. Rolul Bancilor In Realizarea Relatiilor de Credit

CAPITOLUL I

ROLUL BĂNCILOR ÎN REALIZAREA

RELAȚIILOR DE CREDIT

În condițiile amplificării schimburilor comerciale, dezvoltării inter-relațiilor economice între state și în special datorită avântului fără precedent luat de tehnologia informațională în ultimele decenii, rolul băncilor în economie crește substanțial, atât în ansamblurile economice naționale, cât și la nivel zonal și mondial.

Trebuie făcută o distincție în ceea ce privește definirea rolului și funcțiilor privite, pe de o parte, ca elemente ale unui sistem coordonat de banca centrală, iar pe de altă parte, ca unități economice independente, indiferent de tipologia în care se încadrează acestea. Atunci când vorbim de bănci ca societăți comerciale, rolul lor este clar: acela de multiplicare a capitalului proprietarilor prin realizarea de profituri maxime în condiții de risc minim (această restricție explicită, decurgând din necesitatea de minimizare a riscurilor, este tipică băncilor, unde, spre deosebire de societățile nebancare, volatilitatea extremă a materiei prime utilizate de acestea – banii – impune construirea unor adevărate strategii manageriale de protecție împotriva diverselor riscuri de pierdere).

Odată cu apariția băncilor centrale ca organisme administrative cu rol de emisiune monetară și coordonare a politicilor monetare, băncile au fost incluse într-un sistem din ce în ce mai coerent, aflat sub coordonarea, la început dedusă, iar mai apoi determinată, a băncii centrale. Rolul băncilor ca elemente ale acestui sistem constă în aceea că, alături de alte instituții financiare care au căpătat importanță din ce în ce mai mare, în ultimele decenii, se constituie în canalele prin care banca centrală aplică măsurile de politică monetară, băncile asigurând funcțiile esențiale pentru circulația valorilor în economie, de intermediari între depozitori și împrumutați și, pe de altă parte, de mijloc de realizare a transferurilor de bani în economie.

Acest rol al entităților bancare incluse în sistem s-a amplificat în ultimele decenii în condițiile în care au apărut o serie de mutații în structura, forma, direcția și viteza fluxurilor de mărfuri financiare și informaționale, naționale și internaționale. Piața financiară mondială nu mai este în prezent dependentă de piața mărfurilor, fluxurile financiare au alte direcții și alte localizări temporale decât cele materiale, noile instrumente financiare permițând decolaje în timp față de mișcările de mărfuri. Se efectuează azi tranzacții financiare – bursele de valori operează după criterii ce nu au legătură directă cu concretul economic, piața valutară creează în condiții de independență, funcționând în baza unor variabile ce depind mai degrabă de evenimente aleatorii (politice, sociale sau chiar naturale).

Pe de altă parte, tehnologia informatică a pus la dispoziția operatorilor financiari mecanisme de evidență și instrumente ce tind sa înlocuiască documentele financiare cu informații financiare și banii cu atestări ale banilor. Operațiile de cont devin regulă, iar cele cu numerar se fac numai în tranzacții cu amănuntul. Băncile, prin care se derulează cea mai mare parte a operațiunilor financiare, devin din ce în ce mai importante în cadrul sistemelor economice naționale și internaționale. Funcțiilor fundamentale ale sistemului bancar, de intermediar financiar și de transfer, li se adaugă în prezent alta, datorată creșterii rolului băncilor în cadrul politicilor monetare ale statelor: aceea de factor de atragere și menținere a nivelului …….. financiare naționale în cadrul mișcărilor internaționale de fonduri, prin aceasta băncile asigurând echilibrul monetar relativ, element considerat esențial în realizarea echilibrului economic.

Banca este definită ca o entitate economică de stat sau particulară ale cărei principale funcțiuni sunt:

atragerea mijloacelor bănești temporar disponibile ale clienților în conturile deschise acestora;

acordarea de credite pe diferite termene;

efectuarea de viramente între conturile clienților și de transferuri în conturile deschise de alte bănci;

emiterea de instrumente de credit și efectuarea de tranzacții cu asemenea instrumente;

vânzarea-cumpărarea de valută și alte operațiuni valutare.

În sistemul de common low o instituție este considerată ca fiind o bancă dacă activitatea sa îndeplinește trei caracteristici esențiale:

încasarea C.E.C.-urilor pentru clienți;

plata C.E.C.-urilor trase de către clienții săi;

ținerea de conturi curente pentru clienții săi.

În legislația bancară, literatura de specialitate și practica bancară se utilizează frecvent noțiunea de aparat bancar și sistem bancar.

Prin aparat bancar se înțelege ansamblul coerent al diferitelor categorii de bănci care funcționează într-o țară, răspunzând cerințelor unui anumit mod de producție și unei anumite etape de dezvoltare social-economică. În general aparatul bancar este organizat pe două nivele. În centrul aparatului bancar, la primul nivel se află Banca Centrală (Banca Națională) care exercită și coordonează politica monetară valutară și de credit a statului, uneori emițând și reglementări legale în acest domeniu.

Al doilea nivel îl constituie celelalte bănci, cum sunt băncile comerciale, băncile de afaceri, instituțiile de credit specializate (de exemplu: băncile agricole, meșteșugărești, miniere, etc.) sau instituții specializate pe unele operații specifice (de exemplu: băncile financiare sau ipotecare).

Dacă Banca Centrală este, în general, de stat sau cu capital de stat, celelalte bănci cu capital particular, de stat, sau mixt sunt organizate sub forma societăților pe acțiuni.

Noțiunea de activitate bancară definește operațiile și tranzacțiile active și pasive efectuate de aparatul bancar. Astfel, Banca Centrală exercită operațiuni privind emisiunea monetară, concentrarea rezervelor bănești ale băncilor comerciale și acordarea de credite acestor bănci, influențarea volumului și costului creditului, acordarea de împrumuturi statului și păstrarea tezaurului public.

În același timp, celelalte bănci efectuează mai ales operații de atragere a mijloacelor bănești temporar disponibile în conturi ale clienților – persoane fizice sau juridice –, de acordare de credite pe diferite termene, de efectuare de viramente între conturile clienților și de transferuri de conturi deschise la alte bănci, de emitere de instrumente de credit și de efectuare de tranzacții cu acestea, vânzarea și cumpărarea de valori și alte operații valutare.

Din cele de mai sus rezultă legătura strânsă, organică, existentă între aparatul bancar, care definește aspectul organizatoric, adică sistemul de organizare bancară, și sistemul bancar care cuprinde operațiile și tranzacțiile operate de bănci, adică activitatea bancară ca activitate specifică acestui domeniu.

Capitolul II

Sistemul bancar și rețeaua bancară

Secțiunea I

Originile sistemului bancar

Istoria sistemului bancar își găsește originile în trecutul îndepărtat, existând mărturii foarte vechi ce atestă practica unor activități care într-o formă mai mult sau mai puțin evoluată se pot constitui ca primii pași pe tărâmul practicii bancare.

Există diferite păreri cu privire la originea băncilor2. Unii cercetători apreciază că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariției și circulației monedei metalice.

După alți cercetători, noțiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut idea să primească disponibilități bănești, sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii și, în baza acestor depozite, să ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activități bancare se regăsesc în Orientul Apropiat (Babilon) și Egiptul Antic. În acea perioadă templele erau, deopotrivă, loc de rugăciune și loc de păstrare a banilor și tezaurelor.

Au fost descoperite mărturii scrise privind activitatea de depuneri și împrumuturi efectuată de temple. Încrederea pe care o aspirau templele furniza intermedierea monetară, asemănător băncilor de mai târziu.

Detaliile referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută și rambursarea creditelor se găsesc deja în Codul lui Hammurabi3, descoperit la Susa, în anul 1901.

În secolul VI î.Ch. orașe-state și temple din Grecia Antică au început să emită monede proprii. Datorită faptului că fiecare oraș-stat își avea moneda proprie a apărut necesitatea schimbării valutare.

În aceeași perioadă, preoții ofereau împrumuturi țăranilor, iar unele persoane specializate în “negoțul cu bani” ofereau aceleași servicii altor categorii sociale. În timp, acești “creditori”, cunoscuți sub denumirea de “trapeziți4” au început să perceapă dobânzi foarte mari, având multe nemulțumiri în rândul populației.

Drept urmare, unele cetăți grecești au decis să creeze bănci publice. Aceste instituții erau conduse și controlate de agenți publici în faza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementări statale cu privire la activitatea băncilor.

În perioada timpurie a dezvoltării imperiului roman, romanii nu s-au arătat interesați în activități specifice băncilor. Însă, pe măsură ce au cucerit teritoriile grecești și au văzut cum funcționau băncile, am înțeles importanța lor. Foarte curând după aceea în întregul imperiu roman au apărut atât bănci de stat cât și private.

Pentru facilitățile de împrumut acordate, aceste bănci aveau permisiunea, să solicite plata unei taxe al cărei nivel nu rea limitat. Excepție făceau băncile din Roma unde, pentru aceste taxe, a fost fixată o limită serioasă.

Este interesant de remarcat faptul că aceste bănci nu putem să perceapă comisioane pentru serviciile acordate. Totodată, băncile furnizau clienților situații ale conturilor pentru operațiunile efectuate. Din aceste informații se observă că serviciile oferite clienților erau în proces de diversificare.

În Evul Mediu, mănăstirile, ca și templele din Egiptul sau Grecia Antică, au continuat să joace un rol important în efectuarea unor activități specific bancare. Deși oficial, nu aveau voie să perceapă dobânzi, foloseau alte metode pentru comisioanelor pentru credite acordate etc.

La sfârșitul sec. al IX-lea activitățile în acest domeniu s-au retras datorită cruciadelor și pătrunderii în spațiul europene a popoarelor migratoare.

Primele instituții de tip efectuau preponderent operațiunii de transfer(ceea ce azi se cunoaște sub denumirea de casă de compensare), astfel încât sistemul de plăți să devină mai eficient.

Prima bancă de acest tip a fost Banca Veneției, creată în 1171 și recunoscută oficial în 1597 ca Banca de Rialto.

În secolele următoare au apărut bănci similare și în alte centre comerciale: Geneva(în 1407), Amsterdam(în 1609), Hamburg (în 1619) și Rotterdam (în 1635).

Dezvoltarea comerțului și a băncilor a condus la necesitatea existenței unor centre permanente de afaceri. Astfel, în 1531 s-a decis la Anvess prima piață financiară, cunoscută ca bursă de valori și imediat după aceea a apărut și Bursa Londra. În perioada aceea exista o diferență remarcabilă între operațiunile de pe piețele financiare și cele efectuate de bănci.

În timp, activitatea bancară a continuat să se dezvolte atât prin diversificarea și îmbunătățirea serviciilor oferite, cât și prin acoperirea nevoilor de fonduri ale unor noi domenii de activitate.

În secolele XVII-XVIII, activitatea bancară se dezvoltă în toate formațiunile statale din Europa. Banca din Amsterdam și Banca Angliei pe care s-au bazat structurile bancare create ulterior.

Dezvoltarea comerțului și a transporturilor, în special a celor maritime a determinat, implicit, sporirea activităților bancare. Drept urmare, nr. Băncilor a crescut și din ce în ce mai mulți oameni au început să le folosească serviciile. Tot în acest interval de timp, au început și specializarea băncilor, iar cambia a început să fie utilizată și în comerțul maritim.

Pe măsură ce comerțul, între orașele unei țări precum și cel internațional, a continuat să se dezvolte, băncile au începute: Geneva(în 1407), Amsterdam(în 1609), Hamburg (în 1619) și Rotterdam (în 1635).

Dezvoltarea comerțului și a băncilor a condus la necesitatea existenței unor centre permanente de afaceri. Astfel, în 1531 s-a decis la Anvess prima piață financiară, cunoscută ca bursă de valori și imediat după aceea a apărut și Bursa Londra. În perioada aceea exista o diferență remarcabilă între operațiunile de pe piețele financiare și cele efectuate de bănci.

În timp, activitatea bancară a continuat să se dezvolte atât prin diversificarea și îmbunătățirea serviciilor oferite, cât și prin acoperirea nevoilor de fonduri ale unor noi domenii de activitate.

În secolele XVII-XVIII, activitatea bancară se dezvoltă în toate formațiunile statale din Europa. Banca din Amsterdam și Banca Angliei pe care s-au bazat structurile bancare create ulterior.

Dezvoltarea comerțului și a transporturilor, în special a celor maritime a determinat, implicit, sporirea activităților bancare. Drept urmare, nr. Băncilor a crescut și din ce în ce mai mulți oameni au început să le folosească serviciile. Tot în acest interval de timp, au început și specializarea băncilor, iar cambia a început să fie utilizată și în comerțul maritim.

Pe măsură ce comerțul, între orașele unei țări precum și cel internațional, a continuat să se dezvolte, băncile au început să răspundă noilor cerințe ale comercianților. Au fost stabilite relații, între bănci, prin care să asigure finanțarea dezvoltării afacerilor și a comerțului. După revoluția industrială din Anglia, sistemele de transport s-au îmbunătățit substanțial, asigurând astfel servicii eficiente . acesta a fost unul dintre factorii care au impulsionat activitatea bancară, atât pe plan național, cât și pe plan internațional, schimbările au determinat necesitatea supravegherii și reglementării guvernamentale.

Drept urmare în această perioadă au apărut și băncile care îndeplineau funcțiile care astăzi pot fi schimbate cu acelea ale băncilor centrale.

În S.U.A., în 1971, Congresul a autorizat crearea și funcționarea “primei bănci a S.U.A.” – The First Bank of the United States – care a îmbinat rolul unei bănci centrale cu operațiuni specifice băncilor comerciale (această bancă a funcționat până în 1811).

În Franța, în 1776, după mai multe încercări de creare a băncii centrale, a apărut prima casă de cont. în 1880 a fost creată Banca Franței.

Până în sec. al XIX-lea sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii specifice:

Băncile de emisiune, care dețineau monopolul emiterii de bancnote naționale;

Băncile comerciale, care activau ca instituții de intermediere financiară;

Instituții financiare specifice, ca de exemplu; casele de economii și cooperativele de credit.

SECȚIUNEA II

Evoluția sectorului bancar românesc

În PERIOADA MODERNĂ

În perioada modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul sec. al XIX-lea. Deși au existat și anterior preocupări în acest sens, abia în 1856 a fost creată Banca Națională a Moldovei cu sediul la Iași, care a fost astfel prima instituție bancară ce-și desfășoară activitatea pe teritoriul României. Banca a fost creată ca urmare a demersurilor unui bancher prusac și afost concesionată acestuia.

În anul următor, banca a dat faliment datorită lipsei de fonduri, recurgeri la credite din străinătate, precum și datorită faptului că din capitolul subscris a fost vărsată doar o mică parte.

După unirea Țării Românești cu Moldova, în 1859 cu început să funcționeze și alte bănci. Ca urmare a legii adoptată la 24 noiembrie 1864, a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Această instituție, până la crearea B.N.R. în 1880, a avut un rol foarte important întrucât a fost principala Bancă de emisiune, o bancă, care inițial a avut de Bancă de emisiune și de scont. Ulterior, datorită modificării statului său a pierdut aceste privilegii, desfășurând o activitate pur comercială. Activitatea acestei bănci a continuat până la naționalizarea sistemului bancar din România, în iunie 1948.

În aceeași perioadă au mai apărut și alte bănci : Banca Albina, prima bancă cu capital integral românesc, ce s-a început activitatea în 1872 la Sibiu; Creditul Financiar Rural care a apărut în 1873, ca și Banca Aurora din Năsăud. În anul următor a fost creat Creditul Financiar Urban și Rural.

Cea mai importantă bancă înființată în această perioadă, a fost Banca Națională, care din punct de vedere organizatoric, a fost concepută după modelul Băncii Naționale a Belgiei (aceasta, la rândul ei folosite după modelul Băncii Angliei). Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern. Înființarea B.N.R. a creat premisele pentru apariția altor bănci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.

Crearea băncii centrale în România a suscitat multe discuții referitoare la structura capitalului băncii și proporția capitalului străin maxim permis5. În final, s-a decis ca majoritatea capitalului să fie constituit din surse românești, astfel încât să se asigure controlul asupra economiei naționale și, totodată, să nu existe posibilitatea a sistemului bancar să fie supus dominației străine.

Statutul prin care s-a creat Banca Națională a fost aprobat de Parlamentul Principatelor Unite la 17 aprilie 1880.

B.N.R. s-a constituit ca importantă instituție destinată creditării activității economice și comerciale, scontării cambiilor și operațiunilor cu alte instrumente financiare. Ulterior, Banca Națională a acordat un sprijin semnificativ modernizării sectorului agricol. Au devenit evidente efectele benefice ale asistenței acordate de banca centrală dezvoltării pieței prin intermediul creditelor. Rapid, au apărut și alte bănci noi. Banca centrală, prin emisiuni monetare, a ajutat noile bănci comerciale să susțină dezvoltarea activității economice.

Corespunzător dezvoltării economice a țării, la început, activitatea băncilor se baza în principal, pe acordarea de credite persoanelor particulare. Odată cu industrializarea și, implicit, cu dezvoltarea forțelor de producție, a apărut necesitatea concentrării sumelor disponibile pentru a fi satisfăcute proiectele concepute de proprietarii de pământ, de comercianți și de marii industriași. Procesul de creare a noilor instituții de credit a fost accelerat prin aportul de capital autohton, aparținând reprezentanților burgheziei și moșierimii române, dar și prin infuzia de capital străin.

În noul context, în 1881, la București, a fost înființată Bursa de Valori și apoi Bursa de Mărfuri.

La sfârșitul sec. al XIX-lea a început să se facă simțită o puternică centralizare a capitalului bancar în România. În această perioadă unele case bancare sau asociații bancare, apărute anterior, dar care în noul context nu dispuneau de suficient potențial financiar, și-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.

După 1880 a crescut numărul și importanța băncilor românești, de la numai 5 bănci existente între 1880-1890, la aproape 200 bănci înainte de Primul Război Mondial.

Patru dintre principalele bănci din acea vreme – Banca Generală Română, Marmorosch Bank & Co., Banca de Credit Român, Banca Comercială Română – erau finanțate și prin capital străin. Alte patru bănci – Banca Agricolă (1894), Banca de Scont (1898), Banca Comerțului din Craiova (1898) și Banca Românească (1911) – au fost create cu capital autohton, participând apoi la formarea capitalului altor bănci, întreprinderi industriale și firme comerciale. Astfel, capitalul autohton căuta să câștige teren în concurența cu capitalul străin, urmărind în acest mod, dobândirea unei poziții avantajoase pe piața financiară românească.

În perioada Primului Război Mondial, s-a intensificat activitatea bancară în România. Ca rezultat al neutralității României, în această perioadă, au apărut oportunități noi de comerț cu toate părțile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerțului a adus beneficii sistemului bancar.

Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică a activității economice. Recensiunea a cuprins întreaga Europă, specula și inflația atingând nivelul record.

Treptat, țările din Europa au început să-și refacă economia, fenomen resimțit și în România. Rezultatele acestui proces s-au regăsit imediat și în sistemul bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piață și, prin intermediul creditelor acordate de către B.N.R. au reușit să ramburseze sumele în bani devalorizați.

După Primul Război Mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depresiune a determinat falimentul unor bănci sau fuzionarea pentru a supraviețui.

Ca și guvernele țărilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a trebuit să intervină pentru a contracara efectele crizei economice, bancare și monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere și control în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar. În 1934 a fost înființat Consiliul Superior Bancar, al cărui președinte era guvernatorul Băncii Naționale. Au fost adoptate mai multe legi, atât pentru a ajuta economia cât și pentru a îmbunătăți sistemul bancar.

Cele mai importante reglementări cu incidență asupra activității bancare au fost:

legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane (7 aprilie 1934);

legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă (8 mai 1934);

legea pentru înlesnirea și refacerea creditului (20 aprilie 1935).

Aceste legi au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar circa 600 bănci au fost lichidate sau au fuzionat.

Astfel, dacă la apariția legii pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă (în 1934) existau 1.204 bănci în 1940 mai erau operaționale doar 446 bănci.

În anii ’40, sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română și Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau peste 50% din totalitatea operațiunilor bancare din România.

Până în 1947 sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale, iar personalul bancar era format din specialiști în condiții de concurență și standarde profesionale ridicate, așa cum erau stabilite de Banca Națională.

B.N.R. avea un rol foarte important: deținea monopolul emisiunii monetare și asigura acoperirea creditelor de scont, în formarea altor bănci.

După 1947 sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă și intrării României în zona de influență sovietică.

SECȚIUNEA III

SISTEMUL BANCAR ÎN PERIOADA

ECONOMIEI CENTRALIZATE

La 28 decembrie 1946, B.N.R. a fost etatizată, devenind Banca Republicii Populare Române – Bancă de Stat.

Odată cu introducerea metodelor de conducere centralizată în economie s-a redus numărul băncilor.

Prin decretul nr. 197/1948 s-a prevăzut că toate băncile, private sau de stat, să fie lichidate sau dizolvate. Singurele excepții au fost: Banca de Credit pentru Investiții, Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Această din urmă instituție a deținut monopolul în domeniul depunerilor populației până la sfârșitul anului 1989.

În septembrie 1948 Banca de Credit pentru Investiții a devenit Banca de Investiții.

Începând cu 15 noiembrie 1948, toate operațiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singure instituții – Banca de Stat (fosta B.N.R.), care funcționa ca centru de încasări și control al numerarului.

Această metodă de distribuire planificată a banilor a permis guvernului să instituie propriul său sistem de conducere centralizată, supraveghere și control a economiei naționale.

Sistemul a funcționat astfel până în 1967 când au apărut bănci noi. A fost creată Banca pentru Agricultură și Industria Alimentară și Banca Română pentru Comerț Exterior, iar Banca Națională a fost reorganizată. Aceste schimbări au fost însoțite de un anumit grad de deschidere, dar conducerea centralizată a continuat să funcționeze în același mod.

Prin reglementările Băncii Naționale, rolul și funcțiile băncilor au fost strict limitate și priveau, în principal, la atragerea disponibilităților de la populație și din economie și distribuirea acestora, conform planului de credite, unor întreprinderi sau unor persoane.

Însă, băncile trebuiau să respecte anumite reglementări stricte, ca de exemplu aveau voie să transfere fonduri către întreprinderi, numai în conformitate cu planul național unic. Ele funcționau ca parte pasivă a afacerilor și erau, în principal, unități administrative. Sistemul centralizat elimina orice formă de concurență între bănci, întrucât funcționau și acționau numai în cadrul unor linii directoare foarte stricte.

SECȚIUNEA IV

SISTEMUL BANCAR ÎN PERIOADA TRECERII

ROMÂNIEI LA ECONOMIA DE PIAȚĂ

Până la sfârșitul anului 1989, sistemul bancar Român, oferea un număr limitat de servicii și produse bancare.

După 1989, România a fost martoră a multor schimbări, iar trecerea lor la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului agenților economici privați. Acest aspect a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitărilor pieței și să asigure oferte de produse și servicii bancare necesare unei economii de piață.

Reforma sistemului bancar a început în 1990, în 1991 prin elaborarea și adaptarea unei noi legislații bancare privind organizarea și funcționarea băncii centrale și a băncilor comerciale. Noua legislație bancară se referea, în principal, la Legea privind activitatea bancară (nr. 33/1991) și Legea privind statutul B.N.R. (nr. 34/1991). De asemenea, o importanță deosebită o deține Legea societăților comerciale (nr. 31/1990) datorită faptului că băncile sunt, la rândul lor, organizate ca societăți comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de B.N.R., pe baza criteriilor stabilite prin reglementări și norme speciale.

În același timp, au început să apară noi bănci, finanțate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste bănci oferă servicii atât statului cât și agenților economici privați; băncile private preferă să încurajeze și să susțină procesul de privatizare.

Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piață și pentru a încuraja inițiativa privată. În vederea susținerii băncilor în realizarea obiectivelor menționate și asigurării realizării standardelor internaționale bancare, România a primit sprijinul țărilor cu sisteme bancare dezvoltate.

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, respectiv o bancă centrală și instituțiile financiare, cărora, prin lege, li s-a acordat statutul de bănci.

B.N.R. este banca centrală a țării, instituția de emisiune a statului român. B.N.R. coordonează și stabilește reglementările în domeniile: monetar, de credit, valutar și de plăți, asigurând totodată supravegherea celorlalte instituții bancare.

Prin noile reglementări, Banca Națională încearcă să creeze un sistem bancar modern și, în același timp să-și îndeplinească rolul de bancă centrală. Operațiunile comerciale îndeplinite până în 1989 de Banca Națională au fost transferate unei noi bănci comerciale (B.C.R.).

În cadrul sistemului bancar s-au inclus în timp și intermediarii nemonetari, care au ca funcții principale: colectarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu și lung, direct către beneficiari – pentru investiții, ipotecă, comerț exterior, consum – sau prin angajarea de capitaluri pentru acreditare – prin titularizare sau prin alte forme.

Deși structurile naționale ale sistemelor bancare sunt foarte diferite, totuși pretutindeni în lume s-au delimitat cu claritate la un moment dat.

Băncile de depozit – comerciale – efectuează toate tipurile de operațiuni bancare. Deci, au o activitate diversificată ce se poate modifica liber în funcție de cerințe, posibilități și propria orientare.

Totuși operațiunile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite și utilizarea lor în scopul acordării de credite a agenților economici. Ele sunt organizate ca societăți comerciale și urmăresc obținerea unui profit.

Băncile specializate includ o sferă largă de instituții de credit cu o gamă largă de diferențieri și, implicit, cu statute deosebite de la o țară la lata. Între băncile specializate un loc important îl ocupă instituțiile de credit specializate cărora le-a fost încredințată o misiune de interes public: creditarea pe termen mijlociu și lung a unor ramuri – frecvent agricultura –, sprijinirea acțiunilor de credit ipotecar imobiliar, creditarea colectivităților locale, etc.

Societățile financiare, în fapt societăți de credit, sunt prezențe importante în activitățile economice în toate țările dezvoltate. Sunt instituții de credit care, pe de o parte, nu sunt autorizate să primească depozite, iar pe de altă parte nu pot efectua decât operații pentru care a u fost abilitate prin lege sau convenție. Principalele lor orientări sunt: leasing-ul, factoring-ul, acordarea și garantarea de credite pe termen mijlociu și lung pentru întreprinderi, creditarea mărfurilor cu plata în rate, etc.

În considerarea structurii sistemului bancar trebuie să avem în vedere ca în componentele naționale se afirmă și trăsături generale, dar și particularități ale alcătuirii verigilor componente.

CAPITOLUL III

OPERAȚIUNI BANCARE

SECȚIUNEA I

ASPECTE GENERALE

Societățile bancare pot efectua patru categorii de operațiuni:

operațiuni pasive, de depozite la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titlu;

operațiuni active, de acordare de credite;

operațiuni accesorii – cumpărare, vânzare, custodie și administrare de active monetare, transferuri, operațiuni de clearing și alte operațiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terților, precum și primirea de titluri în gaj sau în păstrare;

operațiuni conexe – operațiuni valutare, operațiuni cu metale prețioase sau cu obiecte confecționate din acestea și cu alte valori cu grad mare de lichiditate; plasamentul, subscrierea, gestionarea, păstrarea și comerțul cu titluri; consulting bancar; garanții; mandatări sau alte activități care pot fi asumate pe cont propriu sau în contul clienților.

Societățile bancare nu pot desfășura următoarele operațiuni:

angajarea în tranzacții cu bunuri mobile și imobile. Se exceptează tranzacțiile cu imobile necesare desfășurării activității societății bancare pentru folosința salariaților, precum și tranzacțiile cu bunuri mobile și imobile în executarea creanțelor.

Cu privire la această restricție trebuie menționat că unii autori o consideră excesivă, subliniindu-se că băncile ar putea fi autorizate să utilizeze procedeul de creditare garantată mortgage care transferă, sub condiție rezolutorie, băncii creditoare, cu titlu de garanție a rambursării, însuși dreptul de proprietate asupra imobilului; în cazul creditului acordat pentru achiziționarea de mașini, echipament industrial, etc., procedeul este denumit chattle mortgage; s-ar evita astfel atât procesele, cât și procedurile de executare silită;

achiziționarea propriilor acțiuni sau gajarea lor în contul laturilor băncii. Se exceptează răscumpărarea acțiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social, care face obiectul unei autorizări prealabile din partea B.N.R.;

acordarea de împrumuturi clienților, condiționate de vânzarea sau cumpărarea acțiunilor băncii;

primirea de depozite, titluri sau late valori, când societatea bancară se află în încetare de plăți;

angajarea în operațiuni de depozit, dacă majoritatea depozitelor provin de la angajații băncii. Se exceptează operațiunile fondurilor de plasament și alte operațiuni financiare bazate pe principiul mutualității.

SECȚIUNEA II

OPERAȚIUNILE PASIVE

Conform art. 18 din Legea nr. 33/1991, societățile bancare pot efectua operațiuni de depozite la vedere și la termen în cont, cu numerar și cu titluri constând în atragerea resurselor bănești de la persoanele juridice și fizice, în vederea păstrării și fructificării lor. Atragerea acestor resurse bănești au ca scop constituirea disponibilităților necesare pentru efectuarea operațiunilor active, de acordare de credite. Sursa creditului ca operațiune activă o constituie, deci, depozitele, acestea fiind rezultatul operațiunilor pasive. Această caracteristică este esențială pentru calificarea anumitor categorii de operațiuni ca acte de comerț, de interpunere în circulația numerarului și a titlurilor și pentru distingerea lor de operațiunile civile (contracte de depozit și contracte de împrumut) cu care se aseamănă în aparență. Deosebirea esențială între împrumutul civil și creditul bancar constă în aceea că, creditorul civil împrumută propriul său capital, pe când bancherul împrumută banii altuia, pe care el îi păstrează și îi fructifică cu mijloace specifice.

Conform art. 18 din Legea 33/1991, depozitele pot fi purtătoare de dobândă. În raport cu termenul restituirii, depozitele în numerar pot fi:

depozite la vedere (deponentul poate retrage oricând suma încredințată băncii spre păstrare beneficiind, însă, de o dobândă mai redusă sau chiar fără a primi dobândă dacă se consideră că banca, e cea care face un serviciu clientului);

depozite la scadență fixă (depunătorul poate retrage suma numai după un interval de timp prestabilit, dar el beneficiază de o dobândă mai ridicată pentru că banca, nefiind amenințată de pericolul unei retrageri intempestive, poate fructifica, în propriul interes, suma depusă de client);

depozite în cont curent (deponentul poate retrage oricând sume pe măsura nevoilor sale, dar el operează în același timp și depuneri, în același cont, menținând sau majorând soldul).

Certificatele de depozit (bonuri de casă) sunt titluri de credit emise de bănci pentru disponibilitățile bănești pe termen scurt ale societăților comerciale sau ale persoanelor fizice. Avantajul certificatelor de depozit constă în caracterul lor negociabil, deponentul posesor al certificatului de depozit putând să-l negocieze pe piață, transformându-l ușor în numerar, fără a retrage depozitul bancar.

Pentru protejarea drepturilor deponenților s-a luat măsura asigurării depozitelor ce constă în constituirea uneia sau mai multor fonduri în acest scop, de către statul Român sau de către instituții financiare publice sau private, care vor funcționa pe baza autorizației dată de B.N.R. și sub supravegherea acesteia.

SECȚIUNEA III

OPERAȚIUNILE ACTIVE

Cea mai importantă operațiune activă este acordarea de credite. Alte operațiuni active sunt: scontarea cambiilor, a warantelor sau a altor efecte de comerț.

Scontarea cambiilor. Clientul băncii, care a încheiat un contract de cont curent, remite băncii sale, prin gir, cambiile pe care le posedă, pentru ca banca, în calitate de mandatar al său, să le încaseze în locul lui, la scadență. Banca creditează contul curent al clientului cu valoarea cambiilor, dar înscrierea este “presupusă făcută sub rezerva încasării”. În această situație, banca având numai rolul de mandatar al girului, proprietar al titlului rămâne girantul.

Dacă girantul dorește să transmită în favoarea băncii însuși dreptul de proprietate asupra cambiei, pentru a obține suma înscrisă în cambie mai înainte de scadență, cere băncii scontul cambiei.

Banca are două posibilități de scont:

poate plăti imediat suma (scont prin casă);

poate deschide credit în cont curent pentru acea sumă (credit de scont).

În ambele cazuri, girantul încasează (sau este creditat) o sumă inferioară valorii cambiei, diferența reprezentând scontul și eventualul comision.

Scontul pe care banca îl deduce din valoarea cambiei reprezintă în același timp un procent din această valoare și dobânda aferentă perioadei de timp cuprinse între data girului și scadența cambiei. Diferența reprezintă scontul sau dobânda aferentă sumei avansate.

Scontul efectelor de comerț (în principal cambii, dar și bilete de ordin, C.E.C.-uri, warante sau bonuri de tezaur) se poate realiza în două modalități:

scontul prin casierie, în situația în care banca plătește prețul efectului scontat sau creditează contul clientului cu această sumă;

creditul de scont, în cazul în care banca se obligă anticipat să sconteze efectele care îi vor fi prezentate de client până la un anumit plafon valoric și pe o anumită durată de timp.

Privit ca instrument de realizare a creditului pe termen scurt, scontul prezintă avantajul rigorii obligațiilor cambiale, dar și unele neajunsuri: cheltuieli importante și lipsă de suplețe în ceea ce privește nuanțarea garanțiilor corelative cu calitatea clientului băncii. De aceea au fost create noi tehnici de creditare: creditul de mobilizare a creanțelor comerciale (C.M.C.C.) și cesiunea creanțelor profesionale.

Acordarea de credite.

Conform art. 3 din Legea nr. 33/1991, privind activitatea bancară, “societățile bancare sunt personaje juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoanele fizice și juridice, sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătite la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite”.

Din analiza acestui text de lege rezultă:

pe de o parte, deosebirea esențială între creditul bancar și împrumutul civil;

pe de altă parte, legătura indisolubilă între operațiunile bancare active (de acordare a creditelor) și operațiunile bancare pasive (de atragere a depunerilor de numerar pentru constituirea sursei de creditare).

Deosebirea esențială între creditul bancar și împrumutul civil constă în aceea că, în timp ce banca împrumută banii depunătorilor, sau fondurile împrumutate de la B.N.R. ori de la altă bancă, împrumutătorul (creditorul) civil împrumută proprii săi bani.

Creditul bancar se deosebește de celelalte forme de împrumut nu numai prin sursă (depozitele încredințate spre păstrare și fructificare), ci și prin risc și destinație.

În definirea creditului bancar se împletesc noțiunile de timp, încredere, risc și prudență, tocmai pentru că între momentul deschiderii creditului și acela al rambursării se scurge o perioadă de timp, iar banca trebuie să aibă încredere că clientul își va îndeplini obligația asumată. Și cum această încredere presupune asumarea riscului de a nu fi plătită datoria clientului, banca încearcă să controleze acest risc prin dimensionarea volumului creditului și a dobânzii și prin garanțiile pe care le pretinde.

În epoca actuală creditul servește finanțării extinderii și modernizării producției sau a desfacerii (achiziționarea de materii prime, de resurse energetice, de stocuri de marfă, de echipament tehnologic și de tehnologie, de material rulant și mobilier, etc.) dar, totodată și finanțării progresului economiei și creșterii nivelului vieții (construirii de noi surse de energie, căi de comunicație, locuințe).

REGULI DE BAZĂ PRIVIND CREDITUL BANCAR

în acordarea creditelor, societățile bancare vor urmări ca solicitații să prezinte credibilitate pentru rambursarea lor la scadență. Pentru aceasta, societățile pot cere solicitanților garantarea împrumutului cu bunuri mobile și imobile;

după aprobarea unui credit, banca nu poate anula sau reduce cuantumul acestuia decât în cazuri justificate, determinate de furnizarea de către debitor a unor date nereale și numai după expirarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile care va fi comunicat în scris debitorului;

toate operațiunile de credit ale societăților bancare vor trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile tranzacției. Copiile acestor documente, păstrate de societățile bancare, pot fi verificate de B.N.R.;

creditele acordate de bancă unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20% din capitalul și rezervele societății bancare respective.

CLASIFICAREA OPERAȚIUNILOR DE CREDIT

în raport de durată, creditele pot fi acordate:

pe termen scurt (până la 12 luni);

pe termen mediu (între 1-5 ani);

pe termen lung (peste 5 ani).

Fiecare dintre aceste trei categorii de credite corespunde anumitor necesități ale clientului băncii. Astfel, creditul pe termen scurt este necesar pentru derularea unui ciclu complet de producție (de la procurarea materiei prime și până la revânzarea ei). În funcție de durata completă a acestui ciclu, termenul de rambursare poate fi de câteva zile sau de câteva luni, dar nu mai lung de un an.

Creditul pe termen lung este destinat finanțării investițiilor și rambursarea lui eșalonată este legată de amortizarea acestei investiții (uzine, drumuri, blocuri, etc.), de etapele în care ele dau rezultate financiare scontate.

Creditul pe termen mediu nu este decât o subdiviziune a unui credit pe termen lung. Ambele au aceeași finalitate și se disting numai prin termenul de rambursare diferit.

în funcție de scopul utilizării creditului de către client:

creditul destinat producției (industrie sau comerț);

creditul pentru consum.

Importanța acestei distincții este legată de sursa și riscurile rambursării. Dacă creditul destinat producției, în condiții normale, își găsește sursa rambursării în însăși derularea ciclului industrial sau comercial și este mai puțin riscant pentru bancheri, creditul pentru consum reprezintă un risc sporit și de aceea trebuie să fie tratat cu mai multă prudență. De altfel, aceasta din urmă categorie de credite are o pondere nesemnificativă în activitatea băncilor.

în raport de garanțiile rambursării, creditele pot fi clasificate în două categorii:

credite cu garanții reale, mobiliare sau imobiliare;

credite cu garanții personale (fidejusiunea – art. 42 din Codul comercial);

în raport de modalitatea acordării:

creditul sau avansul pe titluri. Banca avansează creditul, permițând în gaj titluri de credit cu o valoare superioară creditului acordat;

reportul (art. 74 din Codul comercial). Acordarea creditului se realizează sub forma cumpărării de către bancă a unor titluri de credit de la clientul care îl solicită, concomitent cu revânzarea, cu termen și pe un preț superior, către același client, a acelorași titluri;

scontul. Banca acceptă, în plină proprietate, titlul de credit oferit de client, plătindu-i acestuia ca preț o sumă inferioară, diferența reprezentând taxa scontului și comisionul. Banca cumpărătoare poate apoi resconta același titlu de credit la o altă bancă.

Deschiderea de credit se poate realiza în mai multe forme:

deschiderea de credit simplu prin care banca acordă creditul pe un anumit termen iar clientul utilizează suma pe măsura necesităților sale;

deschiderea de credit în cont secret prin care clientul poate efectua și rambursări;

creditul documentar prin care banca acceptă să preia de la client titluri de credit reprezentative ale unor mărfuri aflate în depozite generale (warante) sau în călătorie (conosamente, scrisori de trăsură) cu consecința că banca poate exercita dreptul pe care aceste titluri le conferă asupra mărfurilor.

SECȚIUNEA IV

ALTE OPERAȚIUNI, ACCESORII ȘI CONEXE

EFECTUATE DE SOCIETĂȚILE BANCARE

ASISTENȚA BANCARĂ MODERNĂ

Băncile nu se mai consideră simple instituții de credit ci oferă clientelei o gamă tot mai diversificată de servicii. Factorii obiectivi care determină această nouă orientare sunt:

existența unor limite obiective ale posibilităților de creditare;

intensificarea concurenței între bănci; fiecare bancă încearcă să-și concretizeze tipul de clientelă pe care o va capta, oferindu-i gama de servicii adecvate cerințelor acesteia;

factorii puterii publice îndeamnă băncile, îndeosebi cele cu capital de stat să conducă dezvoltarea economică a întreprinderilor. Când nu o pot face prin finanțări substanțiale, pentru a nu-și asuma riscuri exagerate, băncile pot să-și îndeplinească acest rol prin asistență de servicii și de consiliere;

funcția bancară de creditare încetează de a mai fi un monopol absolut al băncilor. Alături de împrumutul civil apar și se afirmă tot mai larg creditul comercial și cel obligatoriu.

Serviciul de casierie

Banca asigură pentru clientela sa efectuarea tuturor operațiunilor de casierie, încasări și plăți în numerar.

Toate aceste operațiuni tradiționale sunt susceptibile de ameliorare chiar cu mijloacele tradiționale, fără a recurge la mijloacele informatizate.

Serviciul de portofoliu

Acest serviciu al băncii execută toate operațiunile privind girul cambiilor pentru scont sau pentru încasare, ceea ce reprezintă un volum important și impune informatizarea pentru reducerea costurilor.

În Franța, după adoptarea în 1981 (și ameliorarea în 1984) a Legii Dailly, același serviciu preia și creanțele profesionale cesionate băncii. Conform, prevederilor acestei legi, întreprinderile pot obține credit prin cedarea către bancă a creanțelor față de persoane juridice sau fizice. Pot fi cedate nu numai creanțele exigibile ci și cele referitoare la comenzi încă neexecutate și pentru a căror executare întreprinderea are nevoie de finanțare din partea băncii. Cesiunea se realizează prin predarea către bancă a borderoului creanțelor. După predare, societatea comercială rămâne datoare să încaseze creanțele, pe baza mandatului acordat de banca devenită titular al drepturilor de creanță, dar cambiile și C.E.C.-urile primite ca plată de societatea comercială vor fi depuse la banca creditoare.

Serviciul de relații externe

Acest serviciu își asumă toate operațiunile clientului cu partenerii săi străini.

Personalul băncii care operează în acest serviciu posedă o calificare de vârf și complexă în tot ceea ce privește devizele, schimbul, vama, legislația străină, etc.

Poate aduce servicii inegalabile clientului băncii pentru repatrierea creanțelor asupra străinătății și pentru informarea preventivă asupra reglementărilor specifice legislației naționale a viitorului partener de afaceri.

Totodată este singurul serviciu care poate asigura clientului o protecție eficientă contra riscului schimbului valutar.

Serviciul financiar

Acest serviciu realizează conexiunea clientului cu bursa de valori. El gestionează pachetele de acțiuni și de obligațiuni ale altor societăți pe care clientul băncii le-a achiziționat în vederea speculării lor în bursă sau propriile acțiuni ale clientului dacă acestea sunt cotate în bursă.

De asemenea, acest serviciu își asumă sarcina de a distribui dividendele pentru acționarii societății care este clientă a băncii.

SERVICIILE SPECIALIZATE ÎN CONSULTANȚĂ

Serviciile de consultanță oferă clientelei sprijin calificat pentru:

crearea de noi societăți comerciale sau de noi întreprinderi;

găsirea de parteneri pentru afaceri;

identificarea posibilităților de export;

elaborarea de studii de diagnostic al întreprinderii (asupra organizării interne, asupra produselor, a procesului de producție, a penetrării pieței, etc.);

furnizarea de informații asupra riscurilor investiției în diverse domenii economice sau zone geografice;

consultanță juridică fiscală.

Serviciile de informatică

Marile bănci posedă multe milioane de clienți și efectuează zilnic milioane de operațiuni. De exemplu, numai centrala din Paris a băncii Société Générale (care posedă o sucursală și în București) tratează între 1-2 milioane de C.E.C.-uri într-o singură zi. Este evident că numai informatizarea permite efectuarea unui asemenea volum de operațiuni. Tot informatizării i se datorează saltul de la progresul cantitativ la cel calitativ prin procedee informatice noi cum sunt: viramentul electronic, cambia informatizată, C.E.C.-ul “imagine”, “banca la domiciliu”, cărțile de credit “cu memorie”, etc.

Costul serviciilor bancare

Concepția potrivit căreia principala sursă de venit a băncii este diferența între costul propriilor sale resurse și rata dobânzii percepute pentru creditele acordate este definitiv depășită. Serviciile prestate clientelei tind să dețină o pondere tot mai importantă ca sursă de venituri, deoarece:

se intensifică tot mai mult concurența între bănci;

statul intervine pentru frânarea creșterii nerezonabile a ratei dobânzii la creditele acordate întreprinderilor;

cresc cheltuielile băncilor pentru retehnologizare;

sporește preocuparea pentru realizarea unor profituri satisfăcătoare.

Acești factori concură pentru a determina băncile:

să-și verifice nu numai rentabilitatea globală ci și rentabilitatea fiecărui serviciu în parte;

să stabilească și să perceapă prețul just al fiecărui serviciu prestat.

Pe de altă parte, cunoașterea tarifului serviciilor bancare oferă clientelei posibilitatea de a pretinde o înaltă calitate și rapiditate și de a studia comparativ ofertele diferitelor bănci sub aspectul raportului calitate-preț.

CAPITOLUL IV

CONTRACTUL BANCAR

SECȚIUNEA I

PARTICULARITĂȚILE CONTRACTULUI BANCAR

Contractul constituie principalul izvor de obligații. Importanța să ca mijloc de stabilire a celor mai variate relații dintre persoanele fizice și juridice se învederează în toate domeniile de activitate, de la cele mai simple nevoi ale oamenilor (ca procurarea celor necesare traiului) până la dezvoltarea unei economii de piață competitive și la stabilirea relațiilor internaționale în cele mai diferite domenii.

Contractul ce guvernează desfășurarea activității de creditare a societăților bancare este contractul bancar.

Prin Legea nr. 2/1979 se prevede că relațiile de credit între bănci și unitățile economice se stabilesc pe bază de contracte. Datorită caracterului administrativ birocratic de acordare a creditelor în acea perioadă, această prevedere nu s-a respectat decât pentru un timp și fără consecințe în planul activității de creditare.

Contractele bancare sunt, în mod normal, contracte de adeziune, adică, clientul (întreprinzătorul) aderă la un contract tip stabilit de către bancă. Totuși, contractul nu este completamente încheiat prin simpla manifestare de voință și adeziune a clientului, căci banca își rezervă libertatea de a perfecta contractul în funcție de aprecierea sa asupra valorii clientului referitoare la moralitatea și solvabilitatea acestuia.

Contractele bancare sunt contracte de durată, adică execuția lor se prelungește în timp, astfel încât factorul timp este un element esențial al contractului de credit. Atunci când în contract nu a fost prevăzut un termen, se aplică principiul după care fiecare din părți este liberă de a pune capăt raporturilor rezultate din contract printr-o declarație de voință.

Contractele bancare, atunci când comportă plăți prin conturi curente implică repetarea de operațiuni fără modificarea contractului de bază. Este vorba, în acest caz, de un credit numit disponibil curent, prin care banca se găsește la dispoziția clientului său care utilizează creditul prin acte succesive.

Ca oricare alt contract de prestări servicii, și contractul de servicii bancare presupune o obligație de informare și de sfătuire a clientului de către bancă. Între această obligație și serviciul bancar prestat există o strânsă legătură, în sensul că acest serviciu este completat pentru a-l face cât mai util clientului. Obligația se restrânge la informațiile și sfaturile ce privesc serviciul contractat: în ce condiții este prestat și dacă acest serviciu este adecvat nevoilor clientului, efectele juridice ale serviciului contractat, alternativele posibile, astfel încât opțiunea clientului să fie exprimată în deplină cunoștință de cauză.

Banca informează și sfătuiește clientela asupra mijloacelor strâns legate de serviciul prestat, dar nu și asupra gestiunii patrimoniului clientului, nici asupra țelurilor pe care le are în vedere acesta în activitatea sa comercială, nici asupra rezultatelor acestei activități.

Obligația băncii de a păstra discreția asupra informațiilor pe care le deține cu privire la clientelă, indiferent de fundamentul ei juridic, legal sau contractual, este legată de dubla calitate a băncii: aceea de confident necesar și aceea de prestator de servicii. În calitate de confident necesar, banca este obligată să nu divulge informațiile confidențiale, bune sau rele, indiferent dacă divulgarea acestora ar fi sau nu de natură să-l prejudicieze pe client. Ca prestator de servicii, banca este obligată să se abțină de a divulga orice informație despre client, chiar neconfidențială, dacă această informație ar putea fi utilizată contra clientului.

Obligația de discreție incumbă, nu numai personalului societăților bancare, ci și celorlalte persoane, care, în orice mod, obțin informații intrând în sfera secretului bancar. Această obligație de nedivulgare este completată cu obligația de a nu folosi aceste informații nici pentru sine, nici pentru altul, atât în timpul activității în serviciul băncii, cât și după încetarea acestei activități.

Opozabilitatea secretului este, în principiu, generală. Conform art. 47 din Legea nr. 33/1991, dezvăluirea secretului profesional se poate efectua dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții:

să fie cerută de o autoritate judiciară în cadrul unei proceduri judiciare;

să fie autorizată de consiliul de administrație a băncii căreia i s-a cerut.

Privitor la modificarea contractelor bancare, de regulă, acestea conțin clauza prin care banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral unele din prevederile acestora.

În ceea ce privește rezilierea unilaterală a contractului, conform art. 20 din Legea nr. 33/1991, societățile bancare nu pot rezilia unilateral un contract de deschidere de credit încheiat cu clientul băncii, cu excepțiile:

Banca poate anula sau reduce cuantumul creditului acordat în situația în care clientul a furnizat date ireale, pe care banca le-a luat în considerare la semnarea contractului. În acest caz, rezilierea unilaterală va opera numai după expirarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile, care va fi comunicat în scris clientului.

Rezilierea unilaterală de către bancă a unui contract de deschidere de credit poate fi efectuată fără preaviz, dacă:

clientul a încălcat condițiile contractului de credit;

situația economică și financiară a clientului băncii nu mai asigură condiții de rambursare.

Orice reziliere unilaterală de către bancă a unui contract de credit, în alte condiții decât cele prevăzute de art. 20 din Legea nr. 33/1991, este fără efect și constituie întrerupere intempestivă a contractului care poate antrena………………..

SECȚIUNEA II

ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR BANCARE

CONDIȚII DE FOND:

A. CONSIMȚĂMÂNTUL PĂRȚILOR CAPABILE

Contractele bancare pot fi încheiate numai prin consimțământul neviciat al părților capabile.

a) Consimțământul băncii

Acesta trebuie exprimat în formă scrisă și individualizat prin raportare expresă la un client și la un contract bancar precis determinat.

Așadar, nici o ofertă a băncii adresată publicului în general nu poate genera pentru bancă obligația de a încheia un contract concret. Ea poate refuza oricând și orice client, fără a fi obligată să-și motiveze refuzul de a contracta.

Consimțământul băncii se exprimă prin reprezentantul ei legal desemnat de consiliul de administrație sau prin funcționarul bancar însărcinat cu această operațiune.

b) Consimțământul clientului

Acesta trebuie să emane de la o persoană cu capacitate deplină de exercițiu. În consecință, persoana fizică pusă sub interdicție și minorul sub 14 ani își vor exprima consimțământul prin reprezentantul legal, iar minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă (14-18 ani) va fi asistat de persoana care îl ocrotește. Clientul persoană juridică își va exprima consimțământul prin persoana fizică desemnată ca reprezentant potrivit legii sau statutului propriu.

Acest consimțământ trebuie să fie neviciat de eroare, dol sau violență. Consimțământul clientului trebuie să fie dat în deplină cunoștință cu privire la conținutul și efectele contractului bancar. Pentru realizarea ultimei condiții, banca trebuie să-și îndeplinească obligația de informare.

c) Obligația de informare

În practică, consimțământul clientului rezultă din semnarea formularului redactat de bancă. Contractul bancar are, în acest sens, natura unui contract de adeziune cu clauze prestabilite de bancă. Acest formular conține însă numai clauzele esențiale ale contractului. De aceea banca este obligată să informeze clientela asupra tuturor condițiilor contractelor bancare, a tuturor angajamentelor reciproce ale părților.

Din natura contractului rezultă consecința că toate clauzele care desemnează răspunderea băncii sau care conferă acesteia drepturi specifice (de exemplu, dreptul de a rezilia unilateral) sunt opozabile clientului și produc efecte juridice numai dacă există certitudinea că aceste clauze au fost cunoscute și acceptate de client în momentul semnării contractului.

Distinct de aceste clauze, contractul se consideră completat de drept cu normele legale în vigoare și cu uzurile bancare. Obligația de informare nu cuprinde și aducerea lor la cunoștința clientului.

B. CAPACITATEA PĂRȚILOR

a) Capacitatea persoanei fizice

Persoana fizică, parte în contractul bancar, trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină care se dobândește o dată cu vârsta majoratului. Majorul pus sub interdicție și minorul lipsit de capacitate de exercițiu încheie contractul bancar prin reprezentanții legali. Minorii cu capacitate restrânsă (14-18 ani) trebuie să fie asistați de ocrotitorii legali.

b) Capacitatea persoanei juridice

Persoanele juridice pot încheia contracte bancare cu respectarea principiului specialității capacității de exercițiu (art. 34 din Decretul nr. 31/1954), prin persoanele fizice ce le reprezintă în temeiul legii sau al statutului propriu.

c) Obiectul contractului bancar

Acesta îl constituie operațiunile bancare permise de dispozițiile art. 18-24 ale Legii nr. 33/1991 și ale art. 19-24, 34 și 37 ale Legii nr. 34/1991.

Prețul serviciilor bancare, datorat de client, trebuie să fie precis determinat prin contract.

d) Cauza contractului bancar

Aceasta trebuie să fie certă și licită. De aceea sunt prohibite contractele bancare având cauză ilicită, cum ar fi “spălarea banilor”.

CONDIȚII DE FORMĂ

Deși contractele bancare, în general, fac parte din categoria actelor juridice consensuale care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință al părților, totuși, în practica bancară actuală; pentru dovada existenței acestor contracte ele se încheie întotdeauna în formă scrisă. În unele situații, jurisprudența a acceptat ca dovada încheierii contractelor să fie făcută cu alte înscrisuri, cum ar fi corespondența purtată între părți. În alte situații s-a admis proba cu registre pentru a dovedi nu însăși încheierea contractelor, ci operațiunile efectuate în baza unui contract existent și prelungit de părți după expirarea duratei sale.

Pe de altă parte, unele contracte bancare, cum sunt depozitul și împrumutul, fac parte din categoria actelor juridice reale care se consideră încheiate numai în momentul predării sumei, obiectului sau a titlului de valoare, după caz.

Prin predare se înțelege nu doar remiterea materială, ci și punerea la dispoziție în sens juridic.

SECȚIUNEA III

Contractele de cont de depozit de

fonduri în bancă

Definiție: Contractul de cont de depozit este convenția încheiată între bancă și clientul acesteia pentru constituirea unui depozit bancar și efectuarea operațiunilor cu disponibilul acestui cont în sensul diminuării depozitului inițial, banca având dreptul de a dispune de aceste fonduri în propriul său interes, dar și obligația de a le restitui la cererea deponentului.

Aceste contracte sunt încheiate de bănci îndeosebi cu clienți care nu au calitatea de comerciant. Spre deosebire de contul curent, contul de depozit îndeplinește numai funcția de reglementare a creanțelor, nu și funcția de garanție. În consecință, o creanță se consideră intrată în cont numai dacă este certă, lichidă și exigibilă.

Încheierea contractelor de cont de depozit este monopolul băncilor și al C.E.C.-ului, singurele instituții care au capacitatea juridică de a primi spre păstrare fonduri bănești aparținând publicului, având totodată posibilitatea de a le utiliza pentru propriul interes, dar cu obligația de a le restitui la cerere sau fa termenul convenit.

Monopolul băncilor nu e proclamat expres, dar se deduce implicit din dispozițiile art. 1, 3, 5, 18 și 56 din Legea nr. 33/1991.

Natura juridică

Contractul de cont de depozit de fonduri în bancă are o configurație specifică ce decurge din caracterul neregulat al depozitului. Banca devine proprietara fondurilor care sunt bunuri fungibile și consumabile și totodată ea suportă riscul pieririi sau degradării fortuite. La cerere sau la termen ea restituie nu aceiași bani, nici aceeași valoare ci aceeași sumă, indiferent de fluctuația puterii de cumpărare a banilor depuși și chiar dacă, în perioada executării contractului, banca a utilizat acești bani și a realizat profit (art. 1605 din Codul civil).

Datorită încasării dobânzii, contractul de cont de depozit are, sub aspect economic, aparența unui împrumut acordat băncii, mai ales în cazul depozitului pe termen.

Obiectul contractului

Obiectul contractului îl constituie efectuarea operațiunilor de depozite la vedere și la termen în cont, cu numerar și cu titluri constând în atragerea resurselor bănești de la persoanele juridice și fizice în vederea păstrării și fructificării lor (art. 18 din Legea nr. 33/1991).

Depozitele pot fi purtătoare de dobândă. Pentru că art. 18 din Legea nr. 33/1991 nu distinge între depozitele la vedere și cele la termen, rezultă că și depozitele la vedere pot fi purtătoare de dobândă.

Restituirea de către bancă a depozitului poate fi refuzată prin opunerea compensației legale cu o creanță a băncii față de clientul deponent. Restituirea se poate efectua și prin cecuri, nu numai în numerar.

Bancherul are dreptul să dispună în propriul său interes de fondurile primite în depozit și de aceea:

spre deosebire de cazul depozitului civil, bancherul nu va putea fi acuzat de comiterea infracțiunii de abuz de încredere;

el nu se va putea exonera de obligația de restituire nici în cazul pierderii bunului ca efect al forței majore (război, furt, confiscare, excrocherie, etc.);

Fondurile depuse pot fi restituite și moștenitorilor deponentului, pe baza certificatului de moștenitor.

Deponentul poate conferi printr-un contract de mandat (clauză de restituire) și altei persoane dreptul de a retrage fondurile depuse;

Garantarea restituirii depozitelor și în special a celor efectuate de persoanele fizice constituite ca preocupare majoră atât în legislația noastră (art. 37 din Legea nr. 31/1991), cât și în cea străină.

Încetarea contractului

Deoarece contractul se încheie pe o durată nedeterminată, încetarea lui poate ti determinată de oricare dintre părți, clientul cerând restituirea soldului, iar banca motivând clientului încetarea contractului.

Contractul de cont curent (art. 370-373 din Codul comercial)

Definiție: Contractul de cont curent este convenția încheiată “intuitu personae” prin care părțile, de regulă o bancă și clientul ei, denumiți “corentiști” consimt ca toate creanțele și datoriile lor reciproce să fuzioneze într-un sold unic care să definească poziția unuia față de celălalt ca debitor sau creditor. Un asemenea contract se poate încheia și între două bănci sau doi comercianți care nu sunt societăți bancare, dar care consimt ca operațiunile care se derulează între ei să fie înscrise în cont curent.

Utilitatea contractului de cont curent constă în aceea că:

reprezintă un mod simplificat de reglementare a creanțelor reciproce;

constituie un instrument de credit comercial.

Natura juridică

În art. 3 din Codul comercial, contractul de cont curent nu este enumerat printre actele de comerț obiective, fiindu-i consacrate însă art. 370-373.

Prin aplicarea art. 4 din Codul comercial el poate fi considerat un act de comerț subiectiv, art. 370 alin. 2 din Codul comercial precizează că “dobânzile sunt cele comerciale”.

În practica bancară denumirea de “cont curent” este utilizată exclusiv pentru contul deschis unui comerciant pentru operațiuni comerciale, în timp ce conturile necomercianților se numesc “conturi de depozit sau conturi de cecuri”. Aceasta nu înseamnă că o bancă nu poate încheia un contract de cont curent chiar și cu un necomerciant.

Relația de cont curent poate fi stabilită și între comerciant și un necomerciant, sau chiar doi necomercianți pentru afaceri civile.

Caracteristicile contractului de cont curent

Este un contract “intuitu personae”, în sensul că identitatea persoanei cu care se încheie este determinată pentru consimțământul exprimat la nașterea contractului.

Este un contract consensual în sensul că presupune validitatea perfectă a consimțământului și în sensul că forma scrisă nu e cerută “ad validitatem”, ci doar “ad probationem”.

Este un contract sinalagmatic în sensul că ambele părți se obligă să-și facă reciproc credit până la încheierea contului.

Este un contract oneros pentru că în sumele înscrise în contul curent curg dobânzi, “în debitul primitorului, de la data înscrierii”; art. 370 pct. 2.

Cu executare succesivă în timp prin remiteri reciproce și alternative.

Este un contract accesoriu pentru că se încheie în vederea executării altui contract sau a altor contracte între aceleași părți (contract de deschidere de credit, contract de livrare de mărfuri, de prestări servicii etc.).

Încetarea contractului (art. 373 din Codul comercial)

Art. 373 din Codul comercial distinge între încetarea de drept și încetarea la cerere a contractului de cont curent.

Contractul încetează de drept:

La epuizarea duratei de timp pentru care a fost încheiat;

Prin denunțare unilaterală de către una dintre părți, dacă durata contractului este nedeterminată.

Prin falimentul uneia dintre părți, atât datorită caracterului “intuitu personae”, cât și datorită efectului pe care îl produce falimentul; toate creanțele falitului devin exigibile.

Cererea de încetare a contractului poate fi formulată – în caz de moarte sau de punere sub interdicție a uneia dintre părțile contractantului – de către partea contractantă supraviețuitoare sau de către succesorii ori reprezentanții legali ai părții în privința căreia a intervenit un asemenea eveniment.

Contractul de carte bancară

În raportul clasic de vânzare-cumpărare (sau de prestare de servicii) încheiat între comerciant și consumator se interpune emitentul cărții. Consumatorul nu mai plătește direct comerciantului nici în numerar, nici prin C.E.C., ci prezintă cartea de credit și semnează factura pe care comerciantul o trimite emitentului cărții de la care obține plata. Emitentul se adresează băncii consumatorului care debitează cu suma respectiva contul clientului.

Așadar, mecanismul plății prin carte se bazează pe două premise contractuale:

contractul aderent încheiat între consumator și emitentul cărții de credit;

contractul furnizor încheiat între emitent și comerciantul care acceptă să fie plătit prin acest mecanism.

Ambele contracte sunt de tipul contractului de adeziune, cu clauze prestabilite de emitentul cărții, astfel că atât comerciantul cât și consumatorul au numai opțiunea între acceptarea lor necondiționată sau neacceptarea lor.

Semnarea de către consumator a facturii comerciantului reprezintă ordinul adresat emitentului de a plăti comerciantului. De aceea, comerciantului ii revine obligația de a verifica:

identitatea consumatorului;

valabilitatea cărții plăți, în sensul de a nu fi perimată sau anunțată ca pierdută ori furată;

conformitatea semnăturii de pe factură cu aceea de pe cartea de credit.

Contractele de credit

Definiție: Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară nu definește contractul de credit bancar.

În consecință, se vor aplica, pentru definirea contractului de credit bancar, normele cuprinse în art. 1576 din Codul civil împreună cu cele referitoare la obligațiile comerciale cuprinse în Codul comercial și în normele speciale cuprinse în Legea nr. 33/1991 și în alte acte normative, printre care și normele B.N.R.

Contractul de credit bancar poate fi definit ca o convenție unilaterală și “intuitu personae” prin care o bancă sau o altă instituție de credit similară se obligă, în schimbul unei remunerații, să pună la dispoziția unei persoane fonduri bănești, pe un termen și în cuantum determinat sau să își asume, în interesul unei persoane un angajament bănesc prin aval, sau scrisoare de garanție.

Clasificare:

după durata de rambursare (art. 19 din Legea nr. 33/1991)

contract pe termen scurt (până la 12 luni);

contract pe termen mediu (între 1-5 ani);

contract pe termen lung (peste 5 ani).

după destinația creditului:

credite legate de o operațiune determinată (de exemplu: pentru cumpărarea unui bun determinat) și credite pentru acoperirea nevoilor generale. Creditele din prima categorie, de regulă, sunt însoțite de contracte accesorii de gaj sau ipotecă asupra bunului achiziționat, în timp ce contractele din cea de a doua categorie sunt însoțite, de regulă, de contractul de fidejustiune.

credite pentru finanțarea unor posturi ale bilanțului: credite pentru finanțarea investițiilor (pe termen lung sau mediu) sau credite pentru finanțarea operațiunilor de casierie (pe termen scurt);

credite specifice: creditul pentru consum, creditul pentru comerț exterior, etc.

După caracterul mobilizabil al creditului:

credite mobilizabile (creditul prin scont);

credite nemobilizabile (deschiderea de credit).

Pentru bancă, un credit este mobilizabil dacă este însoțit de un instrument care să-i permită să se refinanțeze de la un alt organism bancar, adică să împrumute ea însăși sumele pe care le-a avansat. Acest instrument (de exemplu cambia) transferă băncii dreptul ce asigură rambursarea creanței.

după tehnicile juridice utilizate:

deschiderea de credit;

creditarea prin transferul unei creanțe (scontul cambiei);

creditele prin semnătură (avalul și acceptarea cambiei);

Remunerația băncii

Remunerația băncii variază în raport de tipul creditului dar ea are întotdeauna două componente:

Dobânda calculată la suma acordată pentru perioada stabilită.

Comisionul băncii.

Acest comision se poate prezenta în două ipostaze:

comision pentru confirmarea creditului, se percepe în situația în care un credit acordat nu a fost utilizat, total sau parțial, pentru că banca a renunțat la posibilitatea de a fructifica această sumă într-un alt mod și a fost lipsită de un profit scontat.

comision pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului. Rata dobânzii se poate prezenta în următoarele variante:

Rata fixă pentru întreaga perioadă de rambursare;

Stabilirea unui plafon maxim pentru toată durata utilizării creditului cu dobândă variabilă;

Dobânda poate fi modificată unilateral de către bancă în funcție de anumiți factori (de exemplu în funcție de dobânda practicată de B.N.R., în funcție de dobânda pieței și rata inflației, etc.);

Dobânda se renegociază în anumite situații:

prin manifestări de voință exprese ale ambelor părți;

prin manifestarea de voință expresă a băncii, notificată celeilalte plăți care se achiesează tacit.

Dobânda nominală prevăzută în contractul de credit se distinge de dobânda reală ce este o componentă a remunerației nete a băncii, folosul real pe care îl dobândește societatea bancară. Dobânda nominală conține în mod obligatoriu și rata inflației.

Garanțiile ce însoțesc contractul de credit

Creditul deschis în favoarea clientului este însoțit fie de garanții de drept comun, personale (fidejusiune, asigurare, aval) sau reale (gaj, ipotecă), fie de garanții speciale cum sunt: girul cambiei, biletul la ordin, cecului sau warantului, transmiterea proprietății unui bun prin credit – bail (leasing); transmiterea proprietății unei facturi protestabile (factoring).

Executarea silită a contractului de credit:

Conform art. 372 din Codul de procedură civilă “Executarea silită se va urmări:

în virtutea unei hotărâri judecătorești;

în virtutea unui titlu executoriu”.

În afară de hotărârile judecătorești și de actele autentice, ambele investite cu formulă executorie, orice alt act poate avea caracterul de titlu executoriu numai dacă este recunoscut ca atare printr-o dispoziție expresă a legii. Caracterul de titlu executoriu al contractului de credit bancar nu e recunoscut nici prin Legea nr. 33/1991 privind societățile bancare, nici prin Legea nr. 80/1991 și Legea nr. 76/1992 privind creditele rezultate din compensarea plăților restante în economie.

Unica situație în care legea a voit să confere contractelor de credit bancar caracterul de titlu executoriu este cea prevăzută de art.52 al Legii nr.34/1991 prin care s-a aprobat statutul B.N.R.

În concluzie, în cadrul legislativ actual, contractul de credit bancar nu este titlu executoriu decât atunci când calitatea de creditor o are B.N.R. Până când Capitolul II al Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară va fi completat cu o dispoziție expresă în același sens, contractele de credit ale societăților bancare nu au calitatea de titlu executoriu. În consecință, înainte de a trece la executarea silită a creditelor restante, băncile trebuie să obțină titlul executoriu în condițiile reglementărilor în vigoare.

SECȚIUNEA IV

Riscurile contractului bancar

Riscul bancar se manifestă în numeroase forme, dar dintre acestea, două sunt fundamentale: riscul insolvabilității și riscul imobilizării.

Riscul insolvabilității

Se manifestă ca risc de neplată sau ca risc de nerambursare.

Riscul de neplată se poate referi la neplata în totalitate sau la întârzierea plății. De asemenea, neplata poate privi capitalul sau dobânzile ori ambele.

Nerambursarea, de asemenea, se poate referi la nerestituirea la termen a creditului sau a dobânzilor ori a ambelor.

Riscul imobilizării

Se atașează depozitelor colectate de bancă și pe care banca are sarcina să le fructifice prin acordarea de credite din aceste fonduri. Acest risc poate îmbrăca forma riscului ratei dobânzii. El rezultă din acordarea de credite cu dobândă fixă din fondurile colectate în depozite cu dobânzi variabile. Dacă diferența între cele două rate ale dobânzii este importantă și permanentă, aceasta poate provoca dificultăți financiare băncii.

Riscul imobilizării se poate manifesta și prin nemobilizarea creanțelor sale, în cazul în care nu deține efecte scontabile sau nescontabile la banca centrală. Riscul imobilizării poate antrena oprirea funcționării băncii cu consecința dispariției sau înglobării ei într-o altă bancă.

Riscul insolvabilității poate fi, eventual, amortizat asupra beneficiarilor, asupra rezervelor sau a capitalului, dar și prin diminuarea semnificativă a capitalului se poate ajunge la dispariția băncii.

Asumarea riscului bancar se face pe baza analizei suportului economic al operațiunii de credit și a garanțiilor care sunt afectate.

Suportul economic este analizat sub două aspecte:

analiza financiară a conturilor și a rezultatelor;

analiza producției și clientelei.

Garanțiile accesorii pot fi:

garanții reale, mobiliare (gajul bunurilor mobile sau al unor valori mobiliare: acțiuni sau obligațiuni) sau imobiliare (ipoteca);

garanții personale (fidejusiunea).

Limitarea riscului se realizează pe trei căi:

repartizarea riscului;

asigurarea riscului;

controlul riscului.

Repartizarea riscului insolvabilității se efectuează pe baza unui principiu care face aplicarea fenomenului numerelor mari. Cu cât banca are mai mulți codebitori pentru aceeași creanță, cu atât scade importanța insolvabilității unuia dintre ei. Pe de altă parte sunt impuse limite valorice creditului acordat unuia și aceluiași debitor.

Repartiția are în vedere următoarele criterii:

criteriul sectorului economic;

criteriul geografic;

criteriul tipului, categoriei și duratei creditului.

Divizarea riscului se poate realiza prin construirea de consorții între mai multe bănci.

Repartiția riscului imobilizării se face prin:

multiplicarea și răspândirea în teritoriu a ghișeelor de colectare a depozitelor bănești;

multiplicarea și diversificarea clientelei în cadrul rețelei de ghișee existente.

Asigurarea riscului insolvabilității poate fi realizată prin sistemul de asigurare a creditelor, adică drepturilor incorporale, de creanță, acordate de o societate comercială altei societăți comerciale sub forma creditului comercial. Cu alte cuvinte, societățile de asigurare a creditelor garantează riscurile unor comercianți față de alți comercianți fără a scuti băncile de creditele pe care acestea le acordă.

Luarea unei asemenea măsuri de asigurare de către societatea comercială care a acordat celeilalte un credit comercial, oferă un sentiment reconfortant băncii care a acordat creditul bancar.

Acest procedeu este utilizat frecvent în creditarea comerțului exterior. Organismul de asigurare a creditelor garantează, în general în numele statului, creanțele furnizorilor interni asupra cumpărătorilor externi. Asemenea organisme există în Franța (COFACE), Marea Britanie (E.C.G.D), Italia (S.A.C.E), etc. În România, în septembrie 1992 a fost inaugurat primul sistem de asigurare a creditelor de export realizat de Banca de Export-Import a României (EXIMBANK) și de Compania Olandeză de asigurări (N.C.M) în profitul exportatorilor români.

Asigurarea riscului imobilizării se efectuează prin sistemul asigurării depozitelor. Conform art. 37 din Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară în scopul protejării drepturilor deponenților, se pot constitui unul sau mai multe fonduri pentru asigurarea depozitelor bănești deținute de societățile bancare în favoarea persoanelor fizice. Aceste fonduri vor putea fi constituite de către instituții financiare publice sau private ori de statul român. Ele vor funcționa pe baza autorizației date de B.N.R și sub supravegherea acesteia.

Controlul riscurilor constituie o sarcină permanentă și individuală a fiecărei bănci dar el se exercită concomitent de către banca centrală. Departamentul specializat al băncii verifică:

dacă s-au constituit în formă legală și la timp garanțiile creditului;

dacă se respectă limitele contractului de credit privind cuantumul și durata rambursării;

dacă apar incidente de plată, atât în cazul plăților datorate altora de propriul client, cât și în cazul părților cuvenite către client ți care trebuie să fie făcute de alți agenți economici.

Cecurile respinse de bănci pentru lipsă de acoperire sunt, de regulă, raportate băncii centrale. Banca centrală, la rândul ei, se implică în controlul riscurilor stabilind un raport maxim între creditele acordate și fondurile proprii ale băncii. Astfel, conform art. 29 din Legea nr. 33/1991, împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20% din capitalul și rezervele societății bancare respective, iar conform art. 30 societățile bancare sunt obligate să comunice B.N.R creditele acordate clienților lor care depășesc suma minimă pentru raportare stabilită de B.N.R.

Riscul insolvabilității

Pentru bănci riscul neplății la scadență, risc al insolvabilității, se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către client. Fie că aduce o pierdere de capital definitivă, fie că presupune o recuperare parțială și târzie, prin acțiuni în instanțele juridice, insolvabilitatea prejudiciază, interesele băncii.

Riscul global al insolvabilității este o funcție crescătoare a masei creditelor acordate și a ratei dobânzii, în timp ce oferta de credit este o funcție descrescătoare a riscului.

Deci riscul de insolvabilitate crește pe măsură ce dimensiunile creditului cresc. Mai mult, odată cu creșterea volumului creditului, cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată, expresie a faptului că majorarea proporțiilor creditului aduce în rândul debitorilor un număr mult mai mare de persoane, potențial insolvabile. Dimpotrivă, restrângerea creditului conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate, pentru că în aceste împrejurări, în primul rând clienții cu insolvabilitate îndoielnică sunt excluși de ia creditare.

Creșterea ratei dobânzii conduce la multiplicarea cazurilor de insolvabilitate a debitorilor băncii, întrucât, pe de o parte, creșterea obligațiilor debitorilor majorează în general obligațiile beneficiarilor de credite, iar, pe de altă parte, că acești clienți apreciați ca riscanți, au un regim de creditare specific cu dobânzi mai ridicate.

Riscul insolvabilității. majorat determină o ofertă de credit mică. Astfel, în ce privește poziția ofertei de credit față de insolvabilitate, trebuie să constatăm că bancherul, fiind sensibil la riscul insolvabilității, va avea el însuși un prag dincolo de care nu va forța acordarea de credite, independent de condițiile de dobândă extrem de favorabile.

Există de fapt o zonă inelastică în relația ofertă de credit – risc de insolvabilitate. Fiecare bancă se confruntă cu tendințe de întârziere, de conservare și, deci, de reținere în creditare, ceea ce înseamnă siguranță.

Pe de altă parte banca este interesată în valorificarea ofertei de credit pe care o are, ceea ce o îndeamnă în a acorda credite pe care ar trebui în mod normal să le refuze.

În prevenirea și evitarea insolvabilității se constituie măsuri la nivel macroeconomic. Astfel normele de funcționare bancară promovează protejarea deponenților, principalii furnizori de resurse ale băncilor, prin impunerea unor reguli menite să asigure băncilor o anumită poziție de echilibru în relațiile cu clienții și în măsură să pareze efectele de insolvabilitate și să le minimizeze urmările.

Asemenea dispozițiuni de reglementare cunoscute și sub denumirea de norme prudențiale sunt:

obligația unui capital minim;

o anumită rată de acoperire a riscurilor exprimată ca un raport între fondurile proprii nete și creditele acordate ponderate după gradul lor de risc;

o rată de diviziune a riscurilor care limitează, în funcție de fondurile proprii ale băncii, dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui client, astfel încât falimentul unuia dintre clienți să nu dăuneze esențial echilibrului băncii.

Gradul de risc este diferit în funcție de natura clientului, agent economic sau persoană particulară, și în funcție de tipul creditului acordat, care, prin natura lui, asigură garantarea sau implică un grad avansat de risc.

Prin natura lor creditele acordate persoanelor particulare au un grad înalt de garantare.

Astfel, credințele imobiliare denumite și ipotecare, au prin ipotecă un grad înalt de acoperire. În aceeași situație se află și creditele de consum – creditele pentru mărfuri plătite în rate – întrucât obiectul creditării (automobile, aparatură electrică și electronică, mobilier) servește drept gaj creditorilor.

Pe de altă parte, aceste credite cât și împrumuturile personale, în special cele acordate salariaților și celor cu venituri fixe, sunt sub incidența regimului domicilierii obligatorii a veniturilor în conturile bancare, ceea ce permite băncilor preluarea automată a ratelor la scadență.

Analiza debitorului presupune o cunoaștere aprofundată a situației din sfera lui de activitate: tendințe de dezvoltare, evoluții conjuncturale și, în mod deosebit, trăsăturile caracteristice ale firmei: factorii de creștere, evoluția și perspectivele desfacerii, evoluția profitului, a capitalului de rulment, a contului de (a bancă, a indicatorilor de solvabilitate și lichiditate, etc.

Tipul de operațiuni creditate joacă în condițiile contemporane un rol deosebit.

Băncile au tendința de a favoriza creditarea ciclului comercial care se referă la mărfuri (care de fapt sunt și produse și vândute), unde au garanția dublă a clientului și furnizorului, în general implicați în raportul cambial.

Băncile se angajează în mai mică măsură: în creditarea nevoilor de investiții și de trezorerie (adică în procurarea capitalului de rulment), care, aferente unor producții sau desfaceri viitoare, prezintă rezerve cu privire la posibilitatea de rambursare.

Pentru aceste necesități legate de promovarea factorilor de producție, băncile promovează, în ultima vreme, modalități de creditare prin natura lor asigurate cu garanții reale, cum ar fi leasing-ul.

Atitudinea prudentă de prevenire și evitare desfășurată de bănci diminuează numărul cazurilor de insolvabilitate, dar nu le înlătură total.

Pentru a asigura acoperirea pierderilor datorate insolvabilității debitorilor băncile își creează o rezervă (provizoriu) pentru creanțele îndoielnice.

Pentru prevenirea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma cerințelor respectării capacității de credit sub diversele aspecte: umane (competențe și moralitate), economice (situație internațională, națională, cadru profesional), financiare (situația internațională) îndatorirea existentă, capacitate de rambursare, juridică (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi).

Se poate acționa pentru divizarea riscului prin colaborări cu alte instituții de credit.

Prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine la bancă, sau la deținătorul de depozit, care nu e în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, datorită unei gestiuni nereușite a creditelor acordate.

Creditele ce se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparțin băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce îi sunt încredințate, ca bancherul să-și întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale.

Garanția personală – e angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul e în incapacitate.

În cazul garanției simple, garantul cere dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligațiilor sale, de a cere executarea primordială a debitorilor și dacă există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa.

În garanția solidară garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate.

Garanțiile reale – cuprind reținerea, gajul, ipoteca și privilegiul.

Drepturile de reținere – asigură creditorului posibilitatea de a reține un lucru corporal, proprietatea debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite condițiile: lucrul corporal deținut de creditor să aibă o legătură cu creanța; creanța trebuie să fie certă și exigibilă.

Gajarea – actul prin care debitorul remite creditorului un lucru în garanția creditului, gajul.

Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primește un titlu de recunoaștere a gajului care face obiectul publicării (exemplu: gajarea fondurilor de comerț).

Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi: de preferință (de a fi plătit înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce reprezintă garanția), de urmărire, (dacă se schimbă proprietarul), de reținere (păstrarea obiectului ce reprezintă obiectul gajului) și de vânzare (vânzarea în justiție a bunului gajat).

Ipoteca – actul prin care debitorul acordă creditorului drepturile asupra unui imobil fără deposedare și cu publicitate.

Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință și dreptul de urmărire.

Ipoteca poate fi legală (prevederilor de lege), convenită (consimțită în contract) sau judiciară (acordată de organismele judecătorești).

Privilegiul – drept conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți sau asupra totalității patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de drept preferință și de drept de urmărire.

Privilegiile pot fi generale și speciale, respectiv mobiliare și imobiliare.

Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însușirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său, și a modului de administrare și nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanțiilor.

Riscul imobilizării de capital (sau lipsei de lichidități)

Pentru bănci lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăților cerute de creditoirii săi. Aceasta înseamnă pentru bănci plăți, directe către clienți, în numerar, sau plăți dispuse de clienți în favoarea altor bănci, sau mai precis către alte firme care au conturi deschise la alte bănci.

Deci în aceste cazuri banca trebuie să aibă suficiente dețineri în numerar (bancnote emise de banca de emisiune) sau suficiente depozite la banca de emisiune posibile a fi folosite pentru efectuarea de plăți către alte bănci.

În mod obișnuit prin operațiunile curente, banca primește fluxuri de monedă centrală în mod automat (care îi revine gratuit sau ieftin), efect al serviciilor bancare desfășurate pentru clienți:

prin operațiunile de depuneri de numerar făcute de clienți pentru conturile lor când acestea sunt preponderente față de solicitările clienților de numerar în conturi.

În acest caz pentru bancă efectul este de creștere a deținerilor de monedă efectivă.

pentru cedarea, către alte bănci sau către organele de reglementare valutară, a deținerilor de valută aflate în conturile sale (sau ale clienților, când operațiunea se efectuează, de regulă, Ia solicitarea acestora).

În acest caz, banca înregistrează o creștere a depozitelor în monedă centrală.

prin soldul favorabil la compensarea plăților interbancare (sold care este determinat de volumul mai mare al încasărilor de alte bănci pentru conturile clienților, față de plățile ordonate de clienții băncii către alte bănci).

În toate aceste cazuri banca are asigurate premise favorabile pentru lichiditate.

În cazurile când aceste condiții nu sunt întrunite, banca trebuie să apeleze la recreditare: respectiv să recurgă la formele obișnuite de recreditare în relație cu banca de emisiune sau să se angreneze ca solicitantă pe piața interbancară.

Aceste credite conjuncturale (de o zi, sau mai multe, de o săptămână sau mai mult) vor însemna pentru bancă costuri pe care aceasta trebuie să le acopere în condiții în care banca militează pentru profituri înalte și deci pentru minimizarea cheltuielilor.

Rezultă că asigurarea lichidității este o problemă de conjunctură și că riscul de lipsă de lichiditate odată apărut, poate de regulă, să fie rezolvat operativ solicitând însă băncii un efort de costuri, uneori ridicate.

Deci problemele lipsei de lichidități nu se pun în sensul că n-ar fi posibilă obținerea lichidității, ci a prețului ei, a costului de obținere a acestor lichidități.

Băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee pentru a putea evita creșterile nejustificate de costuri, în condițiile în care lichiditatea nu este asigurată.

Creditarea persoanelor fizice și juridice

Stabilirea și actualizarea politicii de creditare este un proces continuu și dinamic, de aceea fiecare bancă trebuie să își revadă periodic și ori de câte ori este necesar, propria politică dacă anumite circumstanțe o solicită.

Analiza și decizia acordării unei facilități de credit au la bază principiile generale decurgând din prevederile Legii nr. 33/1991, privind activitatea bancară, normele emise de Banca Națională a României și din statutele proprii fiecărei bănci.

Obiectivele principale ale activității de creditare sunt siguranța capitalului băncii și atragerea de noi operații și clienți. În acest sens, personalul din activitatea de creditare are responsabilitatea să educe clientul asupra procedurilor de creditare ale băncii. Creditele aprobate pe baza analizei clientului trebuie să asigure rambursarea datoriei către bancă, cu specificația că, determinarea capacității de plată a clientului nu se va face ținând cont de rambursarea prin împrumuturi obținute de la alte bănci sau instituții financiare.

Angajamentele luate de bancă pentru și în numele clientului prin acordarea de credit, trebuie sa aibă la bază contracte ferme, prin care clientul să cunoască și să accepte toate condițiile, să aibă date exacte și să fie garantate corespunzător.

Banca poate să acorde orice formă de credit cu excepția situațiilor când:

integritatea morală a clientului este dubioasă;

obiectul creditului nu este clar justificat;

proiectul sau activitatea clientului nu se încadrează în cerințele interne și internaționale de protecție a mediului.

Creditarea agenților economici (persoane juridice)

Studiul cererilor de credit

Prin cererea de credit, solicitantul aduce la cunoștința creditorului, oferta de a contracta un împrumut, specificând explicit suma, obiectul creditului și modul în care consideră că va putea rambursa datoria.

CAPITOLUL V

CREDITAREA PERSOANELOR FIZICE ȘI JURIDICE

SECȚIUNEA I

CREDITAREA AGENȚILOR ECONOMICI

(PERSOANE JURIDICE)

Funcția de bază a unei bănci în economie este creditarea, funcție care le conferă băncilor responsabilități majore privind promovarea unei economii bazate pe criteriul rentabilității și eficienței.

În procesul de creditare a economiei, băncile trebuie să filtreze afacerile și să le promoveze pe cele eficiente, viabile și legale, impulsionând astfel desfășurarea unor activități eficiente tuturor celor care fac uz de creditul bancar.

Promovarea unor afaceri eficiente și implicit credite de calitate depinde de calitatea investiției pe care banca o face privind baza de credit a solicitantului.

Băncile trebuie să evalueze riscurile cu care au de a face în creditarea unei afaceri, să cerceteze motivul împrumutului și să identifice sursele de restituire care depind de derularea afacerii pe care o creditează.

Abilitatea debitorului de a restitui creditul depinde atât de situația financiară a firmei cât și de o serie de factori exogeni și endogeni firmei, pe care banca trebuie să-i identifice și să-i evolueze în mod corect.

Analiza bazei de credit a solicitantului vizează două aspecte:

analiza istoricului firmei, care scoate în evidență punctele slabe și bune ale evoluției firmei, cât de eficient utilizează managementul resursei firmai comparativ cu alte firme cu oportunități și riscuri pe piață asemănătoare;

analiza viitorului firmei vizează toată perioada derulării și rambursări creditului, având menirea de a evidenția posibilitățile reale de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor și comisioanelor aferente, să furnizeze informații cuprinzătoare asupra viitorului firmei.

Studiul cererilor de credit

Prin cererea de credit, solicitantul aduce la cunoștința creditorului, oferta de a contracta un împrumut, specificând explicit suma, obiectul creditului și modul în care consideră că va putea rambursa datoria.

În sprijinul acestora, de regulă, anexează și un studiu de fezabilitate care va susține oportunitatea și eficiența afacerii, care va fi dezvoltată cu ajutorul creditului.

La prezentarea clienților care solicită diverse facilități de credit, funcționarii bancari vor verifica, în primul rând, dacă societatea comercială este legal constituită (dacă are capacitate juridică), deci dacă este înscrisă la Registrul Comerțului în condițiile legii; în al doilea rând vor verifica dacă pot îndeplini formalitățile pentru a demonstra bonitatea lor în condițiile prevăzute de politica fiecărei bănci, și anume: solvabilitatea, lichiditatea, rentabilitatea.

Ofițerii de credit vor verifica dacă clientul poate prezenta garanții materiale, personale, precum și documente și acte din care să rezulte că desfășoară o activitate în condițiile legii și în conformitate cu actul de înființare și statutul de funcționare.

De asemenea, trebuie verificat dacă clientul acceptă clauzele înscrise în contracte, referitoare la destinație, obiect, garanții, termene de rambursare, dobândă, etc., și că poate justifica rentabilitatea și, în special, posibilitatea de producere a resurselor de rambursare.

În cazul în care clientul dovedește receptivitate și operația prezentată în cerere și detaliată în studiul de fezabilitate, prezintă interes pentru bancă și se încadrează în strategia acesteia, atunci se aduc la cunoștință clientului următoarele condiții generale:

lista completă a documentelor pe care trebuie să le prezinte băncii, pentru efectuarea analizei și fundamentarea deciziei pe care banca o va lua în legătură cu cererea sa;

elemente de cost și mărimea orientativă a acestora, formele de garanții și prevederile contractelor tip care urmează a se încheia după aprobarea cererii în privința angajamentelor și obligațiilor pe care clienții și le asumă prin semnarea lor.

Această informare este necesară pentru a evita confuziile și pentru ca solicitantul să-și dea consimțământul de a contracta în cunoștință de cauză.

De asemenea, ofițerii de credit vor informa clientul asupra obligativității depunerii trimestriale a situațiilor financiare pe baza cărora banca analizează dacă se mențin permanent condițiile inițiale de bonitate avute în vedere la acordarea creditului.

În cadrul acestor discuții, funcționarul, pe lângă aspectul de inițiere a clientului, trebuie să urmărească o cunoaștere cât mai bună a acestora, în principal, asupra aspectelor care nu reies din rapoartele financiare (exemplu: calitatea de management, modernizarea și existența unei strategii clare în materie, viabilitatea proiectelor de dezvoltare, capacitatea de gestionare a creditului acordat de bancă, etc.).

Totodată, clientul trebuie avizat că, nerespectarea obligațiilor contractuale dă posibilitatea băncilor, conform legii bancare, să sisteze utilizarea creditului aprobat și să declare toate sumele datorate (rate de capital, dobânzi, comisioane) scadente.

În termen de 10 zile de la data întocmirii dosarului clientului cu documentația completă, funcționarul va analiza situația economico-financiară a clientului și a contractelor care stau la baza derulării afacerii propuse. Analiza se face în scopul previzionării realizărilor pentru toată perioada creditului, calculând în acest sens, indicatori economici, atât pentru perioada anterioară, cât și pentru cea viitoare.

În cazul în care firma nu are istoric, fiind o firmă nouă, dar prezintă un proces interesant, analiza se va canaliza asupra riscului operației, a garanțiilor propuse dar și asupra acționarilor, mărimii capitalului, calității managementului și a experienței acestora în domeniu.

Pasul următor, în etapa de analiză este verificarea reputației pe care o are firma pe piața respectivă, prin discuții și deplasări la sediul întreprinderii. Analiza clientului constă în cunoașterea situației averilor personale și a surselor acestor averi, în special al managerilor. Aceasta este o situație delicată, deoarece presupune “intrarea” în viața particulară a clientului (mai ales că dreptul la viața particulară este un drept apărat de Constituție), dar cu multă abilitate psihologică din partea funcționarului bancar, poate trage anumite concluzii care pot pleda în favoarea sau în defavoarea solicitantului de credit (exemplu: analiza relațiilor interpersonale în familie, în cadrul echipei de conducere, raporturile cu salariații, etc.).

Următoarea etapă de analiză se referă la verificarea scriptică și faptică, evoluarea garanțiilor pe care le oferă clientul pentru facilitarea de credit solicitată. Alegerea garanțiilor se face în funcție de politica fiecărei bănci în această materie. De asemenea, cuantumul acestora, ……. să se asigure marja de siguranță peste valoarea creditului, în eventualitatea situației incapacității de plată a clientului și pentru valorificarea garanțiilor în vederea recuperării debitelor, ține tot de strategia fiecărei bănci.

În baza rezultatelor de mai sus, se procedează la corelarea lor cu prevederile Normei nr. 3 a B.N.R., de clasificare a creditelor și constituire a provizioanelor de risc.

Conform acestor norme, societățile bancare sunt obligate ca, în scopul protejării depozitelor persoanele fizice și juridice să limiteze riscul de credit și să depună toate eforturile pentru a-și încasa creanțele de la debitorii lor.

Pentru determinarea și limitarea riscului de credit, societățile bancare trebuie să-și clasifice creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clintului, evaluate după criteriile stabilite de bancă și de capacitatea acestuia de rambursare creditului la scadență, în una din următoarele cinci categorii:

Categoria A (standard). Dacă performanțele financiare sunt bune și permit achitarea la scadență a ratelor, plus dobânda, și dacă se prefigurează menținerea și în continuare, a performanțelor financiare la un nivel ridicat;

Categoria B (în observație). Dacă performanțele financiare sunt bune, dar nu permit menținerea la același nivel în perspectivă mai îndelungată;

Categoria C (sub standard). Dacă performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o tendință evidentă de înrăutățire;

Categoria D (îndoielnic). Dacă performanțele financiare sunt scăzute și cu o evidentă calitate la intervale scurte de timp;

Categoria E (pierderi). Dacă situațiile financiare arată pierderi și există perspective clare că nu mai pot fi încasate la scadență, nici ratele și nici dobânzile aferente.

În raport de punctualitatea rambursărilor, debitorul va fi notat cu unul din următoarele calificative:

bun, dacă ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu întârziere maximă de 7 zile;

slab, dacă plățile sunt efectuate cu întârziere până la 30 zile;

necorespunzător, dacă întârzierea este mai mare de 30 zile.

Combinându-se cele două criterii, performanța financiară și punctualitatea plăților și a garanțiilor propuse, creditul va fi clasificat conform matricii date de B.N.R.

În raport de clasificarea creditelor societățile bancare sunt obligate să-și constituie următoarele provizioane specifice:

standard – 0%;

în observație – 5%;

substandard – 20%;

îndoielnic – 50%

pierderi – 100%.

Sumele aferente acestor provizioane specifice de risc vor fi incluse pe cheltuieli.

La determinarea acestor provizioane, riscul de credit poate fi diminuat doar cu valoarea următoarelor garanții:

garanții necondiționate, oferite de Guvernul României sau de B.N.R.;

garanții necondiționate, care emană de la bănci cu renume internațional;

garanții necondiționate, emise de alte societăți bancare din România;

depozite (de fonduri și titluri), constituite la societatea bancară, creditoare și ca gaj pentru garantarea plății ratelor și dobânzii;

alte garanții acceptate de conducerea băncii.

Odată stabilită clasa criteriului, în funcție de aceasta, se poate proceda astfel:

în cazul în care ofițerul de credite constată că riscul pe client sau operație este foarte mare, garanțiile sunt neacoperitoare sau necorespunzătoare politicii băncii, acesta va întocmi o notă de prezentare cu propunerea de respingere a solicitării clientului, pe care o va supune la nivelul de competențe de aprobare la care se încadrează suma solicitată, la care se anexează toate situațiile întocmite și clasificarea creditelor.

În cazul în care, ofițerul de credite consideră, pe baza analizei, că solicitarea clientului este interesantă și se încadrează din toate punctele de vedere în politica și procedurile băncii, acesta va întocmi o notă de propunere de aprobare, însoțită de analizele și clasificarea întocmită. La întocmirea notei, trebuie să aibă în vedere următoarele principii:

cunoașterea deplină a clientului, fapt pentru care trebuie să analizeze cu mare atenție toate informațiile, să facă verificări independente;

să aibă în vedere principala sursă de rambursare a creditului, de plată a dobânzilor și comisioanelor, abilitatea clientului de a crea venituri în activitatea curentă;

a două sursă ca alternativă, în cazul în care prima devine imposibilă, o reprezintă garanțiile pe care banca le poate pretinde de la client. Rolul acestora este acela de a determina clientul să se simtă răspunzător față de banca. Executarea garanțiilor pentru recuperarea sumelor datorate de client, trebuie să fie unul din ultimele obiective ale băncii. Aceasta se va face atunci când toate celelalte modalități de recuperare sau epuizat;

să coreleze rezultatele obținute prin aplicarea indicatorilor de evaluare cu toate informațiile despre client din documente, cu concluziile reieșite din discuțiile personale cu patronul sau conducerea executivă și cu informațiile din mass-media, pentru a stabili în ce condiții se propune aprobarea creditului solicitat de client;

informațiile vor fi prezentate sintetizând aspectele cele mai importante pentru ca decizia să se ia în cunoștință de cauză.

Treapta următoare o reprezintă aprobarea notelor prezentate și semnate de ofițerii de credit. Aprobarea de către Comitetul de Direcție sau Consiliul de Administrație se va comunica în scris cu eventualele modificări de condiții și recomandări.

La primirea aprobărilor vor comunica în scris clientului hotărârea luată și îl vor invita la bancă pentru ai face cunoscute condițiile finale și a stabili modalitățile și etapele de încheiere a documentației și de utilizare a creditului. După obținerea aprobării, se va întocmi forma finală a contractului de credit și de garantare, după care se va lua viza Departamentului juridic și apoi vor fi semnate de client. La semnare se va avea grijă:

din partea clientului:

să fie persoana împuternicită a angaja firma;

să se verifice specimenele de semnături;

să se semneze pe fiecare pagină în colțul din dreapta jos, mai puțin ultima pagină unde sunt deja semnături (fiind o măsură de precauție, pentru a nu se înlocui nici o pagină din contract);

să se aplice pe semnături ștampila firmei.

din partea băncii:

să nu semneze înaintea clientului;

dacă se trimite contractul la sediul clientului, ofițerul de credite va semna pe fiecare colț al paginii, iar la primirea lor înapoi, va verifica dacă nu s-au schimbat pagini sau părți din text;

contractele de credit și de garantare vor fi semnate din partea băncii numai de persoanele ce au drept la semnătură, aplicându-se ștampila băncii;

fiecare parte primește un original al contractelor încheiate;

contractele de credit vor purta obligatoriu un număr format din simbolul tipului de credit (scurt, mediu, lung) și numărul curent, în ordinea încheierii tuturor contractelor.

După ce s-au întocmit toate condițiile aferente creditului, se va verifica din nou de către departamentul juridic, legalitatea acestora, lăsându-se viza de utilizare a creditului.

Departamentul contabilitate deschide conturile necesare pentru înregistrarea și derularea în viitor a tuturor operațiunilor implicate de creditul acordat.

Ofițerul de credite are responsabilitatea păstrării dosarului fiecărui debitor cu documentația financiară ce va fi completată semestrial și anual. Dosarul va cuprinde: contractul de credit, garanțiile constituite în original, extrasele de cont cu operațiunile efectuate, corespondența și toate celelalte documente aferente.

Arhivarea și păstrarea dosarelor se face astfel:

dosarul juridic al clientului, după ce și-a închis toate conturile la bancă;

documentele din dosarul de credit, originalul contractului de credit se va păstra, de regulă, 3 ani de la rambursarea integrală a acestuia și a achitării tuturor conturilor aferente;

contractele de garanții constituite în original, se vor păstra două săptămâni de la rambursarea integrală a creditului și se va da o dovadă scrisă clientului, prin care se recunoaște eliberarea de obligații a acestuia, dându-i posibilitatea astfel să-și efectueze radierea ipotecii, gajului;

originalele documentelor se vor păstra de către creditor (bancă) timp de 1 an;

extrasele de cont și celelalte documente se arhivează și se păstrează 2 ani după încheierea operațiunii.

După expirarea acestor date, documentele se vor distruge.

Întocmirea de situații privind aspecte ale activității de creditare sunt necesare pentru o bună urmărire a expunerii băncii pentru stabilirea politicilor și strategiilor de creditare ale acesteia pe perioade scurte și de perspectivă, precum și pentru efectuarea diferitelor raportări la B.N.R.

Semestrial, băncile au obligația să raporteze la B.N.R. conform Normelor nr. 3 din 1994, situația privind clasificarea creditelor în derulare și constituirea provizioanelor specifice de risc.

Categorii de credite acordate……

Credite pentru exploatare

Sunt creditele care finanțează activul circulant al întreprinderilor. Când activul circulant nu poate fi acoperit prin încasările de la clienți și debitori, iar fondul de rulment este insuficient, întreprinderea va recurge la un credit bancar. Aceste credite îmbracă diferite forme în funcție de durata sau obiectivul lor.

Credite pe baza fluxului de lichidități (cash-flow).

Aceste credite se acordă pe o perioadă de cel mult 12 luni pentru următoarele ……: aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibil, piese de schimb, mărfuri, precum și pentru efectuarea unor cheltuieli necesare producției, executării de lucrări și prestări servicii, care au desfacere asigurată prin contracte și comenzi ferme. Necesarul de credite se determină cu ajutorul fluxului de lichidități (cash-flow-ului).

Fluxul de lichidități reflectă situația intrărilor de lichidități (încasărilor) și ieșirilor (plăților) aferente perioadei în care se solicită creditul.

Acordarea efectivă a creditelor de către bancă se face prin plăți către furnizori sau prin eliberări de carnete de C.E.C.-uri cu limită de sumă, uneori și în numerar, sau prin punerea creditului la dispoziția împrumutantului într-un cont de disponibilități.

Credite prin cont curent (linii de credit)

Creditele se acordă de către bancă pentru o perioadă de un trimestru în vederea desfășurării unor activități de aprovizionare, producție, desfacere.

Volumul creditului se determină la începutul fiecărui trimestru, ca diferență între activele curente și pasivelor curente conform programelor agenților economici.

Necesarul de credite trebuie să fie susținut prin contracte de aprovizionare și desfacere, care să justifice volumul de cheltuieli și venituri stabilit pe trimestru și pe fiecare lună în parte, pe baza cărora se determină deficitul sau excedentul de credite.

Deficitul de credite constituie nivelul noilor credite de care poate beneficia agentul economic în perioada următoare, peste cele primite din trimestrul anterior; iar excedentul de credite reprezintă volumul de credit e care urmează a se rambursa în perioada următoare, maxim 90 zile.

Liniile de credit funcționează după sistemul resolving, respectiv se pot efectua trageri și rambursări pe perioada de valabilitate a liniei de credit, cu condiția ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul liniei de credit stabilite.

Banca percepe dobânda numai pentru sumele efectiv trase, diminuate cu rambursările, deci pentru soldul net al creditului.

Credite de scont

Scontarea constă în aceea că beneficiarul unui efect de comerț (cambie sau bilet la ordin) poate să-și transforme creanța pe care o are a unui terț într-o sumă lichidă, fără să mai aștepte.

Băncile pot sconta efectele de comerț care îndeplinesc toate condițiile de formă și de fond prevăzute de lege, dar și o serie de cerințe obligatorii: să fie acceptate legal la plată, timpul scurs între momentul scontării și scadența titlului să fie mai mic de 1 an, dacă ……. este client al altei societăți bancare, efectul de comerț trebuie analizat de societatea bancară respectivă.

Băncile comerciale se refinanțează, adică pot să-și întregească lichiditățile prin rescontarea cambiilor și biletelor la ordin înainte de scadența la Banca Națională.

Forfetarea

Forfetarea reprezintă o modalitate de finanțare în comerțul internațional, pe termen mediu și lung, care constă în cumpărarea de către bancă a unor creanțe rezultate din operațiuni de export, în schimbul unei sume de bani numită scont, urmând ca banca să-și recupereze contravaloarea acesteia de la debitorul importator.

Această tehnică nu dă băncii drept de recurs vânzătorului creanței în cazul unei defecțiuni de plată a debitorului.

Banca acceptă creanțe sub forma cambiilor, biletelor la ordin și acorditive invocabile exprimate în valută, exigibile în termen de 90 zile – 5 ani.

Operațiunea este negociabilă și se derulează fie între bancă și exportator (beneficiarul înscrisului) – pe piața primară, fie între bancă și ultimul destinatar – pe piața secundară.

Forfetarea permite exportatorului încasarea valorii efectului de comerț înainte de scadență și transformă exportul pe bază de credit în tranzacție cash, eliminând riscul de credit. Exportatorul rămâne deschis la riscurile de plată a exporturilor (reaua credință sau falimentul debitorului sau garantului).

Banca acceptă titlurile numai în condițiile în care sunt analizate sau însoțite de scrisori de garanție bancară, necondiționate, emise de banca din țara importatorului, precum și polițe de asigurare care facilitează tranzacționarea titlurilor pe piața secundară.

Etapele derulării acțiunii de forfetare sunt:

exportatorul, care vinde marfa pe baza unui credit comercial, ia legătura înainte de încheierea contractului de vânzare a mărfii (sau după) cu banca, prezentând o cerere de forfetare prin care informează banca asupra aspectelor legate de tranzacția comercială, solicitând o ofertă privind condițiile forfetării (costurile, garanțiile, documentația);

banca trimite oferta exportatorului privind condițiile forfetării;

încheierea contractului comercial între exportator și importator;

încheierea contractului comercial între bancă și exportator;

livrarea mărfurilor de către exportator importatorului;

transmiterea de către importator, pe baza documentelor care atestă livrarea mărfii, exportatorului sau băncii acestuia a titlurilor de credit analizate sau însoțite de garanție bancară;

transmiterea titlurilor de credit de către exportator băncii și încasarea contravalorii acestora, mai puțin scontul.

Comisioanele percepute de bancă depind de specificul fiecărei tranzacții: valoarea, perioada, garantul și riscurile operațiunii.

Factoring-ul

Factoring-ul este un mecanism de finanțare pe termen scurt (maxim 180 zile)de către bancă prin preluarea facturilor de la clientul beneficiar al acestora, contra unei sume de bani numite agio.

Operațiunea de factoring are la bază un contract de factoring încheiat între “aderent” (furnizor, producător) și o bancă numită “factor”, prin care se asigură finanțarea urmărirea creanțelor și protecția de riscurile de credit, în schimbul cedării de către aderent a creanțelor în favoarea băncii.

Din punct de vedere al modului de evaluare și administrare a creanțelor de către factor, operațiunea de factoring îmbracă următoarele forme:

factoring cu plata imediată, când factorul achită contravaloarea facturilor aderentului la prezentarea lor;

factoring cu plata la o dată viitoare;

factoring mixt, când factorul plătește o parte a contravalorii facturilor aderentului sub formă de avans, iar diferența, la o dată viitoare;

Acceptarea de către bancă a facturilor de la aderenți presupune agrearea de către bancă, în primul rând, a debitorilor care vor trebui să plătească în final contravaloarea facturilor respective.

Banca percepe o taxă (marja de risc) pentru fiecare factură acceptată.

Banca acceptă să plătească facturile numai în condițiile în care debitorul va face plata direct băncii.

Neacceptarea la plată a facturilor de către bancă este determinată de următoarele cauze:

vicii de formă sau de fond a documentelor;

situația financiară a debitorului nu prezintă încredere;

lipsa unor garanții.

Băncile pot acorda credite și societăților de factoring pe baza contractelor de factoring încheiate cu aderenții. Valoarea creditului acordat de bănci este determinată pe fiecare debitor în funcție de cifra de afaceri, periodicitatea livrărilor, valoarea fiecărei livrări, termenul acordat debitorului de efectuare a plății.

Creditele pentru investiții

Creditele destinate investițiilor sunt acordate pe perioade scurte (12 luni), medii (1-5 ani) și lungi (5-10 ani). Banca finanțează 80% din valoarea investiției, restul de 20% trebuie să fie asigurată din surse proprii ale investitorului.

Banca acordă perioade de grație numai pentru obiective noi de investății, dar care nu pot depăși 12 luni. În această perioadă beneficiarul achită dobânzi și comisioane aferente creditului.

Credite de leasing (locație). Băncile pot acorda credite pe termen mediu și scurt societăților de leasing pentru bunuri care fac obiectul unui contract încheiat cu beneficiarul bunului.

În categoria bunurilor se înscriu: mașini, utilaje, instalații destinate producției cu o vechime de maxim 3 ani și care se aduc în țară de persoane juridice române.

Pentru agenții economici, leasing-ul prezintă următoarele avantaje:

permite dotarea întreprinderilor cu utilaje și echipamente printr-un efort financiar inițial mic;

acces la asistență tehnică, financiară, contabilă, oferită de societățile de leasing;

tripla operațiune la încheierea perioadei de închiriere.

SECȚIUNEA II

CREDITAREA PERSOANELOR FIZICE

Băncile acordă credite persoanelor fizice atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Creditele pe termen scurt sunt solicitate pentru finanțarea cumpărării unor bunuri de folosință îndelungată: automobile, aparatură electronică, etc. Creditele pe termen lung sunt solicitate pentru achiziționarea sau renovarea imobilelor.

În vederea acordării creditului, banca solicită garanții, de obicei bunul care face obiectul creditului este luat garanție prin constituirea unei ipoteci asupra acestuia în favoarea băncii.

Capacitatea de rambursare a creditului de către client este analizată de bancă pe baza unor informații care vizează în principal următoarele:

situația patrimonială și starea socială (vârsta, familia, reputația, moralitatea);

veniturile și stabilitatea lor;

obiectul creditului.

Ca și în cazul creditelor acordate agenților economici, băncile trebuie să evalueze riscurile la care se expun prin acordarea creditelor persoanelor fizice. Analiza dosarelor de credit, când numărul lor este mai mare și valoarea unitară mică, devine costisitoare pentru bancă, iar compensarea cheltuielilor prin suportarea de către clienți devine descurajantă pentru aceștia. În plus, procesul de investigare este greoi, cere timp, ceea ce conduce la micșorarea numărului de credit promovate de bancă.

Pentru depășirea acestor inconveniente, băncile au posibilitatea de selecție a solicitărilor de credit printr-o metodă de evaluare a cererii de credit prin punctaj – “credit scoring”.

Metoda permite băncii ca pe baza unor informații preliminare, pe care clientul le pune la dispoziția băncii prin intermediul unui formular completat odată cu cererea de credit, să admită sau nu dosarul solicitantului.

Metoda are la bază tehnici statistice de tratare a informațiilor referitoare la comportamentul solicitanților de credit, care permit să identifice riscul de nerambursare a unui credit prin intermediul unei note (scor).

Problema cheie este aceea de a descoperi, printre informațiile despre solicitantul de credite, acele informații care explică cel mai bine solvabilitatea sa. Fiecărei informații îi este atribuită o pondere, suma ponderilor comparată cu o notă de referință stabilită în prealabil de bancă indică dacă dosarul se acceptă sau nu pentru a fi instrumentat de bancă.

Metoda evaluării creditului prin punctaj se aplică în special creditelor pe termen scurt, creditelor imobiliare, deoarece aceste credite se adresează unor solicitanți care prezintă un comportament omogen, deci criteriile decizionale sunt valabile pentru toți, iar obiectul creditului este identificabil ca valoare și durată, pentru ca riscurile asumate să fie comparabile.

Aplicarea metodei conduce la reducerea cheltuielilor și timpului aferent investigării dosarelor de credite.

CAPITOLUL VI

POLITICA DE CREDIT PROMOVATĂ

DE B.N.R.

Politica de credit înfăptuită prin banca centrală, în unele state și prin guvern, instrumente și tehnici specifice, urmărește să asigure prin promovarea funcțiilor creditului, echilibrul general al societății. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice și anume: manevrarea taxei scontului, operațiunile pe piața liberă (open market), politica rezervelor obligatorii ale Băncii Naționale, politica de încadrare a creditului (care constă în impunerea unor cote maxime de creștere a creditului), rata dobânzii, transferul de titluri de valoare.

Cunoașterea acestor instrumente și aplicarea lor adecvată, în funcție de evoluția lor de durată și conjunctură a economiei, va permite creditului exercitarea rolului său de factor mobilizator, dar și de reglare a vieții economice.

În țările în curs de dezvoltare, ca o consecință a unei piețe financiare dezvoltate, există un volum ridicat al creditelor acordate de banca centrală celorlalte bănci.

O altă consecință a slabei dezvoltări a pieței financiare este volumul relativ mare al creditelor acordate statului. Acest lucru este determinat și de faptul că autoritățile trebuie să se angajeze puternic în finanțarea investițiilor datorită lipsei de inițiativă a sectorului privat.

Volumul relativ redus al hârtiilor de valoare existente în portofoliul băncii centrale este tot o urmare a slabei dezvoltări a pieței financiare. Există o pondere relativ ridicată a datoriilor și creanțelor externe, de unde tendința băncii centrale de a angaja credit în străinătate și de a deține rezerve valutare sub forma monedei altor state. În aceste condiții, principalul rol revine instituțiilor monetare (banca centrală și băncile comerciale) și mai ales Banca Națională care acționează nu numai în domeniul conceperii și aplicării politicii monetare și valutare, ci intervine direct în orientarea selectivă a politicii de creditare a celorlalte bănci.

Rolul de politică financiară, în primul rând al instrumentelor politicii monetare și de credit și al politicii valutare, să fie sensibil mai mare ca în trecut, deoarece măsurile respective trebuie să asigure evoluțiile financiare care permit realizarea obiectivelor politicii economice generale.

SECȚIUNEA I

MANEVRAREA TAXEI SCONTULUI

CA POLITICĂ MONETARĂ ȘI DE CREDIT

Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca de emisiune în cadrul operațiilor de rescontare.

Denumirea specifică este dată de faptul că o perioadă îndelungată, principala formă de acordare a creditului de către banca de emisiune era rescontarea bazată pe operațiunile de scont. Astăzi, operațiile de creditare ale băncii de emisiune s-au diversificat și au alte structuri, dar banca de emisiune continuă să îndeplinească în economie rolul de izvor al creditului, legată de funcția sa principală de emisiune.

În cadrul economiei de piață există multe valori ale dobânzii, ținând seama de diversitatea condițiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii, dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanță dată de taxa scontului, astfel încât la orice modificare a ei, trebuie să varieze concertat.

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziție fermă, cu plata imediată, a unor creanțe în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au și pensiunile, respectiv achizițiile însoțite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen, a creanțelor de către banca prezentatoare.

Operațiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative:

se desfășoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este de durată, nivelul acesteia fiind determinat în orientarea băncilor solicitante;

inițiativa operațiunilor și oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale, banca de emisiune având doar un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări;

furnizează la nevoie lichidități băncilor comerciale.

Nivelul dobânzii la care se efectuează aceste operațiuni este semnificativ în raporturile de recreditare dintre băncile comerciale și banca de emisiune și reprezintă un factor hotărâtor al pieței creditului.

Poziția taxei scontului în cadrul eșafodului de dobânzi ale pieței, determină și utilizarea ei ca instrument al politicii monetare și de credit.

În principal, acțiunea taxei scontului influențeză piața capitalurilor, sfera creditului și respectiv ritmul desfășurării vieții economice în ansamblul ei.

Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporește eficiența utilizării creditelor pentru întreprinzători și-i orientează în sensul dezvoltării activității lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.

Dimpotrivă, creșterea taxei scontului, având ca urmare sporirea generală a dobânzilor, are ca efect înrăutățirea condițiilor de obținere a creditelor și duce la scăderea profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare.

În consecință, întreprinzătorii vor manifesta prudență în dezvoltarea activității lor, vor renunța la o parte a creditelor.

Se preîntâmpină și se normalizează astfel fenomenele de supraîncălzire a economiei.

Manevrarea taxei scontului acționează, de asemenea, asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine și chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase.

Deopotrivă, creșterea taxei scontului și al nivelului general de dobânzi, atrage în țară capitaluri străine. Se creează astfel o abundență de capitaluri care influențează, în sensul scăderii, nivelul general al dobânzilor. Astfel, prezența capitalurilor străine, contractează rapid efectele preconizate, în sensul restrângerii accesului la credit.

Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului și refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanței de plăți.

De pildă, creșterea taxei scontului atrage după sine o invazie a capitalurilor străine și are, momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanței de plăți. Afluxul capitalurilor, determinat astfel, poate însă veni contravenție cu conjunctura dezvoltării economice la aceeași dată, și îndeosebi cu obiectivele politicii economice și de credit de influențare a acestei conjuncturi.

Rezultă deci, că în condițiile unei ideale funcțiuni a mecanismului de influențare prin manevrarea taxei scontului, factorul capital străin restrânge substanțial efectele pozitive așteptate.

Realitatea arată însă că, mecanismul de influențare a taxei scontului este însă atenuată simțitor de o serie de alți factori:

prin restrângerea operațiilor de scont, în general, aria influenței directe a creditului băncii centrale asupra celorlalte bănci și implicit și influența asupra nivelului de dobândă s-a diminuat simțitor.

Băncile pot recurge la procurarea de fonduri pe seama valorificării efectelor publice, care ocupă un loc important în cadrul activelor lor, și la alte operațiuni .

abundența capitalurilor, caracteristica epocii contemporane, conduce la aceea că marile întreprinderi s-au desprins din sfera creditului propriu-zis, fie că dispun de capitaluri proprii suficiente, fie că sunt finanțate de societăți financiare sau bănci cointeresate, astfel că pentru ele nu are importanță variația momentană a dobânzii.

înfăptuirea investițiilor, implicând angrenarea capitalurilor pe termen lung, este orientată de alte criterii, de perspectivă, pe care le au în vedere investitorii, aceștia fiind mai puțin influențați de conjunctura momentană pe care taxa scontului o poate determina.

chiar pe piața capitalurilor aflate sub acțiunea taxei scontului, influența așteptată prin manevrarea taxei scontului se exercită cu întârziere, partenerii continuând să practice niveluri de dobânzi anterioare, în condițiile în care aceștia au angajamente sau previziuni proprii asupra evoluției conjuncturii.

Cu toate aceste aspecte contradictorii, limitative și care întârzie exercitarea influenței sale, manevrarea taxei scontului constituie unul din instrumentele politicii monetare și de credit cu largi aplicații în lumea contemporană.

SECȚIUNEA II

Politica aplicațiilor la piața liberă

(open market)

Politica open market își are originea în economia engleză unde se folosea pentru asigurarea sensului dorit de evoluția lichidității, creditului și dobânzii.

Trăsăturile specifice operațiilor la piața liberă sunt:

nivelul dobânzii practicate, variază în funcție de evoluția pieței și îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală dorește să o impună;

în desfășurarea operațiunilor, banca centrală are un rol activ. Aceasta inițiază alimentarea pieței monetare cu lichidități, în special prin oferte proprii;

operațiile la piața liberă au un dublu sens. În timp ce operațiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidități a băncilor comerciale, operațiile la piața liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă să acorde credite, dar și să împrumute pe această piață, reducând astfel lichiditățile băncilor și prin aceasta a economiei naționale.

Astfel, politica de open market este astăzi intervenția băncii centrale pe piața monetară, zisă piață liberă sau deschisă (față de alte piețe ale creditului din economie care sunt toate, mai mult sau mai puțin, controlate) pentru a crește sau diminua, lichiditățile agenților ce operează pe această piață, deci posibilitățile lor de acordare a creditului și de creanțe a monedei scripturale.

Creanțele ce fac obiectul tranzacțiilor la piața liberă sunt definite: efecte de comerț, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecate și de consum, etc.

În multe țări, cele mai frecvente creanțe ce fac clientul operațiilor la piața liberă sunt bonurile de tezaur.

Titlurile împrumuturilor de stat, în special cele pe termen scurt, ce se negociază la piața liberă, în condițiile abundenței lor, se bucură de un nivel de dobândă competitiv, astfel că inspiră preferința pentru plasament.

Statul este cel mai sigur debitor care plătește cu regularitate dobânzile, iar pe de altă parte, transformarea în bani la nevoie a acestor titluri este ușoară și imediată.

În aceste condiții băncile (ca debitori ai capitalurilor disponibile) își dispută în condiții de piață pe baza cererii și ofertei, posibilitatea de a realiza plasamente în aceste hârtii de valoare. Desfășurarea operațiunilor cu aceste titluri de împrumut între bănci are ca efect redistribuirea acestora între ele.

Cumpărarea titlurilor de către banca de emisiune ocazionează creșterea emisiunii (sau a creanțelor băncii de emisiune față de celelalte bănci) și creează o eliberare egală a plasamentelor băncii ceea ce poate conduce la sporirea creditelor acordate economiei.

Vânzarea titlurilor de către banca de emisiune impune retragerea din circulație a băncilor (sau creșterea datoriilor celorlalte bănci către banca de emisiune) se determină restrângerea posibilităților băncilor de a acorda credite economiei prin faptul că au crescut plasamentele în hârtii de valoare.

Dată fiind amplitudinea emisiunii de hârtii de valoare, statul este interesat în asigurarea unei piețe stabile, sigur, a hârtiilor de valoare care să impună încrederea tuturor deținătorilor hârtiilor de valoare. Ca atare, este necesar ca statul să intervină pe piața hârtiilor de valoare și pentru menținerea unor cursuri stabile.

Astfel, același mijloc, achiziția și vânzarea hârtiilor de valoare, practicate de banca de emisiune pe piață, slujește două lucruri care nu întotdeauna se concretizează armonios. Se poate întâmpla, de pildă, ca reducând creditele acordate economiei, prin vânzarea rapidă de titluri, să se influențeze cursurile în sensul scăderii acestora. Interesele statului urmărind menținerea cursurilor hârtiilor de valoare, acționează ca o frână în acest caz, astfel că, de fapt, acțiunea de influențare a vieții economice se aplică parțial sau încetează reducându-și substanțial eficiența.

Dimensiunile considerabile ale datoriei publice, perpetuarea eficiențelor deficitare, acționând în sensul unic al creșterii volumului pieței efectelor publice, sunt factori care diminuează rolul regulator al operațiilor la piața liberă asupra capacității de creditare a băncilor și masei monetare în circulație.

SECȚIUNEA III

SISTEMUL REZERVELOR MINIME OBLIGATORII

Sistemul rezervelor minim obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate minimală, constă în obligația băncii, care constituie depozite, să consemneze în conturile sale deschise la banca de emisiune o sumă dimensionată, de regulă prin cote procentuale.

Acest sistem îndeplinește o funcție importantă în cadrul economiei contemporane ca instrument al politicii monetare și de credit. Sistemul rezervelor minime obligatorii, potrivit dimensiunilor sale (stabilite procentual) determină un anumit raport între volumul depozitelor și volumul creditelor ce se poate acorda în baza acestor resurse de creditare. Astfel, creșterea rezervei minime conduce la restrângerea posibilităților de acordare de credit de către bănci, în timp ce reducerea rezervei minime are ca efect creșterea posibilităților de creditare.

Sistemul rezervelor minime constituie, astfel, una din măsurile guvernamentale care, în raport de interesele conjuncturale, pot fi utilizate, fie pentru creșterea volumului creditului acordat în economie, determinând astfel intensificarea activității economice (prin reducerea rezervei minime), fie pentru scăderea creditelor acordate economiei și atenuarea dezvoltării activității economice (prin creșterea rezervei minime obligatori).

În această prezentare schematică, rezervele minime obligatorii reprezintă unul din instrumentele prin care se impune băncilor, o utilizare predeterminată a activelor și prin aceasta se influențează hotărâtor comportamentul în politica de credite.

În unele țări se stabilesc rezerve minime și pentru creditele acordate. Acolo unde există, ele au însă dimensiuni minime. Astfel, în Franța, față de rezervele asupra depozitelor care sunt 2,5% (pentru depozite la vedere) și 0,25% (pentru quasimonedă), pentru angajamentele de credit rezerva este de numai 0,10%.

Cuantumul necesar al rezervei trebuie să fie reglat periodic, de regulă în avans, în funcție de nivelul prevăzut al rezervelor pentru trimestrul respectiv.

În cazurile în care rezervele nu se constituie în timp se aplică penalități, ca de pildă în Franța, unde se prevede plata de dobânzi majorate cu ….. față de piață și în cazuri grave, chiar 0,1% pe zi, ceea ce înseamnă 36,5% pe an.

În ceea ce privește remunerarea rezervelor formate, se constată procedee diferite. Mai întâi, trebuie precizat că în teoria și practica acestui instrument se consideră că funcționalitatea sa principală este influențarea costurilor bancare, în sensul creșterii, respectiv diminuării, veniturilor nete din dobânzi.

Dacă s-ar practica remunerarea rezervelor la rata obișnuită, la rata pieței monetare, s-ar nega orice rol specific al rezervelor ca instrument de politică monetară.

Potrivit acestor considerente, în practică s-au structurat două situații.

Foarte frecvent, în multe țări, rezervele nu sunt remunerate. În alte cazuri, o parte a rezervelor sunt remunerate, avându-se în vedere obligația băncilor (stabilită prin norme legale) de a folosi aceste rezerve pentru creditarea statului (Italia, Spania, Portugalia).

Soluțiile adoptate, ținând să egaleze efectele, asigurând o rată ridicată a rezervei (care se remunerează) cu o rată mai redusă privind rezervele neremunerate. De exemplu, în Spania (la o rată a dobânzii de cca. 13%) au efecte relativ apropiate: pe de o parte rezerva neremunerată integral cu dimensiunile de aproximativ 11%, față de o rezervă de 18% din care 11,5% remunerată cu 7,5%, și 6,5% neremunerată, pe de altă parte.

În ansamblul său, sistemul rezervei minime obligatorii influențează costurile bancare, acționând prin intermediul rezervelor mai puțin remunerate, în sensul de a determina optimizarea activelor în funcție de aceste condiții date.

Intervenind în sensul creșterii sau scăderii coeficienților rezervei minime obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a costului creditului pentru bănci, atât prin modificarea posibilităților de plasare pe piața monetară, cât și prin însuși costul diferit al resurselor (în funcție de care se stabilesc rezervele neremunerate).

Influențele se exercită mai departe și acționează ca instrument de control al lichidității economiei.

Dincolo de obiectivul principal de a permite băncii de emisiune să acționeze asupra creației monetare prin influențarea comportamentului în creditare al băncilor, rezerva minimă obligatorie este utilizată și în late domenii colaterale.

Astfel prin modificarea coeficienților de rezervă pentru depozitele băncilor străine și a persoanelor nerezidente se poate exercita controlul asupra mișcării capitalurilor flotante și respectiv operațiilor cu străinătatea și nivelul rezervei valutare.

Modificarea coeficienților rezervei minime obligatorii poate drept obiectiv neutralizarea unor consecințe ale intrărilor și ieșirilor de deviză.

Astfel, în condițiile în care se favorizează intrarea capitalului străin în împrejurări care nu se pot influența astfel prin nivelul ridicat al dobânzilor, mărirea coeficientului de rezervă, în Franța până la 100%, permite blocarea unei părți a acestei creșteri a lichidității bancare și menținerea costului creditului.

În mod simetric, diminuarea rezervei permite micșorarea costului creditului, în cadrul unei politici de relansare, menținând în același timp cu o rată a dobânzii ridicată pentru a evita ieșirea de devize.

Modificările coeficientului de rezervă permit deci, corijarea, în sensul dorit de autoritățile monetare, a efectelor variației lichidității și întărirea acțiunii de intervenție a băncii centrale pe piața monetară.

Modificările coeficientului de rezervă s-au dovedit a fi un instrument ce modifică imediat și autoritar disponibilitățile și rentabilitatea operațiunilor lor.

De asemenea, practica a demonstrat că modificările sunt importante, mai mult ca expresie a intervenției, decât prin mărimea lor, fiind adesea însoțite și de alte măsuri de influențare pe piața monetară.

În ultimul timp, o serie de cauze acționează în sensul restrângerii utilizării acestui instrument.

Declinul rezervelor obligatorii este strâns determinat de fenomene contemporane: liberalizarea mișcărilor de capital și inovația financiară, fenomene ce adesea s-au dezvoltat forțat pentru a contracara efectele nedorite ale acestor politici.

În țările în care nu există controlul valutar, și circulația capitalului peste hotare este permisă, s-a intensificat exportul de capital și delocalizarea operațiilor, recurgându-se la piața eurodolarilor sau la “paradisurile bancare”, constituite ca atare, ca de pildă băncile germane ce funcționează în Luxemburg.

De asemenea, în toate țările unde rezervele obligatorii au avut dimensiuni importante și unde ele s-au menținut îndelungat, s-au dezvoltat instituții și operații care să evite ajustarea prin sistemul rezervelor.

Astfel, pe de o parte, s-au dezvoltat operațiile băncilor și intermediarilor financiari care nu sunt supuse rezervelor. Pe de altă parte, s-a dezvoltat pe larg dezintermedierea sau crearea de către bănci de instrumente nesupuse rezervelor.

În condițiile dezvoltării unor asemenea fenomene și pentru a menține eficiența acestui instrument, autoritățile monetare au răspuns cu măsuri de consolidare, într-o primă etapă, fie prin extinderea instituțiilor de credit supuse regimului de rezerve (generalizarea ștergând diferențierile), fie prin extinderea sferei de cuprindere, incluzându-se în sfera supusă constituirii rezervelor, alături de depozite și unele instrumente specifice bancare de tip certificate de depozite (obligații bancare în R.F.G., bonuri bancare în Japonia, obligații și accepte bancare în Spania).

Într-o etapă interioară, autoritățile monetare au fost însă nevoite să reducă substanțial dimensiunile rezervelor (în Australia, în 1988, de la 7% la 1%) și chiar să renunțe la ele ca atare (Canada).

Această radicală schimbare de atitudine contemporană este expresia faptului că s-a conștientizat că rezervele obligatorii, influențând substanțial costurile bancare, nu acționează numai asupra ofertei de credite, ca și printr-un efect de preț, asupra cererii de creditare.

Manevrarea coeficientului rezervelor, este un instrument de influență asupra creditului în sensul de mai sus prin decizia administrativă și cu consecințe selective.

Așa se și explică de ce, în cele din urmă, băncile preferă măsuri mai puțin directe, dar mai globale, cum este open market-ul.

CAPITOLUL VII

Evoluția relațiilor de credit

în perioada tranziției

Etapa de tranziție spre economia de piață pe care o parcurge România are un caracter complex implicând reconsiderarea întregului sistem economic, cât și a componentelor acestuia. Având în vedere că economia de piață presupune, în mod implicit, existența economiei bănești, un rol important trebuie acordat sistemului bănesc și de credit. Economia de piață este o economie concurențială în care primează legea cererii și ofertei ceea ce implică funcționalitatea agenților economici și asigurarea echilibrului economic de ansamblu.

Rolul creditului în economia de piață depinde de formele sub care se manifestă. Alături de creditul bancar, un rol important trebuie acordat creditului comercial. Prin statuarea oficială a acestuia s-ar aduce schimbări calitative întregului sistem de credite, operând pe deplin principiul garantării reale și integrale. Aceasta presupune punerea în circulație a titlurilor de credit comerciale (cambii, tratate, etc.) care constituie un mijloc de acoperire a masei bănești. Prin intermediul cambiilor comerciale se pot efectua operații de girare, scontare, rescontare, gajare, etc., specifice economiei de piață.

Trecerea la economia de piață presupune elaborarea unor reglementări în domeniul financiar și de credit. În cadrul problemelor complexe cu care se confruntă în prezent economia românească este și problema creditului bancar. Datorită implicațiilor multiple pe care creditul le are în economie, reforma economică trebuie să acorde o atenție deosebită acestei problematici.

La baza reorganizării sistemului de credit pe principiile economiei de piață trebuie repus creditul comercial (care a fost eliminat din sistemul nostru de credite încă din 1952). La baza creditului trebuie să stea principiul garantării reale și integrale, utilizarea formelor specifice de creditare bazate pe titlurile de credit, în speță cambiile comerciale, ce formează un cadru operațional specific: acordul de credit prin scontare și rescontare, gajuri de efecte comerciale cu efecte pozitive asupra girării și desfășurării relațiilor de credit în economie, putând constitui chiar un mijloc de acoperire a banilor.

O altă parte a operațiunilor de credit se bazează pe existența hârtiilor de valoare (acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur) ceea ce determină credite pe gaj de hârtii de valoare, sau în legătură cu acestea. În acest sens se apreciază ca având o mare importanță restabilirea funcțiilor firești ale angrenajelor monetare, în primul rând scontul și rescontul prin care se menține de către Banca Națională un anumit grad de lichiditate în cadrul sistemului bancar.

Volumul de credite ce poate fi acordat de bănci are un caracter limitat, de aceea măsurile de reorganizare a creditului trebuie să țină seama și de necesitatea asigurării lichidității bancare și de cerințele acesteia care se referă, în principal, la destinația creditelor și durata utilizării lor.

Reforma creditului în țara noastră trebuie să conducă și la o elasticitate și operativitate mai mare în creditare, realizate prin caracteristicile tehnicii de creditare și promptitudinea cu care băncile satisfac cerințele clienților privind acoperirea prin credite a unor necesități imediate. Este necesară trecerea la negocierea pe baze comerciale a creditelor și diversificarea modalităților de creditare.

Relațiile de piață în domeniul creditului au ca punct central dobânda. Nivelul dobânzii în fiecare moment al conjuncturii economice reprezintă un factor esențial al angajării în activitatea productivă și de circulație a mărfurilor, reglând prin aceasta interesul participanților la activitatea economică. În acest sens, în actualele reglementări, în economia noastră acționează încă un credit ieftin, deși capitalul existent are condiții de a fi evaluat și apreciat la niveluri superioare.

Trecerea de la negocierea dobânzilor la creditele acordate va restabili valoarea reală a creditelor și va reașeza procesele de creditare pe bazele comerciale ale economiei de piață.

Pentru economia noastră, una din posibilele politici monetare și de credit ar putea fi politica taxei scontului percepută de banca de emisiune care devine hotărâtoare pentru nivelul dobânzilor. Prin majorarea sau diminuarea taxei scontului se scumpește sau se ieftinește creditul, angajând astfel un avânt al dezvoltării sau o restrângere a activității economice, acționând direct în raport de piață.

Una din componentele obligatorii ale relațiilor de piață este libertatea creditului, adică posibilitatea întreprinzătorului de a avea acces liber la capital. Aceasta implică o restructurare a sistemului financiar-bancar prin constituirea piețelor de credit și care condiționează punerea în funcțiune a, unui mecanism de autoreglare care să dirijeze resursele spre acoperirea nevoilor sociale.

Numai restructurarea unei concurențe bancare poate dezvolta o reală politică de credit în care costul acestuia să se formeze pe bază de cerere și ofertă, pe baza cerințelor și posibilităților economiei naționale de la o etapă la alta. O politică adecvată de credit este un mijloc important de control a evoluției masei monetare și, deci, a fenomenului inflaționist în economie.

Una din preocupările primordiale în procesul de tranziție la economia de piață trebuie să fie, pe lângă realizarea unui cadru legislativ, însăși crearea instrumentelor specifice noilor forme ale raportului de credit în economia românească.

De asemenea, recurgerea la creditele externe poate fi atât un factor de progres în cadrul realizării unor restructurări aducătoare de profituri, prin creșterea competitivității produselor românești pe piața externă, cât și o frână, când se acumulează o datorie însemnată în contul căreia trebuie alocată o mare parte a încasărilor în valută convertibilă pentru plata serviciului datoriei, ceea ce are ca principală consecință diminuarea investițiilor.

Din punct de vedere economic, creditele externe ar trebui să fie destinate ramurilor economice bogate în resurse interne (agricultură, turism, industrie ușoară și alimentară), dezvoltării sferei serviciilor, “infuziei” tehnologiilor de vârf. Din punct de vedere social, creditele externe ar trebui să amâne costul tranziției pentru o perioadă viitoare în care va fi mai ușor de suportat achitarea acestor costuri, să contribuie la menținerea sau limitarea diminuării nivelului de viață.

De o deosebită atenție ar trebui să se bucure formele cele mai avantajoase de creditare externă, utilizându-se în special liniile de credit, creditele consorționale și emisiunile de obligațiuni. Trebuie elucidate unele aspecte privitoare la tipul de sector – public sau privat – ce ar urma să aibă prioritate în obținerea creditelor externe. Pe de o altă parte, în țara noastră, cât și în țările fost comuniste, sectorul de stat menține majoritatea absolută a proprietăților în economie și are nevoie urgentă de noi investiții pentru a-și moderniza echipamentele și tehnologiile. Pe de altă parte, sectorul privat are și el nevoie de importante investiții pentru a-și mări ponderea în cadrul economiei.

Prioritatea acordării de credite către întreprinderi private duce la întărirea rolului acestora în economie, la folosirea mai eficientă a creditelor în sensul orientării spre investiții ce răspund cerințelor pieței naționale și mondiale. Pentru aceasta este necesar ca statul să creeze întreprinzătorilor particulari condiții favorabile de credite externe cu ajutorul cărora aceștia să-și procure tehnologii avansate. Aceste condiții includ o legislație corespunzătoare, un sistem coordonat de garanții și asigurări între guvern, bănci, agenții internaționale de asigurări și debitori. Băncile și instituțiile de profil ar trebui să-și lărgească mult mai mult activitățile pentru obținerea de credite în valută forte spre sectorul privat, asigurând, în prealabil, o analiză atentă a investițiilor și acordând asistența necesară.

În cazul întreprinderilor din sectorul de stat, recurgerea la credite externe ar trebui să se facă în special pentru modernizarea utilajelor întreprinderilor ce produc mărfuri cu desfacere pe piața mondială. Pentru întreprinderile cu “probleme” este de dorit să se folosească cu prioritate acțiuni de cooperare, nerecurgându-se la credite externe decât în mod complementar.

În literatura economică există, legat de problema investițiilor pentru restructurare și dezvoltare, două curente de idei; unul care propune o strategie economică bazată pe investiție în toate sectoarele economice – strategia big-push – ca singura cale de lichidare a decalajelor, strategie ce începe să cedeze loc aceleia ce propune un model de creștere inegală, în care un sector stimulează dezvoltarea în alte sectoare și este el însuși stimulat de altele. Un asemenea sector, în care mecanismul pieței poate fi mai repede și mai ușor implementat datorită relativei sale autonomii, care poate da rapid rezultate favorabile, exercitând o influență stimulatoare asupra întregii economii, este agricultura. Dar o privatizare rapidă a agriculturii se poate dovedi ineficientă dacă nu se stabilesc în paralel programe de ajutorare a țăranilor asigurâdu-le facilități de credit, informațiile tehnice și comerciale necesare, dotarea cu utilaje și materiale agricole.

Băncile au rol indispensabil în cadrul procesului de tranziție și, acționând ferm pentru a spori eficiența capitalului de împrumut, trebuind să păstreze controlul asupra expansiunii creditului intern. Se impune ca o necesitate stringentă a etapei actuale ca băncile să practice dobânzi mai flexibile și mai competitive în cadrul operațiilor pe care le efectuează.

În ceea ce privește cooperarea dintre instituțiile bancare și stat, se impune implicarea acestuia în relațiile de credit iar uneori intervenția lui în reglementarea creditelor. Supravegherea bancară e oportună și necesară numai în perioadele de criză, în alte condiții ele dereglează activitatea bancară. Intervenția statului în reglementarea creditului trebuie să fie excepția și nu regula, regula generală constând în funcționarea normală a aparatului bancar, fără nici un fel de imixtiuni din afara acestuia.

Având în vedere condițiile specifice în care funcționează în prezent băncile din țara noastră, precum și rezultatele înregistrate atât pe planul activității economiei generale, cât și pe planul activității bancare propriu-zise, intervenția statului în reglementarea creditului este necesară și inevitabilă.

BIBLIOGRAFIE

Dan Drosu Șaguna, “Drept financiar și fiscal”

I Turcu, “Operațiuni și credite bancare”;

Lucian C. Ionescu, “Băncile și operațiunile bancare”;

Art. 370, alin. 1, pct. 1 din Codul comercial;