fie sigur că creditorii privați nu vor scăpa prin impunerea altora a pierderilor pe care ei trebuiau să le suporte. Un al doilea mare obiectiv este acela de a limita efectele distructive ale crizelor, atât în țara afectată, cât și asupra economiei mondiale în general. Aceasta înseamnă că, mai ales în situații de insolvabilitate, mulți creditori vor trebui să absoarbă pierderile. Acest lucru mai înseamnă și încercarea de a restabili viabilitatea externă și accesul rapid la piață, cât mai curând posibil după o criză, lucru împiedicat în mare măsură de impunerea unor creditori a unor pierderi substanțiale pe termen scurt. Al treilea obiectiv important al comunității oficiale – deși nu este apreciat la adevărata sa valoare în cadrul piețelor private – este păstrarea integrității și a unei funcționalități rezonabile a piețelor internaționale de credit. Aceasta înseamnă că debitorilor nu trebuie să li se permită eschivarea de la îndeplinirea obligațiilor lor atunci când se constată că au capacitatea să le onoreze. De asemenea, creditorii care și-au asumat anumite riscuri trebuie să se aștepte ca acele riscuri să se materializeze, transformându-se în pierderi. În mod simetric, aceasta înseamnă că sectorul oficial poate să nu folosească implicarea sectorului privat ca un mecanism extrabugetar de ajutorare a țărilor cu probleme și de asemenea, să nu poată adopta obiective de politică care nu au legătură cu integritatea și eficiența sistemului financiar internațional.

Măsurile și politicile adoptate în atingerea acestor obiective diverse se manifestă într-o manieră dinamică, deoarece sectorul privat reacționează la aceste măsuri, iar ca urmare a acestui feed-back, sectorul oficial, la rândul lui, își modifică politicile pentru a veni în întâmpinarea problemelor specifice cu care se confruntă sectorul privat.

Acest fenomen poate fi observat cu ușurință din evoluția aranjamentelor internaționale de credit din ultimii 20 de ani. Înainte de criza datoriilor din anii ’80, împrumuturile pe termen mediu oferite de marile bănci comerciale constituite în sindicate financiare, acordate guvernelor țărilor în dezvoltare, erau forma dominantă a fluxurilor internaționale de capital. O parte importantă a mecanismului prin care sectorul oficial a gestionat aceste crize o constituie o refinanțare concertată, urmată de o restructurare și o diminuare a valorii actualizate a împrumuturilor bancare cu sindicalizare. Datoriile obligatare ale guvernelor țărilor afectate de crize au scăpat, în general, de la restructurare datorită faptului că sumele erau mici și pentru că aceste instrumente sunt dificil de restructurat. În anii ’90, aceste împrumuturi bancare cu sindicalizare pe termen mediu acordate guvernelor țărilor în dezvoltare aproape că au dispărut, băncile trecând la practicarea împrumuturilor interbancare de maturități mult mai mici. Forma de împrumut internațional a guvernelor au constituit-o, după 1990, obligațiunile.

Faptul că sectorul privat trebuie să se supună anumitor prevederi impuse de sectorul oficial pentru a-și crește gradul de implicare în prevenirea și rezolvarea crizelor, nu aduce în mod necesar atingere intereselor acestuia. De exemplu, deși nu sunt întotdeauna dorite de către debitori, aceste măsuri care ridică costurile și scad disponibilitatea creditelor internaționale pentru unii debitori de pe piețele emergente, pot chiar să fie de dorit în condițiile în care ele reflectă fidel riscurile și servesc efectiv ca un factor inhibator pentru unele împrumuturi imprudente. În același timp, politicile care încurajează împrumuturile titrizate pe termen lung (care sunt oarecum limitate de nivelul colateralelor disponibile) pot contribui la evitarea sau la rezolvarea mai eficientă a crizelor, deoarece asemenea împrumuturi sunt greu de restructurat. Împrumuturile pe termen lung sunt mai puțin periculoase în eventualitatea unei crize decât volumul lor echivalent pe termen scurt, iar creditorii care au colaterale sigure și suficiente vor fi probabil mai puțin panicați decât ceilalți.

4.1.3. Opiniile participanților la piață privitor la implicarea sectorului privat în rezolvarea crizelor

În mod surprinzător, participanții la piață, au reacționat în general negativ la inițiativa comunității oficiale de a mări gradul de implicare a sectorului privat în rezolvarea crizelor. Cu toate acestea, majoritatea participanților la piață recunosc necesitatea implicării sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor. Ei și-au exprimat câteva îngrijorări privind aducerea la zi a acestei abordări:

majoritatea participanților la piață sunt nesiguri, dacă nu chiar confuzi, în ceea ce privește modul în care comunitatea oficială înțelege să-și atingă scopurile. Exemplele recente date de Pakistan și Ucraina au indicat faptul că comunitatea oficială s-a concentrat mai ales asupra redresării viabilității externe pe termen mediu, decât asupra “împărțirii poverii” (burden sharing) cu sectorul privat. Insistența cu care comunitatea oficială apelează la “impărțirea poverii” este în mod frecvent privită de către sectorul privat ca reflectând o decizie arbitrară a comunității oficiale de a umple un gol de finanțare pe termen scurt cu resursele disproporționate ale sectorului privat. Dacă obiectivul este de a restabili viabilitatea externă pe termen mediu a balanței de plăți a unei țări, atunci reacția sectorului privat va fi de a sprijini această inițiativă, deoarece un asemenea obiectiv este în interesul ambelor sectoare (privat și oficial).

deși în general se recunoaște că nu există o abordare detaliată, bazată pe reguli clare de implicare a sectorului privat, mulți și-au exprimat dorința creării unui cadru care să limiteze măsurile arbitrare și care să furnizeze participanților la piață informații privitoare la cazurile în care va fi invocată intervenția sectorului privat, care va fi nivelul acestei intervenții sau dacă acestea vor fi voluntare (de exemplu, negocieri între debitori și creditori) sau involuntare. Acest cadru rămâne să se creeze ad-hoc până la rezolvarea neînțelegerilor dintre membrii F.M.I. în ceea ce privește “regulile jocului” implicării sectorului privat. În acest context, este de așteptat ca țările “mari” să se bucure de un tratament privilegiat datorită importanței lor, în detrimentul țărilor mai mici.

mulți participanți la piață și-au exprimat îngrijorarea în ceea ce privește posibilul tratament “la întâmplare” a diferitelor clase de creditori, argumentând în acest context rolul comunității oficiale de a stabili ierarhii implicite în cadrul sectorului privat. De exemplu, în cazul Ecuadorului, analiștii pieței au observat că deținătorii de euroobligațiuni și de creanțe interne în dolari au primit un tratament mai favorabil decât deținătorii de obligațiuni Brady, și asta cu suportul implicit al comunității oficiale.

4.1.4. Restructurarea împrumuturilor obligatare internaționale

Un alt instrument eficient de rezolvare a crizelor îl constituie restructurarea obligațiunilor guvernamentale ale unei țări (euroobligațiuni și obligațiuni Brady). Acest instrument este de dată relativ recentă, prima operațiune de acest fel fiind realizată de Pakistan la sfârșitul lui 1999. După aceasta, alte restructurări ale obligațiunilor au fost anunțate și implementate în Rusia și Ucraina în prima jumătate a anului 2000.

Restructurarea datoriei externe a unei țări este un pas important, iar majoritatea guvernelor apelează la ea numai în ultimă instanță. Pentru a evita recurgerea la asemenea operațiuni, primul pas al guvernelor este de obicei de a aborda noi creditori în scopul obținerii de noi credite, pentru a putea onora plățile în contul datoriei externe. Creditorii au două motive să răspundă afirmativ:

creditorii cred că guvernul este în general solvabil și că se confruntă doar temporar cu probleme de lichiditate. În mod clar, disponibilitatea de noi surse de finanțare ar trimite un semnal pozitiv că guvernul respectiv își menține accesul la piață chiar în situațiile în care se confruntă cu probleme de lichiditate.

un guvern poate atrage noi surse de finanțare numai prin oferirea unei valori suplimentare (additional value) noilor creditori, prin atenuarea cererilor vechilor creditori, de exemplu, prin crearea unei garanții suplimentare noului creditor.

Finanțarea de acest tip, chiar și voluntară, ridică o serie de probleme. Participanții la piață au afirmat că, dacă un guvern atrage finanțarea numai prin emiterea de obligațiuni privilegiate (senior debt), acest lucru nu constituie întotdeauna un semnal pozitiv, iar comunitatea oficială poate să nu susțină întotdeauna asemenea inițiative. Pe de altă parte, alți participanți la piață au afirmat că, atât timp cât aceste credite privilegiate afectează și celelalte credite ale sectorului privat, trebuie lăsat la atitudinea pieței să-și formuleze o reacție adecvată. Deși ar fi foarte util să se știe care țări au acces la piață și care nu au, chiar și în aceste condiții rămâne greu de determinat dinainte posibilitatea ca un guvern să aibă acces la ambele tipuri de finanțare (în condiții normale și privilegiate).

Un exemplu al dificultății de determinare a accesului la piață și modul în care a afectat abordarea de către comunitatea oficială a problemei implicării sectorului privat, îl constituie ceea ce specialiștii numesc “cazul României” – The Case of Romania. România este exemplul cel mai concludent în care posibilitatea de acces pe piață (sau imposibilitatea) a afectat decizia comunității oficiale în ceea ce privește tipul de implicare a sectorului privat asupra căruia să se insiste. În primăvara lui 1999, autoritățile române au decis, cu sprijinul consilierilor lor financiari, ca în loc să restructureze euroobligațiunile ajunse la scadență, să achite contravaloarea acestora (750 milioane dolari) în perioada mai-iunie 1999, prin contractarea de noi finanțări de pe piețele internaționale de capital în vederea încheierii unui acord de sprijin cu F.M.I., care s-ar fi asigurat că resursele oficiale nu înlocuiesc banii privați în refacerea rezervelor valutare ale României. Poziția autorităților depinde în mod critic de percepțiile fiecărei părți implicate asupra accesului guvernului la piață. Deoarece a eșuat în încercarea de a atrage suficient atenția investitorilor, chiar prin adoptarea unor dobânzi ridicate, pentru a îndeplini cerințele comunității oficiale privind finanțarea sectorului privat, România a cerut o renunțare voluntară (waiver) la aceste cerințe din partea F.M.I., care a fost ulterior aprobată.

Dacă nu se întrevede speranța obținerii de noi finanțări, iar comunitatea oficială ezită să mai finanțeze țara respectivă, guvernul este pus în fața restructurării datoriilor sale. Ajuns în acest punct, guvernul trebuie să demonstreze pieței că se confruntă cu probleme de lichiditate sau solvabilitate. Acest lucru va afecta în mod crucial o eventuală restructurare și tipul de haircut1 acceptat de fiecare creditor. De exemplu, creditorii pot să nu accepte nici o diminuare a valorii actualizate nete și astfel doar să participe la o reprogramare, sau pot accepta un haircut semnificativ asupra valorii actualizate nete pentru a ajuta în mod real la asigurarea viabilității externe a țării afectate de criză. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu este deloc facilă stabilirea unor reguli puternice și consistente privind desfășurarea unui proces de restructurare a datoriilor.

S-a pus întrebarea de ce acceptă creditorii restructurările. Răspunsul este simplu: deoarece de cele mai multe ori alternativa restructurării este intrarea debitorului în incapacitate de plată, iar în acest caz posibilitățile lor de a încasa plățile sunt mult diminuate. Acceptând o propunere de restructurare, creditorii vor trebui să fie convinși că guvernul respectiv are șanse rezonabile de a-și onora serviciul noilor datorii într-o perioadă de timp acceptabilă. Putem afirma deci că o parte semnificativă a oricărui acord de restructurare este promisiunea guvernului de a-și onora contractele. Unii observatori au demonstrat că un guvern își va asuma noile contracte doar în cazul în care costurile neonorării lor sunt mai mari decât cele implicate de efectuarea la zi a plăților.

4.2. Rolul băncilor străine pe piețele emergente

Pentru multe piețe emergente una dintre cele mai pregnante modificări structurale ale sistemului lor financiar din anii ’90 a fost creșterea prezenței instituțiilor financiare deținute de străini, mai ales în sistemul bancar. În Europa Centrală, de exemplu, proporția activelor bancare controlate de băncile străine din totalul activelor bancare a crescut de la 8% în 1994 la 56% în 1999. În țările cele mai importante din America Latină, aproape jumătate din totalul activelor bancare sunt controlate de instituții străine. Această participare străină sporită ridică o serie de probleme importante, cum ar fi:

Din ce considerente autoritățile naționale au acceptat deschiderea sistemului lor financiar în fața concurenței străine?

Ce genuri de activități sunt considerate profitabile de instituțiile străine și care a fost impactul pătrunderii acestor instituții asupra profitabilității și eficienței băncilor autohtone?

Care sunt principalele probleme de reglementare și supervizare pe care le ridică sporirea participării străine în sistemul financiar intern?

Care sunt efectele introducerii noilor produse și instrumente financiare cu care operează băncile străine, asupra nivelului de risc din cadrul sistemului financiar intern?

TABEL 4.1. Participarea și controlul străin în sistemul bancar al piețelor emergente.

Sursa: Fitch IBCA’s BankScope Database

* raport între activele băncilor unde străinii dețin mai mult de 50% din totalul acțiunilor și totalul activelor bancare

** raport între activele băncilor unde străinii dețin mai mult de 40% din totalul acțiunilor și totalul activelor bancare

4.2.1. Creșterea prezenței băncilor străine pe piețele emergente

Nivelul participării străine în sistemul bancar al piețelor emergente a cunoscut o creștere imensă în a doua jumătate a anilor ’90, iar participanții la piață se așteaptă la creșteri și mai spectaculoase. Cu toate acestea, s-au înregistrat unele tendințe divergente între diferite regiuni, datorate nivelului de participare a băncilor străine pe piețele bancare interne sau eficienței diferite a băncilor străine în ceea ce privește controlul activităților bancare. De exemplu, în timp ce băncile străine pot participa într-un număr de societăți mixte (joint venture) ca acționari minoritari, operațiunile generale ale băncii pot fi controlate de către acționarii autohtoni majoritari. Tabelul 4.1. prezintă mărimile atât ale participațiilor, cât și ale controlului băncilor străine în diferite regiuni. Participarea străină este măsurată ca raport între suma activelor tuturor băncilor și activele fiecărei bănci, multiplicat cu procentajul de acțiuni deținute de străini din totalul activelor bancare. Deținerea a mai mult de 50% din totalul acțiunilor oferă în mod normal controlul efectiv al băncii, un număr de analiști afirmănd că este prea puțin probabil să se realizeze o preluare (takeover) ostilă în cazul în care actualii deținători controlează mai mult de 40% din acțiunile unei bănci. Din aceste considerente, nivelul controlului străin este astfel măsurat ca raport între suma activelor totale ale acelor bănci în care străinii dețin mai mult de 40% sau 50% din totalul acțiunilor și totalul activelor bancare.

4.2.1.1. Europa Centrală

Participarea străină în sectorul bancar al Europei Centrale a crescut considerabil în a doua jumătate a anilor ’90, și până la sfârșitul decadei proporția de active bancare sub control străin a depășit 50% (tabelul 4.1.). Ca urmare a crizei sectorului bancar, înregistrată în prima jumătate a deceniului nouă, s-a trecut la privatizarea băncilor de stat, care a dus la o creștere substanțială a participării străine. Inițial, au fost privatizate băncile de mărime medie, dar în ultima perioadă se constată că statele în dezvoltare din Europa Centrală au început să privatizeze și marile bănci comerciale și de depozit aflate în proprietatea lor.

În fruntea acestui proces de privatizare bancară cu parteneri străini se află Ungaria, în care, la sfârșitul anului 1999, participarea străină atinsese 60% din totalul activelor bancare. În Polonia, procesul de privatizare al băncilor, accelerat în ultimii doi ani prin vânzarea băncii Bank Pekao la mijlocul lui 1999, a dus la creșterea proporției de active bancare sub control străin la 53%. Cehia a început privatizarea băncilor de stat în 1998, iar până la sfârșitul anului 2000 a reușit să vândă trei mari bănci de stat, dintr-un total de patru. Ca urmare, instituțiile străine controlau în Cehia la sfârșitul lui 1999 46% din totalul activelor bancare iar la sfârșitul anului 2000, ca urmare a privatizării celei de-a doua bănci ca mărime, controlul străin depășea 60%.

4.2.1.2. America Latină

Deși băncile străine sunt prezente în America Latină de mai multe zeci de ani, în a doua jumătate a anilor ’90 s-a înregistrat un important salt cantitativ în ceea ce privește gradul de participare străină în sistemul bancar, datorat în primul rând programului de achiziții inițiat de instituțiile financiare și de credit spaniole. Prezența băncilor străine nu este importantă doar ca urmare a cotei lor de piață, dar și faptului că instituțiile de credit din aproape toate țările Americii Latine se află sub control străin. În Chile și Argentina, băncile străine dețineau un procent însemnat din totalul activelor bancare încă din 1994, dar datorită intensificării activităților de fuziuni și achiziții din perioada 1996-1997 acest procent a crescut la 50%. Pe marile piețe reprezentate de Mexic și Brazilia, participarea străină este în mod tradițional mai scăzută, activele bancare aflate sub control străin ridicându-se la doar 18% în 1999. Cu toate acestea, acest procent a crescut la 40% la sfârșitul anului 2000, datorită vânzării celei de-a treia bănci mexicane în mai 2000, urmată în iunie 2000 de vânzarea celei de-a doua. Brazilia este singura piață bancară din America Latină unde este prea puțin probabil ca străinii să aibă o poziție dominantă, datorită proporției mari de active bancare sub control guvernamental și existenței a trei bănci private mari, bine capitalizate și cu management eficient. Cu toate acestea, intrarea pe piață în 1997-1998 a două mari bănci europene a avut ca efect modificarea peisajului bancar și creșterea competiției, crescând în același timp posibilitatea achizițiilor de către străini în contextul privatizării în curând a câtorva bănci de stat.

4.2.1.3. Asia

În majoritatea sistemelor financiare asiatice, băncile străine au jucat un rol mai puțin important decât în Europa Centrală sau America Latină, reflectând în parte politica oficială de restricționare a pătrunderii instituțiilor străine, mai ales pe piețele bancare locale de retail. După criză, câteva țări au liberalizat accesul băncilor străine, cu excepția Malaysiei. Cu toate cestea, participarea băncilor străine în Malaysia se ridică la 23% din totalul activelor băncilor comerciale, procent care este unul dintre cele mai ridicate din regiune. În Coreea și Thailanda, viteza și sfera influxurilor străine au fost mai scăzute decât se aștepta inițial. Vânzarea Korea First Bank câtre Newbridge Capital reprezintă aproape singurul exemplu care a dus la creșterea participării străine în Coreea, pe lângă alte investiții minoritare în câteva bănci. În Thailanda, participarea băncilor străine este în mod tradițional redusă, chiar dacă s-a înregistrat o intensificare a prezenței băncilor străine prin operațiuni bancare derulate prin intermediul Bangkok International Bank Facility (BIBF). După criză, patru bănci au fost vândute instituțiilor străine, ridicând procentul de active sub control străin de la 0,5% în 1994 la 4,5% la sfârșitul anului 2000.

TABEL 4.2. Îndicatori de performanță bancară pe piețele emergente (1996-1998)

Sursa: Fitch IBCA’s BankScope Database

4.2.2. Factorii care potențează rolul băncilor străine pe piețele emergente

Acești factori sunt:

globalizarea serviciilor financiare;

îndepărtarea barierelor pentru investitorii străini.

4.2.2.1. Globalizarea serviciilor financiare

Deși există motivații puternice pentru băncile străine de a se extinde, până în prezent ele s-au confruntat cu bariere destul de serioase în calea pătrunderii pe majoritatea piețelor emergente. După cum apreciază în cărțile lor Folkerts-Landau și Chadha (1999) și Vansetti, Guarco și Bauer (2000) globalizarea industriei serviciilor financiare a avut ca rezultat pentru bănci necesitatea de a face față competiției unei diversități de surse de credit și servicii financiare de natură nonbancară (mai ales piețele de active financiare) care au exercitat o presiune constantă asupra profiturilor, care în timp a dus la erodarea valorii de “franșiză” a băncilor.

Industria bancară este prin definiție intensivă în informare, comunicare și estimare, iar costul inițierii unor astfel de activități, atât pe plan intern, cât și extern, a scăzut dramatic în ultimile decade. Aceste progrese au condus la obținerea unor economii de scară (în scopul reducerii operațiilor birocratice – back office operations) și sferă de acțiune (dezvoltarea produselor derivate OTC). Pentru a beneficia de aceste economii de scară și sferă de acțiune, băncile s-au lansat într-o competiție acerbă pentru obținerea unor cote de piață cât mai mari. Presiunile concurențiale intense, apărute în cadrul acestui proces au avut ca rezultat declinul profitabilității activităților bancare tradiționale și a obligat majoritatea băncilor să se diversifice geografic și, de asemenea, să inițieze și alte activități financiare. În particular, un mediu de reglementare mai liberal a permis exploatarea complementarității dintre diverse arii ale industriei bancare, titlurilor financiare și management al riscului și a condus la apariția de noi produse și la o mai bună distribuire a acestor noi produse și servicii financiare. De exemplu, activitatea bancară electronică și prin telefon este folosită pe scară largă de băncile străine pentru penetrarea piețelor europene și, mai recent, a piețelor emergente, mai ales în Asia.

Presiunile concurențiale intense cu care se confruntă marile bănci internaționale și regionale pe piețele mature s-au constituit în motive pentru acestea de a-și folosi avantajele comparative oferite de dezvoltarea de noi servicii și produse financiare pentru a penetra piețele emergente atât cele off-shore cât și locale. Numai un număr restrâns de instituții financiare au posibilitatea managerială de a iniția operațiuni bancare comerciale la nivel global, dar și din partea celorlalte s-a observat o prezență regională semnificativă. Nevoia de a compensa dezavantajele implicate de mediul străin în care acționează face din factorii de locație și din cei culturali (incluzind limba) elemente determinante de apreciere a oportunității intrării pe o anumită piață emergentă. Aceasta a dus la apariția unor “preferințe regionale” sau “dezvoltatori regionali” (regional evolvers), care înseamnă că băncile își concentrează activitățile într-o anumită regiune, cum ar fi: băncile spaniole în America Latină, băncile austriece, belgiene, daneze și germane în Europa Centrală și, la o scară mai redusă, băncile australiene și japoneze în Asia. Marile bănci spaniole și-au redefinit strategia de expansiune internațională după criza asiatică, retrăgându-se din regiune și concentrându-se asupra dorinței de a deveni bănci regionale importante în America Latină și Europa.

4.2.2.2. Îndepărtarea barierelor pentru investitorii străini

Creșterea numărului de bănci în proprietate străină pe piețele emergente este una dintre fațetele continuei consolidări a sistemelor bancare a piețelor mature și emergente. Deși majoritatea țărilor impun anumite condiții de licențiere, aplicabile atât băncilor autohtone, cât și celor străine, putem afirma că în mod tipic, băncile străine s-au confruntat uneori cu anumite limite în ceea ce privește licențierea, restricționări asupra numărului de filiale, controale asupra activității și în ceea ce privește cotele de participare străină în fiecare bancă și/sau la nivelul totalității activelor bancare din acea țară. De exemplu, până la declanșarea recentei crize, în multe țări asiatice băncilor străine le era permisă deschiderea unei singure filiale, iar procesul de acordare al licențelor fusese suspendat pe o perioadă nedefinită. Chiar și în marile centre financiare din Singapore și Hong Kong, unde instituțiile străine participă activ la desfășurarea activităților specifice piețelor de capital și bancare, s-a observat o restricționare a străinilor în ceea ce privește desfășurarea de activități bancare de retail.

TABEL 4.3. Activele celor mai mari bănci străine din Europa Centrală și America Latină.

Sursa: Fitch IBCA’s BankScope Database

Catalizatorii esențiali ai îndepărtării barierelor din calea accesului instituțiilor străine au fost deschiderea mai largă pentru comerțul internațional și investiții, cumulat cu nevoia de construire a unui sistem financiar eficient și stabil. Cu toate acestea, la mijlocul anilor ’90, participarea străină în multe sisteme bancare nu era de amploare, datorită, în parte, îngrijorărilor față de efectele acestei pătrunderi și a rezistenței politice impotriva participării străine, susținută intens de industria bancară autohtonă. Deși multe țări care au slăbit restricțiile au motivat acest lucru ca pornind din dorința de a îmbunătăți nivelul de concurență și eficiență a sistemului bancar, de multe ori ele au urmărit de fapt reducerea costurilor restructurării și recapitalizării băncilor, mai ales după marile crize, precum și construirea unei structuri instituționale mai robuste a sistemului bancar care să suporte mai ușor șocurile interne și externe. Unii analiști au observat că internaționalizarea sistemului bancar, deși oferă instituțiilor un portofoliu mult mai diversificat, nu înseamnă în mod obligatoriu că oferă o sursă stabilă de credit pentru debitorii interni, și asta din două motive: (1) băncile pot folosi resursele acumulate de pe piața internă pentru a împrumuta în străinătate, și deci debitorii interni pot să nu mai aibă același acces la fonduri; (2) băncile străine își pot transfera capitalurile în mod brusc de pe o piață pe alta, în funcție de modificarea nivelului de risc de pe piață.

În economiile în tranziție din Europa Centrală, nevoia rapidă de a crea instituții financiare – într-un mediu cu prea puțină experiență în ceea ce privește aplicarea regulilor pieței – combinată cu costurile imense ale programelor de recapitalizare a băncilor, a convins autoritățile că cea mai bună soluție de rezolvare a problemelor bancare este privatizarea băncilor prin atragerea de investitori străini strategici. Aceeași tendință se manifestă și în America Latină și în Asia, deși la scară mai mică. Analiștii au identificat un număr de motive pentru care participarea străină își va reduce ritmul de propagare:

autoritățile naționale din multe țări își exprimă îngrijorarea că băncile străine “vor da bir cu fugiții” în cazul unor crize majore și deci nu reprezintă o sursă stabilă de finanțare pentru piața locală;

afacerile bancare de familie și structura managementului împiedică cedarea controlului unor investitori străini;

pătrunderea băncilor străine va fi încetinită de problemele majorității băncilor internaționale din Europa și S.U.A., datorate crizei din Rusia, care le-a afectat serios balanțele, în timp ce băncile japoneze sunt obligate să se concentreze asupra problemelor interne;

valoarea de franșiză a băncilor poate scădea datorită faptului că debitorii corporatiști se pot îndrepta spre piețele de capital, iar perspectivele și provocarea internetului pun sub semnul întrebării necesitatea existenței unei rețele largi de filiale.

4.2.3. Modalități de acces ale băncilor străine

Când băncile străine pătrund pe o piață emergentă, ele adoptă o varietate de structuri instituționale (oficii reprezentative, filiale, subsidiari sau societăți mixte) care se materializează în grade diferite de servire a intereselor piețelor țării gazdă. De exemplu, unele bănci au inițiat operații în străinătate pentru a servi intereselor clienților lor care își desfășoară activitatea în țara respectivă (de cele mai multe ori ele au înființat oficii reprezentative). Oficiile reprezentative sunt destinate să ajute banca mamă și clienții ei (de obicei corporații multinaționale) să-și desfășoare afacerile pe piața străină și au o legătură foarte slabă cu sistemul bancar al țării gazdă. Oficiile reprezentative nu au voie să desfășoare activități bancare de retail, iar în unele țări ele trebuie să fie nonprofit.

O filială reprezintă un birou în străinătate al unei bănci și are legături mai strănse cu sistemul bancar al țării gazdă decât un oficiu reprezentativ. Filialele băncilor străine sunt de regulă implicate direct pe piețele monetare și de depozit ale țării gazdă și pot iniția aranjamente de creditare atât a agenților locali, cât și străini, putând participa și pe piețele de capital. Înființarea unei filiale este un proces mai costisitor decât înființarea unui oficiu reprezentativ, dar acest cost mai mare poate fi justificat prin dorința băncii străine de a fi un “jucător” pe piețele locale, monetare și de capital.

Subsidiarele băncilor sunt adesea folosite pentru a pătrunde pe piețele bancare de retail. Aceste instituții nu sunt incorporate în banca mamă, singura legătură dintre subsidiar și aceasta reprezentând-o capitalul investit de banca mamă în subsidiarul ei. În multe țări, restructurarea și privatizarea băncilor după crize pot constitui ocazii pentru băncile străine de a penetra noi piețe prin achiziționarea la costuri reduse a băncilor autohtone în locul înființării de oficii reprezentative, filiale sau subsidiare.

Această modalitate de pătrundere a fost recent utilizată de o serie de bănci europene (majoritatea din Austria, Belgia, Danemarca și Germania) în Europa Centrală, și de băncile spaniole în America de Sud. Principalel bănci internaționale, care inițial își creaseră rețele de filiale în toată lumea (Citibank, HSBC, ABN-Amro, ING și Deutsche Bank) au trecut gradual spre o strategie de achiziții pe piețele emergente cele mai importante, folosindu-le ca subsidiari.

Stabilirea de alianțe și societăți mixte cu partenerii locali, este cea mai bună modalitate de expansiune pentru băncile străine care nu au, dar vor să obțină informații specifice despre condițiile pieței locale. De obicei aceasta se realizează prin asumarea unui rol minoritar în cadrul unor entități locale. Nivelul de implicare a băncii străine în managementul entității locale este redus (de obicei entitatea străină are un membru sau doi în consiliul de administrație al băncii locale și poate câțiva membrii în comitetele operaționale). În multe cazuri, așa cum practica a demonstrat-o, achiziționarea unui pachet minoritar este primul pas către controlul complet al băncii locale, achiziționarea pachetului de control fiind consecința dificultăților financiare cu care se confruntă entitatea locală, așa cum s-a întâmplat cu HSBC și BBV, care au achiziționat pachetele de control la Bamerindus și respectiv Probursa.

O formă particulară de societate mixtă, care este în prezent întâlnită din ce în ce mai des este aceea între bănci și companiile de asigurări (“bancasigurare” – “bankassurance”), care au ca scop vânzarea de produse ale companiilor de asigurări prin intermediul capacităților de distribuție ale băncilor locale. De exemplu, Banamex (cea mai mare bancă mexicană) a încheiat un parteneriat strategic cu AEGON pentru distribuirea de produse de asigurare, cu MCI pentru activitate bancară prin telefon și internet și cu Commerce One pentru e-commerce (comerț electronic). Alte exemple: ING are o înțelegere de bancasigurare cu Mexico’s Bital și a achiziționat recent și fondul de pensii al acestei bănci; în aprilie 2000, Germany’s Allianz Group a achiziționat un pachet de 12,5% din cea mai puternică bancă coreană (Hana Bank) ca parte a unei înțelegeri privind desfășurarea de activități de bancasigurare și management al activelor în Coreea.

4.2.4. Internetul, telefonia mobilă și activitatea bancară

4.2.4.1. Tranzacții bancare prin intermediul internetului

Internetul a devenit o forță structurală majoră, care prin dezintermediere și deregrementare redefinește coordonatele industriei bancare. Totuși, în lumea bancară părerile privind impactul economiei virtuale sunt impărțite. Un studiu recent al Price Water House Coopers din Marea Britanie a arătat că 83% din bănci cred că afacerile electronice vor schimba radical structura acestei industrii. În alte țări europene, multe bănci privesc încă cu circumspecție bankingul pe internet, ca pe un cost suplimentar și nu ca un substitut sau factor de reducere al costurilor existente. Unii analiști estimează că impactul revoluției bancare va fi limitat, deoarece oamenii rămân legați de existența ghișeului bancar real și din cauza suspiciunilor legate de securitatea datelor în rețea.

Există patru forme esențiale de activități bancare prin intermediul internetului, fiind greu de spus care dintre ele este cea mai de succes:

Abordarea Integrată (“The Integrated Approach”): completează rețelele telefonice și de filiale ale unei bănci prin oferirea de proceduri financiare prin intermediul internetului;

Banca Internet de sine stătătoare (“The Stand-Alone Internet Bank”): o instituție financiară înființează o bancă on-line, independentă din punct de vedere legal;

Banca Virtuală (“The Virtual Bank”): similară băncii internet de sine stătătoare, numai că ea este înființată și deținută de o instituție nonbancară;

Agregatorul sau Supermarketul Financiar Virtual (“The Aggregator or Virtual Financial Supermarket”): o bancă care își oferă produsele on-line, dar și comercializează alte produse aparținând altor instituții financiare.

Din punct de vedere al serviciilor oferite, evoluția a ceea ce se numește “home” sau “on-line banking” (efectuarea de tranzacții bancare virtuale) poate fi împărțită în trei etape cronologice: (1) etapa în care li se oferea clienților posibilitatea de a-și consulta conturile în rețea, fără a se mai deplasa la bancă sau la un automat bancar; (2) clienților li s-au furnizat on-line cărți de credit, carnete de cecuri, servicii de brokeraj pe piețele de capital sau chiar credite; (3) etapă începută în 2001, care cuprinde restul gamei de servicii oferite de o instituție bancară (de exemplu, produse din domeniul asigurărilor).

Se pot da numeroase exemple de societăți mixte constituite în vederea inițierii unor astfel de operațiuni. Unul îl reprezintă Uno-e, o societate mixtă între BBVA și Terra Networks Spain. Recent, Uno-e a fuzionat cu First-e – o bancă virtuală irlandeză – creând una dintre cele mai diversificate bănci internet la nivel global, care va păstre marca First-e pentru Europa de Nord, în timp ce Uno-e va fi folosită pentru expansiunea în Peninsula Iberică și America Latină.

Băncile virtuale sunt bănci internet de sine stătătoare, înființate cu precădere de companii de asigurare, de retail sau de tehnologie informațională. Un bun exemplu este Egg, banca internet creată de Prudential, cea mai mare companie de asigurări de viață din Marea Britanie. În încercarea de a deveni liderul în regiune în ceea ce privește activitatea bancară pe internet, Prudential studiază posibilitatea introducerii unei versiuni a Egg pentru Asia. Inițial, proiectul se va concentra doar asupra vânzărilor de produse de asigurare, deoarece procedura de licențiere bancară durează destul de mult.

În ceea ce privește activitatea bancară de retail prin internet, Finlanda este liderul de necontestat în Europa, cu 1,5 milioane de utilizatori-clienți dintr-o populație totală de 5 milioane. Cea mai puternică bancă cu servicii on-line în regiune este grupul suedezo-finlandez Merita Nordbanken, care are 1,1 milioane de abonați. Germania, care are deja 19,5 milioane de utilizatori ai internetului, are avantajul unei piețe mult mai importante ca dimensiuni, 7 milioane de germani operându-și conturile pe internet. Commerzbank și Hypo-Vereinsbank sunt pe primele locuri. Franța avansează și ea într-un ritm exponențial: 25.000 de abonați la on-line banking în 1998, 100.000 în 1999 și 500.000 în 2000. În fruntea plutonului de bănci care oferă astfel de servicii se află BNP, Société Générale, Crèdit Lyonnais, Crèdit Mutuel.

În Europa există câteva mari categorii de actori pe piața în formare a tranzacțiilor bancare on-line:

Băncile și curtierii virtuali. Își datorează existența exclusiv internetului, compensând o eventuală lipsă de forță financiară prin dinamism, flexibilitate și un marketing agresiv. Intrarea unor astfel de actori pe piață nu întâmpină obstacole mari – Financial Times estimează că, în Marea Britanie, pentru crearea unei bănci-cutie poștală, e nevoie de circa 5 luni și 10 milioane de lire (16,5 milioane dolari), neincluzând cheltuielile cu reclama.

Marile grupuri bancare europene și străine. Deși depășite într-o primă fază de evoluția noii piețe, marile bănci recuperează teren prin impactul pe care îl crează forța lor financiară, precum și renumele deja dobândit.

Alți ofertanți de servicii financiare. Cel mai mare pericol vine chiar din partea aliaților marilor bănci. Într-o primă fază, acestea colaborează cu giganții telecomunicațiilor și tehnologiei informației pentru a dispune de infrastructura necesară unei oferte atractive de servicii. Aceștia din urmă însă pot oricând decide să lucreze pe cont propriu, creând adevărate hypermarketuri de servicii și preluând astfel funcția de procesare a banilor deținută până acum de bănci. Avantajul incontestabil al companiilor furnizoare de infrastructură este că ele controlează interfața cu consumatorii, băncile pierzând astfel contactul durect cu aceștia. Singurul motiv care oprește încă acești alți ofertanți de a concura băncile tradiționale este lipsa de imagine și de know-how în domeniul bancar.

4.2.4.2. Tranzacții bancare prin intermediul telefoniei mobile

Una dintre direcțiile de dezvoltare cu cel mai mare potențial, dezvăluit în cadrul ultimilor expoziții specializate (CeBit de la Hanovra), o reprezintă folosirea telefoanelor mobile pentru tranzacții bancare on-line – așa numitul “m-banking”.

Europa are un avans de necontestat asupra S.U.A. în domeniul telefoniei mobile, datorită unui standard unic (GSM) și acelor doi giganți ai sectorului Ericsson și Nokia.

Marea inovație care va permite efectuarea de tranzacții în conturile bancare, precum și navigarea pe internet, este WAP (Wireless Application Protocol). Utilizarea telefoanelor mobile ar rezolva și o parte din problemele legate de securitatea tranzacțiilor, datorită numeroaselor elemente securizante (cod PIN) care le fac mai sigure chiar decât cardurile bancare. Numărul de telefoane înzestrate cu WAP va depăși în Europa numărul PC-urilor în cursul acesui an (2001). Numărul mare de telefoane va face ca țări europene precum Italia (peste 30 milioane de telefoane mobile), care nu se află în plutonul fruntaș al noii economii, să aibă șansa de a recupera din întârziere. În 2002, în lume vor fi 500 milioane PC-uri și un miliard telefoane WAP. În ianuarie 2001, banca britanică Woolwich a lansat un serviciu de banking prin intermediul WAP, iar Deutsche Bank pregătește un astfel de serviciu împreună cu Nokia.

4.2.4.3. Programe de dezvoltare a infrastructurii bancare on-line

Marile bănci încearcă să ocupe poziții cât mai avantajoase pe noua piață a tranzacțiilor on-line. Nu trece zi în care un nou program de investiții în internet să nu fie anunțat. Merita Nordbanken are portofoliul cel mai mare de clienți on-line din lume, 2 milioane (25% din totalul clienților) după ce a achiziționat în martie 2000 cea de-a doua bancă daneză Unidanmark. ABN-Amro (Olanda), al optulea grup bancar mondial, a anunțat în martie 2001, odată cu un rezultat record pe anul 2000 de 2,57 miliarde euro și un ambițios program de investiții în servicii financiare on-line – 2,4 miliarde euro până în 2005 (1 miliard pentru companii, 800 milioane pentru particulari și 600 milioane pentru o platformă multiservice internet-WAP). Obiectivul vizat este să aibă 40% din clienți pe internet față de 4% în prezent.

Băncile franceze nu se lasă nici ele mai prejos. Société Générale a anunțat în 2000 că vrea să plaseze internetul în centrul strategiei sale de dezvoltare. Société Générale a investit deja din 1997 450 milioane euro pentru modernizarea sistemelor sale informatice și adaptarea lor pentru tranzacții la distanță. Banca are 58 de situri, dintre care 13 pentru tranzacții on-line. În 2000, Société Générale a devenit furnizor de acces gratuit la internet, iar din iunie 2000 oferă servicii pentru posesorii de telefoane mobile cu protocol WAP. Obiectivul acesteia este ca în 2002, între 1 și 1,5 milioane de clienți ai băncii să utilizeze internetul pentru operațiunile lor bancare. Programe de dezvoltare a infrastructurii pentru tranzacționare bancară on-line mai au și BNP, Paribas și Crèdit Agricole.

Analiștii pieței au observat o strânsă legătură între bănci, bursă și internet. Pentru o bancă mare, o tactică sigură la momentul actual pentru a-și crește cursul acțiunilor la bursă pare a fi anunțarea de parteneriate în domeniul internetului: când banca spaniolă BBVA a anunțat cooperarea cu Telefonica, cursul acțiunilor sale a crescut cu 10%; cursul acțiunilor Commerzbank a crescut cu 4% după anunțul colaborării cu Deutsche Telekom, iar cel al acțiunilor Deutsche Bank a crescut cu 5% după anunțarea parteneriatului cu Mannesmann.

Concluzii

Prin această lucrare mi-am propus urmărirea și evaluarea evenimentelor recente petrecute pe piețele financiare mature și emergente cât și analizarea celor mai importante modificări structurale survenite pe piețele financiare globale. În anii 1999 și 2000, condițiile financiare globale s-au îmbunătățit, deși economia globală a resimțit un puternic recul. După cea mai gravă agitație a pieței – mai ales a piețelor emergente în perioada postbelică – care a cauzat o succesiune de crize regionale ce au afectat piețele financiare majore, interesul pentru piața de capital a crescut, iar investitorii globali sunt tot mai mult dispuși să-și asume riscuri. Această tendință s-a evidențiat mai ales prin graba de a investi în companiile din sectorul tehnologiilor informaționale, care formează fundamentul “noii economii”, o mai mare atenție acordată piețelor emergente și o prezență mai dinamică a băncilor străine pe aceste piețe.

Evenimente și tendințe pe piețele de capital mature

Pe piețele financiare internaționale, un risc cheie este cel al creșterii bruște a inflației în S.U.A.. Puternica și susținuta creștere economică neinflaționistă a erodat încrederea multor investitori în posibilitățile de menținere pe termen mediu a acestor creșteri. Această neîncredere și incertitudine privind inflația în S.U.A. a afectat piețele internaționale ale acțiunilor și obligațiunilor, conducând la redistribuiri de portofolii internaționale, la schimbări ale direcției fluxurilor de capital și la modificări ale ratelor de schimb între valutele majore (dolar american, euro și yen japonez). Principala tendință care s-a observat în ratele de schimb ale principalelor valute a fost slăbirea monedei euro față de dolar și întărirea yenului japonez. S-a observat de asemenea o orientare a fluxurilor de capital dinspre Europa spre S.U.A. și Japonia, cei mai interesați de titlurile de valoare americane fiind investitorii europeni.

De asemenea, mai pot fi evidențiate și o serie de riscuri specifice anumitor țări și piețe. Cel mai evident este cazul Japoniei, unde se dă o “luptă” neîncetată între forțele ciclice și cele structurale. Politicile stimulative, orientate în sens ciclic, au avut rolul de a combate imperfecțiunile structurale (un sector financiar privat încă slăbit, care încearcă să-și mărească profitabilitatea și un sector privat corporatist ineficient și îndatorat) și de a revitaliza economia Japoniei. Până în prezent, în ciuda reformelor oficiale considerabile măsurile private care au vizat restructurarea sectoarelor financiar și corporatist au avut un succes limitat. În același timp, mixul de politici fiscale și monetare stimulative, poate afecta piețele interne monetare și ale titlurilor cu venituri fixe, mai ales piața bonurilor de tezaur japoneze (JGBs) care nu poate fi profitabilă dacă dobânzile cresc. Acest lucru are darul de a face și mai dificil de abordat revenirea de la politica de la o rată a dobânzii zero la o rată a dobânzii care să caracterizeze în mod real potențialul unei economii precum cea a Japoniei.

Introducerea monedei euro a fost însoțită de creșterea emisiunilor de titluri de valoare internaționale în monedă euro, în comparație cu emisiunile în dolari, care s-au ridicat la 48% și respectiv 43% din totalul emisiunilor. Instituțiile financiare europene au deținut supremația emisiunilor în monedă euro, pe când agențiile americane au dominat emisiunile în dolari. Se constată de asemenea micșorarea procentului din piață deținut de titlurile de valoare în yeni.

La momentul actual, este dificil de evaluat măsura în care ajustările portofoliilor internaționale și fluxurile de capital ce le însoțesc vor putea fi cu ușurință absorbite de piețele valutare majore, de cele ale acțiunilor, obligațiunilor și instrumentelor derivate, fără a se genera modificări însemnate ale prețurilor și fără elemente de contagiune.

Piețele financiare naționale sunt mai puternic integrate în sistemul financiar internațional, bucurându-se de o mai mare flexibilitate în gestionarea capitalului lor financiar. O parte din ce în ce mai mare din acest capital este mobilizat prin utilizarea de instrumente extrabilanțiere, creându-se un mediu în care șocurile se pot propaga cu ușurință între instituții și piețe. Acest fapt ridică o provocare în plus în ceea ce privește evaluarea consecințelor ce pot fi asociate riscurilor mai sus amintite. O serie de forumuri și organizații internaționale și-au exprimat disponibilitatea și interesul în ceea ce privește găsirea unor soluții acceptabile la nivel global care să ducă la minimizarea acestor riscuri printr-o monitorizare mai atentă și o reglementare și supervizare mai eficiente.

Finanțarea piețelor emergente

Anul 2000 a adus câteva tendințe favorabile în ceea ce privește finanțarea piețelor emergente. Creșterea progresivă a fluxurilor de capital către aceste piețe, înregistrată în 1999 și 2000 este încurajatoare. Componența acestor fluxuri de capital a continuat să se modifice, înregistrându-se o creșterea susținută a investițiilor străine directe, o relansare a investițiilor de portofoliu și chiar rambursări nete de a unor credite către bănci internaționale. Cu toate acestea, la mijlocul anului 2000, prețurile acțiunilor pe piețele emergente erau doar cu puțin mai mari decât în 1999, reflectând pesimismul față de posibilitățile de creștere a piețelor emergente abia ieșite din criză. Cu toate că o parte importantă din agendele de reformă structurală a rămas nerealizată în multe țări, politicile macroeconomice sunt în general mai eficiente decât în urmă cu câțiva ani, mai ales datorită unor reforme fiscale petrecute pe câteva piețe emergente. Scăderea prețurilor acțiunilor piețelor emergente în intervalul martie-mai 2000, adică în perioada de turbulențe a piețelor mature, i-a făcut pe investitori să-și amintească că activele acestor piețe rămân printre cele mai riscante. Legăturile care s-au statornicit în timp între piețele mature și cele emergente fac ca acestea din urmă să fie puternic influențate de modificările survenite pe piețele mature. Astfel, este posibil ca investitorii de pe piețele mature să-și retragă fondurile de pe piețele emergente tocmai atunci când acestea resimt cele mai stringente nevoi de finanțare.

Cu toate acestea, pot fi evidențiate și evenimente pozitive, care au condus la îmbunătățirea pozițiilor pe termen lung pentru activele piețelor emergente. Chiar dacă obligațiunile de pe aceste piețe rămân încă o clasă de “active de frontieră”, datorită faptului că mulți debitori nu au un rating “investment-grade”, volatilitatea veniturilor a scăzut substanțial față de nivelele înregistrate în timpul crizei. Odată cu scăderea volatilității pentru activele piețelor emergente, s-a observat o lărgire a bazei de investiții, cu o mai mare participare din partea investitorilor autohtoni și europeni. Deși atitudinea față de risc a unor investitori va trebui testată de-a lungul unui întreg ciclu, o bază de investiții mai largă – dacă vor exista estimări realiste ale randamentelor și riscurilor plasamentelor – va ajuta la stabilitatea finanțării piețelor emergente. În același timp cu lărgirea bazei de investiții, debitorii de pe piețele emergente își diversifică sursele de finanțare, recurgând din ce în ce mai mult la fonduri în monedă proprie și pe termene mai lungi. Aceste tendințe sunt o reflectare a situației macroeconomice bune (mai ales o lichiditate mare) dar și un indiciu că debitorii și creditorii au tras numeroase învățăminte din crizele financiare ce s-au declanșat în a doua jumătate a anilor ’90.

Piețele derivate over-the-counter (OTC)

Piețele derivate constituie un element central al funcționării piețelor financiare globale, și atât cele bursiere cât și cele OTC au adus îmbunătățiri substanțiale evaluării și alocării riscurilor financiare. În comparație cu instrumentele derivate bursiere, cele OTC sunt flexibile și inovatoare. Posibilitatea de a le utiliza pentru a descompune riscul financiar în componente separate este un pas important în direcția creării unor piețe financiare complete și mai eficiente. Instrumentele derivate OTC oferă agenților economici posibilitatea de a-și defini mai precis toleranțele și preferințele în ceea ce privește riscurile, și de a le gestiona mai eficient. Aceste instrumente, și piețele pe care ele sunt tranzacționate, reprezintă suportul cotării, comercializării, managementului riscului și condițiilor pieței pe toate piețele majore ale acțiunilor, obligațiunilor și schimburilor valutare. Având în vedere chiar și numai acest aspect, putem spune că aceste instrumente și piețe sunt foarte importante din punct de vedere sistemic, dar ele includ de asemenea și mari instituții internaționale de active financiare care intermediază o mare parte din fluxurile internaționale de capital. Piața derivată OTC poate fi privită ca o rețea informală de relații bilaterale între parteneri cu expuneri dinamice ale creditelor, variabile în timp, a căror mărime și distribuție sunt intim conectate la piața celor mai importante active.

Instituțiile internaționale de active financire moderne folosesc intens aceste instrumente derivate OTC pe de o parte pentru a gestiona riscurile asociate serviciilor de intermediere și market-making pe care le oferă clienților, și pe de altă parte pentru a-și gestiona propriile riscuri contabile și pentru a se angaja în tranzacționare pe cont propriu. În realizarea scopurilor lor, instituțiile financiare moderne sunt expuse unor riscuri financiare diferite, mult mai greu de estimat, previzionat și gestionat decât cele caracteristice intermedierii financiare tradiționale.

Spre deosebire de instrumentele derivate bursiere, instrumentele și piețele derivate OTC sunt prin natura lor nereglementate, deși putem afirma că sunt indirect influențate de sistemele naționale legale, de reglementare, supervizare bancară și supraveghere a pieței. Piețele OTC există într-un cadru informal, bazat mai ales pe disciplina pieței și pe aranjamente private voluntare. Nu există nici un mecanism formal sau centralizat care să limiteze asumarea unor riscuri, evaluarea și managementul acestor riscuri este descentralizat iar fiecare contraparte are propria sa infrastructură internă pentru înregistrarea, compensarea, gestionarea și încheierea contractelor. De asemenea, nu există nici o platformă de tranzacționare fizică sau electronică, piețele derivate OTC existând doar în cadrul marilor instituții internaționale de active financiare.

Datorită acestei descentralizări, se pot evidenția aspecte legate de infrastructura activităților drivate OTC care pot conduce la prăbușirea disciplinei pieței și să producă consecințe nedorite, cum ar fi afectarea dinamicii pieței, ori instabilitate: (1) managementul inadecvat al riscului contrapărții; (2) înțelegerea limitată a dinamicii pieței și a riscului de lichiditate; (3) incertitudini legale și de reglementare. Toate problemele acestor domenii pot fi corectate prin eforturi depuse individual sau conjugat de către instituțiile financiare, de supervizare și supraveghere a pieței.

Sunt mai ușor de identificat sursele de instabilitate ale piețelor derivate OTC decât găsirea și aplicarea de remedii. În concluzie, sunt necesare eforturi suplimentare atât din partea sectorului privat (o mai mare disciplină a pieței, un management eficient al riscului) cât și din partea sectorului public (stimulente pentru creșterea disciplinei pieței, înlăturarea incertitudinilor legislative și de reglementare și îmbunătățirea eficienței supravegherii pieței) dacă se dorește combaterea riscului instabilității piețelor derivate OTC moderne.

Participanții la piață și oficialii recunosc faptul că au o înțelegere limitată a dinamicii piețelor derivate OTC. Părerile diferă asupra faptului dacă piețele OTC absorb șocurile financiare sau le amplifică, contribuind în acest fel la creșterea volatilității. Unii cred că piețele derivate disipeză șocurile, în timp ce alții văd în aceste piețe derivate canale de contagiune. Părerea unanimă este însă că piețele derivate OTC redistribuie riscurile către cei care sunt cei mai dispuși să și le asume, dar că în același timp transformă natura riscului într-un mod mai dificil de evidențiat și gestionat, deoarece aceste activități derivate deși reduc riscul pieței, duc la apariția riscului de credit, operațional și legal.

Participanții la piață recunosc faptul că au eșuat în încercarea lor de a înțelege deplin riscul de lichiditate al piețelor derivate OTC și că posibilitățile lor de gestionare a acestui risc se află încă în stare embrionară. O greșeală comună a fost aceea că sistemele de management al riscului au presupus că piața va rămâne lichidă și că prețurile vor urma norme istorice.

Incertitudini semnificative sunt de asemenea legate de varietatea de cadre legale și de reglementare, în care se desfășoară tranzacțiile derivate OTC, datorate ritmului înalt al inovării în comparație cu dezvoltarea limitată a legislațiilor, natura extrateritorială a piețelor derivate OTC și a cadrului general de supervizare și reglementare.

Participanții la piață și oficialii recunosc că se confruntă cu probleme, dacă nu chiar instabilități și slăbiciuni ale piețelor derivate OTC și au venit cu o serie de propuneri și inițiative. Ca urmare a acestui fapt s-a putut observa un oarecare progres iar lecțiile învățate pe parcursul ultimilor trei ani se pot constitui în motive pentru acțiuni viitoare. Cu toate acestea, este evident faptul că încă nu toate problemele și-au găsit cea mai adecvată rezolvare.

Multe dintre instabilitățile amintite mai sus pot fi privite ca imperfecțiuni în trei domenii: (1) disciplina pieței; (2) infrastructurile de minimizare a riscurilor; (3) procesul oficial de elaborare a regulilor și supravegherii. Întărirea stabilității pieței necesită îmbunătățiri în fiecare dintre aceste domenii, dar trebuie luată în considerare și posibilitatea echilibrării balanței rolurilor sectoarelor public și privat, în particular prin îndreptarea acestei balanțe către o mai mare realizare a unei discipline efective a pieței. Funcționarea în bune condiții a acestor piețe cât mai mult timp posibil – dacă nu chiar permanent – este în interesul public general. Acest deziderat implică răspunsul la o întrebare și mai generală: care este proporția de disciplină a pieței, pe de o parte, și proporția de supraveghere oficială, pe de altă parte, pentru asigurarea bunei funcționări a piețelor derivate OTC?

În concluzie, putem afirma că autoritățile se confruntă cu problema dificilă de a asigura stabilitatea financiară a pieței, fără a încuraja asumarea de riscuri peste un anumit nivel considerat rezonabil și prudent, fără a împiedica apariția și implementarea inovațiilor financiare. Încercarea de a menține hazardul moral la cel mai mic nivel, necesită în primă instanță o monitorizare adecvată din partea autorităților, pentru a se asigura că toate instituțiile și piețele iau în considerare în mod optim riscul implicat de activitățile lor. Aceasta înseamnă că supervizarea bancară și supravegherea pieței trebuie să țină pasul cu modificările peisajului financiar și cu instituțiile care induc aceste modificări, fiind de asemenea necesare investiții pentru crearea unui cadru analitic de înțelegere a acestora.

Implicarea sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor și rolul băncilor străine pe piețele emergente

Atât sectorul public, cât și cel privat au de câștigat în cazul unui succes al eforturilor de reformă a arhitecturii financiare internaționale, care are ca scop prevenirea crizelor, acolo unde este posibil, și minimizarea efectelor lor negative, acolo unde totuși se produc. Comunitatea oficială trebuie să ia în considerare, când adoptă noi inițiative de implicare a sectorului privat, modul în care acesta le va interpreta și va reacționa la ele.

Recentele crize financiare au arătat că efectele negative se propagă cu repeziciune, afectând atât țările debitoare cât și pe cele creditoare, atât entitățile publice cât și pe cele private. Luând act de aceste consecințe, putem afirma că este atât în interesul sectorului privat, cât și în a celui public, de a activa într-un sistem financiar internațional care să minimizeze deficiențele și efectele instabilității. Unul dintre modurile de realizare a acestui deziderat este adoptarea de măsuri pentru reducerea frecvenței cu care se produc aceste crize, acesta fiind un obiectiv cheie al comunității oficiale. Cu toate acestea, specialiștii afirmă că aceste măsuri vor avea o oarecare marjă de eroare, nu vor putea fi perfect fundamentate și puse în operă, fapt pentru care este foarte probabil că se vor mai declanșa crize. Deși eforturile aplicării unor măsuri de prevenire a crizelor au fost susținute, putem afirma că mult mai controversate și mai intense au fost eforturile depuse pentru adoptarea și implementarea de măsuri pentru rezolvarea crizelor. O soluție ar fi sprijinul internațional acordat lichidității țărilor ce se confruntă cu dificultăți financiare – de multe ori greșit caracterizat ca o “cauțiune”.

Implicarea sectorului privat în rezolvarea crizelor a fost una dintre cele mai controversate probleme și până în prezent a avut un caracter mai mult retoric. Totuși, este important de precizat faptul că intențiile de implicare a sectorului privat în rezolvarea crizelor nu sunt de dată recentă, ele substituindu-se într-o componentă inerentă a derulării fluxurilor de capital internaționale. Investitorii străini care au realizat investiții directe sau de portofoliu în țări afectate de criză, au suferit cu siguranță pierderi de capital datorate înrăutățirii condițiilor pieței. Pe această bază ei au fost implicați în mod direct în eforturile de rezolvare a acestor crize, pentru a-și minimiza pierderile.

Stimulii pentru implicarea sectorului privat în prevenirea crizelor pot fi reprezentați de creșterea transparenței procesului de creare a politicilor și standardelor, precum și îmbunătățirea distribuirii informațiilor, îmbunătățirea managementului datoriilor, îmbunătățirea relațiilor debitor-creditor în condiții normale de piață și în condiții de criză (constituirea comitetelor de creditori), introducerea în obligațiunile guvernamentale internaționale a clauzelor de acțiune colectivă.

Din 1980 încoace, poziția financiară puternică a principalelor bănci internaționale, precum și perpetuarea rezultatelor economice slabe ale multor piețe emergente, a condus la adoptarea planului Brady, care a însemnat reducerea valorii creditelor acordate prin sindicate financiare țărilor în dezvoltare, măsurată în termenii valorii actualizate nete. Într-adevăr, pierderile cu care s-au confruntat băncile, datorate insuficienței creditelor cu sindicalizare pe termen mediu acordate țărilor în dezvoltare în anii ’80 sunt privite ca un factor cheie în fundamentarea deciziei băncilor de a trece de la creditarea guvernelor prin sindicate financiare la împrumuturile interbancare pe termen scurt, caracteristice anilor ’90. Alți factori care au influențat această decizie a fost și retragerea tratamentului fiscal favorabil în țările creditoare. Marile pachete de finanțare oficiale din anii ’90, începând cu Mexic (1994-1995) și apoi cu Asia (1997), au fost privite de mulți observatori ca surse ale creșterii speranțelor sectorului privat că în cazul unor crize iminente va fi sprijinit.

Deși poate părea surprinzător, participanții la piață, au reacționat în general negativ la inițiativa comunității oficiale de a mări gradul de implicare a sectorului privat în rezolvarea crizelor. Cu toate acestea, majoritatea participanților la piață recunosc necesitatea implicării sectorului privat în prevenirea și rezolvarea crizelor. Ei și-au exprimat câteva îngrijorări privind aducerea la zi a acestei abordări: majoritatea participanților la piață sunt nesiguri, dacă nu chiar confuzi, în ceea ce privește modul în care comunitatea oficială înțelege să-și atingă scopurile; mulți și-au exprimat dorința creării unui cadru care să limiteze măsurile arbitrare și care să furnizeze participanților la piață informații privitoare la cazurile în care va fi invocată intervenția sectorului privat, care va fi nivelul acestei intervenții sau dacă acestea vor fi voluntare sau involuntare; mulți participanți la piață și-au exprimat dorința stabilirii de către comunitatea oficială a unor ierarhii implicite în cadrul sectorului privat, pentru a se ști care dintre ei vor beneficia de tratament preferențial.

Un alt instrument eficient de rezolvare a crizelor îl constituie restructurarea obligațiunilor guvernamentale ale unei țări. Restructurarea datoriei externe a unei țări este un pas important, iar majoritatea guvernelor apelează la ea numai în ultimă instanță. Pentru a evita recurgerea la asemenea operațiuni, primul pas al guvernelor este de obicei de a aborda noi creditori în scopul obținerii de noi credite, pentru a putea onora plățile în contul datoriei externe. S-a observat că pentru a evita intrarea în incapacitate de plată și restructurarea obligațiunilor, guvernele recurg unori la emisiuni obligațiuni privilegiate, cu scopul de a atrage noi investitori, însă acestea nu reprezintă întotdeauna cea mai eficientă alegere. Restructurarea obligațiunilor intervine în ultimă instanță, și depinde în mod decisiv de flexibilitatea creditorului (disponibilitatea acestuia pentru o reprogramare sau pentru acceptarea unui haircut semnificativ).

Pentru multe piețe emergente una dintre cele mai pregnante modificări structurale ale sistemului lor financiar din anii ’90 a fost creșterea prezenței instituțiilor financiare deținute de străini, mai ales în sistemul bancar. Creșterea prezenței acestor instituții străine pe piețele bancare ale piețelor emergente a fost determinată de o multitudine de factori: globalizarea serviciilor financiare, îndepărtarea barierelor în calea pătrunderii instituțiilor străine pe piețele bancare ale țărilor în dezvoltare, oportunitățile de plasament reprezentate de piețele emergente, nevoia guvernelor țărilor în dezvoltare de a-și întări sistemul bancar și nu în ultimul rând reacția față de expansiunea băncilor virtuale pe internet sau prin intermediul telefoniei mobile.

Numai un număr restrâns de instituții financiare au posibilitatea managerială de a iniția operațiuni bancare comerciale la nivel global, dar și din partea celorlalte s-a observat o prezență regională semnificativă. Nevoia de a compensa dezavantajele implicate de mediul străin în care acționează face din factorii de locație și din cei culturali (incluzind limba) elemente determinante de apreciere a oportunității intrării pe o anumită piață emergentă. Aceasta a dus la apariția unor “preferințe regionale”, care înseamnă că băncile își concentrează activitățile într-o anumită regiune, cum ar fi: băncile spaniole în America Latină, băncile austriece, belgiene, daneze și germane în Europa Centrală și, la o scară mai redusă, băncile australiene și japoneze în Asia.

Catalizatorii esențiali ai îndepărtării barierelor din calea accesului instituțiilor străine au fost deschiderea mai largă pentru comerțul internațional și investiții, cumulat cu nevoia de construire a unui sistem financiar eficient și stabil. Deși multe țări care au slăbit restricțiile au motivat acest lucru ca pornind din dorința de a îmbunătăți nivelul de concurență și eficiență a sistemului bancar, de multe ori ele au urmărit de fapt reducerea costurilor restructurării și recapitalizării băncilor, mai ales după marile crize, precum și construirea unei structuri instituționale mai robuste a sistemului bancar care să suporte mai ușor șocurile interne și externe.

Pe lângă efectele benefice ale pătrunderii băncilor străine pot fi evidențiate și o serie de riscuri la care se expune un anumit sistem bancar: pot să nu reprezinte o sursă stabilă de finanțare pentru piața locală, băncile pot folosi resursele acumulate de pe piața internă pentru a împrumuta în străinătate, și deci debitorii interni pot să nu mai aibă același acces la fonduri, băncile străine își pot transfera capitalurile în mod brusc de pe o piață pe alta, în funcție de modificarea nivelului de risc de pe piață.

ANEXA Nr.1

Investiții străine directe în România (1997-1999)(sume cumulate din 1990, exprimate în mii de dolari S.U.A.)

Sursa: “Romania: Selected Issues and Statistical Appendix”, FMI, ianuarie 2001 (http://www.imf.org)

ANEXA Nr. 2

Rolul marilor bănci de stat în sistemul bancar al României (1994-1999)

(procente din total)

Sursa: Banca Nationala a Romaniei (http://www.bnr.ro)

(procente din total)

Sursa: Banca Nationala a Romaniei (http://www.bnr.ro)

(procente din total)

Sursa: Banca Nationala a Romaniei (http://www.bnr.ro)

ANEXA Nr.3

Împrumuturile Băncii Naționale a României de pe piețele internaționale de capital în perioada 1995-1999

Sursa: Banca Națională a României (http://www.bnr.ro)

/1/- în milioane de dolari SUA.

/2/- marja peste LIBOR în cazul dobânzii cu rată flotantă sau peste echivalentul randamentului obligațiunilor guvernamentale în cazul dobânzii cu rată fixă

/3/- dobândă cu rată fixă (5.20)

/4/- dobândă cu rată fixă (5.05)

ANEXA Nr.4

Structura formei de proprietate a sectorului bancar al României (1996-2000)

Sursa: Banca Națională a României

ANEXA Nr.5

Indicatori ai Bursei de Valori București în perioada 1995-2000 (medii semestriale)

Sursa: Bursa de Valori București

ANEXA Nr.6

Tranzacții pe piața valutară a României în perioada 1996-2000 (în milioane de dolari SUA)

Sursa: Banca Națională a României (http://www.bnr.ro)

ANEXA Nr.7

Datoria externă

(în procente din P.I.B.)

Sursa: http://www.statistici.ro

Balanța contului curent

(în procente din P.I.B.)

Sursa: http://www.statistici.ro

Rezerve

(în procente din P.I.B.)

Sursa: http://www.statistici.ro

B I B L I O G R A F I E

Allen Berger, Robert de Young, Hesna Gency & Gregory F. Udell, “Globalization of Financial Institutions: Evidence from Cross-Border Banking Performance”, Brooking Institution, Whasington, 2000. (preluat de pe internet: http://www.brook.edu)

Anghelache, Gabriela, “Piețe de capital și burse de valori”, Ed. Adevărul, București, 1992

Banca Centrală Europeană, “The Euro Area One Year After the Introduction of the Euro: Key Characteristics and Changes in the Financial Structure”, ECB Monthly Bulletin, Frankfurt, ianuarie 2000,(preluat de pe internet: http://www.ecb.org)

Banca Reglementelor Internaționale, “International Banking and Financial Markets Developments”, B.R.I., Basel, iunie 2000, (preluat de pe internet : http://www.bis.org/index.htm)

Buchheit, Lee, “Sovereign Debtors and their Bondholders”, Steen&Hamilton, New York, 2000. (preluat de pe internet: http://www.academic.uofs.edu/department/ocs/som.fin.html)

Claessens Stejn, Asli Demirgüç-Kunt & Harry Huizinga, “How Does Foreign Presence Affect Domestic Banking Markets”, Banca Mondială, Whasington, august 1999. (preluat de pe internet: http://worldbank.org)

Comisia Europeană, “Regular Report from the Commission on Progress toward Romania 1998 and 1999”, (preluat de pe internet: http://www.europa.eu.int/comm/enlargement/romania/ report/1098,1099)

Council on Foreign Relations, “Sovereign Restructuring Principles”, Institute for International Economics, Whasington, mai 2000 (preluat de pe internet: http://www.iie.com)

Counterparty Risk Management Policy Group, “Improving Counterparty Management Practices”, New York, 1999 (preluat de pe internet: http://www.crmpolicygroup.org)

Fitch IBCA, “Internet Banking: Separating the Myths from Reality”, Fitch IBCA,mai 2000, (preluat de pe internet: http://www.fitchibca.com)

Folkerts-Landau, David & Alfred Steinherr, “The Wild Beast of Derivatives: To Be Chained Up, Fenced In or Tamed?”, Oxford University Press, New York, 1994, (preluat de pe internet: http://www.oup.co.uk)

Fondul Monetar Internațional, “Glosary of Financial Terms”, F.M.I., Whasington, 2001, (preluat de peinternet: http://www.imf.org/index.htm)

Fondul Monetar Internațional, “World Economic Outlook Database”, F.M.I., Whasington, 2000, (preluat de pe internet: http://www.imf.org/index.htm)

Forumul de Stabilitate Financiară, “Report of the Working Groups on Capital Flows, Highly Leveraged Institutions and Off-shore Financial Centers”, B.R.I., Basel, mai 2000 (preluat de pe internet: http://www.fsforum/press/home.html)

Gallois, Dominique, “Bursa: origine și evoluție”, Teora, București, 1997

Gheorghe, Ciobanu, “Bursele de valori și tranzacțiile la bursă”, Ed. Economică, București, 1997

Goldberg Linda, B. Gerard Dages & Daniel Kinney, “Foreign and Domestic Bank Participation in Emerging Markets”, Federal Reserve Bank of New York, New York, martie 2000 (preluat de pe internet: http://www.ny.frb.org)

Haldane, Andy, “Private Sector Involvment in Financial Crises: Analisis and Public Policy Approaches”, Bank of England, Londra, 1999 (preluat de pe internet: http://www.bankofengland.co.uk)

Hull, John C., “Options, Futures & Other Derivatives”, Upper Saddle River, Prentice-Hall, New Jersey, 2000. (preluat de pe internet: http://www.prenhall.com)

Krugman R. Paul, “Reckonings: Errors of Commission”, New York Times, 8 martie 2000 (preluat de pe internet: http://www.nytimes.com)

Mariscal, Jorge & Kent Hargis, “Money Is Not Everything: Fundamentals Not Benchmark Indices Will Drive Fund Flows to Emerging Markets”, Goldman Sachs, februarie 2000. (preluat de pe internet: http://www.gs.com)

Merrill Lynch, “Size and Structure of the World Bond Market:2000”, Merrill Lynch, aprilie 2000 (preluat de pe internet: http://www.ml.com)

Mussa, Michael, “Reforming the International Financial Architecture: Limiting Moral Hazard and Containing Real Hazard”, Reserve Bank of Australia, Sydney, 1999 (preluat de pe internet: http://rba.gov.au)

Popa, Ioan, “Bursa”, Ed. Adevărul, București, 1993

Schinasi, Garry J. & Todd R. Smith, “Portofolio Diversification, Leverage and Financial Contagion”, F.M.I., Whasington, octombrie 1999, (preluat de pe internet: http://www.imf.org/publications/external.htm)

Steinherr Alfred, “Derivatives: The Wild Beast of Finance”, Wiley&Sons, New York, 1998 (preluat de pe internet: http://www.wiley.co.uk)

United States Board of Governors of the Federal Reserve System, “Flow of Funds Accounts of the Unites States”, Whasington, 2000, (preluat de pe internet: http://www.treas.gov/press/ releases.htm)

Vansetti M. Celina, Philip Guarco & Gregory W. Baner, “The ‘Fall’ of Bancomer and the Future of Indigenous Mega-Banks in Latin America”, Moody’s Investor Service, aprilie 2000. (preluat de pe internet: http://www.moodysrms.com)

=== Dariana_pag69-71 ===

CONCLUZII

A=a cum rezult[ din capitolele precedente, odat[ decis[ efectuarea unei pl[\i, de rulare a ei propriu-zis[ trece ]n competen\a b[ncilor, durata acestei derul[ri depinz`nd de tehnologia =i capacit[\ile organizatorice ale sistemului de pl[\i =i compens[ri.

}n \[rile dezvoltate s-a ]ncheiat demult “bancarizarea”, proces prin care toate persoanele fizice =i juridice au conturi deschise la b[nci ceea ce permite efectuarea pl[\ilor prin b[nci, respectiv prin transferul sau viramente ]ntre conturile bancare.

Pe m[sura introducerii tehnologiilor noi bazate pe tematica, respectiv prin ]mbinarea metodelor de telecomunica\ii moderne cu informatica, au fost reconsiderate instrumentele tradi\ionale de plat[, cecul =i cambia, prin alinierea lor la cerin\ele transferului electronic de fonduri.

Cerin\ele circuitelor informatizate de pl[\i au dus la utilizarea unor metode de rezumare prin redarea elementelor esen\iale, cu caractere cu cerneal[ magnetic[, ]n scopul de a ]nlocui circuitul propriu-zis al documentelor suport-h`rtie.

De asemenea, evolu\ia instrumentelor de plat[ se caracterizeaz[ prin diminuarea accelerat[ a documentelor suport-h`rtie =i cre=terea rapid[ a dispozi\iilor de plat[ exprimate prin mesaje electronice.

Perfec\ionarea rela\iilor de pl[\i implic[ accelerarea circuitelor de pl[\i prin rapiditatea transmiterii mesajelor de pl[\i. Astfel, de la o faz[ ini\ial[ ]n care mesajele de pl[\i ordonate de pl[titor se ]nmagazineaz[ un timp p`n[ se creeaz[ facilit[\i de transmitere Sistemul off line, se tinde s[ se dezvolte sistemele ]n care transmiterea mesajelor de pl[\i c[tre b[nci se face ]n mod continuu – Sistemul on line, iar pentru pl[\ile de talie mare, =i mai ales pentru cele ce se deruleaz[ pe plan interna\ional, s[ se asigure decontarea ]n timp real, respectiv intrarea sumei ]n contul benefiarului s[ fie simultan[ cu dispunerea pl[\ii de c[tre titularul pl[titor.

Experien\a \[rilor dezvoltate relev[ pregnant c[ organizarea =i perfec\ionarea sistemelor de compensare au un rol important ]n fluidizarea circuitelor de pl[\i, ]n accelerarea fluxurilor monetare =i prin aceasta la instalarea unei st[ri de normalitate benefic[ ]n situa\ia economic[ =i financiar[ a agen\ilor economici =i ]n rela\iile lor reciproce.

De=i realiz[rile recente sunt cele mai cuprinz[toare din istoria pl[\ilor bancare rom`ne=ti, conducerea B[ncii Na\ionale a Rom`niei le consider[ doar o platform[ pentru viitoarele produse bancare. }n acest sens, Banca Na\ional[ are ]n vedere ]mbun[t[\irea sistemului de pl[\i =i ]n perioada urm[toare, prin implementarea sistemului electronic de pl[\i preconizate pentru ]nceputul anului 2003. Arhitectura acestui sistem este ]n faza de concep\ie, ]ns[ c`teva tr[s[turi de baz[ presupun ca b[ncile comerciale s[ fie membre SWIFT, s[ aib[ sisteme proprii de back- up =i s[ dezvolte proceduri de pl[\i intrabancare moderne =i cu un grad mare de securizare.

Astfel, se acord[ o aten\ie deosebit[ pentru implicarea B[ncii Na\ionale ]n cadrul decont[rilor intermediare din cadrul pie\elor de capital. Implicarea ]n reglementarea acestor decont[ri este legat[ de nevoia de a stopa irosirea unor resurse importante ca urmare a segment[rii activit[\ii de procesare =i decontare a tranzac\iilor =i valorilor mobiliare ]n numeroase mici institu\ii care servesc segmente infime din pia\[.

De asemenea, este proiectat ca ]n viitorul apropiat s[ fie implementat un sistem informatic prin care, fiecare societate bancar[ s[ aib[ acces permanent, ]n timpul zilei lucr[toare, prin propriile terminale, la extrasul contului ei curent. Banca Na\ional[ a Rom`niei pune la dispozi\ia societ[\ilor bancare acest serviciu pentru a promova dezvoltarea pie\ei monetare interbancare =i pentru a reduce cazurile ]n care este solicitat[ s[ ]=i exercite func\ia de ]mprumut[tor de ultim[ instan\[.

Un alt segment al pl[\ilor care este ]n aten\ia B[ncii Na\ionale se refer[ la cre=terea volumului opera\iunilor efectuate prin c[r\i de credit. }n acest domeniu, Banca Na\ional[ urm[re=te implementarea unui sistem na\ional care s[ dea posibilitatea compens[rii =i acestor pl[\i ]ntre b[ncile comerciale.

BIBLIOGRAFIA

Cerna S.

2. Diaconescu M., S[voiu V.

3. Diaconescu M.

4. Donath L.,+euleanu V., Cerna V

5. S[voiu V.

6. S[voiu V.

7. XXX

8. XXX

9. XXX

10. XXX

11. XXX

12. XXX

13. XXX

– Economie Monetar[ =i Financiar[ Interna\ional[, Editura Mirton, Timi=oara, 1997

– Sistemul Na\ional de Pl[\i al BNR, Imprimeria BNR, Bucure=ti, 1988

– B[nci Sisteme de Pl[\i Riscuri, Editura Economic[, Bucure=ti, 1999

– Opera\iuni, instrumente =i riscuri ]n sistemele de pl[\i, Editura Mirton, Timi=oara, 1999

– Banca central[ =i sistemele de pl[\i de interes na\ional, Editura Enciclopedic[, Bucure=ti, 1998

– }n trecere prin BNR, Imprimeria BNR, Bucure=ti, 1995

– Reglement[ri privind ordinul de plat[, 1994

– Reglement[ri privind cambia =i biletul la ordin, 1994

– Reglement[ri privind cecul, 1994

– Regulamentul BNR nr. 10 / 1994 privind compensarea multilateral[ a pl[\ilor interbancare f[r[ numerar pe suport h`rtie

– Circulara BNR nr. 9 / 23.04.2001, MO nr. 212 / 26.04.2001

– Legea 101 / 1998 privind Statutul BNR

– Raport anual 2000, BNR

=== Dariana_tot ===

CUPRINS

CAP. 1 Apari\ia =i evolu\ia sistemului de pl[\i al BNR ]n Rom`nia ………………………………… 3

Trecutul sistemelor de pl[\i ………………………………………………………………………… 3

1.2 Sistemul na\ional de viramente al BNR ………………………………………………………. 9

1.3 Casa de Compensa\iuni a BNR …………………………………………………………………. 10

CAP. 2 Structura institu\ional[ =i organizarea sistemului de pl[\i =i decont[ri ………………… 14

2.1 R[spunderile generale ale BNR definite prin statut ……………………………………… 14

2.2 Structura organizatoric[ corespunz[toare sistemului actual de decontare a pl[\ilor f[r[ numerar ………………………………………………………………………………………………… 15

2.3 Societatea Na\ional[ de Transfer de Fonduri =i Decont[ri TransFonD SA ……… 16

2.4 Opera\iunile de decont[ri =i pl[\i de mare valoare efectuate de BNR cu Trezoreria Statului ………………………………………………………………………………………………………… 17

CAP. 3 Prezentarea general[ a modalit[\ilor =i instrumentelor de plat[ f[r[ numerar ………. 19

3.1 Modalit[\i =i instrumente de plat[ f[r[ numerar …………………………………………… 19

3.2 Modificarea cadrului juridic privitor la modalit[\ile =i instrumentele de plat[ …. 21

CAP. 4 Opera\iuni de decontare efectuate prin compensarea multilateral[ a pl[\ilor interbancare pe suport h`rtie …………………………………………………………………………………….. 24

4.1 Obiectul compens[rii, termeni utiliza\i ………………………………………………………. 24

4.2 Instrumente de plat[ ………………………………………………………………………………… 26

4.3 +edin\a de compensare …………………………………………………………………………….. 27

4.3.1 Preg[tirea =edin\ei de compensare la unit[\ile bancare participante ….. 27

4.3.2 Desf[=urarea =edin\ei de compensare ……………………………………………. 31

4.3.3 Prezentarea instrumentelor de plat[ compensabile de debit pentru verificare …………………………………………………………………………………………… 33

4.4 Solu\ionarea erorilor =i omisiunilor ……………………………………………………………. 34

4.5 Circuitele, termenele =i intervalele obligatorii ale pl[\ilor interbancare f[r[ numerar pe suport h`rtie ………………………………………………………………………………… 36

4.6 Faptele contraven\ionale =i sanc\iunile care se aplic[ ]n cazul nerespect[rii reglement[rilor privind compensarea multilateral[ ……………………………………………. 37

CAP. 5 Studiu de caz ………………………………………………………………………………………………. 39

5.1 Compensarea multilateral[ ……………………………………………………………………….. 39

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………….. 69

CAP. 1 APARI|IA +I EVOLU|IA SISTEMULUI DE PL{|I

AL BNR }N ROM~NIA

1.1 TRECUTUL SISTEMULUI DE PL{|I

Probabil c[ linia de demarca\ie ]ntre sistemele monetare premoderne =i regimul bancar modern =i contemporan s-a stabilit ]n anul 1694 odat[ cu ]nfiin\area primei b[nci centrale, Banca Angliei, dup[ ideile sco\ianului William Patterson. Un alt sco\ian, John Law, a extins ideea utiliz[rii unei monede fiduciare impuse de stat pentru stingerea tuturor obliga\iilor publice =i private ]n Fran\a absolutist[, ruinat[ de domnia risipitoare a Regelui Soare, prin ]nfiin\area unei B[nci generale la Paris, ]n 1716. Un alt monarh luminat, Frederic al II-lea al Prusiei, a sprijinit ]nfiin\area B[ncii Regale de Credit =i Viramente la Berlin, ]n 1765, ca parte a unui proiect ra\ional de unificare a Germaniei – care nu se va ]mplini dec`t un veac mai t`rziu, prin crearea B[ncii Reich-ului la 1875.

Toate aceste crea\iuni etatiste de inspira\ie cameralist[ nu au cuprins doar domeniul bancar, ci =i pe cel al pl[\ilor, al stingerii obliga\iilor b[ne=ti rezultate din tranzac\ii comerciale, fie tranzac\ie cu tranzac\ie (pe baz[ brut[), fie prin compensarea unor secven\e mai ample de tranzac\ii generate fie de transmiterea prin gir a efectelor cambiale, fie de necesitatea reducerii costului respectivelor tranzac\ii ins[=i prin soldarea pachetelor de datorii =i crean\e ]ntre parteneri, din care rezult[ o reducere a numerarului necesar pentru a deservi fiecare tranzac\ie ]n parte =i a riscului manipul[rii valorilor monetare la purt[tor =i la vedere, ]ntr-un cadru tot mai extins de operare al agen\ilor economici, odat[ cu l[rgirea orizonturilor comerciale legate de apari\ia statelor na\ionale =i imperiilor coloniale vest – europene.

Pe de alt[ parte, prin ]ns[=i natura lor, pl[\ile reprezint[ finalitatea oric[rei inginerii de multiplicare a depozitelor b[ne=ti, =i de comer\ cu investi\ii-bani, prin efectuarea final[ a schimbului de proprietate asupra unor active monetare, prin urmare reprezint[ at`t o specializare func\ional[, c`t =i o categorie de riscuri adiacente celor bancare ca atare. }ndeosebi pl[\ile f[r[ numerar ]ndeplinesc ]n economie – fie c[ sunt monopol al b[ncilor, fie c[ nu – un rol analog celui al aparatului circulator ]n organismul viu, ori liantului ]n compunerea p[r\ilor disparate pentru ca acestea s[ reprezinte un ]ntreg.

Pl[\ile f[r[ numerar reprezint[ principalul mod de existen\[ a monedei fiduciare =i probabil c[ de aceea cele dou[ concepte se poten\eaz[ asociativ ]n ultimele c`teva sute de ani, f[r[ a se putea disjunge totdeauna la nivelul sim\ului comun, dar contribuind la consolidarea mentalit[\ii fiduciare a agentului economic =i a fiec[rui cet[\ean care devine investitor specializat ]n comer\ul cu bani, asum`ndu-=i un risc pe care vrea =i are elemente sociale s[-l determine. Este motivul pentru care s-a produs ]n ultimele decenii efectul globaliz[rii =i titriz[rii tranzac\iilor =i pie\elor financiare, ]nso\it de o cre=tere relativ[ a func\ion[rii acestora.

Circula\ia banilor – informa\ie 24 de ore pe zi pe toat[ suprafa\a globului presupune pl[\i ]n cont, mai multe =i mai scumpe, pentru c[ acestea devin mari consumatoare de nout[\i tehnologice cu mare uzur[ moral[, sub forma unor servicii calibrate pentru specificul riscurilor clientului care, de regul[, nu sunt standardizabile =i apte pentru un management global.

Preocuparea bancherilor pentru reducerea costurilor pe opera\ie efectuat[ este printre cele mai vechi =i justificate deoarece, al[turi de randamentul multiplic[rii fiduciare a depozitelor b[ne=ti, aceasta reprezint[ o a doua surs[ principial[ de cre=tere a masei profitului. Costul transferului de fonduri ]n vederea finaliz[rii pl[\ii are, pe de alt[ parte, o structur[ mai simpl[ dec`t acela al deciziei de plasament financiar, care presupune o doz[ mare de expertiz[ , inovare =i aport personal – elemente mai riscante ca efect asupra costului de operare al b[ncii.

Pl[\ile f[r[ numerar sunt deci tratate ]n majoritatea culturilor de ]ntreprindere financiar – bancar[ ca un =ir de servicii prestate clientelei ulterior =i adiacent celor de preluare a depozitelor, de creditare ori de investire speculativ[. La baza pl[\ii st[, structural, schimbul de informa\ie ]ntre ordonator, bancher =i beneficiar ]n leg[tur[ cu transferul prin ]nscriere ]n conturile a cel pu\in doi titulari a unei sume de bani. Aceast[ intermediere este similar[ celei financiare ca atare prin faptul c[ presupune calitatea de mandatar a bancherului =i este analoga celei de curierat / po=t[ datorit[ necesit[\ii de transmitere ]ntocmai =i la timpul fixat, de obicei printr-un contract sau, ]n orice caz, normat, a unui bun specific: banul – informa\ie.

Instrumentele bancare de transmitere de fonduri f[r[ numerar, acestea par a fi la fel de vechi ca =i b[ncile, expresie a fiduciarit[\ii existente cel pu\in ]ntre bancheri, care economiseau resurse =i administrau riscul transportului de numerar prin opera\iuni de tip numerar depus – mandat bancher corespondent la purt[tor – numerar ridicat (cash – to – cash).

Astfel, organiza\ia de credit pe termen scurt – care este prin voca\ie banca, s-a complinit ]ntr-o organiza\ie de plat[ prin cont, fiind ast[zi mai greu de spus care din necesit[\ile sociale a influen\at mai mult dezvoltarea specialit[\ii =i profesiunii bancare.

Este greu de stabilit momentul primei apari\ii beneficiind de m[rturie scris[ revelatoare a viramentelor (ordinelor de plat[), ca efect secundar al cambiei din care, pe o alt[ filia\ie fiduciar[, se va na=te h`rtia moned[ larg recunoscut[ (bancnota autorit[\ii monetare).

Expansiunea schimburilor ]n anul 1000 , ]ncurajat[ de aspira\iile universale ale papalit[\ii ]n vremea cruciadelor, a dat na=tere primelor organiza\ii transna\ionale care erau – sui generis – ordinele militar – monahale. Aceste elite, ]ndeosebi Templierii ]ntre 1128 =i 1307, au indus o formul[ mutant[ de concentrare =i gestiune a avu\iilor =i ideilor, a tuturor acumul[rilor esen\iale =i tradi\ionale ale umanit[\ii. Mobiliz`nd ]n beneficiul lor valori ale civiliza\iei iudeo – cre=tine =i musulmane, Templierii au ac\ionat ca o adev[rat[ cas[ de compensa\ie ]ntre fluxurile de bani =i idei ]n domeniul tehnologiei, =tiin\ei, filozofiei =i economiei ]n spa\iul mediteranean. Beneficiind de privilegiul de a nu avea alt suzeran dec`t, nominal, pe Pap[, ]ntr-o Europ[ f[r`mi\at[ de rivalit[\i feudale, precum =i de o for\[ militar – organizatoric[ ce domina armatele seniorilor locali, Templierii asigurau, contra comision, transportul numerarului =i, ]ntre garnizoanele lor, c[tre 1200, au ]nceput s[ fie emise instrumente de plat[ f[r[ numerar pe numele negustorilor sau tezaurelor statelor feudale =i monarhilor. At`t viramentele, c`t =i cambiile, erau cifrate. }mprumut`nd negustorimea burgurilor, dar =i capetele ]ncoronate, Templierii, de care ajunseser[ s[ depind[ mai to\i puternicii zilei, ignorau aversiunea oficial[ a teologiei catolice pentru comer\ul cu bani =i dob`nd[ =i erau la ad[post de h[r\uielile fiscului, opera\iile lor financiare fiind coordonate centralizat pentru ]ntreaga Europa =i Orientul Apropiat din garnizoana (comanderia) lor de la Paris. Supravie\uitorii prigoanei declan=at[ ]mpotriva Templierilor ]n Fran\a =i Anglia s-au retras ]n r`ndul altor ordine cavalere=ti =i monahale din Languedoc =i nordul Spaniei, unde creuzetul de civiliza\ii diferite aflate ]n contact au ]ng[duit o nou[ sintez[ cultural[ cu implica\ii pentru instrumentele fiduciare =i de pl[\i.

}n Spania mozarab[, la Barcelona, ]n 1349, este semnalat[ o banc[ municipal[ de depozit =i conturi curente.

Tot ]n lumea mediteranean[, ]n Italia Rena=terii, la Napoli, apare termenul de bancheri de scripta, iar ]n Olanda la ]nceputul secolului al XVII–lea se practicau la Amsterdam recipisele de depozit bancar cu func\ia similar[ cecului certificat (bancar). Mai mult, costul manipul[rii fiind favorabil acestui tip de moned[ scriptural[, exist[ m[rturii c[ ]n acea epoc[ dominat[ de moneda metalic[ cu valoare intrinsec[, circul`nd dezordonat =i riscant, recipisa de depozit bancar se bucura de o prim[ de 5%.

}n Anglia urm[toarelor decenii ale secolului al XVII–lea =i apoi, de acolo, ]n Peninsula Scandinavia =i ]n coloniile Nord – Americane, se r[sp`nde=te o variant[ preluat[ de la olandezi a recipisei de depozit bancar – banker’s draft. Tot ]n nordul Europei, prin emula\ie a experien\ei olandeze, la Hamburg se emit documente de plat[ prin virament (cu decontare pe baze brute) asupra depozitelor b[ne=ti de la b[nci =i apare la Hamburg biletul de banc[ exprimat ]ntr-o moned[ de cont conven\ional[ (mark banco), str[mo=ul cel mai ]ndep[rtat probabil al Euro. Statul s-a implicat de timpuriu ]n controlul acestei activit[\i ori m[car ]n ]ncurajarea ei, c[ci a scuti comunitatea de pericolele =i costurile manipul[rii pentru pl[\i a aurului monetar era deopotriv[ un obiectiv ce ]ncuraja ]ntreprinz[torii contribuabili, dar =i ordinea public[ ori controlul bazei impozabile.

Furnizor de siguran\[ economico – social[ =i mijloc de lupt[ cu evaziunea fiscal[, h`rtia moned[ =i banul de cont au fost tratate ]n unele ora=e – stat germane cu toat[ aten\ia de c[tre autorit[\i. Preg[tind =tiin\a cameralismului, de pild[, la Nürenburg, ]n 1621, municipalitatea a impus comer\ului limite la schimbul valutar =i plata m[rfurilor, precum =i o banc[ local[ agreat[ prin care aceste opera\ii limitate de autoritatea public[ s[ se fac[ ]n mod exclusiv.

Cu timpul, modernizarea echipamentului institu\ional al societ[\ii a impus modelul b[ncii centrale =i al rolului special ]ncredin\at de statul centralizat acesteia ]n asigurarea unei circula\ii b[ne=ti eficiente.

Dac[ ]n \[ri cu tradi\ie etatist[ ]ndelungat[ (Fran\a, Marea Britanie), statul a intervenit t`rziu pentru regularizarea numeroaselor ini\iative ale sectorului comercial care ]ncerca s[-=i rezolve singur problemele cu solu\ii mutualiste =i solidare, statele na\ionale centralizate de dat[ mai recent[, ]n primul r`nd Germania, au ]n\eles importan\a opera\iunilor de virament ]n conturi =i mai ales a compens[rii pentru banca de emisiune pe care o creaser[.

Astfel, ]n ultimul sfert al secolului trecut, Banca Imperiului de la Berlin (ReichsBank) a scalat cu interven\ia statului =i prin mecanismul b[ncii sale centrale, avantaje ale pl[\ilor f[r[ numerar organizate pe principii ]nc[ viabile =i ast[zi: pentru o banc[ de emisiune opera\iunile de virament =i cele de pl[\i ]n cont ]n general sunt =i o posibilitate de a extinde un credit reglementat =i anteevaluat (pe m[sura necesit[\ii publice =i a cerin\elor politicii monetare), f[r[ a mai apela la emisiunea de numerar manual(manuabil), presupun`nd c[, prin jocul lor, debitul =i creditul contului genereaz[ un sold care nu mai trebuie dec`t par\ial acoperit printr-o emisiune de moned[ manual[ tot mai limitat[.

Ca pentru orice banc[, =i pentru banca central[, scontul nu ar mai trebui acoperit prin crea\iune monetar[ ]n form[ materializabil[ =i manuabil[, ci printr-o simpl[ ]nscriere ]n registre contabile. De-cont[rile ]n raport cu plata ]n numerar s-au dovedit mai rapide, mai comode, aduc[toare de economii de resurse =i timp la fabricat, num[rat =i manipulat numerarul, inclusiv mai pu\in riscante ]n raport cu aceste activit[\i f[r[ numerar. Forma de existen\[ =i mi=care a produselor bancare devenind moneda de cont, s-a modificat baza profitului at`t extensiv (a crescut masa depozitelor), c`t =i intensiv (s-au multiplicat produsele de economisire =i transfer oferite clientelei).

U=urin\a gestiunii ]nregistr[rilor de cont a multiplicat oferta de servicii =i a l[rgit baza de clien\i, devenind critic ca titularii de conturi s[ fie c`t mai numero=i, astfel ]nc`t veniturile ori doar beneficiile tehnice ob\inute din compensarea ]ntre datoriile =i crean\ele reciproce s[ nu mai fie limitate de tehnica de p[strare ]n siguran\[ =i gestiune a informa\iei despre drepturile =i obliga\iile lor de plat[ gestionate de banc[. Totodat[, a crescut =i transparen\a profesiunii bancare iar raporturile cu clien\ii s-au “democratizat” prin efectul concuren\ei pe pia\a comer\ului cu bani, ieftinit la scar[ de mijloacele de gestiune =i implicarea autorit[\ilor publice ]n preluarea (]n parte a) riscurilor.

Nominal, pe o astfel de concep\ie, b[ncile vest – europene au procedat, fie ]n mod tradi\ional, ca ]n cazul B[ncii Angliei, fie prin interven\ie reformatoare a autorit[\ii, la stimularea pl[\ilor f[r[ numerar ]n sensul centraliz[rii circuitelor ori informa\iilor pe care le con\ineau ]n favoarea b[ncii centrale (Germania 1875, Austro – Ungaria 1888, Fran\a 1864, Belgia 1896). La ]nceput chiar, ]n sensul cre[rii de baz[ de clientel[ pentru b[ncile participante la aranjamentele centralizate de decontare, b[ncile centrale sau al\i organizatori autoriza\i de aceasta, scuteau de plat[ astfel de servicii privite ca fiind de interes public ori noncompetitiv, ]n interesul solidar al ]ntregii profesiuni bancare.

Originea caselor de compensa\ie, chiar dac[ nu poate fi exact documentat[, a fost “exact” definit[ ca fiind “foarte ]ndep[rtat[, ]mpr[=tiat[ ]ntre b[ncile de virament =i cele de giro” (+t. I. Dumitrescu). La anumite zile, b[ncile italiene “del giro” (care efectuau servicii de transformare / preschimbare / transmitere, apoi reconstituire a crean\elor clien\ilor, care astfel ]ncheiau un cerc, o rota\ie de revenire la forma ini\ial[ de moned[ sun[toare) se reuneau cu ocazia t`rgurilor =i a altor s[rb[tori comunitare unde stingerea datoriilor avea =i un caracter sacru, ritual. Cu aceast[ ocazie se lichidau datoriile printr-o compensare imediat[, simplific`nd conturile bilaterale sau pe cele din eviden\a bancherului comun. Mai documentat, dar probabil tipic, este cazul t`rgului din Lyon unde rulajul afacerilor =i cererea de servicii bancare a negustorilor odat[ cu “boom” –ul manufacturier al m[t[sii a fost reglementat de stat, printre “pravile” fiind =i aceea c[, de patru ori pe an, la s[rb[rorile cre=tine originate ]n cele patru momente cheie ale anului astronomic, to\i negustorii cu opera\iuni de decontat s[ se reuneasc[ pe bresle ori ]n comun, sub autoritatea starostilor respectivi ori starostelui negustorilor ]ntr-o “loge des changes”. Aceast[ organizare sacral – corporativ[ este o m[rturie a necesit[\ilor operative ale schimbului, operate intuitiv, la o ini\iativ[ mai degrab[ de jos ]n sus, f[r[ sanc\iunea neap[rat[ a autorit[\ii superioare =i centralizate =i f[r[ interven\ia centralizat[ a acesteia.

Preludiul organiz[rii moderne a caselor de compensa\ie trebuie c[utat de cealalt[ parte a Canalului M`necii. Din urm[ cu trei veacuri, avem primele m[rturii scrise c[ ]n City-ul londonez pl[\ile f[r[ numerar au ]nceput s[ fie organizate nu numai prin surogarea remiterii la distan\[ de partizi de moned[ cu valoare intrinsec[ blocate ]n prealabil =i pe baza unui ]nscris echivalent cuprinz`nd informa\ie relevant[ pentru ]ncrederea ]ntre persoane care s[ permit[ beneficiarului s[-=i reconstituie drepturile (cu alte cuvinte prin a ]ntoarce, a vira fluxul de informa\ie referitoare la acele drepturi, de unde virament), ci prin surogarea ]ntregii mi=c[ri de astfel de remiteri de semn contrar ]ntre doi parteneri cu scopul confec\ion[rii, tot pe h`rtie sau pe un suport de informa\ie f[r[ valoare intrinsec[, a unei remiteri nete ]n favoarea unuia dintre ace=tia (sau a nici unuia dac[ remiterile reciproce aveau valori egale). }ntr-o anume locant[ londonez[, tradi\ional indicat[ de ghizi ca fiind ]n imediata apropiere a sediului B[ncii Angliei din Threeneedle Street ]n City, la cump[na ]ntre veacurile al XVII–lea =i al XVIII–lea se f[cea schimbul de astfel de viramente de plat[ ]ntre reprezentan\ii titularilor de crean\e. |inea de comoditatea, dar =i de discre\ia profesiunii de bancher ca predarea crean\elor s[ se fac[ efectiv =i pe loc, ]ntr-un punct de adunare cunoscut tuturor, ]n afara zidurilor b[ncii, acesta fiind la ]nceput un loc public unde al[turi de t`rgul de zvonuri, informa\ii =i preocup[ri comunitare se organiza =i acest t`rg de ]nscrisuri de ]ncredere ]ntre bancheri, deoarece erau u=or de purtat =i nu necesitau condi\ii speciale de expunere ori tranzac\ionare. La rigoare, era vorba de un troc cu informa\ie care, pentru instrumentele de debit (cambiale, transmisibile prin gir) nu era echivalent (putea produce chiar un profit prin scontare), iar pentru cele de credit era echivalent, un joc cu sum[ nul[, utiliz`nd canalul de comunicare eficient =i ieftin a ]nt`lnirii fa\[ ]n fa\[ a titularilor de crean\e.

Cam ]n aceea=i perioad[, pe baza experien\ei de ghild[ local[ a negustorilor lyonezi, Jacques Savary des Bruslons public[ la Paris, ]n 1675, lucrarea Le parfait negociant, un ghid – vademecum cuprinz`nd instruc\iuni pentru compensare.

Fran\a Regen\ei, =i apoi pe parcursul ]ntregului veac al XVIII–lea, Fran\a absolutist[ a sco\ianului John Law =i a discipolului s[u Necker au preluat ]ntre furgoanele de cump[r[turi londoneze ale primelor dou[ st[ri, traversate de moda anglofil[, =i procedeul decont[rii per sold, dac[ plec[m de la premisa c[ viramentul era cunoscut ]n Fran\a deja de la Templieri ori numai de la bancherii italieni. Augussol scrie, e drept c[ mai t`rziu, ]n consonan\[ cu moda anglofil[ c[reia i-a c[zut victim[ =i Voltaire, un simptomatic Essai sur Clearing System (chiar ast[zi intraductibil pentru dic\ionarul european al Academiei Franceze). El crede c[ “este necesar[ compensa\ia ca un sistem de lichidare de crean\e prin concentrarea datoriilor c[tre to\i debitorii =i a tuturor crean\elor pentru to\i creditorii c[tre un singur debitor =i creditor, unde, f[c`ndu-se apoi diferen\a, se ob\ine pentru fiecare din participan\i un simplu =i singur sold debitor sau creditor, dup[ natura soldului opera\iilor compensate”. +i, ]ntr-adev[r, regionalizarea Fran\ei – mai puternic[ dec`t ]n Anglia veacului al XVIII–lea a determinat organizarea acestui procedeu englez ]n Camere de Compensa\ie Regionale ori, la Paris, chiar pe pie\e specializate de bancheri =i negocian\i cu crean\e. Emisiunea h`rtiei – moned[, apoi piramidele de investi\ii, ori alte “jocuri” financiare inovative menite s[ ]nt[reasc[ tezaurul unei regalit[\i risipitoare au crescut cererea de moned[ fiduciar[ =i servicii ieftine =i rapide de ]nlesnire a circula\iei acesteia. Revolu\ia a fost =i ea tentat[ de acest “imens cazinou” ]n care fusese transformat , sub patronajul autorit[\ii regale, mecanismul datoriei publice, iar Napoleon I a recl[dit, odat[ cu o banc[ central[ modern[, =i disciplina care s[ transforme circula\ia monetar[ ]ntr-un mecanism de ceasornic ]n slujba produc\iei =i ]narm[rii.

Revenind ]n Anglia, primele statute de case de compensa\ie moderne dateaz[ numai din 1760 (Edinburgh) =i 1773 (Londra), de=i practica este documentat[ ca fiind anterioar[ cu cel pu\in jum[tate de veac.

Secolul al XIX–lea a inaugurat organizarea ]n marile centre industriale a country clearing bazat pe aceea=i abordare de jos ]n sus, de la necesit[\ile comer\ului comunitar =i pe modelul ori iner\ia reflexelor vechilor corpora\ii de negustori =i meseria=i (clearing lodge). Astfel de organiza\ii se ]nfiin\eaz[ din ini\iativa b[ncilor locale ]n 1872 la Manchester, Liverpool =i Newcastle pe baza ]ncrederii mutuale ]ntre participan\i, care se autoreglementeaz[ f[r[ interven\ia autorit[\ii publice ]n sensul c[ doritorii ]=i asum[ obliga\ia reciproc[ de a trimite la un timp =i la un anumit loc doi delega\i ]mpreun[ cu actele ce reflect[ obliga\iile de compensat. Un delegat permanent denumit clearer (primitor) preia efecte de ]ndatorare, la timpul, locul =i ]n modul hot[r`t direct de la ceilal\i membri (omisso medio) =i un altul, numit runner (distribuitor), distribuie celorlal\i efectele ce le sunt adresate. Fiecare membru intrat ]ntr-o asocia\ie de clearing se consider[ c[ are un singur debitor, asocia\ia ]ns[=i, pentru tot ce are de primit de la ceilal\i membri. Tot asocia\ia este recunoscut[ de fiecare membru ca fiind singurul creditor de la care are de primit drepturile sale. Asocia\ia este deci un intermediar fictiv, un sediu virtual unic de mobilizare =i concentrare a tuturor datoriilor =i crean\elor membrilor. Desigur c[ o astfel de crea\iune corespunde unui anumit grad de maturitate ]n expresiile fiduciarit[\ii. Fenomenul nu putea r[m`ne mult[ vreme numai ]n sarcina p[r\ilor contractante ale unei astfel de ]n\elegeri de drept privat.

Chiar dac[ nu ar fi fost dec`t motivul excluderii numerarului =i din motive de pierderi ]n consecin\[ la seignorage, banca central[ a trebuit s[ \in[ seama de o organiza\ie a profesiunii bancare care excludea de principiu decontarea prin numerar (chiar soldul datorat se putea transfera scriptural de datornic printr-un angajament de plat[ fiduciar[ la termen, de obicei un cec). Dar poate c[ nu motiva\ia negativ[ a avut ]nt`ietate ]n atitudinea autorit[\ii monetare (etatiste), c`t cea pozitiv[ a asigur[rii unei circula\ii eficiente a unei mase de moned[ pentru care avea dreptul exclusiv de emisiune =i care era deja ]n a doua jum[tate a veacului trecut ]n \[rile occidentale preponderent moned[ scriptural[ (de – cont). Spre exemplu, ]n 1858, casa de compensa\ie a bancherilor din City-ul londonez, institu\ie care se autoreglementa ]nc[ din 1773, la numai c`\iva pa=i de umbra B[ncii Angliei (]nfiin\at[ ]n 1694), ]=i extinde aria membrilor la nivel na\ional admi\`nd b[nci provinciale. Formarea pie\ei financiare na\ionale a dob`ndit astfel un important sprijin, =i Banca Angliei ]ns[=i a cerut =i a primit s[ fie admis[ la compensare ]n 1864.

De altfel, aceea=i atitudine liberal[, de a l[sa for\ele pie\ei concuren\iale s[ ]=i g[seasc[ empiric formule optime de organizare mutual[ este =i ast[zi practicat[ ]n ceea ce prive=te casele de compensa\ie din SUA care, ]ncep`nd de la cea din New York (1853), sunt organiza\ii private cu autoreglementare. Crearea sistemului b[ncilor de rezerv[ federale (FED) ]n 1913, a dus la ]nglobarea ]n FED a acestor organiza\ii interbancare de compensare, mecanismul propriu de decont[ri (FEDWIRE) utiliz`nd tehnologia de decont[ri pe brut.

Ca =i ]n Germania, ]nt`rzierea ob\inerii unit[\ii statului na\ional a f[cut ca ]n Italia sistemul de pl[\i f[r[ numerar s[ fie parte a strategiei de creare =i impunere ]n for\[ a mecanismului statal de c[tre autoritatea central[ care concentra toate mijloacele pentru aceasta. Prin legea din 7 aprilie 1881, odat[ cu Banca Italiei =i cu organizarea bancar[ modern[ a noului stat, se impun pestri\elor comunit[\i de afaceri din marile ora=e italiene, aflate ]nc[ ]n iner\ia cultural[ a vechilor lor tradi\ii, camere de compensa\ii (stanze di compensazione), cu organizarea efectiv[ a c[rora a fost ]ns[rcinat[, printre altele, o nou creat[ Camer[ na\ional[ de comer\. Spre deosebire de camerele de compensare organizate ]n Italia prin efectul legii =i ]n mod obligatoriu =i unitar pe ]ntreg teritoriul na\ional, legea german[ din 1875 a b[ncii centrale a imperiului (ReichsBank) nu impune o astfel de organizare obligatorie, dar condi\ioneaz[ ini\iativa comunit[\ilor locale de a-=i organiza case de compensa\ie de aprobarea b[ncii centrale. La Berlin, o astfel de cas[ de compensa\ie reglementat[ sub autoritatea b[ncii centrale, ca o crea\iune etatist[ model, ia fiin\[ ]n 1883.

}n |[rile Rom`ne, unde se ]mpleteau peste Carpa\i c[r[ri din Drumul M[t[sii cu potecile transhuman\ei =i unduirea holdelor =i turmelor, activitatea negustoreasc[ a ]nceput s[ foloseasc[ ]n zorii epocii moderne instrumente de plat[ dup[ “duhul evropenesc” . }ndeosebi casele de nego\ din Bra=ov =i Sibiu, aflate la r[scrucea spa\iului levantin cu cel apusean, ]ncepuser[ s[ extind[ traficul de frontier[ al m[rfurilor =i at`t de diver=ilor bani =i, pe la 1750, erau deja populate cu familii de hagii ce =tiau a t[lm[ci din n[scare n[ravurile negustorilor greci de la Stambul cu cele ale domnilor cu dantele din comptuarele de la Beci (Viena). La Bucure=ti ]nc[ r[fuiala (decontarea) se f[cea la 1700 “cu bani to\i gata =i deplin ]n m`inile meale” (cum s-ar zice ast[zi cash). O sut[ de ani mai t`rziu, plata f[r[ numerar era deja o obi=nuin\[. Numerarul era ]ns[ dezordonat =i a continuat s[ r[m`n[ astfel p`n[ c[tre 1870, dar mai ales scump =i niciodat[ ]ndeajuns ]n casieria fiec[rui negustor.

Etimologia cuv`ntului este ea ]ns[=i o istorie, c[ci poli\[ a fost preluat la noi ]n secolul al XVII–lea din neogreac[ unde migrase din francez[ (police) un veac mai ]nainte sau din italian[ anterior, prin practica caselor de comer\ din cartierele cre=tine ale Istambulului. }n italian[, polizza ]nseamn[ ]n veacul al XVI–lea contract =i provenea din latina medieval[ unde apodixa, chitan\a, recipisa de primire provenea din greaca clasic[: apodeixis era proba, provenind din deiknunai, a ar[ta spre demonstra\ie, a ]nf[\i=a. }n Fran\a exist[ ]nc[ din evul mediu ]nrudirea etimologic[ ]ntre poli\[, certificat, contract (police) =i polite\e, semn de bun[voin\[ =i bun[cre=tere (politesse). Abia ]n 1655, cunoscutul moralist La Rochefoucauld d[ lui politesse sensul figurat bune maniere, polite\e.

Poli\ele au ajuns cur`nd s[ se r[fuiasc[ ]ntre ele, o nou[ fitan\ie pentru rest circul`nd ea ]ns[=i ca document de ]ndatorare =i plat[. }n arhiva bol\ii (casei) de nego\ a lui Constantin Hagi Pop din Sibiu g[sim urm[toarea scrisoare din 1770 a “tovaro=ului” (partenerului de afaceri) acestuia, Antonie Nicolanti din Mehadia: “La un armean mi-ai tras poli\[ de 100 de lei ast[zi, iar la altul o poli\[ primii a dumitale de 100 de taleri =i n-avusei ce face ci luai ]mprumut din alt[ parte =i le pl[tii, m[car c[ dumneata nu-mi scri nimica pentru poli\ele acestea =i sunt dou[ po=ti de n-am luat nici o scrisoare de la d-ta. Poli\[ pe bani nem\e=ti mai mult s[ nu-mi faci c[ n-oi putea r[spunde, c[ aicea nu poci crede ce siclet (raritate) de bani iaste. Dau 8% numai s[ se g[seasc[ =i nu se g[sesc. Abia am luat florini 150 cu c`t treap[t (zbucium).”

Chiar ]n pragul veacului al XIX – lea, ]ntr-o scrisoare din 8 decembrie 1800, avem probabil prima men\iune laolalt[ a mai tuturor mijloacelor de plat[ folosite de un negustor al vremii: cambia (men\ionat[ ca atare, c[ci poli\a era demult ]n vocabular), cecul (denumit ceq – probabil o consecin\[ a mar=ului paneuropean al culturii franceze ]n furgoanele executorului testamentar al Revolu\iei de la 1789), precum =i mereu sub – ofertatul numerar pe care Antonache Hagi Teohari, semnatarul scrisorii, neav`ndu-l, ori ]n scop de tezaurizare, are ini\iativa s[ ]l … manufactureze, trimi\`nd argint vrac la o monet[rie a statului austriac ca s[ i-l prefac[ ]n monezi.

La ]nceputul secolului nostru aproape toate institu\iile de compensare =i decontare aveau o leg[tur[ juridic[ sau m[car func\ional[ cu banca central[ =i se integraser[ ]n sistemul monetar unitar al statelor na\ionale pe teritoriul c[rora func\ionau.

1.2 SISTEMUL NA|IONAL DE VIRAMENTE AL BNR

}nfiin\at[ la 1880 ca banc[ de emisiune, BNR nu s-a preocupat ]n primii ani =i de perfec\ionarea circula\iei monetare. Erau mai importante regularizarea acesteia =i impunerea semnului monetar al t`n[rului stat independent pe propriul s[u teritoriu, b`ntuit ]n exces de urmele trecerii at`tor culturi, civiliza\ii =i popoare care l[saser[ ]n urm[ uzul monedelor lor =i f[cuser[ din echivalarea empiric[ =i subiectiv[ a acestora o meserie aparte: z[r[fia.

Abia ]n 1919, pe fondul circula\iei paralele a monedelor fiduciare a statelor ]nvinse =i ]nving[toare ]n primul r[zboi mondial cu care Rom`nia fusese nevoit[ s[ se ]nso\easc[ pe r`nd, a penuriei de semne monetare na\ionale, precum =i ]n contextul sec[tuirii rezervelor de metal monetar cu care s[ fie acceptat[ ]n regim de urgen\[ stingerea unor obliga\ii strategice, chiar la intern, ]n condi\iile l[rgirii grani\elor \[rii dup[ Marea Unire, b[ncile rom`ne=ti preiau experien\a din Ardeal =i pe cea francez[ (casa de Compensa\ii a Bancherilor din Paris 1872, tot produsul unui r[zboi) ]nt[rit[ de experien\a lichid[rii datoriilor reciproce de r[zboi =i ]ncearc[ o formul[ de sistematizare la nivel na\ional a metodelor de plat[. }n acest scop s-a instituit o comisie de bancheri care studiaz[ problema =i ]ntocme=te la 25 septembrie 1919 un “Raport privitor la ]nfiin\area unei Case de Lichidare =i Compensa\iune ]n Bucure=ti”, din care reiese clar =i entuziast nevoia ]nfiin\[rii unei “Casse de Compensa\iuni”.

Un prim pas ]n aceast[ direc\ie se face abia la 3 decembrie 1919 c`nd, din ini\iativa c`torva b[nci mari din Bucure=ti, ]n frunte cu BNR, se pun bazele unei Casse de Compensa\iuni ]n Bucure=ti – ca o asocia\ie de b[nci =i bancheri.

De la ]nceput ader[ la ea 14 b[nci importante, apoi din 1927 sediul este la BNR, care se ]ns[rcineaz[ cu ]nfiin\area =i conducerea ei printr-un delegat al s[u, care este =eful Casei (directorul de opera\ii). Organizarea decont[rilor per sold a fost ]nso\it[ de reorganizarea celor pe baz[ brut[, clasicele “viremente”.

Astfel, Valeriu Popp =i +tefan I. Dumitrescu “din serviciul B[ncei Na\ionale a Rom`niei” au ]naintat prin 1925 Guvernatorului M. Oromolu un proiect de organizare a unui serviciu na\ional de viramente la BNR inspirat din serviciile similare existente la b[ncile centrale din Germania, Belgia, Fran\a =i fosta Austro – Ungarie.

Prin ]nfiin\area Serviciului Na\ional de Viramente la BNR – str[mo=ul legitim al ]ntregii activit[\i de decont[ri pe baz[ brut[ care se desf[=oar[ ast[zi la nivel na\ional de c[tre BNR – autoritatea monetar[ =i-a ra\ionalizat =i organizarea intern[, contul de virament devenind cont unic la BNR (toate celelalte categorii de conturi fiind suprimate). Cu satisfac\ie, V. Popp =i +t. I. Dumitrescu puteau afirma dup[ 5 ani de func\ionare a Serviciului Na\ional de Viramente (1931): “acest cont este acum porti\a de intrare =i ie=ire pentru orice rela\iuni de manipulare de fonduri ]ntre titularii conturilor de virament, care sunt de regul[ clien\i obi=nui\i ai b[ncii”. Pe de alt[ parte, se u=ura =i serviciul de casierie =i se diminuau cheltuielile cu fabricarea =i controlul bancnotelor emise, sc[z`nd uzura biletelor aflate ]n circula\ie. Este motivul pentru care s-a aplicat la ]nceput o politic[ stimulativ[ const`nd ]n gratuitatea opera\iei de virament ]n sine =i acoperirea indirect[ a cheltuielilor de func\ionare a serviciului prin fructificarea disponibilului titularilor (care era permanent), precum =i fructificarea fondului special de garan\ie minim[ (sum[ minim[ pe care titularii erau obliga\i s[ o men\in[ ]n creditul contului de viramente, conform criteriului volumului de afaceri semestrial cu BNR =i indicelui de bonitate a titularului).

Ulterior, din 1927, BNR men\ine gratuitatea numai pentru decont[rile ]n interiorul aceleia=i localit[\i =i introduce un comision ad valorem, pe tran=e, ]ntre 0,1 =i 0,5% (dar reduc`nd =i garan\ia minim[ la o sum[ fix[ care descre=te dup[ categoria de risc a titularului: persoan[ fizic[, persoan[ juridic[ =i persoan[ juridic[ membr[ ]n casa de compensa\ii). }n principiu, volumul activit[\ii serviciului era nelimitat, at`t din punct de vedere al opera\iilor prezentate la plat[, c`t =i al clientelei care cerea s[ deschid[ conturi.

Autoritatea monetar[ se ]ntrez[rea ]ns[ =i ea ]n toat[ aceast[ abordare tipic[ de banc[ comercial[ pe o pia\[ concuren\ial[: nu trebuia ar[tat nici un motiv la respingerea cererii de deschidere a contului de la BNR, cerere care “]n scopul de a ]mpiedica p[trunderea ]ntre titulari a persoanelor cu activitate =i inten\iuni dubioase” era denumit[ declara\ie de participare =i care cuprindea angajamentul de respectare a regulilor BNR =i fi=a specimenelor persoanelor ]mputernicite s[ semneze pentru titular. Ini\ial, contul func\iona at`t pe baz[ de instrumente de transfer debit (denumite cecuri de cass[ ale BNR de culoare ro=ie), c`t =i pe baz[ de instrumente de transfer credit (denumite cecuri de virament de culoare alb[). Similar procedeelor de control al riscului ]n activitatea cu cecuri de ast[zi, titularul care primea blanchete de cecuri de cas[ exonera BNR de orice r[spundere =i avea obliga\ia s[ declare orice pierdere =i s[ acopere orice pagub[ provenite din “manipularea lor neglijent[“.

Tot similar “interdic\iei bancare”, aplicate ast[zi prin Centrala Incidentelor de Pl[\i (CIP) la BNR, ]n 1926 contul de virament putea fi ]nchis dac[ titularii “]n mod inten\ionat =i repetat ar dispune de sume mai mari dec`t de disponibilul contului”. Nefiind accesibile mijloacele de comunicare =i informatice de ast[zi ]ns[, dup[ o vreme, sistemul de centralizare a informa\iei despre persoanele cu risc a fost ]nlocuit cu cel de eviden\[ la purt[tor conform ]nscrierii operate de titular pe bun[ credin\[ pe cotor, certificat[ la folosirea filei urm[toare de BNR (sistem care a func\ionat pentru cecuri p`n[ la ]nfiin\area CIP ]n 1996). A=adar, numai penuria de mijloace de prelucrare a informa\iei a determinat BNR “a nu mai cere avizarea cecurilor pentru culan\[, a suprima orice coresponden\[ pentru urm[rirea =i controlarea opera\iilor =i a introduce carnetul contului de virament (pe l`ng[ carnetele de cecuri albe =i ro=ii de introdus la plat[ ]n Cassa de Compensa\iuni), care este ]n posesia titularului; ]n acest carnet, pe pagina din dreapta (credit), BNR ]nscrie ]n ordine cronologic[ toate sumele ce se vars[ sau se vireaz[ ]n acel cont, precum =i orice alte sume ce provin ]n favoarea acestuia din opera\iunile sale cu BNR; ]n partea st`ng[ spre cotor (debit), titularul ]nscrie orice dispozi\iune dat[ sau cec emis care ar produce diminuarea disponibilului”.

Acest “carnet (condicu\[) de bun[ purtare” era pe de-o parte oglinda fidel[ a soldului contului titularului (un extras de cont =i o fi=[ a rulajelor la purt[tor pentru uzul contabilit[\ii analitice a acestuia =i care permitea reconstituirea tranzac\ie cu tranzac\ie, fiind prob[ juridic[ ]n caz de litigiu), iar pe de alt[ parte scutea banca de coresponden\[ din proprie ini\iativ[ deoarece “titularul era obligat s[ prezinte carnetul dac[ e posibil ]n fiecare zi (“la ora un=’p’ce trecute fix … “) =i, ]n orice caz, cel pu\in o dat[ pe s[pt[m`n[ pentru a se controla la comptuarul BNR cu sumele ]nregistrate ]n contul s[u =i deci cu soldul r[mas disponibil”.

Serviciul Na\ional de Viramente al BNR nu =i-a ]ntrerupt func\ionarea practic p`n[ ast[zi (spre deosebire de casa de compensa\ii). El se ]nscrie pe filonul autentic al tradi\iei paternaliste a BNR de modernizare continu[ a pl[\ilor f[r[ numerar cu efect na\ional, asupra ]ntregii comunit[\i financiare de la noi. Reformat[ major ]n 1940, 1949, 1980 =i 1994 – 1995, activitatea de decont[ri pe baze brute a ]nregistrat totu=i num[rul cel mai redus de schimb[ri principiale =i de concept opera\ional, fiind aproape liniar dependent[ de accesul la mijloace de comunicare =i prelucrare a informa\iei de =i pentru pl[\i.

1.3 CASA DE COMPENSA|IUNI DIN BUCURE+TI LA BNR

Ca urmare a reformei monetare din 1925 =i a reorganiz[rii BNR, ]n 1927 se reorganizeaz[ =i Cassa de Compensa\iuni cu puncte de lucru / unit[\i ]n sediile BNR de pe ]ntreg teritoriul \[rii, dar f[r[ o eviden\[ centralizat[ a tranzac\iilor ]n documentele BNR, deoarece aceasta nu prelua nici un risc asupra sa at`t ]n timpul zilei, c`t =i ulterior. Aceast[ variant[ reorganizat[ a Cassei de Compensa\iuni a bancherilor din Bucure=ti este primul a=ez[m`nt modern, comparabil cu casele de compensa\ie de ast[zi din cadrul DECONTBNR, deoarece esen\a reorganiz[rii din 1927 a fost reunirea “sub acela=i acoperi= al BNR” a membrilor – participan\i la opera\iunile acestei scheme de decontare per sold.

Ie=irea din neutralitate, experien\a refugiului la Ia=i a ]ntregii administra\ii, finan\ele de r[zboi =i preluarea patrimoniului =i obliga\iilor teritoriilor re]ntregite cu \ara, au constituit =ocuri care au zguduit apele calme =i limpezi ale organiz[rii decont[rilor la noi ]n perioada 1916 – 1919 =i care nu puteau s[ nu produc[ muta\ii =i schimb[ri – unele din temelii. Penuria de semn monetar na\ional, sistemul pl[\ilor fiduciare insuficient =i dezorganizat, incompatibilitatea sistemelor de drept cambial din provinciile re]ntregite, culturile fiduciare diverse au ]nt[rit rolul b[ncii centrale de a unifica, omogeniza =i a face s[ func\ioneze eficient decont[rile din economie destinate prioritar refacerii =i normaliz[rii vie\ii de stat ]ns[=i. Bucure=tiul, r[mas principalul centru financiar al \[rii, era punctul vital de la care trebuia ]nceput[ refacerea \esutului conjunctiv al economiei =i schimburilor b[ne=ti.

Conduc[torii marilor institu\ii bancare =i ai BNR, guvernator fiind I. G. Bibicescu, se ]ntrunesc ]n c`teva r`nduri ]n prim[vara anului 1919 =i ]ns[rcineaz[ o comisie format[ din prof. Spiridon Iacobescu, ing. C-tin H[l[ceanu =i I. D. Protopopescu “s[ cerceteze dac[ e locul a se ]nfiin\a =i ]n Bucure=ti o cas[ de compensa\ie =i ]n acest caz s[ se arate principiile de func\ionare”. Mai mult ca sigur c[ ]n reperele culturale ale timpului deciden\ii aveau ]n vedere un dublu aspect: pe de o parte, era exemplul parizian al Casei de Compensa\ie a Bancherilor din Paris (1872), pe de alt[ parte, av`nd ]n vedere anglofilia de dat[ recent[ preluat[ de la convorbirile de pace, o institu\ie din instrumentarul anglo – saxon, deoarece proiectul celor trei este intitulat “Cassa de lichidare =i compensa\iune” =i poart[ ]n parantez[ men\iunea neobi=nuit[ pentru practica filofrancez[ sau filogerman[ antebelic[ “clearing house”.

Pe de alt[ parte, tot din repertoriul reperelor culturale =i jargoanele caselor de banc[ (clanale) tradi\ionale a fost probabil preluat =i termenul ambivalent de “cassa”, mai degrab[ amintind de casierie, dec`t de echivalentele francez (care este chambre de compensation, arhaic lodge, dar nu caisse), german (stelle, de ex, pentru cecuri Schekaustauschelle sau, pentru compensare / lichidare datorii abrechtnungstelle), italian (stanza) ori englez (house, arhaic lodge).

Prin urmare, aceast[ corupere lingvistic[ a termenului rom`nesc imediat relevant semantic cas[ prin dublarea literei “s” ce ar fi sugerat casieria, locul specific p[str[rii ]n siguran\[ a valorilor =i banilor, putea sugera cel mult o dorin\[ de a p[stra cu gelozie prins ]n jargonul de specialitate al profesiunii de bancher =i un termen cu semnifica\ie absolut comun[: aceea de ad[post, atelier, acoperi= (ca ]n francez[ =i ]n englez[), camer[ (ca ]n francez[ sau italian[), ori loc marcat, convenit de adunare laolalt[ (ca ]n german[). Determinant pentru organizarea unei case de compensa\ii este ]n fond reunirea ]n acela=i timp =i loc a fiec[rui titular de crean\e asupra unuia, unora sau tuturor celorlal\i participan\i la acest aranjament cu scopul decont[rii lor dup[ ce s-au dedus datoriile, adic[ numai a soldului net ]ntre datorii =i crean\e. +t. I. Dumitrescu (1893 – 1978), cel care a fost de la ]nceput implicat ]n experien\a cre[rii casei de compensa\ie cu participarea =i apoi la BNR (1919 =i 1927) folosea chiar, ]n locul termenului de “cas[“, pe cel de “cetate”.

Astfel, ]n lucrarea sa “Pl[\ile f[r[ numerar” din 1931 +t. I. Dumitrescu spunea: “}ntre opera\iunea de virament =i cea de compensa\ie este o diferen\[ fundamental[ at`t ca principiu, c`t =i ca procedare. La viramente avem o banc[ care prime=te dispozi\ia de a pl[ti, deci banca este un intermediar, un mandatar care execut[ opera\iunea numai proced`nd la modificarea soldurilor diver=ilor s[i cop[rta=i, dup[ ordinele acestora, iar titularii de conturi sunt \inu\i s[ suporte modific[rile aduse conturilor lor conform acestor ordine. La compensa\ie, din contra, efectuarea opera\iunei se ob\ine prin participarea direct[ a membrilor =i prin propriul lor efort. To\i participan\ii constituiesc o adev[rat[ cetate activ[, care nu mai este inert[ =i fictiv[ dar care exist[ ]n scriptele unui bancher comun (…). Principiul compensa\iei este prezent ]nc[ din primele legiuiri existente ]n dreptul roman fiind definit prin formula debiti et crediti inter se contributio. Dac[ dou[ persoane se g[sesc obligate reciproc una alteia, adic[ sunt ]n acela=i timp =i debitoare =i creditoare una celeilalte, nimic nu s-ar opune ca aceste dou[ datorii av`nd ca obiect lucruri de aceea=i natur[ (bani exprima\i ]n aceea=i moned[ – n.n.) ]n loc de a se considera fiecare obligat a pl[ti datoria celuilalt, deci a se vedea ]n situa\ia ca unul s[ primeasc[ ]napoi ]n parte sau peste ceea ce a dat (ca ]n cazul viramentului, plat[ cu plat[ – n.n.), s[ se fac[ o balan\[, r[m`n`nd s[ se pl[teasc[ numai diferen\a de c[tre cel ce datoreaz[ mai mult”. Acest principiu de drept a fost utilizat =i ]n lichidarea afacerilor de bani, asimila\i m[rfurilor, unei cantit[\i oarecare de lucruri fungibile de aceea=i spe\[ =i deopotriv[ lichide =i exigibile, cu o extensie a locului acolo unde legea nu o interzice (nu se cunosc astfel de interdic\ii principiale, ci doar restric\ii) operat[ mai ales ]ntre bancheri ]n baza unei conven\ii reciproce, ]n sensul c[ ]ntr-o asocia\ie de persoane, chiar dac[ nu exist[ raporturi de debit ori de credit directe =i / sau permanente, se poate constitui o asocia\ie de fapte ]n care prin intermediul unui debitor =i creditor virtual stabilit ]n comun s[ se poat[ efectua stingerea crean\elor prin intermediul acestuia. }n termenii dreptului civil, casa de compensa\ie este “o persoan[ fictiv[ recunoscut[ prin conven\ie de to\i coasocia\ii (membrii, participan\ii, ac\ionarii etc) care se interpune ]ntre to\i membrii asocia\i servind drept mediu de lichidare prin aceea c[ adun[ de la cei ce trebuie s[ pl[teasc[, =i pl[te=te celor ce trebuie s[ primeasc[, sumele de bani pe care ace=tia ]n\eleg s[ le compenseze”.

Revenind la situa\ia de fapt ce-a impus apari\ia Casei de compensa\ii a bancherilor din Bucure=ti, ]n Raportul privitor la ]nfiin\area unei Case de Lichidare =i Compensa\iune ]n Bucure=ti se precizeaz[: “A=a cum se fac tranzac\iunile ast[zi: direct ]ntre contractan\i, prin coresponden\[, prin mijlocitori etc, ajung s[ se lichideze prin mijloace asem[n[toare. Astfel, dac[ am lua afacerile obi=nuite =i am ad[uga la aceast[ afacere de Burs[, ajungem c[ la un centru mare ca Bucure=tiul s[ se fac[ o mi=care zilnic[ de numerar =i titluri, ]n mediu cel pu\in de 10 milioane lei. Aceast[ mi=care pune pe drumuri un personal numeros de la toate institu\iunile mari; personal care cu servieta lui, mai mult sau mai pu\in voluminoas[, duce =i aduce de mai multe ori pe zi sume, poli\e, cecuri, documente, titluri etc. Toat[ aceast[ mi=care, trebuie s[ recunoa=tem, este ]nso\it[ de foarte mult[ bun[ credin\[, din partea acelor purt[tori de avut lichidabil ]n t`rgul Bucure=tiului, ]ntruc`t rareori auzim de furturi sau delapid[ri din partea =i de c[tre ace=tia. Uneori s-a f[cut de diminea\[ o plat[ la domiciliul unei b[nci, pentru ca dup[ – amiaz[ s[ fie rambursat[ prin alta sau prin altele reciproce. Alteori, se ]ncruci=eaz[ agen\i lichidatori ai crean\elor, zilnic achitate ]ntre b[nci. }n aceast[ stare de lucruri, natural c[ nu se vede drumul f[cut degeaba, c`nd omul unei b[nci se duce la debitorul acesteia cu cecul, cu titlurile sau documentele ce are asupra lui =i este nevoit s[ se ]ntoarc[ nepl[tit uneori pentru c[ cecul n-a fost avizat, sau c[ titlurile nu mai sunt a=teptate cu intensitatea din momentul angaj[rilor =i ca atare nu sunt achitate agentului mandatar cump[r[tor, – sau c[ documentele sunt ]ntr-o sum[ mai mare ori con\in p[r\i contestate, – ori c[ nu au fost avizate =i nici nu s-au regulat ordinul de provizie pentru achitare etc.”

Acest sistem de corpora\ie virtual[ a func\ionat sub inspira\ia legii franceze, ca o “asocia\ie de fapte” a c[rei principal[ regul[ de existen\[ a r[mas ]ncrederea reciproc[ ]n corectitudinea participan\ilor, precum =i autoreglementarea =i autocontrolul. Cassa de Compensa\iuni a Bancherilor din Bucure=ti (1919 – 1927), reorganizat[ apoi de +tefan I. Dumitrescu ]n Cassa de Compensa\iuni din Bucure=ti, care a fost =i ]nt`iul s[u director, au fost crea\iuni institu\ionale cu sprijinul =i implicarea direct[ a BNR, la ]nceput ca participant “itinerant” apoi, din 1927, ca participant, organizator, gazd[ =i operator, prin personalul s[u a =edin\elor de compensare organizate la sediul s[u central.

}n esen\[, aranjamentul de compensare care a func\ionat din februarie 1920 p`n[ la 1 iulie 1927 presupunea un schimb bilateral de documente la sediile hot[r`te de p[r\i, soldul debitor net bilateral fiind acoperit printr-un cec tras asupra BNR decontat de aceasta ]n 3 zile. Intervalul de decontare prea lung (deseori opera\iunile trebuiau returnate =i ref[cute pentru unii membri din cauza incapacit[\ii de plat[ ce se ]nt`mpla ]n intervalul de decontare vreunui membru) iar pe parcursul celor 3 zile de fapt BNR era for\at[ s[ preia riscul de decontare al acestei virtuale “Casse de compensa\iuni a bancherilor din Bucure=ti.”

CAP. 2 STRUCTURA INSTITU|IONAL{ +I ORGANIZAREA SISTEMULUI DE PL{|I +I DECONT{RI

2.1 R{SPUNDERILE GENERALE ALE B{NCII NA|IONALE A ROM~NIEI DEFINITE PRIN STATUT

}n Rom`nia func\ioneaz[ un sistem unic de decont[ri interbancare, aflat ]n ]ntregime ]n proprietatea =i administrarea B[ncii Centrale, la care particip[ cu drepturi egale to\i titularii conturilor curente sau de decontare, deschise ]n eviden\ele B[ncii Na\ionale a Rom`niei. Prin Sistemul Na\ional de pl[\i se realizeaz[ leg[turile dintre economia real[ =i sectorul financiar-bancar, autoritatea monetar[ beneficiind de o surs[ de informa\ii curente =i de un suport nemijlocit ]n realizarea interven\iilor de politic[ monetar[.

B[ncile centrale joac[ un rol de interes public extrem de ]nsemnat ]n ansamblul sistemului de pl[\i. Obiectivele avute ]n vedere de banca central[ ]n acest sens sunt:

participarea activ[ la punerea ]n aplicare a unor reglement[ri care s[ faciliteze func\ionarea institu\iilor, structurilor =i asigurarea cadrului monetar propice;

buna desf[=urare a opera\iunilor sistemului de pl[\i;

reglementarea activit[\ii operatorilor priva\i ]n cadrul sistemului de pl[\i, dac[ ace=tia exist[;

gestionarea diverselor servicii de pl[\i;

furnizarea de credite participan\ilor la sistemul de pl[\i, inclusiv pentru operatorii de valori mari.

O plat[ este considerat[ final[ atunci c`nd devine irevocabil[ =i necondi\ionat[. Pl[\ile efectuate ]n moned[ primar[ sunt considerate finale ]ntruc`t banca central[ nu poate fi pus[ ]n stare de faliment =i nu are probleme de lichiditate. Rolul b[ncii centrale ]n calitate de prestator de servicii de pl[\i variaz[ de la o \ar[ la alta. Ea ]=i poate limita ac\iunea la furnizarea de servicii de pl[\i doar c`torva b[nci mari sau poate s[ asigure prelucrarea documentelor =i gestionarea caselor de compensa\ii, organiz`nd propriul s[u sistem pentru transferul fondurilor de valori mari.

Banca central[ poate furniza facilit[\i de credit ]n cadrul serviciilor sale de pl[\i, cu scopul de a u=ura gestionarea pl[\ilor ]n sistem. Proced`nd astfel, ea urm[re=te concomitent s[ evite riscul ca opera\iunile de creditare f[cute s[ mic=oreze capacit[\ile de gestionare a lichidit[\ii =i a monedei.

}n egal[ m[sur[, ea evit[ s[ devin[ ]mprumut[tor de ultim[ instan\[ pentru participan\ii la pia\[. Din contr[, ea urm[re=te s[ favorizeze dezvoltarea pie\elor monetare private, inclusiv pentru transferurile zilnice de fonduri. }n fine, ]n acordarea acestor credite, b[ncile centrale de obicei ac\ioneaz[ at`t asupra pre\ului c`t =i asupra volumului creditelor, aplic`nd criterii uniforme =i obiective ]n urm[rirea:

respect[rii cadrului legislativ =i a normelor pruden\iale bancare

bunei func\ion[ri a mecanismelor de garantare

stabilirii unor anumite raporturi ]ntre fondurile proprii =i volumul creditelor acordate.

Rolul de ini\iator =i coordonator al reformei sistemului de pl[\i a revenit B[ncii Na\ionale a Rom`niei, care =i-a asumat aceast[ misiune, ]n conformitate cu tendin\ele ]nregistrate pe plan mondial de consolidare a rolului b[ncilor centrale, precum =i prin efectul Legilor nr. 58 / 1998 privind activitatea bancar[ =i nr. 101 / 1998 privind statutul B[ncii Na\ionale a Rom`niei.

Pe l`ng[ rolul s[u general de supraveghere, Banca Na\ional[ a Rom`niei se implic[ ]n domeniul sistemului de pl[\i ]n virtutea responsabilit[\ilor legale ce ]i sunt conferite prin lege. Separat de func\iile sale de agent de decontare final[ =i de organism de reglementare general[ a pl[\ilor, legea permite B[ncii Na\ionale a Rom`niei s[ organizeze case de compensa\ii interbancare =i s[ gestioneze ]n nume propriu sau ]n cooperare alte tipuri de aranjamente intermediare pentru decontare, cum sunt de exemplu cele privitoare la efectuarea pl[\ilor brute ]n timp real pentru transferul fondurilor de valori mari.

Banca Na\ional[ a Rom`niei ]=i exercit[ rolul ]n domeniul sistemului de pl[\i ]n urm[toarele moduri:

prin supravegherea aplic[rii reglement[rilor ]n sistemul de pl[\i;

prin oferta direct[ de servicii de pl[\i pus[ la dispozi\ia ]ntregului sector bancar;

prin controlul circuitelor de pl[\i.

}ncep`nd cu anul 1994, Banca Na\ional[ a Rom`niei s-a implicat ]n sistemul de pl[\i ]n calitate de unic furnizor de servicii pentru pl[\ile interbancare. Activitatea men\ionat[ a fost determinat[ de mai multe motiva\ii, printre care:

nivelul redus al cooper[rii dintre b[ncile comerciale ]n acest domeniu de interes major =i reciproc;

necesitatea urgent[ de ]mbun[t[\ire a eficien\ei =i calit[\ii din acest sector, altfel spus ameliorarea capacit[\ii de a face ca banii s[ circule rapid =i eficient;

sarcina important[ a ob\inerii siguran\ei financiare a pl[\ilor ce trebuie efectuate, respectiv minimizarea riscurilor financiare asociate circula\iei monetare.

Principala schimbare realizat[ de Banca Na\ional[ a Rom`niei a fost ]nfiin\area casei de compensa\ie interbancare ]n perioada 1994 – 1995. Aceast[ institu\ie func\ioneaz[ ca unic debitor =i creditor pentru to\i participan\ii la acest sistem, prelu`nd toate crean\ele pentru to\i creditorii =i toate datoriile pentru to\i debitorii p`n[ la sf`r=itul exerci\iului s[u zilnic de pl[\i, c`nd vireaz[ soldurile respective participan\ilor.

Efectul cel mai important inclus de aceast[ tehnologie de decontare a fost ]mbun[t[\irea disciplinei =i calit[\ii tuturor serviciilor de pl[\i pe care le presteaz[ clien\ii lor.

2.2 STRUCTURA ORGANIZATORIC{ CORESPUNZ{TOARE SISTEMULUI ACTUAL DE DECONTARE A PL{|ILOR F{R{ NUMERAR

Conform legii, fiecare societate bancar[ are cont deschis la Banca Na\ional[ a Rom`niei. La nivel juridic, o societate bancar[ la nivelul unui jude\ este reprezentat[ de c[tre o singur[ unitate bancar[ care are cont deschis la Banca Na\ional[ a Rom`niei =i TransFonD prin intermediul c[rora se efectueaz[ toate opera\iunile de pl[\i =i ]ncas[ri care privesc societatea bancar[ respectiv[ inclusiv ale unit[\ilor apar\in`nd aceluia=i sistem pe care aceste unit[\i le au ]n subordine.

SC TransFonD SA ]n calitatea sa de agent al B[ncii Na\ionale a Rom`niei efectueaz[ activit[\ile de compensare a pl[\ilor =i ]ncas[rilor interbancare, de transfer de fonduri ]ntre b[nci, ]ntre b[nci =i Banca Na\ional[ a Rom`niei, ]ntre b[nci =i casele de compensa\ii interbancare =i / sau titularii conturilor de decontare autoriza\i de Banca Na\ional[ a Rom`niei, precum =i de decontare a acestora, ]n numele =i pe contul BNR.

Direc\ia Opera\iuni Bancare =i Birourile Decont[ri din cadrul sucursalelor BNR efectueaz[ activit[\ile de transfer de fonduri =i de decontare a acestora ]ntre b[nci =i Trezoreria Statului, ]ntre b[nci =i BNR (privind opera\iunile cu numerar, cele aferente pie\elor monetar[, valutar[ =i pie\ei secundare a titlurilor de stat), ]ntre Trezoreria Statului =i BNR.

}n cadrul Biroului Decont[ri organizat la nivelul fiec[rei sucursale a B[ncii Na\ionale a Rom`niei se realizeaz[ urm[toarele opera\iuni de pl[\i =i ]ncas[ri:

opera\iuni cu bugetul statului

opera\iuni cu numerar

Pentru fiecare tip de opera\iuni efectuate sunt deschise conturi analitice. Aceste conturi analitice apar\in clasei 3 a planului de conturi: PASIVE – OPERA|IUNI BANCARE grupa 37 “Disponibilit[\i ]n lei ale titularilor de cont”, contul 371 “Conturi curente ale societ[\ilor bancare”, cont sintetic de gradul doi 3712 “Conturi curente (sucursale)”

3712 CTCJJAAA

CTC – cod titular de cont

JJ – cod jude\

AAA – simbolul contului analitic

200 – Opera\iuni cu numerar

201 – Opera\iuni de pl[\i =i ]ncas[ri ]n rela\ia cu BNR

300 – Opera\iuni de pl[\i =i ]ncas[ri de mic[ valoare ]n rela\ia cu Trezoreria Statului

302 – Opera\iuni de mare valoare sau urgente ]n rela\ia cu Trezoreria Statului

901 – Comisioane BNR

903 – Penaliz[ri

904 – Alte opera\iuni de pl[\i =i ]ncas[ri.

De asemenea, pentru eviden\ierea opera\iunilor efectuate de c[tre Trezoreria Statului ]n cadrul grupei 36 “Disponibilit[\i ale finan\elor publice” cont 361 “Cont general al Trezoreriei Statului”, contul sintetic de gradul doi 3612 “Cont Trezorerie – sucursale” fiind cont analitic:

3612800JJAAA

AAA – 200 Opera\iuni cu numerar

– 300 Opera\iuni de pl[\i

– 302 Opera\iuni de pl[\i de mare valoare sau urgente ]n rela\ia cu Trezoreria Statului.

Subsistemul cu decontare pe baz[ net[ este folosit de c[tre b[nci, Trezoreria statului, casele de compensa\ii interbancare =i titularii de cont de decontare, autoriza\i de Banca Na\ional[ a Rom`niei pentru stingerea, cu costuri reduse, ]n principal a datoriilor de valori mici ( sub 500 milioana lei).

O component[ important[ a acestui subsistem o constituie compensarea multilateral[ interbancar[ a pl[\ilor =i ]ncas[rilor de mic[ valoare ]n cadrul celor 41 de case de compensa\ii teritoriale aflate ]n ora=ele re=edin\[ de jude\ =i ]n municipiul Bucure=ti, precum =i ]n casa de compensa\ii interbancare a centralei B[ncii Na\ionale a Rom`niei. }n cadrul acestor =edin\e de compensare zilnice sunt accepta\i circa 440 participan\i-b[nci prin intermediul centralelor =i unit[\ilor lor teritoriale.

2.3 TRANSFOND – SOCIETATEA NA|IONAL{ DE TRANSFER DE FONDURI +I DECONT{RI

}n contextul tendin\elor manifestate pe plan mondial bazate pe procesul tehnologiei aplicate ]n domeniul financiar – bancar =i al cererii de aderare a Rom`niei la Uniunea European[, sistemul na\ional de pl[\i din Rom`nia se afl[ ]n plin proces de modernizare prin eliminarea dezavantajelor generate de operarea pe suport h`rtie =i implementarea unui sistem de pl[\i electronic performant, compatibil cu sistemele similare din Europa.

TransFonD va asigura reducerea considerabil[ a timpului de decontare ]ntre b[nci =i o fluidizare a pl[\ilor. Pentru pl[\ile de mare valoare este prev[zut[ o decontare on-line, aproape instantaneu, iar pentru cele de mic[ valoare ]n aceea=i zi.

TransFonD (]nregistrat[ la Registrul Comer\ului la data de 21.07.2000) are ]n structura ac\ionariatului 28 de b[nci, persoane juridice, rom`ne =i str[ine, care de\in ]n total 66,67 % din capitalul societ[\ii =i Banca Na\ional[ a Rom`niei, cu 33,33 % din capitalul subscris =i v[rsat.

}n perspectiva intr[rii ]n func\iune a S.C. TransFonD S.A., opera\iunile cu numerar =i cele aferente pie\ei monetare, valutare =i a titlurilor de stat ]n rela\ia cu Banca Na\ional[ a Rom`niei au fost transferate la Direc\ia Contabilitate, ]nc[ de la reorganizarea B[ncii Na\ionale a Rom`niei din septembrie 1999. De asemenea, baza de date privind Centrala Incidentelor de Pl[\i =i Registrul Titlurilor de Stat a fost transferat[ la alte direc\ii din BNR o dat[ cu reorganizarea b[ncii centrale din octombrie 2000.

TransFonD a devenit opera\ional prin preluarea de la Banca Central[ a activit[\ii de transfer de fonduri interbancare, ]n scopul acceler[rii tranzi\iei de la o societate bazat[ ]n mare parte pe numerar la una preponderent f[r[ numerar. O alt[ \int[ este ]mbun[t[\irea calit[\ii serviciilor bancare ]n domeniul transferurilor de fonduri f[r[ numerar ]n moneda na\ional[ pentru agen\i economici =i persoane fizice.

Sistemul va contribui la o mai bun[ gestionare a lichidit[\ii de pe pia\a monetar[ =i va conduce la sc[derea timpului de decontare de la peste 3 zile ]n prezent la o zi pentru pl[\ile de mic[ valoare. Pentru pl[\ile de mare valoare ]n sistem interbancar care implic[ =i riscul cel mai ridicat, decontarea va avea loc ]n timp real. Partea cea mai mare a compens[rii, din punct de vedere al num[rului de tranzac\ii, respectiv compensarea net[ a sumelor mici =i mijlocii va avea trei perioade pe zi de decontare. La acestea important este s[ fie f[cute c`t mai multe tranzac\ii odat[. Cu c`t volumul tranzac\iilor este mai mare, cu at`t costurile pe opera\iune scad.

Avantajele vor fi at`t pentru firme, care vor ob\ine plata foarte rapid, c`t =i pentru b[nci, care vor derula mai multe tranzac\ii ]ntr-o zi, ]n condi\ii mult mai u=oare.

2.4 OPERA|IUNILE DE DECONT{RI +I PL{|I DE MARE VALOARE EFECTUATE DE BNR CU TREZORERIA STATULUI

Opera\iunile de decont[ri cu Trezoreria General[ a Statului nu fac obiectul compens[rii multilaterale a pl[\ilor interbancare f[r[ numerar, conform articolului 22 al Regulamentului BNR nr. 10 / 1994.

O dat[ cu intrarea ]n vigoare a Normei BNR nr. 1/24.01.2000, singurele pl[\i ale b[ncilor ]n regim special, care s-au mai desf[=urat ]n mod programat, au fost cele de mic[ valoare. Pl[\ile =i ]ncas[rile acestor b[nci, ]n sum[ de peste 500 milioane lei inclusiv, se desf[=oar[ ]n regim normal de decontare, prin subsistemul cu decontare pe baz[ brut[.

Durata opera\iunilor de decont[ri cu Trezoreria General[ a Statului nu poate dep[=i durata maxim[ a unei opera\iuni de decontare interbancar[ de acela=i tip, stabilit[ prin articolul 5 al Regulamentului BNR nr. 10 / 1994.

Conform legii, BNR \ine ]n eviden\ele sale contul curent al Trezoreriei statului. Fiecare unitate bancar[ are cont curent deschis la BNR pe numele ei astfel:

contul curent analitic 300 “Pl[\i de mic[ valoare ]n rela\ia cu Trezoreria Statului”

contul curent analitic 302 “Opera\iuni de mare valoare sau urgente ]n rela\ia cu Trezoreria Statului”.

Societ[\ile bancare =i BNR, pe care legea o desemneaz[ s[ \in[ ]n eviden\ele sale contul general al Trezoreriei Statului =i s[ efectueze ]n calitate de agent toate opera\iunile de ]ncas[ri =i pl[\i ale acesteia, utilizeaz[ ]n acest scop un formular special standardizat, introdus ]n iunie 1996, ]n baza unor norme comune ale Ministerului Finan\elor =i b[ncii centrale, denumit ordin de plat[ pe suport h`rtie pentru Trezorerie.

Documentele de plat[ primite la ghi=eele b[ncilor comerciale se grupeaz[ de c[tre acestea pe trezorerii destinatare, iar totalul fiec[rui pachet astfel rezultat se preia ]ntr-un ordin de plat[ pe suport h`rtie (OPHT) centralizator. Aceste ordine de plat[ pe suport h`rtie centralizatoare se depun la ghi=eele BNR, Biroul Decont[ri cu Bugetul Statului ]n 3 exemplare.

Sucursalele jude\ene ale BNR au obliga\ia de a efectua controlul de form[ asupra ordinelor de plat[ pe suport h`rtie centralizatoare, urm`nd ca delegatul unit[\ii bancare beneficiare s[ efectueze controlul de fond =i s[ verifice concordan\a documentelor anexate cu ordinul de plat[ centralizator.

Instrumentele de plat[ privind decont[rile ]n rela\ia cu Trezoreria Statului se depun la ghi=eele birourilor de decont[ri din sucursalele BNR sau la cele ale Direc\iei Opera\iuni Bancare din centrala BNR, zilnic, ]ntre orele 12:30 – 15:30, dup[ cum urmeaz[:

]n ziua Z – 1, pentru opera\iunile de decont[ri de mic[ valoare care urmeaz[ a fi efectuate de c[tre BNR ]n ziua Z. Instrumentele de plat[ vor fi grupate ]n pachete, pe conturi curente destinatare apar\in`nd fie Trezoreriei Statului, fie b[ncilor. }n func\ie de tipul instrumentelor de plat[ (de debit sau de credit), pentru fiecare pachet va fi ]ntocmit un OPHT centralizator sau o dispozi\ie centralizatoare de ]ncasare ]n 3 exemplare, conform reglement[rilor ]n vigoare.

]n ziua Z – 1, pentru opera\iunile de decont[ri de mare valoare care urmeaz[ a fi efectuate de c[tre BNR ]n ziua Z. Opera\iunile de decont[ri de mare valoare =i urgente ]n rela\ia cu Trezoreria Statului pot fi dispuse numai prin OPHT (notate ]n continuare OPHT – PMVU). }n situa\ia ]n care plata este ordonat[ de / destinat[ unui client, banca sau Trezoreria Statului pl[titoare va ]ntocmi, ]n plus, un OPHT – PMVU ]n care ]n pozi\ie de pl[titor se afl[ banca sau Trezoreria Statului pl[titoare, iar ]n pozi\ie de beneficiar banca sau Trezoreria Statului beneficiar[, ]n acelea=i condi\ii ca =i pentru pl[\ile interbancare de mare valoare.

Pentru opera\iunile de aliment[ri =i depuneri de numerar ale Trezoreriei Statului din sucursalele BNR, documentele de decontare vor fi depuse la ghi=eele BNR ]n ziua Z – 1, urm`nd a fi decontate ca =i opera\iunile de mic[ valoare ]n rela\ia cu Trezoreria Statului, ]n ziua Z, concomitent cu alimentarea sau depunerea efectiv[ de numerar.

Pentru opera\iunile de mic[ valoare interjude\ene, birourile de decont[ri din cadrul sucursalelor BNR transmit zilnic, prin telex, ]n ziua Z – 1, ]ntre orele 12:30 – 17:30, avizele OIS de debit =i de credit, OPHT – urile centralizatoare =i dispozi\iile de ]ncasare centralizatoare, precum =i instrumentele de plat[ corespunz[toare care urmeaz[ a fi decontate de c[tre BNR, ]n ziua Z, ]n intervalul 8:00 – 10:00.

Pentru opera\iunile de decont[ri de mare valoare, birourile de decontare din cadrul sucursalelor BNR transmit Direc\iei Opera\iuni Bancare, zilnic, ]n ziua Z – 1, ]ntre orele 12:30 – 17:30, sub form[ de mesaje telex, OPHT – PMVU care urmeaz[ a fi decontate ]n ziua Z ]n intervalul 8:00 – 10:00. Mesajele telex vor respecta formularul standard al mesajelor utilizate pentru pl[\ile interbancare de mare valoare.

Valoarea pl[\ilor =i ]ncas[rilor de mic[ valoare ale b[ncilor ]n rela\ia cu Trezoreria statului compensate bilateral s-a situat ]n anul 2000 la nivelul de 213.928 miliarde lei, ]n timp ce valoarea soldurilor net-nete decontate ]n conturile titularilor a fost de 75.924 miliarde lei, gradul de compensare situ`ndu-se la nivelul de 34,74%.

Subsistemul de decontare pe baz[ brut[ a fost creat ]n scopul de a r[spunde at`t necesit[\ilor b[ncilor =i clien\ilor societ[\ilor bancare de a dispune de sume mari de bani ]n ziua efectu[rii pl[\ii, c`t =i operatorului sistemului de pl[\i, pentru evitarea credit[rii pe descoperit de cont.

}n cursul anului 2000 valoarea total[ a instrumentelor de plat[ de mare valoare, decontate pe baz[ brut[ ale b[ncilor =i clien\ilor acestora s-a situat ]n jurul sumei de 128.392 miliarde lei, ceea ce reprezint[ o medie de circa 1,6 miliarde lei pe instrument.

Pl[\ile =i ]ncas[rile de mare valoare ale b[ncilor ]n rela\ia cu Trezoreria statului au cunoscut, de asemenea, o cre=tere fa\[ de anul 1999, valoarea acestora ajung`nd la 806.430 miliarde lei, cu o medie de circa 3,6 miliarde lei pe instrument.

CAP. 3 PREZENTAREA GENERAL{ A MODALIT{|ILOR +I INSTRUMENTELOR DE PLAT{ F{R{ NUMERAR

3.1 MODALIT{|I +I INSTRUMENTE DE PLAT{ F{R{ NUMERAR

Principalele modalit[\i de plat[ f[r[ numerar sunt urm[toarele:

1) Acreditivul – este o modalitate de decontare pentru realizarea c[reia banca cump[r[torului se angajeaz[, din ordinul acestuia, pe baza unui credit ce i s-a acordat sau din disponibilit[\i proprii, s[ pl[teasc[ v`nz[torului, prin intermediul b[ncii acestuia sau a altei b[nci, o anumit[ sum[ de bani, cu condi\ia ca v`nz[torul s[ depun[, p`n[ la un anumit termen, anumite documente, dovedind expedierea m[rfii comandate.

Exist[ mai multe forme de acreditiv:

simplu – documentar;

comercial – necomercial;

revocabil – nerevocabil;

domiciliat la banca debitorului, la banca beneficiarului sau la o ter\[;

transferabil – netransferabil;

utilizabil total sau par\ial.

}n general, prin utilizarea acreditivului se realizeaz[ urm[toarele obiective:

lichidarea tranzac\iilor cu m[rfuri, ]n condi\iile ]n care p[r\ile nu au ]ncredere una ]n alta =i, ]n consecin\[, recurg la servicii bancare;

ob\inerea unui credit de c[tre v`nz[tor din partea b[ncii sale, pe baza acreditivului deschis la aceasta, care-i permite efectuarea opera\iilor =i tranzac\iilor necesare pentru producerea =i livrarea m[rfii care face obiectul acreditivului;

ob\inerea unui credit pe o alt[ cale, =i anume prin negocierea documentelor de expedi\ie prev[zute ]n condi\iile de deschidere a acreditivului, sau a tratei pe care beneficiarul (v`nz[torul) o trage asupra trasului (cump[r[torului), plata definitiv[ ]n favoarea beneficiarului av`nd loc numai ]n momentul ]n care documentele ajung la banca pl[titoare;

ob\inerea unui credit de c[tre cump[r[tor din partea b[ncii sale, pe aceea=i baz[ a acreditivului deja deschis.

Acreditivul este o modalitate de plat[ complex[ =i costisitoare, ]ns[ cu toate acestea se folose=te pe scar[ larg[, deoarece confer[ cea mai sigur[ garan\ie posibil[ at`t v`nz[torului c`t =i cump[r[torului.

2) Incaso – este o modalitate de plat[ ]n cadrul c[reia creditorul (furnizor de m[rfuri, prestator de servicii etc) transmite b[ncii sale documentele care atest[ ]ndeplinirea obliga\iilor sale contractuale (documente financiare ]nso\ite de documente comerciale sau numai documente comerciale), iar banca le remite spre ]ncasare altei b[nci, care ]l deserve=te pe debitor (cump[r[tor, beneficiar de servicii etc).

Aceasta din urm[ le pred[ debitorului dup[ debitare =i transfer[ suma b[ncii creditorului. Incaso (simplu sau documentar) este o modalitate de plat[ mai simpl[ =i mai pu\in costisitoare dec`t acreditivul, ]ns[ mai ]nceat[ =i f[r[ s[ prezinte nici o garan\ie pentru creditor c[ ]=i va ]ncasa crean\a.

3) Ordin de plat[ – este o modalitate de plat[ const`nd ]n emiterea unei h`rtii de valoare, mai precis a unui titlu de credit, de c[tre titularul unui cont bancar (ordonator), prin care acesta se adreseaz[ b[ncii destinatare a contului, cer`ndu-i s[ pl[teasc[ o sum[ determinat[ ]n favoarea unui anumit beneficiar.

Ordinul de plat[ poate fi:

simplu letric, telegrafic, telefonic sau telex;

simplu necondi\ionat, caz ]n care plata urmeaz[ s[ se efectueze f[r[ prezentarea de documente;

simplu condi\ionat, caz ]n care plata se efectueaz[ la prezentarea documentelor din care s[ rezulte justificarea pl[\ii (ordin de plat[ documentar). }n aceste cazuri, la plat[, banca debiteaz[ contul ordinatorului.

4) Scrisoare de credit comercial – const[ ]n emiterea unui ]nscris de c[tre o banc[, la ordinul cump[r[torului =i adresat v`nz[torului, prin care banca autorizeaz[ pe v`nz[tor s[ trag[ trate la vedere sau la termen asupra acelei b[nci, cu condi\ia ca p`n[ la o anumit[ dat[ specificat[, tr[g[torul tratelor s[ prezinte b[ncii documentele de expedi\ie a m[rfii convenite ]ntre p[r\i.

Plata se efectueaz[ de c[tre banc[ la ordinul beneficiarului, la primirea tratelor =i dup[ verificarea documentelor de expedi\ie specificate. De la expedierea m[rfii =i p`n[ la data achit[rii tratelor de c[tre banca cump[r[torului, v`nz[torul acord[, de fapt, un credit cump[r[torului, care se transform[ apoi ]ntr-un credit bancar documentar, p`n[ la plata m[rfii de c[tre cump[r[tor.

Exist[ scrisori de credit: comerciale, necomerciale, simple, circulare etc.

5) Vincula\ia – este o modalitate de plat[ caracterizat[ prin expedierea de c[tre v`nz[tor a m[rfii pe adresa unei b[nci, nu a cump[r[torului. La primirea m[rfii, banca ]l avizeaz[ pe cump[r[tor =i ]i pune la dispozi\ie marfa dup[ ce acesta achit[ suma convenit[ cu v`nz[torul. Banca remite v`nz[torului suma ]ncasat[ ]n numerar sau ]l crediteaz[ ]n cont. Pe perioada dintre expedierea m[rfii de c[tre v`nz[tor =i ]ncasarea sumei convenite de la cump[r[tor, v`nz[torul acord[ un credit cump[r[torului.

Vincula\ia este o modalitate de plat[ greoaie =i costisitoare, banca asum`ndu-=i un rol dificil =i neconform profilului ei, ceea ce face s[ se utilizeze pe scar[ destul de redus[.

Se observ[ c[ toate modalit[\ile de plat[ prezentate implic[ apari\ia unor rela\ii de credit ]ntre p[r\ile participante, ]ntre acestea =i b[nci etc. De aceea ele sunt tratate adesea =i ca modalit[\i (forme) de creditare, nu numai ca modalit[\i de plat[.

Principalele instrumente de plat[ f[r[ numerar sunt urm[toarele:

1) Cecul este definit ca o instruc\iune scris[ dat[ unei b[nci de a pl[ti cuiva valoarea men\ionat[ ]n acea instruc\iune.

Cecul este un instrument de plat[ utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil corespunz[tor ]n aceste conturi. Disponibilul este creat printr-un depozit bancar, din opera\iuni de ]ncas[ri sau prin acordarea unui credit bancar.

Cecul este un instrument de plat[ care pune ]n leg[tur[ ]n procesul cre[rii sale trei persoane: tr[g[torul, trasul =i beneficiarul. Instrumentul este creat de tr[g[tor care, ]n baza unui disponibil constituit ]n prealabil la o societate bancar[, d[ un ordin necondi\ionat acesteia, care se afl[ ]n pozi\ie de tras, s[ pl[teasc[ la prezentare o sum[ determinat[ unei ter\e persoane sau ]nsu=i tr[g[torului emitent aflat ]n pozi\ie de beneficiar.

Cele trei persoane care sunt puse ]n leg[tur[ prin cec fac toate opera\iile legate de acest instrument ]n nume propriu: tr[g[torul emite cecul, posesorul legitim ]l ]ncaseaz[, iar trasul ]l pl[te=te.

Exist[ mai multe tipuri de cecuri:

cecul la purt[tor;

cecul barat;

cecul certificat;

cecul de c[l[torie.

2) Cambia este obliga\ia scris[ de a pl[ti sau de a face s[ se pl[teasc[, la scaden\[, o sum[ de bani determinat[.

Cambia este un titlu de credit, sub semn[tur[ privat[, care pune ]n leg[tur[ ]n procesul cre[rii sale trei persoane: tr[g[torul, trasul =i beneficiarul. Titlul este creat de tr[g[tor ]n calitate de creditor care d[ ordin debitorului s[u, numit tras s[ pl[teasc[ o sum[ fixat[ la o dat[ determinat[ ]n timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urm[.

Pentru a fi valabil[, cambia trebuie s[ con\in[ men\iunile obligatorii cuprinse ]n Legea nr. 58 / 1934 asupra cambiei =i biletului la ordin, modificat[ prin Legea nr. 83 / 1994.

3) Biletul la ordin este un instrument prin care emitentul ]=i ia angajamentul de a pl[ti la o anumit[ dat[ o sum[ determinat[ beneficiarului sau celui care este posesorul legitim al instrumentului.

Biletul la ordin este un titlu de credit sub semn[tur[ privat[ care pune ]n leg[tur[, ]n procesul cre[rii sale, dou[ persoane: subscriitorul sau emitentul =i beneficiarul. Titlul este creat de subscriitor sau emitent ]n calitate de debitor care se oblig[ s[ pl[teasc[ o sum[ de bani la un anumit termen sau la prezentare unei alte persoane denumit[ beneficiar care are calitatea de creditor.

Pentru a fi valabil, biletul la ordin trebuie s[ con\in[ men\iunile obligatorii cuprinse ]n Legea nr. 58 / 1934 asupra cambiei =i biletului la ordin, modificat[ prin Legea nr. 83 / 1994.

Biletul la ordin este o promisiune de a pl[ti =i nu un mandat de plat[. El se transmite prin girare. Obliga\iile rezult`nd dintr-un bilet la ordin se supun acelora=i reguli generale ca =i cele rezult`nd dintr-o cambie. Totu=i, acceptarea biletului la ordin nu se admite deoarece emitentul are acelea=i obliga\ii ca =i cel care accept[ o cambie.

4) Ordinul de plat[ este o dispozi\ie necondi\ionat[, dat[ de c[tre emitentul acesteia unei societ[\i bancare receptoare de a pune la dispozi\ia unui beneficiar o anumit[ sum[ de bani.

O astfel de dispozi\ie este considerat[ a fi ordin de plat[ dac[:

a) societatea bancar[ receptoare intr[ ]n posesia sumei respective fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin ]ncasarea ei de la emitent;

b) nu prevede c[ plata trebuie s[ fie f[cut[ la cererea beneficiarului.

Pe “drumul” parcurs de ordinul de plat[ de la pl[titor la beneficiar se pot interpune mai multe societ[\i bancare, acestea efectu`nd succesiv opera\iuni de recep\ie, autentificare, acceptare =i executare a ordinului de plat[. Toat[ aceast[ serie de opera\iuni poart[ denumirea de transfer – credit.

Ordinul de plat[ poate fi emis pe suport clasic (h`rtie) sau pe suporturi neconven\ionale (magnetic, electronic).

Pentru a fi valabil, ordinul de plat[ trebuie s[ con\in[ men\iunile obligatorii cuprinse ]n Regulamentul B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 8 / 19.08.1994 privind ordinul de plat[.

3.2 MODIFICAREA CADRULUI JURIDIC PRIVITOR LA MODALIT{|ILE +I INSTRUMENTELE DE PLAT{

Cadrul legal general pe baza c[ruia se elaboreaz[ toate normele =i reglement[rile B[ncii Na\ionale a Rom`niei este oferit de Legea nr. 33 / 1991 privind activitatea bancar[ =i Legea nr. 34 / 1991 privind Statutul B[ncii Na\ionale a Rom`niei care au fost ]nlocuite ]n 1998 printr-o nou[ lege privind activitatea bancar[ (Legea nr. 58 / 1998, M.Of. nr. 121 / 23.03.1998) =i o nou[ lege privind Statutul B[ncii Na\ionale (Legea nr. 101 / 1998, M.Of. nr. 203 / 01.06.1998).

Activitatea desf[=urat[ de c[tre societ[\ile bancare =i celelalte societ[\i de credit cu instrumente de plat[ este reglementarea prin urm[toarele acte normative:

1) Legea nr. 59 / 1934 asupra cecului modificat[ prin Legea nr. 83 / 1994 la care se adaug[ normele cadru al B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 7 / 08.03.1994 privind comer\ul f[cut de societ[\ile bancare =i celelalte societ[\i de credit cu cecuri, precum =i normele tehnice nr. 9 / 20.04.1994 care pe baza legii mai sus men\ionate stabilesc anumite reguli =i interpreteaz[ prevederile legii =i stabilesc standardele tehnice care trebuie respectate la elaborarea acestor instrumente de plat[. Normelor tehnice nr. 9 / 20.04.1994 li s-au adus modific[ri =i complet[ri prin circulara B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 33 / 04.08.1995.

2) Legea nr. 58 / 1934 asupra cambiei =i biletului la ordin, modificat[ prin Legea nr. 83 / 1994, pe baza c[reia sunt elaborate de c[tre Banca Na\ional[ a Rom`niei normele cadru nr. 6 / 08.03.1994 privind comer\ul f[cut de societ[\ile bancare =i celelalte societ[\i de credit cu cambii =i bilete la ordin care detaliaz[ =i interpreteaz[ articolelel legii cambiei =i biletului la ordin =i normele tehnice nr. 10 / 20.04.1994 privind cambia =i biletul la ordin.

3) Reglement[rile privind ordinul de plat[ sunt urm[toarele:

Regulamentul nr. 8 / 19.08.1994 privind ordinul de plat[, normele cadru nr. 15 / 19.08.1994 =i normele tehnice nr. 16 / 19.08.1994. La fel ca =i actele normative precedente, aceste reglement[ri stabilesc standardele de con\inut, men\iunile obligatorii =i obliga\iile p[r\ilor implicate ]n decontarea ordinului de plat[, intervalele de timp legale precum =i alte aspecte ale utiliz[rii ordinului de plat[.

}ncep`nd cu data de 1 august 1996 a fost introdus ]n circula\ie un nou instrument de plat[ pentru opera\iunile cu trezoreria statului =i anume: ordinul de plat[ pe suport h`rtie pentru trezorerie (OPHT). Forma =i utilizarea acestuia sunt reglementate prin normele metodologice nr. 18 / 06.12.1995 ale B[ncii Na\ionale a Rom`niei =i 16.144 / 06.12.1995 ale Ministerului Finan\elor privind confec\ionarea, completarea =i utilizarea ordinului de plat[ pentru trezoreria statului pe suport h`rtie ]n opera\iuni de decontare.

Normelor tehnice nr. 16 / 19.08.1994 privind ordinul de plat[ pe suport h`rtie li s-au adus modific[ri =i complet[ri prin circulara B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 33 / 04.08.1995.

Referitor la ordinul de plat[ sunt =i urm[toarele reglement[ri:

Regulamentul nr. 4 / 13.06.1996 privind plata prin ordin de plat[ la cererea direct[ a beneficiarului prin debitarea cu consim\[m`nt a contului pl[titorului (DIRECT DEBIT) =i Normele cadru nr. 9 / 13.06.1996 privind executarea ordinelor de plat[ programat[ (STANDING ORDER).

Toate aceste norme cadru =i tehnice mai sus men\ionate au intrat ]n vigoare prin Ordinul Guvernatorului B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 138 / 28.02.1995.

Serviciile de pl[\i f[r[ numerar pot fi efectuate numai de c[tre persoanele juridice ca activitate de interes public desf[=urat[ prin conturi deschise la societ[\ile bancare autorizate de Banca Na\ional[ a Rom`niei, transferul de fonduri b[ne=ti prin sisteme de pl[\i =i decont[ri f[r[ numerar este supus reglement[rii =i controlului B[ncii Na\ionale a Rom`niei precum =i aviz[rii tehnice a sistemelor individuale de pl[\i =i decont[ri f[r[ numerar prin care serviciile de transfer de fonduri ]n form[ scriptural[ sunt oferite publicului.

B[ncile pot oferi servicii de pl[\i pe baza autoriza\iei de func\ionare primite de la Banca Na\ional[ a Rom`niei care supravegheaz[ pruden\ial serviciile de pl[\i. }n acest sens a fost elaborat Regulamentul B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 1 / 1995 privind principiile =i organizarea aviz[rii tehnice a sistemelor de pl[\i =i decont[ri f[r[ numerar. Autoritatea de avizare tehnic[ este Banca Na\ional[ a Rom`niei. Conform acestui regulament, ]nainte de punerea ]n circula\ie a unui tiraj tip[rit de instrumente de plat[, o banc[ trebuie s[ prezinte autorit[\ii de avizare tehnic[ o documenta\ie ]nso\it[ de un specimen al instrumentului de plat[ respectiv pentru aprobarea acestui tiraj.

}n ceea ce prive=te modalit[\ile de decontare a instrumentelor de plat[ au fost elaborate pe parcursul anilor mai multe regulamente ale B[ncii Na\ionale a Rom`niei, =i anume:

Regulamentul nr. 1 / 1045 / 11.06.1992 privind efectuarea =i controlul opera\iunilor de decontare ]ntre societ[\ile bancare. Acest regulament a fost actualizat =i perfec\ionat prin Regulamentul nr. 4 / 25.02.1994 privind opera\iunile de decontare ]ntre societ[\ile bancare.

}ncep`nd cu data de 31 martie 1995 a intrat ]n vigoare Regulamentul B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 privind compensarea multilateral[ a pl[\ilor interbancare f[r[ numerar pe suport h`rtie. Acesta reglementeaz[ aspectele privind desf[=urarea =i finalizarea compens[rii pl[\ilor interbancare, structura B[ncii Na\ionale a Rom`niei =i ale societ[\ilor bancare participante la acest sistem, circuitele, termenele =i intervalele obligatorii ale pl[\ilor interbancare, preg[tirea =i desf[=urarea =edin\ei de compensare precum =i faptele contraven\ionale =i sanc\iunile care se aplic[ ]n cazul nerespect[rii de c[tre unit[\ile bancare a reglement[rilor privind compensarea. Cuantumul sanc\iunilor aplicate pentru aceste cazuri este stabilit prin Ordinul Guvernatorului nr. 490 / 04.08.1995. Prevederile acestui regulament au fost actualizate prin circularele B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 34 / 04.08.1995, nr. 37 =i 38 / 29.09.1995.

Principiile =i regulile de organizare ]n activitatea de servicii de transfer de fonduri =i decontare prin cartele de plat[ efectuate de societ[\ile bancare sunt stabilite prin Regulamentul nr. 6 / 14.11.1995 al B[ncii Na\ionale a Rom`niei privind principiile =i organizarea pl[\ilor cu card de c[tre societ[\ile bancare.

}n temeiul articolului 2 din Legea nr. 33 / 1991 privind activitatea bancar[, Banca Na\ional[ a Rom`niei a emis Regulamentul nr. 3 / 13.05.1996 privind organizarea =i func\ionarea la Banca Na\ional[ a Rom`niei a Centralei Incidentelor de Pl[\i (CIP). }ncep`nd cu data de 23.04.2001 a intrat ]n vigoare Regulamentul nr. 1 / 23.02.2001 privind organizarea =i func\ionarea la Banca Na\ional[ a Rom`niei a CIP.

Centrala Incidentelor de Pl[\i are rolul de a organiza =i gestiona o baz[ de date ce con\ine informa\ii referitoare la incidentele de pl[\i generate de persoane fizice sau juridice ]nainte sau ]n timpul procesului de decontare a cecurilor, cambiilor =i biletelor la ordin.

Centrala Incidentelor de Pl[\i colecteaz[ informa\iile din sistemul bancar, le fixeaz[ =i le sistematizeaz[, astfel ]nc`t s[ se poat[ ]ntocmi o list[ neagr[ a celor care au utilizat fraudulos instrumentele de plat[ f[r[ numerar sau au determinat riscuri de neplat[ ale acestora.

Centrala Incidentelor de Pl[\i colecteaz[ informa\iile referitoare la cele dou[ mari categorii de incidente de plat[: refuzurile totale sau par\iale la plat[ a instrumentelor de plat[ (cec, cambie, bilet la ordin) =i declara\iile de pierdere, furt =i distrugere a acestor instrumente.

Centrala Incidentelor de Pl[\i organizeaz[ =i gestioneaz[ un fi=ier de interes general numit Fi=ierul Na\ional de Incidente de Pl[\i (FNIP), structurat astfel:

Fi=ierul Na\ional de Cecuri (FNC);

Fi=ierul Na\ional de Cambii (FNCb);

Fi=ierul Na\ional de Bilete la ordin (FNBO).

Fi=ierul Na\ional de Incidente de Pl[\i ]n mod automat Fi=ierul Na\ional al Persoanelor cu Risc, a=a numita “list[ neagr[“, ]n care sunt ]nregistrate incidentele de pl[\i majore ]nregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice, inclusiv b[nci =i alte societ[\i de credit.

Sunt considerate incidente de pl[\i majore legate de plata unui cec, emiterea unui cec f[r[ autorizarea trasului, emiterea de cecuri f[r[ a avea disponibil (sau, ]nainte de trecerea termenului de prezentare, titularul de cont dispune altfel de disponibilul din cont), emiterea de cecuri la care nu sunt completate toate men\iunile obligatorii sau care au ]nscris o dat[ fals[. Banca ce a refuzat plata unui cec ca urmare a producerii unui incident de plat[ major este obligat[ ca, ]n aceea=i zi, s[ notifice incidentul la CIP printr-o cerere de ]nscriere a refuzului bancar, s[ adreseze titularului de cont o soma\ie prin care ]i notific[ interzicerea emiterii de cecuri timp de un an (interdic\ia bancar[) =i ]l oblig[ s[ restituie toate formularele de cec aflate ]n posesia sa sau a mandatarilor s[i.

La r`ndul s[u CIP va alerta ]ntregul sistem bancar, iar practic ]n aceea=i zi titularul de cont va deveni “persona non grata” ]n utilizarea cecurilor pe tot sistemul bancar.

}n perspectiv[, “lista neagr[“ va fi alimentat[ cu ]nc[ o fil[ ]n care se vor afla informa\iile furnizate de Centrala Riscului Bancar privind clien\ii r[i platnici sau cei care iau credite de valori mari de la mai multe b[nci.

CAP. 4 OPERA|IUNI DE DECONTARE EFECTUATE PRIN COMPENSAREA MULTILATERAL{ A PL{|ILOR INTERBANCARE PE SUPORT H~RTIE

4.1 OBIECTUL COMPENS{RII, TERMENI UTILIZA|I

}n temeiul articolului 2 din Legea 33 / 1991 =i articolului 21 din Legea 34 / 1991, Banca Na\ional[ a emis Regulamentul nr. 10 / 14.11.1994 privind compensarea multilateral[ a pl[\ilor interbancare f[r[ numerar pe suport h`rtie, denumite pl[\i interbancare.

Compensare ]n sistemul de pl[\i ]nseamn[, pentru fiecare banc[, compararea ]n cadrul unei perioade date a drepturilor de ]ncas[ri (sume creditoare) =i a obliga\iunilor de pl[\i (sume debitoare) fa\[ de alt[ banc[ sau fa\[ de toate celelalte b[nci cuprinse ]ntr-un sistem dat, ]n scopul de a stabili m[sura ]n care acestea se anihileaz[ reciproc (se compenseaz[) =i suma net[ de ]ncasat sau de pl[tit.

Aceast[ sum[, de ]ncasat sau de pl[tit, reprezint[ valoarea sedimentar[ ca efect al stingerii definitive a tuturor pl[\ilor cuprinse ]n compensare pentru banca respectiv[.

Compens[rile pot fi bilaterale, c`nd se supun compens[rii pl[\ile reciproce dintre dou[ b[nci. Aici ]n mod direct se stabile=te pozi\ia fiec[rei b[nci rezultate din opera\iunile de pl[\i reciproce.

Compens[rile multilaterale includ toate b[ncile cuprinse ]ntr-un sistem dat. }n aceast[ postur[ fiecare banc[ se reprezint[ =i se delimiteaz[ fa\[ de toate celelalte b[nci. Evident, cu c`t este mai cuprinz[toare, adic[ include un num[r mai mare de b[nci, cu at`t compensarea devine mai eficient[, ]nregistr`nd un grad ridicat de compensare =i asigur`nd operativitate ]n derularea pl[\ilor ]n economie.

}n cadrul compens[rilor interbancare se creeaz[ rela\ii speciale ]ntre comunitatea unit[\ilor bancare membre, luat[ ca atare, =i fiecare banc[ membr[ a comunit[\ii.

Fiecare participant solicit[ plata crean\elor creditoare (]n fapt datorii asumate de numeroase b[nci, componente ale sistemului) unui singur debitor: Casa de Compensa\ie.

Implicit, fiecare participant datoreaz[ pentru crean\ele sale debitoare (]n fapt la ordinul diferitelor altor b[nci) unui singur creditor: Casa de Compensa\ie.

Astfel, compensa\ia se dovede=te a fi ]n sine “un sistem de lichidare de crean\e prin concentrarea tuturor debitelor pentru to\i debitorii =i tuturor crean\elor pentru to\i creditorii, c[tre un singur debitor =i creditor, unde f[c`ndu-se apoi diferen\a se ob\ine, pentru fiecare participant, un simplu =i singur sold debitor sau creditor, dup[ natura soldului opera\iunilor compensate”.

Compensarea interbancar[ poate diferi ]n func\ie de substan\a opera\iunilor ce se supun compens[rii. Se utilizeaz[ astfel compensarea ]n sistem brut, situa\ie ]n care se supune compens[rii totalitatea opera\iunilor dispuse de clien\ii b[ncilor sau decontate ]n favoarea lor. }n aceast[ situa\ie informa\iile cu privire la aceste pl[\i (sau chiar documentele privind pl[\ile respective) se concentreaz[ la un centru de compensare unde se desf[=oar[, efectiv =i integral, opera\iunile de compensare.

O alt[ form[ – compensarea ]n sistem net presupune o divizare a activit[\ii necesare pentru efectuarea compens[rii ]ntre b[ncile participante =i centrul unic de compensare. }n acest sistem, ]n vederea compens[rii, pentru perioada ce se supune compens[rii (de regul[ o zi), fiecare din b[ncile participante inventariaz[ rela\iile de pl[\i reciproce cu fiecare din b[ncile participante, =i prin ]nsumare =i compensare ad-hoc stabile=te soldul opera\iunilor reciproce cu fiecare din b[ncile participante la compensare.

Institu\ia competent[ s[ efectueze compensarea multilateral[ a pl[\ilor f[r[ numerar pe suport h`rtie este Societatea Na\ional[ de Transfer de Fonduri =i Decont[ri SA, cu sucursalele sale teritoriale, ale c[ror structuri specializate reprezint[ casa de compensa\ii.

Pentru efectuarea opera\iunilor de compensare, fiecare societate bancar[ va fi reprezentat[ de o singur[ unitate bancar[ =i va avea deschis un singur cont ]n fiecare loc de desf[=urare a compens[rii din cadrul B[ncii Na\ionale a Rom`niei, conform principiului “un cont – o banc[“.

Termenii utiliza\i ]n Regulamentul nr. 10 / 1994 sunt:

plata reprezint[ orice opera\iune at`t de plat[ c`t =i de ]ncasare, rezultat[ ]n urma unei opera\iuni comerciale sau necomerciale, realizat[ de o unitate bancar[ pentru contul unui client al s[u, sau ]n numele =i pentru contul s[u;

plata f[r[ numerar reprezint[ orice plat[ efectuat[ prin dispozi\ie, cesiune, transmitere (virament) ]n unitatea monetar[ na\ional[ (leu), f[r[ ]ns[ a ]ntrebuin\a moneda ]n forma sa concret[ (bilete de banc[ =i moned[ metalic[);

plata intrabancar[ reprezint[ o plat[ efectuat[ ]ntre dou[ unit[\i bancare care apar\in aceleia=i societ[\i bancare;

plata interbancar[ reprezint[ o plat[ efectuat[ ]ntre dou[ unit[\i bancare care nu apar\in aceleia=i societ[\i bancare;

plata local[ reprezint[ o plat[ efectuat[ ]ntre dou[ unit[\i bancare situate ]n aceea=i localitate;

plata intrajude\ean[ reprezint[ o plat[ efectuat[ ]ntre dou[ unit[\i bancare situate pe teritoriul aceluia=i jude\, dar nu ]n aceea=i localitate;

plata interjude\ean[ reprezint[ o plat[ efectuat[ ]ntre dou[ unit[\i bancare situate pe teritoriul a dou[ jude\e;

compensarea multilateral[ interbancar[ reprezint[, conform Regulamentului B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994, “modalitatea de calcul a obliga\iilor =i crean\elor fiec[rei societ[\i bancare fa\[ de toate celelalte societ[\i bancare participante la compensare, modalitate care st[ la baza decont[rii pe baz[ net[“;

societate bancar[ reprezint[ orice societate bancar[ autorizat[ de Banca Na\ional[ a Rom`niei;

unitatea bancar[ reprezint[ o subunitate a unei societ[\i bancare, unitate autorizat[ de Banca Na\ional[ a Rom`niei;

unitatea bancar[ ini\iatoare reprezint[ unitatea bancar[ care ordon[ o plat[ f[r[ numerar pentru contul unui client al s[u, sau ]n numele =i pe contul s[u propriu, av`nd astfel ini\iativa ]nceperii unei opera\iuni de plat[ f[r[ numerar;

unitatea bancar[ prezentatoare reprezint[ unitatea bancar[ care introduce ]n compensare instrumente de plat[ pe suport h`rtie primite de la o unitate bancar[ ini\iatoare apar\in`nd aceleia=i societ[\i bancare;

unitatea bancar[ primitoare reprezint[ unitatea bancar[ care prime=te din compensare instrumente de plat[ pe suport h`rtie, care sunt destinate unei alte unit[\i bancare apar\in`nd aceleia=i societ[\i bancare;

unitatea bancar[ destinatar[ reprezint[ unitatea bancar[ care prime=te din partea unei unit[\i bancare ini\iatoare o plat[ f[r[ numerar (prin ordin de plat[) sau care prime=te ordinul de a efectua o plat[ f[r[ numerar (prin cec); unitatea bancar[ destinatar[ finalizeaz[ o opera\iune de plat[ f[r[ numerar;

instrumentul de plat[ de debit reprezint[ instrumentul de plat[ care circul[ de la unitatea bancar[ a beneficiarului c[tre unitatea bancar[ a pl[titorului, av`nd ca efect debitarea contului pl[titorului =i creditarea contului beneficiarului;

instrumentul de plat[ de credit reprezint[ instrumentul de plat[ care circul[ de la unitatea bancar[ a pl[titorului la unitatea bancar[ a beneficiarului, av`nd ca efect debitarea contului pl[titorului =i creditarea contului beneficiarului;

ziua de compensare (c) reprezint[ ziua lucr[toare ]n care se desf[=oar[ =edin\a de compensare =i pe baza c[reia se calculeaz[ intervalele obligatorii de procesare a pl[\ilor interbancare.

4.2 INSTRUMENTE DE PLAT{

Societ[\ile bancare vor introduce =i accepta ]n / din compensarea multilateral[ urm[toarele instrumente de plat[ pe suport h`rtie:

instrumente de plat[ compensabile de credit

ordinul de plat[;

instrumente de plat[ compensabile de debit

cecul barat;

cambiile acceptate;

bilete la ordin;

Pentru a fi acceptate ]n compensare, este obligatoriu ca ordinele de plat[ s[ con\in[ =i s[ aib[ completate toate elementele obligatorii de pe fa\[ =i verso–ul instrumentului “ordin de plat[“ prev[zute de reglement[rile ]n vigoare =i s[ poarte semn[tura autorizat[ =i =tampila ]n original a unit[\ii bancare ini\iatoare sau prezentatoare.

Formularul de cec acceptat ]n compensare este cecul barat, care poate fi barat prin pretip[rire sau manual, cu obligativitatea men\ion[rii de c[tre unitatea bancar[ ini\iatoare a locului compens[rii.

Pentru a fi acceptat ]n compensare, fiecare instrument compensabil de debit (cecurile barate, cambiile =i biletele la ordin) trebuie ]nso\ite ]n mod obligatoriu de un borderou de ]ncasare a cecurilor (cambiilor, biletelor la ordin), care este completat de c[tre beneficiarul instrumentului compensabil de debit.

Borderoul de ]ncasare a cecurilor (cambiilor, biletelor la ordin) con\ine urm[toarele elemente obligatorii:

numele sau denumirea beneficiarului (posesorului);

num[rul contului beneficiarului (posesorului);

denumirea unit[\ii bancare a beneficiarului (posesorului);

num[rul =i seria cecului;

numele sau denumirea tr[g[torului (trasului la cambiile acceptate sau emitentului la biletele la ordin);

num[rul contului tr[g[torului (trasului la cambiile acceptate sau emitentului la biletele la ordin);

denumirea unit[\ii bancare trase (trasului la cambiile acceptate sau emitentului la biletele la ordin);

suma;

semn[tura autorizat[ =i =tampila beneficiarului (posesorului), ]n cazul persoanelor fizice este suficient[ semn[tura beneficiarului (posesorului);

data depunerii borderoului de ]ncasare a cecurilor (cambiilor, biletelor la ordin) la unitatea bancar[ a beneficiarului (posesorului), confirmat[ prin aplicarea =tampilei de ghi=eu a acesteia;

data remiterii cecului (cambiei acceptate sau biletului la ordin) de c[tre unitatea bancar[ prezentatoare, unit[\ii bancare primitoare ]n cadrul =edin\ei de verificare a instrumentelor de plat[ compensabile de debit;

Borderoul de ]ncasare a cecurilor (cambiilor, biletelor la ordin) se completeaz[ ]n trei exemplare, care au urm[toarea destina\ie:

un exemplar este p[strat la beneficiar (posesor);

un exemplar este p[strat de unitatea bancar[ ini\iatoare;

un exemplar este p[strat de unitatea bancar[ prezentatoare, unit[\ii bancare primitoare ]n cadrul =edin\ei de compensare, urm`nd a fi p[strat de unitatea bancar[ prezentatoare dup[ ]nchiderea =edin\ei.

Cele trei exemplare ale borderoului de ]ncasare trebuie s[ con\in[ toate elementele obligatorii mai sus men\ionate.

Pot fi excluse din compensarea multilateral[, ca urmare a verific[rii lor ]n =edin\a de compensare, de c[tre agen\ii de compensare ai unit[\ilor bancare primitoare (destinatare), instrumentele de plat[ aflate ]n una din situa\iile:

instrumentele de plat[ compensabile al c[ror con\inut =i / sau form[ sunt contrare prevederilor legii =i reglement[rilor ]n vigoare =i / sau care nu au completate toate rubricile;

instrumentele de plat[ compensabile care prezint[ modific[ri sau ad[ugiri privind:

suma pl[\ii;

numele =i / sau num[rul contului pl[titorului =i / sau beneficiarului;

numele =i / sau num[rul codului unit[\ii bancare a pl[titorului =i / sau unit[\ii bancare a beneficiarului;

data pl[\ii (P), ]n cazul ordinului de plat[;

instrumentele de plat[ compensabile care prezint[ diferite condi\ion[ri privind efectuarea pl[\ii (dob`nzi, penaliz[ri etc);

instrumentele de plat[ compensabile de debit care nu sunt ]nso\ite de borderouri de ]ncasare;

Pot fi excluse din compensarea multilateral[, ca urmare a verific[rii lor, ]n =edin\a de compensare, de c[tre inspectorii de compensare, instrumentele de plat[ compensabile al c[ror con\inut =i / sau form[ sunt contrare prevederilor legii =i reglement[rilor ]n vigoare =i / sau care nu au completate toate rubricile.

Valoarea instrumentelor de plat[ de debit =i de credit introduse ]n =edin\ele de compensare multilateral[ de c[tre b[nci ]n anul 2000 a fost de 331.609 miliarde lei, ]n timp ce valoarea decont[rilor sub forma soldurilor net-nete rezultate ]n urma compens[rii acestora a fost de circa 39.585 miliarde lei. }n aceste condi\ii, gradul de compensare – indicator foarte important pentru analiza modului ]n care este utilizat[ zilnic lichiditatea participan\ilor la sistemul de pl[\i =i decont[ri al BNR – a fost de 11,94%.

Viteza medie de decontare a instrumentelor de plat[ s-a men\inut, ca =i ]n anii preceden\i, la un nivel comparabil cu realiz[rile sistemelor occidentale de pl[\i pe suport h`rtie, respectiv, 3,6 zile pentru un ordin de plat[ =i de 5 zile pentru un instrument de plat[ de debit.

4.3 +EDIN|A DE COMPENSARE

4.3.1 PREG{TIREA +EDIN|EI DE COMPENSARE LA UNIT{|ILE BANCARE PARTICIPANTE

Preg[tirea =edin\ei de compensare se desf[=oar[ ]n afara sucursalelor =i a centralei B[ncii Na\ionale a Rom`niei.

Preg[tirea =edin\ei de compensare se realizeaz[ prin efectuarea a patru grupe de opera\iuni:

GRUPA DE OPERA|IUNI I

Instrumentele de plat[ sunt grupate de c[tre unit[\ile bancare ini\iatoare (prezentatoare), pe unit[\i bancare destinatare (primitoare) =i, ]n cadrul acestora, pe instrumente de plat[ compensabile, de debit =i de credit. Instrumentele astfel grupate alc[tuiesc pachete de instrumente de plat[ compensabile. Num[rul maxim al instrumentelor de plat[ compensabile care compun un pachet este de una sut[ (100).

}n vederea prezent[rii la compensare se preg[tesc plicuri ]n care se vor introduce pachetele de instrumente de plat[ compensabile. Ele urmeaz[ s[ fie sigilate dup[ finalizarea preg[tirii =edin\ei de compensare, de c[tre unit[\ile bancare.

Fiecare pachet este ]nso\it, ]n mod obligatoriu, de o band[ de control totalizatoare a sumelor ]nscrise pe instrumentele pe care le con\ine.

Totalul fiec[rei benzi de control este preluat ]ntr-o dispozi\ie centralizatoare.

Dispozi\ia centralizatoare poate fi de dou[ tipuri:

dispozi\ie centralizatoare de ]ncasare, care totalizeaz[ sumele ]nscrise pe cecuri;

dispozi\ie centralizatoare de plat[, care totalizeaz[ sumele ]nscrise pe ordinele de plat[;

Dispozi\iile centralizatoare de ]ncasare se ]ntocmesc ]n patru exemplare av`nd acela=i con\inut, astfel:

exemplarul 1, de culoare alb[;

exemplarele 2 =i 3, de culoare roz;

exemplarul 4, de culoare vernil.

Destina\ia fiec[rui exemplar al dispozi\iei centralizatoare de ]ncasare este urm[toarea:

exemplarul vernil (nr. 4) este p[strat de unitatea prezentatoare, constituind document justificativ pentru opera\iunile sale;

exemplarul roz (nr. 3) este remis, ]n cadrul =edin\ei de verificare, unit[\ii bancare primitoare, constituind document justificativ pentru opera\iunile acesteia;

exemplarul roz (nr. 2) este remis ]n cadrul =edin\ei de compensare, unit[\ii bancare primitoare, ]n vederea compens[rii instrumentelor de plat[ compensabile de debit prezentate anterior;

exemplarul alb (nr. 1) este remis, ]n cadrul =edin\ei de compensare, inspectorului de compensare, constituind document justificativ =i de control pentru sumele totale preluate ]n borderourile dispozi\iilor centralizatoare sau ]n formularul de compensare al unit[\ii bancare prezentatoare.

}n cazul ]n care o unitate bancar[ primitoare solicit[ am`narea la compensare a unor instrumente de plat[ compensabile de debit, unitatea bancar[ prezentatoare are obliga\ia de a preg[ti pentru urm[toarea =edin\[ de compensare o dispozi\ie centralizatoare de ]ncasare distinct[, care s[ cuprind[ elementele necesare compens[rii sumelor ]nscrise pe respectivele cecuri am`nate la compensare. La aceast[ dispozi\ie centralizatoare de ]ncasare se anexeaz[ obligatoriu lista cecurilor am`nate la compensare, remis[ de unitatea bancar[ primitoare ]n =edin\a de compensare precedent[.

Dispozi\ia centralizatoare de plat[ se ]ntocme=te ]n trei exemplare av`nd acela=i con\inut, astfel:

exemplarul 1, de culoare alb[;

exemplarul 2, de culoare roz;

exemplarul 3, de culoare vernil.

Destina\ia fiec[rui exemplar al dispozi\iei centralizatoare de plat[ este urm[toarea:

exemplarul vernil (nr. 3) este p[strat de unitatea bancar[ prezentatoare, constituind document justificativ pentru opera\iunile sale;

exemplarul roz (nr. 2) este remis ]n cadrul =edin\ei compensatoare unit[\ii bancare primitoare, constituind document justificativ pentru opera\iunile acesteia;

exemplarul alb (nr. 1) este remis, ]n cadrul =edin\ei de compensare inspectorului de compensare, constituind document justificativ =i de control sau ]n formularul de compensare al unit[\ii bancare prezentatoare.

Dispozi\iile centralizatoare sunt ]n mod obligatoriu dactilografiate.

GRUPA DE OPERA|IUNI II

Pe baza dispozi\iilor centralizatoare, unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) completeaz[ c`te un borderou al dispozi\iilor centralizatoare pentru fiecare unitate bancar[ primitoare (destinatar[).

}n cazul ]n care unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) ]ntocme=te o singur[ dispozi\ie centralizatoare pentru o unitate bancar[ primitoare (destinatar[), nu este necesar[ completarea borderoului dispozi\iilor centralizatoare.

Borderoul dispozi\iilor centralizatoare de ]ncasare cuprinde dispozi\iile centralizatoare de ]ncasare ale instrumentelor de plat[ compensabile de debit prezentate anterior ]n vederea verific[rii.

Borderoul dispozi\iilor centralizatoare de plat[ cuprinde dispozi\iile centralizatoare de plat[ ale instrumentelor de plat[ compensabile de credit prezentate anterior ]n vederea compens[rii.

Borderoul dispozi\iilor centralizatoare sunt ]n mod obligatoriu dactilografiate.

GRUPA DE OPERA|IUNI III

Instrumentele de plat[ compensabile primite de la unit[\ile bancare prezentatoare sunt analizate de c[tre unit[\ile bancare destinatare (primitoare) ]n vederea accept[rii sau refuz[rii lor.

Acceptarea unui cec poate fi par\ial[. Acceptarea par\ial[ a unui cec de c[tre unitatea bancar[ destinatar[ (trasul) poate fi f[cut[ ]n limita disponibilului existent ]n contul pl[titorului (tr[g[torului).

Refuzul unui cec poate fi par\ial. Refuzul par\ial se poate face de c[tre o unitate bancar[ destinatar[ (trasul) numai ]n motivul inexisten\ei, ]n ziua primirii cecului de c[tre unitatea bancar[ destinatar[ (trasul), a unui disponibil suficient ]n contul pl[titorului (tr[g[torului).

Refuzul par\ial al unui cec poate fi f[cut numai pentru diferen\e dintre suma cecului =i disponibilul existent ]n contul pl[titorului (tr[g[torului).

Refuzul instrumentelor de plat[ compensabile se face, ]n func\ie de ziua de compensare (c), astfel:

instrumente de plat[ compensabile de debit sunt refuzate, de c[tre unit[\ile bancare primitoare (destinatare), ]n ziua introducerii lor scriptice ]n compensare (c) de c[tre unit[\ile bancare prezentatoare (ini\iatoare), deoarece ele au fost anterior ]n vederea verific[rii;

instrumentele de plat[ compensabile de credit (ordinele de plat[) sunt refuzate ]n maximum dou[ zile lucr[toare de la data compens[rii lor (c+2).

Refuzul unor instrumente de plat[ compensabile se consemneaz[ ]n formularele denumite refuz la plat[ =i refuz la ]ncasare.

}n cazul refuzului cecurilor se completeaz[ refuzul la plat[.

}n cazul refuzului ordinelor de plat[ se completeaz[ refuzul la ]ncasare.

Num[rul maxim de instrumente de plat[ compensabile care pot fi refuzate printr-un formular de refuz la plat[ sau la ]ncasare este de una sut[ (100).

}n cazul refuzului par\ial al unui cec, formularul de justificare a refuzului se completeaz[ ]n dou[ exemplare, cu urm[toarea destina\ie:

exemplarul 1 se remite unit[\ii bancare prezentatoare (ini\iatoare) ]mpreun[ cu cecul refuzat par\ial;

exemplarul 2 se p[streaz[ de c[tre unitatea bancar[ primitoare (destinatar[) a respectivului cec.

Refuzul se ]ntocme=te ]n 3 exemplare av`nd acela=i con\inut, astfel:

exemplarul 1, de culoare alb[;

exemplarul 2, de culoare roz;

exemplarul 3, de culoare vernil.

Destina\ia fiec[rui exemplar al refuzului este urm[toarea:

exemplarul vernil (nr. 3) este p[strat de unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a refuzului, constituind document justificativ pentru opera\iunile sale;

exemplarul roz (nr. 2) este remis ]n cadrul =edin\ei de compensare unit[\ii bancare primitoare (destinatare) a refuzului, constituind document justificativ pentru opera\iunile acesteia;

exemplarul alb (nr. 1) este remis, ]n cadrul =edin\ei de compensare, inspectorului de compensare, constituind document justificativ =i de control pentru sumele totale refuzate =i preluate ]n formularul de compensare centralizator.

Refuzurile sunt, ]n mod obligatoriu, dactilografiate.

Refuzurile se grupeaz[ pe unit[\i bancare primitoare (destinatare) =i pe tipuri de refuz (la plat[ sau la ]ncasare). Refuzurile se introduc ]n plicuri identice cu cele utilizate pentru pachetele de instrumente compensabile, plicuri care vor fi sigilate.

Documentele componente ale unui astfel de plic trebuie prezentate ]n ordinea urm[toare:

refuzul (la plat[ sau ]ncasare);

banda de control;

instrumente de plat[ compensabile refuzate;

formularele de justificare a refuzurilor;

lista instrumentelor de plat[ compensabile de debit am`nate la compensare, dac[ este cazul.

Pe baza refuzurilor, unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) completeaz[ c`te un borderou al refuzurilor pentru fiecare unitate bancar[ primitoare (destinatar[).

Borderoul refuzurilor la plat[ cuprinde refuzurile la plat[ ale instrumentelor de plat[ compensabile de debit prezentate anterior ]n vederea verific[rii.

Borderoul refuzurilor la ]ncasare cuprinde refuzurile la ]ncasare ale instrumentelor de plat[ compensabile de credit prezentate ]n vederea compens[rii.

}n cazul ]n care unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) ]ntocme=te un singur refuz pentru o unitate bancar[ primitoare (destinatar[), nu este necesar[ completarea borderoului refuzurilor.

Borderourile refuzurilor sunt ]n mod obligatoriu dactilografiate.

GRUPA DE OPERA|IUNI IV

Dup[ preg[tirea instrumentelor de plat[ compensabile =i a refuzurilor, unit[\ile bancare prezentatoare (ini\iatoare) completeaz[ formularul de compensare astfel:

pe baza borderourilor dispozi\iilor centralizatoare, se completeaz[ rubricile “Sume de ]ncasat” =i “Sume de pl[tit”;

pe baza refuzurilor se completeaz[ rubricile “Sume de ]ncasat refuzate” =i “Sume de pl[tit refuzate”. }n cazul ]n care un formular de refuz la plat[ are completat =i spa\iul special alocat pentru am`narea efectu[rii pl[\ii, suma refuzat[ =i suma am`nat[ la plat[ se preiau distinct ]n formularul de compensare al unit[\ii bancare primitoare.

Formularul de compensare se ]ntocme=te ]n dou[ exemplare, av`nd acela=i con\inut, astfel:

exemplarul 1, de culoare alb[;

exemplarul 2, de culoare vernil.

Destina\ia fiec[rui exemplar al formularului de compensare este urm[toarea:

exemplarul vernil (nr. 2) este p[strat de unitatea bancar[, constituind document justificativ pentru opera\iunile sale;

exemplarul alb (nr. 1) este remis, la sf`r=itul =edin\ei de compensare, inspectorului de compensare, constituind document justificativ =i de control pentru sumele totale preluate ]n formularul de compensare centralizator.

4.3.2 DESF{+URAREA +EDIN|EI DE COMPENSARE

PARTEA I

Etapa 1

Agen\ii de compensare ai fiec[rei unit[\i bancare se prezint[ ]n sala de compensare cu pachetele de instrumente compensabile, borderourile dispozi\iilor centralizatoare, refuzurile =i formularul de compensare.

Etapa 2

Inspectorul de compensare deschide =edin\a de compensare prin anun\area datei compens[rii (c) =i face prezen\a unit[\ilor bancare care particip[ la compensare.

Etapa 3

}ntre agen\ii de compensare ai tuturor unit[\ilor bancare care particip[ la =edin\[ se realizeaz[ schimbul reciproc de plicuri con\in`nd:

pachetele de instrumente compensabile de credit (ordine de plat[);

dispozi\iile centralizatoare de ]ncasare =i borderourile acestora, aferente pachetelor de instrumente de plat[ compensabile de debit prezentate anterior.

Etapa 4

Dup[ primirea plicurilor cu pachetele de instrumente compensabile care sunt destinate unit[\ii bancare pe care o reprezint[, fiecare agent de compensare le desigileaz[ =i are urm[toarele obliga\ii:

s[ verifice dac[ unitatea bancar[ pe care o reprezint[ este primitoarea (destinatara) de drept a instrumentelor de plat[ compensabile;

s[ numere instrumentele de plat[ compensabile de credit pe care le con\ine fiecare pachet;

s[ verifice cu maximum de operativitate exactitatea totalurilor de pe benzile de control ale acestor pachete;

s[ verifice cu maximum de operativitate sumele preluate ]n borderourile dispozi\iilor centralizatoare de ]ncasare =i de plat[ (exemplarele 2 – roz) =i totalurile acestora;

]n situa\ia ]n care sumele preluate ]n borderourile dispozi\iilor centralizatoare de ]ncasare =i totalurile acestora sunt corecte, agentul de compensare al unit[\ii bancare primitoare (destinatare) are obliga\ia s[ certifice acest fapt, prin semn[tura =i =tampila unit[\ii bancare pe care o reprezint[, agentului de compensare al unit[\ii bancare prezentatoare (ini\iatoare) pe exemplarul 4 (vernil) al dispozi\iei centralizatoare de ]ncasare, ]n partea dreapt[ a rubricii “Certificat”.

s[ certifice exactitatea datelor preluate ]n borderourile dispozi\iilor centralizatoare de ]ncasare =i de plat[ =i totalurile acestora pe exemplarul nr. 3 (vernil) al acestor borderouri apar\in`nd unit[\ii bancare prezentatoare (ini\iatoare).

dup[ primirea pachetelor de instrumente de plat[ compensabile, agen\ii de compensare sunt obliga\i s[ ]nscrie sumele existente pe borderourile dispozi\iilor centralizatoare care sunt destinate, ]n formularul de compensare al unit[\ii bancare pe care o reprezint[.

Etapa 5

Inspectorul de compensare preia de la fiecare agent de compensare totalurile ob\inute prin adunarea sumelor de ]ncasat =i sumelor de pl[tit, ]nscriindu-le ]n formularul de compensare centralizator.

Inspectorul de compensare calculeaz[ totalul general al sumelor de pl[tit ]n compensare =i totalul general al sumelor de ]ncasat ]n compensare.

Pentru ca prima parte a =edin\ei de compensare s[ se ]ncheie, este obligatoriu ca aceste dou[ totaluri generale s[ fie identice.

PARTEA A II-A

Etapa 1

}ntre agen\ii de compensare ai unit[\ilor bancare participante se realizeaz[ schimbul reciproc de plicuri con\in`nd:

refuzurile aferente instrumentelor de plat[ compensabile de credit (ordinele de plat[) care au fost compensate ]ntr-o =edin\[ de compensare anterioar[: (c-1) sau (c-2);

refuzurile aferente instrumentelor de plat[ compensabile de debit care au fost prezentate anterior =i care sunt compensate ]n =edin\a respectiv[ de compensare: (c). Aceste formulare de refuz pot s[ con\in[ =i solicit[ri de am`nare la compensare a unor instrumente de plat[ compensabile de debit, ]n aceast[ situa\ie ele fiind ]nso\ite de lista respectivelor instrumente.

Etapa 2

Dup[ primirea plicurilor cu instrumentele de plat[ compensabile refuzate care sunt destinate unit[\ii bancare pe care o reprezint[, fiecare agent de compensare desigileaz[ plicurile =i are urm[toarele obliga\ii:

s[ verifice dac[ unitatea bancar[ pe care o reprezint[ este primitoarea (destinatara) de drept a refuzurilor;

s[ numere instrumentele de plat[ compensabile refuzate;

s[ verifice cu maximum de operativitate exactitatea totalurilor de pe benzile de control a refuzurilor;

dup[ primirea refuzurilor, agen\ii de compensare ai unit[\ilor bancare primitoare (destinatare) ale refuzurilor sunt obliga\i s[ ]nscrie sumele existente pe acestea ]n formularul de compensare;

agen\ii de compensare ai unit[\ilor bancare care primesc solicit[ri de am`nare la compensare prin taloanele de pe refuzurile de plat[ au obliga\ia de a verifica urm[toarele:

dac[ data (c) ]nscris[ pe talonul de am`nare la compensare este urm[toarea zi de compensare;

dac[ num[rul cecurilor am`nate la compensare ]nscrise ]n talon corespunde cu num[rul cecurilor ]nscrise pe lista anexat[ refuzului la plat[;

}n cazul ]n care toate aceste date sunt corecte, agen\ii de compensare ai unit[\ilor bancare care primesc solicit[ri de am`nare la compensare au obliga\ia de a ]nscrie aceste sume pe formularul de compensare al unit[\ii bancare pe care o reprezint[.

}n cazul ]n care exist[ neconcordan\e, agen\ii de compensare ai unit[\ilor bancare care primesc solicit[ri de am`nare la compensare trebuie s[ semnaleze acest fapt inspectorului de compensare =i agentului de compensare al unit[\ii bancare care solicit[ am`narea la compensare, acesta din urm[ fiind obligat s[ fac[ modific[rile necesare =i s[ semneze ]n dreptul acestora.

Etapa 3

Inspectorul de compensare preia de la agen\ii de compensare totalurile sumelor de pl[tit refuzate, totalurile sumelor de ]ncasat refuzate =i soldurile din formularele de compensare, ]nscriindu-le ]n formularul de compensare centralizator.

Inspectorul de compensare calculeaz[ totalul general al sumelor de pl[tit refuzate, totalul general al sumelor de ]ncasat refuzate, totalul soldurilor debitoare =i totalul soldurilor creditoare ob\inute ]n urma compens[rii.

Pentru ca a doua parte a =edin\ei de compensare s[ se ]ncheie, este obligatoriu ca, pe formularul de compensare centralizator, totalul general al sumelor de pl[tit refuzate s[ fie identic cu totalul general al sumelor de ]ncasat refuzate =i totalul soldurilor debitoare s[ fie identic cu totalul soldurilor creditoare.

}n situa\ia ]n care una din cele dou[ egalit[\i nu e respectat[, inspectorul de compensare solicit[ fiec[rui agent de compensare s[ refac[ opera\iunile matematice efectuate ]n partea a doua a =edin\ei de compensare, urm[rindu-se depistarea gre=elii =i modificarea datelor eronat ]nscrise ]n formularele de compensare =i ]n formularul de compensare centralizator.

Dup[ stabilirea egalit[\ii dintre totalul general al sumelor de pl[tit refuzate =i totalul general al sumelor de ]ncasat refuzate =i a egalit[\ii dintre totalul soldurilor debitoare =i al soldurilor creditoare, agen\ii de compensare completeaz[ rezultatele finale pe formularele de compensare ale unit[\ii bancare pe care o reprezint[.

Fiecare unitate bancar[ participant[ prezint[ un sold unic ca urmare a compens[rii, care reprezint[ fie suma total[ pe care o are de ]ncasat, fie suma total[ pe care o are de pl[tit ]n / din contul s[u.

Formularul de compensare al fiec[rei unit[\i bancare participante este semnat pe ambele exemplare de c[tre agentul de compensare =i certificat de inspectorul de compensare.

Dup[ certificarea rezultatelor compens[rii pe formularele de compensare ale unit[\ilor bancare, inspectorul de compensare declar[ ]nchis[ =edin\a de compensare.

4.3.3 PREZENTAREA INSTRUMENTELOR DE PLAT{ COMPENSABILE DE DEBIT PENTRU VERIFICARE

}n vederea verific[rii lor, instrumentele de plat[ compensabile de debit sunt obligatoriu prezentate, anterior zilei de compensare, de c[tre unit[\ile bancare prezentatoare (ini\iatoare), unit[\ilor bancare primitoare (destinatare).

Prezentarea instrumentelor de plat[ compensabile de debit se face ]n sala de compensare dup[ ]nchiderea =edin\ei de compensare, ]ntre orele 11:30 – 12:00, sub supravegherea inspectorului de compensare.

Prezentarea instrumentelor de plat[ compensabile de debit se desf[=oar[ dup[ urm[toarea procedur[:

1. Plicurile con\in`nd instrumentele de plat[ compensabile de debit =i dispozi\iile centralizatoare de ]ncasare sunt ]nm`nate de c[tre agen\ii de compensare ai unit[\ilor bancare prezentatoare (ini\iatoare), agen\ilor de compensare ai unit[\ilor bancare primitoare (destinatare).

2. Dup[ primirea plicurilor cu pachetele de instrumente de plat[ compensabile de debit care sunt destinate unit[\ilor bancare pe care le reprezint[, fiecare agent de compensare le desigileaz[ =i are urm[toarele obliga\ii :

s[ verifice dac[ unitatea bancar[ pe care o reprezint[ este primitoarea (destinatara) de drept a instrumentelor de plat[ compensabile de debit;

s[ numere instrumentele de plat[ compensabile de debit pe care le con\ine fiecare pachet;

s[ verifice cu maximum de operativitate exactitatea totalurilor de pe benzile de control ale acestor pachete;

s[ verifice cu maximum de operativitate sumele preluate ]n dispozi\ia centralizatoare de ]ncasare (exemplarul nr. 3 – roz) =i totalul acesteia;

s[ verifice existen\a borderourilor de ]ncasare a cecurilor ata=ate la fiecare instrument de plat[ compensabil de debit (cec).

3. }n situa\iile ]n care unitatea bancar[ pe care o reprezint[ este primitoarea (destinatara) de drept a instrumentelor de plat[ compensabile de debit, num[rul de instrumente compensabile de debit consemnat pe dispozi\ia centralizatoare de ]ncasare (exemplarul nr. 3 – roz) corespunde cu num[rul de instrumente de plat[ compensabile de debit existente fizic ]n pachet, totalul benzii de control este exact =i corespunde cu totalul consemnat pe dispozi\ia centralizatoare de ]ncasare, agentul de compensare al unit[\ii bancare primitoare (destinatare) are obliga\ia s[ certifice acest fapt prin semn[tur[ =i =tampil[ agentului de compensare al unit[\ii bancare prezentatoare (ini\iatoare) pe exemplarul nr. 4 (vernil) al dispozi\iei centralizatoare de ]ncasare, ]n partea st`ng[ a rubricii “Certificat”.

4. }n cazul ]n care exist[ posibilitatea ca, ]n cadrul aceleia=i =edin\e de verificare, un instrument de plat[ compensabil de debit dirijat gre=it s[ poat[ fi redirijat c[tre unitatea bancar[ primitoare (destinatar[) a sa de drept, aceast[ opera\iune se efectueaz[ cu respectarea procedurilor de modificare a datelor ]nscrise pe formularistica de compensare, prezentate anterior.

4.4 SOLU|IONAREA ERORILOR +I OMISIUNILOR

Procedura de solu\ionare a erorilor =i omisiunilor ]n activitatea de compensare este:

1. Unit[\ile bancare omit s[ refuze instrumente de plat[ compensabile de credit

O unitate bancar[ care constat[ ulterior ]nchiderii =edin\ei de compensare, c[ a omis s[ refuze instrumentele de plat[ compensabile de credit (ordine de plat[: (c1) sau (c2)) este obligat[ s[ efectueze aceast[ opera\iune ]ntr-un timp c`t mai scurt ]n locul unde s-a f[cut schimbul ini\ial.

Refuzul acestor instrumente se realizeaz[ ]n urm[torul mod:

unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a refuzului completeaz[ formularul denumit refuz de ]ncasare la termen;

unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a refuzului de ]ncasare la termen completeaz[ formularul de compensare cu datele cuprinse ]n acesta;

schimbul de documente aferent acestei situa\ii se realizeaz[ ]ntre agen\ii de compensare ]n partea a II-a a uneia dintre =edin\ele de compensare cuprinse ]n intervalul obligatoriu de cinci zile lucr[toare, dup[ procedura obi=nuit[;

datele provenite ]n urma schimbului de documente sunt completate de c[tre agen\ii de compensare ai unit[\ilor bancare primitoare ale refuzurilor de ]ncasare la termen, pe formularul de compensare.

Plicul ]n care este inclus un refuz de ]ncasare la termen con\ine, pe l`ng[ acest formular, urm[toarele:

instrumentele de plat[ compensabile de credit refuzate la termen

justificarea refuzului de ]ncasare la termen pentru fiecare din instrumentele respective.

2. Unit[\ile bancare constat[ c[ le-a fost dirijat gre=it un refuz la plat[ / ]ncasare sau un instrument de plat[ compensabil aflat ]ntr-un pachet de refuz

O unitate bancar[ care constat[ ulterior ]nchiderii =edin\ei de compensare c[ nu este primitoarea (destinatara) de drept a unui refuz la plat[, a unui refuz la ]ncasare sau a unui instrument de plat[ compensabil aflat ]ntr-un pachet de refuz, este obligat[ s[ restituie, prin compensare, refuzul sau instrumentul respectiv unit[\ii bancare prezentatoare (ini\iatoare) a acestuia, ]ntr-un timp c`t mai scurt, ]n locul unde s-a f[cut schimbul ini\ial.

Restituirea refuzului sau a instrumentului de plat[ compensabil refuzat =i gre=it dirijat se realizeaz[ ]n urm[torul mod:

unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a fi=ei rectificative de refuz completeaz[ fi=a rectificativ[ de refuz la plat[ (cecuri) =i / sau fi=a rectificativ[ de refuz la ]ncasare (ordine de plat[);

Pe baza fi=elor rectificative de refuz, unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) completeaz[ c`te un borderou al fi=elor rectificative de refuz pentru fiecare unitate bancar[ primitoare (destinatar[).

}n cazul ]n care unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) ]ntocme=te o singur[ fi=[ rectificativ[ de refuz pentru o unitate bancar[ primitoare, nu este necesar[ completarea borderoului fi=elor rectificative de refuz.

unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a fi=ei rectificative de refuz completeaz[ formularul de compensare cu datele cuprinse ]n borderoul fi=elor rectificative de refuz;

schimbul de documente aferent acestei situa\ii se realizeaz[, ]ntre agen\ii de compensare, ]n prima parte a uneia dintre =edin\ele de compensare cuprinse ]n intervalul de timp obligatoriu de cinci zile lucr[toare, dup[ procedura obi=nuit[;

datele provenite ]n urma schimbului de documente sunt completate de c[tre agen\ii de compensare ai unit[\ii bancare primitoare (destinatare) a fi=elor rectificative de refuz, pe formularul de compensare.

Plicul ]n care este inclus o fi=[ rectificativ[ de refuz con\ine, pe l`ng[ acest formular, urm[toarele:

instrumente de plat[ compensabile refuzate =i gre=it dirijate;

=i / sau

refuzul la plat[ / ]ncasare;

justific[rile refuzului la plat[ / ]ncasare pentru fiecare din instrumentele respective.

3. Unit[\ile bancare constat[ dup[ ]nchiderea unei =edin\e de compensare c[ au dirijat gre=it unul sau mai multe instrumente de plat[ compensabile de credit

O unitate bancar[ constat[ ulterior ]nchiderii =edin\ei de compensare c[ a dirijat gre=it un instrument de plat[ compensabil de credit (ordin de plat[) c[tre o unitate bancar[ care nu e primitoarea (destinatara) de drept a instrumentului de plat[ gre=it dirijat.

}n cazul ]n care unitatea bancar[, care nu este primitoarea (destinatara) de drept a respectivului instrument, inten\ioneaz[ s[ introduc[ ]n compensare un refuz sau un refuz la termen, se opre=te procesul de introducere a acestuia ]n compensare =i se procedeaz[ la fel ca ]n cazul descris mai jos.

}n cazul ]n care unitatea bancar[ care nu este primitoarea (destinatara) de drept a instrumentului nu urmeaz[ s[ introduc[ ]n compensare un refuz sau un refuz la termen privind instrumentul respectiv, se procedeaz[ ]n urm[torul mod:

unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a fi=ei rectificative de plat[ completeaz[ formularul denumit fi=[ rectificativ[ de plat[;

unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a fi=ei rectificative de plat[ completeaz[ formularul de compensare cu datele cuprinse ]n fi=a rectificativ[ de plat[;

schimbul de documente aferent acestei situa\ii se realizeaz[ ]ntre agen\ii de compensare ]n prima parte a uneia dintre =edin\ele de compensare cuprinse ]n intervalul obligatoriu de cinci zile lucr[toare, dup[ procedura obi=nuit[;

datele provenite ]n urma schimbului de documente sunt completate de c[tre agen\ii de compensare ai unit[\ii bancare primitoare (destinatare) ale fi=elor rectificative de plat[, pe formularul de compensare;

instrumentul de plat[ compensabil gre=it dirijat, rectificat prin fi=a rectificativ[ de plat[ respectiv[, urmeaz[ a fi recuperat fizic de c[tre unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a fi=ei, pe cale amiabil[, de la unitatea bancar[ primitoare (destinatar[) a fi=ei rectificative de plat[;

creditarea contului clientului beneficiar care urma a fi realizat[ prin instrumentul gre=it dirijat anterior, poate fi realizat[ dup[ ce sumele sunt recuperate de c[tre unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) prin compensare ]n baza fi=ei rectificative de plat[ emise, prin ]ntocmirea unor noi instrumente de plat[ compensabile de credit. Aceste noi instrumente pot fi incluse ]n pachetele obi=nuite de instrumente de plat[ compensabile =i ]nm`nate unit[\ii bancare care este primitoarea (destinatara) de drept. Diferen\a ]ntre data recuper[rii sumelor =i data introducerii unor noi instrumente ]n compensare nu poate fi mai mare de o zi lucr[toare.

}n momentul emiterii unui nou ordin de plat[ c[tre destinatarul real, ordinul de plat[ ini\ial, care constituie obiectul unei fi=e rectificative de plat[, este anulat de drept.

Plicul ]n care este inclus o fi=[ rectificativ[ de plat[ con\ine, pe l`ng[ acest formular, =i toate justific[rile de plat[ componente ale acestei fi=e.

4. Unit[\ile bancare constat[ dup[ ]nchiderea =edin\ei de compensare c[ li s-au refuzat din motive nejustificate instrumentele de plat[ compensabile

O unitate bancar[ primitoare (destinatar[) a unui refuz care constat[ ulterior ]nchiderii =edin\ei de compensare c[ i s-au refuzat nejustificat instrumente de plat[ compensabile ia leg[tura cu unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a refuzului considerat nejustificat =i ]i solicit[ solu\ionarea diferendului pe cale amiabil[.

}n cazul ]n care unitatea bancar[ prezentatoare (ini\iatoare) a refuzului este de acord cu faptul c[ acesta a fost nejustificat, unitatea bancar[ primitoare (destinatar[) a refuzului reintroduce ]n compensare instrumentele de plat[ compensabile nejustificat refuzate.

}n cazul ]n care diferendul nu poate fi solu\ionat pe cale amiabil[, rezolvarea acestuia este de competen\a organelor judec[tore=ti.

4.5 CIRCUITELE, TERMENELE +I INTERVALELE OBLIGATORII ALE PL{|ILOR INTERBANCARE F{R{ NUMERAR PE SUPORT H~RTIE

Pl[\ile interbancare se proceseaz[ ]n mod obligatoriu conform schemelor de circuit detaliate de Regulamentul B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994. Termenele =i intervalele de timp stabilite prin Regulamentul B[ncii Na\ionale a Rom`niei pentru efectuarea, compensarea =i decontarea pl[\ilor interbancare sunt obligatorii =i se calculeaz[ ]n func\ie de ziua de compensare. }n cazul ordinelor de plat[ care au indicat[ o anumit[ zi a pl[\ii, ziua de compensare se stabile=te ]n func\ie de aceasta.

}n vederea respect[rii articolului 41 din Legea asupra cambiei =i biletului la ordin =i punctelor 237 =i 238 din Normele cadru nr. 6 / 1994, societ[\ile bancare ce urmeaz[ a ]ncasa cambii acceptate cu scaden\a la termen fix, la un anumit termen de la data emiterii sau la un anumit termen de la vedere sau bilete la ordin cu scaden\a la termen fix, la un anumit termen de la data emiterii sau la un anumit termen de la vedere, vor urm[ri ca ziua compens[rii acestora s[ coincid[ cu data scaden\ei sau cu una din cele dou[ zile lucr[toare care urmeaz[ datei scaden\ei.

Termenele =i intervalele sunt exprimate ]n zile lucr[toare. Termenele =i intervalele sunt maximale. Unit[\ile bancare prezentatoare au obliga\ia prezent[rii ]n compensare a instrumentelor de plat[ compensabile primite prin re\eaua interbancar[. Unit[\ile bancare sunt obligate s[ sesizeze inspectorului de compensare nerespectarea de c[tre unit[\i bancare a prevederilor legale.

Inspectorii de compensare au obliga\ia ca, ]n fiecare s[pt[m`n[, prin sondaj, s[ verifice respectarea prevederilor legale de c[tre toate unit[\ile bancare participante la =edin\ele de compensare.

4.6 FAPTELE CONTRAVEN|IONALE +I SANC|IUNILE CARE SE APLIC{ }N CAZUL NERESPECT{RII DE C{TRE UNIT{|ILE BANCARE A REGLEMENT{RILOR PRIVIND COMPENSAREA MULTILATERAL{ A PL{|ILOR INTERBANCARE F{R{ NUMERAR PE SUPORT H~RTIE

Av`nd ]n vedere: Legea nr. 33 / 1991, articolele 21, 49, 50, Regulamentul B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994, articolul 49 din Legea nr. 34 / 1991 privind statutul B[ncii Na\ionale a Rom`niei, Guvernatorul B[ncii Na\ionale a Rom`niei emite Ordinul nr. 490 / 04.08.1995 ]n care sunt prev[zute urm[toarele:

]nt`rzierea agentului de compensare la =edin\a de compensare sau de verificare p`n[ la 15 minute se sanc\ioneaz[ cu amend[ de 50.000 lei;

solicitarea modific[rii orarului =edin\ei de compensare, de c[tre o unitate bancar[ sau de c[tre o societate bancar[, din motive care ulterior se dovedesc a fi nejustificate se sanc\ioneaz[ cu amend[ de 200.000 lei;

]nc[lcarea prevederilor Regulamentului B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994, articolul 13 privind preg[tirea =edin\ei de compensare la unit[\ile bancare se sanc\ioneaz[ cu amend[ de 1.000.000 lei;

]nc[lcarea prevederilor Regulamentului B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994, articolul 14 =i articolul 15 privind desf[=urarea =edin\ei de compensare =i a =edin\ei de verificare se sanc\ioneaz[ cu amend[ de 1.000.000 lei;

completarea =i / sau modificarea de c[tre unit[\ile bancare a unor elemente (rubrici) de pe instrumentele de plat[ compensabile, alocate complet[rii de c[tre pl[titor (tr[g[tor), f[r[ a avea ]mputernicire din partea acestuia, se sanc\ioneaz[ cu amend[ de 200.000 lei, pentru fiecare instrument ]n cauz[;

completarea eronat[ a formularisticii de compensare, ]n afara =edin\ei de compensare =i ]n cadrul acesteia, av`nd drept consecin\[ ob\inerea unor rezultate gre=ite =i prelungirea =edin\ei de compensare se sanc\ioneaz[ cu amend[ de 200.000 lei;

refuzul, din motive nejustificate, a instrumentelor de plat[ compensabile se sanc\ioneaz[ cu o penalitate de 1% din sumele ]nscrise pe instrumentele ]n cauz[. }n situa\ia ]n care refuzul nejustificat se constat[ ulterior =edin\ei de compensare ]n care a fost prezentat, penalitatea de 1% din instrumentele ]n cauz[ se calculeaz[ pentru fiecare zi de ]nt`rziere astfel determinat[;

nerespectarea de c[tre unit[\ile bancare prezentatoare (ini\iatoare) =i unit[\ile bancare primitoare (destinatare) a prevederilor Regulamentului B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994 articolul 5 privind circuitele, termenele =i intervalele de timp obligatorii ale pl[\ilor interbancare, exprimate ]n zile lucr[toare, se sanc\ioneaz[ astfel:

cu o penalitate de 0,5 % din sumele ]nscrise pe instrumentele compensate ]n alt loc dec`t cel stabilit prin Regulamentul B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994;

cu o penalitate de 0,5 % pentru fiecare zi de ]nt`rziere, din sumele ]nscrise pe instrumentele compensate ]n locul stabilit prin Regulamentul B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994, dar a c[ror durat[ de prelucrare dep[=e=te termenele =i intervalele de timp obligatorii;

cu o penalitate de 1% din sumele ]nscrise pe instrumentele compensate ]n alt loc dec`t cel stabilit prin Regulamentul B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994 =i a c[ror durat[ de prelucrare dep[=e=te termenele =i intervalele de timp obligatorii pentru fiecare zi de ]nt`rziere.

dirijarea gre=it[ a unor instrumente de plat[ compensabile sau a unor refuzuri c[tre o unitate bancar[ ce nu este primitoarea (destinatara) lor de drept, de peste patru ori ]ntr-o lun[ calendaristic[, se sanc\ioneaz[ cu amend[ de 100.000 lei pentru fiecare instrument aflat ]n aceast[ situa\ie;

apelarea la procedura de am`nare a compens[rii a instrumentelor de plat[ compensabile de debit (cecuri) se sanc\ioneaz[ cu amend[ de 1.000 lei pentru fiecare instrument ]n cauz[;

nerespectarea prevederilor Regulamentului B[ncii Na\ionale a Rom`niei nr. 10 / 1994 articolul 19 privind remiterea documentelor solicitate prin adresa oficial[ de c[tre Direc\ia Pl[\i =i Decont[ri Bancare =i sucursalele B[ncii Na\ionale a Rom`niei se sanc\ioneaz[ cu c`te 50.000 lei pentru fiecare zi ]nt`rziere peste data limit[ stabilit[ de Banca Na\ional[ a Rom`niei, care ]ns[ va fi mai mic[ de o zi lucr[toare.

CAP. 5 STUDIU DE CAZ

5.1 COMPENSAREA MULTILATERAL{

+edin\a de compensare se de=f[=oar[ la Sucursala Timi= a B[ncii Na\ionale a Rom`niei ]n ziua de 15.04.2002 =i este condus[ de inspectorul de compensare Ionescu Dan.

}n compensare intr[ urm[toarele 24 unit[\i bancare, reprezentate fiecare de un agent de compensare.

Tabelul nr. 1

UNIT{|ILE BANCARE PARTICIPANTE LA COMPENSARE

Etapa I: Preg[tirea =edin\ei de compensare

Unitatea bancar[ preg[te=te la sediul s[u documentele necesare pentru =edin\a de compensare, instrumentele de plat[ primite de la clien\ii s[i fiind sortate dup[ cele dou[ criterii:

unitatea bancar[ destinatar[;

tipul instrumentului.

Pentru fiecare pachet de instrumente de plat[ compensabile unit[\ile bancare completeaz[ “Dispozi\ii centralizatoare de plat[“ (instrumente de credit – ordine de plat[) =i “Dispozi\ii centralizatoare de ]ncasare” (instrumente de plat[ de debit – cecuri, bilete la ordin).

Pe baza Dispozi\iilor centralizatoare de plat[/]ncasare se completeaz[ formularele:

Borderoul dispozi\iilor centralizatoare de plat[

Borderoul dispozi\iilor centralizatoare de ]ncasare

Exemplu:

Unitatea bancar[ BCRO – Timi= completeaz[ Dispozi\ia centralizatoare de plat[ nr. 15 c[tre AMRO – Timi= pentru plata sumei de 180.000.000 lei (pachetul con\ine 37 de ordine de plat[) =i Dispozi\ia de ]ncasare nr. 13 pentru ]ncasarea sumei de 3.660.000 lei (pachetul con\ine dou[ cecuri).

Exemplu:

Totalul sumei din Borderoul dispozi\iilor centralizatoare de plat[ destinate BROD – Timi= este ]nscris la rubrica “Sume de pl[tit” ]n r`ndul ]nt`i, ]n dreptul BROD – Timi= cu suma de 462.985.000 lei pentru 230 de ordine de plat[.

}n urma analizei ordinelor de plat[ primite prin compensare ]n ultimele dou[ zile sau a cecurilor primite pentru verificare ]n ziua precedent[, unit[\ile bancare ]ntocmesc refuzuri la plat[ =i la ]ncasare.

Pentru pachetele de cecuri refuzate se completeaz[ formularul “Refuz la plat[“, iar pentru pachetele cu ordine de plat[ refuzate se completeaz[ formularul “Refuz la ]ncasare”. Totalul sumelor ]nscrise ]n formularele de refuzuri este ]nscris ]n “Formularul de compensare” al unit[\ii bancare la rubricile Sume de pl[tit/]ncasat refuzate ]n r`ndul ]nt`i, ]n dreptul unit[\ii bancare destinatare.

Exemplu:

Refuzul la plat[ al BCRO – Timi= c[tre BAGR – Timi= pentru un cec ]n valoare de 500.000 lei este ]nscris ]n Formularul de compensare al BCRO – Timi= la rubrica Sume de pl[tit refuzate ]n r`ndul ]nt`i destinat BAGR – Timi=.

Refuzul la ]ncasare al BCRO – Timi= c[tre CITI BANK – Timi= este ]nscris ]n “Formularul de compensare” al BCRO – Timi= la rubrica Sume de ]ncasat refuzate ]n r`ndul ]nt`i destinat CITI BANK – Timi=, cu suma de 600.000 lei pentru un ordin de plat[.

Solu\ionarea erorilor =i omisiunilor

Unit[\ile bancare care constat[, ulterior ]nchiderii =edin\ei de compensare ]n care ar fi avut dreptul s[ refuze instrumentele de plat[ compensabile (ordine de plat[ (c+1) sau (c+2)), c[ au omis s[ efectueze aceast[ opera\iune, sunt obligate s[ restituie aceste instrumente prin compensare ]n acela=i loc.

Instrumentele de plat[ omise a fi refuzate sunt ]nscrise ]n formularul denumit “Refuz la ]ncasare la termen” (ordine de plat[). Totalul sumelor ]nscrise ]n acest formular de refuz este ]nscris ]n “Formularul de compensare” al unit[\ii bancare la rubricile Sume de ]ncasat refuzate ]n r`ndul trei, destinat unit[\ii bancare pentru care au fost ]ntocmite.

Exemplu:

Refuzul de ]ncasare la termen al BCRO – Timi= c[tre BCIT – Timi= este ]nscris ]n “Formularul de compensare” al BCRO – Timi= la rubrica Sume de ]ncasat refuzate ]n r[ndul trei corespunz[tor unit[\ii bancare “Ion |iriac” – Timi= cu suma de 150.000 lei pentru un ordin de plat[.

}n cazul ]n care unit[\ile bancare constat[, ulterior ]nchiderii =edin\ei de compensare c[ nu sunt destinatarele de drept pentru un refuz la plat[/]ncasare sau un instrument de plat[ aflat ]ntr-un pachet de refuz, vor completa formularul “Fi=[ rectificativ[ de refuz la plat[/]ncasare”. Totalul sumelor ]nscrise ]n aceste formulare va fi ]nscris ]n “Formularul de compensare” al unit[\ii bancare la rubricile Sume de pl[tit =i Sume de ]ncasat ]n r`ndul trei pentru care se completeaz[ formularul.

Exemplu:

Fi=a rectificativ[ de refuz la plat[ a BCRO – Timi= c[tre BCIT – Timi= este ]nscris[ ]n “Formularul de compensare” al BCRO – Timi= la rubrica Sume de ]ncasat ]n r`ndul trei, corespunz[tor unit[\ii bancare “Ion |iriac” – Timi= cu suma de 250.000 lei pentru un cec. Fi=a rectificativ[ de refuz la ]ncasare a BCRO – Timi= c[tre BAGR – Timi= este ]nscris[ ]n “Formularul de compensare” al BCRO – Timi= la rubrica Sume de pl[tit ]n r`ndul trei, corespunz[tor unit[\ii bancare BAGR – Timi= cu suma de 350.000 lei pentru un ordin de plat[.

}n cazul dirij[rii gre=ite a unui ordin de plat[, unitatea bancar[ care a dirijat gre=it instrumentul, completeaz[ formularul “Fi=[ rectificativ[ de plat[“. Sumele ]nscrise ]n aceste formulare se completeaz[ ]n “Formularul de compensare” al unit[\ii bancare ]n r`ndul cinci la rubrica Sume de ]ncasat.

Exemplu:

Fi=a rectificativ[ de plat[ a BCRO – Timi= c[tre AMRO – Timi= este ]nscris[ =n “Formularul de compensare” al BCRO – Timi= la rubrica Sume de ]ncasat, r`ndul cinci aferent AMRO – Timi=, cu suma de 50.000 lei pentru un ordin de plat[.

Am`narea la compensare a instrumentelor de plat[ compensabile de debit

Unit[\ile bancare care nu dispun de datele necesare accept[rii sau refuz[rii instrumentelor de plat[ compensabile de debit, ]n ziua introducerii lor scriptice ]n compensare (c) de c[tre unit[\ile bancare prezentatoare, am`n[ compensarea acestora. Aceast[ am`nare se efectueaz[ prin completarea de c[tre unitatea bancar[ primitoare a spa\iului special alocat ]n partea de jos a formularului de refuz la plat[. Unitatea bancar[ care decide am`narea la compensare va anexa o list[ semnat[ =i =tampilat[ de persoanele autorizate, care cuprinde seria, num[rul =i suma fiec[ruia din cecurile respective. Sumele cecurilor cuprinse ]n aceast[ list[ nu sunt ]nscrise ]n banda de control aferent[ respectivului formular de refuz la plat[. Totalul sumelor ]nscrise ]n aceste formulare va fi ]nscris ]n formularul de compensare al unit[\ii bancare la rubrica Sume de pl[tit refuzate ]n r`ndul trei, destinat unit[\ii bancare pentru care au fost ]ntocmite.

Exemplu:

Talonul de am`nare la compensare al INGB – Timi= c[tre BCRO – Timi= este ]nscris ]n formularul de compensare al INGB – Timi= la rubrica Sume de pl[tit refuzate, r`ndul trei aferent BCRO – Timi=, cu suma de 200.000 lei pentru un cec.

Etapa II: +edin\a de compensare

Partea I

Agen\ii de compensare se prezint[ ]n sala de compensare cu:

pachetele de instrumente de plat[ compensabile de credit (ordinele de plat[) =i borderourile dispozi\iilor centralizatoare de plat[;

dispozi\iile centralizatoare de ]ncasare =i borderourile dispozi\iilor centralizatoare de ]ncasare aferente pachetelor cu cecuri prezentate cu o zi ]nainte pentru verificare;

pachetele cu refuzuri la plat[ =i/sau ]ncasare;

pachetele cu refuzuri la termen, fi=e rectificative de refuz =i/sau fi=e rectificative de plat[ (]n cazul apari\iei unor erori sau omisiuni);

formularele de compensare ale unit[\ii bancare pe care o reprezint[.

Inspectorul de compensare deschide =edin\a de compensare =i anun\[ ziua de compensare 15.04.2002.

}ntre agen\ii de compensare se efectueaz[ schimbul reciproc de plicuri.

Agen\ii de compensare desigileaz[ plicurile primite, fac toate verific[rile necesare =i ]nscriu sumele din documentele de compensare primite ]n Formularele de compensare proprii.

}n prima parte a =edin\ei de compensare se completeaz[ rubricile Sume de ]ncasat =i Sume de pl[tit, astfel:

r`ndul doi – pentru Borderourile dispozi\iilor centralizatoare primite;

r`ndul patru – pentru Fi=ele rectificative de refuz primite;

R`ndul cinci – pentru Fi=ele rectificative de plat[ primite.

Exemplu:

Agentul de compensare al BCRO – Timi= ]nscrie ]n formularul propriu de compensare:

totalul sumei din Dispozi\ia centralizatoare de ]ncasare primit[ de la AMRO – Timi= la rubrica Sume de pl[tit ]n r`ndul doi, ]n dreptul AMRO – Timi= cu suma de 178.413.000 lei pentru 6 cecuri;

totalul sumei din Dispozi\ia centralizatoare de plat[ primit[ de la AMRO – Timi= la rubrica Sume de ]ncasat ]n r`ndul doi, ]n dreptul AMRO – Timi= cu suma de 82.770.000 lei pentru 14 ordine de plat[.

Agentul de compensare al BCIT – Timi= ]nscrie ]n formularul propriu de compensare:

totalul sumei din Fi=a rectificativ[ de refuz la ]ncasare primit[ de la BCIT – Timi= la rubrica Sume de ]ncasat ]n r`ndul patru, corespunz[tor unit[\ii bancare BCRO – Timi= cu suma de 350.000 lei pentru un ordin de plat[.

Agentul de compensare al AMRO – Timi= ]nscrie ]n formularul propriu de compensare:

totalul sumei din Fi=a rectificativ[ de refuz primit[ de la BCRO – Timi= la rubrica Sume de pl[tit ]n r`ndul cinci destinat BCRO – Timi= cu suma de 50.000 lei pentru un ordin de plat[.

Dup[ ]nscrierea acestor date agen\ii de compensare calculeaz[ totalurile rubricilor Sume de ]ncasat =i sume de pl[tit pe baza documentelor proprii =i a celor primite de la celelalte unit[\i bancare complet`nd ]n formularele proprii de compensare rubricile TOTAL SUME DE }NCASAT +I TOTAL SUME DE PL{TIT.

Exemplu:

}n formularul de compensare al BCRO – Timi= rezultatul este:

TOTAL SUME DE PL{TIT: 2.514.269.337 lei;

TOTAL SUME DE }NCASAT: 1.626.824.539 lei.

Inspectorul de compensare completeaz[ “Formularul de compensare centralizator”, la rubrica +edin\a de compensare – Partea I – coloanele Total sume de ]ncasat =i Total sume de pl[tit pentru fiecare unitate bancar[ pe baza datelor preluate din formularele de compensare ale acestora.

Inspectorul de compensare calculeaz[ pe baza valorilor completate anterior, TOTAL GENERAL SUME DE }NCASAT =i TOTAL GENERAL SUME DE PL{TIT.

Exemplu:

}n Formularul de compensare centralizator rezultatul este:

TOTAL GENERAL SUME DE }NCASAT: 10.965.732.504 lei

TOTAL GENERAL SUME DE PL{TIT: 10.965.732.504 lei

Ob\inerea egalit[\ii ]ntre cele dou[ valori semnific[ ]ncheierea primei p[r\i a =edin\ei de compensare.

}n cazul ]n care cele dou[ valori nu sunt egale, ]nregistr[rile documentele nu au fost efectuate corect =i trebuie efectuate =i corectate p`n[ la ob\inerea egalit[\ii.

Partea a II-a

Agen\ii de compensare fac schimbul reciproc de plicuri care con\in:

refuzurile aferente instrumentelor de plat[ compensabile care au fost procesate ]ntr-o =edin\[ anterioar[ (ordine de plat[) =i a cecurilor care au fost compensate ]n ziua de 15.04.2002.

refuzurile la termen pentru instrumentele de plat[ compensabile omise a fi refuzate dup[ ]nchiderea =edin\ei din 12.04.2002.

Agen\ii de compensare desigileaz[ plicurile primite fac verific[rile necesare =i ]nscriu sumele existente pe formularele de refuz primite ]n formularele de compensare proprii, astfel:

sumele preluate din Refuzurile la plat[/]ncasare primite sunt ]nscrise la rubricile Sume de ]ncasat/pl[tit refuzate ]n r`ndul doi, destinat unit[\ii bancare ini\iatoare a refuzului;

sumele preluate din Refuzurile de ]ncasare la termen primite sunt ]nscrise la rubricile Sume de pl[tit refuzate ]n r`ndul patru, destinat unit[\ii bancare ini\iatoare a refuzului

Exemplu:

Refuzul la ]ncasare al INGB – Timi= c[tre BCRO – Timi= va fi ]nscris Formularul de compensare al BCRO – Timi= la rubrica Sume de pl[tit refuzate ]n r`ndul doi ]n dreptul INGB – Timi= cu suma de 1.000.000 lei, pentru dou[ ordine de plat[.

Refuzul la plat[ al BPST – Timi= c[tre BCRO – Timi= va fi ]nscris ]n Formularul de compensare al BCRO – Timi= la rubrica Sume de ]ncasat refuzate ]n r`ndul doi ]n dreptul BPST – Timi= cu suma de 100.000 lei, pentru un cec.

Refuzul de ]ncasare la termen al unit[\ii bancare BCRO – Timi= c[tre BCIT – Timi=, va fi ]nscris ]n Formularul de compensare al BCIT – Timi= la rubrica Sume de pl[tit refuzate ]n r`ndul patru, destinat unit[\ii bancare BCRO – Timi= cu suma de 150.000 lei, pentru un ordin de plat[.

Talonul de am`nare la compensare al INGB – Timi= c[tre BCRO – Timi= va fi ]nscris ]n Formularul de compensare al BCRO – Timi= la rubrica Sume de ]ncasat refuzate ]n r`ndul patru, ]n dreptul INGB – Timi= cu suma de 200.000 lei pentru un cec.

Dup[ ]nscrierea acestor sume agen\ii de compensare calculeaz[ totalurile rubricilor SUME DE }NCASAT REFUZATE =i SUME DE PL{TIT REFUZATE, din Formularele de compensare proprii.

Exemplu:

}n Formularul de compensare al BCRO – Timi= rezultatul este:

TOTAL SUME DE }NCASAT REFUZATE: 1.050.000 lei

TOTAL SUME DE PL{TIT REFUZATE: 1.500.000 lei

Inspectorul de compensare preia de la fiecare agent de compensare sumele respective =i completeaz[ coloanele Total sume de pl[tit refuzate =i Total sume de ]ncasat refuzate ]n Formularul de compensare centralizator.

Inspectorul de compensare calculeaz[ pe baza datelor preluate, TOTAL GENERAL SUME DE }NCASAT REFUZATE =i TOTAL GENERAL SUME DE PL{TIT REFUZATE, valori care trebuie s[ fie egale.

Exemplu:

}n Formularul de compensare centralizator rezultatul este:

TOTAL GENERAL SUME DE PL{TIT REFUZATE: 2.910.000 lei

TOTAL GENERAL SUME DE }NCASAT REFUZATE: 2.910.000 lei

}n cazul ]n care s-a ob\inut egalitatea respectiv[, agen\ii de compensare vor calcula ]n formularele de compensare proprii TOTAL CREDIT =i TOTAL DEBIT.

TOTAL CREDIT = TOTAL SUME DE }NCASAT – TOTAL SUME DE }NCASAT REFUZATE

TOTAL DEBIT = TOTAL SUME DE PL{TIT – TOTAL SUME DE PL{TIT REFUZATE

Exemplu;

}n formularul de compensare al BCRO – Timi= rezultatul este:

TOTAL CREDIT: 1.625.774.539 lei

TOTAL DEBIT: 2.512.769.337 lei

}n final agen\ii de compensare calculeaz[ diferen\a dintre sumele ]nscrise la rubricile Total credit =i Total debit, ob\in`nd astfel SOLDUL DE COMPENSARE (Debitor sau Creditor) al unit[\ii bancare pe care o reprezint[.

Exemplu:

}n formularul de compensare al BCRO – Timi= rezultatul este:

SOLD DE COMPENSARE DEBITOR – 886.994.798 lei

Inspectorul de compensare preia de la fiecare agent de compensare soldul de compensare ob\inut =i completeaz[ rubrica SOLD DE COMPENSARE din Formularul de compensare centralizator. Pe baza datelor preluate se calculeaz[ TOTAL SOLDURI DEBITOARE =i TOTAL SOLDURI CREDITOARE, valori care trebuie s[ fie egale.

}n momentul ]n care cele dou[ valori sunt egale, inspectorul de compensare ]ncheie =edin\a de compensare din ziua respectiv[.

Pentru exemplul descris aceste dou[ valori sunt egale:

10.965.732.504 = 10.965.732.504

Inspectorul de compensare va certifica cele dou[ exemplare ale Formularului de compensare pentru fiecare unitate bancar[.

Datele cuprinse ]n Formularul de compensare centralizator vor fi transmise la Bucure=ti la OFICIUL CENTRAL DE PL{|I +I DECONT{RI BANCARE.

A. }n ziua de 15.04.2002 situa\ia reciproc[ a unit[\ilor bancare participante la compensare este urm[toarea:

Tabelul nr. 2

SITUA|IA SUMELOR DE }NCASAT +I DE PL{TIT

B. }n ziua de 15.04.2002, dup[ analiza instrumentelor primite, unit[\ile bancare ]ntocmesc refuzuri pentru urm[toarele situa\ii:

Tabelul nr. 3

SITUA|IA REFUZURILOR

C. Unit[\ile bancare care constat[ ulterior ]nchiderii =edin\ei de compensare din 12.04.2002 c[ a omis s[ refuze instrumente de plat[ compensabile vor ]ntocmi refuzuri de ]ncasare la termen, iar cele care nu au informa\iile necesare accept[rii sau refuz[rii instrumentelor de plat[ compensabile de debit ]ntocmesc taloane de am`nare la compensare:

Tabelul nr. 4

SITUA|IA REFUZURILOR LA TERMEN

D. Unit[\ile bancare constat[ ulterior ]nchiderii =edin\ei de compensare c[ nu sunt destinatarele de drept a unui refuz la plat[/]ncasare sau a unui instrument de plat[ aflat ]ntr-un pachet de refuz =i le restituie conform procedurii reglementate:

Tabelul nr. 5

SITUA|IA FI+ELOR RECTIFICATIVE DE REFUZ

E. Unit[\ile bancare constat[ ulterior ]nchiderii =edin\ei de compensare din 12.04.2002, c[ au dirijat gre=it un instrument de plat[ de credit (OP) vor ]ntocmi Fi=e rectificative de plat[:

Tabelul nr. 6

SITUA|IA FI+ELOR RECTIFICATIVE DE PLAT{

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE PLAT{

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE PLAT{

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE PLAT{

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE PLAT{

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE PLAT{

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE PLAT{

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE PLAT{

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE PLAT{

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE }NCASARE

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE }NCASARE

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE }NCASARE

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE }NCASARE

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE }NCASARE

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE }NCASARE

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE }NCASARE

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

DISPOZI|IE CENTRALIZATOARE DE }NCASARE

Pl[tim c[tre:

CERTIFICAT

REFUZ LA PLAT{

Refuz[m plata c[tre:

CERTIFICAT

REFUZ LA }NCASARE

Refuz[m ]ncasarea de la:

CERTIFICAT

REFUZ DE }NCASARE LA TERMEN

Refuz[m la termen ]ncasarea de la:

CERTIFICAT

FI+{ RECTIFICATIV{ DE REFUZ

LA PLAT{

Rectific[m refuzul la plat[ din partea:

CERTIFICAT

FI+{ RECTIFICATIV{ DE REFUZ

LA }NCASARE

Rectific[m refuzul la ]ncasare din partea:

CERTIFICAT

FI+{ RECTIFICATIV{ DE PLAT{

Rectific[m plata c[tre:

CERTIFICAT

BORDEROU AL DISPOZI|IILOR

CENTRALIZATOARE DE PLAT{

Pl[tim c[tre:

pentru

CERTIFICAT