Rolul Bisericii Romane In Promovarea Si Respectarea Drepturilor Omului
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE DREPTURI ALE OMULUI
1.1. PRIMELE PREOCUPĂRI INTRENATIONALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI
Încă din antichitate omul a luptat împotriva oricăror abuzuri și inechități, preocupat să-și făurească o societate care să-i ocrotească libertatea și demnitatea. În acest sens a creat o serie de instituții democratice, a căror funcționare optimă rămâne mereu perfectibilă.
În această amplă și continuă căutare de împlinire a năzuințelor de dreptate și libertate, reglementările juridice au fost chemate să aducă recunoaștere capacitații omului de a se cârmui și de a decide în cunoștință de cauză asupra modului în care își organizează și dispune de propria sa ființă. Acele concepții, școli și curente politice care s-au bazat pe drept, au triumfat în cele din urmă asupra forței, violenței și a tuturor formelor de împilare.Gânditori și teoreticieni de seama, care și-au identificat destinele cu lupta poporului pentru neatârnare și emancipare națională au militat cu staruință pentru instaurarea spiritului de dreptate, pentru abolirea nedreptăților, pentru făurirea unor societați democratice, în care nimeni să nu mai poată pune stavilă aspirației firești a omului spre libertate. Nicolae Bălcescu aprecia, cu just temei că „dreptatea ne poruncește să respectăm pe om, semenul nostru, libertatea lui si tot ce-i al lui”.
În cadrul drepturilor și libertaților fundamentale ale omului, o importanță cu totul deosebită o are dreptul la învățătură. Acest drept, înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului este recunoscut și consacrat astăzi în întreaga lume, regăsindu-se în Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și în alte instrumente juridice cu valoare obligatorie. Documentele internaționale adoptate de comunitatea statelor interzic orice fel de discriminări în domeniul învațământului, considerând că acestea trebuie să contribuie la înfăptuirea deplinei dezvoltari a personalității umane, la întărirea respectlui pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, favorizând înțelegerea, toleranța și prietenia între toate națiunile.
Proiectarea problematicii drepturilor omului pe planul vieții internaționale nu a reprezentat decât consecința firească a internaționalizării problematicii umanitare, reușind să confere respectlui pentru om o dimensiune universală. Preocuparea comunitații internaționale în toata perioada care a trecut de la cel de-al doilea război mondial, de a adopta documente clare, corespunzătoare, prin care drepturile omului să fie definite și limpede enunțate, a dat curs de fapt necesității istorice de a impune demnitatea omului ca supremă valoare pe care trebuie să se clădească întreaga societate internațională, relațiile dintre țări și popoare, schimburile materiale și spirituale, în toată complexitatea lor. Documentele internaționale au atras atenția asupra ceea ce este într-adevăr esențial și relevant pentru protecția drepturilor omului, au pus în evidență necesitatea imperioasă a respectării drepturilor omului. Regăsim în aceste demersuri întruchiparea unui crez uman, dar și politico-social exprimat încă din secolul trecut de Doamna de Stael: „este cu neputință ca intr-un stat liber autoritatea publică să se lipsească de adevăratul consimțământ al cetățenilor pe care îi guvernează”. Marile idei umanitare și-au făcut drumul pe parcursul istoriei în contrast direct cu politica de forță și ideologiile totalitare de toate nuanțele. Secretul victoriei conceptului privind drepturile omului a constat de fapt în consonanța deplină dintre marile idei umaniste și obiectivele de bază ale oricărei politici, chemată să recunoască în mod primordial adevărul că omul trebuie să fie ocrotit și apărat.
Nicicând în istoria gândirii politice sau a doctrinelor sociale, o construcție teoretică nu ar fi putut să aspire la dobândirea unei asemenea recunoasteri și consacrări cum a căpătat astăzi doctrina drepturilor omului. Încununând o remarcabilă evoluție istorică, concepțiile despre om s-au afirmat pe parcursul timpurilor, cristalizându-se în idei îndrăznețe care au vizat totdeauna o autentică împlinire a ființei umane, chemată să-și realizeze pe deplin năzuința de a trăi liberă într-o societate democratică.
Primele documente constituționale au apărut în Anglia.”Magna Charta” dată de Ioan Fără Țară la 15 iunie 1215 baronilor și episcopilor englezi având din acest punct de vedere o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume, in decursul timpurilor, în aceasta materie. Punctul 39 al acestui document prevedea, de pildă, că „Nici un om liber nu va fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii (out law), sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom merge împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării”.
Marea Britanie a cunoscut- înaintea altor țări- încă trei importante documente privind drepturile omului:"Petiția drepturilor omului" din 7 iunie 1628,"Habeas Corpus Act "din 1679 și"Bill of Rights"din 13 februarie 1689.
"Petiția drepturilor"din 1628, adresată regelui de către Parlament, în cele 4 puncte ale sale dispunea că omul liber nu poate fi obligat să plătească impozit fără consimțământul Parlamentului; omul liber nu poate fi citat împotriva legii; soldații și marinarii nu pot pătrunde în case particulare; în timp de pace soldații și marinarii nu pot fi pedepsiți.
"Habeas Corpus Act "- lege impusă de Parlamentul englez la 26 mai 1679 garantează inviolabilitatea persoanei.
"Bill of Rights" (lege proclamând drepturile și libertățile supușilor și reglementând succesiunea la tron), a fost una din legile fundamentale adoptate de parlamentul englez, la 13 februarie 1689."Bill-ul drepturilor"stabilea că puterea monarhilor emană din voința poporului și proclamă anumite drepturi fundamentale ale individului, printre care: interzicerea pedepselor ilegale și crude, obligația de a i se comunică imediat, unui deținut, motivele arestării; dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri; eliberarea pe cauțiune; libertatea cuvântului.
În Franța, la 26 august 1789 "Declarați adrepturilor omului și cetățeanului" înscrie,chiar în primul său articol, ideea că "oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundate decât pe egalitatea comună", stabilind ca scop al oricărei asociații politice apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi.
"Declarația drepturilor din statul Virginia" din 1776, precedeaza aceste idei, consacrând principiul că "toți oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute".
"Declarația de independență a S.U.A." din 14 iulie 1776 precizează și ea că "oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viața, libertatea și căutarea fericirii".
O idee deosebit de valoroasă pe care o consacră acest document este aceea că toate guvernarile au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi:"Oricând o formă de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ ".
Declarațiile de drepturi au reprezentat, atât la timpul respectiv,cât și mai ales după trecerea unor secole, documente fundamentale, de o incomparabilă relevanță pentru definirea conținutului politic și juridic al instituției drepturilor omului. Ele au fundamentat ideea egalității oamenilor atât în domeniul drepturilor civile, cât și în domeniul politic, definind o viziune temeinic elaborată cu privire la raporturile dintre individ și stat, dintre om și autoritate. Documentele la care ne-am referit,elaborate în Anglia,Franța și S.U.A.,au reprezentat la timpul lor,încercări curajoase de a proteja drepturile legitime ale cetățeanului împotriva tentativelor "puterii" de a-și extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor și în detrimentul acestora.
Pe măsură ce societatea a evoluat și în viața popoarelor au apărut probleme noi,și concepțiile cu privire la drepturile omului au suferit importante corective.Au apărut teorii sociale care au căutat să legitimeze prerogative statului de a interveni pentru apărarea drepturilor și libertatilor,de a lua măsuri pentru apărarea drepturilor acestora în baza unei prezumții că statul acționează ca exponent și reprezentant al întregii societăți.Indiferent de bunele intenții ale teoriilor care au susținut dreptul statului de a prelua anumite problematici privind drepturile omului,de a apăra prin mijloace adecvate interesele acelor categorii sociale mari dezavantajate,este de subliniat că astfel de teorii au sfârșit prin a deveni,în final,suportul unor concepții totalitare.Ele au anihilat practic drepturile și libertățile indivizilor sub pretextul apărării lor de către stat,care,folosind o uriașă mașină represivă-în loc să apere interesele omului- a intrat în final într-o contradicție flagrantă cu aceleași drepturi,cu instituțiile menite să asigure respectarea lor,fapt ce a determinat cunoscutele revoluții cu caracter antitotalitar din țările Europei de răsărit. Aceste revoluții au repus în actualitate trecerea la economia de piață,dar și regandirea sistemului drepturilor omului prin prisma unor reale garanții acordate individului,care să asigure respectarea fermă a drepturilor sale,împiedicarea oricăror acțiuni prin care prerogativele și aspirațiile sale fundamentale ar fi fost stirbite sau anihilate.
O examinare chiar și sumară a concepțiilor privind drepturile omului,privite în evoluția lor istorică,demonstrează că încărcătura filozofică a acestui concept s-a reflectat nemijlocit în definirea trăsăturilor politice și juridice ale conceptului însuși. Este demn de subliniat faptul că elaborarea conceptului de drepturi ale omului a fost rezultanta unor acte juridice cu un bogat conținut moral și politic,a consacrării sub forma unor documente redactate de juriști de mare prestigiu, a unor principii de organizare politică,fundamentate în opere teoretice de valoare universală, care au rezistat timpului.
Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat,prin urmare,o sinteză a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun,ridicând pe trepte noi principiile filozofice umaniste,reluând elemente din gândirea religioasă și din nazuintele generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta rigoare în sec.XVII și XVIII.
Declarația Universală din 10 decembrie 1948- piatra de temelie a dreptului internațional al drepturilor omului
10 decembrie 1948 este o dată istorică, întrucât marchează momentul nașterii dreptului modern al dreptului omului. La această dată a fost proclamată de către Adunarea Generală a ONU Declarația Universală a drepturilor omului, care pentru prima dată, enunță consensul comunității internaționale într-un "ideal comun ce trebuie atins de toate popoarele și toate națiunile" în domeniul drepturilor omului. Declarația a constituit astfel modelul și sursa de inspirație pentru sutele de instrumente ce alcătuiesc în prezent edificiul juridic al protecției ființei umane. "După aceste eveniment marcant al istoriei -aprecia Secretarul General al ONU Kurt Waldheim- Declarația Universală a drepturilor omului a servit ca imperativ moral care a guvernat raporturile dintre indivizi și guvernanții lor, precum că și garanție a protecției drepturilor omului, a libertatilor fundamentale și a demnității inerente a tuturor membrilor familiei umane.
Declarația a exercitat o influență considerabilă în întreaga lume și a permis să se încurajeze și să se inspire, în sânul Organizației Națiunilor Unite și aiurea, decizii internaționale de mare anvergură, care au antrenat crearea de noi reguli și obligații juridice".
Procesul de reafirmare și dezvoltare a drepturilor omului a fost amorsat încă din timpul celui de-al doilea război eveniment marcant al istoriei -aprecia Secretarul General al ONU Kurt Waldheim- Declarația Universală a drepturilor omului a servit ca imperativ moral care a guvernat raporturile dintre indivizi și guvernanții lor, precum că și garanție a protecției drepturilor omului, a libertatilor fundamentale și a demnității inerente a tuturor membrilor familiei umane.
Declarația a exercitat o influență considerabilă în întreaga lume și a permis să se încurajeze și să se inspire, în sânul Organizației Națiunilor Unite și aiurea, decizii internaționale de mare anvergură, care au antrenat crearea de noi reguli și obligații juridice".
Procesul de reafirmare și dezvoltare a drepturilor omului a fost amorsat încă din timpul celui de-al doilea război mondial prin discursul președintelui SUA, Woodrow Wilson, din 14 august 1941, care imagina o lume fondată pe patru libertăți fundamentale: libertatea cuvântului și de expresie, libertatea fiecăruia de a adora pe Dumnezeu în felul său propriu, eliberarea de sărăcie și eliberarea de teamă. Declarația Națiunilor Unite adoptată la 1ianuarie 1942 de cele 27 de state ale coaliției antifasciste menționa că o victorie completă asupra inamicului ar fi esențială "pentru a apăra viața, libertatea, independența și libertatea religioasă, precum și pentru a conserva drepturile umane și justiția în propriile lor țări precum și în celelalte națiuni".
Imaginea idilică pe care și-au format-o semnatarii Declarației Națiunilor Unite în 1942 asupra a ceea ce trebuia să reprezinte drepturile omului nu și-a putut găsi reflectarea în actul constitutiv al Organizației mondiale, creată în 1945, deoarece fiecare dintre marile puteri avea probleme insolubile în materie în propria țară: Uniunea Sovietică, un regim totalitar, polițienesc și sute de gulaguri; Statele Unite ale Americii, un sistem legislativ care consacra discriminarea rasială; Marea Britanie și Franța, vaste imperii coloniale. Cu toate acestea, Carta Națiunilor Unite a înscris printre scopurile sale promovarea și respectarea "drepturilor omului și libertatilor fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie… "(art.1, punctul 3, Carta ONU), punând astfel bazele principiale ale viitoarei dezvoltări a protecției internaționale a drepturilor omului.
Sintetic, opera înfăptuită de Națiunile Unite într-o jumătate de veac de activitate se înfățișează astfel: cinci acte constitutive ale ONU și ale unor instituții specializate- Carta ONU, Constituția O.I.M., Convenția UNESCO, Constituția O.M.S. și Constituția F.A.O.- tratează problematica drepturilor omului, instituționalizând princiipile de bază ale acesteia, iar alte cinci instrumente juridice – Declarația Universală a drepturilor omului, Pactul Internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, plus cele două protocoale adiționale la acestea din urmă – denumite generic Carta Internațională a Drepturilor Omului, reglementează aspecte globale ale problematicii drepturilor omului. Alte 45 de instrumente internaționale, adoptate sub auspiciile forului internațional, acoperă diversele domenii particulare ale materiei pe toate planurile: în planul drepturilor civile și politice au fost elaborate acte normative referitoare la drepturile de autodeterminare, dreptul la viață, abolirea sclavajului, a muncii forțate, a comerțului cu ființe umane, protecția persoanelor supuse detenției sau intemnitarii, dreptul la o cetatenie, ameliorarea situației refugiaților, libertatea de opinie și exprimare, libertatea de asociere, protecția minorităților, etc.; în planul drepturilor economice, sociale și culturale, domeniile reglementate privesc dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la sănătate, dreptul la hrană, etc. O serie de instrumente se ocupă de protecția drepturilor și bunăstării membrilor grupurilor vulnerabile- copii, deficienti mintali, handicapați, persoane fără locuință și persoane în vârstă, de ameliorarea condiției femeii, de eliminarea discriminării și intoleranței, iar pe alt plan, de protecția drepturilor omului în perioada de conflict armat, de catastrofe naturale sau provocate de om.
Dacă problematica Drepturilor omului ș-a ridicat în anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial la nivelul unui autentic fenomen politic, social, juridic, cu implicații, practic, în toate domeniile existenței umane, rădăcinile sau prefigurarile ei se pierd în negura vremurilor. Mai mult, putem considera istoria Drepturilor omului ca fiind indisolubil legată de însăși istoria comportamentului interuman, chiar ca o componentă a acesteia. Căutarea surselor, a normelor care le guvernează începe cu studierea tradițiilor, a obiceiurilor, a urmelor arheologice, a primelor mărturii scrise.
O abordare științifică trebuie să plece de la două premize: una, de la constatarea sociabilității naturale a persoanei umane, alta, de la constatarea că puterea este inerentă oricărei formațiuni sociale, indiferent de tipul ei de organizare.
Omul, prin natura sa fiind destinat să supraviețuiască în societate, a trebuit să se supună, de-a lungul timpului, unor anumite reguli care să-i dirijeze conduita față de semenii săi. În principiu, omul trebuie să-și păstreze liberul exercițiu al facultăților sale naturale; acest exercițiu îi trebuie asigurat însă cu oarecare restricții impuse de necesitatea de a se asigura și celorlalți oameni același exercițiu.
Așadar, omul s-a dezvoltat, a acumulat cunoștințe, și-a conservat facultățile, a putut să fie ceea ce este numai în contact cu semenii săi. Dar trăind într-un mediu social, într-o colectivitate, drepturile legate intim de natura lui umană se ciocnesc cu drepturile identice ale semenilor. Pentru evitarea conflictelor, se stabilesc reguli de comportament care să dirijeze acțiunile oamenilor. Nici o societate nu poate exista în absența unor pricipii de conduită, unor principii de morală. Când societatea le sancționează, în sensul că le legifereaza, ele intră în domeniul dreptului pozitiv.
În aceasta constă și marea analogie între dreptul natural și morală. Diferența rezidă în aceea că dreptul își are fundamentul în însăși natura făpturii umane, în timp ce morala, scopul ei imediat, este de a orienta această natură, de a-i dirija comportamentul. Întotdeauna și peste tot, morala a fost recunoscută cu baza necesară a oricărei comunități umane.
1.2. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI OMULUI
Apariția conceptului de drepturi ale omului reprezintă consecința firească a evoluției marilor idei comuniste,a audienței tot mai largi pe care au căpătat-o pe parcursul istoriei noțiunile de libertate și egalitate a oamenilor, noțiuni care și-au făcut drum în contrast cu toate acele teorii care căutau să fundamenteze sclavajul, castele, existența oricăror discriminări în favoarea anumitor etnii,categorii lingvistice sau pături sociale.
Se poate spune chiar că năzuința spre libertate a reprezentat o trăsătură constantă a întregului proces istoric,preocupările pentru definirea poziției omului în societate, pentru afirmarea sa ca participant cu drepturi egale la viața comunității, manifestându-se practic o dată cu manifestarea omului ca ființă gânditoare.
În Grecia Antică,înalte principii morale se manifestau,de pildă,în opera lui Platon. El emite ideea că "nu trebuie să se răspundă injustitiei pentru injustiție și nici să se facă rău nici unui om,indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut"1 .Ideea de justiție se regăsește,după părerea lui Platon,atât în individ cât și în organizarea cetății,care trebuie să reunească patru virtuți cardinale: înțelepciunea,curajul,temperanța și justiția2.
Pronunțându-se în favoarea democrației,Aristotel emite în opera sa "Politica" părerea că "…majoritatea ai căror membri considerați izolați nu sunt oameni remarcabili,este totuși deasupra oamenilor superiori dacă nu individual,atunci în masă.În aceeași mulțime,fiecare individ are partea sa de virtute,de înțelepciune;și toți adunandu-se formează,se poate spune, un singur om cu mâini,picioare,simțuri nenumărate,un moral și o inteligență proporțională. Astfel,mulțimea enunță judecăți asupra operelor de muzică,de poezie;unul judecă un aspect,altul altceva,și toți împreună judecă întreaga operă". 3
Este de notat că antichitatea a elaborat nu numai o viziune cuprinzătoare despre om,incluzând recunoașterea demnității sale și valoarea normelor juridice de conduită,dar și conceptul de "homo politicus",înțelegând prin aceasta vocația nelimitată de care trebuiau să se bucure toți oamenii pentru a participa în condiții de egalitate deplină la conducerea treburilor cetății.
Religia creștină a avut o influență benefică asupra afirmării concepțiilor umaniste prin aceea că a ridicat la rangul de principiu conceptul fraternității umane,al egalității tuturor oamenilor în fața Divinității,propovăduind cu stăruință ideea că oamenii,în relațiile lor reciproce,trebuie să dea dovadă de toleranță,de respectul dreptului oricărei ființe de a trăi conform propriilor obiceiuri,într-un spirit de înțelegere și deplin respect.
Religiile au avut un rol esențial în propovăduirea concepțiilor umaniste.Practic toate religiile au ridicat toleranța la rangul de principiu,ideile umaniste fiind consacrate de altfel în lucrările unor specialiști de prestigiu ai teologiei,în hotărârile unor congrese eclesiastice.Din păcate însă,în practica unor religii lupta împotrivă credințelor ostile s-a transformat în intoleranță,ducând în final la sacrificarea nu numai a "necredincioșilor", dar și a persoanelor acuzate de diferite erezii,de încălcări ale normelor de conduită umană propovăduită de Biserică. Pe ansamblu,însă, influența religiilor la afirmarea conceptului de drepturi ale omului reprezintă un fapt notabil,cu multiple implicații,ce se cere relevat cu prilejul oricărei analize,de natură a determina impactul concepțiilor filozofice și morale asupra elaborării tuturor instituțiilor ce garantează drepturile omului.
Marile confruntări filozofice au pus și ele în centrul lor problemele emancipării ființei umane.Filozofi de toate nuanțele și de cele mai variate orientări au căutat să deslușească rolul pe care omul trebuie să-l aibă nu numai în societate,dar și în istorie.Filozoful francez Jean Jacques Rousseau aprecia "omul s-a născut liber,dar pretutindeni este în lanțuri "1. De altfel,marii filozofi ai revoluției franceze au fundamentat idei nepieritoare,demonstrând cu argumente pertinente legătura indisolubila între edificarea unei ordini de drept și garantarea drepturilor omului.Pentru Montesquieu,de pildă,libertatea reprezintă "dreptul de a face ceea ce îngăduie legile;și dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic,el nu ar mai avea libertate pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel".1
Aceste generoase concepții,exprimate în operele unor filozofi și juriști de prestigiu, s-au regăsit în numeroase documente cu caracter constituțional, care pun în evidență o concepție pe deplin elaborată logic și structurată în decursul timpului,cu privire la drepturile și libertățile omului.
Conceptul drepturilor omului, elaborat pe planul legislatiilor naționale, a cunoscut o proiecție la nivel mondial ca urmare a amplificării și diversificării problemelor cu care oamenii erau confruntați, dar și că o consecință a generalizării influenței unor concepții filozofice și religioase, care ridicau pe primul plan ideea de libertate. Nu trebuie să uităm că însăși Carta Națiunilor Unite a sintetizat o concepție umanistă, de o largă deschidere internațională, dînd expresie voinței popoarelor de a face ca pe viitor demnitatea și respectul persoanei umane să nu mai cunoască îngrădiri, iar nicio conflagrație mondială să nu mai pună stavilă în viitor aspirației oamenilor spre libertate și muncă pașnică.
Instituția drepturilor oamenilor se înfățișează,astfel,în prezent,ca o instituție deosebit de complexă,ce ține atât de ordinea juridică internă,cât și de cea internațională.Reflectând un anumit standard,câștigat,de protecție a drepturilor și libertăților ce aparțin oricăror ființe umane,instituția drepturilor omului definește și însumează un ansamblu de drepturi,libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții,ale statelor de a apăra și promova aceste drepturi,ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țara,intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un stat sau altul. Cuprinzând principii,mecanisme,proceduri ce țin de ordinea juridică internă,cât și de cea internațională, prezintă un caracter bivalent,fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale ale unei țări sau alteia,afectând un număr considerabil de ramuri de drept: drept civil,drept penal,dreptul familiei,procedură penală etc,dar configurând totodată trăsăturile unui principiu de drept internațional aplicabil în relațiile dintre state.Rigoarea juridică impune a se face,de aceea,o distincție netă între ceea ce ține de comportamentul general al statelor și de aspectele care privesc eminamente ordinea juridică internă.Este un fapt cert de exemplu că în actualele condiții istorice de ordinea juridică internațională ține elaborarea cadrului normativ de principii,a marilor direcții în care drepturile omului urmează să fie protejate,ca și stabilirea mecanismelor chemate să vegheze la asigurarea respectivelor drepturi ale omului la nivelul întregii comunități internaționale.La nivelul ordinii interne se înscriu acele măsuri care tind să asigure aplicarea în viață și traducerea în fapt a drepturilor omului de către fiecare țară,în concordanță cu prioritățile specifice,ce decurg din tradiție, nivelul de dezvoltare și condițiile în care trăiește fiecare popor.
Sub egida Organizației Naționale Unite au fost elaborate remarcabile documente internaționale și,în primul rând,declarația universală a drepturilor omului,din 10 decembrie 1948; au fost adoptate numeroase convenții internaționale prin care drepturile omului au cunoscut substanțiale dezvoltări. Procesul elaborării drepturilor omului pe plan internațional a înregistrat în anii care au trecut de la înființarea O.N.U. o spectaculoasă dezvoltare, ducând la afirmarea și a celei de "a treia" generații a drepturilor omului.Dacă inițial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil și politic ca drepturi ale omului și cetățeanului ("prima generație"), dacă apoi preocupările pe plan social au generat necesitatea recunoașterii și includerii în constituțiile statelor a unei "a doua generații" a drepturilor omului, drepturile economiei și sociale,în prezent solidaritatea umană, responsabilitatea oamenilor în făurirea unui viitor comun au proiectat la dimensiuni internaționale cooperarea statelor pentru recunoașterea și garantarea drepturilor dintr-o"a treia generație":dreptul la dezvoltare,dreptul la viață, dreptul la mediu înconjurător sănătos de viață,dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanității.
Între cele două generații de drepturi ale omului se manifestă o strânsă legătură și permanență,deoarece devine tot mai evident în actualele condiții ale evoluției societății internaționale,că drepturile civile și politice nu pot fi garantate independent de cele ce privesc viața economică și socială, tot așa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor colective. De aceea, încercările de a exagera importanța unei anumite categorii de drepturi în dauna celorlalte,de a contesta caracterul unora sau altora dintre drepturile recunoscute-indiferent despre care drepturi ar fi vorba- riscă să aducă atingere gravă conceptului însuși de drepturi ale omului, aplicării sale practice în viața internă a fiecărei țări și în raporturile mondiale.
Evoluția conceptului
Consacrarea conceptului de "drepturi fundamentale ale omului" reprezintă rezultatul unui îndelung proces evolutiv,în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului a depășit concepțiile anacronice,elitiste sau totalitare, care se opuneau recunoașterii egalității oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului.
Procesul de cristalizare și afirmare conceptuală a drepturilor omului și a protecției acestor drepturi s-a materializat prin adoptarea unor documente internaționale angajate și recunoscute de comunitatea internațională, după cel de-al doilea război mondial,când preocupările pentru protecția drepturilor omului au devenit un fenomen juridic internațional de o importanță deosebită și necontestată.
Drepturile omului constituie, în viața omenirii, o preocupare veche și cu profundă rezonanță în fiecare epocă istorică. În condițiile actuale, respectarea drepturilor omului apare tot mai mult ca fiind unul dintre factorii de supraviețuire a omenirii.
Aceste drepturi sunt inerente naturii umane,iar lipsirea omului de ele face ca el să înceteze de a mai trăi ca ființă umană. Negarea drepturilor omului deschide calea spre dezordine politică și socială,spre conflicte armate între state,ca și spre ostilități între diferite grupuri sociale din cadrul popoarelor.
În toate epocile,societățile au definit, implicit sau explicit, în termeni juridici sau nu,drepturile și obligațiile membrilor lor,în special natura nevoilor și aspirațiilor socio-umane acceptabile,ca și restricțiile impuse pentru menținerea ordinii sociale.În acest sens apare cât se poate de corectă aprecierea că "istoria drepturilor omului se confundă cu istoria omenirii".1
Conceptul prpriu-zis de "drepturi ale omului" s-a născut în perioada de pregătire intelectuală a revoluțiilor burgheze din Europa.El s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu.Totuși,numai în timpul revoluțiilor burgheze ideea drepturilor omului s-a afirmat și în practica socială.
Teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor,degajând principiile unei antropologii umanist naționalistă ca fundament al concepției drepturilor omului,iar revoluțiile americană și franceză au consacrat,pentru prima data în istoria umanității,principiile egalității în fața legii,al libertății de gândire și al demnității umane.Istoria propriu-zisă a drepturilor omului începe în Europa cu Magna Charta Libertatum (1215), primul document în care se schițează elemente ale unei dimensionari juridice a drepturilor persoanei umane.
Saltul echivalent celui reprezentat pe plan național de recunoașterea constituțională a drepturilor omului s-a realizat relativ târziu pe plan internațional.
Consacrarea propriu-zisă a drepturilor omului ca valori-cadru ale raportului individ-societate,în toate statele lumii,respectiv ca imperativ al comunității mondiale,s-a produs după cel de-al doilea război mondial,odată cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului.În lumina prevederilor fundamentale cuprinse în acest important document,conținutul concret al drepturilor omului a fost redefinit,completat și precizat prin reglementările interne ale statelor.De altfel,în cadrul statal reapare individul în situația sa socială exactă,problematica drepturilor omului fiind adusă de la nivelul abstract,la realitatea socială concretă.
Eleonor Roosvelt, Președinta comisiei care a elaborat Declarația Universală a Drepturilor Omului, arată că "Drepturile omului trebuie înțelese prin lumea individului,prin cadrul imediat al vieții lui (locul unde trăiește,locul unde numește sau învață etc). Dacă asemenea drepturi sunt golite de sens în aceste locuri,ele nu au nici o valoare nicăieri. Fără o acțiune concretă a cetățeanului pentru a asigura aceste drepturi în cadrul imediat al vieții lor în zadar vom caută semne de progres în universul în care trăiesc". În plan național sunt vizate raporturile dintr-o societate dată,asupra organizării și funcționării căreia și-au pus amprenta de-a lungul timpului,unele valori,tradiții și experiența specifică.
Din aceste considerente rezultă ideea că drepturile omului reprezintă drepturi cu conținut variabil,conținutul lor concret definindu-se în spațiul nastional în funcție de matricea drepturilor obiective date și de cea a drepturilor subiective. Universalismul drepturilor omului este nuanțat de un relativism socio-istoric. Există așadar,două determinări de relativitate ale drepturilor omului: pe de o parte,cele care țin de evoluția istorică și,pe de altă parte,cele care știu de contextul socio-economic,politic și cultural.
Procesul axiologic generator de drepturi ale omului se desfășoară într-un cadru mai îngust sau mai larg, în fiecare epocă istorică, procesele de valorizare la nivel național coexistând și influențându-se reciproc cu cele care se realizează la nivel internațional.Important este faptul că, atunci când un astfel de proces a căpătat valoare internațională,valorile respective nu mai pot fi negate în plan local 1. Fiecare valoare fundamentală- existență, integritate, libertate, participare, legalitate, egalitate, justiție, dezvoltare, se exprimă la rândul lor prin numeroase valori derivate,care sunt de fapt componente ale sale.
Rezultă, prin urmare,cu evidență faptul că drepturile omului prezintă un înalt grad de generalitate,dar ele nu au un conținut imuabil,ci evoluează în concordanță cu dinamica relațiilor internaționale,cu dinamica valorilor pe care le consacră.Astfel,pe parcursul evoluției istorice,sistemele drepturilor omului se modifică pentru a reflecta aceleași transformări,apărând drepturi noi,în funcție de apariția unor valori care se cer apărate și consacrate pe plan juridic (recunoașterea dreptului la viață intimă,recunoașterea dreptului de acces la informație,la cuceririle științei și tehnicii etc). Un anumit drept apare uneori ca o contestare a realității,a unei anumite situații de fapt.Această constatare îmbracă o formă axiologică în măsura în care se autolegitimeaza prin practica socială,prin recunoaștere internațională.
În Dreptul Internațional,până în prezent nu a fost adoptată o definiție a drepturilor omului.În documentele O.N.U.referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale se precizează însă că,"prin ele se asigură omului condiții de viață,de natură să-i permită să-și dezvolte pe deplin calitățile sale intelectuale,ale conștiintei sale și să-și satisfacă cerințele spirituale".2
"Drepturile omului" reprezintă o expresie care echivalează cu drepturile fundamentale ale omului,recunoscute pe plan internațional,"indicând un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane și a căror respectare se înțelege a fi promovată în folosul oamenilor".3
Unele surse bibliografice precizează că drepturile omului și libertățile fundamentale sunt "acele drepturi esențiale pentru viața,libertatea,demnitatea și dezvoltarea persoanei umane,a căror respectare universală și efectivă trebuie încurajată și promovată prin cooperarea internațională".4
În literatură de specialitate au fost formulate,de către unii autori români și străini,definiții ale instituției drepturilor omului.Dintre acestea amintesc următoarele: "drepturile omului sunt acele drepturi inerente ființei umane,luată individual,sau ca parte a unui grup social determinat.Omul este deținătorul acelor drepturi prin simplul fapt că este bărbat sau femeie,fiind dotat cu aceleași atribute și aspiră la aceleași libertăți,indiferent de etnie,sex,rasă,credință sau naționalitate la care aparține" 1.Un alt autor estimează că instituția drepturilor omului definește și însumează un ansamblu de drepturi,libertăți și obligații ale oamenilor,unii față de alții,ale statelor de a apăra și promova aceleași drepturi,ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară,intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat 2.
Cea mai completă definiție este cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ,în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul,ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime,în contextul economico-social,politic,cultural și istoric ale unei anumite societăți".3
În decursul evoluției istorice,categoria "drepturile omului" a fost tratată în literatura de specialitate sub un triplu aspect.Primul,a fost acela de instituție importantă a dreptului internațional,formată din totalitatea normelor constituționale ale dreptului internațional care reglementează drepturile omului,pe plan universal sau regional.4
În același timp,drepturile omului au fost recunoscute de dreptul internațional ca fiind unul dintre principiile de bază ale relațiilor internaționale.Astfel,a fost consacrat principiul respectării universale și efective a drepturilor omului.5
Instituția drepturilor omului cunoaște o dezvoltare continuă prin adoptarea unui număr important de tratate și alte documente internaționale.Ca urmare a acestui fapt,mai recent se apreciază apariția și conturarea unui "drept internațional al drepturilor omului",parte integrantă a dreptului internațional public,format din ansamblul de principii și norme care guvernează cooperarea statelor în ceea ce privește promovarea drepturilor omului.6
Din reglementările internaționale referitoare la drepturile omului rezultă câteva idei de bază care guvernează aceeași materie,și anume: universalitatea drepturilor omului,caracterul lor de norme imperative,nedescriminarea în reglementarea și mai ales în aplicarea acestor drepturi,obligația statelor de a coopera între ele în vederea promovării și respectării drepturilor omului,interdependența între diferitele categorii de drepturi ale omului. Este de observat totodată că reglementările internaționale ale drepturilor omului au o poziție diferită în ordinea juridică internă, în raport de distincția fundamentală ce există între dreptul internațional și dreptul intern. Dreptul intern se subsumează ordinii juridice naționale ale căror subiecte sunt subordonate puterii de stat, în tripla funcție a acesteia: legislativă, executivă, judiciară. Spre deosebire de aceasta, dreptul internațional public este un drept de coordonare între state suverane și, sub acest aspect, el nu cunoaște nici legislatorul, nici judecătorul, nici sancțiunea obligatorie, ci numai consimțământul suveran al statelor vizate care acceptă respectarea unor obligații internaționale în virtutea propriei lor puteri de decizie. Astfel cum observă Frederic Sudre într-o lucrare de specialitate, "regulile internaționale ale drepturilor omului nu aparțin de drepturile de subordonare deoarece, ca orice regulă de Drept internațional, ele se dezvoltă în cadrul societății internaționale; dar ele nu participă numai la dreptulde coordonare, pentru că ele vizează să dea naștere unui drept la protecția individului. Neputința dreptului internațional de a asigura această funcție protectoare generează apariția regulilor internaționale specifice, care se traduc în depășirea concepției clasice a drepturilor internaționale."(1)
Ion Deleanu consideră că prin "drepturile omului" înțelegem drepturile oricărei persoane care se află în spațiul suveranității unui stat,indiferent de raportul sau cu statul respectiv.Drepturile omului reprezintă drepturile ființei umane înzestrate cu rațiune și conștiință și căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile și imprescriptibile.(2)
Odată cu consacrarea drepturilor omului în documentele internaționale se dezvoltă o noua concepție asupra acestor drepturi.Ele devin drepturi cetățenești,în sensul integrării lor în dreptul intern,al garantării lor juridice de către fiecare stat în parte. Dar relația este dublă, pentru că garanțiile statale sunt dublate de cele internaționale. Trebuie reliefată, pe de o parte în dreptul intern și asigurarea lor prin mijloace specific statale dar și,pe de altă parte,posibilitatea garantării drepturilor cetățenești dincolo de granițele statului,prin intermediul unor instituții internaționale.
De altfel, însăși ideea că dincolo de granițele statului său mai există cineva care veghează la respectivele drepturi ale omului,care poate în final să infaptuiasca justiția,este cu adevărat mobilizatoare,fiind de natură a înarma individul cu puterea de a persevera în lupta pentru apărarea drepturilor și libertăților sale fundamentale.În felul acesta,se desprinde cu o deosebită evidență ideea că problematica drepturilor omului căpătă în prezent atât o dimensiune internă, cât și una internațională, dimensiunea internațională completând prerogativ esențială internă,suverană, a fiecărui stat,de apărare și protejare a drepturilor omului.
Convergența reglementărilor interne cu cele internaționale în domeniul protecției drepturilor omului,sporirea preocupărilor și reglementărilor internaționale nu diminuează cu nimic rolul esențial al legislației interne a fiecărei țări în proclamarea și garantarea drepturilor cetățenești,în acțiunea pentru promovarea și încurajarea respectului drepturilor omului în general. În epoca noastră,statele și națiunile rămân cadrul firesc în care se pot realiza drepturile și libertățile indivizilor. O asemenea viziune dă expresie recunoașterii suveranității statelor, calității lor de membri egali ai comunității internaționale,constituind totodată reflectarea faptului că drepturile și libertățile cetățenești pot fi reale,efective,numai în măsura în care prin constituțiile statelor sunt proclamate și garantate.O asemenea consacrare le dă în ultimă instanță conținut și eficiență. "Dar, și acest lucru este la fel de important, încurajarea și promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecționare a reglementărilor juridice interne din același domeniu. Catalogul drepturilor și libertaților omului nu este și nu trebuie să fie imuabil, reglementările interne trebuie să cunoască o anumită dinamică în context cu dinamica politică, economică, socială și culturală a fiecărei țări. La aceasta se adaugă progresele înregistrate pe plan internațional, concepțiile și realitățile noi, cu profunde trăsături umaniste și progresiste. Toate implică o dinamică a reglemantarilor juridice interne" (2)
Conceptul de Drepturi ale omului azi
Evoluția ideilor și a instituțiilor la nivel național și internațional a dus la o concepție modernă a drepturilor omului care se fondeaza pe doi pilieri:
drepturile omului sunt cele enunțate la instrumentele internaționale: în Declarația Universală din 1948, în Pactele Internaționale, precum și în celelalte instrumente adoptate sub auspiciunile Națiunilor Unite și a instituțiilor sale specializate, precum și în cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa;
noțiunea de dreptri ale omului este intim legată de cea de stat.
Drepturile omului se clasifică, după metodologie didactică,în drepturi individuale și drepturi colective.În prima categorie,în care este vorba de drepturi recunoscute fiecărui individ se includ:
Dreptul la integritate fizică și mentală,unde sunt cuprinse dreptul la viață, dreptul la libertate și securitatea persoanei, inclusiv interzicerea torturii și a tratamentelor crude și inumane, interzicerea sclaviei, a servituții, a muncii forțate, interzicerea arestării arbitrare sau a privării abuzive de libertate.
Dreptul la conștiință și acțiune; libertatea de opinie,de exprimare și religioasă; libertatea întrunirilor pașnice și de a constitui sindicate și alte organizații și asociații și de a adera la ele; libertatea de circulație, inclusiv dreptul de a părăsi țara și de a reveni.
Dreptul la justiție în condițiile stabilite de lege : o judecată echitabilă în caz de acte delictoase, dreptul la asistență din partea unui apărător; neretroactivitatea legii.
Drepturi privitoare la viața privată și de familie: dreptul la respectarea vieții private, dreptul la respectarea și la protecția familiei.
Drepturi politice: dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, dreptul de a alege și de a fi ales.
Drepturi sociale,economice și culturale: dreptul la muncă, dreptul la un nivel de viață suficient, la securitate socială, la servicii de sănătate, la cultură.
Principiul egalității în drepturi și al nediscriminarii.
Printre drepturile colective, față de care ONU a manifestat în ultimul timp un interes special, se număra: dreptul persoanelor de a dispune de ele însele, dreptul la suveranitate permanentă asupra resurselor naturale, dreptul la dezvoltare etc.
Evoluția drepturilor omului pe plan internațional. Tratate, convenții și alte domenii adoptate de comunitatea statelor.
În cazul drepturilor omului nu este vorba numai de invocarea unor principii de o valoare politico-juridică indiscutabilă, ci și de recunoașterea unei situații reale, obiective. Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, în virtutea suveranității lor, asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor și libertăților respective. Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituționale și fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile și libertățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență.
De altfel, importantele documente internaționale care definesc cadrul colaborării internaționale a statelor în domeniul umanitar pun în lumină, cu deosebită claritate, interdependența care există între aplicarea lor riguroasă în relațiile dintre state și respectul universal al drepturilor omului. S-a văzut cum Actul Final de la Helsinki și documentele ulterioare, adoptate la nivel european, încadrează respectul drepturilor omului în ansamblul principiilor care guvernează relațiile dintre state, precizând că acestea constituie în integralitatea lor un "tot unitar", urmând a fi aplicate în "mod egal și fără rezerve", și interpretate, fiecare, în strânsă legătură cu celelalte.
Aprecierile de mai sus nu trebuie înțelese, însă, în nici un caz, în sensul rigid și dogmatic al "izolării", într-un cadru strict "național" al problematicii drepturilor omului. Reprezentând un principiu de drept internațional, principiul respectării universale a drepturilor omului obligă toate statele, în aceași măsură. El implică îndeplinirea unor îndatoriri ferme a fiecărui stat atât față de proprii cetateni, cât și față de comunitatea internațională a statelor, privită în întregul ei. Nerespectarea obligațiilor juridice asumate poate atrage deci sancțiuni de partea comunității internaționale. Pe de altă parte, fiind vorba de o obligație internațională concretă, iar nu de simple promisiuni, apare justificată procedura-prevăzută de anumite documente internaționale ce asigură prezentarea unor informări, explicații, discutarea unor cazuri de încălcare a convențiilor respective în cadrul Comitetului pentru drepturile omului etc.
Esențial este însă că asemenea prevederi să se înscrie întru totul în litera textului documentelor internaționale, să fie efectuate cu obiectivitate maximă, fără a se transforma într-un instrument de presiuni sau imixtiune în treburile unei anumite țări. Sub influența unor mari gânditori, conceptul românesc de drepturi ale omului a fost elaborat din multiple unghiuri de vedere, ținând seama de interesele țării, în armonie deplină cu unitatea și independența națională.
Înfăptuirea unei autentice politici a drepturilor omului solicită prin urmare, în cel mai înalt grad, atât măsuri legislative, adecvate, care să asigure că aceste drepturi își vor găsi în continuare un loc dintre cele mai importante în viața societății, dar și conștientizarea tuturor cetățenilor în legătură cu mările valori umaniste, cu cerința transformatii umanismului într-un autentic mod de viață a tuturor cetățenilor care trăiesc pe cuprinsul unei țări. Drumul acesta implică toleranța reciprocă, respectul deplin al legii, înțelegerea comandamentelor edificării unei țări libere și prospere pe baza principiilor de drept, iar nu a arbitrarului, a încercărilor de "a-ți face singur dreptate', a contestarii valorilor pe care se întemeiază statul de drept. Împlinirea nobilelor idei umaniste care au însuflețit atâtea generații în lupta pentru libertate, împotriva totalitarismului, traducerea lor în viața neabătută, într-o ordine democratică, implică o acțiune permanentă de educare și de autoeducare, în care atașamentul față de legi, față de spiritul lor, respectul strict al prevederilor actelor normative trebuie să se înscrie în comportamentul cotidian al fiecăruia dintre noi.
CAPITOLUL II
ORGANIZAȚII ȘI ORGANISME INTERNAȚIONALE CU ROL ÎN PROMOVAREA ȘI RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI
2.1. ORGANIZAȚII LA NIVELUL ONU
Sistemul intrenational de promovare și garantare a drepturilor și libertatilor fundamentale ale omului este fondat pe relația triplă dintre acțiunea de elaborare a instrumentelor juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat și de difuzare în vederea cunoașterii și educării fiecărui membru al societății în spiritul respectării standardelor consacrate. această relație se realizează printr-o amplă și complexă cooperare interguvernamentală în cadrul unor organizații și instituții cu vocație de universalitate, regionale, subregionale, naționale, precum și prin organizații neguvernamentale, instituții umanitare și centre de cercetare, mass-media, etc.
În funcție de obiectivele ce revin unei organizații interguvernamentale, această este dotată cu anumite structuri capabile să exercite funcțiile respective, structuri prevăzute, de regulă, în actele lor constitutive, competența și componența lor find extrem de diferite. Astfel, unele sunt formate din reprezentați ai guvernelor (spre exemplu , Comisia Națiunilor Unite pentru drepturile omului) altele din experți numiți cu titlu personal (de pildă, Subcomisia Națiunilor Unite pentru prevenirea descriminarii și protecția minorităților) sau din persoane calificate să exercite funcții juridice sau cvasijuridice (cum este Comisia Europeană și Curtea Drepturilor omului sau Comitetul de experți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor O.I.M). Pot să apăra și situații inedite, cum ar fi cazul comitetelor ad-hoc ale Comisiei Națiunilor Unite pentru drepturile omului, ai cărei membri sunt aleși cu titlu personal dintre reprezentanții guvernelor în comisie.
Gradul de implicarea al unei organizații în problemele drepturilor omului poate să difere în funcție de specificul sau, de cadrul sau geografic, de tradițiile politice și culturale ale statelor membre. Astfel, Organizația Națiunilor Unite reprezintă o structură deosebit de largă și complexă pentru asftel de preocupări, în sistemul sau coexistând organisme cu structuri și competențe variate, dacă se au în vedere convențiile adoptate în domeniul drepturilor omului sub egidă să, care prevăd, la rândul lor, unele organisme de evaluare a modului în care statele părți își îndeplinesc obligațiile.
Sistemul Națiunilor Unite îndeplinește o triplă funcțiune: de a elabora instrumentele ce consacră drepturile și libertățile fundamentale ale omului; de a conveni căi și modalități specifice de promovare și respectare a normelor convenite și de a reacționa la violarea sistematică și flagrantă a drepturilor omului.
Carta Națiunilor Unite, cel mai important tratat internațional din întreagă istorie a omenirii, abordează drepturile omului în Preambul și în șase din articolele sale. Încheiată în numele popoarelor Națiunilor Unite, Carta este dominată, în preambulul sau, de grijă față de om, două din cele patru paragrafe ale sale conținând referiri la drepturile omului. În paragraful 2 este reafirmata "credința în drepturile funamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici", iar în paragraful 4, popoarele Națiunilor Unite își exprimă hotărârea de a favoriza "progresul social și instaurarea unor condiții mai bune de trăi într-o mai mare libertate". Unul din scopurile Națiunilor Unite este "să dezvolte relații prietenești între națiuni întemeiate pentru respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și pe dreptul lor de a dispune de ele însele" (Art.1,pct.1) și "să realizeze cooperarea internațională, rezolvând probleme internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovand sau încurajând respectarea drepturilor omului și libertatilor lor fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă, sau religie" (Art.1,pct.3), pentru realizarea acestor scopuri, Carta stabilește o serie de îndatoriri, atât pentru unele organe principale ale ONU, cât și pentru statele membre. Asftel, Art.13 prevede: "Adunarea Generală va iniția studii și va face recomandări în scopul de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și libertatilor fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie". Un alt organ principal al Națiunilor Unite, Consiliul Economic și Social, iar Art.62 prevede "El poate face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului și a libertății fundamentale pentru toți".
Obligațiile statelor membre sunt prevăzute astfel: "în scopul de a crea condițiile de stabilitate și bunăstare necesare unor relații pașnice și prietenești între Națiuni, întemeiate pe respectul dreptului lor de a dispune de ele însele, Națiunile vor favoriza:
ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forțelor de muncă și condiții de progres și dezvoltare econimică și socială
rezolvarea problemelor internaționale în domeniul economic, social, sanitar și a altor probleme conexe și cooperarea internațională în domeniile culturii și educației;
respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertatilor funamentale pentru toți, deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".
Trei dintre organele principale ale Națiunilor Unite se ocupă ocazional și în grade diferite de problematica drepturilor omului: Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă și Curtea Internațională de Justiție, precum și patru instituții specializate: Organizația Internațională a Muncii, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO). Competențe în domeniul drepturilor omului mai au Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați, Organizația Internațională pentru Migrații, Comisia de Drept Internațional a ONU și centrul pentru Drepturile omului.
Patru dintre instituțiile specializate din Sistemul Națiunilor Unite au înscris în actele constitutive promovarea drepturilor omului în domeniile lor de activitate. acestea sunt: Organizația Internațională a Muncii, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO).
Organizația Mondială a Muncii (O.I.M)
Este organizația cu cea mai îndelungată tradiție în domeniul protecției și promovării drepturilor omului. Ea a fost creată la 11 aprilie 1919, ca organizație autonomă asociată la Societatea Națiunilor, cu scopul de a ocroti demnitatea muncitorilor, a contribui la îmbunătățirea condițiilor lor de muncă și la ridicarea nivelului de trai, a realiza bunăstarea economică și folosirea deplină a forței de muncă, a ocroti sănătatea muncitorilor, protecția mamei și a copilului, a asigura posibilități egale în domeniul învățământului și pregătiri profesionale.
Actul constitutiv al O.I.M. este Constituția O.I.M., scopurile și obiectivele sale fiind stabilite în Declarația Conferinței Generale de la Philadelphia în aprilie-mai 1944. Declarația prevede că "toate ființele umane, indiferent de rasă, credință sau sex, au dreptul de a urmări progresul lor material și dezvoltarea lor spirituală în libertate și demnitate, în securitate economică și cu șanse egale", iar "realizarea condițiilor care permit să se ajungă la aceste rezultate trebuie să constituie scopul central al oricărei politici naționale și internaționale".
Mecanismul de aplicare a Convențiilor O.I.M. au un dublu izvor: pe de o parte este prevăzut în actul constitutiv al Organizației- Constituția, ia pe de altă parte în convenții și recomandări adoptate ulterior, care îl dezvoltă și îl completează pe bază practicii. Mecanismul prevăzut în Constituția O.I.M. a fost axat de la început pe principiul controlului. Procedurile de ordin intrenational de promovare a aplicării convențiilor internaționale se realizează pe două căi: printr-un control permanent din parte O.I.M. și prin posibilitatea declansării, pe bază unor reguli convenite, a unor proceduri cvasijuridiciare.
La rândul său, controlul permanent se realizează prin două proceduri distincte și anume: prin procedura rapoartelor și prin crearea unor organe speciale de examinare a rapoartelor. Prin rapoartele transmise de către state Directorul General O.I.M. asigură promovarea drepturilor și libertatilor fundamentale ale omului consacrate în "Codul Internațional al Muncii".
În ceea ce privește organele speciale de examinare a rapoartelor, Consiliul de Administrație a creat două comisii: "Comisia pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor" că organ al Conferinței Internaționale a Muncii și "Comisia de experți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor O.I.M."
În sistemul mecanismului internațional de asigurare a aplicării convențiilor O.I.M, au fost prevăzute și două proceduri contencioase și anume: reclamatiile și plângerile. Astfel, orice stat membru O.I.M. are dreptul, potrivit Art.26, din Constituție, să depună o plângere la Biroul Internațional al Muncii împotriva unui alt stat membru care, după părerea lui, nu a asigurat respectarea efectivă a unei convenții ratificate de ambele state.
Spre deosebire de plângere, o reclamație poate fi formulată numai de către o organizație profesională de muncitori sau patroni și trebuie să aibă că obiect nerespectarea efectivă, în limitele jurisdicției naționale, a unei convenții la care statul este parte. Reclamatia se adresează Consiliului de Administrație, iar acesta o poate comunica guvernului în cauză, invitându-l să facă o declarație în acea problemă . Dacă într-un termen rezonabil nu primește de la acel guvern nici o declarație sau declarația este nesatisfăcătoare, Consiliul de Administrație are, potrivit art.25, "dreptul să publice reclamatia primită și, în caz că există, răspunsul guvernului". Acesta este unicul mod de a încheia această afacere care are valoarea de "sancțiune morală" pentru statul în culpă.
Toate procedurile analizate până acum își au sediul în Constituția O.I.M. și erau deschise numai statelor și organizațiilor profesionale ale căror guverne erau părți la convențiile a căror aplicare implică o anumită procedură. Procedurile de protecție a drepturilor sindicale au că principală caracteristică faptul că nu sunt prevăzute într-un anumit instrument, iar la ele pot participă și state care nu sunt părți la asemenea instrumente. Obligația de a se supune unor asemenea proceduri izvorăște din calitatea de membru O.I.M. și de parte la o anumită Convenție.
Sorgintea acetor proceduri se află în acțiunea concentrată a Națiunilor Unite și Organizația Internațională a Muncii de promovare a drepturilor și libertatilor fundamentale ale omului. În 1947, Consiliul Economic și Social a făcut apel la O.I.M. să-i transmită, prin intermediul Comisiei Drepturilor Omului, un raport asupra drepturilor sindicale ce ar putea fi enunțate în viitoarea Declarație universală a drepturilor omului, și să înscrie această probleme pe ordinea de zi a Conferinței Internaționale a Muncii. Urmare aceste recomandări, Conferința a adoptat foarte rapid două importante instrumente în materie: la 5 iulie 1948, Convenția O.I.M. nr.87 privind libertatea sindicală și apărarea dreptului de asociere, iar la 1 iulie 1949, Convenția O.I.M. nr.98 privind aplicarea principiilor de drept de organizare și negociere.
Un pas înainte a fost făcut în 1950 când, în bază colaborării dintre Consiliul de Administrație al Biroului Internațional al Muncii și Consiliul Economic și Social al ONU ș-a creat Comisia de Investigare și Consiliere în domeniul libertății sindicale, și apoi în noiembrie 1951 când Consiliul de Administrație al Biroului Internațional al Muncii a creat Comitetul Libertății Sindicale.
Abordarea mai largă a mecanismului de aplicare a convențiilor din domeniul muncii și libertatilor sindicale se explică în primul rând prin faptul că O.I.M. este organizația cu cea mai îndelungată tradiție și practică în promovarea unor norme general acceptate în domeniul drepturilor omului. În al doilea rând prin particularitățile acestui mecanism: în sistemul O.I.M. a fost creat un mecanism procedural unic, ce își are principalul izvor în actul sau constitutiv-Constituția, și care este utilizat pentru punerea în aplicare a tuturor Convențiilor O.I.M., multe dintre ele inexistente în momentul instituirii mecanismului. Mecanismul a fost dezvoltat în decursul anilor prin introducerea în constituție a noi reglementări, precum și prin adaptarea unor soluții relevante consacrate de practică (exemplu Comisia de experți pentru aplicarea convențiilor și reglementărilor). Deși originale în substanță lor, anumite elemente ale mecanismului O.I.M. se regăsesc și la alte organe și convenții internaționale cu caracter social-umanitar din sistemul Națiunilor Unite.
Organizația Internațională a Muncii, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO)
Inițiativa creării unei organizații de cooperare culturală internațională aparține Franței, ea fiind prezentată la Conferința de la San Francisco în 1945 care a creat Organizația Națiunilor Unite. Propunerea fiind în principiu acceptată, guvernele francez și britanic au convocat o conferința internațională, ce și-a desfășurat lucrările la Londra, între 1 și 16 noiembrie 1945. Actul constitutiv al organizației a fost semnat la 16 noiembrie 1945.
Scopul organizației este: de a contribui la menținerea păcii și a securității internaționale, prin educație, știință și cultură și comunicație, de a dezvoltă colaborarea între națiuni în vederea asigurării respectului universal al justiției și legii: "drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, pe care Carta Națiunilor Unite le recunoaște tuturor popoarelor".
Ca și Constituția O.I.M. Convenția UNESCO fundeaza principalele sale obiective pe menținerea păcii și securității internaționale și pe respectul universal al drepturilor omului și libertatilor fundamentale. Asftel, definind scopurile UNESCO, Convenția dispune: "Organizația își propune să contribuie la menținerea păcii și securității, stangand legăturile de colaborare între națiuni prin educație, știință și cultură spre a asigura respectul univresal pentru justiție, lege, drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie pe care Carta Națiunilor Unite le recunoaște tuturor popoarelor". O astfel de idee este menționată și în Preambul, unde guvernele statelor părți la Convenție, declară, în numele popoarelor, "că întrucât războaiele iau naștere în mințile oamenilor, în mințile oamenilor trebuie înrădăcinată ideea apărării păcii"…"că întrucât demnitatea omului cere răspăndirea culturii și educației pentru toți în spiritul dreptății, al libertății și al păcii, aceasta constituie pentru toate popoarele îndatoriri sfinte pe care trebuie să le îndeplinească în spiritul asistenței reciproce"…"pentru aceste motive, statele semnatare ale Convenției de față, hotărâte să asigure tuturor un acces deplin și egal la educație, posibilitatea de a caută liber adevărul obiectiv și schimbul liber de idei și de cunoștințe, au hotărât să dezvolte și să lărgească relațiile dintre popoarele lor spre a înțelege mai bine și de a dobândi o cunoaștere mai precisă și mai adevărată a obiceiurilor fiecaruiia dintre ele".
Pentru atingerea acestor obiective, UNESCO a fost mandatată să-și dea concursul pentru:
a favoriza cunoașterea și înțelegerea reciprocă între popoarele recomandandu-le încheierea de acorduri internaționale de natură a înlesni circulația liberă a ideilor prin cuvânt și imagine;
a imprima un puternic impuls educației populare și răspândirii culturii;
a ajuta la păstrarea, progresul și răspăndirea științei;
colaborând cu statele membre ale organizației pentru a le ajuta să dezvolte activitatea lor educativă.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, UNESCO acționează pe mai multe planuri:
prin acțiuni cu caracter normativ;
prin repunerea în funcțiune a sistemelor de învățământ dezorganizate în urmă conflictelor armate;
prin organizarea de acțiuni pilot;
prin difuzarea de directive în domeniul educației, etc.;
instituind colaborarea între popoare în scopul realizării treptate a idealului că accesul la educație să fie deschis, în mod egal tuturor, fără deosebire de rasă, sex, sau de condiție economică sau socială;
sugerând metodele de educație cele mai adecvate pentru pregătirea copiilor din întreagă lume în spiritul raspunderilor omului liber.
UNESCO a elaborat un vast program cuprinzând diverse tipuri de acțiuni concepute pentru a reglementa complexele probleme pe care le ridica dezvoltarea educației, științei și culturii. Astfel, în cadrul activităților sale normative, ea a elaborat mai multe convenții și recomandări referitoare la drepturile omului, printre care convenția privind lupta contra discriminării în domeniul învățământului, Protocolul referitor la crearea unei comisii de consultări și bune oficii pentru a reglementa toate diferendele ce pot apărea între statele părți la Convenția menționată și Declarația de principii, a cooperării culturale internaționale.
UNESCO s-a ocupat printre altele de problemele discriminării rasiale, sclaviei, emancipării femeilor, promovării dreptului la educație, a dreptului la cultură, concentrându-și atenția în ultimii ani, asupra problematicii educației pentru drepturile omului. Mecanismul principal de favorizare a aplicării dispozițiilor „Convenției privind lupta contra discriminării în domeniul învățământului” o constituie sistemul rapoartelor periodice pe care statele părți trebuie să le transmită Conferinței Generale a UNESCO.
O procedura specifică, a fost consacrată prin Protocolul adoptat la Conferința Generală a UNESCO (în 1962) privind constituirea „Comisiei de conciliere și bune oficii”, însărcinată cu căutarea de soluții diferendelor care vor apărea, între statele părți la „Convenția privind lupta împotrivă discriminării în domeniul învățământului”. Această Comisie, compusă din 11 membri aleși de Conferința Generală, acționează în nume propriu, având o autoritate recunoscută în domeniul educației și dreptului. Competența Comisiei se referă la diferendele care pot apărea între statele părți la Protocol sau în legătură cu interpretarea Convenției. Din 1974, Comisia, poate fi sesizată și cu diferende între statele care sunt părți la Convenție, dar nu sunt părți la Protocol, dacă acestea acceptă competența Comisiei.
În toate cazurile, Comisia redactează un raport care cuprinde un scurt expozeu al faptelor și prezentarea soluției intervenite în diferendul respectiv. Când nu s-a ajuns la o soluție, Comisia indică în raport și recomandările pe care ea le-a făcut în vederea concilierii. Comisia poate să recomande Consiliului executiv sau Conferinței Generale să ceară Curții Internaționale de Justiție un aviz consultativ asupra oricărei probleme judiciare care se referă la o afacere cu care este sesizată. Protocolul prevede, de asemenea, posibilitatea instituirii unei jurisdictii obligatorii a Curții Internaționale de Justiție, în cazul în care statele fac declarații exprese de acceptare.
Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.)
O.M.S. este o organizație interguvernamentală cu statut de instituție specializată a Națiunilor Unite, înființată la New York, la 22 iulie 1946, când a fost adoptat actul sau consitutiv, dar oficial, a început să funcționeze la 7 aprilie 1948, după ce 26 de state membre ONU au ratificat Constituția acesteia.
Țelul O.M.S. este promovarea cooperării internaționale în vederea ridicării popoarelor la cel mai înalt grad de sănătate. „O stare perfectă de sănătate pe care trebuie s-o atingă orice om- se arată în Preambulul Consitutiei O.M.S.- constituie un drept fundamental al oricărei ființe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situtatie economică sau socială”.
Sănătatea tuturor popoarelor, se mentionează în acest document, este o condiție fundamentală a păcii în lume și a sănătății. „Creșterea sănătoasă a copilului are o însemnătate fundamentală…”. „Guvernele au responsabilitatea popoarelor lor. Ele nu pot face față acestor răspunderi decât luând măsuri sanitare și sociale adecvate”.
O.M.S. este una din organizațiile umanitare cu statut de instituție specializată, al cărei scop „este să ducă toate popoarele la cel mai înalt grad de sănătate”. Pentru atingerea acestui scop, organizației i-au fost încredințate o serie de funcții, printre care:
să acționeze că autoritate conducătoare și coordonatoare în domeniul sănătății în lucrările cu caracter sanitar internațional;
să favorizeze îmbunătățirea nutritiei, cazării, asanărilor, recreării, a condițiilor economice și de muncă;
să facă să progreseze acțiunea în sprijinul sănătății și al bunăstării fizice a mamei și a copilului și să îmbunătățească condițiile lor de trai în armonie cu un mediu în plină transformare;
să favorizeze toate activitățile în domeniul igienei mintale, în special măsurile care se raportează la stabilirea relațiilor armonioase dintre oameni;
să ajute la formarea printre popoare a unei opinii publice luminate în ceea ce privește sănătatea.
La 10 iulie 1948, Adunarea Generală a ONU a aprobat Acordul asupra relațiilor de muncă între Organizația Mondială a Sănătății și Națiunile Unite și a intrat în vigoare în aceeași zi. Mecanismul de aplicare a Constituției O.M.S. și a recomandărilor făcute de organizație îl constituie procedura rapoartelor, revazuta în capitolul XIV. Astfel, fiecare stat membru va face câte un raport anual organizației:
asupra măsurilor luate și progresele realizate pentru îmbunătățirea sănătății populației.
Asupra măsurilor luate în executarea recomandărilor pe care Organizația e le-a făcut în aplicarea convențiilor, acordurilor și reglementărilor.
Totodată fiecare stat s-a angajat să comunice de urgență organizației legile, regulamentele, rapoartele oficiale și statisticile importante care privesc sănătatea publică. La cererea Consiliului executiv al Organizației Mondiale a Sănătății, fiecare stat membru trebuie să transmită, în măsură posibilității, orice informații suplimentare privind sănătatea.
Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură (F.A.O.)
F.A.O. a fost primul organism permanent a Națiunilor Unite creat după cel de-al doilea război mondial. 44 de state prezente la Conferința Națiunilor Unite de la Hot Springs (Virginia) în mai 1943 au hotărât să acționeze împreună pentru eliminarea foametei prin realizarea unei agriculturi mondiale stabile. Actul constitutiv al F.A.O., denumit Constituție, a fost semnat la 16 octombrie 1945, la Québec, în Canada.
Scopul acestei organizații a fost enunțat în preambulul Constituției și anume:
De a ridica nivelul de hrană și condițiile de trai ale popoarelor de sub jurisdicția statelor membre;
De a ameliora randamentul producției și eficacitatea repartiției tuturor produselor alimentare și agricole;
De a îmbunătăți situația populației rurale;
De a contribui astfel la dezvoltarea economiei mondiale și de a elibera omenirea de foamete.
F.A.O. a devenit instituție specializată a ONU la 14 decembrie 1946, când Adunarea Generală a aprobat încheiat cu E.C.O.S.O.C., și are, printre obiective și pe acela al realizării cooperării internaționale în domeniul drepturilor omului, în special al eliminării foametei și malnutriției. În acest sens, în 1960 F.A.O. a lansat campania mondială împotriva foametei. Organele principale ale F.A.O.- Conferința statelor membre și Consiliul Organizației sau Directorul General- pot înființa comitete sau grupuri de lucru, spre a studia și a face raporte asupra oricărei probleme legate de scopurile organizației.
Pentru realizarea scopurilor, Organizația:
strange și analizează, interpretează și difuzează informații privind hrana, alimentația și agricultura
incurajează orice acțiune cu caracter național și internațional referitoare la ameliorarea învățământului și administrației în domeniul hranei, alimentației și agriculturii
furnizează asistență tehnică guvernelor în aceste domenii.
În ciuda diversității izvoarelor sale, drepturile omului și libertățile fundamentale au un caracter de universalitate și sunt indivizibile, independente și legate între ele. Comunitatea internațională în ansamblu în fiecare stat în parte trebuie să trateze drepturile omului în mod global, într-o manieră echitabilă, pe picior de egalitate, acordându-le aceeași.
Întrucât „democrația respectarea drepturilor omului libertatilor fundamentale sunt interdependente se întăresc unele pe altele”, promovarea protecția acestor drepturi libertăți ale omului constituie prezent o îndatorire fiecărui.
ORGANIZATII REGIONALE
Consiliul Europei
În 1949, zece state (Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Regatul Unit și Suedia) au pus bazele Consiliului Europei, organizație politică supranațională de cooperare interguvernamentală și parlamentară. Scopul Consiliului este realizarea unei uniuni mai strânse între membri săi, în scopul apărării și promovării idealurilor și principiilor care constituie „patrimoniul la comun”, favorizării progresului economic și social. Potrivit statului, principiile Consiliului sunt: democrație pluralista, respectarea drepturilor omului și statutul de drept. O nouă ordine europeană s-a născut astfel pe ruinele celui de-al doilea război mondial.
Programul de lucru al Consiliului cuprinde: drepturile omului, mijloacele de informare în masă, cooperarea juridică, probleme sociale și economice, sănătate, învățământ, cultură, patrimoniu, sport, tineret, autoritățile locale și regionale, mediul înconjurător.
Consiliul European a cunoscut evoluții importante pe parcursul celor 50 de ani de existența. Reuniunea Congresului de la Haga, organizată de Comitetul Internațional pentru Europa Unită, a propus, la 7 noiembrie 1948, crearea unui Consiliu al Europei. La 5 mai 1949 a fost semnat tratatul de la Londra, care instituia Consiliul Europei.
Mecanismul creat de Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului era constituit inițial din Comisia Europeană a drepturilor omului și Curtea Europeană a drepturilor omului alături de care și comitetul Miniștrilor- ca organ al Consiliului Europei- avea funcțiuni importante. După intrarea în vigoare a Protocolului nr.11, mecanismul de control este asigurat de Curtea europeană a drepturilor omului.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului
Până la 10 mai 1994, când a fost adoptat Protocolul nr.11 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în fruntea mecanismului creat de Consiliul Europei pentru protecția drepturilor omului se afla Comisia Europeană a Drepturilor Omului, care era formată din reprezentanți ai statelor membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor omului din 1950.
Convenția Europeană este un document de cea mai mare importanță (a intrat în vigoare în 1953) și constituie primul tratat internațional care aduce o garanție colectivă din partea statelor ce aparțin comunității europene pentru respectarea drepturilor omului. Pe lângă definirea drepturilor omului și libertatilor fundamentale, Convenția obligă statele semnatare să le și garanteze să instituie un sistem internațional de protecție. În această constă și originalitatea Convenției: un mecanism instituțional de protecție pus în funcțiune.
Membrii Comisiei erau aleși de Comitetul Miniștrilor cu majoritate absolută de voturi, dintr-o listă întocmită de Biroul Adunării Parlamentare. Candidații trebuiau se se bucure de cea mai înaltă reputație morală și să întrunească condițiile cerute pentru numirea in înalte funcții politice. Comisia avea competența: de a examina cererile introduse de state, de a sesiza Curtea, de a stabili regulamentul interior, Comisia putea fi sesizată de orice stat parte la Convenție, precum și printr-o cerere, de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretindeau victime ale încălcării, de către una dintre părțile contractate, a unui drept prevăzut în convenție.
Convenția din 1950 prevedea că: „vor fi admise numai cererile persoanelor care fac dovadă că, au epuizat toate căile de recurs din țara acuzată, că au fost depuse în termen de 6 luni de la data deciziei interne difinitive. Cererea introdusă nu trebuie să fie anonimă”.
Solutiiile ce puteau fi pronunțate de Comisie erau: rezolvarea cazului prin bună înțelegere; respingerea cererii ca inadmisibilă; scăderea cererii de pe rol; constatarea faptelor și stabilirea încălcării de către statul în cauză a obligațiilor ce-i veneau, în temeiul dispozițiilor Convenției.
Comitetul Miniștrilor
Este unul dintre principalele organe ale Consiliului Europei, fiind compus din miniștri afacerilor externe ale statelor membre. El este organul de decizie al Consiliului Europei și forul reprezentativ al guvernelor statelor membre ale organizației.
Alături de competențele prevăzute în statut, Comitetul Miniștrilor avea și alte competențe, decurgând din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și anume: competențe administrative (alegerea membrilor Comisiei, aprobarea bugetului Comisiei și al Curții), precum și unele funcții judiciare, prevăzute în art.32 și 54.
Prin Convenție, statele părți s-au angajat să considere ca obligatorie pentru ele orice hotărâre pe care Comitetul Miniștrilor o putea lua în cazul violării Convenției, în urma raportului întocmit de Curte. Pentru buna desfășurare a activității sale, Comitetul de Miniștri a adoptat Regulamentul pentru aplicarea art.32 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceasta, Comitetul a adoptat „Regulamentul privind aplicarea art.54 al Convenției Europene”, care prevedea că de îndată ce hotărârea Curții a fost transmisă, ea va fi înscrisă pe agenda Comitetului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea era compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al membrilor Consiliului Europei, aleși de adunarea parlamentară, pentru o perioadă de 9 ani, fiind neligibili, care activau cu titlu individual și nu ca reprezentanți ai statelor. Inițial, Curtea avea doar o competență contenciară, însă ulterior, prin Protocolul nr.2, i-a fost atribuită și o competență consultativă.
Curtea era cea care trebuia să decidă dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul Miniștrilor, ținea de competența sa consultativă. După admitere, avizele consultative erau examinate de Curte în Ședința Plenară, erau motivate și apoi transmise Comitetului Miniștrilor.
La data de 9 octombrie 1993, șefii de stat și de guvern al statelor membre ale Consiliului Europei, reuniți la Viena, au hotărât reforma mecanismului de control al respectării prevederilor Convenției Europene a drepturilor omului. Expresia normativă finală a reformei sistemului de la Strasbourg, este data de Protocolul nr.11 la Convenția Europeană a drepturilor și libertatilor fundamentale, semnat la 10 mai 1994.
Inovația esențială adusă prin Protocolul nr.11 este crearea unei Curți Europene a drepturilor omului, cu caracter permanent (în urma fuziunii dintre Comisia Europeană a drepturilor omului și Curtea Europeană). Această noua instanță are o competență sporită și o nouă procedură. Curtea europeană a drepturilor omului constituie, de fapt, Curtea de Justiție a celor 46 de state membre ale Consiliului Europei. Ea impune respectarea drepturilor omului, putând judeca și condamna un stat care a încălcat drepturile unui individ. Sediul Curții Europene a drepturilor omului este la Strasbourg.
Potrivit art.19 din Convenția europeană a drepturilor omului, modificată prin Protocolul nr.11 la această Convenție, Curtea Europeană a drepturilor omului este mentia „să asigure respectarea angajamentelor care decurg pentru Înaltele Părți Contractante din Prezenta Convenție și Protocoalele sale”, și își desfășoară activitatea în mod permanent.
Numărul judecătorilor este egal cu cel al Înaltelor Părți Contractante. Judecătorii Curții europene a drepturilor omului își exercită mandatul cu titlu individual. Alegerea judecătorilor revine Adunării Parlamentare, în numele fiecărei Înalte Părți Contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidați prezentata de înalta Parte Contractanta. Judecătorii sunt aleși pe o perioadă de 6 ani, putând fi realesi. Potrivit dispozițiilor art.27, pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se constituie în Comitete de trei judecători, în Camere de șapte judecători și într-o Mare Cameră, din 17 judecători.
Marea Cameră a Curții este indrituita să se pronunțe asupra cererilor introduse de orice Înaltă Parte Contractantă referitor la o problemă imputabila unei Înalte Părți Contractante, și anume în cazul în care cauza i-a fost deferită prin desesizarea unei Camere. În ceea ce privește competența Curții, este de subliniat faptul că ea acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condițiile prevăzute de art.33 și 47.
Curtea are competența de a soluționa atât cauze intersate, cât și cereri individuale. Asftel, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere, de orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Înaltele Părți Contractante a drepturilor omului în Convenție sau în Protocoalele sale. Aceste cereri trebuie să îndeplinească condițiile de admisibilitate. În cazul în care s-a reușit soluționarea prin bună înțelegere a cauzei, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și soluției adoptate.
În cazul reținerii unei încălcări din partea statului pârât, acesta poate fi obligată și la o reparație echitabilă atunci când dreptul intern nu permite decât înlăturarea incompletă a consecințelor violării săvârșite asupra părții vătămate. Statele pot avea în vedere plata unor indemnizații, anularea unor acte administrative, reducerea pedepselor, revizuirea unor decizii juridice.
În situația în care un stat refuză să execute o hotărâre a Curții, Comitetul Miniștrilor nu are la dispoziti alte sancțiuni decât cele stabilite prin Statutul Consiliului Europei (refuzul în sine poate constitui o încălcare a drepturilor omului), decizia privind încetarea calității de membru al Consiliului Europei a statului vinovat, suspendarea dreptului de reprezentare în cadrul organizației, invitație respectivului stat să se retragă din organizație.
Protocolul nr.11 a intrat în vigoare în noiembrie 1998, data la care, noua Curte Europeană a drepturilor omului și-a început activitatea. La 13 mai 2004, a fost adoptat Protocolul nr.14, care aduce câteva noutăți care vizează în principal simplificarea activității și reducerea duratei proceselor în fața Curții.
Creșterea impresionantă a numărului de plângeri adresate Curții (datorită, atât creșterii credibilității sistemului european, cât și ratificarea Convenției de către noi state) au impus regandirea unor aspecte privind funcționarea și structura sistemului:
conform acestui protocol, judecătorii sunt aleși pentru o perioadă de 9 ani și nu sunt reeligibili.
Uniunea Europeană poate adera la Convenția Europeană (art.17, protocolul nr.14).
Este de menționat faptul că, la data de 30 august 1999, a fost adoptată Ordonanța Guvernului României nr.94, privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a drepturile omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei și exercitarea dreptului de regres al Statului în urma hotărârilor și convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă.
De la înființarea sa, Curtea Europeană a drepturilor omului, a fost sesizată cu un număr important de cauze, reprezentând plângeri adresate de către cetățenii români. În acest sens, este de menționat faptul că, până la data de 31 decembrie 2002, Curtea Europeana a drepturilor omului a pronunțat hotărârea într-un număr de 35 de cauze indrepatate împotriva României. Prin cererile adresate Curții Europene, cetățenii români sesizau violarea unora dintre prevederile Convenției Europene și ale Protocoalelor sale, de către autoritățile statului român cum ar fi: dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieții private și de familie, dreptul la o cale efectivă de atac, libertatea de exprimare, protecția proprietății, etc.
Mecanismul instituit prin Carta socială Europeană
Carta socială europeană, prevede în forma sa inițială, un sistem de rapoarte, fără măsuri eficiente de punere în aplicare. Statele părți trimit Secretariatului General al Consiliului Europei câte un raport la interval de 2 ani, cu privire la aplicarea prevederilor din Partea a II-a pe care ei le-au acceptat. Pe de altă parte, statele părți au obligația să trimită Secretariatului General la intervale stabilite de Comitetul Miniștrilor, rapoarte asupra prevederilor din Partea a II-a pe care ei nu le-au acceptat. Analizarea ambelor tipuri de rapoarte revine Comitetului de experți, compus dintr-un număr de până la 7 membri independenți, numiți de Comitetul Miniștrilor, pentru o perioadă de 6 ani, neelegibili. La dezbateri participă, alături de membrii Comitetului și un reprezentant al Organizației Mondiale a Muncii, cu rol de consultant.
Secretarul general al Consiliului Europei transmite Adunării Parlamentare concluziile comitetului de experți. Adunarea Parlamentară comunică apoi opiniile sale în legătură cu aceste concluzii, Comitetului Miniștrilor. Acesta, cu o majoritate de două treimi, poate să facă recomandări fiecărui stat parte, pe baza datelor din raportul subcomitetului și după consultări cu Adunarea Parlamentară.
Mecanismul Cartei Sociale a fost modificat prin Protocolul din 1991. Prevederile Protocolului de amendare vizează conferirea competenței sporite Adunării Parlamentare, care practic, urmează să supravegheze activitatea Comitetului Miniștrilor în vederea îndeplinirii dispozițiilor Cartei.
Uniunea Europeană
Înființarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curți de Justiție având rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea și aplicarea Tratatelor, a avut o influență determinantă asupra evoluției Comunităților. De altfel, însăși existența unei Curți de Justiție este un element esential pentru un proces de integrarea, deoarece sistemul de repartizare a competențelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garantarea pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituții, cât și de către state membre și implică pe de altă parte, menținerea uniformității de aplicare a regulilor comune. Acesta este și motivul pentru care prin tratatele comunitare s-a conferit Curții de Justiție, ca instituție jurisdicțională, misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului Comunității Europene.
În literatura de specialitate, s-a arătat că această funcție este exercitată de către Curtea de Justiție în condiții identice celor ale jurisdicțiilor statale, și nu după modelul jurisdicției internaționale. Aceasta deoarece, Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a Comunităților, după modelul jurisdicțiilor statale, atât prin persoane jurisditiabililor, cât și prin competența, natura litigiilor care îi sunt supuse și procedura după care statuează. Dacă jurisdicția internațională este competentă, în principiu, să soluționeze numai litigiile dintre state, neputând fi sesizată în mod direct de către particulari, Curtea de Justiție este accesibilă nu numai statelor membre și instituțiilor, dar, în condiții mult mai stricte, potrivit Tratatelor, și particularilor, persoane fizice și juridice.
Curtea de justiție, cu sediul la Luxemburg este compusă din judecători și avocați generali. Aceștia din urmă sunt chemați să se pronunțe, în totală independență, în cauzele supuse Curții, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre.
În prezent, Curtea este compusă din 15 judecători și 9 avocați generali. Numărul judecătorilor și al avocaților generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curții. Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să-și îndeplinească rolul cu caracter de continuitate și în deplină independență. Mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, ceea ce duce la stabilitatea Curții, deși la o perioadă de 3 ani are loc o reînnoire parțială a judecătorilor și a avocaților generali. Funcțiile de judecător și avocat general sunt incompatibile cu orice funcție politică sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu; ei beneficiază de imunitate de jurisdicție, chiar și după încetarea funcției lor, pentru actele pe care le-au săvârșit în exercițiul acesteia. Atât judecătorii cât și avocații generali au obligația de a-și stabili reședința în orașul în care Curtea de justiție își are sediul.
Deliberările „Curții și ale Camerilor au loc sub forme așa- numitei „Camere de Consiliu”, desfășurându-se numai în prezența judecătorilor care au participat și în faze procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși.
Curtea poate delibera valabil numai în prezența unui număr impar de judecători. Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abține să participe la deliberări. Când deliberările Curții au ca obiect probleme de ordin administrativ ale funcționarilor acesteia, la ele participă și avocații generali cu vot delibirativ și asistă și grefierul.
Curtea de Justiție a Comunităților este o instituție care funcționează permanent, vacanțele judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgență, președintele Curții poate convoca ședintele chiar în aceeași perioadă. Lucrările Curții se desfășoară în fapt în limba franceză, ca limbă de lucru, deși se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite în Comunități. Pentru fiecare Cauza, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puțin cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.
Rolul Curții de Justiție
Rolul Curții de Justiție este acela de a sigura respectarea dreptului Comunitar, interpretarea și aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens ea are următoarele competențe:
efectuează un control al legalității actelor comunitare; acest control se realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carență;
interpretează unitar tratatele și actele comunitare pe calea recursului de interpretare;
controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile dintre acestea;
solutionează acțiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunităților sau de agenții acestora;
se comportă asemănător tribunalului administrativ al ONU, soluționând litigiile privind raporturile funcționarilor comunitari cu organele de care depind;
devine instantă arbitrală, dacă o clauză compromisorie, există în acest sens într-un contract încheiat de una dintre Comunități;
actioneaza ca instanță de recurs de ultim grad;
este o instanță internațională, putând tranșa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis;
dispune de o competență consultativă;
Curtea de Justiție este singura instituție de jurisdicție Comunitară care are o funcționare permanentă și emite hotărâri ce nu pot fi recurate în fața unei alte instanțe.
CAPITOLUL III
DREPTURILE OMULUI ȘI RELIGIA
DREPTUL LA CREDINȚA RELIGIOASĂ- DREPT FUNDAMENTAL (N.Purda si Verginia Verdinas- Libertatea credințe religioase).
În documentele internaționale care proclama și proteguiesc drepturile și libertățile fundamentale, începând cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, libertatea credințelor religioasă este analizată într-o strânsă legătură cu libertatea de conștiință, de regulă ca o componentă a acesteia.
Libertatea gândirii, conștiintei și religiei este un drept fundamental, inerent ființei umane. Reglementarea acestui drept exprimă ideea de tolerantă, recunoscută în toate doctrinile mondiale. Din analiza dispozițiilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale, rezultă că libertatea gândirii conștiintei și religiei implică următoarele aspecte:
dreptul de a-și alege în mod liber religia, de a gândi și de a-și manifesta propria conștiință;
dreptul de a-și schimba religia și convingerile în mod liber;
dreptul de a-și manifesta religia și convingerile individual sau în colectiv, în mod public sau privat;
dreptul de a-și manifesta religia și convingerile prin învățământ, practici, cult sau rituri.
Libertatea de conștiință, într-o accepțiune lato-sensu, poate fi definită ca reprezentând posibilitatea recunoscută cetățeanului de a avea și de a exprima în public o concepție a sa despre lumea înconjurătoare, de a impartasi sau nu o anumită credința religioasă, de a aparține sau de a nu aparține unui cult religios, de a împlini sau nu un ritual cerut de o anumită credință.
Abordând problematica relației dintre religie și conștiință, marele Mircea Eliade spunea următoarele: „Pe scurt, sacrul este un element în structura conștiintei și nu un stadiu în istoria acestei conștiințe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca ființă umană este în sine un act religios, căci alimentația, viață sexuală și munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios”. Libertatea de conștiință mai trebuie înțeleasă și ca un factor de continuitate spirituală a membrilor unei familii, continuitate care este asigurată prin dreptul părinților, care reprezintă în același timp și o obligație a acestora, de a hotărî cu privire la educația copiilor lor.
Acest drept fundamental își are un temei juridic internațional și intern:
Declaratia Universală a Drepturilor Omului stabilește prin dispozițiile art.18 că orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiintei și a religiei, acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale individuale sau în colectiv, atât în public cât și privat, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea de rituri.
Pactul internațional privind drepturile civile și politice reglementează acest drept prin dispozițiile art.18, conform cărora, orice persoană are drept la libertatea gândirii, conștiintei, religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât și în particular, prin cult și îndeplinirea riturilor, prin practici și prin învățământ.
Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertății sale de a avea sau de a adopta religie sau o convingere la alegerea sa. Libertatea manifestării religiei sau a convingerilor nu poate fi supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice și a moralei sau a libertătilor și drepturilor fundamentale ale altora. Statele părți la Pact se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tuturilor legali, de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile convingeri.
Conventia europeană a drepturilor omului dispune în art.9 că orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și indeplnirea ritualurilor. Libertatea de a-și manifestă religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranță publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertatilor altora
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează „Libertatea de gândire, de conștiință și de religie” prin dispozițiile art.10.
Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie. Oricine are libertatea de a-și manifesta și de a-și practica în mod individual sau colectiv religia, precum și de a o schimba. Nici un fel de restricții nu pot fi impuse în această privință, decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, într-o societate democratică.
Constituția României garantează „Libertatea conștiintei” prin dispozițiile art.29, conform cărora, libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al altelor detaliază aspectele privind libertatea credințelor religioase.
Credința într-o anumtia religie începe prin a reprezenta un act intern, propriu eului fiecărui individ. În intimitatea sa, omul poate să creadă în orice satisface nevoia sa de a-și explica lumea înconjurătoare, sensul existenței proprii. În această fază, ea rămâne necunoscută celorlalți, pentru că ea nu este obiectivă prin practici, ritualuri, forme externe de exprimare, adică prin cult. Cultul reprezintă exercițiul public al unei religii. Pentru ca libertatea religioasă să fie deplină, se impune că prin sistemul de normativitate juridică, începând cu legea supremă, să fie garantată atât libertatea credințelor religioase, cât și libertatea cultului. Una fără cealaltă nu pot exista. Libertatea credințelor religioase, impune garantarea libertății ca aceste credințe să fie exprimate, adică garantarea libertății cultului. (Gheorghe Selten – 1942 „Imprimeriile Curentul” Str.Belvedere, 6. București).
„Religia și dreptul apar ca două elemente indispensabile creației, ordinei sociale și impartirei umane. Una dând perspectivă eternității, cealaltă dând măsură justului echilibru uman. Fără aceste două discipline sociale progres nu există și nici o organizare socială nu poate viețui mult. Statele care desconsidera dreptul și defaimă religia nu vor dura mai mult decât vor putea răbda popoarele nebunia oamenilor. Totuși, omenirea trebuie să-și găsească echilibrul ei, trebuie să revie la singurele norme salvatoare existenței sale, care sunt dreptul și religia, pentru că omenirea are ceva etern în ea și nu ambiția oamenilor izolați, o va putea distruge.
Dreptul și religia sunt cele două drumuri care arată calea progresului uman. Sunt două axiome pe care se sprijină orice organizare socială. Una luminează necunoscutul spre care pășim și trebuie să pășim cu încredere, într-un viitor mai bun, altă netezește poteca ambițiilor omenești stavilind abuzul și corectând scăderile indivizilor. Ambele se complinesc și viața lor cea mai bună este într-o simbioză. Una fără alta ajunge la o extremă abuzivă, numai împreună se corectează și păstrează justa măsură, utilă omenirii, armoniei sociale și ordinei statale.
Dreptul și religia sunt două discipline sociale care au ca izvor individul și care în evoluția lor au avut un drum paralel, adesea cu multe intersecții, dar totdeauna cu același scop, organizarea socială, prin ridicarea individului, la un nivel superior, moral și social. Acesta este idealul omenirii spre care trebuie să pășim și pe care trebuie să-l împlinim prin orice mijloace, împotriva oricui, pentru salvarea tuturor.”
Studiind declarațiile conexe, acordurile internaționale și alte texte ce se referă la drepturile omului, oricine poate constata o oarecare fluiditate a conținutului noțiunii de „drepturi ale omului”. Acumularea continuă de noi determinații intensifică lipsa de claritate.
În textele respective am putea distinge schematic următoarele straturi succesive: stratul esențial primar, care este fundamentul tuturor declarațiilor aferente, de la cele mai vechi până la cele mai noi, adică credința în libertatea individului, în egalitatea tuturor oamenilor fără excepție, în demnitatea umană; al doilea, care este constituit din analizele drepturilor concrete ale omului, civile și politice, cu accentuarea libertății de conștiință, a gândirii, a cuvântului, a presei, a dreptului participării tuturor cetățenilor la demnitățile publice; al treilea, în textele mai recente, stratul care este alcătuit dintr-o determinare detaliată a drepturile economice, politice și sociale ale omului.
În cadrul prezentului studiu am avut în vedere, ca text fundamental Declarația Universală a Drepturilor Omului (Universal Declaration of Human Rights). Această declarație este rodul matur al unor îndelungi căutări și frământări socio-politice, care încep în Declarațiile americane de la 1776 și cu Declarația despre drepturile individului și cetățeanului conform Adunării Naționale Franceze (1789), și ale cărei perspective și dimensiuni sunt în mod clar mondiale. În plus această Declarație constituie nucleul dezvoltărilor ulterioare asupra drepturilor omului datorate diferitelor acorduri care i-au urmat.
Conștiința creștin-ortodoxă nu este în aceeași măsură de acord cu toate cele caracterizate de-a lungul timpului ca „drepturi ale omului”. Față de nucleul lor esențial- libertatea, egalitatea, demnitatea umană – există desigur un acord spontan și un consimțământ absolut, pe cele mai multe le accepa drept consecințe ale atitudinii sale generale față de om. Pentru unele însă, ia atitudine, cedând locul unei problematici libere pur umane. Credința Creștină începe de la Dumnezeu și se întoarce la Acesta. Ortodoxia nu a consacrat și nici nu a adoptat un sistem socio-politic (așa cum, de exemplu, a întreprins Islamul), nu a absolutizat legile fundamentale naturale.
Dreptul își trage ființa din conștiința umană și din realitățile sociale. El se dezvoltă ca și conștiință umană, evoluează ca și viață socială. Schimbător în înfățișările sale succesive, dreptul pozitiv- cel cuprins în legile scrise- variaza după popoare, după gradul lor de dezvoltare culturală, după ținuturi. Ceea ce determină însă evoluția dreptului pozitiv nu este numai modificarea realităților sociale, ci și dezvoltarea progresivă a ideii de justiție, care este o cerință fundamentală a spiritului uman. Dreptul se înfățișează așadar, sub două aspecte: unul extern, format din legile și așezămintele juridice corespunzătoare situațiilor sociale și economice, iar altul intern, corespunzător conștiintei umane care este cel dintâi izvor al ideii de justiție, inspiratorul tuturor marilor reguli juridice. În bună măsură deci, evoluția dreptului pozitiv este determinată de dezvoltarea progresivă a conștiintei umane și cum dezvoltarea conștiintei umane a fost ea însăși puternic determinată de religia creștină, rezultă ca prefacerea dreptului, din ale cărui binefaceri ne împărtășim astăzi, se datorește în mare parte înrâuririi creștinismului.
Numai juriști renumiți, autori de lucrări valoroase au susținut în diferite feluri că dezvoltarea dreptului s-a făcut și continuă a se face sub înrâurirea creștinismului. Alți juriști însă, s-au ridicat împotriva acestui concept și au afirmat că realitatea sociala este factorul hotărâtor în dezvoltarea dreptului. Oricare ar fi atitudinea juristilor doctrinari față de problema originii dreptului, nimeni nu contestă că ideea de dreptate, ca și ideea de bine, este în primul rând un produs al conștiintei umane. Dreptul popoarelor s-a format totdeauna sub influența conștiintei umane, înrâurită, după timpuri, de morale și religii diferite. Creștinismul a revoluționat dreptul antic nu pentru că a modificat întocmirile sociale și realitățile economice ale timpului, ci pentru că a transformat conștiința umană.
3.2. IMPLICAREA BISERICII ÎN RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI
BISERICA CREȘTINĂ (de Gheorghe Crant pag 4-7)
In momentul aparitiei crestinismului dreptul civil si dreptul penal se infatisau fireste dupa masura constiintei omenesti, individuale si sociale. Exista o constiinta de clasa, exista si un drept de clasa. Numai clasa nobililor si clasa cetatenilor liberi se bucurau de ocrotirea. Legilor civile si penale, in timp ce sclavii de orice categorie erau in afara protectiei legilor. O cunostinta a valorii personalitatii umane nu exista in antichitate. In consecinta, dreptul nu prevedea nici o masura pentru ocrotirea drepturilor omului. Creditorii puteau tortura, vinde sau chiar ucide pe datornicii neplatnici, dupa bunul lor plac; capii de familie puteau de asemenea tortura sau ucide sotiile si copii lor. Drepturile cetatenilor erau ocrotite de autoritati numai cand aceste autoritati, dupa propria lor apreciere, nu le considerau potrivnice statului. Drepturile individuale erau la dispozitia statului. Dreptul antic nu proteja pe contractantul mai slab fata de cel mai puternic, nu cunostea principiile de asistenta sociala, nici protectia copilului.
Religia crestina a lovit puternic in conceptiile dreptului antic proclamand valoarea sacra a personalitatii umane, egalitatea morala a oamenilor si deopotriva lor indreptatire si obligatie inaintea lefilor statului. Transformand si inaltand constiinta umana, crestinismul a condamnat caracterul de clasa exclusivist si arbitrar al dreptului antic, determinand egalizarea starii juridice a tuturor persoanelor. Femeile si copiii au inceput sa se bucure de ocrotirea legilor, debitorii nu au mai putut fi vanduti sau ucisi de creditori, iar reprezentantii autoritatilor nu au mai fost lasati sa dispuna, dupa bunul lor plac, de viata si avutul cetatenilor. Sub influenta crestinismului de asemenea s-a dat tarie legala angajamentelor pe cautiune morala si s-a proclamat principiul justei repartizari a sarcinilor tuturor cetatenilor fata de stat.
Mai mult decat aceasta inraurire progresiva asupra dreptului pagan, crestinismul a insuflat acestui drept un spirit nou prin jurisdictiunile proprii ale Bisericii. Pentru a sustrage pe crestini justitiei laice, Biserica si-a constituit, dupa Edictul de la Milano, tribunale proprii in a caror competenta au intrat, cu timpul, pe langa chestiunile de credinta si disciplina bisericeasca, si numeroase afaceri de drept comun, printe care sfintele canoane mentioneaza: logodna, casatoria si toate chestiunile matrimoniale, adulterul, furtul si uciderile. Extinzandu-si competenta in felul acesta asupra afacerilor civile si penale nebisericesti, tribunalele crestine au fost asimilate, inca de pe vremea lui Constantin cel Mare, cu tribunalele laice, in ce priveste efectul juridic al hotararii lor.
Influenta bisericii asupra justitiei era atat de puternica, incat imparatul Iustinian a acordat episcopilor dreptul de a supraveghea pe judecatorii civili. Mai tarziu a existat la Constantinopol o curte suprema de justitie din care facea parte de drept si un episcop, curte ai carei membri, la intrarea in functiune, jurau pe evanghelie si pe sabia imperiala. Extinderea aceasta a rolului bisericii in distribuirea justitiei nu se datoreste vreunei tendinte de dominatie bisericeasca, ci recunoasterii de catre imparati a spiritului larg cu care crestinismul practica justitia. Intreg dreptul bizantin s-a format sub influenta acestui spirit. Colectiile de legi bizantine: Codul Teodosian, Digestele lui Iustinian sunt patrunse de principii crestine; de asemenea legiuirile de mai tarziu: Basilicalele lui Vasile Macedoneanul si ale fiului sau Leon Filosoful din veacul al-IX-lea sunt alcatuite cu atenta grija pentru respectul principiilor crestine.
In Tarile Romane acest drept bizantin de inspiratie crestina a patruns pe calea influentei bisericesti. Basicalele au fost folosite la noi inca de pe la anul 1400 in limba greaca si dupa aceea in traduceri slavone. Pe vremea lui Stefan cel Mare dreptul scris al Moldovei era Sintagma lui Matei Vlastare, o colectie cuprinzand extrase de legi civile si bisericesti, alcatuita la 1335, dupa colectiile bizantine mai vechi. Dreptul crestin si dreptul canonic au patruns in toate pravilele noastre vechi. Ultimele noastre legiuiri- inainte de codurile actuale-si anume Pravilniceasca. Condica a lui Ipsilante din 1780, legiuirea lui Caragia din 1818 si Codul Colimah din 1817 cuprind in mare parte principii si reguli de drept bizantin, format sub influenta spiritului crestin. In epoca moderna- epoca codurilor lui Napoleon- numeroase sunt legile alcatuite sub influenta directa sau indirecta a principiilor crestine. Legile de asistenta sociala, de exemplu, arata in mod convingator ca idea crestina a caritatii sociala este activa in constiinta legiuitorilor moderni si ca apararea sociala se realizeaza aplicand principii etice.
Nu numai in legi insa a patruns spiritual crestin, ci si in felul distribuirii justitiei. In impartirea justitie, judecatorii de astazi judeca nu dupa fata, ci dupa dreptate. In toate tarile, minorii si cei pusi sub interdictie sunt protejati de stat. Nici cei nevoiasi nu-si pierd dreptul lor pentru motive de saracie. Acestia sunt protejati de stat si de organizatii internationale special constituite.
O alta influenta a religiilor vechi a fost asupra economiei politice. In conceptia societatii greco-romane munca era dispretuita si considerata nedemna de oameni liberi. Sclavii erau singurele instrumente de munca fizica; ei nu aveau nici un drept asupra bunurilor materiale ce produceau prin munca lor. Exploatarea omului de catre om nu era ingradita de nici o lege. Bunurile economice foloseau numai unora.
Desigur, crestinismul nu cuprinde prescriptiuni directe privitoare la economia politica; el a insuflat insa un anumit spirit, modificand in buna masura conceptiile economice ale popoarelor. In ceea ce priveste producerea bunurilor, influenta crestina se poate observa in legatura cu fiecare dintre factorii productiei: natura, munca, capital. Natura este totdeauna producatoare, dupa conceptia crestina. Calitatea productiei o hotaraste munca omului. Crestinismul inalta prestigiul muncii de orice fel, condamnand lenea si exploatarea omul de catre om. Capitalul- in conceptia crestina- este in primul rand acumulare de putere spirituala. In ceea ce priveste distributia bunurilor, crestinismul introduce in acest domeniu corectivul caritatii. Bogatia nu trebuie sa fie numai un mijloc de dominare, ci si de ajutorare a semenilor. Biserica si-a luat sarcina de a intemeia spitale, azile, asezaminte de ajutor, din donatiile si contributiile benevole ale crestinilor bogati. Intre miscarile economice de inspiratie crestina poate fi mentionat sindicalismul catolic, in care, dupa indrumarile Bisericii Catolice, caritatea crestina trebuie sa existe.
Biserica Crestina a avut un rol important in aparitia si evolutia unei noi ramuri de drept, drept international. In antichitate nu a existat drept internatioanl in sensul actual al cuvantului si pentru ca n-a existat comunitate internationala, n-au existat nici state juridic egale care sa se conduca in raporturile lor dupa un minimum de reguli comune. Cetatile antice -state in miniatura- erau organizate pe baze religioase. Dreptul izvora din religia cetatii si nu ocrotea decat pe membrii cetatii. Antichitatea greco-romana respingea orice obligatiune care depasea cetatea si patria de atunci. Si din aceasta cauza nu au existat raporturi intre state, sprijinite pe ideea binelui comun, a interesului comunitatii tuturor statelor. Statele intrau in relatii nu pentru a se intelege, ci pentru a se distruge sau domina unele pe altele. Aparitia crestismului este hotaratoare pentru infiriparea dreptului international. Cele doua principii fundamentale ale dreptului international si anume egalitatea statelor si recunoasterea unor reguli comune se datoreaza crestinismului.
Proclamand unitatea neamului omenesc si egalitatea morala a tuturor oamenilor, crestinismul proclama, prin conseinta logica, si egalitatea diferitelor comunitati politice, cetati si state de Dumnezeu oranduite pentru asigurarea vietii omenesti. Potrivit spiritului invataturii crestine, comunitatile politice aveau dreptul sa vietuiasca libere, oricare ar fi fost forta lor materiala. Prin aceasta, posibilitatea unor raporturi juridice si morale intre popoare era asigurata, iar infiriparea unor comunitati internationale devenea posibila. Marea lege a fortei fizice era condamnata de crestinism, iar legea morala crestina, postuland egalitatea si solidaritatea, se adresa deopotriva oamenilor, asezamintelor si statelor.
Sub inruarirea principiilor crestine sau format cele mai de seama norme si institutii ale dreptului international. Se stie ca in evul mediu, Biserica ajunsese primul asezamant de ordine internationala. Suprematia Bisericii era recunoscuta de aproape toate popoarele occidentale.
Crestinismul a insuflat dreptului international spiritul umanitar si larg care refuza solutiile fortei materiale si reclama solutiile justitiei si moralei. Datorita acestui spirit s-a putut impune in constiinta publica mondiala, impotriva fortei, cateva principii morale definitiv castigate pentru dreptul international. Cel mai important dintre aceste principii este insusi principiul nationalitatilor care desigur s-a impus in constiinta publica, ca o urmare fireasca a conceptiei crestine despre libertatea inalienabila a omului si a gruparilor umane firesti.
Universalismul crestin este armonia ideala a tuturor gruparilor umane firesti, a tuturor natiunilor crestinate. Ocrotirea minoritatilor cu conditia de a nu stingheri prin aceasta libera dezvoltare a natiunii majoritare, este in mod evident o indatorire morala care n-ar fi putut fi recunoscuta fara o pregatire indelungata a sufletului omenesc prin religie crestina.
Ca si cu cinci veacuri in urma dreptul international se infatiseaza in prezent mai curand ca o morala- internationala. Scopul acestuia este binele comunitatii internationale, ordinea, linistea, apararea si respectarea drepturilor omului si buna dezvoltare a comunitatii. Infaptuirea acestui scop nu-i posibila insa decat statele admit si respecta anumite reguli si obligatiuni comune. Caracterul de morala al dreptului international este recunoscut si prin unele tratate precum si in opere ale marilor juristi.
Patrunderea principiilor crestine in legile omenesti si moralizarea dreptului s-au facut treptat si paralel cu dezvoltarea constiintei umane in spiritul invataturii crestine. Cu greu se poate desprinde astazi din legiuri si coduri elementul crestin. Un spirit crestin insa caracterizeaza legiurile si codurile, moderne. Toate codurile penale din lume pedepsesc pe cei care ofenseaza morala publica deopotriva cu cei care ultragiaza ordinea publica. Faptul acesta marturiseste ca in conceptia legiunilor morale este elementul constitutiv al ordinii publice. Toate codurile civile interzic conventiile si contractele potrivnice bunelor moravuri. Bunele moravuri s-au format incontestabil sub influenta crestinismului. Apararea lor intra in grija legiuitorilor tocmai pentru ca ele formeaza elementul constitutiv al ordinei sociale.
Institutia familie este legiferata in codurile moderne in acord cu principiile crestine. Persoana omeneasca este astazi ocrotita in toate legislatiile moderne, iar implicarea Bisericii in realizarea acestui fel este de necontestat. Prin idealismul si morala sa, Biserica crestina a transformat alcatuirile sociale si a modificat din temelie principalele discipline ale dreptului.
Demnitatea umana nu este indefinitul orgoliu burghez, ci certitudinea ca omul este cu adevarat persoana sacra, creatia lui Dumneazeu cel personal. Demnitatea omului nu este legata de aroganta egoista ce priveste individualitatea sa, ci de constiinta maretiei umane si a limitelor sale. Este vorba de o demnitate plina de discernamant, noblete si respect fata de ceilalti. Iar acest sens nu a ramas o schema teoretica, ci a fost trait de mii si mii de oameni, care alcatuiesc cetele sfintilor Bisericii si raman exemple povatuitoare pentru credinciosi si binecuvantare pentru umanitate. Libertatea este una dinstre ideeile centrale ale Crestinismului. Mesajul libertatii, in diferite variatiuni, revine in intreg noul testament. Parintii de limba greaca ai Bisericii analizeaza insistent adevarul conform caruia Dumnezeu l-a zidit pe om liber si din acest motiv omul este responsabil pentru faptele sale. Responsabilitatea este strans legata de demnitatea sa. De-a lungul timpului, nu au lipsit crestini care au cautat sa limiteza aceasta libertate, pentru a ajuta zice-se ordinea sociala. In cele din urma insa, constiinta crestina i-a respins. In acest cadru apare si certitudinea privind egalitatea oamenilor. Acest adevar se face simtit mult mai clar in viata liturgica a bisericii. In cultul crestin-ortodox, toti, independent de functiile sociale, clasa, rasa, nationalitate, sunt in fata lui Dumnezeu egali si in fata Lui fiecare are aceeasi valoare. Aceste teze de avangarda in cautarea umana universala sunt puncte centrale in invatatura Parintilor care vorbesc insistent despre egalitatea oamenilor, despre egalitatea in rang si egalitatea in drepturi pe care o vad fundamentala in esenta firii umane.
Iar „devierea”, adica abaterea de la principiul egalitatii, o numesc fara rezerve „nedreptate”. Gandul ca milioane de oameni nu accepta principiile teologice crestine nu diminueaza, desigur, importanta pe care acestea o detin in constiinta crestina ca fundament al respectului pentru drepturile omului.
In antichitate ideea de dreptate era o notiune teoretica, o incantare filosofica, in crestinism aceasta ideea devine o forta vie. Dreptul nu este astazi numai o putere fizica precum era in antichitate; el este si o putere morala. In toate domeniile dreptului stapaneste asta spiritul binefacator al crestinismului, cum in templele justitiei troneaza crucifixul ca suprema garantie a adevarului si dreptatii impartiale. Marile transformari crestine ale dreptului sunt astazi socotite de multa lume ca prefaceri naturale, iar valoarea influentelor crestine nu se mai recunoaste. A arata valoarea acestor influente nu este insa lucru fara rost. Daca omenirea si-ar da seama cat datoreaza crestinismului si implicit, Bisericii crestine, fie ea catolica sau ortodoxa, in orice domeniu al culturii sale, altfel s-ar dezvolta cultura umana in viitor, precum altfel s-ar dezvolta disciplinele dreptului, inclusiv Dreptul drepturilor omului, daca toti oamenii si-ar da seama cate minunate binefaceri poate creea spiritul crestin in acest domeniu.
ISLAMUL
Toată lumea știe că islamul este una dintre cele trei mari religii ale omenirii, că beneficiază de peste un miliard de adepți și că a dat naștere unei civilizații prestigioase a cărei influență se xercită asupra omului până în zilele noastre. Dar această religie este încă greu de înțeles în Occident în ciuda unei avalanșe de scrieri, de cercetări, de studii. Islamul nu este doar puțin cunoscut, el constituie totodată subiectul a multiple paradoxuri ce apar la o primă abordare sau la o privire exterioară superficială.
Această religie care cucerește masele cele mai frustate din punct de vedere economic, cele mai limitate din punct de vedere intelectual, îi atrage și îi fascinează pe cei mai renumiți gânditori și filozofi și face obiectul celor mai profunde cugetări și celor mai profunde analize ale lor.
Această religie care propovăduiește supunerea și "stăpânirea de sine", are adepți care dau dovadă de nesupunere și rebeliune.
Această religie care se bazează mai presus de orice pe credința intimă și implicarea persoanala, refuzând existența preoților, este resimțită ca o lege severă, permanent în vigoare.
Această religie care face face obiectul unei imense maltratări mediatice din cauza barbariei și violenței comise în numele ei, fascinează și își atrage mereu noi adepți.
Islamul, care unora le aduce alinare și altora le produce spaimă, este în același timp motiv de mândrie pentru primii și își atrage demascarea și indignarea celor din urmă. Revolta islamului față de "normele" concepute în Occident depășește denumirile și termenii de contestare a regulilor admise și de sugerare a altora, prin faptul că el nu se supune normelor, contrar a ceea ce se spune și se crede în mod obișnuit.
Conform etimologiei, cuvântul "islam" înseamnă supunere. Conform Coranului, islamul este adevărata religie, indiferent de profetul care a inițiat-o sau de epoca inițierii. Conform contextului istoriei și civilizației islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed. Această religie s-a născut la Mecca, în Arabia, la începutul secolului al VII-lea d.Ch.
În Arabia preislamica era prezentă o etică foarte exigentă, o etică războinică, obligând bărbatul să-și ocrotească armele, femeile și memoria strămoșilor și mai ales să nu accepte niciodată insulta sau disprețul. Barbatul era gata sa accepte mai degrabă moartea în onoare decât să-și păstreze viața în dezonoare. Această exagerare a vitejiei, dictată de atmosfera de rivalitate și de zel războinic a sacralizat ceea ce e mai drag și trebuie ocrotit și anume, după cum am spus, armele, femeile, bunul nume al strămoșilor care sporește prin lucrarea urmașilor.
Reputația câștigată de pe urma salvagardarii sau renunțării la acest triplu capital este "prețul onoarei". La arabi, acest "preț al onoarei" este atribuit femeilor familiei, clanului și tribului. Atâta vreme cât femeile sunt caste, ireproșabile, la adăpost de orice insultă ce-l poate afecta pe celălalt, toți bărbații sunt mândri și merg cu capul sus în fața întregii lumi. Dacă, Doamne ferește, trupurile feminine ale tribului au constituit obiectul celei mai josnice plăceri a străinului, numai sângele poate spăla acea rușine traumatizantă. Omul de lege musulman a fost nevoit să stabilească una sau mai multe legislații diferite referindu-se în același timp la recomandări coranice și la tradiții locale, făcând un mare efort intelectual pentru a răspunde multiplelor necesități ale unei vieți sociale în plină expansiune. Legea în islam, conține opreliști proprii celor două tipuri de drept: dreptul lui Dumnezeu, adorațiunile și dreptul omului "intertratările". Primul drept este cultul, desemnat de obicei drept cei cinci stâlpi ai islamului. Cel de-al doilea drept privește organizarea societății. Această interferență dintre dreptul lui Dumnezeu, mai degrabă spiritual, și dreptul omului orientat spre organizarea societății, deci rațional și bazat pe interesul real, material sau moral, nu este o coincidență. Ea izvorăște din concepția islamului care refuză orice graniță între sacru și profan, între mirian și religios. Principala sursă a dreptului omului tratată de religie islamică este Coranul. Musulmanul crede profund ca această sursă, Coranul, este Cuvântul lui Dumnezeu, Stăpân Absolut, Creator a tot ce este. Acest mesaj este transmis oamenilor pentru a-i îndruma. Din această credință decurge principiul că numai Coranul este deținătorul adevărurilor absolute, reper sigur, care determină drepturile umane și altora. Este singura referință de bună purtare, fiind deci pentru musulman sursa unică a religiei, eticii și dreptului.(1)
De la drepturile omului, Coranul cuprinde în textul său injuncții juridice care precizează comportamentul ce trebuie adoptat în anumite situații politice și sociale. Aceste injuncții se găsesc incluse în aproximativ două sute de versete. Ele se referă în cea mai mare măsură la "statutul personal" și la câteva "dispoziții penale". Această situație a dus la ideea că totul a fost reglementat prin Coran și că, în consecință, din punctul de vedere al islamului, în opera de legislație, și chiar administrativă, nu numai că ar trebui să se caute în Coran preceptele cărora musulmanii să li se conformeze, dar și să se refuze a se lua în calcul situații pe care Coranul nu le-a prevăzut în mod expres. Spiritul personal de dreptate al musulmanilor este mult dorit ca o împlinire a tuturor legilor, este etapa libertății și plăcerii de a trăi religia ca o convingere și nu ca un ansamblu de obligații și interdicții.
Raportul dintre drepturile omului și terorism
S-a spus de multe ori că drepturile și libertățile civile sunt din totdeauna prima cauză a unui război, iar lupta teroristă este de fapt un război invizibil, din momentul ce nu există armate teroriste organizate ca atare.
De fapt teroriștii atacă esența democrației. Terorismul este o problemă extrem de gravă și în mod sigur nimeni nu vrea să pară că împiedică eforturile depuse de lege pentru a-l combate. Pe de altă parte, amenințarea teroristă nu trebuie folosită ca pretext pentru a justifica atacurile menite să slăbească și să compromită constituția și Declarația Drepturilor Omului. Este destul de greu de menținut un echilibru între asigurarea măsurilor de securitate și cea a libertăților în prezent, fapt ce va deveni din ce în ce mai greu, în viitor. În ciuda tuturor eforturilor naționale și internaționale de a combate terorismul, aceste acte de terorism continuă să se desfășoare sub toate formele și manifestările, omorând un număr tot mai mare de persoane nevătămate, inclusiv femei, copii și bătrâni; deși O.N.U. este foarte preocupat cu lupta împotrivă terorismlui de multă vreme, abia în ultimii ani s-a pus problema unei corelații între terorism și drepturile omului. Abia acum a fost recunoscut faptul că problema teroristă trebuie abordată nu sub aspectul controlului actelor criminale, ci sub aspectul apărării drepturilor omului.
Activitățile teroriste au fost de nenumărate ori consemnate drept acte de transgresiune, ce au drept scop anihilarea drepturilor omului, libertățile sale fundamentale și democrația, amenințând integritatea teritorială, pacea internațională și securitatea, având numeroase consecințe defaste din punct de vedere economic și al dezvoltării sociale a statelor afectate de acest fenomen.
Terorismul, în mod evident, nu pune doar statele sub aspectul fricii, dar totodată constituie o violare flagrantă a drepturilor și libertăților populației nevinovate. Mai mult chiar, actele cu caracter terorist pot provoca sau oferi o scuză pentru gravele violări ale drepturilor omului de către guvernele ce se simt amenințate de terorism
Între anii '60 și '90 numărul mișcărilor fundamentaliste s-a triplat pe glob. În același timp a existat o explozie a grupărilor teroriste religioase începând cu 1968 și până azi, când aproape un sfert din toate grupările teroriste ce activează în lume sunt motivate de concepții religioase. Spre deosebire de adversarii lor laici, teroriștii religioși sunt prin natura lor extrem de motivați de religie, dar sunt conduși și de considerațiile politice practicate zilnic în contextul mediului lor specific. Teroriștii religioși își percep acțiunile ca fiind defensive și reacționează ca atare, justificându-le în acest mod.
Jihad-ul islamic este în esență o doctrină defensivă, sancționată religios de conducătorii musulmani care au luptat împotriva agresorilor identificați, a tiranilor și a musulmanilor rebeli. În forma lor cea mai violentă, acțiunile sunt justificate ca fiind o modalitate de a preveni stingerea identității distincte a comunității islamice în favoarea forțelor laicizarii și modernismului. Sheikh Fadlallah, ideologul șef al Hizb'allah, afirmă: "când islamul luptă într-un război, luptă ca orice altă putere din lume, apărându-se astfel încât să-și păstreze existența și libertatea, forțată fiind să ia măsuri preventive când e în pericol".
Impresia de totalitate a luptei acestor războinici religioși e pur și simplu definită în termeni dialectici și universali, cum ar fi credincioși împotriva nedreptății, care este oglindită în întreaga natură intransigentă a cauzei lor. Această cauză este fundamentală lui Eretz Israel, un stat islamic bazat pe legea sharia sau pe un Khalistan independent (Tărâm al Purității). Astfel, teroriștii religioși percep lupta ca pe un război disperat împotriva dușmanilor lor. Această percepție acționează ca o forță centrifugă în a atrage sprijin, consolidând mecanismele organizationale și redefinind metodele și scopurile prin terorism. În același timp, asigură justificare teologică, ceea ce îi face incapabili pe urmașii lor de a urmări cauzele sacre într-un mod eficient si mai rapid.Așa-numiții ghizi spirituali, care susțineau în ultima perioadă mai multe inițiative politice, în timp ce binecuvântau acte de terorism, pot fi găsiți aproape în toate grupurile religioase.
Prezentarea terorismlui religios și a implicațiilor sale încearcă să demonstreze că, în ciuda credinței populare, natura și scopul terorismului religios nu sunt dezorganizate sau întâmplătoare, ci sunt conduse de o unitate logică interioară, formată din diverse grupuri și credințe, care folosesc violența politică pentru a motiva și da credibilitate cauzelor lor sfinte. Recurgerea la terorism prin imperative religioase nu e un fenomen nou, ci mai degrabă unul adânc înrădăcinat în istoria și evoluția credințelor.
Compatibilitatea drepturilor omului cu preceptele Islamului este o problemă care confruntă astăzi întreaga lume musulmană dornică, pe de o parte, să se alinieze la principiile societății moderne, dar temătoare, pe de alta, să nu lezeze valorile fundamentale ale religiei Coranului. Astfel cum arată un autor tunisian, subiectul "Islamul și drepturile omului" este astăzi, în primul rând, o armă de luptă ideologică contra islamismului tradiționalist. Dacă astăzi în măsura în care vrei să fii ascultat, nu se poate spune nu Islamului, nici drepturilor omului nu li se poate spune nu, pentru aceleași motive. Întreaga strategie ideologică a actorilor va consta pentru tradiționaliști să arate sau să convingă că celălalt, modernistul contravine Islamului iar pentru moderniști să arate sau să convingă că tradiționalismul contravine drepturilor omului.
În religia Islamului, femeile au drepturi corespunzătoare obligațiilor lor și potrivit obiceiului. Bărbații au totuși o preeminență asupra lor. Tatăl este cel care trebuie să-și asume educația copiilor săi, fizic, moral și religios, potrivit credinței și Legii sale religioase. El singur are responsabilitatea de a alege orientarea pe care înțelege să o dea vieții lor. Soțul are obligația de a asigura femeii și copiilor săi "pensia alimentară" (nafaqa), ce le este datorată, fără a o drămui cu avariție. Dacă tatăl și mama sunt în imposibilitatea de a-și asuma responsabilitatea față de copii, acesta este transferat societății, caz în care pensia alimentară este în sarcina Casei Comune (Bayt-al Mal) a musulmanilor- ceea ce ar fi un corespondent al tezaurului statului.
Cu toate acestea, drepturile femeii măritate nu sunt deosebit de largi. Astfel, femeia are următoarele drepturi:
-să locuiască cu bărbatul său, acolo unde acesta a hotărât să trăiască;
-de a beneficia de "pensia alimentară", atât timp cât durează căsătoria, precum și în "perioada de așteptare" următoare rupturii, dacă soțul o repudiază.
Trebuie arătat că, potrivit șariatului, bărbatul are o mare diversitate de mijloace pentru a-și repudia soțiile, mergând până la gesturi simbolice, cum ar fi cel de a le da papucii. Astfel de ilustrări ne permit să intelegm dimensiunile exacte ale efortului ce trebuie depus pentru acomodarea dreptului tradițional islamic cu drepturile omului. Egalitatea între bărbați și femei cunoaște note particulare în islam. Condiția femeii este cea a unei permanente incapabile, sub raport juridic: ca fată, ea este sub autoritatea tatălui și nu se poate mărita fără consimțământul acestuia. Ca femeie măritată ea este sub autoritatea soțului care poate să o împiedice să iasă din casă sau să lucreze, după cum poate să o oblige să poarte voalul tradițional. Dacă este infidelă, soțul o poate pedepsi.
O altă serie de alte aspecte particulare, care au incontestabil semnificații legate de problematica drepturilor omului, este cea privind normele de vestimentație a femeii. Pornind de la Coran și de la istorisirile despre Mahomed, juriștii musulmani clasici au tras concluzia că anumite părți ale corpului omenesc sunt respingătoare, fiind interzis să le expui sau să le privești. Femeile reprezentând- ca de altfel peste tot-expresia supremei tentații, dreptul musulman prevede norme stricte pentru vestimentația feminină.
Aceste norme diferă, desigur, de la o țară la alta. În cele conservatoare cum sunt Iranul, Arabia Saudită sau Emiratele, femeile trebuie să circule pe stradă îmbrăcate din cap până la picioare pentru a nu li se vedea nici figura, nici mâinile și, bineînțeles, nici picioarele. În transportul public, vagoanele sunt despărțite în două femeile călătorind în compartimentul din spate, ale cărui geamuri sunt acoperite cu perdele. O interdicție, care produce adesea încurcături diplomatice, este aceea că un bărbat nu poate da mâna cu o femeie. În rarele cazuri, când o femeie europeană este invitată la o ambasadă islamică, ea este avertizată discret să nu întindă mâna ambasadorului. De altfel, bărbații nu iau niciodată masa împreună cu femeile. În Arabia Saudită, femeilor le este interzis să conducă automobilul, deoarece aceasta le-ar obliga să își dezvăluie figura și oricum, astfel cum arată o decizie religioasă "pentru că promiscuitatea cu bărbații provoacă subversiunea și incită la orice". Un curent de opinie foarte vehement impune chiar femeilor europene sau americane care locuiesc sau călătoresc în aceste țări să poarte o îmbrăcăminte deosebit de decentă. E evident că practicarea sporturilor și plaja sunt interzise femeilor musulmane.
Într-o altă categorie de țări, mai puțin conservatoare, aceste norme nu sunt atât de rigide. În general, femeia poartă aici capul legat cu o basma, iar pe sub fustă poartă o pereche de pantaloni lungi, ca să nu se vadă picioarele. Pe plaje, chiar în Egipt, țară modernă și avansată, în diferite domenii, rarele femei care se întâlnesc, sunt îmbrăcate în voaluri din cap până în picioare și folosesc, pentru a se expune soarelui, un fel de corturi care se prelungesc până în mare, pentru a fi izolate de privirile indiscrete.Se pot întâlni însă și femei moderne, care umblă îmbrăcate potrivit modei europene și conduc automobilul.
Dacă normele de mai sus privesc ținuta femeii în public, în cadrul familial șeful familiei (tata, sau în lipsa acestuia fiul mai mare) stabilește modul în care trebuie să se îmbrace femeile. Acesta poate să le impună să nu meargă la cinema, la dans, la plajă sau la sport. El poate, de asemenea, interzice ca fiii săi să frecventeze anumite cursuri, să partcipe la activități sportive și să frecventeze clase mixte. El poate să le înscrie în școli religioase, sau poate interzice ca soția și fiicele sale să fie prezentate unor vizitatori străini. Există uneori norme și practici restrictive și cu privire la munca femeilor. În unele medii de exemplu, femeia nu muncește sau muncește separat de bărbați. De remarcat că în anumite țări femeile nu pot obține un pașaport și nu pot călători decât cu autoritatea soților lor.
Ce concluzii permite această succintă trecere în revistă? Înainte de orice, subliniem că ar fi poate o greșeală să judecăm preceptele islamice după modelele europene. Astfel cum arătăm, Islamul este în același timp o religie, o morală și un drept. El degajă o filosofie proprie asupra lumii și vieții sociale și virtutea sa cea mai mare este aceea de a-și fi consecvent sie însuși.
Iată de ce, încercările "moderniștilor" de a acomoda concepțiile islamice cu drepturile omului nu ni se par a avea reale șanse de reușită. A critica aceste concepții de pe poziții europene este un nonsens. A afișa o poziție de superioritate este de asemenea, absurd. Islamul trebuie înțeles așa cum este, ca o religie- una dintre marile religii ale lumii -care transmite supușilor săi un mesaj de mare frumusețe morală. Că acest mesaj s-a cristalizat în Evul Mediu arab, că viață a evolut considerabil de atunci, acestea sunt probleme care confruntă, într-un sens sau altul toate religiile. Nu trebuie omis procesul de modernizare ce se petrecere în cele mai multe dintre țările islamice. Acest proces cuprinde și legislația, multe din aceste țări -Turcia este în frunte -adaptând-o la numeroase convenții internaționale privind drepturile omului.(5)
Islamul nu se potrivește unei lecturi simpliste mai mult decât alte sisteme religioase; nuanțele și gradarea unor nuanțe sunt la ele acasă, ne obligă la reflecție. În islam abundă controversele și controversele legate de controverse, de limitele lor, de codurile lor. A spune că musulmanul n-ar putea pretinde că cere din partea altui musulman altceva decât atestarea unicității lui Dumnezeu și a autenticității mesajului lui Mohamed poate părea o lozincă pe care însă n-ar fi lipsit de interes să o luăm în serios. Monoteismul este, fără îndoială, cuvântul principal al discursului islamului despre sine.(2)
BISERICA MOZAICĂ
Istoria poporului evreu este cea mai lungă și în același timp cea mai frământată. Ea se desfășoară de-a lungul a treizeci și cinci de secole. Găsim evrei în zeci de cetăți antice cu mult înaintea erei creștine; astăzi, ci sunt cetateni a vreo sută de țări din lume. În istoria religiei lor putem distinge trei perioade: perioada biblică din secolul al XIII-lea i.Ch. până în secolul al IV-lea d.Ch., diaspora, perioada contemporană-secolul al XIX-lea și secolul al XX-lea. Încă înainte de începutul erei creștine, numeroși autori își exprimă surprinderea față de extraordinara răspândire a evreilor, Imperiul Roman numărând 4 milioane, fără a socoti Palestina. Două aspecte majore marchează istoria acestei diaspore, care a păstrat intacte specificul și cultura sa, unul pozitiv-aprofundarea gândirii evreiești, pe de o parte, celălalt negativ, tragic-persecuțiile și expulzarile, pe de o altă parte.
Istoria evreilor din Europa în Evul Mediu este marcată de durere, suferințe și martiri. Evreii din Spania obțin cele mai înalte ranguri în perioada dominației musulmane, epocă socotită în analele iudaismului spaniol vârsta de Aur a comunității. În timpul vârstei de Aur, ia naștere misticismul evreiesc, Kabbala și tratatul său principal, Zohar-ul. Dar în perioada recuceririi creștine de la începutul secolului al XI-lea, situația se înrăutățește și considerând anormală prezența evreilor într-o țara creștină, Biserica face eforturi pentru a-i converti. Evreilor din Franța și Germania li se interzice orice funcție administrativă. Evreii sunt mai ales comercianți sau negustori ambulanți; ei nu întrețin cu vecinii lor decât relații superficiale. Cultura pământului și numeroase meserii le sunt inaccesibile. În 1348, când ciuma neagră face prăpăd, reducând cu o treime populația Europei, evreii sunt acuzați că au otrăvit fantânele. În secolul al XVII-lea, mii de evrei din Lituania sunt torturați, comunități întregi sunt exterminate, victimele erau un număr de zeci de mii. Disperarea și spaima apăsa asupra populației evreiești. Și în Rusia "țaristă", evreii sunt persecutați, constrânși să locuiască în anumite zone. Reacția evreilor tineri va fi să se alăture mișcării revoluționare sau să emigreze, mai ales în Statele Unite.
Alungați când dintr-o țară, când din alta, aflați la cheremul suveranilor momentului respectiv, evreii au dus o viață rătăcitoare și migratoare, intorcandu-se deseori în țara de unde fuseseră alungați, cu o extraordinară perseverență. Ideea emancipării evreilor se răspândește în Secolul Luminilor, în Prusia, Austria, apoi în Franța. Ea da glas unei reacții împotriva disprețului general față de evrei, provocat de obiceiurile, limba și cultura lor. Un strălucit filozof din Berlin, Moise Mendelsohn (1729-1786) și școala de umanisti evrei dau exemplu și încearcă să îi convingă pe evrei să iasă din izolare, să studieze și să frecventeze școlile laice și universitățile. Emanciparea este de fapt o consecință firească a “Declarației drepturilor omului” care proclamă libertatea religioasă. Astfel,din acest moment, 28 septembrie 1791, când emanciparea este votată de Constituantă, evreul devine cetățean cu drepturi depline. Pentru prima data îi sunt deschise, fără discriminare, orice carieră și toate posturile înalte din administrație.
Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de două evenimente, cele mai importante din istoria evreilor din ultimele două milenii: genocidul nazist și înființarea statului Israel. În ideologia nazistă evreul aparține unei rase inferioare; el trebuie suprimat pentru a salva puritatea rasei ariene. În anii premergători celui de-al doilea război mondial, ei sunt arestați, deportați, închiși în lagăre de concentrare. Auschwitz, din Polonia, rămâne simbolul zecilor de lagăre a morții unde sunt gazați și arși. Prin faptul că a fost organizat metodic acest genocid este cel mai grav pe care l-a cunoscut istoria. Evreii îi spun în ebraică Shoah- ceea ce înseamnă "nimicire".
De-a lungul secolelor de dispersare evreii nu și-au pierdut niciodată speranța de a se întoarce într-o bună zi în Palestina. De fapt, au existat intotdeauna evrei pe acest teritoriu. În urma celui de-al doilea război mondial, au sosit în Palestina mii de refugiați. Ei cer crearea unui stat evreu independent. În 1947 ONU aprobă împărțirea Palestinei; iar în 1948 este proclamat statul evreu. Arabii refuză împărțirea și astfel timp de atâția ani au loc mai multe conflicte între Israel și țările arabe vecine.
Populația evreiască mondială numără aproximativ 20 de milioane de oameni. În aceasta cifră sunt incluși toți cei care se declară evrei, fiind de la sine înțeles ca o mare parte dintre ei nu practică deloc sau prea puțin religia lor. Aceste 20 de milioane sunt repartizate aproximativ în felul următor :
-în Israel, 5 milioane
-în America, 7 milioane (dintre care 6 în SUA)
-în Europa, 5 milioane.
Existau probabil 2 pana la 3 milioane în fosta URSS. În restul Europei, cea mai mare comunitate este cea din Franța (600 mii), urmată de cea din Marea Britanie (400 mii).
Originea termenului "iudaism" datează încă din secolul I î.Ch., când este întâlnit într-un text evreiesc în limba greacă. "Evreu", în ebraică Yehudi, însemna inițial cel ce se trage din tribul lui Iuda (Yehuda). Cuvântul a trecut în aramică, în greacă, apoi în latină. Dar în timp ce ne-evreii îl foloseau în mod curent, evreii care vorbeau ebraica în interiorul pământul Israel, preferau să-și spună "Israel". Acest lucru este atestat de diverse documente: manuscrise, apocrife ebraice,literatura talmudică în ansamblu. Această certitudine semantică permite o observație importantă : perioadele în care s-a format, s-a extins și s-a consolidat iudaismul, care au cunoscut începuturile creștinismului, au fost cele care în cursul cărora evreii au dorit să marcheze identificarea lor, preluarea de către ei a tot ce aparținea epocii întemeietoare,când fuseseră numiți "poporul evreu".
Pentru evreii înșiși, mai ales, în vremurile noastre, există multiple moduri de a-și afirma apartenența la iudaism. Unii revendică un atașament cultural sau național. Ei insită asupra legăturilor care-i unesc pe unii de ceilalți, asupra solidarității cu trecutul, asupra destinului comun cu alți membri ai poporului evreu atât din statul Israel, cât și din diversele țări ale diasporei. Aceștia se dedică studiului limbii ebraice ca limbă vie și ca mijloc privilegiat al legăturii cu poporul evreu din trecut și din prezent și valorilor etice conținute în patrimoniul lor.
Alții, afirmându-și același sentiment de apartenetă, pun accentul pe fapta religioasă ca temelie și motor al oricărui iudaism din timpurile biblice și până în zilele noastre. Ei descoperă legătura dintre Dumnezeu, în modul lor de viață supus Legii și ritmat de calendarul religios, în prezența faptei religioase în cele mai importante opere literare ale iudaismului din toate timpurile. Textul de bază al religiei mozaice este Biblia evreiască, pe care creștinii o numesc Vechiul Testament, scisă integral în ebraică -cu excepția câtorva capitole sau versete care sunt în aramică, limbă semitică asemănătoare cu ebraica. Biblia evreiască este cartea cu cele mai multe traduceri și cu cei mai mulți cititori din lume. Deși este cartea poporului evreu, este cartea cea mai universală. Israel a păstrat și a transmis această carte străveche. Cuvântul Biblie este de origine iudeo- helenistică.(1) (gaudin Philipe, pag 37;42-46; 50-51)
Conform religiei mozaice, crearea omului reprezintă o sfâșiere, o ruptură și, prin aceasta, un ultragiu la armonia a ceea ce este imobil și veșnic. Venind pe lume, omul rupe un spațiu și o barieră, asemenea smulgerii fructului unui arbore. În iudaism este întotdeauna îngăduit să se discute dacă există o deosebire între noțiunea de '"dogmă" pe de o parte și cea de "principiu fundamental" sau de "rădăcină" sau "de principiu de credință", pe de altă parte. În schimb există cel puțin două alte noțiuni -cruciale pentru etica religioasă mozaică -a căror realitate nu suferă nici o contestare: pocăința și iertarea.
În iudaism, iertarea divină și căința omenească sinceră merg mână în mână. În tradiția evreiască nu există nici o situație în care să fi fost refuzată iertarea vreunui om care s-a căit sincer.(2) j.delumeau,pag 219-220, 226-227
Nu mai mult decât alte religii, iudaismul nu a scăpat influenței uniformizate a timpului, atmosferei generale de contestare a religiei, văzută atât ca ortopraxie, cât și ortodoxie. Majoritatea evreilor nu mai sunt astăzi practicanți, dar le place să identifice în ceea ce ei numesc valorile evreiești portretul simbolic al unui evreu corespunzând gustului lor: nici vânător, nici violent, nici rasist, nici băutor, ci dispus să-și ajute aproapele, să resimtă suferințele săracului- el care a fost de atâtea ori și sărman și obidit- animat de dorința de a înțelege, atras într-un mod instinctiv spre învățătură.
Într-un cuvânt, ar exista un umanism iudaic deschis către tot ce este nou, care nu ar avea nimic religios și care ar constitui esențialul acelor valori a căror purtătoare este întotdeauna iudeitatea. Cu siguranță, aceste valori s-au născut din religie, însă ele sunt în ziua de azi suficient de ferm constituite pentru a se lipsi de transcendența și de justificarea prin Lege. Minoritatea practicantă nu cunoaște decât acele valori iudaice care se definesc în transcendență și prin Tora, în asemenea măsură încât s-ar putea spune că porunca "să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți" unu își găsește justificarea decât prin faptul postularii sale de către Dumnezeu, și nu prin aceea că este o maximă umanistă cu rol de promovare a libertatii fundamentale si protejare a drepturilor omului.
Aceasta jonctiune nu constituie o povara a Legii decat pentru acest motiv. Iudaismul practicant nu este un umanism laic, fiind in acelasi timp teo-centric.
Pastrand si selectand din rituri si cutume ceea ce le convine, “rasturnand” laic semnificatie anumitor sarbatori (Pastele), rituri (circumcizie), ei isi hranesc spiritul iudaic cu o anumita “religiozitate civila”, a carei modernitate ambigua isi are totusi izvorul in traditie. Pastreaza semnele, indiciile, dar modifica sensul.
Cu siguranta, atat timp cat situtatia Israelului nu va deveni “normal”, cat timp antisemitismul nu-si va fi dovedit declinul sau final, existand intre persistenta si renuntare, cat timp crestinismul si islamismul vor mai avea de parcurs o bucata de drum pentru se debarasa de propriile lor antiiudaisme, nu in numele tolerantei sau a unei oarecari concordii superficiale, ci in numele- daca se poate- unei credinte, evreii, credinciosi si necredinciosi, vor fi uniti, asa cum au fost intotdeauna cand s-au aflat in fata insultelor, pericolului, neintelegerilor. Solidaritatea lor a fost atat de stransa, incat, printr-un soi de amestec de termeni, si necredinciosii se includ ei insisi in iudaism, distingand pur si simplu “iudaismul lai” de cel “religios”.
Este adevarat ca iudaismul, Religia mozaica, chiar si pentru aceia care “practic” il neaga, ca si pentru aceia care, veniti dintr-o lume pagana, ni inceteaza sa si-l revendice, mai mult sau mai putin, drept mostenire, este ca un magnet care n-a pierdut nimicdin puterea sa de atractie, ca un pol permanent orientat spre ceea ce, la fel ca Dumnezeu a carui venireo vesteste, este pururea viu. Si se poate spune ca nu este mai putin misterios decat viata, intotdeauna aceeasi, dar mereu alta. (3.) Vladimir Grigorieff- Religiile Lumii, Editura Universul Dalsi Buc.1999, pag.72-74
3.3. ROLUL BISERICII CATOLICE IN POLITICĂ
ASPECTE PRIVIND VATICANUL
Daca exista un termin care se alatura spontan celui de catolic, ei bine acesta este tocmai cel de biserica: Biserica catolica. In acceptiunea lui teoligica, cuvantul „catolic” este expresia traditionala, folisita de toate confesiunile crestine, pentru a spune ca Biserica lui Cristos este universala, nu numai in sens geografic, ci, mai profund, in vocatia ei de a primi tate rasele, toate culturile. In mod curent (sens sociologic, datand din secolul al XIV-lea), cuvantul „catolic” desemneaza crediciosii sai institutiile legate de Roma, adica numai o parte a Bisericii lui Cristos. Concret vorbind, catolicismul este deci totalitatea crestinilor si a comunitatilor crestine care recunosc jurisdictia episcopului Romei, acela care este numit de Papa. Inteles altfel, el reprezinta, sanul realitatii crestine, o istorie si un mod de a intelege crestinismul, in acelasi timp- istoria institutiei ce se numeste Biserica catolica, modul de intelegere a crestinismului sau, mai precis, accentele doctrinare caracteristice fata de care celelalte familii crestine se distanteaza mai mult sau mai putin.
De cand se poate vorbi despre catolicism? In esenta, el isi are originea in primele Biserici, atunci cand propovaduitorii lui Isus erau inca prezenti. Dar, in ceea ce il deosebeste de celelalte Biserici crestine, nu putem vorbi cu adevarat de catolicism decat dupa ruptura dintre Rasarit si Apus, datat in mod curent la 1054.
Catolicismul nu ar fi fost ceea ce este daca circumstantele nu ar fi atras atentia asupra unui anume aspect al mesajului crestin mai mul decat asupra altuia, daca cultura fiecarei epoci istorice nu ar fi dat o culoare anume modului de a-l intelege, daca nu ar fi aparut personalitati marcante care sa-si puna pecetea asupra dezvoltarii lui sai chiar sa provoace importante schimbari de situatie.
Biserica catolica stie ca ceea ce a spus si a facut in cursul istoriei nu este intotdeauna conform cu ceea e are mai autentic propria sa traditie. In principiu, ea se straduieste, mai mult sau mai putin indraznet, in functiei de epoci, sa discearna in ce cazuri traditia sa reprezinta un progres si in care, dimpotriva, trebuie sa constate existenta unor abateri mai mult sau mai putin grave.
Ruptura de la mijlocul secolului al XI-lea de patriarhii Rasaritului intareste si mai mult scaunul de la Roma, pentru a ajunge la o adevarata centralizare a lumii occidentale. Astfel, ppa devine suveranul vremelnic, „principile principilor”. Infruntarea dintre puterea sa si puterea sa si puterea vremelnica atrage excomunicarea imparatului de catre papa si depunerea papei de catre imparat.
Infrangerea imparatului marcheaza marcheaza desigur dobandirea de catre Biserica a unei adevarate libertatie exterioare. Biserica de la Roma incepe sa se conduca din ce in ce mai mult ea insasi ca o putere, ceea ce-i accentueaza caracterul juridic.
In secolul al XV-lea asistam la nasterea aspiratiilor asa-numitei lumi moderne; primele manifestari ale umanismului traduc eliberarea, fara ostilitati, fata de credinta, inceputul marilor aventuri ale descoperirii lumii.
In acest moment crucial al istoriei situatia Bisericii catolice marcheaza o puternica centralizare in jurul scaunului potifical. De cele mai multe ori totusi, papa se comporta mai mult ca un principe printre principi, decat ca un pastor de suflete.
Atunci cand Biseria catolica a infruntat problemele reformei protestante si „contrareforma” catolica, si a manifestat preocuparea de a sintetiza evolutia de pana atunci si de a se reforma cu bunastiinta, climatul devenise deja polemic, plin de neincredere. Lumea catolica pare sa acorde mai mult credi fortei decat Evangheliei. Razboaiele religioase din Europa, unde, sub fatatda religioasa se scund rivalitati de putere, modul in care a fost colonizata America Latina si „evanghelizata” ei raman aminitiri dureroase.
O trasatura specifica Bisericii Catolice este importanta acordata papei, succesor al lui Petru. In virtutea promisiunilor lu Chistos relatate de evanghelii, papei i se recunoaste misiunea de a asigura unitatea Bisericii, deoarece orice Biserica locala trebuie sa fie de acord cu Biserica de la Roma al carui episcop este. El isi implineste misiunea prin propovaduirea credintei- magisterul- si prin guvernarea pastorala- jurisdictia. Intr-adevar, el poate fi solicitat, in cazuri concrete- de pilda atunci cand sunt neclare, rastalmacite sau unite adevaruri fundamentale ale credintei si ale vietii crestinesti- sa se pronunte oficial: sentinta sa este atunci infailibila. El primeste intaietatea, adica puterea de guvernare necesara conducatorului vizibil al Bisericii, pentru a veghea asupra intelegerii tuturor, pentru a lupta impotriva dificientilor ce pot aparea oricand printre crestini si a apara la nevoie libertatea Bisericilor locale in fata interventiilor puterilor politice.
Dar trebuie sa recunoastem totodata ca exercitarea acestei misiuni a fost marcata de istorie, care o face sa para o monarhie universala, cu o administratie foarte centralizata. Dogma infaibilitatii papale a fost proclamata in 1870 in cadrul Consiliului Vatican I. Un rol deosebit in proclamarea si sustinerea dogmei primatului papal si dogmei infainilitatii papaple l-a avut Vaticanul (Cetatea Vatican), care se mai cheama si Sfantul Scaun, unde isi au sediul pontifii sau papii Bisericii romano-catolice. Sfantul Scaun, asezat pe Colina Vatican, una dintre cele 7 coline ale Romei, situata pe malul drept al tribului, cuprinde palatul Catican, construit in timpul lui Constantin cel Mare in apropierea Bazilicii „Sfantul Petru”, cu modifcari importante de-a lungul vremii, cu deosebire in epoca Renasterii, si dispune de numeroase vile, capele, biblioateci care au in dotare numeroase opere de arta, manuscrise rare si celebre.
Problema Vaticanului ca subiect de drept international este foarte discutata in literatura de specialitate. Vaticanul a reprezentat si reprezinta centrul bisericii catolice. Daca pana in 1870 Vaticanul exista ca stat, dupa aceasta data el a fost desfiintat, fiind inclus in cadrul statlui italian. Prin acordurile de la Laterano (1929) incheiate de statul italian cu Vaticanul, statul italian a recunoscut proprietatea exclusiva si jurisdictia suverana a Vaticanului asupra unui spatiu teritorial din orasul Roma, inviolabilitatea acestui teritoriu, dreptul de reprezentare in strainatate, etc.
Vaticanul intretine relatii diplomatice (nuntii papali fiind asimilati ambasadorilor), incheie tratate (concordate) cu caracter religios, este membru in organizatii internationale, participa la conferinte si congrese internationale, etc. In 1975, Vaticanul intretinea relatii cu 82 de state si era membru in 14 organizatii internationale guvernamentale.
Totusi, in timp ce personalitatea internationala a statului este deplina, a Vaticanului are asupra teritoriului jurisdictie suverana, dar nu suveranitate deplina; el are organizare administrativa, in probleme religioase, iar serviciile publice apartin statului italian, cetatenia Vaticanului avand si caracter special functional-dobandirea si pierderea ei are loc in anumite conditii si nu afecteaza cetatenia originara a persoanei respectve.Deci, calitatea de subiect de drept international a Vaticanului are caracter limitat.(1) Primul papa care a ocupat Sfantul Scaun a fost Apostolul Petru (33-64), iar ultimul ales de cardinali, a fost Papa Benedict al XVI-lea.
Din 1377, in Vatican se afla resedinta permanenta a papilor. Rolul Vaticanului in dezvoltarea omenirii are multe lumini si multe umbre. Ideea ca Biserica romano-catolica a avut in timpul Evului Mediu doar rol negativ, sustinuta de multi ganditori, incepand cu Renasterea si Luminismul, este in multe privinte, falsa.
Secolul al XIX-lea este secolul nationalitatilor si statele italiene nu fac exceptie de la regula unificarii lor intr-un stat national modern. Dupa proclamarea Republicii Romane in februarie 1849, iar in ianuarie 1871 Roma este proclamata capitala Italiei. Papa Pius al IX-lea declara cu acest prilej, ca papii nu vor mai parasi niciodata Cetatea papala. Astfel, la 13 mai 1871, Parlamentul Italiei adopta „Legea de Garantii”. Pepei i se asigura inviolabilitate, iar Vaticanul- independenta in problemele de politica externa. In anul 1929 Statul Vatican are ca sef suprem al sau pe papa. In ultimii 60 ani Vaticanul s-a consolidat puternic. Sub indrumarea Vaticanului, care dispune de milioane de misiuni, se raspandesc in toata lumea invataturile romano-catolice. Relatiile Romaniei cu Vaticanul dateaza din 1920, fiind intrerupte in 1950, ele au fost reluate in 1990.
INFLUENȚAREA POLITICII DE CĂTRE VATICAN
Desi Biserica catolica este intotdeauna interesata de ceea ce se poate numi jocul puterilor, ea ramane in amre masura in afara fortelor care duc la aparitia unei lumi cu adevarat moderne. Revolutia Franceza, Declaratia Drepturilor Omului, miscarile pe care le declansase Europa creeaza un peisaj nou in care germineaza ideea de democratie si a carui modelare este vdesavarsita de etapele succesive ale revolutiei industriale, cu repercursiunile sociale si economice. In acest peisaj, situatiile politice se succeda intr-o mare diversitate: epopeea napoleoniana, restaurari subrede ale regimurilor monarhice, cele doua razboaie mondiale, etc. O mare diversitate de situatii, dar si continuitate de netagaduit a evolutiei culturale. In contextul acesta, Biserica catolica isi va defini pozitia fata de putere si, in acelasi timp, se va modela ea insasi.
Semnificatia condamnarii Declaratiei Drepturilor Omulu, din 1791, a fost de un cu totul alt ordin. Se stie ca aceasta condamnare apare astazi ca nejustificata si ca Roma a luat asupra ei ideea de „drepturi ale omului”, facandu-se chiar aparatoarea acesteia. Dar condamnarea din 1791 era conforma viziunii, comuna Bisericii.
Papalitatea, umilita o data de Napoleon, care il trateaza pe Pins al VII-lea ca pe o marioneta, deposedata apoi de bunurile sale de Statul Italian in anul 1871, se va comporta ca o cetate asediata. Aceasta imagine este reala nu numai in plan politic- papa considerandu-se prizonier la Vatican-, dar si in privinta modului de a trata probleme religioase, scaunul pontifical incercand si reusind- sa-si intareasca puterea doctrinara si disciplinara opunandu-se oricarei idei noi vsi refuzand orice dialog. Atitudinea Romei nu a impiedicat manifestarea unei adevarate vitalitati evanghelice in diferite domenii: in cresterea numarului ordinelor religioase, in cresterea activitatii pastorale locale si comunitare, in aparitia unor preocupari sociale promovate de Vatican. Dar, considerata in structura ei institutionala, Biserica Catolica pare dominata de puterea fara margini a monarhiei pontificale. Aceasta se manifesta in special in luarile de pozitie doctrinare si in structura interna a Bisericii. Aceste doua domenii fac obiectul unor declaratii solemne ale primului Cnciliu de la Vatican, din anul 1870. dar conciliul acesta se incadreaza intr-un ansamblu de luari de pozitie avand aceeasi tendinta.
Autoritatea de la Vatican a jucat un rol mai novator in domeniul politic, cel putin incapand cu sfarsitul secolului al XIX-lea. Miscarea de secularizare- Declaratia Drepturilor Omului fiind expresia ei majora- a fost mai bine inteleasa de autoritatea de la Roma, decat de „catolicul de rand”. Viata Bisericii catolice nu se limiteaza la problemele pe care le-am abordat. Ea comporta si alte luari de pozitie ale ierarhiei si, mai ales, viata organizatiei Bisericii. In privinta acesta, viata catolicismului in secolul al XIX-lea este bogata: restaurarea unor ordine religioase masculine, formarea a sute de congregatii feminine avand drept scop[ comun imbunatatirea conditiilor de viata ale „celor vsaraci”. Initiativile acestea nu puteau, desigur, aduce o solutionare a problemei sociale, dar ele constituiau expresia unei autentice vitalitati evanghelice.
Influenta clasei politice d catre Vatican a avut loc si o data cu realizarea celui de-al doilea Conciliu de la Vatican. Neasteptat si totusi pregatit incondtient de o mare parte a Bisericii, a fost un eveniment capital. Importanta lui ramane totusi indecisa sau cel putin fragila, astfel incat in momentul actual ne intrebam daca Vatican II reprezinta o paranteza inchisa sau un nou punct de plecare care nu a fost inca aplicat.
Un conciliu care se numeste „ecumenic” reprezinta reunirea plenara a episcopilor din intreaga lume. Dupa traditie, ortodoxa si catoica, acesta este instanta suprema a discernerii si a formularii a „ceea ce crede Biserica”. Dar Conciliul de la Vatican a fost limitat la episcopii care sunt legati la scaunul de la Roma, ceea ce a alterat ecumenicitatea lor.
Totusi, prezenta la Vatican II a unor invitati- „observatorii” Bisericilor ortodoxa si protestanta- a constituit un gest simbolic de fraternitate interconfesionala si a avut influenta asupra tinutei acestui conciliu caci, in afara unor sedint formale, schimburile de vpareri intre persoanele care s-au reunit timp de mai multe luni de zile in sir in patru runde au atribuit un rol real invitatilor necatolici. Dupa parerea observatorilor externi, sociologici, istorici, politologi, Vatican II a fost un eveniment important: faptul ca un aparat mondial atat de greoi a putut, intr-un timp destul de scurt, sa se puna in discutie atat de deschis, nu avea echivalent in istorie. Rapiditatea aceasta explica poate caracterul ambiguu a ceea ce a rezultat dupa acest conciliu. De cativa ani incoace se observa o evolutie paradozala. Pe de o parte, importanta pe care a dat-o papa Ioan Paul al II-lea, prin puternica sa personalitate si situatia sa diplomatica si mediatica de sef de stat de a sustine peste tot in lume eforturile in favoarea drepturilor omului, iar pe de alta parte, in ceea ce priveste viata Bisericii, organismele romane opereaza unele actiuni regresive” ale conciliului.
Pentru o lume blazata, alegerea noului papa a cardinalului Karol Wojtyla, in varsta de 58 ani in octombrie 1978, a fost o adevarata noutate. Cu o credinta ferma inradacinat adanc in pamantul natal, a fost totodata foarte deschis problemelor timpului nostru si obisnuit cu dialogul, atat cu intelectuali, cat si cu muncitorii. Curajos si perseverent, print-un plan indelung gandit si urmarit cu perseverenta, in ciuda atentatului din 13 mai 1981, Ioan Paul al II-lea a pus Biserica in centrul istoriei si o pecete trainica pe viitorul politic si spiritual al lumii. Ioan Paul al II-lea a condus Biserica cu fermitate si fara ambiguitate. El efectuand peste 90 de calatorii in toata lumea, la Auschwitz, loc intemeiat pe ura, Ioan Paul al II-lea cheam cu tarie la respectarea tuturor drepturilor fiecarui om si conchide semnificativ: „Nu este vorba numai de drepturi, ci, mai ales si inainte de toate, de iubire”. Vorbind sus si tare, cuvantul lui Ioan Paul al II-lea, inradacinat in Evaghelie, este sustinut de traditia vie a Bisericii. Campion al drepturilor omului si cruciat al drepturilor lui Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea in orice imprejurare a acordat prioritate slujirii pastorale. Ioan Paul al II-lea a dezvoltat totodata relatiile diplomatice ale Sfantului Scaun, unde numarul ambasadorilor ajunsese intr-un secol, de la 19 la 168.
Desi mijloacele de informare privilegiaza aspectul socio-politic al Vaticanului, dimensiunea fundamentala a acestuia ramane spirituala, teologica, pastorala.
CAPITOLUL IV
ROLUL BISERICII ROMÂNE ÎN PROMOVAREA ȘI RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI
Istoria fiecarei notiuni, a umanitatii in general, este determinata de foarte multi factori obiectivi si subiectivi. Societatea isi construieste, prin sine si pentru sine, un anume drum, potrivit vointei si puterii sale, in temeiul legii scrise si nescrise. Istoria este suma manifestarilor spirituale si materiale ale unui popor, ale fiecarui popor in parte si ale tuturor la un loc. Este suma unei continue adunari dar, in acelasi timp, si a unor scaderi, inmultiri si impartiri, inregistrate la nivelul unei natiuni si al umanitatii in totalitatea sa.
Libertatea obtinuta prin legile statale si, deopotriva, prin cele crestine, l-a descatusat pe om si l-a lasat intr-un camp cu orizonturi neingradite, cu posibilitati de afirmare nelimitate. Lumea pare, astfel, ca o gradina cu un pamant roditor sau poate arid, in care omul a fost lasat si chemat sa-i dea acesteia toate dimensiunile frumosului si ale belsugului. In acelasi timp, omul a avut si are puterea si vointa de a distruge gradina si pe gradinari. Este un paradox ce a insotit toata istoria omenirii.
Credinta si necredinta, educatia si lipsa acesteia, comportarea intr-un anumit fel, desi par a fi probleme personale, ele nu au fost, nu sunt sau nu ar trebui sa fie considerate optiuni lasate exclusiv pe seama fiecaruia. Educatia desfasurata pe un fond crestin, comportarea corecta si civilizata, in societate au fost obiective de a caror indeplinire a depins si va depinde progresul omenirii din punct de vedere economic, social, cultural, dar si spiritual.
Biserica a fost si trebuie sa ramana locul in care oamenii si-au dat si isi dau mana prieteneste unul altuia, iubind si iertand, in numele credintei crestine. Virtutile omenesti au fost si vor fi cultivate aici, dar marimea si taria lor au depins si vor depinde de cat s-a invatat si se invata din istoria Bisericii Crestine, in scoli, in familie si in societate.
Biserica a fost un paznic al statului romanesc, al sufletelor, dar si al trupurilor, al statelorr si al oraselor, al oamenilor sesul vailor pana la izvoarele de munte ale acestora. Nimeni si nimic nu au putut si nu vor putea inlocui rosturi-le Bisericii si ale scolii in formarea omului crestin. Oricat de moderna ar fi societatea, lipsita de credinta, ea nu va ridica ziduri pe verticala fara a avea, in plan orizontal, fundamentul ce asigura trainicia lor. Totul se darama si se pierde.
Tot ceea ce s-a intamplat la noi in ultimii cincezi de ani, precum si in intreg centrul si rasaritul european, confirma afirmatiile de mai sus. Regimurile comuniste au cazut pentru ca au incalcat doua principii fundamentale de viata: cel al credintei crestine si cel al libertatii omului. Biserica si scoala pot fi socotite azi doua institutii cu atributii complementare, dar in istoria lor- ce se confunda cu aceea a poporului roman- ele s-au identificat si au avut rosturi comune. Biserica a creat scoala si scoala impreuna cu biserica au pus temelia societatii noastre, au condus impreuna la formarea constiintei de neam, la inchegarea natiunii si la desavarsirea unitatii national politice si statale a romanilor. Reintronata libertatea credintei, in tara, ea trebuie sa primeasca dimensiuni reale in toate compartimentele vietii de stat. (1)
De la incrastinarea si formarea sa ca neam, poporul roman a avut in Biserica sa ortodoxa un permanent indrumator nu numai in probleme spirituale, ci si in cele de ordin cultural artistic, social-umanitar si national-patriotic. De-a lungul zbuciumatei sale istorii, Biserica Ortodoxa s-a identificat in permanenta cu idealurile spirituale si nationale ale poporului roman pe care-l pastorea. Invatatura crestina- predicata initial de Sfantul Apostol Andrei in teritoriul dintre Dunare si mare- s-a raspandit treptat pe pamantul romanesc de astazi odata cu formarea poporului roman, incat se poate vorbi de doua procese paralele- increstinarea si etnogeneza.
Biserica a fost aceea care a indrumat veacuri in sir activitatea culturala din tarile romanesti, prin scoli, manuscrise si carti tiparite. In manastirile si schiturile noastre, ctitorite de domnitori sau de smeriti calugari, a inflorit nu numai cultura, ci si arta romaneasca, cu toate formele ei de manifestare: arhitectura, pictura, sculptura, broderie, muzica. In incinta unor manastiri au luat fiinta primele asezaminte de asistenta sociala: spitale, azile pentru batrani si bolnavi. Prin slujitorii ei, ierarhi, preoti de mir, si calugari, Biserica stramoseasca a sprijinit poporul pe care-l pastorea in toate luptele lui pentru eliberare nationala, pentru dreptate sociala si mai ales pentru realizarea unitatii sale de stat. (2)
Puterea Providentii a calauzit mersul neamului romanesc preajunge la etapa de azi. Inainte de toate Biserica a avut un insemnat rol religios-moral. Prin invatarua si prin reprezentantii ei, ea a edificat sufleteste pe strabunii nostri. Biserica noastra si-a dezvaluit rolul sau firesc de mantuitoarea sufletelor. Pentru slujirea nemijlocita a aproapelui, Biserica prin reprezentantii sai a cutremurat simtamintele de mila crestina ale fiilor neamului, si prin ele a asezat in multe puncte din tara atatea institutii de binefacere: case de adapost, spitale, azile.
Pe langa aceasta influenta religoasa-morala, biserica a avut la noi un mare rol cultural. Anume: cei dintai purtatori de condee, care ne-au lasat stravechi monumente literare, inca din vremuri premergatoare tiparului, sunt slujitorii bisericii, indeosebi calugarii din diferite manastiri ale tarii. Evlaviosul monah Nicodim, animator la zidirea intailor manastiri, a fost in acelasi timp si un barbat al culturii; caci el insusi a scris in manastireea Tismana prin anii 1404-1405 “Evanghelia” in limba vremii, cea slavona, ce-o foloseau stramosii in biserici inca din secolul al X-lea. Tot slujitorii bisericii au faurit si cele dintai texte romanesti, ei s-au trudit sa inlocuiasca graiul slavon cu cel national, romanesc, desigur tot in cartile bisericesti, care alcatuiesc fundamentul si izvorul literaturii noastre. Aceste texte de carti rituale sau manuscrise ne dovedesc ca slujitorii bisericii, mai cu seama traitorii din linistitele manastiri, au fost cei dintai in tara noastra, care au manuit condeiul pentru binele si folosul cultural obstesc. Odata ce s-a nascocit tiparul, si in tarile romane pomenitul Macarie daduse la lumnia cateva carti in limba slavona, s-a pornit tot de la slujitorii bisericesti tiparirea si a celor dintai carti a in graiul stramosesc.
Rol cultural l-a avut Biserica romana si sub alt aspect, cultivand artele: arhitectura, pictura, muzica, dar si faurind limba noastra literara. De arhitectura a fost nevoie de indata ce s-a trecut de la lacasurile mici, modeste, la cladiri mai marete. Ea vine la inceput sub forma de imprumut, de la vecinii bizantini, dar nu adusa direct, ci modificata de simtul arhitectural al slavilor de peste Dunare, mai greoaie. Si pictura s-a dezvoltat prin zugravirea bisericilor, la decorarea lor cu sfinti si la impodobirea cu chipuri a vechilor carti bisericesti. De asemenea si muzica a fost cultiva de Biserica romana, la inceput imprumutand cantarea slavilor, apoi a bizantinilor, pana ce in primele decenii ale secolului al XIX-lea s-a ridicat evlaviosul calugar, Macarie, dascal de cantari; care nationalizeaza muzica bisericeasca. Dupa aceasta trecere peste artele dezvoltate in biserica ajungem la un mare merit al bisericii, acela de a ne fi faurit o limba literara, si deci unitara a neamului romanesc. Toate cartile bisericesti au circulat dinr-un loc in altul, semanand pretutindeni aceleasi injghebari de cugetari in grai romanesc si servind deci ca dreptare, ca modele.
In afara insa de rolul acesta cultural, biserica a mai avut in trecut si un rol politic, precum si unul civil-social si chiar economic. In trecut, in multe chestiuni de judecata, mai ales in certuri pentru pamanturi, episcopii erau delegati de catre domni ca sa faca judecata, dand hotarari definitive, de la care se putea apela numai la Domn. Actele starii civile le aveau oamenii bisericii; la tribunalele bisericesti se judecau procesele de divorturi si mosteniri. Iar prin felul de administrare a averilor, mosiilor, prin felul de gospodarie buna- lasand la o parte abuzurile facute de egumenii greci- se dadea exemplu acelei bune si cinstite gospodarii strabune si se venea in ajutorul neviasilor, se infiintaa institutiuni de binefacere azile, etc.
Din toate cele spuse pana acum, nadajduim ca o idee se va desprinde cu destula claritate pentru orisicare, anume: ca in trecut biserica a adus servicii reale tarii, neamului si pe alte terenuri decat pe cel stric bisericesc.(3)
Rolul femeii in Biserica crestin-ortodoxa
Singura institutiune, asupra careia pana in prezent femeile n-au ridicat pretentiuni de conducere, este numai biserica si lucru precis este, ca aici nu poate fi vorba de o scapare din vedere sau neglijenta a lor. Daca prin adoptarea democratiei si feminismului, s-au produs, in unele domenii ale vietii si in unele institutiuni, schimbari radicale, nu tot asa s-ar putea petrece si in Biserica; prin Biserica inteleg Biserica ortodoxa. Nu se poate pune problema democratizarii bisericii, intrucat democratia este un fruct al crestinismului. Spre deosebire de celelalte confesiuni, singura biserica ortodoxa s-a mentinut in cadrul prevederilor scripturistice; un rol proeminent de invatator sau sfintitor, femeile nu au avut niciodata, nefiind de acord cu Scriptura acesta situatiune, ci dupa cum am vazut, au avut un rol pe care il putem numi de auxiliere secundara fata de ierarhie. De la viata virtuoasa n-au fost impiedicate si nici oprite, ba din contra indemnate. Si astazi, poate mai mult ca oricand, se pot dedica operelor de binefacere patronate de biserica, insa sub conducerea preotului. Biserica s-a opus intotdeauna la conferirea sacerdotiului, cum si a altor demnitati ecleziastice, femeilor. Bisericile, chiar si cele separate, sunt de acord in aceasta privinta cu traditia, iar bisericile protestante, care au renuntat la sacerdotiu, au procedat la fel in aceasta privinta. Numai cateva din numeroasele secte protestane, care s-au organizat in cursul veacurilor, la marginea marilor biserici, au admis in serviciul ecleziastic si femei; nu insa si la predicarea cuvantului. Totusi, feminismul protestant a obtinut din parte bisericilor sau a sectelor respective unele concesiuni importante in domeniul ministerului ecleziastic. In Anglia o comunitate de Unitari si-a ales ca predicator, o femeie. In 1925, Parlamentul danez a votat un proiect de lege, prin care s-au acordat atributiunile functiei de pastor femeilor, care au diplome de doctor in teologie. In martie 1928, Consistoriul bisericii protestante elvetiene a admis femeile ca pastori auxiliari; nu le-a conferit demnitatea integrala.
Biserica nu este o opera omeneasca; puterile ei nu-i sunt date prin hrisoave sau legi. Cadrele ierarhice, care formeaza axa organizarii sale, sunt impuse de vointa pozitiva a Mantuitorului, care le-a stabilit si organizat. Prin urmare, pentru credincios, chestiunea serviciului femeii in biserica este destul de clara. Este suficient sa cercetam sumar Scriptura, Traditia si Ierarhia asupra formelor de organizare pe care Hristos le-a voit; ca sa ne dam seama de vointa sa si sa ne plecam inaintea acestei vointe, care nu este arbitrara, pentru ca traduce vointa divina, vointa care cunoaste bine nevoile societatii religioase- biserica.
Inca din secolul apostolic, biserica a propovaduit un triplu ideal feminin:
idealul sotiei crestine, mama a unei familii numeroase;
sa se devoteze operelor de binefacere, lucrand pentru saracii din biserica locala;
idealul fecioriei crestine.
Titand seama de traditia apostolica, de atitudinea adoptata de biserica, nu ne surprinde oozitia biseriii vechi, fata de admiterea femeii in vre-un serviciu sacerdotal. Fata de rarele miscari heterodoxe, care sustineau sa se acorde oarecare drepturi ecleziastice femeilor, biserica a protestat, condamnand aceste inovatiuni, ca devieri manifeste de la gandul si vointa Fondatorului sau. De observat ca, insusirile necesare functiei sacerdotale, ai cu seama fermitatea, se intalnesc in general si intr-o masura mai mare la barbati decat la femei, lucrul confirmat de anchetele psihologice.
E de remarcat faptul ca biserica, rezervand sacerdotiul barbatilor, n-a redus pe femeie la o pozitie inferioara in societate, din contra, biserica este inspirata de o fericita diviziune a muncii, in raport cu aptitudinile diverse ale celor doua sexe. De o parte, unirea cu Dumnezeu- masura perfectiunii noastre morale- este unic conditionata, de gratia sfintitoare si dragostea supranaturala; de alta parte, diviziunea muncii in biserica- corpul mistic al lui Hristos, atribuie femeii un rol nu mai putin glorios de indeplinit: al dragostei, al carei secret numai femeia il are si gratia, in loc sa-l diminueze, o conduce la cea mai inalta dezvoltare.
Aceasta chestiune, ca preotia este rezervata barbatilor n-a fost decretata ca dogma si nici definita ca un adevar relevat. Si cu toate acestea toti o admit, incepand cu Sfanta Scriptura, cu traditia apostolica si invatatura bisericii vechi. Textele vechi, interpretate la lumna traditiei si mai ales in lumina invataturii bisericii universale- care limiteaza preotia numai la barbati, face din ea o doctrina practicata fara intrerupere, o vointa divina pe care nimeni si cu atat mai mult noi nu o putem nici modifica si nici incalca.
Promovarea preceptelor religioase in mass-media
In acest context spiritual, mass-media se transforma in mediul intalnirii omului cu Dumnezeuzeu, undele hertziene poarta mesaje harice, iar tehnica informationala sustine teologia si lucrarea misionara a Bisericii. Tehnica creata de oameni, fiind un obiect, ramane neutra, dar mesajul transmis de om prin ea poate sa o sfinteasca.
Postul de Radio Trinitas al Patriarhiei Romane a implinit la 17 aprilie 10 ani. Radio Trinitas s-a auzit prima data la Iasi in seara zilei de 17 aprilie 1998 pe frecventa 92,7 MHz. Este primul post de radio ortodox din tara noastra, a fost primul post de radio din Iasi care a emis de pe computer. Primul post de radio cu specific ortodox in tara, fara a exista posibilitatea de a invata de undeva. Postul isi cauta o identitate, un sound, cauta sa-si rostuiasca o voce. Au fost ani de cautari, incercandu-se mai multe directii, insa s-a pastrat bineinteles continutul prinicipal, cel ortodox, care este dat de traditia Bisericii, de slujbe, de predici, de cuvintele de invatatura.
Motivul existentei unui post de radio crestin ortodox in Romania sau a unei prese religioase in Romania- este de a face misiune pentru oamenii bolnavi, pentru cei care nu pot merge la biserica. Si-au propus inca de la inceput sa descopere ortodoxia impreuna, dar nu numai aceasta, ci si sa descopere cultura ortodoxa de 2000 de ani, sa descopere ce este aceasta institutie ortodoxa care are 2000 de ani de existenta, fiind singura care dateaza inainte de aparitia poporului roman.
Astazi Radio Trinitas detine 26 de frecvente terestre si una via satelit, acopera peste 75% din teritoriul national si poate fi ascultat pe Internet si prin intermediul satelitului AMOS si emite 24 de ore din 24. Aceste cifre cuprind ani de munca, sacrificii, greutati, dar peste toate bucuria lucrului bine facut. Postul de radio Trinitas a primit din partea Consiliului National al Audiovizualului premiul pentru cel mai bun post local din Romania in anul 2003, de asemenea a primit din partea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei in data de 10 iunie 2006 prima diploma Apostolat Ortodoxa- excelenta in misiune pentru contributia deosebita la promovarea misiunii ortodoxe prin spiritualitate si opera sociala. Din 27 octombrie 2007 Radio Trinitas face parte din Centrul de presa BASILICA al patriarhiei Romane. In momentul de fata are doua studiouri de emisie si doua redactii la Bucuresti si la Iasi. Prin departamentele sale: teologic, muzical, cultural-social si actualitati, acest post acopera o zona larga de preocupari si se adreseaza tuturor categoriilor de credinciosi. Radio Trinitas are relatii de cooperare cu mai multe posturi de radio de pe continent, din toamna anului 2001 fiind membru al Conferintei radiourilor crestine din Europa, alaturi de alte prestigioase institutii mediatice. In acest context Radio Trinitas a gazduit in perioada 28 septembrie – 1 octombrie 2006 la Iasi cel de-al 13 colocviu al Conferintei Radiourilor Crestine din Europa. Radio Trinitas a reusit in acesti ani sa implementeze in spatiul mediatic romanesc un concept de radio crestin ortodox, folositor Bisericii si misiunii ei in societatea de azi.
In urma cu 3 ani si trei luni un grup de laici ortodocsi din Iasi, cu sprijinul si binecuvantarea Mitropolitului Moldovei si Bucovinei, a lansat un proiect inedit: primul cotidian crestin din Romania, "Lumina". "Ziarul Lumina" si-a propus inca de la prima aparitie sa fie o publicatie echilibrata, care sa informeze, dar si sa formeze "constiinta crestinului prezent si activ in societate". Credinciosii din Moldova au putut citi primul numar al "Ziarului Lumina" la 7 februarie 2005, chiar in ziua cand vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist implinea 90 de ani. Din noiembrie 2007, singurul cotidian crestin ortodox din lume este distribuit la nivel national si este parte componenta a Centrului de Presa BASILICA al Patriarhiei Romane. Proiectul Trinitas a fost initiat de Mitropolitul Moldovei si Bucovinei- Daniel, astazi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane. Pentru tineri atunci era o mare provocare, dar pentru Biserica un proiect vital.
Oricat si-ar duri multi dintre cei care se ocupa de drepturile omului sa evite problematizarea religioasa, cand ajungem la intrebarea esentei existentei umane, suntem nevoiti sa adoptam o pozitie “metafizica”. In declaratiile privind drepturile omului si mai ales in cea mondiala, exista o referire la “valoarea personalitatii umane” (preambul), la “libera si totala dezvoltare a personalitatii” (art.29). Recunoasterea ideii de personalitate umana ca principiu fundamental al edificarii institutiilor politice si al manifestarilor sociale ale vietii individului a necesitat un proces complex si indelungat pentru a intra in constiinta lumii. Este cunoscut ca, odata cu Declaratia Revolutia Franceze (1789), individualismul radical al clasei burgheze a cautat sa determine structurarea tuturor sectoarelor vietii sociale. Rezultatul insa nu a fost mult asteptata eliberare a individului, ci intarirea pana la masura cosmarului a indatoririlor politienesti ale statului si oprimarea revendicarilor populare. Acest individualism radical a fost facilitat de catre liberalismul filosofic, care a condus la un formalism necontrolat, separand dreptul la etica si comunitatea umana de stat. Principiul etic al autonomiei parea sa ignore tot ceea ce are mai profund fiinta umana si problemele fundamentale ale existentei umane. Secolul al XX-lea prin structura pluralista in continua extensie a societatii contemporane, cautand noi baze pentru intemeierea si dezvoltarea statului, a dreptului, a economiei, tinde din ce in ce mai mult sa vada din nou omul ca pe o existenta concreta care actioneaza prin sine insusi, ca “personalitate”. Ideea fundamentala a autonomiei a inceput sa fie identificata de catre umanism cu ideea independetei etice si spirituale. Acelasi temei a fost folosit si de liberalismul socio-economic pentru a limita interventia statului. Evenimentele au aratat ca nici nu erau intresate si nici in masura sa sesizeze adevaratele nevoi umane.
Luptele de clasa din secolul al XIX-lea, ca si evenimentele social-politice din secolul al XX-lea, s-au orientat icna si mai mult spre o libertate totala a omului, nu ca idee rationala, ci ca dizederat etic. Astfel, inauntrul acestor crize complexe ale secolului al XX-lea este proiectata din nou ideea personalitatii ca principiu central in functie de care sa se afirme in deplina armonie toate celelalte principii ale politicii, ale economiei si ale dreptului. Omul secolului al XX-lea a fost chinuit si tiranizat de doua forme de organizare sociala: mentalitatea capitalista a Apusului, care a cultivat un individualism agnostic, si diferitele tipuri de regimuri totalitare care au condus la transformarea oamenilor in mase in mod vizibil sau camuflat sub diverse lozinci si meseanisme naive.
Tentativa umanismului european occidental de a dezvolta o teorie despre om ignorand conceptia crestina si substituindu-se acesteia a articulat conceptul de persoana unei etici autonome sau unei filosofii pur umaniste. Insa, conceptul de persoana, ca de altfel si trairea personala, s-au nascut si au prins contur in gandirea teologica crestina. Notiunea cheie a Ortodoxiei pentru orice problema antropologica si sociala este conceptia despre persoana, care se leaga in mod direct de teologia ortodoxa.
Conceptul de “societate-comuniune” subliniaza faptul ca drepturile fiecarui om se leaga indisolubil de drepturile celorlalti oameni. Interdependenta drepturilor si a indatoririlor este evidenta. Trebuie, de asemenea, sa se realizeze armonizarea drepturilor individuale cu drepturile comunitare, social-politice. Mai ales in epoca unei mari diversitati sociale, pentru ca demnitatea umana sa fie respectata, nu este suficienta recunoastrea pasiva a drepturilor celuilalt. Este necesara o atitudine active de participare la momentele de criza ale omului de langa tine, este nevoie de o solidaritate reala pe tot parcursul evolutiei lui. Diferitele declaratii ale drepturilor omului sunt, desigur, foarte improtante in realizarea societatii, iar importanta rolului reglementativ al statului este decisiva. Insa, in foarte complicata noastra societate exista foarte multe “portite” de sustragere si violentare- mai subtile sau mai cinice- ale drepturilor omului. Marea problema ramane in ce mod Declaratiile pot deveni din formule juridice teoretice, realitati traite in launtrul vietii umane. Radacina raului ramane egoismul uman, care intotdeauna gaseste un mod de a incalca legile pentru implinirea obiectivelor sale egoiste. Din acest motiv constiinta personala si consecventa cu sine insusi a fiecarui om au o importanta uriasa in ceea ce priveste respectul pentru drepturile celuilalt. Pentru ca ratiunea si vointa sa poata fi folosite corect, este necesara continua promovare a perceptelor religioase. Pentru aceasta rolul esential il are, neindoielnic, crezul religios, cultivarea unei constiinte religioase autentice si sanatoase. Printr-o astfel de dezvoltare a responsabilitatii personale, fiecare om poate deveni o fortareata de rezistenta impotriva violarii drepturilor sale si ale aproapelui.
Dezideratul libertatii persoanei umane este orientan in traditia ortodoxa catre un alt nivel, superior. Este vorba despre aspiratia spre o libertate mai ales interioara, care este premiza unei dezvoltari plenare a personalitatii umane. Aspiratia spre o asftel de libertate este trasatura caracteristica principala a gandirii si vietuirii Crestinismului ortodox.
Pentru constiinta ortodoxa, prototipul omului si al personalitatii integre nu este burghezul comod care si-a asigurat drepturile sale individuale si traieste cu “demnitate” sociala nesifonata, ci sfantul, martirul, omul eliberat de pofta de bani, de proprietate, de slava, de recunoastere, acela care trieste bucuria si deplinatatea libertatii interioare.
Desigur, o astfel de atitudine fata de viata nu poate fi nici impusa, nici determinata prin propuneri juridice. este expresia libertatii personale. Aceasta libertate interioara are puterea de a deveni realitate chiar si in mediile in care conditiile sunt nefavorabile si acolo unde nu exista urma de respect pentru drepturile omului, in inchisori si in general in regimurile privative de libertate, deoarece nici o autoritate nu poate sa o incatuseze si sa o anihileze.
De obicei, vorbim despre drepturile omului, ne limitam la semenii care traiesc in aceeasi epoca cu noi. Gandul ca istoria continua sa se deruleze si ca vor urma si alte generatii trebuie sa ne sensibilizeze mai mult si in ceea ce priveste drepturile celor care vin dupa noi: drepturile lor asupra naturii, dreptul la sanatate, la o corecta vietuire in univers, etc.
Constiinta ortodoxa crestina ofera posibilitatea unei aprofundari si mai mari a sensului drepturilor omului si al crearii premiselor necesare, astfel incat Declaratiile privind Drepturile omului sa nu ramana texte juridica aride. Acesta contribuie la largirea orizontului drepturilor omului in directia altor drepturi importante. Crestinul nu inceteaza sa fie critic fata de realizarile istorice; sa se bucure de rezultatele concrete, insa neincetat cauta ceva mai deplin. El cunoaste ca “nici o declaratie a drepturilor omului nu este si nu poate fi niciodata deplina si defintiva. Intotdeauna va depinde de starea constiintei morale si a culturii clipei istorice date”.
Cat despre Biserica Crestina Ortodoxa, daca vrea sa-si aduca contributia specifica la instaurarea drepturilor omului, este datoare sa nu se limiteze la analize si sfatuiri frumoase, ci sa fie intr-adevar ceea ce a fost randuita sa fie: centru de inspiratie si formare morala si duhovniceasca de personalitati; laboratoarele iubirii dezinteresate. Disponibilitatea traditiei ortodoxe de a accepta orice om asa cum este el, cu profund respect pentru libertatea lui, fara exigenta adeziunii prin constrangere la opiniile crestine, ofera confortul impreuna- petreceri si comnuiunii cu ceilalti oameni, chiar daca acestia apartin altor religii sau ideologii, cu profund respect pentru drepturilor omului, cu dispozitie sincera de colaborare reala in vederea acceptarii si respectarii acestora la nivel mondial.
Cea mai importanta contributie a Bisericii Ortodoxe, este aceea de a cultiva constiinte, a forma personalitati care prin consecventa vietii lor intaresc sistemul social inegal calitativ si-l revigoreaza. Lucrul cel mai necesar pentru epoca contemporana sunt oamenii cu carcter, viziune, tenacitate, iubire nafatarnica, care sprijina lupta impotriva egocentrismului individual, national, rasial. Trufia, obsesia puterii si ipocrizia nu sunt doar carcateristicile celor puternici si ale marilor state, si sunt prezente si triesc si in sufletele noastre, ale tuturor. Biserica nu poate apartine clubului celor puternici si bogati. Puterea bisericii noastre nu s-a identificat pe exrcitiul puterii lumesti. Prezenta bisericii trebuie sa fie neincetat profetica si critica la adresa diferitelor fenomene de insensibilitate fata de oirce forma de decadenta. Si aceasta, prin chemarea la o continua participare sustinuta pentru dreptate si pace. Prin simtul ecumenicitatii pe care il cultiva, Biserica romana nu doar contribuie la apropierea dintre oameni, ci si vesteste, in mod simbolic si liturgic, comuniunea mondiala de iubire.
La consfatuirea organizata de UNESCO la Bangkok (3-7 decembrie 1979) pe tema “Locul Drepturilor Omului in traditiile religioase si culturale ale lumii” au fost examinate:
opiniile legate de tema ale marilor religii: Ortodoxia, Romana Catolicismul, Iudaismul, Hinduismul, Budismul, Islamul, Protestantismul
planul Declaratiei de limitare a tuturor formelor de intoleranta, opresiune si discriminare bazate pe credinta religioasa- asa cum a fost hotarat de catre Comisia ONU pentru Drepturile omului la 14 martie 1979. Declaratia oficiala a fost data publicitatii la 25 noiembrie 1981. asupra urmatoarelor puncte a existat un acord comun in timpul consfatuirii: Declaratia drepturilor omului si alte incercari conexe ale Natiunilor Unite sunt un pas important spre recunoasterea valorii si demnitatii omului; problema drepturilor omului, independent de intelesul pe care i-l aplica fiecare comunitate religioasa, constituie o chestiune seriosa pentru aproape toate religiile lumii. Recunoasterea, in general, a sacralitatii fiintei umane si respectul demnitatii ei ajuta la colaborarea comunitatilor religioase cu organismele internationale care se ocupa cu problema drepturilor omului.
Reprezentantii diferitelor religii ar putea sa fie de acord- desi motivati criterii diferite- asupra unor teze fundamentale, ca de exemplu asupra tezei ca fiecare om este ceva irepetabil. Dincolo de drepturile individuale sau comunitare, omul se afla continuu in relatie cu- si este deschis spre- o alta dimensiune a realitatii, care ar putea fi numita transcendenta, sacra.
Invocarea drepturilor individuale implica si responsabilitatea recunoasterii drepturilor si libertatilor celuilalt. Desigur, fiecare religie raspunde acestei chestiuni avand in vedere principii fundamentale diferite si folosind criterii diferite. Pentru cele mai multe traditii religioase nu exista o prapastie de netrecut intre dimensiunea transcendenta sau verticala si cea orizontala, adica sociala si istorica. Se recunoaste, ca toate acestea, ca multe religii nu ajung sa dea importanta necesara agentilor economici si politici ai vietii umane.
Problema raului este un element esential pentru intelegerea problemei drepturilor omului. In cele din urma, desi cele mai multe religii confirma faptul ca rolul lor in privinta acestei probleme nu se epuizeaza odata cu promovarea respectivei Declaratii ONU si considera premisele pe care se sprijina Declaratia de la 1948, straine fata de traditiile lor si chiar inacceptabile, ele recunosc ca astazi se ofera ocazia investigarii in interiorul fiecarei religii si, concomitent, ocazia deschiderii spre colaborarea cu restul lumii in vederea diminuarii sarcinii pe care o constituie oprimarile de tot felul care afecteaza omenirea. Recunosc provocarea precum si fap[tul ca sunt apasate de responsabilitatea unei lucrari uriase. Accepta in acelasi timp ca pot si ca sunt datoare sa fie factori importanti in incercarea de respectare a drepturilor omului (1)
O frumoasa profesiune de credinta a Bisericii Ortodoxe referitoare la cele mai acute probleme ale lumii contemporane poate fi intalnita intr-o alocutiune rostita de I.P.F. Patriarh Teoctist: “Este datoria nostra, a tuturor sa ne straduim cat mai mult cu putinta pentru strangerea legaturilor dintre toate bisericile si dintre toate popoarele, cu convingerea ca cele mai inalte comandamente ale crestinismului se identifica astazi cu aspiratiile cele mai nobile ale omenirii. Eforturile omenirii pentru apropiere, intelegere si cooperare, dorinta tot mai arzatoare a oamenilor de pretutindeni, de libertate, suveranitate, dreptate si progres, de stavilire a cursei inarmarilor si de faurire a unei lumi de bunavointa, toate aceste probleme care framanta societatea umana a zilelor noastre, sunt in acelasi timp, si preocupari staruitoare ale noastre, ca fii ai Bisericii, impuse da datoria implinirii testamentului lasat noua de Mantuitorul Isus Hristos. Invatatura crestina, a carei esenta este porunca dragostei, ne cheama la respingerea oricaror acte de agresiune sau de amenintari ale vietii oamenilor si ale libertatii, integritatii popoarelor. Trebuie sa ne unim si noi eforturile in vederea infaptuirii dezarmarii pe planeta a distrugerii oricaror arme ucigatoare, aducandu-ne aminte neincetat ca “cei care scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52). Astfel stiind ca “spre pace ne-a chemat Dumnezeu” ne alaturam cu toata convingerea oamenilor doritori de bine de pretutindeni in actiunile pentru realizarea principiilor de respect fata de viata si drepturile fundamentale ale omului si pentru infaptuirea egalitatii, intelegerii si vietuirii pasnice intre oameni”. (1)
Astfel de atitudini crestine de profund umanism caracterizeaza conceptia Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la drepturile omului.
CAPITOLUL V
CONCLUZII
Prin natura sa, conceptul Drepturile Omului este unul multiratelar si multidisciplinar. El concentreaza atentia crescanda nu numai a juristilor ci, deopotriva, a politologilor, a eticienilor, a sociologilor, a antropologilor, a teoreticienilor dreptulu international, ai relatiilor internationale etc.
Nu exista vreo mare personalitate de cuprindere nationala sau universala, vreo distinsa si recunoscuta scoala, de indiferent ce orientare ar fi ea. Vreun curent de gandire, din antichitate si pana azi, care sa nu influentat, fiecare in chip specific, dezvoltarea preocuparilor, pe orizontal si pe vertical, pentru Drepturile omului, a protejarii lor in toate momentele marcate, adeseori, de mari mutatii si transformari.
Ca orice mare orientare socio-politica, etico-juridica si cea a acestui concept director in stiintele mai vechi sau mai noi a sporit interesul cognitiv, apreciativ, normativ si aplicativ, mereu perfectibil sub raport orgazitional, institutional, teoretic.
Asa cum specifica in literatura de specialitate, in dictionare si in enciclopedii Carta Natiunilor Unite, Declaratia universala a Drepturilor omului, Comisia pentru Drepturile omului, Conventia Europeana a Drepturilor omului, Curtea Europeana a Drepturilor omului, Conventia si Uniunea Europeana, Carta Sociala Europeana, sunt doar cateva institutii din arealul institutional si orgazitional care isi conjuga eforturile in aceste multiple si intersectate domenii. Dealtfel, in toate documentele oficiale aparute in peste o jumatate de secol, etunci cand este vorba de problemele fundamentale ale contemporaneitatii, in lucrarile de referinta de la noi si din toate tarile civilizate, democratice, problematica Drepturilor omului ocupa, in mod legitim, un loc de prima importanta.
ONU, UNESCO sunt si se preconizeaza a fi principalii piloni pe care se sprijina Cupola sui-generis a cunoasterii si a ocrotirii omului ce trebuie sa imbine armonios drepturile lui intrinseci cu imperioasele lui indatoriri.
Romania, ca tara europeana, cu lungi traditii culturale, spirituale, democratice, umaniste, stiintifice, diplomatice, este si va fi merei parte activa a Europei in tot ce intreprinde ea pentru om, indiferent de etnia acestuia, de gradul de pregatire, de locul pe care il ocupa in spatiul geopolitic al lumii de azi sau cel pe care il va ocupa pe viitor.
Drepturile omului si libertatile publice, Drepturile omului si libertatea, Drepturile omului (economice, politice, sociale, spirituale, confesionale), Drepturile omului si libertatea presei, Drepturile la educatie, la informare, Drepturile omului si dreptul la viata etc, sunt unele dintre libertatile fundamentale importante.
In ce priveste fundamentul Drepturilor omului, sunt revitalizate astazi, pe scara larga in literatura occidentala, teoriile dreptului natural. Acest fenomen nu este intamplator, daca ne gandim la faptul ca in teoria clasica a Drepturilor omului, asemenea drepturi erau puse in legatura cu insusirile “naturale” ale individului, pe care acesta nu si le-ar fi pierdut in momentul intrarii sale intr-o colectivitate organizata.
Intr-o asemenea optica, moralitatea singura nu poate constitui in nici un caz temei al unei politici a Drepturilor omului, in care dimensiunea morala apare impletita cu forta, libertate si putere. Aceeasi autoare constata ca desi “drepturile pot fi revendicate usor, este foarte dificil a le traduce in realitate”.
Neputinta gasirii unei solutii reale pentru apararea Drepturilor omului in conditiile societatii capitaliste contemporane, genereaza tot mai mult incercarea de a transpune porblema protectiei Drepturilor omului de pe planul national- unde este locul sau firesc- pe plan mondial, in constructiile care cauta sa demonstreze ca respectul Drepturilor omului cere in mod necesar restrangerea suveranitatii statelor, elaborarea si acceptarea unor forme de protectie a individului pe plan mondial.
Neintelegand ca tocmai statul suveran national reprezinta cadrul fundamental de aparare a drepturilor si libertatilor individului, o serie de specialisti emit parerea ca “atata timp cat suveranitateta predomina in relatiile internationale, protectia Drepturilor omului ramane deficitara”. Intr-o asemenea conceptie, individul devine acum subiect de drept international, care de aici inainte ar fi mai indicat sa fie numit “drept mondial”.
Revistele, anuarele, buletinele privitoare la Drepturile omului patrund tot mai mult, mai ales in ultimile decenii, p[e piata publicatiilor de specialitate. Sub egida Natiunilor Unite, a organismelor sale de specialitate, a diverselor societati si asociatii stiintifice se desfasoara o bogata activitate prin care se evidentiaza importanta Drepturilor omului, directiile lor de dezvoltare, elementele noi ce apar, ca mijloace ale progresului social, tehnico-stiintific, moral.
UNESCO isi asuma o statornica raspundere fata de drepturile cultural-spirituale, de invatamant si educatie a cetateanului din toate regiunile lumii. Prin aceasta, nu vrem sa spunem ca pretutindeni si oricand Drepturile omului s-au situat in mod giruros in centrul preocuparilor diverselor scoli, institutii, organisme (centrale, regionale, zonale). Si in aceasta privinta, putem constata ca toate acestea pornesc de la anume interese, de la scopurile urmarite de fiecare tara, de fiecare structura internationala implicata intr-un fel sau altul.
In alta ordine de idei, propriile cercetari, propriile reflectii, propriile constatari ma conduc la ideea ca Drepturile omului, problematica omului in general, implica nu numai stiinta, ci si constiinta, implica nu numai argument, ci si sentiment. De aici rezulta nevoia imperioasa ca statele sa insiste pentru a constientiza importanta Drepturilor omului, stringenta dezvoltarii si protectia lor in toate zonele lumii si mai ales in tarile mai favorizate.
Dar, in ce ma priveste, cred ca atunci cand abordam problematica Drepturilor omului nu trebuie sa plasam problema numai in raspunderea organismelor, institutiilor nationale sau/si internationale, ci sa avem in vedere ca aceasta indatorire revine si oamenilor. Cu alte cuvinte, gandesc ca este si posib il si necesar ca problema Drepturilor omului sa fie umanizata.
Indeobste se recunoaste in mai toate sursele biografice Declaratia universala a drepturilor omului (1948) a fost considerata, pe drept cuvant, unul dintre cele mai importante si influente documente ale acestui secol. Declaratia… a fost acuzata ca ar fi un depozitar al gandirii politice occidentale, ceea ce ar pune in plan secund aspiratiile sale universale. Declaratia contine insa si drepturi specifice sensibilitatii secolului in care a fost elaborata: protectia impotriva torturii sau a sadismului, impotriva tratamentului sau a pedepselor inumane si degradante, libertatea de a beneficia de protectie (solicitarea de azil) in cazul persecutiei.
Se recunoaste, de asemenea, ce Declaratia cuprinde pe langa drepturi civile si politice, ceea ce numim o a doua generatie de repturi: cele economice, sociale si culturale. Intre acestea se afla: dreptul la hrana, la esistenta medicala, dreptul de a avea o locuinta, dreptul de a dispune de securitate sociala, dreptul de a munci si de a fi remunerat corect si avantajos, dreptul la educatie.
Educatia este corelata cu “dezvoltarea deplina a personalitatii omenesti”, si aceasta dezvoltare este semnificativ atasata de calitatea de membru al unei comunitati prin intermediul obligatiei. “Fiecare are obligatii fata de comunitatea care creea conditiile sine qua non ale dezvoltarii sale libere si depline”.
Anumite documente, cum ar fi Conventia internationala asupra drepturilor politice si civile, adopatata in 1966, fac distincita intre drepturi derogabile si drepturi nederogabile; acesta distinctie este bazata pe diferenta dintre drepturile care pot fi rapid implimentate si drepturile care necesita un program de realizare progresiva. Aceeasi distinctie poate fi intemeiata si pe diferenta dintre drepturile ce au limite si un nucleu bine determinat, si cele al caror nucleu este inconjurat de de delimitari confuze, ce permit un grad mare de abatere, mergand pana la incalcare decisiva. Un exemplu in acest sens este dreptul la educatie care, desi specificat in toate constitutiile tarilor democratice, capata diverse interpretari si uneori este incalcat.
Unul dintre amendamentele introduse in documentele referitoare la Drepturile omului are in vedere problema limitarilor ce trebuie impuse revendicarii drepturilor si care utilizeaza doua strategii. Prima se refera la dreptul la sanatate si are in vedere Conventia internationala a drepturilor economice, sociale si culturale a Natiunilor Unite (1966), care recunoaste “dreptul tuturor de a beneficia de cel mai inalt nivel al sanatatii fizice si mentale”. Declaratia depaseste notiunea de “adecvare” a documentului din 1948, evitand limpede orice limitare a acestui drept pe baza unor revendicari, si il prezinta ca pe un angajament deschis ce poate fi realizat in timp.
Cea ce-a doua strategie accepta limitarea anumitor drepturi de catre “drepturile si libertatile celorlalti” si de catre valorile concurente ca securitatea nationala, sanatatea publica si morala si ordinea publica.
Desi nici un document nu se refera la drepturile comunitatii, multe dintre actele aflate in vigoare nu vizeaza numai obligatiile si responsabilitatile indivizilor fata de ali indivizi, ci si alte entitati distincte, cum ar fi familia, societatea etc.
Astfel conceputa lucrarea este realizata pentru a evidentia problematica drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale, corelate cu o abordare multilaterala a conceptului in cauza, iar in excursul teoretic se inscriu si Drepturile omului referitoare la religie, drepturi esentiale, dupa parerea noastra, pentru o putere mai mare de promovare a libertatii omului, intrucat constiinta umana joaca un rol primordial in reglementarea si aplicarea normelor de drept international.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Bisericii Romane In Promovarea Si Respectarea Drepturilor Omului (ID: 167375)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.