Rolul Bancilor Centrale In Economie
Site-uri web:
1. www.bnro.ro
2. www.ecb.eu
3. www.euromoneda.ro
4. www.europeana.ro
5. www.ier.ro
6. www.infoeuropa.ro
7. www.newschannel.ro
8. www.tmctv.ro
9. www.uniuneaeuropeana.ro
10. www.zf.ro
ANEXA 1
Structura SEBC
ANEXA 2
Organizarea BCE
ANEXA 3
ANEXA 4
ANEXA 5
Sursa : Banca Națională a României
ANEXA 6
Sursa : Banca Națională a României
=== Rolul bancilor centrale in economie ===
INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să abordeze o temă deosebit de interesantă și anume, rolul băncilor centrale economie. Acest subiect mi-a stârnit interesul deoarece, în contextul aderarii României la Uniunea Europeană și a dorinței acesteia de a adopta moneda euro, rolul Băncii Naționale a României devine unul crucial.
Prezenta lucrare este structurată în trei mari capitole, dintre care primele două sunt teoretice, iar a treilea este un studiu de caz.
Primul capitol prezintă câteva noțiuni introductive privind băncile centrale și anume, aspecte teoretice despre apariția, funcțiile, obiectivele și independența băncilor centrale. Parcurgerea acestor aspecte este importantă pentru o mai bună înțelegere a capitolelor care urmează.
Capitolul al doilea este compus din trei părți. Prima parte se referă la Sistemul European al Băncilor Centrale și conține noțiuni teoretice despre principiile generale, sarcinile și obiectivele acestui sistem. De asemenea, în această primă parte sunt prezentate și câteva aspecte generale privind moneda euro. A doua parte a acestui capitol se referă la Banca Centrală Europeană (BCE) și la funcțiile, responsabilitățile, independența, credibilitatea și strategiile acesteia. În fine, ultima parte a capitolului doi este dedicată prezentării pe scurt a Băncii Naționale a României (BNR), facându-se referire la rolul, funcțiile, independența, credibilitatea și strategiile acesteia.
Ultimul capitol al acestei lucrări este un studiu de caz care își dorește să descopere care este rolul Băncii Naționale a României (BNR) în contextul intrării României într-o zonă monetară, adică în contextul adoptării monedei euro. Primele două părți ale acestui studiu de caz prezintă criteriile de convergență nominală și cele de convergență reale și nivelul la care se află România în îndeplinirea acestora. Ultima parte a acestui capitol prezintă politica monetară adoptată și măsurile luate de BNR în ultima perioadă în încercarea sa de a-și atinge ținta propusă, și anume adoptarea monedei euro în anul 2014.
Informațiile folosite pentru conceperea acestei lucrări au fost obținute din lucrări de specialitate, site-uri de internet precum cel al BNR sau cel al BCE, din publicațiile periodice ale BNR (buletine lunare, rapoarte asupra inflației, etc.) și din cele mai recente articole publicate în ziarele economice.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
BĂNCILE CENTRALE
1.1. Apariția băncilor centrale
Toate sistemele bancare, cu excepția celui din Hong Kong, au o bancă centrală. Apariția și dezvoltarea sistemului bancar (în secolele XIV-XV) a precedat apariția băncilor centrale (în secolul XVI). Banca Regală Suedeză, fondată în 1668, este considerată prima bancă centrală, desi istoricii susțin că prima bancă centrală, în accepțiunea acordată astăzi, a fost Banca Angliei, fondată în 1694. Banca Angliei a fost fondată, inițial, pentru a se strânge banii necesari războiului contra Franței. A urmat, apoi, o diversificare a funcțiilor sale, iar banca a primit, mai târziu, în 1844, dreptul de monopol asupra emisiunii monetare, pentru Anglia și Țara Galilor.
În alte țări, crearea băncilor centrale a evoluat mai lent. Banca Franței a fost fondată în 1800. În Germania și Italia, banca centrală a apărut dupa unificarea statelor și principatelor independente, în ultima parte a secolului al XIX-lea (vezi tabelul 1.1.).
Tabel 1.1. Înființarea primelor bănci centrale
Sursa: F. Capie, Ch. Goodhart, N. Schnadt – The development of Central Banking, London, 1994
La conducerea băncii centrale se află fie un președinte (cum este în Germania, Polonia sau Olanda), fie un guvernator (cum este în România, Franța, Anglia sau Belgia), fie un “chairman” (cum este în S.U.A.).
Denumirea băncii centrale diferă de la o tară la alta. Astfel întâlnim:
Bănci care includ in denumirea lor numele țării respective. (Exemplu: Banca Anglia, Banca Frantei, Banca Italiei, etc.)
Bănci care poartă denumirea de Bancă Națională. (Exemplu: Banca Națională a României, Banca Națională a Poloniei, Banca Nationala a Elvetiei, etc.)
Bănci care poartă denumirea de Bănci de Rezerve. (Exemplu: Federal Reserves în S.U.A., India, Australia, etc.)
Dacă avem în vedere forma de proprietate, deși în majoritatea țărilor banca centrală este în proprietatea statului, există și numeroase bănci centrale care se află în proprietate mixtă (a statului și a sectorului privat) sau în proporție de 100% în proprietate privată (vezi tabelul 1.2.).
Tabelul 1.2. : Proprietatea asupra băncilor centrale
Sursa: F. Capie, Ch. Goodhart, N. Schnadt – The development of Central Banking, London, 1994
Obiectivul băncilor centrale a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, în perioada etalonului aur, obiectivul a fost formulat în termenii convertibilității metalice. Ulterior, prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii, obiectivul băncii centrale a fost reformulat în termeni de stabilitate a prețurilor. Alături de acestea, obiectivele intermediare au prezentat o mare variabilitate, însă , indiferent de modificările în formularea obictivelor, băncile centrale au acceptat idea că stabilitatea monetară constituie o contribuție importantă la stabilitatea financiară, De asemenea, rolul lor a evoluat o dată cu dezvoltarea sistemului financiar.
Banca centrală, prin importanța activitații sale privind determinarea stării monetare la nivel micro și macroeconomic, prin influențele pe care le poate exercita asupra celorlalte instituții financiar-bancare și asupra economiei, în general, deține o poziție prioritară în cadrul oricărui sistem bancar.
1.2. Funcțiile Băncilor Centrale
Funcțiile băncilor centrale sunt urmatoarele:
Funcția de emisiune;
Funcția de bancă a statului, a administrației și a serviciilor publice;
Funcția de bancă a băncilor;
Funcția de centru valutar și de gestionare a rezervei valutare;
Funcția disciplinară și prudențială;
Funcția economică.
1.2.1. Funcția de emisiune
Etapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de cǎtre stat a sistemului de emisiune și mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci și, în final, unei singure bǎnci sau unor bǎnci încadrate într-un sistem federal.
Monopolul asupra emisiunii de monedă își are originea în dreptul de batere a monedei, care a fost atribuit, de-a lungul timpului, suveranilor, în dauna celorlalți demnitari ai imperiilor sau regatelor. Dobândirea acestuia fost unul din momentele hotarâtoare ale creării statelor moderne. Datorită faptului că cantitatea de metale prețioase devenise insuficientă în comparație cu creșterea producției, în secolul al XVII-lea anumite bănci au procedat la emisiunea de bilete de bancă, sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri care confirmau existența în depozitele bancare a unei cantități de metal monetar. Acestea au căpătat mai apoi putere liberatorie legală.
Bancnotele au apărut pentru prima oară în Suedia în anul 1656, când banca centrală a eliberat deponenților bilete de bancă, la purtător, fără dobandă, care puteau circula ca instrumente de plată. În anul 1776 însă, banca a înregistrat faliment datorită emisiunii în exces a bancnotelor, dar rolul său a rămas considerabil, prin realizarea unei inovații în domeniul plăților.
A doua experiență de acest gen a avut loc in Marea Britanie, unde în perioada 1640-1694 are loc transformarea băncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei, cu drept de a primi depozite, de a sconta efecte și de a emite bilete la purtător. Ulterior, Banca Angliei va obține monopolul de emisiune monetară asupra Londrei (în anul 1697).
În anul 1844 în Anglia se instituie un sistem prin care băncile centrale puteau asigura convertibilitatea internă si externă, în aur sau în argint a biletelor de bancă în proporție de 100%. În anul 1971 are loc suspendarea convertibilității metalice în aur, fapt care a condus la garantarea emisiunii monetare cu creanțe asupra statului și economiei. Pentru soluționarea problemelor tehnice de fabricație și de înlocuire a biletelor de bancă, în toate tările s-a creat un departament special al Băncii, cu excepție în SUA unde Trezoreria imprimă biletele de bancă.
Emisiunea monetară este în prezent separată de aur, nu doar în unele țǎri, ci pe plan generalizat. S-a elaborat și se aplică alte mecanisme de limitare a emisiunii monetare. În acest scop banca de emisiune apelează la o serie de pârghii monetare și de credit specifice, urmărind prin aceasta transpunerea în practică a obiectivelor unor politici monetare adecvate (rezervele minime obligatorii, rata de rescont, operațiunile de open-market, cumpărarea și vinderea devizelor).
În prezent banca centrală deține dreptul exclusiv de a emite însemne monetare ca mijloace legale de plată, fiind singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul, precum și alte caracteristici ale bancnotelor și monezilor. În virtutea aceluiași drept, banca centrală asigură tipărirea bancnotelor, baterea monezilor metalice și punerea lor în circulație, precum și retragerea și distrugerea însemnelor monetare retrase. De asemenea, banca centrală poate decide anularea sau retragerea din circulație a oricăror bancnote sau monede metalice care au fost emise și , în locul acestora, punerea în circulație a altor tipuri de însemne monetare.
Pentru a preveni emiterea de monedă fără acoperire, prin statut se stabilește obligația ca tranșa de numerar aflată în circulație, emisa de Banca Centrală, peste nivelul rezervelor internaționale, să fie acoperită integral prin titluri de stat deținute în portofoliul de investiții, prin active rezultate din credite acordate băncilor și altor personane juridice, în condițiile legii, sau prin cecuri, cambii și alte titluri de credit scontate sau deținute în portofoliu.
1.2.2. Funcția de bancă a statului, a administrației și a serviciilor publice
Aceastǎ funcție reflectǎ sarcina bǎncilor centrale de a deține și a administra conturile statului, ale cǎror solduri figureazǎ în pasivul bilanțului.
În țări precum Franța, Germania, Italia sau Spania, operațiunile de încasări și plăți sunt asigurate de serviciile Trezoreriei, rolul băncii centrale fiind doar acela de-a le înregistra. În Marea Britanie, Tezaurul deține un cont deschis pentru operațiunile din întreg teritoriul, dar banca centrală este cea care asigură încasările și plățile. Un sistem diferit există în SUA, unde băncile private intervin în circuitul fondurilor statului. Tezaurul deține conturi deschise în numele său la băncile de rezerve federale, iar acolo unde nu există acestea, la marile bănci private, denumite “depozitari generali”. În plus, alte bănci (denumite “depozitari speciali”) care au achiziționat pentru ele sau pentru clienții lor titluri guvernamentale, creditează un cont al Tezaurului, deschis în numele băncii de rezervă a districtului respectiv.
În afara acestor diferențieri în gestionarea depozitelor și plăților publice, banca centrală joacă un rol direct sau indirect în finanțarea statului sau administrației publice. Astfel, în activul băncii centrale figurează creanțele asupra Tezaurului, care constituie fie anticipări asupra veniturilor fiscale, fie acoperiri parțiale ale deficitului bugetar. În al doilea rând, sunt înregistrate creanțele asupra guvernului care beneficiază de sprijin la un nivel plafonat de legea bugetară anuală. De asemenea, băncile centrale finanțează statul, direct sau indirect, prin achiziția de titluri publice pe piața liberă “open-market”.
Datorită intervențiilor de finanțare directă sau indirectă, băncile centrale îndeplinesc rolul esențial de consilier și realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului. Astfel, băncile centrale organizează sindicate pentru achiziția de împrumuturi, administrează datoria publică și plata anuală a dobânzilor la titlurile de stat, toate aceste atribuțiuni atestând, într-o măsură considerabilă funcția de bancă a statului.
1.2.3. Funcția de bancă a băncilor
Această funcție reunește trei activitǎți, srtâns legate între ele, pe care le desfașoară banca centrală, și anume:
fiecare bancă de rang secundar din sistemul bancar are un cont la banca centrală, cont care nu poate fi debitor, și pe baza căruia pot fi realizate viramente și compensări interbancare.
dacă în procesul compensărilor, anumite bănci au nevoie de refinanțare, atunci banca cenrală poate, în anumite condiții, să furnizeze resursele necesare, alimentând piața monetară. Se poate manifesta și situația în care banca centrală poate absorbi lichiditǎți de pe piațǎ, dacǎ se considerǎ ca acestea sunt în surplus.
banca centrală trebuie să intervină pe piața monetară pentru a menține masa monetară și rata dobânzii în limitele fixate de către autoritatea monetară.
1.2.4. Funcția de centru valutar și de gestionare a rezervei valutare
Sub această denumire este desemnată o triplǎ funcție a băncii centrale:
Asigurarea, singură sau la concurență cu băncile de rang secundar, a schimbului de monedă națională în devize
În anumite țări, în perioade critice, schimburile valutare sunt controlate de banca centrală, iar piața valutară nu funcționeazǎ liber. Toate schimburile de monedă națională, în orice devize, trebuie să se realizeze printr-un oficiu de schimb valutar, constituit ca anexa a băncii centrale, numai tranzacțiile în scopuri turistice putând fi efectuate liber.
În toate țările, băncile centrale, la concurență cu băncile comerciale, furnizează devize agenților economici solicitanți în condiții mult mai atractive, comparative cu cele impuse de celelalte bănci. Totodată, băncile centrale își mențin monopolul valutar chiar și în perioadele de practicare a cursurilor libere, întrucât sunt obligate sǎ garanteze convertibilitatea monedei naționale în devize, la cursurile stabilite prin sistemul de cursuri fixe.
În acest scop, băncile apeleazǎ la propriile rezerve valutare, apelează la împrumuturi de la alte bănci centrale, iar în situațiile critice, procedează la ajustarea parităților, respective la subevaluarea și supraevaluarea anumitor monede.
Păstrarea și gestionarea rezervelor valutare
Având calitatea de gestionar al rezervelor, majoritatea băncilor centrale dețin în primul rand o rezervă de aur (considerată drept o remanențǎ a epocii în care emisiunea era garantată cu acest metal) și, alaturi de aceasta, mai dețin și devize străine, pe care le obțin din operațiile de schimb, efectuate în poziția de monopol sau cea de concurență.
Trebuie remarcat ca până la introducerea monedei euro, diverse bănci centrale europene au utilizat moneda ECU, pentru conservarea activelor. Ponderile erau diferite de la o țară la alta (ex: 9,5% în Franța, 5% în Italia), iar anumite bănci nu dețineau deloc active în moneda ECU (ex: bănca Marii Britanii, banca Spaniei) sau o utilizau doar în anumite contexte (ex: Bundesbank nu a utilizat ECU decât în contextul Fondului European de Cooperare Monetară). În prezent, băncile centrale introduc în rezerva lor moneda euro, într-o proporție dată de participarea acestei monede la comerțul exterior al țărilor lor.
Supravegherea ratei de schimb a monedei naționale
Legată de funcția de gestionare a rezervelor valutare apare subfuncția de supraveghere a cursului de schimb. Astfel, băncile centrale, în concordanță cu puterea politică din fiecare țară, pot avea misiunea de a menține cursul de schimb al monedei naționale în anumite limite, sau de a-l lăsa să fluctueze liber. Băncile centrale exercită, tehnic, funcția de supraveghere a cursului de schimb. Beneficiile sau pierderile din operațiile de schimb valutar pot fi conservate de către banca centrală sau de stat care, fiind acționar al băncii centrale, este și beneficiarul rezultatelor acesteia. În anumite țări, secretul operațiilor valutare este garantat prin existența unei entități speciale, ca instituție a statului, aceasta fiind singura cunăscătoare a soldurilor operațiunilor (ex: în Anglia funcționeazǎ Fondul de Egalizare a Schimburilor, în Franța funcționează Fondul de Stabilizare a schimburilor).
1.2.5. Funcția disciplinară și prudențială
Prin funcția disciplinară este înțeleasă exercitarea controlului asupra băncilor și instituțiilor de credit, în scopul asigurării securității depozitelor si al prevenirii falimentelor bancare.
Această funcție este aplicabilă pe următoarele direcții:
autorizarea exercitării activității bancare, crearea și transformarea băncilor;
concentrarea și divizarea riscurilor bancare;
lichiditatea și solvabilitatea bancară.
Referitor la controlul exercitat de banca cantrală în domeniul înființării băncilor, criteriile în adoptarea deciziilor sunt aproximativ aceleași în toate țările, și anume: forma juridică (în general societăți comerciale), capitalul minim, importanța mijloacelor utilizate și pregătirea profesională, planul de activitate și nevoile economice ale pieței financiare.
Din punct de vedere al activității instituțiilor bancare și de credit în anumite țări este impusă o specializare mai mult sau mai puțin strictă. Este cazul legislației americane și japoneze, care se opune caracterului universal pe care îl promovează legislația germană. În prezent, deși tendința băncilor este de universalizare, există totuși anumite restricții impuse unor activități, precum cele imobiliare, datorită ponderii sporite în dimensionarea riscului și operațiunilor pe bază de titluri, altele decât cele emise de stat. În schimb sunt favorizate fuziunile dintre instituții bancare și instituții de asigurări, băncilor fiindu-le interzisă activitatea de asigurări.
Fuziunile bancare sunt controlate, în majoritatea țărilor, din punct de vedere al concurenței. În cea mai mare parte, dreptul concurenței interzice monopolul sau situațiile dominante. Uneori, autoritățile au tendința de a permite băncilor fuziuni și absorbții în scopul atingerii unor dimensiuni ”mondiale”, sau al sporirii productivității. În anumite cazuri, în perioada de criză, fuziunile sunt autorizate pentru a salva anumite bǎnci de la faliment.
Diversificarea riscurilor bancare a fost întotdeauna considerată o regulă prudențială esențială. Întrucât numărul falimentelor bancare este determinat de o concentrare puternică a riscurilor bancare asupra unui singur client, a unui singur sector geografic, a unei singure țări sau asupra unei singure activități, băncile caută o specializare în domeniile în care dispun de competențe profesionale și avantaje comparative. În ultimele două decenii controlul asupra activității bancare a înregistrat o tendință de accentuare și de lărgire a câmpului de acțiune.
Lichiditatea bancară reprezintă, de asemenea, un domeniu asupra căruia intervenția băncii centrale se remarcă puternic, în toate țările. La modul general, aceasta reprezintă capacitatea unei instituții bancare de a face față datoriilor la scadențele corespunzătoare. În anumite țări nivelul lichidității bancare este imperativ (ex: Franța, Germania), dar există o mulțime de alte state în care banca centrală își rezumă rolul de supraveghere și control în solicitarea unor raporturi globale sau pe scadențe
Controlul solvabilității bancare se realizează prin fondurile proprii, care la nivelul instituțiilor financiar-bancare trebuie să acopere imobilizările corporale și necorporale, precum și o parte variabilă a diverselor active financiare, diferențiate dupǎ gradul de risc. Raportul dintre fondurile proprii și angajamentele unei bănci constituite un indicator insuficient, dar sigur, al prudenței bancare.
1.2.6. Funcția economică
Toate funcțiile amintite mai sus ale băncii centrale presupun și o implicare economică a acesteia. Astfel, atunci când se realizează emisiunea monetară, sau se supraveghează cursul valutar sau rata de schimb, sau atunci când se intervine pe piața monetară pentru a influența rata dobânzii, băncile centrale îndeplinesc și o funcție economică. În anumite perioade, aceasta a fost îndeplinită în mod explicit. Astfel, între cele două războaie mondiale, Banca Angliei a participat la activitatea de reconstrucție și modernizare a unor ramuri industriale prin crearea de filiale, dintre care Societatea bancherilor pentru dezvoltarea industrială, cu o contribuție importantă la susținerea activității economice. Tot în perioada reconstrucției de după război, s-a afirmat și rolul economic al Băncii Franței, care s-a angajat în refinanțarea obligatorie a instituțiilor de credit, printr-o serie de montaje financiare pentru creditarea pe termen lung.
1.3. Obiectivele Băncilor Centrale
În ultima vreme, evoluțiile inflaționiste au condus la acordarea unei importanțe deosebite asigurării stabilității monetare interne, acesta devenind obiectivul principal al politicii monetare adoptate de băncile centrale. Obligația asigurării stabilității prețurilor, în măsură să conducă la crearea unui cadru economic stabil, care să permită dezvoltarea economică durabilă, evidențiază practic nivelul crescut al responsabilității asumate de banca centrală în ceea ce privește asigurarea unui nivel susținut al creșterii economice.
Așadar, obiectivul fundamental al băncilor centrale este stabilitatea prețurilor. Realizarea sa depinde de strategia de politică monetară adoptată în scopul atingerii obiectivului. Strategiile de politică monetară pot fi:
Strategii indirecte de politică monetară (vizează obiectivele intermediare de politică monetară);
Strategii directe de politică monetară (vizează țintirea directă a inflației).
1.3.1. Strategii indirecte de politică monetară
Existența condițiilor de incertitudine în care evoluează economiile contemporane impune stabilirea unor obiective intermediare precise care să conducă, în ultimă instanță, la atingerea țintei finale de politică monetară. Acestea se regăsesc în cadrul strategiilor indirecte de politică monetară.
Strategiile indirecte de politică monetară sunt următoarele:
strategia bazată pe țintirea cursului valutar
Indiferent că este vorba de regimul de curs independent (mecanismele pieței sunt singurele care influențează cursul de schimb) sau de regimul de curs administrat (banca centrală intervine pe piață în scopul influențării cererii și a ofertei de valută), economia de piață presupune practicarea un curs valutar flotant stabilit pe baza raportului cerere-ofertă.
În cazul utilizării strategiei bazate pe țintirea cursului valutar, banca centrală va încearca să asigure stabilitatea cursului valutar nominal. Acest lucru va fi realizat prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează pe de o parte modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de altă parte intervenții directe pe piața valutară, intervenții menite să susțină cursul valutar. Adoptarea unui astfel de regim impune mai multe condiții:
adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflației în comparație cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este ancorat cursul valutar al propriei monede;
existența unui nivel suficient de mare al rezervelor internaționale care ar permite intervenții prompte pe piața valutară;
menținerea credibilității externe a țării, inclusiv a stabilității politice și a cadrului instituțional și legislativ.
Cea mai simplă formă a acestei strategii presupune ancorarea cursului valutar al monedei naționale de una sau mai multe monede aparținând țărilor cu un nivel redus al ratei inflației. Astfel, țara respectivă contribuie la diminuarea inflației și în țara ancorată. Acest lucru se realizează practic prin importarea inflației din țara sau țările cu care se face compararea. Principiul de funcționare al acestui regim se bazează pe determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportării la valuta de ancorare (sau coșul de valute de ancorare).
Chiar dacă această strategie poate determina o creștere a credibilității autorității monetare, el conduce, în același timp, la reducerea autonomiei băncii centrale în ceea ce privește adoptarea măsurilor de politică monetară. De asemenea, celelalte variabile monetare trebuie să fie determinate în strânsă corelație cu respectarea fixității cursului valutar. Așadar, și aceste variabile vor fi legate de cele corespondente din țara cu care se face comparația, modificarea acestora din urmă generând modificări importante la nivelul primelor. Un alt risc ar fi adoptarea unui curs valutar supraevaluat care, în timp, ar conduce la diminuarea puterii de cumpărare a monedei naționale, deoarece economia reală nu poate susține un astfel de curs pe termen lung.
strategia bazată pe țintirea agregatelor monetare
În cazul utilizării agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, acestea vor impune aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creștere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a monedei naționale.
Adoptarea acestei strategii are la bază teoria cantitativă reprezentată de ecuația schimbului, conform căreia, pe termen lung, creșterea nivelului prețurilor este determinată de creșterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă. Din acest motiv, banca centrală are obligația de a asigura un anumit nivel de creștere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar.
O importantă problemă cu care se confruntă banca centrală este cea legată de stabilirea agregatului monetar optim care să permită atingerea obiectivului final de politică monetară (stabilitatea prețurilor), deoarece acesta trebuie să fie relevant pentru economia pe care o reprezintă.
În condițiile manifestării unui intens fenomen inflaționist apare problema menținerii, pe cât posibil, a nivelului ofertei de bani sub nivelul de creștere al producției. Chiar dacă la prima vedere aceasta pare o problemă usor de rezolvat, în profunzime, ea poate genera nenumărate dileme.
O altă problemă importantă este cea legată de capacitatea băncii centrale de a influența agregatul ales drept obiectiv intermediar, ca de altfel și cea privind stabilirea nivelului cererii de monedă din economie, cerere la care să se facă raportarea ofertei de monedă. Practica a demonstrat că stabilirea acesteia nu este deloc simplă.
Cel mai ușor de urmărit agregat monetar se consideră a fi masa monetară în sens larg (M2), deoarece instrumentele de politică monetară pot asigura o influență indirectă asupra componentelor acestui agregat.
La nivelul economiei românești, „controlul masei monetare reprezintă instrumentul monetar cel mai important pentru stoparea inflației”.
strategia bazată pe țintirea ratei dobânzii
În cazul utilizării ratei dobânzii ca obiectiv intermediar de politică monetară, această strategie ar fi eficientă în condițiile în care cererea agregată din economie ar fi influențată de diferite niveluri ale ratei dobânzii. De aceea, se impune stabilirea unei relații de influență între cele două elemente, lucru care în practică s-a dovedit a fi destul de dificil. Pe de altă parte, trebuie specificat faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii de piață, are posibilități reduse de a influența nivelul ratelor de dobândă, intervențiile băncii centrale asupra acestui indicator vizând doar operațiunile pe termen scurt de pe piața interbancară. De aceea, ratele dobânzilor practicate la nivelul sistemului bancar pot fi destul de greu influențate de banca centrală, iar dacă influența se exercită, reacția de răspuns a băncilor este întârziată față de momentul aplicării măsurii de politică monetară. Cu toate acestea, unele țări folosesc ratele dobânzilor pe termen scurt drept obiectiv intermediar, lăsând cantitatea de bani să-și găsească punctul de echilibru.
Pentru ca rata dobânzii să dea rezultate în calitate de obiectiv intermediar, în condițiile existenței unui nivel ridicat al ratei inflației și a unei economii în care ratele dobânzii nu sunt destul de bine structurate, aceasta trebuie combinată cu urmărirea unui agregat monetar.
În cazul economiei românești, utilizarea ratei dobânzii a jucat un rol relativ modest, atât în calitate de obiectiv intermediar de politică monetară, cât și în ceea ce privește alocarea resurselor la nivelul economiei reale.
strategia bazată pe o ancoră nominală implicită
O astfel de strategie implică aplicarea unei politici monetare a cărei realizare depinde
de stabilirea, în funcție de conjunctură, a obiectivului intermediar sub forma unei ancore nominale care nu este precizată în mod expres. Pentru ca acest regim sa poată funcționa cu succes trebuie sa existe o înaltă credibilitate a băncii centrale, credibilitate bazată pe manifestarea de lungă durată a stabilității monetare și a prețurilor în țara analizată. Modificarea obiectivului intermediar este posibilă doar în condițiile în care banca centrală și-a atins obiectivele de politică monetară, fiind nevoită astfel să-și redirecționeze atenția spre alte probleme monetare.
1.3.2. Strategii directe de politică monetară
O strategie bazată pe țintirea directă a inflației presupune renunțarea la stabilirea de obiective intermediare care, în fond, pot îngreuna intervențiile băncii centrale. Astfel, banca centrală nu iși va mai canaliza atenția asupra unui singur indice de preț, ci va reacționa la orice informație disponibilă legată de posibili factori ce pot periclita stabilitatea prețurilor, conducând la creșteri masive ale ratei inflației, peste nivelul stabilit drept țintă în anul respectiv.
Specific acestei strategii este faptul că, pentru o anumită perioadă, se stabilește nivelul (sau intervalul) inflației pe care banca centrală urmărește să-l realizeze. Astfel, se permite o mai mare transparență a politicii monetare, publicul putând cunoaște anticipat care este direcția de acțiune a băncii centrale. Acest lucru oferă implicit și o mai mare credibilitate băncii.
Pentru realizarea acestui obiectiv, banca centrală trebuie să aibă mai multe informații decât în cazul strategiilor indirecte de asigurare a stabilității prețurilor, pentru că orice factor care poate influența nivelul prețurilor trebuie să fie avut în vedere. În acest fel, măsurile adoptate de banca centrală vor putea conduce la atingerea nivelului previzionat al ratei inflației.
În ultima vreme, țintirea directă a inflației ca strategie a căpătat tot mai mult teren, ea reprezentând la nivelul economiilor în tranziție practic singura modalitate care poate asigura stabilitatea prețurilor și, implicit, posibilitatea aderării la Uniunea Economică și Monetară (UEM).
1.4. Independența Băncilor Centrale
Conceptul de independență a băncilor centrale se referă la înlăturarea influenței factorului politic asupra deciziilor băncii privitor la elaborarea și aplicarea politicii monetare. Această idee de independență a băncilor centrale datează încă de la înființarea acestora, dar a dobândit o importanță sporită începând cu anii ‘70, odată cu sporirea ratei inflației.
Din experiența practică s-a ajuns la concluzia că, atunci când banca centrală este controlată de guvern, acțiunile împotriva inflației nu au eficiența dorită, datorită obiectivelor politice urmărite. Aceasta deoarece cei aflați la putere, cu toate că s-au angajat să lupte împotriva inflației, la un moment dat s-ar putea să acorde prioritate creșterii economice pe termen scurt și ocupării forței de muncă prin promovarea unei politici monetare expansioniste, ceea ce ar putea conduce la o creștere a inflației.
Ținând cont de acest lucru majoritatea economiștilor susțin că băncile centrale ar trebui să fie independente față de guvern. De asemenea, ei susțin și că, dacă băncile centrale ar fi independente, s-ar asigura astfel menținerea încrederii agenților economici în deciziile adoptate de autoritatea monetară. În momentul în care agenții economici au încredere în banca centrală, ei nu vor avea comportamente inflaționiste și astfel s-ar asigura aplicarea unei politici monetare eficiente care să contribuie la îndeplinirea obiectivului privind stabilitatea prețurilor.
Există însă și economiști care critică independența băncii centrale. Aceștia consideră complet nedemocratic faptul ca oficialitățile alese să nu poată decide politica monetară și susțin că președintele ar trebui să fie cel responsabil și pentru acest lucru. De asemenea, ei mai susțin că banca centrală se va concentra mai puțin asupra efectelor monetare de interes general și va acorda o importanță mai mare problemelor existente pe piața creditului, axându-se asupra măsurilor luate asupra evoluției ratei dobânzii.
Independența unei bănci centrale se bazează pe următoarele componente:
Independența instituțională
Independența funcțională
Independența personală
Independența financiară.
1.4.1. Independența instituțională
Independența instituțională presupune excluderea oricărei influențe a băncilor centrale naționale, organele de decizie ale acestora si membri organelor de decizie neputând solicita și nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricarui alt organism sau a oricarei forme de influență. Se impune, de asemenea ca banca centrală sa aibă personalitate juridică.
Prin urmare, sunt interzise conform prevederilor Uniunii Europene și trebuie eliminate, clauzele referitoare la:
acceptarea sau solicitarea de instrucțiuni;
aprobarea, suspendarea ori anularea deciziilor băncilor centrale, ori ale organelor de conducere ale acestora;
cenzurarea, pe baze legale, a deciziilor referitoare la activitatea băncilor centrale de diverse organe si organisme, altele decât instantele juridice independente;
participarea în organele de decizie ale băncilor centrale cu drept de vot, chiar dacă votul nu este decisiv;
consultații anterioare luării deciziei de către banca centrală ori organele sale de conducere, cu excepția dialogului acestora cu parțile terțe (de exemplu guvernul) atunci când legislația națională prevede schimbul de informații si opinii.
De asemenea, este recomandat ca în statutele băncilor centrale să fie incluse prevederi referitoare la neafectarea unui membru sau al unui organ de decizie a acestora din cauza procedurilor privind descărcarea de gestiune sau sarcini atunci când aceasta se face de terțe parți.
1.4.2. Independența funcțională
Independența băncii centrale nu este un scop în sine ci un instrument pentru a îndeplini un obiectiv fundamental, care trebuie să fie clar definit și care trebuie să predomine asupra oricăror alte obiective Îndeplinirea acestui obiectiv fundamental stă în puterea băncii centrale și se realizează independent de orice alte autorități.
Totodată, independența băncii centrale este perfect compatibilă cu responsabilitatea pentru deciziile sale. Acest aspect este important pentru definirea independenței băncii centrale, care presupune transparență și dialog cu parțile terțe.
1.4.3. Independența personală
Independența personală se referă la rolul, statutul și compoziția organelor de conducere ale băncii centrale, respectiv procedura de numire, de demitere, durata mandatului, posibilitatea reînnoirii, cerințe privind competența profesională, etc.. Având în vedere că guvernatorii țărilor care devin membre ale Uniunii Europene au calitatea de membru al Consiliului General al Băncii Centrale Europene, cerințele Uniunii impun prevederi clare în statutele băncilor centrale privind independența personală atât a guvernatorului cât și a celorlalți membri ai organelor de conducere referitoare, în principal, la:
durata minimă a mandatului de cel puțin cinci ani și menținerea acesteia;
revocarea din funcție numai în cazul încetării îndeplinirii condițiilor necesare pentru a-și exercita atribuțiile sau în cazul comiterii unei erori grave;
posibilitatea atacării deciziei la instanța supremă de justiție în cazul revocărilor din funcție a guvernatorului ori a altui membru al organului de conducere;
regimul incompatibilităților și conflictelor de interese : membrii organelor de conducere nu pot avea nici o altă funcție care să intre în conflict de interese cu calitățile lor, respectiv să afecteze independența lor personală.
1.4.4. Independența financiară
Chiar dacă o banca centrală este independentă din punct de vedere instituțional, funcțional și personal, independența băncii centrale nu este deplină fără existența independenței financiare (independența bugetară).
Conceptul de independență financiară înseamnă că nici o parte terță (inclusiv guvernul) nu poate, direct ori indirect, să intervină asupra exercitării funcțiilor băncii centrale ori asupra bugetului său.
Prin urmare, se impune existența de prevederi în statutele băncilor centrale cel putin pentru urmatoarele:
stabilirea propriului buget (dacă o parte terță are competența să determine ori să influențeze bugetul băncii centrale, atunci aceasta este incompatibilă cu independența financiară dacă legea nu prevede o clauză de salvgardare în sensul că o astfel de competență a unei terțe persoane nu va afecta mijloacele financiare necesare pentru îndeplinirea misiunii sale);
regulile de decontare (planul de conturi al băncii centrale trebuie adoptat de aceasta, cu asistența, dacă e nevoie, a unor organisme de contabilitate independente, iar determinarea și utilizarea profitului trebuie facute de organul de conducere al bancii centrale).
BNR ÎN CADRUL SISTEMULUI EUROPEAN
AL BĂNCILOR CENTRALE (SEBC)
Începând cu data de 1 ianuarie 2007, România a devenit țară membră a Uniunii Europene (UE). Din acel moment Banca Națională a României (BNR) a fost integrată în Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), iar guvernatorul acesteia a devenit membru al Consiliului General al Băncii Centrale Europene (BCE).
2.1. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, s-a decis realizarea Uniunii Economice și Monetare, care se bazează pe două concepte:
coordonarea politicilor economice naționale;
existența unei instituții monetare independente, și anume Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
SEBC este un sistem independent, el neputând primi instrucțiuni din partea statelor membre sau a instituțiilor comunitare. Acesta a fost constituit formal la 1 iunie 1998 și a început să funcționeze odată cu 1 ianuarie 1999.
2.1.1. Noțiuni generale privind SEBC
SEBC și BCE s-au constituit pe baza Tratatului de Instituire a Comunității Europene și a protocolului la tratat asupra Uniunii Europene. SEBC are ca obiectiv o politică monetară comună și susținerea monedei unice.
S-au creat două zone:
a) Eurosistemul (care cuprinde cele 15 state ale Uniunii Europene în care circulă Euro).
b) SEBC (ce cuprinde Eurosistemul și celelalte state membre ale Uniunii Euroepene în care nu circulă încă Euro).
SEBC este constituit din:
Banca Centrală Europeană (BCE)
Băncile Centrale Naționale (BCN) ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene chiar dacă aparțin sau nu zonei euro.
Între aceste două componente ale SEBC există relații de tip sistemic. Subsistemele își păstrează independența relativă unele față de altele și față de sistemul global, dar se influențează reciproc.
Ideea înființării unui SEBC a apărut în contextul în care nu s-a dorit administrarea monedei Euro de către băncile naționale. Sistemul a fost conceput și organizat după modelul de tip federal, asemănător celor din Germania și SUA.
SEBC este condus de organele de decizie ale BCE, și anume: Consiliul General, Consiliul Guvernatorilor și Directoratul (vezi anexa 1).
2.1.2. Principiile generale ale SEBC
Principiile generale ale SEBC sunt următoarele:
Federalismul reprezintă sistemul SEBC și este un sistem de tip federal unde deciziile sunt luate în mod colegial și central în cadrul BCE;
Independența SEBC este independent față de puterea politică, iar această independență îmbracă 4 forme:
Independența instituțională (interzice acceptarea de instrucțiuni ce nu aparțin sferei SEBC);
Independența personală (decurge din statutul decidenților);
Independența funcțională (se referă la obligația de a stapâni inflația);
Independența financiară (provine din capitalul și din resursele proprii ale SEBC-ului).
Obiectivul de stabilitate a prețurilor;
Subsidiaritatea de aici rezultă metoda de repartiție a competențelor între Uniunea Europeană și statele membre;
Transparența conferă o obligație de transparență a SEBC vis-a-vis de statele membre și arată independența acesteia;
Responsabilitatea trebuie să atingă obiectivele de stabilitate a prețurilor pe care Tratatul le-a fixat;
Cooperarea în sânul Uniunii Europene;
Comunicarea spre exterior a Băncii Centrale Europene.
2.1.3. Sarcinile și obiectivele SEBC
SEBC este constituit din BCE și BCN ale statelor membre, având drept obiectiv principal menținerea stabilității prețurilor. Fără a afecta acest obiectiv, SEBC contribuie la susținerea politicii economice generale cu scopul de a fi realizate obiectivele Comunității.
Principiul în conformitate cu care acționează SEBC este acela al unei economii de piață deschisă, unde concurența este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor.
Sarcinile fundamentale ale SEBC sunt următoarele:
definirea și aplicarea politicii monetare a Comunității;
desfășurarea operațiunilor externe;
deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
Alte sarcini ale SEBC:
BCE are dreptul exclusiv de autorizare a emiterii de bancnote in zona euro;
în cooperare cu BCN, BCE colectează informațiile statistice necesare îndeplinirii sarcinilor sale, fie de la autoritățile naționale fie direct de la agenții economici;
SEBC contribuie la aplicarea adecvată a politicilor elaborate de autoritățile competente în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și al stabilității sistemului financiar;
BCE cooperează cu instituțiile sau organismele comunitare și cu autoritățile competente din statele membre sau din terțe țări și cu organizațiile internaționale, având în vedere sarcinile atribuite Eurosistemului.
Îndeplinirea sarcinilor SEBC și a BCE se realizează prin respectarea principiului independenței. Potrivit acestuia, nici BCE și nici o bancă centrală națională, nu poate solicita sau accepta instrucțiuni ale instituțiilor sau organismelor comunitare, ori ale guvernelor statelor membre. Acestora din urmă le revine obligația de a nu încerca să influențeze membrii organelor de decizie ale BCE, în îndeplinirea misiunilor lor.
2.1.4. Moneda Euro
Moneda unică europeană, Euro, a fost lansată oficial la data de 1 ianuarie 1999, fiind adoptată de 11 țări: Germania, Austria, Franța, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, Finlanda și Irlanda. La acestea, la 1 ianuarie 2001 se adaugă Grecia, 1 ianuarie 2007 se adaugă Slovenia, iar în 2008 se mai adaugă și Cipru și Malta. Aceste 15 țări constituie zona euro. Danemarca, Suedia și Regatul Unit, membre ale UE, n-au adoptat euro.
Intrarea în zona euro va aduce țărilor membre ale Uniunii Europene o serie de avantaje, dar și de dezavantaje.
Principalele avantaje economice ale introducerii Euro sunt:
Avantaje directe:
eliminarea riscului valutar în cazul schimburilor comerciale dintre țările din zona euro;
reducerea costurilor valutare, prin eliminarea schimburilor dintre monedele comunitare
transparența prețurilor, permițându-se astfel comparații directe inter-țări.
Avantaje indirecte:
reducerea ratelor dobânzilor, ceea ce va duce la diminuarea inflației;
stimularea reformelor structurale;
încurajarea creșterii economice;
dobăndirea statutului de monedă internațională.
Principalele dezavantaje economice ale introducerii Euro sunt:
creștere economică redusă (criteriile de convergență din Tratatul de la Maastricht asigură premisele unei inflații scăzute , insă determină și o creștere economică redusă);
pierderea autonomiei politicii monetare și valutare;
creșterea prețurilor;
existența unei uniuni monetare fără o uniune bugetară.
BCE trebuie să mențină stabilitatea prețurilor în ansamblul zonei euro. Astfel, BCE și BCN ale țărilor zonei euro vor adopta o politică monetară unică axată pe stabilitate.
Tările care doresc adoptarea unei monede unice trebuie să satisfacă anumite criterii economice: nivel scăzut de inflație, finanțe publice, rate de dobândă și rate de schimb scăzute. În plus, ele trebuie să garanteze independența băncilor lor centrale naționale față de puterea politică. Respectarea acestor criterii de convergență (criteriile de la Maastricht), a determinat un fundament solid al noii monede, înainte de lansare.
2.2. Banca Centrală Europeană (BCE)
Banca Centrală Europeană (BCE) reprezintă pilonul central al Uniunii Economice și Monetare, fiind succesorul Institutului Monetar European (IME). Comisia Europeană a ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi ca înființarea băncii centrale europene să aibă loc în mai multe etape. Prin urmare, Institutului Monetar European a fost înființat în 1994 și a lucrat timp de 4 ani pentru a se transforma într-o bancă centrală. Astfel, la data de 1 iunie 1998 a fost inființată oficial Banca Centrală Europeană, aceasta devenind operațională de la 1 ianuarie 1999. BCE sediul în Turnul Europei din Frankfurt, iar structura și situația sa politcă sunt împrumutate de la Banca Federală Germană Bundesbank.
Așadar, Banca Centrală Europeană este responsabilă pentru politica monetară a zonei euro începând cu luna ianuarie 1999, odată cu transferul acestei responsabilități de la băncile centrale naționale a 11 state membre UE. Doi ani mai târziu, Grecia a adoptat moneda unică, iar la data de 1 ianuarie 2007, Slovenia a devenit al treispezecelea stat membru al zonei euro. În 2008 Cipru și Malta adoptă și ele moneda Euro. Cele 15 state membre au trebuit să îndeplinească criteriile de convergență, așa cum vor trebui sa le îndeplinească toate celelalte state membre UE înainte de adoptarea euro.
2.2.1. Noțiuni generale privind BCE
Banca Centrală Europeană reprezintă o instituție singulară și complexă. Este singulară deoarece nici o altă bancă centrală modernă nu a mai fost creată prin voința politică a 15 state dezvoltate în cadrul unui tratat (Tratatul de la Maastricht) și este complexă pentru că reprezintă vârful Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), care influențează băncile centrale naționale.
Banca Centrală Europeană are două caracteristici de bază:
este o bancă centrală deoarece:
administrează sistemul monetar în euro;
joacă un rol important în conducerea politicilor economice;
se poate implica în menținerea stabilității prețurilor si a resurselor umane.
este o instutuție supranațională deoarece:
organizează relațiile monetare între mai multe țări cum a făcut și Sistemul Monetar European (SME) lansat în 1979 și care a supraviețuit până la apariția euro;
este banca centrală a 13 state din Uniunea Europeană;
este instanță Federală în UE.
Structurile de conducere ale BCE sunt următoarele (vezi anexa 2):
Consiliul Guvernatorilor: elaborează politica monetară a Comunității inclusiv, dacă este cazul, deciziile privind obiectivele monetare intermediare, principalele rate ale dobânzii și asigurarea rezervelor în cadrul Eurosistemului, stabilind totodată orientările necesare pentru implementarea acestora. Consiliul Guvernatorilor este alcătuit din cei șase membri ai Consiliului Director și din guvernatorii băncilor centrale naționale din zona euro.
Consiliul Director (Executiv): este alcătuit din președinte, vice-președinte și alți patru membri. Consiliul Executiv implementează politica monetară în conformitate cu orientările și deciziile elaborate de Consiliul Guvernatorilor. În acest scop, Consiliul Executiv dă instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale. În plus, Consiliul Guvernatorilor poate decide delegarea anumitor atribuții ale sale către Consiliul Executiv.
Consiliul General: este compus din președintele și vice-președintele BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale din cele 27 de state membre UE. Consiliul General contribuie la:
funcțiile consultative ale BCE;
colectarea datelor statistice;
pregătirea rapoartelor anuale ale BCE;
elaborarea reglementărilor necesare pentru standardizarea înregistrării în contabilitate și a raportării operațiunilor de către băncile centrale naționale;
adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru stabilirea algoritmului pentru subscrierea capitalului BCE, în afara celor deja prevăzute în Tratat;
stabilirea condițiilor de angajare a personalului BCE;
pregătirile necesare pentru fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb ale valutelor statelor membre cu derogare față de euro.
2.2.2. Funcții și responsabilități ale BCE
Banca Centrală Europeană îndeplinește funcții consultative, colectează informații statistice și deține un rol important în cooperarea internațională. Rolul consultativ se manifestă asupra oricărei acțiuni comunitare și care intră în domeniul competenței sale. Colectarea informațiilor statistice se realizează fie în mod direct, de la autoritățile competente, fie indirect, de la agenții economici. În acest scop, BCE cooperează cu instituțiile și organismele din fiecare țară, precum și cu organismele internaționale.
Funcțiile principale ale BCE sunt următoarele:
Distribuția și supravegherea stabilității monedei Euro;
Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani;
Cooperarea cu băncile naționale.
Funcțiile BCE sunt menționate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să lucreze eficient, BCE nu are voie să depindă de puterea politică.
Misiunea Băncii Centrale este clar definită în Tratatul asupra Uniunii europene: „Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor.”. Așadar, controlul inflației este responsabilitatea cea mai importantă a instituției. Banca Centrală Europeană este răspunzătoare pentru stabilitatea prețurilor în întreaga zonă a monedei unice.
În afară de apărarea nivelului general al prețurilor, BCE mai are și alte responsabilități, și anume:
trebuie să sprijine politicile economice generale ale Uniunii Europene, cu condiția ca această sarcină să nu contravină cu datoria sa de menținere a stabilității prețurilor;
este răspunzătoare de asigurarea respectării reglementărilor privind plățile în întreaga zonă euro;
este însărcinată cu protejarea rezervelor financiare din statele membre.
2.2.3. Independența și credibilitatea BCE
Sistemul Monetar European (SME) a ajutat, între altele, țările membre să-și reducă rata inflației. Acest succes este adesea atribuit reputației de rigoare monetară a Budesbank. Țări ca Italia sau Franța care erau altadată inflaționiste, au putut, legând rata lor de schimb cu marca germană, să împrumute credibilitatea Bundesbank în urmărirea reducerii inflației.
Problema esentială este de a ști dacă această reputație poate fi transferată Băncii Centrale Europene. Reputația anti-inflaționistă a Bundesbank se sprijină pe independența față de guvern. Astfel, Germania a cerut ca BCE să fie independetă de puterea europeană. Pentru a satisface Germania statutele băncii includ dispoziții similare cu ale băncii centrale germane. Potrivit acestei optici, tratatul de la Maastricht a prevazut urmatoarea condiție : „ … nici BCE, nici vreo bancă centrală națională și nici vreun membru oarecare al organelor lor de decizie nu poate solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor sau organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism.”. Acest articol garantează independența BCE față de guverne, ca și față de Bundesbank.
2.2.4. Strategiile BCE
Obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menținerea stabilității prețurilor și sustinerea politicilor economice în Comunitate.
Banca Centrală Europeană a fost înființată cu scopul de a implementa și coordona politica monetară în interiorul Uniunii Monetare Europene (UME), preluând rolul fostelor bănci centrale ale statelor membre ale UE.
Obiectivele BCE se referă la:
stabilitatea prețurilor
Conform articolului 105, alineatul 1 din „Tratatul privind Uniunea Europeană”, obiectivul principal al BCE este menținerea stabilității prețurilor în zona Euro. Această stabilitate a prețurilor trebuie menținută pe termen mediu, astfel neașteaptându-se din partea BCE să facă față variațiilor de preț cauzate de termeni comerciali sau alte șocuri. Acest obiectiv general ar trebui tradus într-un simplu scop cantitativ. În 1998, Institutul Monetar European (IME) a definit stabilitatea prețurilor ca fiind “creșterea anuală a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC) pentru zona Euro sub 2%”. În mai 2006, Consiliul Director al BCE a redefinit stabilitatea prețurilor adaugând o nuanță: pentru a se atinge acest scop “e nevoie a se menține rata inflației aproape de 2% pe termen mediu”.
ocuparea forței de muncă
Uniunea trebuie “să promoveze progresul economic și social, precum și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și să ajungă la o dezvoltare echilibrată și durabilă…”. Acest lucru demonstrează faptul că BCE nu este indiferentă față de dezvoltarea economică a zonei Euro.
Poziția oficială a BCE este că, din punct de vedere al băncii, optimul pentru promovarea creșterii economice se realizează prin intermediul stabilității prețurilor. Jean-Claude Trichet a declarat că ”prin menținerea unei inflații scăzute în anii următori, și nu numai pe termen mediu dar și pe termen lung, se pavează calea spre un mediu financiar favorabil ce va duce implicit la creștere economică”.
țintirea masei monetare
Conform declarațiilor oficialilor BCE în perioada 1999-2006 banca a monitorizat cu multă atenție rata de creștere a agregatului monetar numit M3, care este considerat ca fiind pilonul de bază al politicii monetare. Valoarea de referință pentru rata anuală a fost fixată la o creștere de 4.5% a lui M3, iar această creștere trebuie să fie în coroborată cu o rată a inflației de sub 2%. În realitate însă, rata de creștere a masei monetare a depășit în mod sistematic ținta fixată, fără a declanșa vreo reacție în ceea ce privește instrumentele politicii monetare.
În luna mai a anului 2006, Consiliul Director al BCE hotărește să minimalizeze rolul asumat creșterii masei monetare. Astfel, începând din acel moment această variabilă este considerată ca un indicator la fel ca și alții care va putea oferi informații relevante pentru stabilirea trendurilor inflaționiste.
rata de schimb a monedei naționale
Oficialii BCE pretind că rata de schimb nu este un obiectiv în sine al politicii economice. În perioada 1999-2006, aceștia s-au opus în mod public și oficial ideii de a folosi stabilizarea ratei de schimb (adică scaderea ratei dobânzii când Euro se apreciază și vice versa). Totuși, aceast lucru este nu se potrivește cu percepția publică a ratei de schimb Euro/USD, care pare să fie considerată ca principalul etalon al măsurării monedei Euro.
În toamna anului 2000, un Euro prea slab în raport cu moneda americană a declanșat o intervenție în forță de susținere, în ciuda unui val de critici legat de lipsa de credibilitate a BCE. Pe de altă parte un Euro prea puternic a dus la numeroase discuții legate de efectul nefavorabil asupra exporturilor și scăderea competitivității produselor pe piețele externe.
Astfel, nu este exclus ca în anii ce vor urma BCE și FED să decidă susținerea comună a unei rate de schimb Euro/USD mai stabilă. Cu toate acestea, BCE susține ideea că rata de schimb reprezintă un indicator ca oricare altul, care ar trebui considerat atunci când se previzionează inflația.
2.3. Banca Națională a României (BNR)
Banca Națională a României (BNR) a fost înființată în anul 1880 ca o bancă mixtă la care statul a subscris o treime din capital, restul aparținând unor particulari. Începând cu acel an BNR deține dreptul exclusiv de a emite moneda statului român. Pe tot parcursul evoluției sale istorice ea a fost continuu banca de emisiune a țării, chiar dacă funcțiile ei economice, regimul proprietății și dimensiunile instituționale s-au modificat mult și, uneori, radical.
Începând cu anul 1990 este introdusă structura bancară pe două niveluri, fapt ce a constituit începutul reformei bancare în România postcomunistă. În aprilie 1991 au fost adoptate de Parlament Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României (Legea nr. 34/1991) cu scopul declarat de a crea un sistem bancar modern. În procesul de organizare a sistemului bancar de tip occidental, BNR a căpătat funcțiile tradiționale ale unei bănci centrale, iar operațiunile comerciale pe care le efectuase anterior au fost transferate unei bănci comerciale nou înființate (Banca Comercială Română).
Sistemului bancar a evoluat în această nouă structură pe parcursul a aproximativ opt ani, iar experiența acumulată în toată această perioadă s-a concretizat în adoptarea unei noi legi bancare (Legea nr. 58/1998), precum și a unui nou statut al băncii centrale (Legea nr.101/1998).
În fine, reflectarea în totalitate a principiilor și a practicilor Băncii Centrale Europene s-a produs prin adoptarea noii Legi nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale, lege aplicabilă și în prezent.
2.3.1. Noțiuni generale privind BNR
Actualul Statut al Băncii Naționale a României s-a inspirat din statutele inițiale, istorice, adaptându-le la realitățile lumii contemporane. S-a avut în vedere preluarea îndeosebi a caracteristicilor și a practicilor specifice băncilor europene, ca o precondiție la procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.
Conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de administrație, compus din nouă membri, iar conducerea executivă a BNR se exercită de către guvernator, prim-viceguvernator și de cei doi viceguvernatori. Membrii Consiliului de administrație al BNR, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiți de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Revocarea din funcție a membrilor Consiliului de Administrație se poate face de Parlament, la propunerea comună a comisiilor de specialitate din cele două Camere ale Parlamentului, dacă acesta încetează să îndeplinească condițiile necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri disciplinare. Completarea locurilor vacante se face prin aceeași procedură, termenul pentru care urmează a fi numiți noii membrii fiind de 5 ani. Misiunea Consiliului de Administrație este de a adopta decizii, în concordanță cu prevederile legii, în domeniul monetar, al cursului de schimb și al supravegherii activității bancare.
Capitalul propriu al BNR este de 300 miliarde lei și aparține în întregime statului, acest regim al proprietății fiind considerat adecvat noilor funcțiuni ale BNR, proiectate ca în cazul băncilor centrale occidentale cu autentică autonomie funcțională și decizională.
Sediul central al BNR este la București. În țară, BNR deținea, până în 1999, o rețea de 41 de sucursale în toate reședințele actualelor județe, din necesități legitimate de distribuția numerarului în teritoriu și de operarea sistemului de plăți. În urma unui amplu proces de restructurare, prin care activitatea de transfer și decontare a plăților a fost externalizată de la banca centrală și se desfășoară în cadrul unei noi instituții ce funcționează pe principiile unei societăți comerciale (TransFonD S.A.), BNR mai dispune astăzi în teritoriu de doar 19 de sucursale.
În ceea ce privește relațiile cu exteriorul, BNR a reluat, după 1990, relațiile active cu FMI, participă la programele Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), și ale Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD). Totodată, BNR este încă din 1931 membru fondator al Băncii Reglementelor Internaționale de la Basel (Elveția), calitate în care poate fi reprezentată lunar la reuniunile guvernatorilor principalelor bănci centrale ale lumii.
2.3.2. Rolul și funcțiile BNR
Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.
Principalele atribuții ale BNR sunt:
elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;
autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;
emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;
administrarea rezervelor internaționale ale României.
Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără a afecta îndeplinirea obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. În îndeplinirea atribuțiilor sale, membrii organelor de conducere ale BNR nu au voie sa primească instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la alte instituții sau autorități.
2.3.3. Independența și credibilitatea BNR
Potrivit statutului, Banca Națională a României are un grad mare de independență față de executiv, ea răspunzând doar în fața organului legislativ al țării. Cu toate acestea, deciziile sale afectează sau sunt afectate de deciziile altor instituții ale statului, precum Parlamentul, Guvernul sau alte entități. De aceea, este de dorit să existe o cât mai bună conlucrare a acestor instituții, care să minimizeze aspectele conflictuale și să contribuie la o mai bună armonizare a ansamblului de politici macroeconomice. În ultimă instanță, aceasta se răsfrânge asupra credibilității instituției monetare centrale. Cu cât va fi mai profesionistă conlucrarea cu celelalte instituții ale statului, cu atât politica monetară va avea mai multe șanse de a fi receptată corect de către agenții economici și de către publicul larg.
De asemenea, încheierea și derularea unui acord cu o instituție finanțatoare internațională (de tipul FMI sau BIRD) este de natură să confere credibilitate atât țării respective, în general, cât și băncii centrale, în particular. Sumele obținute prin acorduri sunt relativ mici comparativ cu necesitățile reale de finanțare externă, dar, cu toate acestea, încheierea respectivelor acorduri au rolul unui semnal important pentru comunitatea de afaceri internațională, care capătă încredere în țara semnatară a acordului.
2.3.4. Strategiile BNR
Obiectivul fundamental al BNR (asigurarea și menținerea stabilitatea prețurilor) este compatibil cu țintirea directă a inflației. Pe anumite perioade de timp însă acest obiectiv nu a mai fost prioritar, insuficienta coordonare a ansamblului de politici macroeconomice determinând BNR să susțină alte segmente ale economiei aflate în dificultate (comerțul exterior, sistemul financiar-bancar). Astfel, atenția băncii centrale a fost divizată în timp între atingerea țintei de inflație și trasarea unei deprecieri controlate a monedei naționale, refacerea rezervelor valutare sau asumarea rolului de împrumutător de ultimă instanță. Începând din august 2005 însă, țintirea directă a inflației reprezintă strategia prioritară a BNR.
Un regim de țintire a inflației permite politicii monetare să se concentreze pe aspecte ale mediului financiar intern și să răspundă mai bine șocurilor din economia națională. Relația bani-inflație nu este elementul definitoriu al strategiei de țintire directă a inflației, dar constituie o premisă favorabilă pentru determinarea adecvată a instrumentelor monetare pentru care autoritatea monetară optează.
Strategia de țintire directă a inflației prezintă următoarele caracteristici definitorii:
asumarea clară a angajamentului față de stabilitatea prețurilor ca principal obiectiv al politicii monetare și plasarea pe un plan secundar a celorlalte obiective tradiționale (creșterea economică, creșterea competitivității externe, acoperirea deficitelor fiscale sau scăderea șomajului);
transparența strategiei de politică monetară prin comunicarea către public a obiectivelor și deciziilor de politică monetară;
creșterea răspunderii băncii centrale pentru atingerea obiectivului de inflație;
dependența de furnizarea în timp util a unui set complet de informații privind variabilele relevante pentru toate cele patru blocuri macroeconomice (real, monetar, fiscal, extern).
În contextul macroeconomic actual, Consiliul de Administrație al BNR precizează că implementarea unui ansamblu coerent de politici economice este esențială pentru aducerea pe parcursul anului 2009 a inflației pe o traiectorie compatibilă cu atingerea țintei anunțate. Astfel, pentru atingerea obiectivului său, BNR propune urmatorul mix de politici economice:
continuarea reformelor structurale astfel încât să se stimuleze creșterea productivității și a competitivității externe ale produselor românești;
o restrictivitate ridicată a politicii monetare;
o politică fiscală mai restrictivă decât cea proiectată, de natură să contribuie la reducerea dezechilibrelor macroeconomice;
o politică a veniturilor care să fie corelată cu evoluția productivității muncii.
De asemenea, Consiliul de Administrație al BNR afirmă că va monitoriza îndeaproape evoluțiile indicatorilor macroeconomici și va evalua perspectivele acestora, în vederea asigurării în permanență a condițiilor monetare în sens larg necesare contracarării presiunilor inflaționiste și atingerii într-o manieră sustenabilă a obiectivelor de dezinflație pe termen mediu.
ROLUL BNR ÎN CONTEXTUL
INTRĂRII ROMÂNIEI ÎNTR-O ZONĂ MONETARĂ
Începând cu data de 1 ianuarie 2007, România a devenit țară membră a Uniunii Europene (UE). Însă, pentru a adera la zona euro, țara noastră trebuie să îndeplinească în totalitate criteriile de convergență nominală stabilite prin tratatul de la Maastricht. De asemenea, pentru a se realiza o integrare avantajoasă ar trebui să se țină cont si de îndeplinirea criteriilor de convergență reală, fără de care România nu ar putea beneficia prea mult de avantajele integrării în zona monetară.
3.1. Convergența nominală
Criteriile de convergență nominală stabilite prin tratatul de la Maastricht pe care statele membre trebuie să le respecte pentru a intra în Uniunea Economică și Monetară (UEM) și a adopta moneda euro sunt urmăroarele :
Rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5% media ratelor primelor trei state membre cu cele mai bune rezultate în stabilitatea prețurilor;
Rata dobânzii nominale pe termen lung (10 ani) să nu depășească cu mai mult de 2% media ratelor primelor trei state membre cu cele mai bune rezultate în stabilitatea prețurilor;
Deficitul bugetar să nu depășească 3% din PIB;
Ponderea datoriei publice în PIB să nu fie mai mare de 60%;
Marjele de fluctuație a cursului de schimb față de euro trebuie să corespundă marjelor stabilite prin Sistemul Monetar European (SME), adică în limita a +/-15% în ultimii doi ani premergători examinării.
Analiza criteriilor de la Maastricht în cazul României evidențiază respectarea criteriilor fiscale referitoare la deficitul bugetar și datoria publică, dar și existența unui decalaj semnificativ în ceea ce privește variabilele monetare, și anume rata inflației și rata dobânzii. Variabila curs de schimb va fi luată în considerare doar în cei doi ani de membru al ERM II (Exchange Rate Mechanism II).
Spre deosebire de majoritatea țărilor candidate, România nu a avut în momentul integrării probleme în ceea ce privește deficitul bugetar și datoria publică totală, adică exact domeniile în care alte țări au trebuit să facă cele mai grele ajustări.
Așadar, performanța României este bună în materie de deficit bugetar, deoarece, deficitul de la finele anului 2007, de 2,5%, se încadrează în criteriul de la Maastricht, de 3%. La sfârșitul lui 2007 au existat însă și 10 state membre care au înregistrat excedente bugetare, printre ele numărându-se și Bulgaria cu un excedent de 3,4% din PIB (vezi tabelul 3.1.).
Tabel 3.1. Excedentul bugetar (+) / Deficitul bugetar (-) calculat ca pondere din PIB (%)
Sursa : baza de date Eurostat 2008
La fel de bună este și performanța României privind datoria publică, unde nivelul actual, de 13%, se încadrează fără probleme în criteriul de la Maastricht, de 60%, performanță care este superioară majorității țărilor candidate (vezi tabelul 3.2.).
Tabel 3.2. Datoria publică calculată ca pondere din PIB (%)
Sursa : baza de date Eurostat 2008
Așadar, poziția fiscală a țării noastre în prezent este destul de confortabilă. Din punct de vedere monetar însă, România nu stă la fel de bine.
Referitor la rata inflației putem afirma că, în ultimii ani, România a inregistrat o scădere evidentă a acestei rate (de la 151,4% in anul 1997 la 4,9% la sfarșitul lui 2007), dar, cu toate acestea, se află mult peste valoarea de referință (3,2 % în 2007), situându-se printre țările central și est-europene cu cea mai ridicată rata a inflației (vezi tabelul 3.3.).
Tabel 3.3. Rata inflației calculată prin metoda IAPC (%)
*se calculează astfel : media aritmetică a primelor 3 țări cu cea mai mică rată a inflației din UE + 1,5%
Sursa : baza de date Eurostat 2008
În ceea ce privește rata dobânzii nominale pe termen lung, țara noastră nu se putea compara cu țările vecine până în anul 2005, deoarece, în condițiile unei inflații ridicate și mai apoi pe trendul descendent al dobânzilor, statul roman nu a emis obligațiuni decât pe un termen de maxim 5 ani, preferând finanțarea externă sau emisiunea unor titluri pe termen scurt. Începând cu anul 2005, însă, situația s-a schimbat și România a ajuns să aibă la finele anului 2007 o rată nominală a dobânzii pe termen lung de 7,1%, rată care se află însă peste valoarea de referință de 6,5% (vezi tabelul 3.4.).
Tabel 3.4. Rata nominală a dobânzii pe termen lung (%)
*se calculează astfel : media aritmetică a primelor 3 țări cu cea mai mică rată a inflației din UE + 2%
Sursa : baza de date Eurostat 2008
Acest criteriu este direct legat de inflație și fară îndeplinirea anterioară a criteriului privind rata inflației este aproape imposibil de realizat.
De asemenea, cel de al cincilea criteriu de convergență nominală, privind stabilitatea cursului de schimb, depinde în mod critic de îndeplinirea criteriului privind rata inflației. De când inflația a fost adusă la valori cu o singură cifră, cursul de schimb a început să manifeste un grad de stabilitate compatibil cu îndeplinirea acestui criteriu. În perioada 2006-2007, aprecierea/deprecierea zilnică maximă a cursului de schimb leu/euro față de media celor doi ani a fost de +10,1/-6,7%, încadrându-se în intervalul de fluctuație al ERM II.
3.2. Convergența reală
Tratatul de la Maastricht nu face referire la criteriile de convergență reală, însă problema convergenței reale este cel puțin la fel de importantă ca și cea a convergenței nominale.
Convergența nominală se poate atinge într-un termen mai scurt decât cea reală. Totuși, există un consens în a considera că un grad ridicat al convergenței reale înseamnă de fapt esența unei integrări avantajoase.
Convergența reală înseamnă reducerea/eliminarea diferențelor de PIB/loc dintre țarile candidate la UE și media acesteia, ceea ce implică o creștere economică peste nivelul UE și în același timp convergența salariilor și a prețurilor.
Atunci când vorbim de convergență reală, ne referim la :
Nivelul PIB/loc (la cursul nominal sau la PPC);
Structura pe ramuri a economiei (ponderea marilor sectoare în PIB);
Gradul de deschidere a economiei, calculate ca (Export + Import)/PIB;
Ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale UE în totalul comerțului exterior.
Referitor la PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPC) față de media UE-27, putem afirma că România se afla la nivelul de 40,7% în 2007, un nivel mai redus decât cel al Cehiei (82%), Slovaciei (68,6%), Ungariei (63,5%) sau Poloniei (53,6%), dar mai ridicat decât cel al Bulgariei (38,1%). (vezi tabelul 3.5.).
Tabel 3.5. Nivelul PIB pe locuitor la PPC
% din media UE-27
Sursa : baza de date Eurostat 2008
Analiștii români consideră că PIB-ul pe locuitor la PPC al României ar putea ajunge la 50% din media europeană în 2013. Șapte ani mai târziu, în 2020, acesta ar urma să fie la 80-85% din medie, iar în 2025 să fie egal cu PIB-ul pe locuitor european.
Analiza structurii economiei românești pe sectoare (pe baza contribuției valorii adăugate brute) arată că aceasta nu s-a modificat substanțial între 1995 și 2006. Astfel, agricultura continuă să joace un rol mult prea mare (circa 9 %), similar Bulgariei, dar de doua-trei ori mai mare decât în cazul altor țări membre. De asemenea, se constată o relativă subdezvoltare a serviciilor, care contribuie cu mai puțin de 60% din PIB în cazul României, rezultat net inferior tuturor celorlalte țări din zonă (vezi tabelul 3.6.).
Tabel 3.6. Contribuția sectoarelor la crearea valorii adăugate (2005-2006)
% din total
Sursa : baza de date Eurostat 2008
În ceea ce privește gradul de deschidere al economiei, putem spune că România are un grad mediu care s-a situat la valoarea de 76,7% în 2006 (vezi anexa 3). Din acest punct de vedere, economia românească este mult mai puțin deschisă decât economiile Cehiei, Slovaciei sau Ungariei, pentru care comerțul exterior joacă un rol mult mai important, dar este mai deschisă decât cea a Poloniei, lucru normal având în vedere corelația inversă care există între deschiderea economiei și mărimea pieței interne. Se poate aprecia că în anii următori ponderile exporturilor și importurilor în PIB vor continua să crească, iar România va deveni o economie foarte deschisă, similară țărilor de mărime mijlocie și mică din UE.
În ceea ce privește ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale UE în totalul comerțului exterior, România se plasează bine, asemănător țărilor care au aderat în 2004, având în ultimii ani o pondere de aproximativ 65%. (vezi anexa 4). Potrivit acestui indicator, țara noastră se situează în imediata apropiere a Cehiei, Ungariei sau Poloniei. Însă, aceste cifre nu sunt relevante în privința structurii comerțului cu țările UE, deoarece, în timp ce comerțul exterior al Ungariei se bazează mult pe autovehicule, tehnică de calcul și bunuri electrocasnice cel al României se bazează mai mult pe produse cu grad redus de prelucrare (mobilier, confecții, produse metalurgice). Acest handicap de structură va putea fi depășit printr-un proces susținut de atragere a investițiilor străine în domenii cu valoare adăugată mare.
În afară de cei 4 indicatori menționați mai sus, atunci când vorbim de convergență reală trebuie să ținem cont și de nivelul salariilor în cadrul tărilor membre. În România, în anul 2006, salariul mediu brut era de 271 euro, mult sub media UE de 2888 euro. Chiar dacă în prezent acesta a ajuns la 425 euro, el se află în continuare mult sub salariul mediu brut al UE-27, doar Bulgaria dintre țările membre având un salariu mai mic decât cel al țării noastre. Conform Comisiei Naționale de Prognoză (CNP) salariul mediu brut în România ar putea ajunge la nivelul anului 2020 la nivelul de 1133 euro pe lună.
Deși avem un salariu mult mai mic decât al majorității statelor membre, în țara noastră se practică unul dintre cele mai mari prețuri la energie electrică, energie termică și gaze naturale.
Ieșirea din acest cerc vicios al sărăciei se poate face doar prin creșterea productivității muncii. În acest fel vor putea crește salariile, se va mări ritmul de creștere economică, va crește standardul de viață, etc. Productivitatea muncii se situa la finele anului 2007 la nivelul de 41% din media UE-27, mult sub alte țări precum Polonia (65,8%), Cehia (73,9%), Ungaria (73,9%) sau Slovacia (76,8%), dar peste Bulgaria (35,7%). (vezi tabelul 3.7.).
Tabel 3.7. Productivitatea muncii/salariat (PIB la PPC/angajat)
% din media UE-27
Sursa : baza de date Eurostat 2008
Creșterea productivității muncii se poate face prin atragerea de investiții străine în România. În ultima vreme acestea au crescut considerabil din cauza creșterii economice susținute. Investițiile străine în România aproape s-au dublat în luna aprilie a anului 2008 față de primele trei luni ale aceluiași an, ajungând la peste 3 miliarde de euro, o mare parte a acestora aparținând firmelor britanice. Deci, există speranțe de creștere a productivității în acest fel, dar pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de o guvernare eficientă.
Așadar, deși criteriile de convergență reală nu sunt obligatorii, ele trebuie îndeplinite din două importante motive :
România nu va putea beneficia prea mult de avantajele aderarii cu nivelul actual de dezvoltare economică, nivel pe care țările ce au format nucleul Uniunii îl aveau la sfarșitul anilor '60 ai secolului trecut;
este imposibil să menții indicatorii monetari în limitele stabilite la Maastricht dacă economia reală nu este performantă.
3.3. Țintele BNR în procesul adoptării monedei euro
România și-a propus să adopte moneda euro în 2014, ceea ce ar presupune intrarea în mecanismul ratelor de schimb (ERM II) cu doi ani mai devreme, adică în 2012 (vezi anexa 5). De altfel, chiar președintele României, Traian Băsescu, afirma într-un interviu acordat ziariștilor cu ocazia vizitei sale la Frankfurt în vederea participării la marcarea celor zece ani de existență ai BCE următoarele: „Vreau să afirmăm oficial și la cel mai înalt nivel că ne propunem obiectivul 2014 pentru aderarea României la zona euro” și că „anul 2014 este un termen realist, dacă se fac politici strânse”.
Cu toate acestea, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, declara la sfârșitul lunii februarie a acestui an că România ar putea rata ținta de aderare la zona euro, stabilită pentru 2014, dacă nu va reuși să reducă semnificativ inflația în 2008 și 2009. El a mai precizat că, pentru a adera la zona euro în termenul propus, România ar trebui să aibă deja în 2010 inflația în limitele stabilite prin criteriile de la Maastricht.
Așadar, principala țintă a BNR pentru următorii ani este adoptarea monedei euro în anul 2014. Pentru acest lucru însă, trebuie satisfăcute criteriile de convergență nominală (prezentate anterior). Dintre acestea însă, în momentul de față, doar două sunt respectate de România, și anume: deficitul bugetar (< 3% din PIB) și datoria publică (< 60% din PIB). Pentru îndeplinirea celorlalte criterii, BNR a adoptat, începând cu luna august a anului 2005 o nouă strategie de politică monetară, și anume, țintirea directă a inflației.
Obiectivul fundamental al acestei politici monetare este reducerea inflației, în condițiile menținerii unui proces de creștere economică consistentă. Astfel, țintele de inflație stabilite de BNR s-au aflat într-o continuă scădere din 2005 și până în prezent (vezi anexa 6). Cu toate acestea, BNR și-a modificat în creștere așteptările inflaționiste pentru sfârșitul acestui an, până la nivelul de 5,9%, nivel care depășește considerabil ținta de 3,8% stabilită, precum și limita superioară a marjei de +/- 1 punct procentual. Totuși, Mugur Isărescu ne informează în raportul trimestrial asupra inflației al lunii februarie că BNR a estimat că inflația va avea o creștere importantă în prima jumătate a acestui an, urmând să depășească 8%, după care va reintra pe o tendință dezinflaționistă în partea a doua a anului, ajungând până la noua țintă de 5,9% la finele anului. Pentru anul 2009, banca centrală va rămâne la ținta stabilită inițial de 3,5%.
În scopul atingerii țintei de inflație prognozate, Consiliul de Administrație al BNR a hotărât în sedința 26 iunie 2008 o nouă majorare a ratei dobânzii de politică monetară de la 9,75% la 10% . De asemenea, în aceeași ședință, s-a hotărât continuarea unei gestionări ferme a lichidității de pe piața monetară prin intermediul operațiunilor de piață și menținerea nivelului actual al ratelor rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei și în valută ale instituțiilor de credit (20% pentru pasivele în lei și 40% pentru cele în valută).
În același comunicat de presă, Consiliul de administrație al BNR ne informează că „va monitoriza cu vigilență evoluțiile indicatorilor macroeconomici, fiind gata să utilizeze întregul set de instrumente de care dispune banca centrală pentru a contracara presiunile inflaționiste și a asigura reluarea procesului de dezinflație într-un ritm compatibil cu atingerea în mod sustenabil a țintelor de inflație anunțate pe termen mediu”. Totodată, acesta precizează că, pe lângă întărirea politicii monetare, o implementare a unui mix restrictiv de politici economice, cu accent pe componentele de politică fiscală și de venituri, și o intensificare a reformelor structurale sunt esențiale pentru a asigura revenirea durabilă a inflației pe o traiectorie descendentă și o creștere economică sustenabilă pe termen mai îndelungat.
Utilizând astfel de instrumente și menținându-și strategia de țintire directă a inflației, BNR trebuie să asigure apropierea treptată a ratei inflației de nivelurile compatibile cu îndeplinirea criteriului de la Maastricht privind stabilitatea prețurilor. Odată ce inflația redusă a fost consolidată, se vor crea condiții favorabile pentru îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de convergență nominală privind rata dobânzii pe termen lung și stabilitatea cursului de schimb. Totodată, implementarea unei politici fiscale prudente va susține sustenabilitatea finanțelor publice. În aceste condiții, există posibilitatea ca România să intre în zona euro la nivelul anului 2014.
Însă, așa cum am menționat și într-o secțiune anterioară, îndeplinirea criteriilor de convergență nominală fără luarea în considerare a celor de convergență reală ar însemna o mare greșeală. De altfel, chiar guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, spunea că „dacă vorbim doar despre convergența nominală, România ar putea sa o atinga pe termen scurt”, dar, mai spunea el, „fără o convergență reală, adoptarea euro este clar nefavorabilă României”.
Așadar, convergența reala nu trebuie ignorată, dată fiind dorința de prindere din urma a țărilor din UE. Aceasta se referă în principal la creșterea PIB-ului pe locuitor la un nivel cât mai apropiat de media UE și depinde în mod crucial de capacitatea de a beneficia de inovațiile tehnologice prin atragerea de investiții straine directe. Teoria conform căreia economiile deschise ar trebui să conveargă se bazează pe ipoteza că tehnologiile sunt identice și reprezintă un factor exogen. Astfel, țările care dispun de un capital mai redus și au un venit pe locuitor mai scazut ar trebui să ofere o productivitate marginală și un randament pe capital superior. În consecință, o economie deschisă ar trebui să urmeze un proces de convergență către UE, deoarece capitalul străin va fi atras de țările care au nevoie de capital și oferă randamente superioare. Acest lucru ar conduce la acumulari mai rapide de capital și la o creștere economică mai puternică, iar productivitatea muncii și venitul pe locuitor ar trebui să conveargă spre nivelul din UE.
În momentul de față, principala problemă a economiei românești o reprezintă absorbția fondurilor structurale, care poate grăbi procesul de convergență reală fără a crea dezechilibre economice. Conform spuselor lui Mugur Isărescu, într-un interviu acordat pe data de 23 iunie 2008, România nu are probleme cu finanțarea proiectelor de infrastructură, ci cu planificarea acestor cheltuieli, inclusiv prin bugete multianuale. Legat de acest lucru, premierul României Călin Popescu Tăriceanu a declarat că vrea realizarea unor bugete multianuale pe mai multe domenii și corelarea acestora cu bugetul comunitar, până în 2013, aceasta fiind una dintre măsurile preconizate pentru aplicarea Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă, care vizează următoarele două decenii. Această idee a bugetelor multianuale presupune o mai bună absorbție a fondurilor comunitare și o reducere a diferențelor dintre România și celelalte țări europene.
În concluzie, chiar dacă au fost înregistrați pași importanți privind convergența reală din perspectiva PIB-ului pe locuitor și a structurii economiei, România mai are de parcurs încă mult din procesul de prindere din urmă, având în vedere decalajele substanțiale existente față de media UE.
Cu toate acestea, prognozele facute de BNR ne dau speranța că România va reuși până în 2012 (anul intrării în ERM II) să respecte în totalitate criteriile de convergență nominală și să reducă substanțial decalajele față de țările membre, fapt ce ar permite o creștere economică susținută și după adoptarea euro.
CONCLUZII
Rolul băncilor centrale într-o economie de piață este unul foarte important, deoarece ele sunt cele care asigură stabilitatea financiară a unei țări. Mai mult decât atât, în contextul integrării acestora în Uniunea Europeană (UE) și a intrării lor într-o zonă monetară, ele pot asigura stabilitate financiară și pe plan mondial.
Băncile centrale au început să existe începând cu anul 1668, cand a fost fondată prima bancă centrală din lume și anume Banca Regală Suedeză. Acestea pot avea diferite denumiri și pot fi conduse de un președinte, un guvernator sau un “chairman”. De asemenea, ele se pot afla în proprietatea statului, în proprietate privată sau în proprietate mixtă.
Băncile centrale au șase funcții pe care trebuie să le respecte și să le îndeplinească și anume: funcția de emisiune, funcția de bancă a statului, a administrației și a serviciilor publice, funcția de bancă a băncilor, funcția de centru valutar și de gestionare a rezervei valutare, funcția disciplinară și prudențială și funcția economică.
Obiectivul fundamental al băncilor centrale este stabilitatea prețurilor. Realizarea acestuia depinde de strategia de politică monetară adoptată în scopul atingerii obiectivului. Aceste strategii de politică monetară pot fi directe (se bazează pe țintirea cursului de schimb, a agregatelor monetare, a ratei dobânzii sau pe o ancoră nominală implicită) sau indirecte (se bazează pe țintirea directă a inflației).
În legătură cu independența băncilor centrale majoritatea economiștilor o susțin, chiar dacă există și unii care o critică. Această independeța poate fi instituțională, funcțională, personală și financiară.
Legat de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) se poate menționa faptul că acesta este constituit din Banca Central Europeană (BCE) și Băncile Centrale Naționale (BCN) ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene chiar dacă aparțin sau nu zonei euro. Banca Centrală Europeană reprezintă pilonul central al Uniunii Economice și Monetare, fiind succesorul Institutului Monetar European (IME). Misiunea acesteia este clar definită în Tratatul asupra Uniunii europene: „Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor.” La fel ca și Bundesbank, BCE este o bancă credibilă și independentă, iar principalele sale strategii se referă la stabilitatea prețurilor, ocuparea forței de muncă, țintirea masei monetare și rata de schimb a monedei naționale.
Rolul Băncii Naționale a României (BNR) în cadrul economiei românești este unul extrem de important, mai ales acum când țara noastră a devenit țară membră a Uniunii Europene și încearcă adoptarea monedei unice europene în anul 2014. BNR va trebui în următorii ani să indeplinească criteriile de convergență nominală referitoare la rata înflației, rata dobânzii pe termen lung, deficitul bugetar, datoria publică și stabilitatea cursului de schimb dacă își dorește îndeplinirea acestui obiectiv. În prezent însă, România îndeplinește doar două dintre aceste criterii. De asemenea, pentru a se realiza o integrare avantajoasă ar trebui să se țină cont si de îndeplinirea criteriilor de convergență reală, fără de care România nu ar putea beneficia prea mult de avantajele integrării în zona monetară. Acestea se referă la nivelul PIB/loc, structura pe ramuri a economiei, gradul de deschidere a economiei, ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale UE în totalul comerțului exterior și la nivelul salariului pe cap de locuitor. Această convergență reală înseamnă practic reducerea decalajelor dintre România și de țările candidate, decalaje care sunt încă extrem de mari.
Începând cu anul 2005 strategia prioritară a BNR este țintirea directă a inflației. Pe baza acesteia România a reușit să reducă substanțial inflația până la nivelul de 4,9% în 2007, lucru remarcabil dacă ne gândim că cu zece ani mai devreme, în 1997, nivelul acesteia era de 151,4%. Odată ce inflația redusă va fi consolidată, se vor crea condiții favorabile pentru îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de convergență nominală privind rata dobânzii pe termen lung și stabilitatea cursului de schimb. Totodată, implementarea unei politici fiscale prudente va susține sustenabilitatea finanțelor publice. În aceste condiții, există posibilitatea ca România să intre în zona euro la nivelul anului 2014. Totuși, principala problemă a țării noastre va rămâne mult timp de acum înainte prinderea din urmă a țărilor membre UE (convergența reală).
Părerea mea referitoare la situația prezentă din România este că, deși este foarte posibilă îndeplinirea criteriilor de convergență nominală până în anul 2012 (anul intrării în ERM II), cu convergența reala vom avea în continuare mari probleme. De aceea, pentru a evita situația în care am adopta moneda euro și apoi nu am mai putea realiza o creștere economică susținută, nu este exclus ca BNR să amâne încă odată anul adoptarii monedei euro de la 2014 la 2016 și momentul intrării în ERM II de la 2012 la 2014 (după ce inițial fuseseră stabiliți anii 2012, respectiv 2010).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Bancilor Centrale In Economie (ID: 130364)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.