Rolul Bancilor Comerciale In Activitatea de Creditare

=== 2. Capitolul1 ===

Cuprins

Capitolul I STRUCTURA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

1.1 Dinamica și structura sistemului bancar

1.1.1 Informații generale. Scurt istoric al sistemului bancar în România

167 D.C. – una din cele 55 de plăci de piatră găsită intr-o zona cu mine aurifere se referea la contractul privind inființarea unei instituții bancare (se acordau credite pe termen scurt și se percepeau dobânzi);

1856 – Banca Națională a Moldovei – Iași, care a fost construită în urma demersurilor unui bancher prusac și concesionată acestuia – a dat faliment după un an de zile datorită lipsei de capital;

1864 – dupa Unirea din 1859, s-a inființat Casa de Depuneri și Consemnațiuni;

1865 – Banca România – București – de emisiune și de scont; în aceeași perioadă au fost inființate și băncile: Albina, Creditul Financiar Rural, Creditul Financiar Urban și Rural, Aurora;

1880 – cel mai important moment din evoluția sectorului bancar din România, s-a inființat Banca Națională a României, construită după modelul belgian, copie fidelă a modelului Băncii Angliei; capitalul a fost majoritar românesc, iar funcțiile ei au fost cele de creditare a economiei, de scontare a cambiilor și cea mai importantă funcție a ei a fost cea de emisiune. Acest moment s-a asimilat creării unui climat favorabil dezvoltării economiei și a sistemului bancar;

1881 – Bursa de Valori Bucuresti;

1880 – 1890 – de la 5 banci s-a ajuns la 200, numarul lor continuand sa creasca în timpul Primului Război Mondial (exemplu: Banca Generală Română, Marmorosch Blanc&co, Banca Comercială Romana);

1929 – 1933 – criza mondială se face resimțita și în România, ducând la falimentul sau la fuzionarea a numeroase bănci;

1934 – la ieșirea din criză ia naștere Consiliul Superior Bancar, condus de Guvernatorul Băncii Naționale, care promoveaza politici monetare cu rolul de revigorare a economiei naționale, legi privind controlul și inlesnirea creditelor; acum existau 1024 de bănci;

1940 – numărul băncilor a scăzut la 446, cele mai importante fiind Banca Comercială Română, Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Italiană și Română, Societatea Bancară Română;

Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă, activând în conformitate cu standardele internaționale și deținând importante resurse de capital, BNR fiind singura emitentă de monedă și care asigură acoperirea creditelor de scont pentru toate băncile.

In perioada economiei cu planificare centrală, sistemul bancar românesc a fost organizat, în linii mari, conform modelului sovietic de monobanca. În centrul sistemului, ce exista în serviciul statului român pentru a implementa planul central și a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie, s-a aflat Banca Națională a României (BNR) care exercită atât funcții de bancă de emisiune cât și unele funcții de banca comercială. Alături de BNR, sistemul cuprindea și patru banci specializate în finanțarea unui sector specific de activitate economică. În plus, patru banci straine (Manufacturers Hanover Trust, Société Générale, Banque Franco-Roumaine și Frankfurt Bucharest Bank) erau autorizate să efectueze o gama restrânsa de operațiuni în valută. De asemenea, mai existau aproximativ 860 de cooperative de credit organizate intr-o rețea și mai mult de 6.000 de case de ajutor reciproc.

In anul revoluției, 1989, sistemul bancar era constituit din 4 bănci (2 din 1967 și 2 care nu fuseseră desființate în 1948 – CEC-ul și Societatea Naționala de Credit Industrial) și Banca Centrală, toate având un capital redus și o pondere foarte mică în PIB, deoarece în perioada comunistă acest sector era considerat neproductiv și, în consecință, i se acordă o atenție redusă.

Reforma sistemului bancar în România a inceput de facto în decembrie 1990 când sistemul monobancar specific economiei cu planificare centrală a fost inlocuit cu un sistem organizat pe doua niveluri: BNR și bancile comerciale. În procesul de organizare a unui sistem bancar modern de tip occidental, BNR și-a asumat responsabilitatea de a conduce politica monetară și de a exercita alte funcții specifice unei bănci centrale, în timp ce activitățile sale comerciale au fost transferate unei bănci nou inființate: Banca Comerciala Româna (BCR). Totodată, băncile specializate au fost transformate în bănci comerciale universale.

In aprilie 1991, Parlamentul României a adoptat Legea privind activitatea bancara (Legea nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României (Legea nr. 34/1991) (vezi 1.5. Legislație bancară). Aceste legi au consfințit de jure crearea unui nou sistem bancar orientat spre piață. Noul cadru juridic a incurajat dezvoltarea băncilor cu capital privat și a permis intrarea liberă pe piața bancară autohtonă a instituțiilor financiare străine. Bancile au fost autorizate sa opereze în calitate de bănci comerciale de tip universal, putând efectua o gamă largă de operațiuni bancare pe intreg teritoriul țării în condițiile respectării normelor prudențiale emise de banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară.

In afara asigurării cadrului legislativ adecvat s-a acționat și în următoarele direcții:

restructurarea băncilor, creșterea numărului lor, capitalizarea băncilor, dezvoltarea produselor și serviciilor bancare, perfecționarea personalului bancar, informatizarea, dezvoltarea rețelei teritoriale, perfecționarea managementului bancar, dezvoltarea marketing-ului bancar, elaborarea și aplicarea unor programe strategice (cel puțin pentru marile bănci din 1993), aplicarea standardelor internaționale de contabilitate.

Acestea au fost intențiile, rezultatele nefiind indeplinite în totalitate, datorită unor factori ca: managementul bancar neperformant, lipsa capitalurilor, deprecierea permanentă a monedei naționale etc. În perioada de tranziție scursă până acum, se pot evidenția 3 etape de dezvoltare a băncilor romanesti:

etapa de cucerire – intre 1991 și 1993, care a constat în acapararea unui sector cât mai mare al pieței produselor și serviciilor bancare; aceasta etapă a avut o componentă cantitativă prin creșterea numărului de credite acordate și a numărului de depozite constituite, dar și prin creșterea numărului de subunități teritoriale ale fiecarei bănci;

etapa strategică de dezvoltare – intre 1994 și 1997, care a constat în aplicarea de programe și fixarea de obiective care să coducă la creșterea numărului serviciilor bancare și al produselor oferite. Și în aceată a doua fază s-a pus accentul pe aspectul cantitativ. Primele două etape au dus la o decapitalizare a băncilor și la o restructurare greoaie.

etapa de consolidare – este etapa în care se gasesc bancile acum și consta în fixarea unor obiective ca: recapitalizarea, privatizarea, introducerea sistemelor electronice de plată, management performant.

Tot în 1991 a luat ființă și Asociatia Română a Băncilor (ARB), care are un rol deosebit în apropierea băncilor comerciale de BNR. Aderarea la acest organism este liberă. Principalele obiective ale ARB sunt: să reprezinte interesele comunității financiare și bancare față de BNR și Guvern, organizațiile profesionale internaționale similare precum și să imbunătățească standardele profesionale ale lucrătorilor din sistemul bancar.

Incepând din 1994, odată cu promulgarea legislației privind valorile mobiliare și bursele de valori, băncile nu mai pot opera direct pe piețele de capital, fiind necesară în acest scop crearea filialelor specializate sub forma societăților de valori mobiliare. În prima parte a anului 1998, legislația bancară a fost substanțial modernizată prin adoptarea de căre forul legislativ a trei noi legi bancare: Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României și Legea falimentului bancar (Legea nr. 83/1998) (vezi 1.5. Legislația bancară). În anii ce au urmat, cadrul legislativ care reglementează activitatea bancară a fost perfecționat, prin emiterea de ordonanțe de urgență, pentru a se obține un grad cât mai ridicat de compatibilitate cu reglementările similare europene și cele mai bune practici internaționale (vezi anexa1).

Ca și în alte țări în tranziție, băncile rămân în continuare cei mai importanți intermediari financiari în România. La sfârșitul anului 2000, sistemul bancar românesc deținea mai mult de 90% din totalul activelor sistemului financiar autohton (vezi Tabelul 1). Dominanta sectorului bancar este demonstrată și de rolul secundar pe care îl joacă piețele de capital românesti. La data de 31 decembrie 2000, capitalizarea însumată a celor doua burse de valori din România (Bursa de Valori București și Piața RASDAQ) se cifra la nivelul de 30.219 miliarde lei, comparativ cu activele totale ale sistemului bancar în valoare de 233.254 miliarde lei.

1.1.2. Numărul de bănci

La data de 30 iunie 2001, sistemul bancar românesc cuprindea un numar de 41 de bănci, din care 33 erau bănci persoane juridice române organizate ca societăți pe acțiuni și 8 erau sucursale ale unor bănci străine (vezi Tabelul 2). Numărul de bănci, după ce a atins un vârf de 45 în anul 1998, a scăzut ușor în perioada următoare datorită unui număr de factori cum ar fi lichidarea unor bănci insolvabile și fuziunea unor entitati bancare.

1.1.3 Structura de proprietate

Structura de proprietate a sectorului bancar românesc a cunoscut transformari importante în cursul ultimului deceniu. Incă de la începutul procesului de tranziție, autoritatile române au incurajat deschiderea sectorului financiar, această opțiune de politică materializându-se în libertatea de intrare pe piața bancară și deschiderea față de investițiile străine. În acest sens, legislația bancară, adoptată în 1991, a permis înființarea libera de bănci comerciale, organizate sub forma de societăți pe acțiuni, de către persoane fizice și juridice, autohtone și străine, prin aceasta inlăturându-se barierele de intrare pe piața bancara, de natură sa promoveze structuri oligopoliste în cadrul sistemului bancar românesc. Totodata, spre deosebire de alte țări central-europene, băncilor straine li s-a permis accesul liber pe piața bancara româneasca nu numai prin crearea de filiale ci și prin intermediul sucursalelor, în condițiile indeplinirii cerințelor de autorizare.

Modificări de substanță în domeniul structurii de proprietate au avut loc mai ales în ultimii trei ani odata cu declanșarea procesului de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat (Tabelul 3) și lichidarea Bancorex. La sfârșitul anului 1998, cele 7 banci cu capital integral sau majoritar de stat dețineau mai mult de 71,02% din totalul activelor sectorului bancar. La data de 30 iunie 2001, mai existau doar trei bănci cu capital majoritar de stat, ce controlau doar 46,43% din activele sistemului bancar (Tabelul 4).

Dar să ne referim la mai mult sau mai puțin mediatizatele falimente bancare care au insoțit perioada de tranziție în România și nu numai, deoarece și în restul statelor ex-comuniste s-au manifestat asemenea fenomene. Cea mai importantă menire a statului a fost aceea de a privatiza marile bănci de stat, adică Banca Agricolă, Bancorex, Bancpost, Banca Româna pentru Dezvoltare și nu în ultimul rând Banca Comercială Româna, privatizări care au fost menționate și în memorandum-urile cu FMI.

Cea mai reușită privatizare a fost cea a BRD-ului din 1998, al carei pachet majoritar a fost preluat de Société Générale, o bancă de mare renume în Franta și în lume. Bancpostul, fără prea multă mediatizare a ajuns în proprietatea a două bănci, una americană – General Electric Capital, și una portugheză – Banco Portuguess de Investimento.

Situația cea mai mediatizată a fost preluarea de către Banca Comercială Româna a Bancorex-ului. Cu peste 66% din credite neperformante ce insumează peste 2 miliarde USD (in timp ce rezervele BNR în valută erau la 1 ianuarie 2000 de 1,8 miliarde USD, iar datoria externă a României pe 2000 re ridica la 2,4 miliarde USD), cu un presedinte arestat care astăzi este liber, Bancorex-ul, o bancă al carei personal avea o inaltă pregatire profesională, ramane pentru mulți un mare mister, care nu se poate explica decât prin faptul ca acordarea creditelor s-a facut după alte criterii decât practica bancară. În ceea ce privește Banca Comercială Română , situația acesteia s-a schimbat în ceea ce privește o privatizare apropiată, chiar dacă activele preluate sunt garantate cu titluri de stat (unul din cele mai lichide instrumente financiare). Înainte de această operație, Banca Comercială Română, datorită și unui management competitiv, s-a situat în 1998 pe locul 647 dintre cele mai bune banci, conform unui top 1000 facut la nivel mondial de renumita revista britanică “The Banker”, crescând cu 274 de poziții față de anul 1997 când abia intrase în top.

Ca o concluzie a acestor falimente este aceea că toate băncile cu probleme au fost prin instanțe ani de zile, judecându-se cu depunătorii inșelati și tergiversând în acest fel plata despagubirilor de către Fondul de Garantare a Depunerilor în Sistemul Bancar. După aceste falimente a fost mărită rata rezervelor minime obligatorii și rata de solvabilitate, precum și obligativitatea bancilor de a-și publica bilanțurile și rezultatele financiare către depunatori.

Urmare a modificărilor structurale prezentate anterior, sectorul bancar românesc se caracterizează printr-o prezență semnificativă a investitorilor străini. La 30 iunie 2001, cele 22 de banci cu capital majoritar străin operaționale în România dețineau 33,21% din capitalul social și 43,12% din activele sistemului bancar autohton. Dacă acestor banci li se adaugă și sucursalele băncilor străine, atunci indicatorii de mai sus se vor cifra la nivelul de 39,14% și respectiv 50,37% (vezi Tabelul 4, Tabelul 5).

La sfârșitul lunii iunie 2001, investitorii străini dețineau o cota de 29,16% din capitalul social al băncilor persoane fizice române. În cadrul participațiilor străine de capital, ponderea cea mai ridicată era deținută de investitori provenind din Grecia (21,85%), pe pozitiile următoare situându-se acționari din Turcia (14,64%), Franta (13,98%), SUA (12,88%), Austria (8,13%), Olanda (6,38%) etc. În prezent, 22 de bănci străine operează pe piața bancară românească ca urmare a stabilirii unei prezențe de afaceri sub forma filialelor sau sucursalelor. Dintre aceste entitati, 17 au societați mama în următoarele țări ale UE: Olanda, Austria, Grecia, Franța, Italia, Germania. De asemenea, din afara spațiului european, sunt prezente bănci din Turcia, Egipt și SUA.

1.1.4 Concentrarea și competiția în sistem

Deși numarul institutiilor bancare a crescut de șapte ori din 1991 și pâna în prezent, sectorul bancar românesc continuă să se caracterizeze printr-un grad relativ ridicat de concentrare, ceea ce denotă un nivel inca scăzut de competiție. La jumătatea anului 2001, piața bancară era dominată de trei banci care au apărut din structura monobancara precedentă: Banca Comercială Română, CEC (bănci cu capital de stat) și Banca Română pentru Dezvoltare (privatizată), care împreuna dețineau 56,75% din totalul activelor sectorului bancar. Urmare absorției Bancorex, BCR a devenit principala bancă românească cu o cota de piața de 30,98%, urmată de BRD, care deține 15,97% din totalul activelor sistemului bancar. CEC se situează pe locul al treilea cu o cota de piața de 9,8%. De precizat că la inceputul tranziției, cotele de piața ale acestor bănci erau de 33,8%, 12,1% și respectiv de 14,25%.

La data de 30 iunie 2001, primele cinci instituții bancare operaționale în România dețineau 66,63% din activele totale, 68,51% din depozitele și 58% din împrumuturile sistemului bancar (Graficul 1). Aceste niveluri de concentrare se incadreaza în dispersia indicatorilor similari inregistrati în țările Uniunii Europene.

Tabelul 6 prezinta gradul de concentrare a pieței bancare în funcție de cota de piața a primelor cinci, zece, cincisprezece bănci în totalul activelor, depozitelor și împrumuturilor sistemului bancar în perioada 1999 – iunie 2001. Datele din tabel arata ca gradul de concentrare în industria bancară măsurat în funcție de total active și depozite a început să crească începând cu anul 2000, ceea ce reflecta scăderea competiției pe aceste piețe.

1.1.5 Număr de salariați

Dezvoltarea rapidă a sistemului bancar, în special în primii ani ai deceniului trecut, a fost insoțită de creșterea rapidă a forței de muncă utilizate în acest sector de activitate economică. La sfârșitul anului 1999, numărul mediu al salariaților din sistemul bancar era de 50.784 persoane. În anul următor, în special datorită închiderii Bancorex SA și măsurilor de restructurare operațională a unei alte bănci cu capital majoritar de stat (Banca Agricola S.A.), personalul angajat în industria bancară a scăzut la nivelul de 44.802 persoane. În cursul anului 2000, salariații primelor trei banci în funcție de totalul activelor au reprezentat aproximativ 60,4% din totalul personalului angajat în sistemul bancar românesc.

Activitatea de pregătire a personalului este un factor esențial în integrarea într-o societate a viitorului, post-capitalistă, bazată pe informație, pe cunoaștere. În lumea contemporană, din ce în ce mai globalizată, toate țările, chiar și cele mai puțin dezvoltate, tind spre acest nou tip de societate.

Un caz aparte îl reprezintă țările aflate în tranziție la economia de piața, printre care și Romania, acestea trebuind să facă față unui efort dublu, acela de a “arde etapele”, respectiv de a trece direct la societatea globală, informatională, ținând seama, pe cât este posibil, de resursele disponibile și de unele condiții specifice, de istorie, tradiții și nu în ultimul rând de poziția geo-strategică.

De aceea, angajații din sectoarele puternic informatizate trebuie să aibă un nivel de pregatire foarte avansat pentru a raspunde cerințelor privind optimizarea timpului de muncă și productivitatea așteptată de angajator.

În timp ce numeroși indicatori pot fi criticati ca fiind irelevanti, prea subiectivi sau necomparabili, unele cifre pot furniza instrumente utile de analiză și comparație.

1.1.6 Densitatea retelei

La sfârșitul anului 2000, rețeaua teritoriala a băncilor, persoane juridice române, și a sucursalelor băncilor străine operând în România se compunea din 2.747 de unități, în scădere fața de cifra de 2.923 de unitați inregistrată cu un an mai devreme. Ca urmare a acestei evoluții, numărul de locuitori ce revin la o unitate teritoriala a crescut de la 7.682 la 8.165. Aceste cifre arată că în România exista o densitate scăzută a rețelei bancare comparativ cu țările Uniunii Europene și că, până în prezent, competiția în domeniul activității bancare de „retail” a fost scăzută. Totodată, ele indica un potențial insemnat de creștere a rețelei teritoriale a sistemului bancar românesc până a se atinge nivele similare cu cele din țările membre ale UE. Tinând însă cont de natura în schimbare a industriei bancare și de redefinirea rolului agențiilor teritoriale sub impactul revoluției informatice, creșterea viitoare a rețelelor băncilor românești va fi contrabalansată de utilizarea altor canale de distribuție (internet banking, telephone banking, e-banking etc.).

Cifrele agregate ascund însă diferențe mari între bănci în ceea ce privește marimea retelelor lor. În octombrie 2001, cu 1.641 de unități, CEC deținea mai mult de jumătate din rețeaua teritorială a sistemului bancar românesc. Alte bănci (BCR, Banca Agricola-Raiffeisen, BRD-Société Générale, Bancpost) au rețele importante cuprinse intre 142 și 274 de unitați teritoriale. Celelalte bănci au retele de talie mică, nedepășind numărul de 40 de unități teritoriale.

1.1.7 Grupuri bancare

În anii recenți, numărul conglomeratelor financiare a crescut semnificativ în România. Aceste conglomerate îmbracă forma grupurilor bancare ce cuprind, în principal, filiale bancare, societăți de valori mobiliare și societăți de leasing.

Structura acestor conglomerate este influențată de cadrul de reglementare existent ce nu permite băncilor să opereze direct pe piața de capital. Totodată, legislația bancară prevede ca operațiunile de leasing financiar vor fi desfășurate de bănci prin societăți distincte, constituite în acest scop. Prin urmare, marile bănci comerciale si-au infiintat societăți de valori mobiliare (Tabelul 8) pentru a putea opera indirect pe piețele de valori mobiliare și sunt acționari principali la o serie de firme de leasing. Câteva bănci românești dețin participații în societăți autohtone de asigurări. Legăturile de proprietate între industria bancară și cea a asigurărilor nu sunt însă puternice, intrucât legislația româneasca nu permite participații ale băncilor mai mari de 20% din capitalul unei societați de asigurări.

Pentru a permite o mai bună monitorizare a activității conglomeratelor financiare, colaborarea intre autoritățile sectoriale de supraveghere a fost intărita în cursul ultimilor ani. În acest sens, în octombrie 2001, a fost semnat un Memorandum de Întelegere între BNR și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Un document similar a fost încheiat în cursul lunii februarie 2002 între autoritatea de supraveghere bancară (BNR) și Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

1.2 Situația financiară a sistemului bancar

1.2.1 Calitatea activelor

Expunerea ex-post a băncilor fața de riscul de credit este surprinsă de ponderea împrumuturilor neperformante în portofoliile acestor instituții. În ultima perioada, s-a înregistrat un progres însemnat în rezolvarea problemei împrumuturilor neperformante, nivelul acestora scazând de la un maxim de 71,7% inregistrat în anul 1998 la 5,81% în iunie 2001 (Tabelul 9).

De asemenea, îmbunatatirea calitații portofoliilor băncilor este reflectată și de reducerea volumului activelor restante și îndoielnice în raport cu capitalurile proprii și activele totale ale acestor institutii de credit (Graficul 2).

Reducerea ponderii împrumuturilor neperformante pe ansamblul sistemului bancar este în mare măsură rezultatul preluarii de către Agenția de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB) a unei părți a portofoliului de credite neperformante de la Bancorex și Banca Agricolă. Aceasta operatiune a implicat însa însemnate costuri fiscale asociate operațiunii de curățire a bilanțurilor celor două bănci. Totodată, descreșterea ponderii împrumuturilor neperformante pe ansamblul sistemului bancar reflectă scoaterea în afara bilanțului a creditelor și dobânzilor aferente contractelor de credit investite cu formula executorie (in aplicarea Normei BNR nr. 7/1998) și eforturile sporite depuse de bănci pentru a recupera creditele restante (BNR, 1999, 2000).

1.2.2 Adecvarea capitalului

În conformitate cu reglementările de prudență bancară în vigoare, sistemul bancar este adecvat capitalizat. La data de 30 iunie 2001, nivelul agregat al indicatorului de solvabilitate era de 27,3%, fiind astfel cu mult peste limita de 12% cerut de reglemențările BNR sau minimul de 8% acceptat pe plan internațional. Creșterea dramatică a indicatorului de solvabilitate în ultimii doi ani reflecta în principal măsurile de recapitalizare a unor bănci cu capital de stat și majorarea capitalului minim obligatoriu impusă celorlalte bănci de către BNR(tabelul 10).

Nivelele de solvabilitate prezentate în tabelul de mai sus trebuie însă privite cu prudenta, întrucât indicii de solvabilitate raportati pâna în anul 2000 arata un grad de adecvare a capitalului mai bun decât este cazul. Aceasta se explica prin faptul că reglemențările valabile pâna la 1 octombrie 2000, au condus la o provizionare insuficientă datorită unor reguli de clasificare a activelor destul de laxe. Mai mult, intrucât provizioanele se constituiau pe baza activelor clasificate o dată la sase luni, există un decalaj între suma constituită și cea necesară.

Regulamentul BNR nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor și plasamentelor precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit și normele metodologice de aplicare a sa, au introdus o serie de îmbunătățiri în ceea ce priveste regulile de clasificare a activelor. În acest sens, gama de active supuse clasificării a fost largită, iar băncile au fost obligate sa efectueze lunar clasificarea activelor. Prin aceasta, s-au obținut indici de solvabilitate mai realisti, dar sunt necesare în continuare modificări ale regulamentului în vigoare pentru a se obtine asigurarea că sunt utilizate reguli conservatoare de evaluare a activelor. De asemenea, trebuie precizat că reglementările existente privind solvabilitatea nu iau în considerare riscul de piață, care devine din ce în ce mai important pe măsura ce economia româneasca se maturizează.

1.3. Intermedierea financiară

1.3.1 Gradul de monetizare

Teoria și practica internațională, aplicabile și economiilor în tranziție, subliniază rolul important al intermedierii financiare în alocarea eficientă a resurselor în economie. Intermediarii financiari mobilizează economiile, transformă scadentele, exercita control asupra firmelor și directionează fondurile după criterii de eficienta (Levine, 1997). În plan macroeconomic, nivelul creditului exercita o influentă directă asupra cresterii economice (Levine, Loayza și Beck, 2000). Pentru România, creditul este cu atât mai important pentru creșterea economică, în condițiile în care capacitatea de autofinanțare a firmelor este scăzută, sectorul intreprinderilor mici și mijlocii este mic, iar rolul jucat pe piața financiară de către alti intermediari este incă limitat.

Cercetările empirice atestă, de asemenea, legătura dintre performanța de ansamblu a sistemului bancar și inflație. Intr-un studiu empiric recent, acoperind perioada 1999-2000, Bosel (2001) identifică o cauzalitate strânsă intre factorii monețări și inflație. El arată că, dintre cei doi factori monețări, i.e. baza monetară și multiplicator, cea mai mare influentă asupra variabilelor nominale (prețuri, curs, salarii) este imputabilă multiplicatorului, care reflectă intensitatea crearii banilor de către sistemul bancar.

În termeni institutionali, intermedierea financiară este, pentru România, un proces eminamente bancar, deoarece băncile au deținut și dețin marea majoritate a activelor financiare. În ciuda dezvoltării rapide din ultimii zece ani, sistemul bancar românesc se află într-un stadiu timpuriu de adâncire și largire financiară în comparație cu cea mai mare parte a economiilor în tranziție. Dimensiunea sectorului bancar este deosebit de redusă; la finele anului 1999, totalul activelor bancare reprezenta aproximativ 36% din PIB, pentru ca un an mai târziu, indicatorul sa se reducă la 29% din PIB, urmare îndeosebi a procesului de restructurare bancara. Țările dezvoltate, precum și cele mai avansate în procesul de tranziție, consemnează valori ale activelor bancare sensibil mai mari (Graficul 3).

Intermedierea financiară în România a rămas, de-a lungul întregii perioade de tranziție, deosebit de scăzută: masa monetară, ca procent în PIB, a variat în acesti ani între 20 – 30% (23% în anul 2000), ceea ce o plasează pe ultima poziție în rândul economiilor în tranziție (Graficul 4).

România se particularizează nu numai prin gradul scăzut de monetizare, ci și prin căderea abruptă a monetizării în primii ani de tranziție. Explicatia rezidă, pe de o parte, în tipul de monetizare din perioada anterioară debutului tranziției (monetary overhang), când a avut loc o economisire forțată datorată necorelării structurii ofertei cu cererea agregată. Pe de alta parte, demonetizarea abruptă din primii ani ai tranziției a fost determinată de inflația galopantă necombătută de dobânzi real-pozitive, precum și de mentinerea controlului valutar, care a împiedicat posibilitatea economisirii în valută.

Monetizarea a rămas un proces dificil pe ansamblul perioadei, datorită îndeosebi instabilitatii macroeconomice (inflație ridicată și fluctuantă, creștere economică foarte fragilă, cu perioade lungi de depresiune), incertitudinilor asociate cu schimbările structurale rapide și problemelor financiare din sectorul bancar, îndeosebi începând cu anul 1995 (Coricelli, 1999; IMF, 2000).

1.3.2 Nivelul creditului bancar

Probabil elementul cel mai sensibil al intermedierii financiare și al monetizarii îl reprezintă nivelul creditului acordat sectorului intreprinderilor. Pe parcursul anilor, critica unor reprezentanti din sectorul real, regăsită frecvent și în discursul politic, s-a concentrat pe nivelul inadecvat al creditului furnizat sectorului privat și, în general, al creditului acordat firmelor.

Într-adevar, creditarea sectorului intreprinderilor, inclusiv a sectorului privat, este foarte scăzută (Graficul 5).

Nivelul relativ (procent din PIB) plasează România pe ultimele locuri în grupul economiilor în tranziție, alaturi de Bulgaria (12-13%). Mai mult, analize ale FMI și BERD arată că, la nivelul de dezvoltare al unei țări ca România (PIB/loc. peste 6.000 dolari), creditul către sectorul intreprinderilor ar trebui sa fie mai mare de 30% din PIB. În țările industrializate, creditul privat este frecvent mai ridicat decât nivelul PIB. Merită reținut că, în ultimii ani, creditul către subsectorul de stat al intreprinderilor s-a comprimat sensibil (reprezentând circa 3-4% din PIB), urmare îndeosebi a restructurării și privatizării mai pronunțate, renunțării la creditele direcționate și subvenționate și intăririi supravegherii bancare (Graficul 6).

În prezent, creditul către sectorul intreprinderilor de stat este, în termeni relativi, mai scăzut decât cel acordat sectorului privat (contributia sectorului de stat la crearea PIB este de circa 40%, în timp ce creditul acordat acestui sector reprezinta cel mult o treime din cel acordat sectorului privat). Alături de factorii menționați, pot fi invocati alti doi factori specifici în legatura cu finanțarea intreprinderilor de stat: finanțarea prin arierate către alte sectoare, inclusiv bugetul consolidat, și accesul la finanțare externă cu garanții guvernamentale.

Este dificil de argumentat dacă acest nivel scăzut al creditului este o problema de ofertă sau una de cerere. Cert este însă ca factori generatori se gasesc deopotrivă în sfera ofertei și a cererii. Dinspre cerere, se pot menționa: nivelul ridicat al dobânzilor nominale, posibilitatea finanțării prin arierate și nivelul relativ scăzut al investițiilor. Pe partea ofertei, se află dificultățile de incasare a creditelor datorită insuficientului suport juridic și situației economice a firmelor, reticenta băncilor de creditare a noilor firme în absența informațiilor corespunzatoare sau a garanțiilor, precum și existența unor posibilități alternative de investiții, îndeosebi în titluri de stat.

1.3.3 Privire comparativă

În ciuda unei cauzalități variate a nivelului scăzut al intermedierii în economiile în tranziție în comparație cu economiile mature, se pot distinge câteva trăsături comune în economiile în tranziție aflate într-o fază mai avansată a reformelor (Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Țările Baltice), tot așa cum în țările din fosta URSS alte cauze explică insuficienta intermediere financiară (Coricelli, 1999). În primul grup de țări, nivelul și calitatea intermedierii financiare sunt explicate prin dezvoltarea lenta a unui sistem bancar eficient, afectat de credite neperformante, precum și prin politicile de privatizare ezitante. Cu toate acestea, țările din grupul fruntaș au progresat continuu în perfecționarea sistemului financiar și au creat structura institutionala de sprijin.

O situație diferită se distinge în cele mai multe țări din fosta URSS, unde principala explicație a monetizarii scăzute rezidă în dezvoltarea schimburilor nemonetare (barter, arierate de plati, surogate monetare).

Unde s-ar plasa România dupa aceste elemente distinctive? Incidența creditelor neperformante a fost mare în România, precum în primul grup de țări. Tot așa, privatizarea a fost ezitantă și, în plus, mult mai lentă. În schimb, cadrul instituțional de operare a intreprinderilor și băncilor s-a conturat mult mai lent în România, ceea ce o deosebește de primul grup. Prezența arieratelor de plăti ca forma extinsă de finanțare sui generis a intreprinderilor, apropie România de al doilea grup de țări, în care existența unui sistem de schimb paralel cu cel monetar face ca prețurile sa joace un rol limitat în deciziile agenților economici. De asemenea, arieratele semnalizează, alături de incordarea structurală (Daianu, 1993), și o severă criză a capacității cadrului juridic de a impune respectarea contractelor .

1.4. Eficiența sistemului bancar

1.4.1 Marja de dobândă

Principalul indicator al eficienței bancare îl reprezinta marja de dobândă, îndeosebi datorită implicațiilor mai ample pe care o are asupra profitabilității pe termen lung a sistemului bancar și asupra variabilelor macroeconomice. Pe termen scurt, o marja mare de dobânda oferă posibilitatea dezvoltării băncilor și a creșterii profitului acestora si, implicit, a impozitelor plătite către bugetul de stat. Pe termen lung, marjele mari atrag credite neperformante, induc o selectie adversă și, pe plan macroeconomic, afectează negativ creșterea economică.

In țările în tranziție mai avansate pe calea reformelor structurale, marjele sunt moderate; România se inscrie în rândul țărilor care practică marje ridicate.

Marja de dobânda a fost ridicata în România practic în intreaga perioada de tranziție, deopotriva în perioadele în care dobânzile reale erau pozitive sau nu. Mai mult, marjele ridicate nu urmeaza strict nivelul inflației.

In intervalul 1998 – 2000, marja medie de dobânda aplicabilă sectorului nebancar a oscilat intre 19-21 puncte procentuale, reprezentând intre 45% și 64% din nivelul mediu al dobânzii la depozitele atrase din sectorul nebancar (BNR, 2000).

Factorii care au determinat marjele mari de dobânda, în cazul României, sunt slaba competiție în sistemul bancar, cvasiinexistența unor piețe financiare alternative, persistența inflației ridicate și variabile, stocul ridicat și în creștere al creditelor neperformante, slaba guvernare internă și externă a băncilor. Declinul semnificativ al marjelor și al creditelor neperformante s-a reușit în țările în tranziție care au privatizat cele mai multe bănci, în paralel cu realizarea stabilizării macroeconomice și intărirea regimului juridic al contractelor.

1.4.2 Creditele neperformante și decizia politică

La finele anului 1998, împrumuturile neperformante reprezentau circa 58% din totalul creditelor scadente, mare parte din acestea aparținând marilor bănci de stat. Cum s-a ajuns la aceasta situație? Cum au ajuns băncile sa dețina portofolii atât de putrede, cum au ajuns să plaseze economiile populatiei în mod sistematic în investiții falimentare?

Economia româneasca a rămas, în linii mari, o economie socialistă în primii trei ani ai tranziției (din cauza absenței proprietății private asupra factorilor de producție și controlului masiv al prețurilor). Abia după 1993 au fost făcuți pași pe calea reformei, România trecând în categoria țărilor cu intervenționism masiv. Economia româneasca a fost dominată în toată această perioadă de un „nucleu dur” de intreprinderi de stat. Imposibilitatea calculului economic și coruptia le-au menținut în mod constant în categoria „pierderi” din economie. Numai ca pierderile diminuează sau anulează capacitatea unei firme de a licita pentru factorii de producție, o pune în imposibilitatea de a-și continua activitatea.

Din cauza numarului mare de salariați, insă, aceste intreprinderi au putut face presiuni serioase asupra structurilor de decizie politică pentru a le pune la dispoziție resursele necesare continuarii activității. Bugetele enorme, deficitele enorme și impozitele excesive sunt unele din rezultatele acestei presiuni. În mod logic, creșterea pierderilor din „nucleul dur” ar fi condus la creșterea continuă a impozitelor. Impozitele, însă, sunt nepopulare și nota de plată i-ar fi speriat pe contribuabili. Mai mult, acordurile incheiate cu organismele financiare internaționale prevedeau limitarea deficitelor bugetare.

Pe acest fundal, statul a constatat repede ca este proprietarul majorității băncilor și ca aceste bănci pot multiplica creditul și masa monetară. Sistemul rezervelor fracționare oferă intr-adevar flexibilitate, dar el trebuie gestionat în mod responsabil pentru a nu ruina moneda și economia. Din păcate pentru România, în absența liberalizarii vieții economice „presiunea asupra băncii centrale și a sistemului bancar în general devine o caracteristică constantă modului în care sistemul functionează, care, de asemenea, se manifesta printr-o larg răspândita cerere de credite ieftine” (Daianu, 1993, pag. 12).

Băncile au devenit, astfel, instrumente de subvenționare a intreprinderilor ineficiente și de acoperire a deficitelor bugetare. Intr-un cuvânt, băncile de stat, în loc să pună la dispoziția unui sector privat resursele necesare creșterii, au ajuns sa blocheze procesul de restructurare prin plasarea acestor resurse în intreprinderile de stat falimentare. Aceste bănci au facut – deși statutul lor nu prevedea – politica statului în economie.

Băncile au sustinut aceste intreprinderi ineficiente fie direct (prin credite), fie indirect (prin finanțarea deficitului bugetar), nu numai cu economiile populației și resursele proprii ci, în mare măsură, prin expandarea creditului intern. Acest lucru a generat o creștere enormă a masei monetare (de la aproximativ 500 de miliarde de lei în 1989 la 220.000 de miliarde în 2001) care a alimentat o inflație galopantă – 200% în 1991, 222% în 1992, 300% în 1993, 151% în 1997) și o depreciere accelerată a cursului de schimb.

Problema este că această politica predominant expansionistă a atras tot timpul resurse reale în sfera intreprinderilor de stat. Puterea de a licita resurse a fost continuu direcționată către „nucleul dur” al economiei și către buget.

=== 3. Capitolul2 ===

Cuprins

Capitolul II

ROLUL BĂNCILOR COMERCIALE ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

2.1 Informații generale

Băncile au fost și sunt în continuare preocupate de elaborarea unor politici comerciale care să corespundă cerințelor clienților și care, în același timp, sa poată asigura realizarea obiectivelor sale strategice, cum ar fi:

Personalizarea relației cu clienții.

Managementul relației cu clienții pentru care în bancă s-au creat structuri la nivelul Centralei și la nivelul unitaților din teritoriu.

Promovarea oportunităților de afaceri care trebuie să determine consolidarea unor relații complexe intr-un cadru partenerial și de lungă durată, cu efecte pozitive asupra eficienței și profitabilității atât a clientului cât și a băncii;

Monitorizarea procesului de servire a clienților în vederea creșterii calității noilor produse și servicii oferite;

Asigurarea unui plus de atractivitate față de oferta concurenței.

În ultimii ani au apărut modificări importante pe piața financiar-bancară și tot mai multe bănci tind să se afirme ca grupuri financiare care iși lărgesc oferta de produse și servicii spre sfera leasingului, asigurărilor sau pieței de capital.

Creditul și garanțiile bancare reprezintă poziția principală în oferta băncilor comerciale. Banca pune la dispoziția clienților săi o gama largă de credite cum sunt cele de trezorerie, credite pentru export, credite pentru achiziționarea de echipamente, credite ipotecare.

Definiția generală a creditului este următoarea: relație bănească între o persoana fizică sau juridică numită creditor care acorda unei alte persoane numită debitor un împrumut în bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie în general cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului. Termenul este utilizat cu diferite sensuri, după cum este vorba de comerț, contabilitate, legislatie financiară, fiscală sau domeniul bancar.

Conform legii bancare nr. 58/1998, creditul reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă, sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care incorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

2.1.1. Clasificarea creditelor

Din punct de vedere al obiectului, creditele se împart în: credite de producție și credite de consum.

Din punct de vedere al termenului se împarte în: credite pe termen scurt (pana la 1 an), pe termen mijlociu (intre 1 și 5 ani), și pe termen lung (peste 5 ani).

Din punct de vedere al calității debitorului se impart în credite private (pe baza de efecte de comert) și credite publice (pe baza de bonuri de tezaur).

Din punctul de vedere al garanțiilor, creditele se clasifică în credite personale și credite reale.

2.1.2. Funcțiile creditului

Domeniul în care se folosește cel mai frecvent este activitatea bancară, în care creditul indeplinește o funcție distributivă. Creditul bancar apare ca un sistem de relații între intreprinderi și bănci, în cadrul căruia mijloacele bănești ale intreprinderilor devenite temporar disponibile în conturile lor bancare, ca și cele ale sistemului financiar care se eliberează, de asemenea, temporar în cursul operațiilor acestui sistem, devin în urma mobilizării lor de către bănci, resurse ale sistemului de credite și sunt folosite prin redistribuire la acordarea de credite economiei .

Pe lângă funcția distributivă, creditul indeplinește și funcția de emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în economie, alcătuind de fapt, principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice. Funcția de emisiune este indispensabilă intr-o economie dinamică, în care activitatea de producție și circulație are nevoie de un volum mereu sporit și în același timp elastic de instrumente bănești. Sursa mijloacelor suplimentare necesare în urma intrării în circuitul bancar a unor noi valori care se distribuie și se redistribuie în procesul economic este creditul.

Utilizarea creditului ca instrument de creatie monetară și implicit de reglare a dinamicii producției și circulației poate constitui germenul unui dezechilibru în economie, în sensul sporirii mijloacelor bănești peste necesarul obiectiv reclamat de producția și circulația mărfurilor. Pentru ca emisiunea suplimentară de bani sa sprijine efectiv economia este necesar să existe mijloace de producție și fortă de munca disponibilă, rezultatul final, produsul, să aibă o piață de desfacere asigurată, recuperarea sumei acordate să se facă într-un termen scurt. Altfel, utilizarea creditelor ca instrument de emisiune poate degenera într-un dezechilibru inflaționist în economie. Puterea creditelor, conținută în aceea a băncilor care colectează și împrumută fondurile la scară socială “pare atunci sa fie expresia puterii banilor, confundată mai mult sau mai puțin cu aceea a capitalului. Băncile par a fi adevarate “puteri ale banului” și în același timp centrele vitale ale capitalismului”. Intr-o serie de țări cu economie de piața, stagnarea economică și fenomenele de criză au fost combătute printr-o politică a “banilor ieftini”, adică printr-o largă utilizare a funcției de emisiune a creditelor și prin practicarea unor dobânzi reduse. Numeroase cazuri de stagflatie și de slumpflatie au dovedit ca fără existența unor condiții favorabile, utilizarea expansionistă a creditelor nu duce la insănătoșirea economiei.

Creditele pot fi distribuite atat de banca centrală de emisiune cât și de celelalte bănci. Banca centrala acordă în general credite pe termen scurt (până la 3 luni) pe bază de rescont în scopul alimentării în completare a celorlalte bănci cu mijloacele bănești necesare acordarii de credite. Creditele acordate de bănci statului sau altor colectivitati publice pe diferite termene au la bază obligațiuni, bonuri de tezaur sau alte hârtii de valoare. Deținerile de devize pot fi și ele considerate credite acordate de banca centrală, de data aceasta, strainatatii.

Activitatea economică primește credite în general de la celelalte bănci pe termene scurte, mijlocii și lungi. “Regula de aur” în materie de credite constă în corespondența dintre durata creditului și termenele depunerilor primite de bănci. În practică această regulă este ințeleasă în condițiile actuale în sensul că durata creditului să asigure solvabilitatea băncilor dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de refinanțare..Recunoscând în credite un instrument important al politicii economice, banca centrală intervine în activitatea de creditare a băncilor comerciale îndeosebi prin manevrarea dobânzii și prin rezervele bancare obligatorii.

Creditele au apărut inițial în Orientul Mijlociu, unde constituiau monopolul marilor proprietari funciari și al preoților. Codul lui Hammurabi tratează creditul la inceputul mileniului II i.Hr. Negustoria de bani a existat probabil la egipteni și la fenicieni, dar în mod sigur la greci (“trapezitii”) și la romani (“argențării”). Activitatea acestora era însă în realitate camatărie și zarafie. Primele instituții care au efectuat operații de profilul actualelor banci au fost, probabil, cele din orasele-republici italiene, adică în secolele XII-XIV ( Banca din Veneția, de exemplu, a fost inființată în 1171, însă a fost recunoscută oficial ca bancă de viramente abia în 1587 sub denumirea de Banco di Rialto). Creditul a devenit unul din mecanismele fundamentale ale vietii economice incepând din 1850, după revoluția industrială, făcând posibilă anticiparea cumpărărilor și, astfel, în principiu, exercitand un efect multiplicator asupra activității economice.

Există multe tipuri de credite, dar dintre ele le mentionăm pe cele mai cunoscute: creditul comercial sau cambia, cel ipotecar, structural, public, privat, revolving, de licitație și cel de stat. Ca tipuri mai aparte de credite, mentionăm următoarele: creditul lombard, creditul red clause, creditul special,creditul back to back și creditul counter.

Creditul ipotecar se acordă pe termen mijlociu sau lung de către băncile ipotecare, beneficiari fiind proprietari funciari, proprietari de imobile, antreprenori de construcții. Garantarea creditului se face printr-o ipotecă asupra bunurilor respective.

Creditul structural, conform Regulamentului BNR nr. 3/1995, este o formă de refinanțare prin care societatea bancară este autorizată să preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis de BNR, până la un anumit nivel și în cadrul unui interval de timp prestabilit. Garantarea se va face prin efecte de comerț și alte hârtii de valoare acceptate de BNR. Acest tip de credit se acordă numai în cadrul unui plafon stabilit de conducerea executivă a BNR, pentru fiecare societate bancară în parte și pe tipuri de garanții, în cadrul politicii de credit a băncii centrale. Nivelul ratei dobânzii pentru creditele structurale se stabilește de către Consiliul de administratie al BNR și reprezintă rata (taxa) oficială a scontului. Aceasta poate fi modificată fără preaviz și este aplicabilă inclusiv creditelor structurale în derulare. Dobânda aferentă se calculează la soldul angajamentelor zilnice efective și se plătește la scadentă creditului structural, dacă la acordare nu se prevede expres altfel.

Creditul public este o formă de mobilizare a unor mijloace bănești de către autoriatea de stat, în scopul utilizării acestor mijloace pentru acoperirea unor cheltuieli în general neproductive: cheltuieli administrative, militare, achitarea dobânzilor datorate, rambursarea datoriei publice scadente etc.deci, în cazul acestui tip de credit, mijloacele bănești nu se transfora în capital. Plata dobânzii și restituirea împrumuturilor sunt facute pe seama veniturilor bugetare.

Creditul de licitație, conform Regulamentului BNR nr. 3/1995, este principala formă de refinanțare acordată de BNR societăților bancare. Se acordă pe o durată de maxim 15 zile calendaristice și este garantat cu titluri de stat sau cu alte hârtii de valoare acceptate de BNR.creditul se acordă în cadrul unui plafon maxim pentru ansamblul sistemului bancar și pe o durată fixa stabilite de conducerea executiva a BNR, pentru fiecare sedință de licitație în parte, în cadrul politicii de credit a băncii centrale. Dobânda aferentă se calculează proporțional cu suma obținută și cu termenul de rambursare și se plătește la scadentă, dacă în comunicarea sumei și a ratei dobânzii la care afost adjudecâtă suma nu se prevede altfel.

Creditul de stat se acordă statului de către marile bănci, pe bază de efecte publice (obligațiuni de stat, titluri de tezaur), în vederea acoperirii deficitelor bugetare. Datoria publică constituie o povară crescândă pentru cetățeni, serviciul datoriei publice efectuându-se din impozite și taxe.

Creditul privat este contractat pe termen scurt între firme particulare și persone fizice pe baze de efecte de comert (trate, bilete la ordin).

Creditul revolving este o forma de credit prin care suma acordată clientului se reconstituie în mod automat, pe măsura efectuarii rambursărilor, fără o altă avizare; poate fi revocabil sau irevocabil.

In cazul creditului back-to-back, vânzătorul, ca beneficiar al primului credit, oferă drept garanție unei terțe bănci chiar acest credit, în vederea obținerii celui de-al doilea.

La creditul counter, procedura este aceeași ca și mai sus, cu excepția faptului că vânzătorul cere propriei bănci să emită al doilea credit, pe baza primului.

Creditul red-clause include o clauză specială care autorizează banca cumparatorului să avanseze sume vânzătorului inaintea prezentării documentelor de tranzacție.

Creditul lombard sau overdraftul, conform Regulamentului BNR nr. 3/1995, este o forma de refinanțare cu totul specială, acordat societăților bancare pentru asigurarea plăților zilnice ale acestora. Creditul lombard este reprezentat de soldul debitor inregistrat la inchiderea zilei în contul curent al unei societăți bancare, deschis la centrala BNR. Acest sold se transferă automat în contul de credit lombard, care se acordă în limita unui plafon egal cu 75% din nivelul fondurilor proprii ale societății bancare, calculate conform normelor în vigoare emise de BNR. Pentru a avea acces la acest tip de credit, societățile bancare au obligația de a avea constituite garanții de un nivel corespunzator, formate din titluri de stat sau alte hârtii de valoare acceptate de BNR. Rata dobânzii pentru creditul lombard se stabilește de Consiliul de administratie al BNR și poate fi modificată fără preaviz.

Creditul special este o formă excepțională de refinanțare acordată de BNR societăților bancare aflate în criza de lichiditate. Creditul special se acordă pe o durată de maxim 30 de zile calendaristice și se garantează cu titluri de stat sau cu alte hârtii de valoare acceptate de BNR. În mod excepțional se poate garanta cu active reale din patrimoniul societăților bancare. Nivelul ratei dobânzii se stabilește de conducerea executiva a BNR. Acordarea este condiționată de prezentarea unui program de redresare financiară agreat de BNR, care va fi prezentat intr-un termen stabilit la data acordării creditului. Neindeplinirea măsurilor cuprinse în program la termenele stabilite, precum și neprezentarea lui în termenul solicitat pot conduce la retragerea fără preaviz a creditului special.

Activitatea celor mai importante banci din România este structurată pe două importante segmente de piața: corporate-banking și retail-banking.

Activitatea de corporate banking este plasată în strategia băncii pe principala zona de interes. În oferta sa, creditul și garanțiile bancare reprezintă pozitia principală și banca pune la dispoziția clienților sai o gama largă de credite cum sunt cele enumerate și explicate mai sus.

Creditul în valută a luat amploare în ultimii ani în contextul eforturilor depuse de companiile românești pentru modernizare și retehnologizare. Pentru asigurarea unei finanțări corespunzatoare în valută, resursele proprii ale bancii sunt completate cu linii de finanțare externă de la băncile de corespondență. În cadrul ofertei generale, pe lângă produsele tradiționale de creditare oferite de bancă, clienții din acest segment au beneficiat din plin și de servicii pentru finanțarea comertului exterior, de factoring intern și extern, servicii de cash-management și de servicii de electronic-banking.

Prin intermediul emisiunilor de obligațiuni și a creditelor sindicalizate, banca reprezintă interesele clienților mari în zona de corporate-banking pentru atragerea de resurse de pe piața internațională de capital. Se urmărește cu mare interes evoluția afacerilor clienților corporativi și banca vine în întampinarea lor cu o oferta largă de garanții bancare în lei și în valuta pentru proiectele de investiții, achiziționarea de echipamente în leasing, pentru creditul cumparator sau furnizor, precum și pentru activități de producție în lei și în valuta.

Activitatea de retail-banking constituie o zona de larg interes pentru bănci, în condițiile în care, pe seama acestui segment, ele iși asigură o parte importantă din resursele de creditare. În condițiile unei concurențe tot mai accentuate și datorită oportunităților pe care le oferă acest sector, băncile acționeaza ferm pentru câstigarea unei cote semnificative pe piața retailului din România atât prin promovarea unei oferte cat mai diversificate și atractive pentru constituirea de depozite în lei și în valută, cât și prin acordarea de credite.

Deși lansate abia în cursul anului 2000, creditele de retail au cunoscut o dinamică deosebită, oferta băncilor fiind foarte diversificată. Clienții beneficiază de la clasicele credite pentru cumpărarea de produse electronice și electrocasnice până la creditele pentru cumpărarea de autoturisme și investiții imobiliare, acestea din urmă acordandu-se atat în lei cat și în valuta. De asemenea se acordă credite pentru cumpărarea din strainatate a utilajelor de stricta specialitate, micilor intreprinzatori.

2.2 Principii și reguli generale privind activitatea de creditare

In activitatea de creditare, băncile respecta prevederile Legii bancare nr 58/1998, Legii nr 101/1998 privind statutul BNR, normele, instructiunile și regulamentele emise de BNR în calitatea sa de bancă centrală cu atributii de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar și de plăți, precum și propriile norme și instructiuni de lucru (capitolul I).

Operațiunile de aprobare și acordare a creditelor au la bază prudența bancară ca principiu fundamental. Conform prevederilor Legii bancare nr 58/1998, “la acordarea creditelor, băncile urmaresc ca solicitanții să prezinte credibilitate” și “toate operațiunile de credit și de garanție ale societății bancare vor trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toti termenii și toate condițiile respectivelor tranzactii”.

Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilității și realismului afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plata a dobânzilor. Determinarea capacității de plată a clienților se face prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor, atât din perioade anterioare cât și din cele prognozate.

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite obtine profit suplimentar, cât și pentru clienți, care pe seama creditelor pot sa-și dezvolte afacerile, să obțină profit si, pe aceasta bază, să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile. Analiza și acordarea creditelor trebuie să aiba în vedere influența factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienți, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevazute asupra desfășurării afacerilor și rambursării creditelor.

Creditele și scrisorile de garanție solicitate, indiferent de suma sau durata de rambursare, respectiv de viabilitate, se acordă pentru destinația stabilită în contract, aceasta fiind obligatorie pentru împrumutati. Utilizarea creditului pentru o alta destinatie decât cea stabilită, da dreptul băncii să intrerupă creditarea și să retragă împrumutul acordat.

La creditele acordate și scrisorile de garanție eliberate banca percepe dobânzi și comisioane ale caror niveluri de bază se avizează de către Comitetul de Directie și de Consiliul de Adiministratie ale băncii, precum și penalitatile stabilite conform prevederilor legale în vigoare, în cazul nerambursării la scadentă a creditelor și neachitării dobânzilor datorate.

Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumul maxim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maxima a împrumutatului către bancă, formată din credite și dobânzi aferente.

Creditele, valorile de recuperat, creanțele comerciale precum și dobânzile aferente acestora, nerambursate, respectiv neincasate la scadență sunt considerate restante, iar dacă acestea sunt trecute în litigiu, sunt considerate creante indoielnice si, respectiv, dobânzi indoielnice. Se consideră trecute în litigiu creditele, valorile de recuperat, creanțele comerciale și dobânzile aferente ce fac obiectul unei cereri inregistrate la instanța de judecâtă pentru obținerea unui titlu, executarea silită a debitorului, lichidarea judiciara a acestuia precum și alta cereri privind recuperarea creantelor băncii din credite și dobânzi, cu excepția fazei de notificare.

Dobânzile neajunse la scadentă, calculate până la data punerii la dispoziția clienților a fondurilor și până la scadență, sunt considerate creante atașate.

Pe toată durata de creditare, agenții economici beneficiari de credite au obligația de a pune la dispoziția bancii un exemplar din bilanțul contabil, situațiile contabile periodice și orice alte documente solicitate de bancă. Aceasta obligatie va fi prevazută ca o clauză distinctă în contractele de credite.

Creditele se acordă la cererea clienților care indeplinesc cumulativ următoarele condiții:

– sunt constituiti conform legii și poseda capital social vărsat potrivit statutului (actului constitutiv);

– desfășoară activități legale și eficiente potrivit statutului de funcționare, avand un nivel corespunzator al indicatorilor de bonitate;

– capacitatea de rambursare a debitorului, rezultata din analiza economico-financiara, in special a fluxurilor de numerar;

– capacitatea debitorului de a prezenta bancii o structura satisfacatoare de garantare a facilitatii(lor) respectiva(e) in vederea acoperirii riscului;

– valoarea garanțiilor acceptate este mai mare sau cel puțin la nivelul creditelor solicitate și a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioada de creditare;

– iși desfășoară activitatea prin conturi deschise la unități teritoriale ale băncii;

– accepta clauzele din contractul de credit.

Orice alte modificari aduse la structura initiala a facilitatii(lor) acordate de catre Banca si acceptate de catre parti prin semnarea contractului de credit si a celo accesorii acestuia, pot avea loc doar in cazul unor motive intemeiate si demonstrate prin prezentarea unor documente justificative, in cazul in care in contractul de credit nu este specificat altfel.

Banca poate intrerupe imediat, fără preaviz utilizarea de către client a unui credit aprobat în cazul în care acesta a incalcat condițiile contractului de credit sau în cazul în care situația economică și financiară a acestuia nu mai asigura condițiile de garanție și rambursare.

Intre incasarea ratelor de credite la scadență și a dobânzilor la termenele stabilite, prioritate are incasarea dobânzilor, dacă prin acte bilaterale incheiate intre bancă și client nu s-a convenit altfel.

În conformitate cu articolul 56 din Legea bancară nr 58/1998, contractele de credit și cele de garanții reale și personale sau alte documente contractuale constituie titluri executorii.

La data investirii cu formula executorie de către instanțele judecâtoresti a contractului de credit, intreaga datorie a debitorului (creditul și dobânda aferentă) va fi inregistrată în afara bilanțului, iar banca va calcula, în continuare, dobânzi (creante atașate) și se va urmări până la recuperarea sa integrală sau până la epuizarea posibilitatilor legale de recuperare.

In vederea administrarii riscului și acoperirii eventualelor pierderi din credite și dobânzi, banca constituie rezerva generală pentru riscul de credit și provizioane specifice de risc pentru credite și dobânzi, potrivit legii.

Pentru creditele și dobânzile aferente trecute în afara bilanțului nu se vor mai calcula provizioane specifice de risc și nici rezerva generală pentru riscul de credite, pentru că ele nu mai figurează în expunerea brută și netă a băncii.

2.3 Clienții

2.3.1. Categorii de împrumutați

Clienții bancii sunt persoane juridice, indiferent de forma de organizare și de natura capitalului social, inregistrate în România, care desfășoară activități legale, au conturi deschise la banca respectiva și iși deruleaza operațiunile prin aceste conturi.

Categoriile de clienți ai băncii care pot beneficia de credite sunt următoarele:

– regii autonome, companii și societăți naționale constituite în conformitate cu Legea nr 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, Ordonantei de Urgenta nr 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome și actelor normative privind inființarea companiilor naționale;

– societăți comerciale cu capital de stat sau privat și alte unități care iși desfășoară activitatea în cadrul economiei naționale, constituite în conformitate cu Legea nr 15/1990 și Legea nr 31/1990 privind societățile comerciale, modificată și completată;

– societăți comerciale cu capital integral străin sau mixt constituite legal;

– societăți agricole cu personalitate juridică, constituite conform Legii nr 36/1991 privind societățile agricole;

– unități administrativ – teritoriale organizate potrivit legii;

– fundatii și alte organizatii non-profit;

– asociatii de proprietari și alte asociatii prevazute de lege;

– alte persoane juridice organizate în conformitate cu legea și care desfășoară activități legale.

2.3.2. Surse de informare cu privire la clienții băncii

Pentru cunoașterea și evaluarea situației economico – financiare prezente și de perspectiva a clienților, precum și pentru aprecierea riscului bancar în activitatea de creditare, banca trebuie să iși asigure o bază de informații asupra fiecarui client, pe care trebuie să o actualizeze periodic.

Principalele surse de informații sunt:

1. Informații obținute de la clienți;

2. Informații din evidențele băncii privind;

3. Informații din surse exterioare, care pot fi obținute de la Banca Națională a României, Centrala Riscurilor Bancare, Centrala Incidentelor de Plăți, Registrul Comertului, organisme specializate, Institutul Național de Statistică și Studii Economice, mijloace mass – media etc.

2.3.3. Deschiderea conturilor la bancă

Agenți economici, indiferent de forma de organizare și de natura capitalului social, trebuie să prezinte băncii cererea de deschidere de cont, la care vor anexa în copie actele solicitate de catre Banca. Sefii compartimentelor conturi și viramente analizează dacă documentația depusă în copie cuprinde toate actele necesare deschiderii contului și verifică dacă acestea sunt conforme cu originalul. Cererile prezentate de solicitantii ale caror documentatii îndeplinesc condițiile prevăzute, vor fi vizate de șefii departamentelor operativ – contabile și de consilierii juridici.

Conturile agenților economici vor fi inchise în următoarele cazuri:

la cererea titularului;

dacă titularul nu mai îndeplinește condițiile cu privire la deschiderea și funcționarea contului;

daca în decurs de 6 luni, contul nu prezintă altă mișcare decât operațiuni privind dobânda bonificata la disponibilitățile existente, iar soldul contului este mai mic de 1 milion lei; fac excepție conturile de depozit la termen deschise de persoane juridice;

daca titularul a produs incidente de plăți majore cu cecuri, bilete la ordin, cambii și nu are datorii la bancă.

Fac excepție de la prevederile de mai sus conturile deschise de agenții economici pentru constituirea capitalului social. In cazurile 2 și 3 prevazute mai sus banca va comunica titularului în scris, cu 10 zile lucratoare inainte, posibilitatea inchiderii contului, solicitând să fie luate măsuri pentru activarea acestuia sau în caz contrar să procedeze la inchiderea lui. In situația în care titularul nu da curs comunicării băncii, se va proceda la calcularea și inregistrarea la zi a dobânzilor bonificate la disponibilitățile existente în cont, iar contul respectiv va fi inchis prin virarea soldurilor în contul “diverși creditori”.

Titularul contului inchis poate intra în posesia sumelor care ii aparțin la cerere sau poate solicita redeschiderea contului, caz în care banca va trata aceasta operatiune ca o noua deschidere de cont. Pentru detalii suplimentare va rog accesati Anexa 2 „Analiza economico – financiară a activității clienților”.

=== 4. Capitolul3 ===

Cuprins

Capitolul III

REGULI PRUDENȚIALE ȘI ADMINISTRAREA RISCULUI. RISCUL DE ȚARĂ

3.1 Asigurarea – modalitate modernă de acoperire a riscurilor creditelor de export

Activitatea comerciala este supusa unor riscuri complexe și variate. Statisticile recente arata ca annual zeci de mii de companii din intreaga lume dau faliment ramanand cu mari datorii fata de parteneri și nu de puține ori, motivul il reprezintă insolvabilitatea cumparatorilor lor, care fac imposibila recuperarea sumelor avansate si, prin urmare, problemele lor se revarsa și asupra altora (creditori, furnizori, banci).

In perioada actuală, când vorbim despre piețele internaționale, ne referim la piețe globale și de aceea incertitudinea capătă noi valente și forme de manifestare.

Un alt factor de risc il reprezintă faptul ca, în domeniul afacerilor contemporane s-a realizat schimbarea centrului de greutate de la afacerile derulate pe banii proprii la cele desfasurate cu bani de împrumut, astfel incat obținerea unor venituri în viitor conteaza mai mult decât siguranta financiară prezenta.

Deși creditul inseamna incredere, se impune din ce în ce mai pregnant protectia creditorilor pentru riscul de a nu-și recupera sumele date cu împrumut.

Practica financiară internaționala a consacrat pe lângă formele tradiționale de garantare a creditului, practica asigurarii creditelor ca forma evoluata de acoperire a riscurlor creditelor, în general a celor de export.

Asigurarile de credite fac parte din categoria asigurarilor financiare și reprezintă o forma relativ noua de asigurare apăruta ca urmare a interferentei dintre institutiile financiare și de credit specializate și societățile de asigurari, aspect ce defineste componenta modernă. Componenta tradiționala a acestor asigurari o reprezintă transferarea riscurilor de pierderi financiare de la asigurat către asigurator. Ele acopera pierderile de bani (riscul de neplata, riscuri politice) și nu daunele materiale, raspunderea civila sau contractuala și presupun metode specifice de evaluare și gestionare a riscurilor.

Asigurarile de credite difera de garanțiile bancare deoarece preiau numai în anumite condiții riscurile. Astfel, pentru derularea corespunzatoare a unui contract de export, agentul economic exportator apeleaza la un credit de export care este garantat suplimentar prin polita de asigurare, în timp ce garanțiile bancare implica asumarea necondiționata a tuturor obligațiilor contractuale.

In asigurarile de credite, asiguratorii trebuie să indeplineasca următoarele condiții:

sa colecteze, prelucreze și intrerpreteze informații despre client în vederea minimizarii riscului de neplata;

sa aiba abilitatea de a recupera debitele oriunde în lume, indifcerent de deosebirile privind limba,cultura sau sistemul legislativ;

sa plateasca despagubirea în caz de neplata a debitorului asiguratului.

Acest tip de asigurare a creditelor este inca unul de lux, el fiind caracteristic și functionand în condiții optime în cadrul economiei de piața, în țările cu un sistem de credite stabil și bine dezvoltat. (Anexa 3 Analiza și evaluarea riscurilor creditelor de export)

3.2 Gestionarea riscurilor creditelor de export

Definirea gestiunii riscului ca domeniu stiintific vast și inovator, cu mare aplicabilitate în asigurari a fost facuta de un cunoscut specialist în domeniu, Jim Bonnister care crede ca: “managementul riscului este o lume a contrastelor. Poate fi nebulos sau precis, definit în sens restrans, greu de definit sau poate fi ascuns în limbajul propriu al asiguratorilor”’.

Managementul riscurilor presupune parcurgerea următoarelor etape: identificare riscului, cuantificarea riscului, elaborarea de recomandari, implementarea deciziei, monitorizarea și interpretarea rezultatelor.

3.3 Garanțiile creditelor

In vederea diminuarii sau prevenirii unor riscuri care pot apare în recuperarea creditelor acordate și a dobânzilor aferente, banca se va asigura ca solicitantii dispun de capacitaticerte de rambursare a sumelor împrumutate din cash flow-ul pozitiv rezultat din derularea activității curente, precum și de constituirea unor garanții asiguratorii la valoarea creditului și dobânzilor aferente.

Formele de garanții ce se pot constitui pentru garantarea creditului:garanțiile bancare și guvernamentale, ipoteca, garanții reale mobiliare, fidejusiunea, cesiunea de creanță,contractul de asigurare pentru neplata ratelor de credit și a dobânzilor aferente, dreptul de gaj general, garantia de firma, planul de afaceri.

Garanțiile guvernamentale se acordă de către puterea executiva a statului, reprezentata de ministerecare sunt autorizate să emită garanții în numele și pe contul statului pentru creditele acordate de societățile bancare în temeiul unor acte normative.

Scrisoarea de garanție bancara este modalitatea de concretizare a unei garanții data de o societate bancara la solicitarea unei persoane fizice sau juridice care contracteaza un credit. Aceasta forma de garantare este considerata sigura datorită solvabilitatii ridicate a bancilor și a lichidităților importante de care acestea dispun.

Elementele esentiale pe care trebuie să le cuprindă scrisoarea de garanție bancara sunt: denumirea și adresa bancii garante, denumirea și adresa societății garantate, numele și adresa beneficiarului garanției, obiectul garanției, valoarea, termenul de plata a sumei garantate, termenul de valabilitate a garanției, clauze, semnaturile autorizate ale persoanelor din banca garanta.

Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații, fiind o garanție imobiliara reala și accesorie care nu implica deposedarea de bunul adus în garanție a celui ce o incheie. Dreptul real de ipoteca nui confera creditorului posesia, folosinta sau dispoziția asupra bunului ipotecat.

Conform Legii cadastrului și publicitații imobiliare nr.7/1996, se pot ipoteca: bunurile imobile aflate în circuitul civil, accesoriile acestora care sunt imobile prin destinatie,uzufructul asupra unor imobile. Nu pot fi ipotecate bunurile imobile viitoare și bunurile mobile.

Ipoteca este indivizibila, în sensul ca ea va exista asupra intregului imobil, chiar dacă a fost plățita o parte din datorie. Ea este supusa principiului specializarii (trebuie să fie determinată atat asupra imobilului afectat de garanție, cat și asupra valorii creantei garantate).

Bancile practica în general ipoteca conventionala, care ia nastere din acordul de vointa al partilor, prin incheierea unui contract de ipoteca. În acest caz, împrumutatul trebuie să indeplineasca doua condiții de fond: sa aiba capacitatea deplina de exercitiu, in momentul constituirii ipotecii să fie proprietarul actual al imobilului respectiv.

Rangul ipotecii depinde de durata intabularii acesteia în Cartea Funciara și prezinta importanta în situația recuperarii creantelor de către doi creditori care au drept asupra aceluiași imobil prin ipoteci de rang diferit. Va avea prioritate cel care deține ipoteca de rang mai inalt, cel care o are pe cea de rang inferior urmand a-și recupera creanță din ceea ce ramane de la primul.

De regula, bancile incheie contracte de ipoteca de rang I, dar cele de rang II se pot accepta numai în următoarele condiții: beneficiarul ipotecii de rang I este tot o unitate a bancii și a fost constituita pentru acordarea unui credit sau pentru eliberarea unei scrisori de garanție, valoarea bunului ipotecat este suficienta pentru a acoperi ambele obligații fata de banca, debitorul nu mai are bunuri asupra carora să se poată constitui garanții reale.

Efectele ipotecii:

-fata de debitor: Debitorul proprietar al bunului ipotecat pastreaza mai departe posesia, dreptul de uzufruct și poate instraina bunul cu stramutarea ipotecii asupra noului proprietar.

-fata de creditor: Creditorul are dreptul de a trece la realizarea ipotecii, primind valoarea integrală a creantei sale dupa vânzarea silită a imobilului.

Cesiunea de creanță este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor, constand în acordul voluntar, cu titlu oneros și gratuit, de transmitere a dreptului sau creantei unei alte persoane, cesionar, care va putea incasa creanță de la debitorul cedat. Ea poate fi considerata și ca o garanție asupra creantelor care sunt bunuri mobile necorporale. Creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Pot fi cesionate creanțele din livrari de mărfuri, execuțări de lucrari și prestări de servicii, atat la export, cat și la intern.

Contractul de asigurare impotriva riscului de neplata a creditului și dobânzii aferente reprezintă o garanție financiară pe care asiguratorul o constituie prin plata în locul debitorului asigurat a unei sume de bani în cazul neindeplinirii de către asigurat a obligațiilor de plata izvorate din raportul contractual cu tertul.

Garantia de firma (companie)

In scopul cresterii operativitatii în relațiile de credit cu clienții de prim rang, cu o reputatie cunoscuta, banca poate accepta drept garanție a creditelor garantia de firma, care are la baza angajamentul ferm al împrumutatului dat sub semnatura autentica de a derula prin ghiseele bancii, în totalitate sau partial, cash flow-ul rezultat din activitatea curenta desfasurata de acesta. În fapt, reprezintă o cesiune de creanță care nu trebuie formalizata juridic, sumele derulate prin banca fiind sursa rambursării creditelor și a plății dobânzilor.

Planul de afaceri reprezintă un document care se intocmeste de agenții economici, cu sprijinul firmelor de specialitate și are drept scopfundamentarea din punct de vedere financiar, al pieței, resursele de personal, oportunitățile, constrangerile, rezultatele asteptate, deci viabilitatea afacerii.

Poate fi luat ca garanție a crediotelor angajate de intreprinderi mici și mijlocii care nu dispun de alte forme de garanții.

3.4 Reguli prudentiale

Regulile prudentiale se refera la măsurile pe care le adopta bancile în vederea acoperirii impotriva diverselor riscuri care decurg din activitatea lor financiară. Expunerea la risc a unei societăți bancare e generata atat de ansamblul activității sale cat și de fiecare tip de operatiune efectuata.

Riscurile care afecteaza în principal bancile sunt: financiare, de prestare, ambientale.

Cele mai importante sunt riscurile financiare deoarece a le gestiona incorect inseamna a falimenta treptat o societate bancara.cauza cea mai frecventa a falimentelor bancare este politica de credite excesiva corelata cu o lichiditate inadecvata.

In sfera serviciilor bancare avem de-a face cu riscurile de prestare care pot fi: operationale, tehnologice – determinate de introducerea pe piața a noi produse – și strategice – care decurg din posibilitatea de a nu alege strategia optima perioadei și condițiilor economice, monetare, valutare, sociale și politice.

Riscurile ambientale cuprind: riscul de frauda (intern și extern), riscul economic, concurential și cel legal.

In activitatea de creditare, în vederea contracararii riscurilor specifice, se impune respectarea unor criterii cum sunt:

-alegerea partenerului, în sensul diversificarii portofoliului de credite și al maririi numarului de clienți împrumutati;

-domeniile de acordare a creditelor să fie cat mai diverse și să contribuie la raspandirea teritoriala a activității bancii, ceea ce poate determina o creștere a gradului de determinare a riscului;

-evitarea operatiilor indiferente – bancile trebuie să actioneze în directia realizarii de plasamente cu durata superioara în credite, dar cu durata inferioara în timp. În condițiile în care resursele sunt diferite, ponderea lor trebuie urmărita în bilanț, astfel incat ponderea banilor, în funcție de volatilitatea lor să nu depaseasca o structura presabilita, considerata a fi sigura;

-de asemenea, relațiile bancii cu terte persoane (persoane fizice, juridice,alte banci, case de asigurari, burse etc.) pot genera nerealizari de profit.

Ca și alte entitati economice bancile iși constituie provizioane (rezerve) destinate acoperirii unor pierderi cauzate de riscuri și incertitudine.

Provizionul, prin definitie, reprezintă o sursa de autofinanțare sau de capital permanent, care ionitial ia forma profitului și este constituit pentru majorarea surselor proprii. Provizioanele sunt de trei feluri: reglementate, pentru riscuri și pentru pierderi.

In cazul activității de creditare, bancile sunt obligate prin lege (art.3 dinh normele BNR nr 8/1999) să constituie provizioane specifice de risc de credit care sunt direct proportionale cu marimea riscului calculat cu ajutorul fisei de risc (v. anexa 10). Aceste provizioane se constituie în momentul acordării creditului și sunt adaugate în bilanțul contabil la cheltuielile lunare.

3.5 Riscul de tara

Aparitia și dezvoltarea conceptului de risc de tara este legata în principal de intensificarea împrumuturilor acordate de diverse institutii financiare unor firme sau guverne straine, dupa celo de-al doilea razboi mondial.

La inceputul anilor ’70, economistul Milton Fridman, vicepresedinte la Citibank, a pus bazele teoretice ale conceptului, explicandu-lung ca fiind expunerea la pierderi a unui credit extern acordat cu titlu de stst sau privat, pierderi care sunt cauzate de evenimente specifice aflate în controlul guvernului țării gazda, putand fi influențate în foarte mica măsura de creditorul extern.

In condițiile actuale,creditele internaționale sunt tot mai puține, dovedindu-se ineficiente ca resurse pentru dezvoltare. Economistii au extins conceptul și asupra investițiilor straine, făcând distinctie intre riscul aferent creditelor externe și cel aferent investițiilor straine.

Riscul de tara este previzionat de agenții de rating, cele mai importante fiind COFACE și Institutional Investor (v. tabelul numarul xxx). Acestea fac previziuni de risc pentru credite pe perioade intre 1 luna și 12 ani, iar pentru investiții intre 5 și 30 de ani. În funcție de aceste previziuni, se fac clasamente ale țărilor, care pot fi foerte diferite datorită numarului mare de agenții de rating și a multitudinii de metodologii de evaluare bazate pe sisteme diferite de indicatori. De aceea, inainte de a trage o concluzie cu privire la clasamentul comunicat de agențiile de rating și la relevanta acestuia pentru România, se impune o studiere atenta a ceea ce reprezintă acest rating și carei categorii ii este adresat.

Pentru riscul de creditare, se analizează capacitatea financiară a țării de a-și plăți datoriile, iar pentru rscul investitional, se considera aspectele legate de climatul general de afaceri, oportunități, bariere în calea comertului, concerenta, dimensiunea pieței etc.. Pentru împrumuturi, prin analizarea riscului de tara se poate stabili rata dobânzii aferenta creditului contractat, cu sau fara garanție guvernamentala (v. anexa11). Factorii determinanti ai riscului de tara sunt evenimentele care conduc la aparitia riscului, controlate sau controlabile de guvernul țării și rezultatul evoluției specifice climatului general de afaceri al țării gazda.

Principala componenta a riscului de tara este riscul politic. Climatul politic internațional este caracterizat printr-un nivel; ridicat de fragmentare, fiecare tara avand propria să configuratie politica, caracterizata de un anumit grad de stabilitate sau instabilitate.

Principalele aspecte legate de mediul politic, analizate în modelele de evaluare a riscului de tara au în vedere: forma de guvernare și structura guvernului, stabilitatea politicilor guvernamentale, sistemul partidelor politice, forta și puterea opoziției, coruptia, liderii politici, volatilitatea electoratului, sprijinul popular, gradul general de implicare politica, nivelul violentelor și al terorismului, birocratia, implicarea armatei în politica, stabilitatea sistemului legal, facilitati acordate firmelor straine etc.

In general, materializarea riscului de tara genereaza incapacitatea debitorului de a rambursa la scadentă datoria și serviciul aferent acesteia sau incapacitatea investitiei de a aduce profitul estimat.

In cazul creditelor, formele cel mai des intalnite de producere a riscului politic sunt:

repudierea totala sau selectiva a datoriei externe;

suspendarea sau anularea plății serviciului datoriei;

renegocierea condițiilor de acordare a împrumutului;

reesalonarea datoriei externe;

protestul firmelor impotriva bancilor private;

instabilitate generala datorata unor conflicte civile sau armate, interne sau la frontiera țării gazda.

Incapacitatea guvernului de a plăți datoria externa poate avea la baza următoarele cauze: o profunda criza economică generate de conflictele interne și instabilitatii politicii guvernului, lipsa unui management economic datorata ideologiei politice, coruptia extinsa la toate nivelele etc.

Lipsa vointei politice de a plăți datoria externa, deși exista resurse financiare, poate avea la baza: promovarea unor curente naționalist – extremiste care să creeze sentimente de ostilitate fata de bancile, investitorii straini sau institutiile financiare internaționale, existența unor presiuni publice de repudiere a datoriei externe.

Decizia de utilizare a datoriei externe și a serviciului aferent acesteia pentru acoperirea unor nevoi interne de finanțare.

In cazul creditelor externe private, pe lângă factorii de risc politici, se adauga o serie de alti factori economici și sociali, a caror analiza oferă o mai buna imagine asupra climatului general de afaceri dintr-o tara asigurand astfel o mai buna protectie pentru bancile sau firmele straine.

Prin caracteristicile sale, riscul de tara poate fi privit și ca un risc asigurabil, deoarece:

este un risc pur și nu unul speculativ, a carui materializare este incerta dar posibila și determina o deteriorare semnificativa a climatului general de afaceri cu efect direct asupra rentabilitatii capitalului;

este un risc pagubitor care duce la pierderi de active financiare și / sau reale;

pentru asigurat poate avea un caracter intamplator, producerea lui fiind incerta atat ca moment, cat și ca intensitate a actiunii și efectelor sale;

fiind un risc preponderent sistematic, producerea lui nu depinde de vointa asiguratului sau a beneficiarului asigurarii, iar cauza asigurarii este una licita.

Initial, societățile de asigurare au acceptat să preia în portofoliul lor doar riscul politic, oferind polite de asigurare complexe pentru diferite forme de materializare ale acestuia. În prezent exista numeroase astfel de institutii financiare publice sau private din diferite țări, care oferă un pachet larg de servicii de asigurare în materie de risc politic, pentru operațiuni care vizeaza credite externe, de export, pentru investiții interne sau în strainatate. În România, principala institutie care se ocupa de aceste asigurari este Eximbank. (Anexa 4)

=== 5. Capitolul4 ===

Cuprins

Capitolul IV.

BILANȚUL BĂNCILOR COMERCIALE

4.1 Informații generale

Băncile efectuează înregistrări contabile în conformitate cu legislația contabilă din România, și cu regulamentele emise de BNR cu privire la conturile statutare.

Aceste conturi statutare au fost ajustate pentru a reflecta diferențele înregistrate în raport cu situațiile întocmite pe baza Standardelor Internaționale de Contabilitate (IAS) emise de Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate care au fost adoptate dce sistemul bancar românesc începand cu data de 1 ianuarie 2001 ( IAS 39 “Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare”, IAS 40 “Proprietați pentru investiții”).

După aceste standarde au fost clasificate titlurile de plasament și creditele în urmatoarele categorii:

disponibile pentru vânzare (participațiile în societați comerciale);

credite garantate de bancă (credite și certificate de trezorerie);

titluri deținute până la scadență (obligațiunile);

Anterior adoptării IAS 39, toate datoriile și titlurile de participație, cu excepția titlurilor de tranzacționare, erau evaluate la cost sau la costul amortizat și erau constituite provizioane doar pentru deprecierea permanentă a valorii.

4.2 Politici contabile semnificative

Contabilitatea inflației

IAS impunea ca situațiile contabile întocmite pe baza costului istoric să fie retratate pentru a reflecta efectul inflației, dacă aceata a fost semnificativă. {n acest sens, s-a adoptat IAS 29 care oferă indicii cu privire la modul de prezentare a infrmațiilor financiare. Acest standard impune ca situația financiara să fie raportată la puterea de cumpărare a monedei naționale la momentul întocmirii bilanțului contabil și ca orice câștig sau pierdere din poziția monetară netă să fie incluse in contul de profit și pierdere și evidențiate separat. Se impune folosirea unui indicator general al prețurilor care să reflecte evoluția puterii de cumpărare.

modul de aplicare al IAS 29 la situația financiară, pe categorii specifice de tranzacții și conturi.

active și pasive monetare:

numerarul, depozitele constituite la alte bănci, certificate der trezorerie si titlurile de tranzacționare, creditele, preliminarile, creanțele, obligațiile;

fondurile atrase nu sunt ajustate, ele fiind deja exprimate in termenii puterii de cumpărare a leului.

active și pasive nemonetare:

– imobilizările corporale se ajustează pornind de la costul istoric prin aplicarea indicelui puterii de cumpărare intre data de achiziție a evaluării sau contribuției și data bilanțului contabil.

profit și pierdere din poziția monetară netă:

include efectul modificării indicelui puterii de cumpărare asupra poziției nete a activelor și pasivelor monetare;

este inclus in contul de profit și pierdere.

capitaluri proprii:

toate elementele se ajustează prin aplicarea indicelui puterii de cumpărare de la data înregistrării contabile.

contul de profit și pierdere:

sumele înscrise sunt indexate cu indicele puterii de cumpărare pe baza următoarelor prezumții:

inflație constantă în ultimele luni;

veniturile și cheltuielile au variat lunar, cu excepția cheltuielilor datorate variației totale a provizioanelor pentru deprecierea creditelor și creanțelor.

cifre comparative:

situația financiară a exercițiului precedent se ajustează cu indicele puterii de cumpărare astfel încât să existe termeni de comparație cu situația financiară a anului curent.

conversia sumelor exprimate în devize:

tranzacțiile cu devize sunt înregistrate la cursul de schimb oficial de la data tranzacției;

diferențele de curs valutar care rezultă din tranzacțiile încheiate în devize sunt incluse ca venituri sau cheltuieli la data încheierii tranzacției;

pierderea sau câștigul rezultat din conversia activelor și pasivelor monetare în devize este reflectată în contul de profit și pierdere al anului curent.

venituri și cheltuieli din dobănzi:

sunt înregistrate în contul de profit și pierdere pe baza contabilității de angajament;

veniturile din dobânzi considerate nerecuperabile se provizionează în totalitate;

veniturile din dobânzi include veniturile din titluri cu rată fixă a dobânzii, dobănda preliminată aferentă certificatelor de trezorerie și alte instrumente.

venituri din speze și comisioane:

cuprind în principal comisianele încasate din activitatea de creditare, emiterea de garanții și acreditive, efectuarea de transferuri pentru clienți și servicii asociate cardurilor;

spezele aferente creditelor sunt înregistrate in contul de profit și pierdere, în momentul acordării creditului aferent.

costuri de dezvoltare pentru programe informatice:

sunt înregistrate ca și cheltuială în momentul efectuării lor, dar se pot înregistra și ca modernizare, fiind capitalizată valorii inițiale a acestor programe; fiind înregistrate ca active, sunt amortizate liniar pe durata economică de viată a programelor (până in 3 ani).

certificate de trezorerie:

sunt achiziționate direct de la emitent pe piața primară, sunt clasificate ca fiind credite generate de bancă și sunt înregistrate la costul amortizat;

toate veniturile și pierderile realizate în urma tranzacțiilor cu certificate de trezorerie sunt incluse în contul de profit și pierdere.

credite generate de bancă și provizioane pentru clienți incerți:

creditele acordate prin furnizarea de fonduri unui client sunt credite generate de bancă și sunt înregistrate la costul amortizat, care reprezintă valoarea justă a respectivelor credite stabilită pe baza valorii de piață de la data acordării, minus provizionul pentru depreciere;

se constituie un provizion pentru diminuarea valorii creditului dacă există indicii clare că banca nu va putea recupera creanțele;

valoarea provizionului este dată de diferența între valoarea contabilă și valoarea recuperabilă estimată (calculată ca valoarea prezentă a fluxurilor de numerar estimate, inclusiv a sumelor recuperabile din garanții, actualizată pe baza ratei dobânzii inițiale a instrumentului respectiv);

în momentul în care un împrumut este considerat nerecuperabil, este scăzut din provizionul pentru clienți incerți, numai după luarea tuturor măsurilor legale necesare și după ce a fost stabilită pierderea.

alte angajamente referitoare la credite:

banca desfașoară si activități care presupun alte angajamente referitoare la credite – de împrumut, acreditive și garanții;

în cazul în care înregistrarea de pierderi este probabilă, se constituie un provizion specific pentru “alte angajamente legate de credite”.

participații:

sunt înregistrate în contabilitate la “active disponibile pentru vânzare” si sunt recunoscute inițial la cost; ulterior, sunt reevaluate la valoarea justă pe baza prețurilor de licitare cotate.

contractele de vânzare cu clauză de răscumpărare:

titlurile de valoare vândute pe baza unui astfel de contract sunt considerate credite generate de bancă (exemplu – certificatele de trezorerie), iar obligațiile celeilalte părți la contract sunt incluse in sume datorate clienților”.

provizioane:

se constituie atunci când banca are o obligație prezenta de a transfera beneficii ca rezultat al activității economice anterioare și când există o eșalonare rezonabilă a acestor obligații.

rezerva statutare:

conform legislației românești privind băncile și operațiunile bancare, societatea bancară trebuie sa repartizeze profitul la rezerve sau dividende, pe baza situațiilor financiare întocmite în conformitate cu normele românești de contabilitate;

sumele transferate în conturile de rezerve trebuie să fie folosite în scopuri definite în momentul transferului;

banca este obligată să creeze următoarele rezerve din repartizarea profitului:

rezerva legală, care deține un procent de 20% din profitul brut, până devine egală cu capitalul social vărsat, sau un procent de 10% când reprezintă dublul capitalului social;

rezerva generală pentru risc de credit, care reprezintă 2% din totalul portofoliului de credite, neprovizionat;

rezerva rezultată ca urmare a reevaluării fondurilor în valută, repartizată din profitul net, în funcție de necesități;

rezerva din profitul obținut ca urmare a mijloacelor fixe, repartizată tot din profitul net.

Acestea ar fi, în mare, conturile cu care operează o unitate bancară, și care sunt prezente în bilantul contabil întocmit la sfârșitul anului financiar. Desigur că in activitatea de zi cu zi a unei bănci se regăsește efctuarea unor bilanțuri și balanțe de verificare care să evidențieze corectitudinea operațiilor efectuate de bancă pe parcursul zilei de lucru. Pe baza lor se face la sfărșitul lunii un alt bilanț corespunzător lunii in curs, care va servi la sfârșitul anului financiar la întocmirea bilanțului pe anul respectiv. Toate datele din bilanț sunt transmise de sucursale la Centrala băncii, care, făcând sinteza lor, va efectua un raport aferent anului. (Anexa 5)