Rolul Bancii Nationale A Romaniei. Politica Monetara Dupa 1990

ROLUL BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI.

POLITICA MONETARĂ DUPĂ 1990

CUPRINS

INTRODUCERE : EVOLUȚIA ȘI ROLUL SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

CAPITOLUL 1. : BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI ȘI ROLUL EI ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

1.1. ROLUL ȘI FUNCȚIILE BNR

1.2. CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA BNR

1.3. OPERAȚIUNILE BNR

CAPITOLUL 2. : POLITICA MONETARĂ A BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

2.1. OBIECTIVUL FUNDAMENTAL AL POLITICII MONETARE

2.2. INSTRUMENTE DE POLITICĂ MONETARĂ

CAPITOLUL 3. : POLITICA BNR DE ȚINTIRE A INFLAȚIEI

3.1. INFLAȚIA CAUZE ȘI EFECTE

3.2. CONCEPTUL DE ȚINTIRE A INFLAȚIEI

3.3. ATINGEREA/ NEATINGEREA ȚINTEI- CAUZE ȘI EFECTE

CAPITOLUL IV. : PERSPECTIVELE POLITICII MONETARE A BNR ÎN CONTEXTUL ADOPTĂRII MONEDEI “ EURO”

INTRODUCERE

EVOLUȚIA ȘI ROLUL SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

Sistemul bancar modern românesc a apărut în secolul al XIX-lea, iar dezvoltarea sa s-a accentuat în special după Unirea Principatelor Române de la 1859. Au început să funcționeze primele bănci cu capital autohton și/sau străin având activitate atât comercială, cât și de emisiune.

În 1880 este înființată Banca Națională a României (B.N.R.) cu rol de bancă centrală, organizarea fiind concepută după modelul Băncii Naționale a Belgiei. Activitatea B.N.R. era deosebit de complexă: efectua emisiunea monetară, era casierul statului, sprijinea dezvoltarea și modernizarea economiei și a sectorului bancar prin creditarea activității economice și comerciale, sconta cambii și alte efecte de comerț, făcea comerț cu aur și argint, primea în depozit metale, sume de aur și argint, sume de bani în cont curent etc. La 1 ianuarie 1901, statul român, puternic afectat de criza economică din 1900, și de marile deficite bugetare înregistrate, a fost nevoit să se retragă de la capitalul B.N.R. și să vândă acțiunile pe care le deținea; astfel B.N.R. a devnit bancă de emisiune particulară.

Dezvoltarea economică a țării, industrializarea, creștera ca număr și anvergura proiectelor de investiții au avut loc în strânsă legatură cu dezvoltarea, modernizarea și întărirea sistemului bancar românesc. Au fost create numeroase bănci cu capital autohton sau străin ceea ce a dus la creșterea concurenței pe piața financiară românească, iar fenomenul de centralizare a capitalului bancar a dus la apariția primelor bănci românești puternice. Această dezvoltare a caracterizat perioada cuprinsă între momentul înființării B.N.R. (1880) și criza economică din 1929-1933. Ulterior, efectele puternicei recesiuni economice au afectat inclusiv sistemul bancar din România și au dus la falimentarea sau fuzionarea multor bănci, urmarea fiind reducerea numărului lor total de circa trei ori. În scopul salvării și întăririi băncilor românești, în perioada 1934-1935 au fost adoptate noi legi și reglementări în domeniul bancar. În anii `40 sistemul bancar românesc era dominat de cinci instituții puternice: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română, și Societatea Română Bancară; împreună aceste bănci efectuau peste jumătate din totalitatea operațiuni- lor bancare din România. B.N.R. deținea monopolul emisiunii monetare și efectua operațiuni de scontare în favoarea băncilor comerciale.

Din noiembrie 1948, toate operațiunile bancare, toată activitatea bancară a fost concentrată la nivelul Băncii Centrale. Aceasta devine centrul unic de creditare, de casă, de decontări, de evidență și control. Astfel, putea funcționa sistemul de conducere centralizată, de dirijare, supraveghere și control a întregii economii naționale, a tuturor tranzacțiilor interne și internaționale.

În 1990 România s-a reorientat către democrație și economia de piață, în acest sens fiscal, juridic, social etc. În cadrul economiei de piață , băncile comerciale și cele de investiții dețin un rol foarte important deoarece contribuie decisiv la buna funcționare atât a fiecărei unități economice în parte, cât și a economiei privită în ansamblu.

Banca Națională a României este banca centrală a statului român și are personalitate juridică. Banca Națională a României stabilește și conduce politica monetară și de credit , în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale. B.N.R. este o instituție autonomă supusă controlului Parlamentului României, căruia îi prezintă situația monetară și a creditelor.

În economia de piață, sistemul bancar îndeplinește funcția de atragere și concentrare a economiilor societății și de canalizare a acestora printr-un proces obiectiv și imparțial de alocare a creditului, către cele mai eficiente investiții. În îndeplinirea acestei funcții băncile ca verigi de bază ale sistemului controlează modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate, asigură și facilitează efectuarea plăților, oferă servicii de gestionare a riscului și reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare.

Prin activitatea de colectare de resurse financiare, concomitent cu plasarea lor pe piață prin intermediul creditelor, a operațiunilor de scont și a altor operațiuni pe piața bancară, băncile indeplinesc rolul de intermediari între deținătorii de capitaluri și utilizatorii acestora. În exercitarea acestei diversități de operații, băncile acționează în numele lor, pe contul propriu, depunătorii și împrumutații neavând nicio legătură de drept între ei. Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente a acestora cu maximum de randament în beneficiul propriu și al depunătorilor.

În vederea realizării obiectivelor finale, banca centrală urmărește stabilitatea valorii interne și externe a monedei naționale a cantității optime de monedă necesară creșterii economice. Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le pune la dispoziție, se constituie subsistem al macrosistemului economico-social.

Sistemul bancar se află într-o continuă interacțiune cu mediul economic, din care preia „ intrări” sub diferite forme ( resurse umane, resurse materiale, resurse financiare, informații) pe care le prelucrează în vederea obținerii „ieșirilor” (produ- se și servicii bancare, informații financiar-bancare).

Altfel spus, sistemul bancar, analizat independent este un sistem deschis; însă analizat în interacțiunea sa cu sistemul economico-social se prezintă ca un sistem cibernetic care funcționează pe baza principiului de retroreacție sau de feedback având posibilitatea de autoreglare.

CAPITOLUL 1

BANCA NAȚIONALĂ Ă ROMÂNIEI ȘI ROLUL EI ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

1.1. ROLUL ȘI FUNCȚIILE BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

Etapa de tranziție a țării la economia de piață și-a pus puternic amprenta pe concepția privind modul de organizare, funcțiile, atribuțiile și rolul pe care îl are Banca Națională ca bancă centrală a statului român având personalitate juridică.

Așa cum prevede articolul 2 din legea privind activitatea bancară: „Banca Națională a României este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. Ea este organul unic de emisiune al statului și stabilește reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar și de plăți”.

Funcțiile Băncii Naționale a României sunt prevăzute în statutul de organizare și funcționare aprobat prin lege. Astfel, Banca Națională a României are următoarele funcții:

a). Stabilește și conduce politica monetară și de credit în cadrul politicii economice și financiare a statului cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale.

Conform Legii 312/2004 Consiliul de Administrație al B.N.R.stabilește obiectivele politicii monetare a țării. Principalele teme ale polticii monetare sunt: volumul, structura și dinamica refinanțării B.N.R. (prin utilizarea mai multor facilități de refinanțare a societăților bancare, volumul și structura masei monetare în evoluția lor, nivelul și calculul dobânzilor la vedere și la termen); cursul de schimb al leului în raport cu alte valute și situația balanței de plăți externe a țării. Atât în stabilirea, cât și în conducerea politicii monetare, B.N.R. operează cu date sintetice provenite din sistemul bancar.

b). Emite, pune și retrage din circulație numerarul

Această funcție principală a B.N.R. este redată în Legea 312/2004, astfel:

„B.N.R. este unica instituție autorizată să emită bancnote și monede metalice pe tot cuprinsul țării. B.N.R. administrează direct rezerva de bancnoteși monede metalice, elaborează programul de emisiune a acestora și asigură emisiunea regulată de bancnote și monede metalice, în vederea satisfacerii nevoilor de numerar ale țării. B.N.R. este singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale bancnotelor și monedelor metalice. Bancnotele vor fii semnate de guvernator și casierul central”.

De la crearea sa în 1880, B.N.R. a beneficiat continuu de privilegiul legal al emisiunii însemnelor monetare ale statului român.

c). Este banca băncilor, pe care le autorizează să funcționeze pe teritoriul României.

B.N.R se constituie în gestionarul riscului de sistem în activitatea tuturor băncilor, reprezentând intereseul întregii societăți în preîntâmpinarea problemelor ce pot apare în onorarea de către băncile comerciale a cererilor de retragere de depozite din partea deponenților. Primul act al acestei misiuni sociale este autorizarea bănciloe comerciale, B.N.R. verificând existența capitalului și a persoanelor care intenționează să conducă banca. Banca autorizată va fii supravegheată prudențial, prin verificarea permanentă a expunerii la risc a acesteia, din punct de vedere al tehnicilor și restricțiilor bancare.

În calitate de bancă a băncilor, B.N.R. este împuternicită de lege să emită reglementări ( regulamente, norme, circulare) cu valabilitate pentru întregul sistem bancar.

d). Este casier general și bancher al statului român

B.N.R. participă la procesul execuției bugetului de stat și ține evidențele contabile ale contului curent al Trezoreriei Generale a Statului, fără a percepe comisioane și fără a plăti dobânzi. Totodată, B.N.R. poate acoda bugetului de stat un împrumut limitat (limitele cantitative sunt stabilite de Lege) pentru acoperirea decalajului temporar care intervine între veniturile și cheltuielile acestuia, banca centrală devenind astfel bancher și creditor al statului.

Tot pentru contul bugetului de stat, B.N.R poate mobiliza resurse bănești, acționând ca agent al statului în ce privește emisiunea, vânzarea și răscumpărarea obligațiunilor prin care statul se poate împrumuta de la public pe termen lung. Astfel, banca centrală organizează emisiunea și plasarea obligațiunilor de stat, efectuând și serviciul financiar al datoriei publice (vânzarea, răscumpărarea, încasarea diferențelor de preț, plata dobânzilor ce decurg din respectivele operațiuni). În toată această activitate, B.N.R. nu dispune de nici un privilegiu special ca agent al statului și se supune, în calitatea sa de intermediar financiar pe piața valorilor mobiliare, regulilor concurenței comerciale.

e). Stabilește și conduce politica valutară

În domeniul politicii valutare, Consiliul de administrație al B.N.R. are atribuțiuni importante în stabilirea regimului valutar al țării. Totodată, B.N.R. asigură trezoreria balanței de plăți externe a țării, inclusiv prin efectuarea controlului efectiv al devizelor și acționează pentru asigurarea convertibilității leului pentru tranzacțiile curente ale balanței de plăți.

B.N.R este principalul actor în crearea pieței valutare interbancare în care moneda să poată fi convertită în valute care să dea posibilitatea plății tranzacțiilor curente. În această calitate, până în 1994, B.N.R. a fost organizatorul ședințe, B.N.R. nu dispune de nici un privilegiu special ca agent al statului și se supune, în calitatea sa de intermediar financiar pe piața valorilor mobiliare, regulilor concurenței comerciale.

e). Stabilește și conduce politica valutară

În domeniul politicii valutare, Consiliul de administrație al B.N.R. are atribuțiuni importante în stabilirea regimului valutar al țării. Totodată, B.N.R. asigură trezoreria balanței de plăți externe a țării, inclusiv prin efectuarea controlului efectiv al devizelor și acționează pentru asigurarea convertibilității leului pentru tranzacțiile curente ale balanței de plăți.

B.N.R este principalul actor în crearea pieței valutare interbancare în care moneda să poată fi convertită în valute care să dea posibilitatea plății tranzacțiilor curente. În această calitate, până în 1994, B.N.R. a fost organizatorul ședințelor de licitație în care principalele bănci desfășurau operațiunile de vânzare-cumpărare de valută.

În gestiunea B.N.R. se află rezervele internaționale (aur și valute) ale țării, ce pot fi folosite, conform legii, pentru susținerea cursului monedei naționale în momentele critice și/sau pentru a efectua plăți ordonate de Autoritățile Statului în situații bine stabilite. B.N.R. contribuie la mobilizarea resurselor valutare ale țării pentru constituirea rezervei de stat, este păstrătoarea acestora și are obligația de a efectua plățile la care s-a angajat Guvernul României prin Ministerul Finanțelor.

f). Supraveghează și participă la reglementarea și operarea sistemului de plăți al țării.

Supravegherea sistemului de plăți al țării, în general, și al plăților bancare, în special, în primul rând a celor fără numerar, este o consecință și nu un mijloc important de a înfăptui politica monetară și de menținere a stabilității monedei naționale, precum și a încrederii publicului în sistemul bancar național. B.N.R a preluat, încă din 1991, inițiativa reformei sistemului de plăți fără numerar al țării.

Începând din 3 aprilie 1995, B.N.R. a reluat, după 5 decenii, tehnologia de compensare multilaterală pe baze nete a plăților interbancare efectuate între băncile comerciale în case de compensații deschise în sucursalele B.N.R. În același timp, B.N.R. constituie, pentru moment, singurul organizator și furnizor necontestat de credite pe piața interbancară a creditului pe termen ultrascurt ( o zi lucrătoare) piață pe care, alături de B.N.R., prezintă ofertă de credit și societățile bancare care își închid ziua de plăți cu sold pozitiv la compensarea finală.

Alte funcții ale Băncii Naționale a României sunt:

participă, în numele statului, la tratative și negocieri externe în probleme financiare, monetare și de plăți;

poate negocia și încheia acorduri privind împrumuturi pe termen scurt și efectuarea de operațiuni swap cu băncile centrale, băncile comerciale și instituțiile monetare internaționale, cu condiția rambursării lor în termen de un an și a înregistrării lor în raportul anual al Băncii Naționale a României.

poate cu împuternicirea Parlamentului, să participe la organizații internaționale cu caracter financiar, bancar și monetar și să devină membru al acestora;

este în drept să ceară tuturor instituțiilor de credit și financiare să-i furnizeze documentele și informațiile necesare pentru exercitarea funcțiilor sale;

elaborează studii și analize privind moneda, creditul și operațiunile sistemului bancar, pentru necesitățile proprii ale autorităților publice;

sprijină financiar prin credite activitatea băncilor comerciale și de afaceri și supraveghează respectarea de către acestea a normelor și reglementărilor bancare;

reglementează schimburile valutare, controlul devizelor și supravegherea echilibrului valutar reprezentând atribuții importante ale acestei instituții monetare;

refinanțează societățile bancare și asugură lichidități sistemului bancar;

împrumutător de ultimă instanță- banca centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale, pentru a sprijini acele bănci care, temporar, nu au suficiente fonduri lichide pentru a plăti sumele cerute de deponenți.

Banca Centrală are un rol deosebit în menținerea stabilității monedei naționale, și a încrederii publicului în bănci. În plus, Banca Națională a României are atribuții speciale, legate și de perioada de tranziție de la o economie centralizată la economia de piață, acestea fiind asigurarea unei concurențe loiale între bănci și încurajarea dezvoltării unei practici bancare corecte, care să sprijine dezvoltarea unui sector privat sănătos.

1.2. CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

Capitalul propriu al Băncii Naționale a României este de 5 miliarde lei, aparține în întregime statului. Fondul de rezervă al băncii se constituie din profitul evidențiat în bilanțul anual, după acoperirea integrală a cheltuielilor. Din profitul brut înregistrat în bilanțul băncii, 20 % se utilizează pentru constituirea fondului de rezervă al băncii, destinat acoperirii eventualelor pierderi. Această cotă va fi redusă la 10% atunci când activele din fondul de rezervă ajung să fie egale cu capitalul bancii și la 5 % când astfel de active ajung la dublul capitalului.

Profitul rămas după repartizarea pentru fondul de rezervă și celelalte fonduri prevăzute de lege va fi utilizat conform hotărârii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României.

Când în bilanțul băncii valoarea activelor scade sub suma angajamentelor și a capitalului său, Ministerul Finanțelor va transfera Bănii Naționale, la cererea acesteia, titluri de credit guvernamentale negociabile la dobânda pieței, în suma necesară acoperirii acestui deficit. În termen de 5 ani aceste titluri de credit vor fi răscumpărate prin utilizarea profiturilor realizate de bancă.

Conducerea băncii este asigurată de un Consiliu de Administrație. Gestiunea zilnică este încredințată guvernatorului. Activitatea Consiliului de Administrație este reglementată de prevederile Legii nr.312/2004 și de regulamentele băncii.

Consiliul de Administrație al băncii hotărăște asupra măsurilor în domeniul politicii monetare, valutare, de credit și de plăți.

Consiliul stabilește direcțiile principale în conducerea operațiunilor și răspunderile ce revin aparatului băncii. De asemenea, Consiliul hotărăște asupra organizării interne și a salariilor personalului acesteia.

Consiliul de Administrați al băncii este compud din:

președintele băncii care este guvernatorul Băncii Naționale a României;

vicepreședintele care este prim viceguvernator;

doi viceguvernatori;

alți cinci membrii.

Membrii Consiliului de Administrație sunt numiți de parlament la propunerea primului ministru. Numirile se fac pe o perioadă de 8 ani. Mandatul poate fi reînoit. În cazul descompletării consiliului de Administrație, completarea locurilor vacante se face pe funcția și numai pentru perioada rămasă până la expirarea mandatului celor înlocuiți, cu rspectarea prevederilor de la articolul 44. Revocările din funcție ale membrilor Consiliului se fac de către parlament la propunerea primului ministru. Numirile, retragerile și revocările din funcție se publică în Monitorul Oficial al României. Membii Consiliului nu pot fi membrii ai parlamentului și nu pot face parte din administrația unei firme, fără a fi delegați de Consiliul de Administrație al băncii.

Guvernatorul dispune de măsuri pentru executarea dispozițiilor legale și a reglementărilor privind Banca Națională a României, și pentru executarea deciziilor Consiliului de Administrație. Guvernatorul reprezintă Banca Națională în relațiile cu terții, semnând direct sau prin persoane împuternicite de el,toate tratatele sau convențiile încheiate de acesta.

Guvernatorul prezintă anual parlamentului României darea de seamă cu privire la situația monetară și a creditului. În cazul absenței sau imposibilității de a acționa a guvernatorului, acesta va fi suplinit de primul viceguvernator.

Consiliul de Administrație numește o comisie de cenzori, formată din 5 membrii, dintre care unul este președinte. Comisia de cenzori verifică respectarea normelor legale privind evaluarea patrimoniului băncii, existența valorilor în casă și a titlurilor de proprietate sau primite în gaj, cauțiune sau custodie. Anual, comisia de cenzori întocmește raportul său asupra bilanțului și contului de profit și pierdere.

Membrii Consiliului de administrație și angajații Băncii Naționale a României sunt obligați să păstreze secret asupra oricărei informații nedestinată publicării, de care au luat cunoștință în cursul exercitării funcțiilor lor și nu vor folosi această informație pentru obținerea de avantaje personale, orice abatere fiind pedepsită conform legii.

Pentru asigurarea eficienței procesului decizional, în cadrul BNR funcționează 4 structuri operative cu responsabilități în exercitarea principalelor funcții ale unei bănci centrale:

 Comitetul de politică monetară,

 Comitetul de supraveghere,

 Comitetul de administrare a rezervelor internaționale

 Comitetul de audit

Comitetul de politică monetară constituit ca o structură permanentă, cu rol consultativ și decizional, este alcătuit din 13 membri și este condus de guvernatorul BNR. Principalele  atribuții se referă la stabilirea coordonatelor strategice ale politicii monetare, caracteristicile cadrului operațional al acesteia, obiectivele și liniile directoare pe orizonturi diferite de timp, precum si masuri de imbunatatire si de crestere a eficacitatii politicii monetare si a cadrului sau operational, inclusiv din perspectiva armonizării acestuia cu cerințele Băncii Centrale Europene.

Comitetul de supraveghere reprezintă o structură permanentă, cu caracter deliberativ și decizional. Este compus din 8 membri și este condus de guvernatorul BNR.  Atribuțiile și competențele sale vizează activitățile de evaluare și monitorizare a funcționării instituțiilor de credit din perspectiva calității activelor, a performanțelor financiare și a încadrării lor în nivelul reglementat al indicatorilor de prudență bancară, dar și a asigurării bazei de reglementare, conform legislației specifice și practicilor internaționale în materie.

Comitetul de administrare a rezervelor internaționale este o structură permanentă, alcătuită din 13 membri și este condus de viceguvernatorul coordonator al structurii responsabile cu această activitate. Principalele atribuții ale acestuia sunt legate de îndeplinirea orientărilor strategice adoptate de Consiliul de administrație în domeniul administrării rezervelor internaționale. Comitetul stabilește lista entităților cu care se derulează tranzacțiile, a emitenților pentru investițiile în titluri și a activelor acceptate pentru investire, ia decizii privind utilizarea instrumentelor derivate, analizează evoluția piețelor și formulează propuneri de strategie pentru perioada următoare.

Comitetul de audit analizează și propune direcțiile strategice și politica BNR în domeniul controlului intern, managementului riscurilor, auditului intern și extern. Este format din 5 membri ai Consiliului de administrație care nu fac parte din conducerea executivă a băncii.

1.3. OPERAȚIUNILE BĂNCII NAȚINALE A ROMÂNIEI

A. Emisiunea monetară

Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită bancnote și monede metalice pe tot cuprinsul țării. Unitatea monetară a României este leul, cu subdiviziunea banul.

Banca Națională a României administrează direct rezerva de bancnote și monede metalice, elaborează programul de emisiune a acestora și asigură emisiunea regulată de bancnote și monede metalice, pentru satisfacerea nevoilor de numerar ale țării. Bancnotele și monedele metalice emise și retrase din circulație de către Banca Națională a României reprezintă mijloace monetare care trebuie acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor obligațiilor publice și private.

Banca Națională a României asigură tipărirea bancnotelor și baterea monedelor metalice și ia măsuri pentru pastrarea în siguranță a celor ce nu sunt puse în circulație, și pentru custodia și distrugerea când aceasta este necesară, a matrițelor și cernelurilor și a bancnotelor și monedelor metalice retrase din circulație.

Banca Națională a României schimbă, la cerere, fără taxe și comisioane, bancnotele și monedele metalice emise de ea. De asemenea, poate refuza să schimbe bancnote și monede metalice, dacă acestea prezintă deformări, sunt perforate sau dacă lipsește mai mult de 40% din suprafața lor. Aceste bancnote și monede vor fi retrase și distruse fără acordarea de compensații proprietarilor, exceptând cazurile specificate prin regulamentele băncii.

Banca Națională a României poate hotărî să anuleze sau să retragă din circulație orice bancnote și monede metalice care au fost emise de ea și sa pună în circulație în locul lor alte tipuri de bancnote sau monede metalice; reglementarile vor trebui să specifice perioada și modalitatea în care bancnotele și monedele metalice vor fi prezentate la preschimbare: o asemenea perioadă de preschimbare nu va putea depași 180 de zile.

La expirarea perioadei de preschimbare:

bancnotele și monedele metalice retrase din circulație nu mai pot fi utilizate pentru plata obligațiunilor publice și private;

suma totală a bancnotelor și monedelor metalice retrase din circulație, dar nepreschimbate la termen se va scădea din totalul numerarului în circulație în evidențele băncii și va fii tratată ca venit al băncii. Suma totală a bancnotelos și monedelor aflate în circulație va fi evidențiată în contabilitatea băncii ca pasiv și nu va include bancnotele și monedele metalice aflate în rezerva de numerar.

Tranșa de numerar emisă de bancă peste nivelul rezervelor internaționale va trebui să fie acoperită integral de următoarele active:

avansuri acordate de Banca Națională a României statului și împrumuturi garantate de aceasta conform prezentului statut;

titluri deținute în portofoliul de investiții al Băncii Naționale a României;

active rezultate din credite acordate societăților bancare și altor instituții de credit în condițiile prezentului statut;

cecuri, cambii și instrumente de credit pe care Banca Națională a României le-a scontat sau le deține în portofoliu.

B. Operațiuni cu socitățile bancare și alte instituții de credit

În cadrul politicii sale monetare și de credit, Banca Națională a României poate:

să sconteze și să resconteze efecte de comerț și bonuri de casă prezentate de societățile bancare și alte instituții de credit;

să acorde credit societăților bancare și altor instituții de credit;

deschide conturi curente societăților bancare și celorlalte instituții de credit și efectuează operațiunile de încasări și plăți între acestea;

poate asigura prin intermediul conturilor deschise în evidențele sale, servicii de compensare și decontare între societățile bancare;

poate sconta, dobândi, lua în gaj sau vinde creanțe asupra altor societăți, în condițiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare, ținând seama de situația speifică a pieței;

stabilește taxa oficială a scontului, condițiile de efectuare a operațiunilor de scont și rata de refinanțare a socităților bancare. Pentru operațiunile efectuate, banca poate încasa dobânzi și comisioane;

cumpără, vinde sau acceptă în gaj titluri și alte valori, a căror listă este stabilită de Consiliul de Administrație;

stabilește regimul rezervelor obligatorii pe care societățile bancare sunt obligate să le mențină în conturi special deschise în evidențele băncii;

răspunde în exclusivitate pentru autorizarea și supravegherea tuturor entităților care operează ca societăți bancare în România. În acest scop Banca Națională a României este îm puternicită să emită reglementări și să ia măsuri, în conformitate cu prevederile legii, pentru a asigura viabilitatea sistemului bancar, și să controleze la fața locului și să verifice registrele, conturile și alte documente ale societăților bancare și ale altor persoane juridice, pentru a obține actele pe care banca le consideră necesare pentru îndeplinirea adecvată a atribuțiilor de supraveghere.

C. Operațiuni cu Trezoreria Statului

Banca Națională a României ține n evidențele sale contul curent al Trezoreriei Statului. Metodele de înregistrare a operațiunilor în acest cont sunt stabilite pein convenții între Ministerul Finanțelor și Banca Națională.

Pentru toate operațiunile efectuate pentru Trezoreria Statului Banca Națională nu va percepe comisioane și în același timp, nu va plăti dobânzi în condițiile legii.

Banca Națională a României va acționa, direct sau prin alte bănci, ca agent al statului în ceea ce privește emisiunea obligațiunilor și altor înscrisuri de stst, vânzarea și răscumpărarea acestora, și plata dobânzilor și altor speze aferente.

Banca Națională a României poate acorda bugetului administrației centrale de stat împrumuturi pentru acoperirea decalajului temporar dintre venituri și cheltuieli. Suma totală a acestor împrumuturi nu poate depăși în nici un an fiscal echivalentul până la 10Ă din totalul bugetului aprobat.

Împrumuturile acordate statului de bancă nu pot depăși dublul capitalului Băncii naționale și fondul de rezervă constituit potrivit prevederilordin legea nr.312/2004.

D. Operațiuni cu aur și valută

Banca Națională a României stabilește și conduce politica valutară a statului cooperând cu alte organisme ale acestuia.

Banca Națională răspunde de:

emiterea reglementărilor cu privire la operațiunile cu aur și valută, în vederea protejării monedei naționale;

elaborarea balanței de plăți externe și a balanței creanțelor și a angajamentelor externe;

stabilirea și publicarea cursurilor de schimb la care Banca Națională și alte persoane juridice autorizate efectuează operațiunile lor cu aur și valută;

autorizarea și retragerea autorizației, reglementarea și supravegherea persoanelor juridice care au obținut autorizația de a afectua tranzacții valutare;

stabilirea plafoanelor activelor în aur și valută pe care persoanele juridice autorizate le pot ține în depozit;

păstrarea și administrarea rezervelor internaționale ale statului;

stabilirea unor limite la pozițiile valutare nete ale societăților bancare, și a condițiilor și plafonului îndatoririi externe a numitelor societăți.

Banca Națională a Romăniei poate să încheie, în nume propriu sau în numele statului, în contul și din dispoziția acestuia, acorduri de clearing și de plăți având același scop, cu instituțiile centrale de clearing, publice și private, care își au sediul în străinătate.

Banca Națională a României respectând prevederile privind lichiditatea și riscul specific unor astfel de active, va stabili și menține în astfel de condiii încât să poată determina periodic mărimea lor exactă, rezervele internaționale constând din toate sau numai din unele din următoarele elemente:

aur;

active externe, sub forma bancnotele și monedelor metalice sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate, exprimate în acele valute deținute în acele țări pe care Banca Națională le aprobă pentru îndeplinirea scopului urmărit;

orice alte active de rezervă recunoscute pe plan internațional, inclusiv dreptul de a efectua cumpărări de la Fondul Monetar Internațional în cadrul tranșei de rezrvă, și deținerile statului de drepturi speciale de tragere;

cambii, cecuri și bilete la ordin exprimate și plătibile în valută în locurile aprobate de Banca Națională pentru realizarea scopului urmărit;

bonuri de tezaur și alte titluri emise sau garantate de acele guverne străine exprimate și plătibile în valută și în locurile aprobate de Banca Națională.

Banca Națională a României va urmări menținerea rezervelor internaționale prevăzute la un nivel pe care ea îl apreciază ca fiind adecvat tranzacțiilor externe ale statului.

În cazul scăderii rezervelor internaționale sau dacă potrivit aprecierilor Băncii naționale, există pericolul diminuării rezervelor până la un nivel care ar periclita tranzacțiile internaționale ale statului, Banca Națională va prezenta Guvernului și Parlamentului un raport privind situația rezervelor intrnaționale și cauzale care au condus la o astfel de reducere.

CAPITOLUL 2

POLITICA MONETARĂ A BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

Monetarismul a debutat cu formularea lui Milton Friedman în 1956, a unei versiuni a teoriei cantitative, enunțând ideea că moneda reprezintă unul din mijloacele importante de păstrare a avuției și că creșterea de monedă depinde parțial de producția monetară, rolul dobânzii în influența acesteia fiind mai puțin pus în evidență. Dacă cererea de monedă, susține Friedman, este o funcție stabilă a unor variabile măsurabile și previzibile și dacă se cunosc valorile acestor variabile atunci devine posibilă și previziunea acestora.

O școală economică privește controlul masei monetare drept o condiție necesară și suficientă pentru a asigura controlul inflației. Monetariștii au drept element convergent al concepției lor convingerea legată de importanța schimbărilor ofertei de bani în interpretarea corectă a cauzelor inflației. Recomandările specifice politicii economice promovate de către monetariști vizau atingerea unei rate stabile a creșterii ofertei de bani, astfel încât să devină posibil controlul inflației.

Monetariștii consideră drept un fapt bine stabilit ideea că „inflația este întotdeauna și peste tot un fenomen monetar”, așa cum a afirmat M. Friedman. Ei mai susțin deasemenea că șocurile monetare, care sunt expansiunile și contracțiile monetare rapide, sunt o cauză majoră a ciclurilor în economie. Însă o politică monetară activă de atenuare a efectelor indezirabile ale ciclurilor nu este recomandată. Aceasta deoarece efectele politicii monetare sunt resimțite de economia reală cu mari și variabile întârzieri. Așadar, tentativele de a utiliza activ politica monetară discreționară pentru a stabiliza ciclul este mai curând posibil să înrăutățească lucrurile. De exemplu, dacă am experimenta o recesiune, o relaxare a politicii monetare azi, va avea principalul său impact peste aproximativ 2 ani. Între timp economia poate să-și fi revenit deja, astfel încât relaxarea politicii monetare abia dacă ar mai adăuga atunci gaz pe foc. Astfel monetariștii, optează pentru reguli de politică economică, care să nu se afle la discreția celor care fac politica.

Pentru monetariști, obiectivele de control ale inflației și de a minimiza locurile monetare pentru economie sunt ambele atinse prin stabilirea și menținerea unei rate de creștere a ofertei de bani.

În primul rând și la modul general, politica monetară înseamnă a cunoaște posibilitățile de a acționa prin monedă asupra monedei. În epoca contemporană s-a renunțat de mult la conceptul de neutralitate monetară care în trecut, ascundea, ca un voal, esența relațiilor monetare, astfel că, acum, politica monetară este recunoscută ca o componentă esențială a politicii economice. În economia de piață, politica economică este o intervenție deliberată a statului în domeniul economic și în scopul de a înfăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural.

În condițiile în care statul este considerat centrul de decizie și promotorul acestei politici, sub controlul Parlamentului, însărcinează administrația să execute aceste ordine. Printre obiectivele cele mai des întâlnite menționam creșterea economică în ritmuri înalte, în condițiile unei folosiri depline a forței de muncă și a stabilității prețurilor și a comerțului exterior. Acest obiectiv de fapt este un optimum în înfaptuirea căruia se întâmpină dificultăți, adesea insolubile.

Prin politica economică statul își propune să constrângă subiectele economice private să accepte orientările și deciziile subordonate interesului public supunând sub control principalele variabile economice și sociale. Pentru a realiza obiectivele politicii economice se folosesc numeroase instrumente de intervenție; control direct (prețuri, salarii, comerț exterior) și politicile financiare, bugetare, fiscale, ale echilibrului bănesc și ale veniturilor. Între acestea din urmă politica monetară este unul din instrumentele cel mai frecvent utilizate exprimate esențial ca: ansamblul măsurilor luate, prin banca centrală sau autoritățile monetare, pentru a exercita o anumită influență asupra dezvoltării economiei sau pentru a asigura stabilitatea prețurilor și a cursurilor valutare.

În derularea ei, politica monetra trebuie să țină cont de acțiunea sistemului bancar, care reprezintă și exprimă nevoile economiei, și de acțiunea Tezaurului, care reprezintă și exteriorizează cerințele statului.

Domeniul de acțiune este totodata larg cât și foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantității pe monedă, se acționează pentru a controla lichiditatea și a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii mnetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea cărora aceasta acționează ca un instrument. Aceasta implică, pe de o parte, necesitatea de a asigura unmaxim de coerență înte tehnicile politicii monetare și celelalte instrumente ale intervenției. Pe de o parte, este necesar să subliniem ca există o ordine în acțiunea 4i manifestarea lor; obiectivele strict monetare apar caun stadiu preliminar (și frecvent prealabil) realizării obiectivelor economice. Corelațiile între politica monetară și politica economică și rețiunile intercondiționarii lor au o anumită iterație semnificativă. Realizrea obiectivelor politicii monetare se face în strânsă legătură cu coordonatele politicii economice. Semnificația politicilor monetare nu poate fi deplină dacă nu exprimă această corelație.

Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervențiilor băncii centrale sau autorităților monetare care se efectuează asupra lichidității economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice.

2.1 OBIECTIVUL FUNDAMENTAL AL POLITICII MONETARE

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căruia se acționează asupra cererii și ofertei de monedă din economie. Importanța politicii monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitateaprețurilor, la care se adaugă limitarea inflației și menținerea valorii interne și externe a monedei. Responsabilitatea îndepliniri acestor obiective revine Băncii Centrale, care deține monopolul în formularea și transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea prețurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în același timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de creșterea economică durabilă, ocuparea deplină a forței de muncă, sustenabilitatea balanței de plăți. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei țări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară, politica valutară și politica comercială.

Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice și obiectivele sale specifice, care constau în următoarele:

creșterea masei monetare până la un nivel optim;

menținera ratei dobânzii la un nivel corespunzător;

practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;

alocarea optimă a resurselor financiare în cadrul economiei.

Politica monetară și cea fiscală urmărește 4 scopuri:

asigurarea angajărilor;

stabilitatea prețurilor;

rată adecvată a schimbului valutar;

rată înaltă a creșterii economice.

Înmulțirea angajărilor mâinii de lucru este evident unul dintre scopurile oricărei politici macroeconomice. Oricine dorește să evite șomajul puternic, având în vedere mizeria pe care o aduce în rândul oamenilor, precum și pierderea substanțială de producție pe care o provoacă. Mai mult de atât, dacă nu cunoaștem nivelul adecvat al șomajului, nu avem o imagne statistică bună asupra șomajului actual. Datele privind șomajul, care sunt strânse pe baza urmăririi lunare a familiilor, sunt incerte, ele reflectă existența reală a șomajului pentru că țin cont doar de cei care caută de lucru eliminând pe cei care au renunțat sa mai caute de lucru considerând că nu au șanse să găsescă. În acest fel, nu numai ca nu cunoaștem cu precizie nivelul real al șomajului, ci și nivelul șomajului actual. Aceasta înseamnă ca uneori este dificil sa apreciem dacă șomajul este prea înalt sau prea scăzut.

Al doilea scop este stabilitatea prețurilor, care pare evidenta, dar este departe de acest lucru. Efectele corozive ale inflației ne-au copleșit pe toți. Una dintre responsabilitățile majore ale unui guvern democratic este să mențină condițiile în care cetățenii să dispună de dreptul de a decide asupra propriului lor destin. În timpul inflației, indivizii sunt tot mai frustrați pe măsuraă ce valoarea prețurilor crește în fiecare săptămână sau salariul lunar se lichidează datorită unui proces care se află în afara controlului lor.

Atât timp cât toate tranzacțiile valutare intermediază alte tranzacții economice, se pune întrebarea cum se poate determina rata de schimb și de ce cursul valutar variază atât de mult în cursul anului sau chiar în câteva luni. Un răspuns posibil ar fii că rata de schimb reprezintă prețul banilor naționali care se modifică până la nivelul la care prețul mărfurilor similare din alte țări este mai mare sau nu diferă prea mult de suma cheltuielilor aferente tranzacțiilor și transportului.

Se dă multă atenție faptului că rata actuală de cerștere economică este scăzută. Unul dintre elementele determinante ale cre4terii economice este reprezentat de investiții. O rată mai înaltă a investițiilor nu înseamnă numai mai mult capital pe muncitor, ci și o cale importantă de introducere a progresului tehnologic atât timp cât inovațiile se materializează adesea în echipamente noi. O cale de creștere a investițiilor este menținerea ratei reale a dobânzii la un nivel foarte scazut. Dar acest lucru duce la extinderea inflației, pentru a preveni mărirea inflației o astfel de politică ar trebui sa fie însoțită de o politică fiscală restrictivă, adică de un surplus guvernamental larg sau, de menținerea unui deficit mai mic.

Pentru realizarea acestor obiective autoritățile monetare iau în considerare 4 categorii de constrângeri:

prevenirea panicii financiare;

evitarea instabilității excesive a ratei dobânzii;

revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politiii restrictive;

câștigarea și menținerea încrederii investitorilor străini.

Panica financiară și recesiunea, care apar în consecință, vor conduce la mărirea șomajului. Prin urmare evitarea panicii financiare ar putea fi considerata ca fiind atașată scopului măririi numărului angajărilor. Dar prevenirea panicii financiare este o preocupare de bază a autorităților monetare și necesita o abordare separată. Factori care pot determina panică financiară: falimente bancare și incapacitatea lor temporară de a-și reface depozitele valutare; colapsul prețurilor asigurărilor etc.

Instabilitatea cheltuielilor cauzează instabilitatea venitului național prin multiplicator. Cu o ofertă fixă de bani, ratele dobânzii cresc atunci când cheltuiala este anormal de ridicată. Aceasta creează o scădere a investițiilor, care reduce efectul de expansiune a cheltuielilor inițiale ridicate. Aceasta e ceea ce inginerii numesc feedback negativ. Creșterea ratelor dobânzii reduce tendința de expansiune. Similar, când cheltuielile scad, ratele dobânzii scad și astfel investițiile cresc, ceea ce explică scăderea inițială a cheltuielilor. Fixarea ratelor dobânzii anuleaza acest efect de stabilizare a sectorului monetar. Stabilizarea ratei dobânzii ste cea mai bună politică pentru care se poate stabiliza venitul național, atunci când cererea de bani este instabilă, dar fixarea ofertei de bani e preferabilă dacă stabilitatea își are originea în cheltuielile reale.

Unele sectoare suferă mai mult decât altele pe seama politicii monetare restrictive. În prezent cele mai afectate sunt ramurile care fac export și care sunt în concurență la import. Scopul politicii monetare restrictive este de a reduce cererea de resurse când această cerere este excesivă și prea inflaționistă.

Trebuie adoptată o nouă politică restrictivă pentru a reasigura investitorii străini că se va preveni creșterea ratei inflației, creștere care ar determina ca valoarea monedei să scadă pe piața valutară.

Concepția keynesiană tradițională consideră politica monetară drept cel mai bun instrument de influențare a economiei, pe când concepția monetaristă este total opusă acesteia. Din perspectivele noii macroeconomii clasice ( ce utilizeaza teoria anticipărilor raționale) măsurile de politică monetară sunt total ineficiente. Astăzi, tendința dominantă a politicii monetare este cea a politicilor restrictive, autoritățile monetare responsabile având convingerea că astfel inflația poate fi restrânsă.

Politica monetară își propune să acționeze cu un caracter global asupra variabilelor economice: preț, nivel de activitate, utilizare a forței de muncă, echilibru extern. Această acțiune se exercită prin intermediul variabilelor monetare, ele însele imperfect controlabile. Aceste variabile sunt numite intermediare și reprezintă obiectivul politicii monetare, fiind reprezentate de agregatele monetare și de credit, rata dobânzii și rata schimbului.

Autoritățile monetare dispun de instrumente de acțiune asupra variabilelor monetare. Ele sunt uneori directe și coercitive ( controlul creditului sau schimburilor), dar trebuie să cedeze în fața mecanismelor mai indirecte lăsând să acționeze legile pieței, capacitatea de adaptare a sistemului financiar. De îndată ce au puterea de a creea cea mai mare parte a masei monetre, băncile apar ca fiind dotate cu o putere considerabilă, deoarece supraveghează alocarea unei resurse speciale; moneda. Nu este deci, așa cum descria în secolul al XIX-lea, vorba de un comerț asemănător celorlalte. Puterea băncilor este, în același timp, macroeconomică (mai ales prin volumul monedei create), mezoeconomică (prin opțiunile de orientare a creditelor, ele dirijează politica industrială) și microeconomică (în relațiile cu clientela).

În plus, în cursul ultimelor decenii, băncile au însoțit și uneori au devansat internaționalizarea economiei. Sceasta le conferă noi responsabilități de natură geopolitică. Prin măsurile pe care le promovează, autoritățile monetare încearcă să regleze nivelul cererii agregate din economie, influențând nivelul lichidității, condițiile de acordare și disponibilitatea creditului în economie. Obiectivele politicii monetare trebuie să fie integrate în cadrul mai larg al politicii economice, de performanțele fiecărui grup de politici depinzând succesului de ansamblu.

Elementele ce definesc politica monetară, în sinteza realizată de guvernatorul BNR, sunt grupate astfel:

teoriile economice, care au creat cadrul intervențial statului prin intermediul banilor și mersul gândirii monetariste în diferite perioade istorice;

obiectivele politicii monetare, având în vedere diversitatea remarcabilă, chiar în lumea contemporană, a acestor obiective: echilibrul monetar, echilibrul economic general, stabilitatea monedei naționale, stabilitatea prețurilor, stimularea activității economice etc.

Instituțiile care stabilesc obiectivele politiii monetare (Parlament, Guvern, banca centrală); se remarcă tendința de a stabili obiectivele politicii monetare printr-un text neechivoc de lege, ceea ce reduce disputele în acest domeniu;

Reglementările, instrumentele și mecanismele de transmitere a politicii monetare, care pot fi grupate în domeniile cunoscute ale intervenționismului monetar (controlul masei monetare, operațiuni pe piață, rezerve minime obligatorii ale băncilor, rezervele internaționale de aur și valută convertibilă, cursul de schimb, supravegherea bancară etc.);

Integrarea politicii monetare în celelalte mari grupe ale politicii economice (politicile fiscal-bugetare, politicile de control a veniturilor, politicile industriale și specifice ale statelor, etc.) și formularea mixului de politici economice;

Corelarea politicii monetare a unui stat cu politicile altor state și formularea politicilor monetare în planul organismelor regionale (Uniunea Europeană și Banca Centrală Europeană) și organismele internaționale (FMI), pentru realizarea echilibrului monetar intern, extern și internațional;

În ansamblul politicilor economice conjuncturale, politica monetară este cea mai veche și deosebit de mobilă. Politica monetară poate fii definită ca un ansamblu de acțiuni exercitate de autoritățile monetare (Banca Națională și Trezoreria) asupra masei monetare și asupra activelor financiare, în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu. De fapt, ansamblu de reguli pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci și instituții financiare vizează atingerea unor obiective generale ale țării, cum sunt stabilitatea, restructurarea, expansiunea, deschiderea cu eficiență a economiei naționale spre exterior etc.

Motivațile și scopurile promovate de agenții bancari și de credit pot fi grupate în două categorii. În primul rând, acestea constau în organizarea profesiunii bancare de așa manieră încât să asigure protecția deponenților, să se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune dezordonată a resurselor monetare și din măsurile individuale ce ar periclita sistemul monetar și de credit.

În al doilea rând, prin politica monetară se urmărește ca prin modificarea masei monetare să se contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie să favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agenților specializați în operațiuni bănești riscante. Deci, o politica monetară sănătoasă trebuie să-și propună concilierea stabilității puterii de cumpărare a monedei nu expansiunea economică.

Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizează prin reglarea cererii de monedă de schimb și de plată. Dar reglarea respectivă nu este un scop în sine. Printr-o asemenea masură se urmăesc stabilirea prețurilor, deplina ocupare a forței de muncă, expansiunea economică.

Pe plan extern, politica monetară și mișcările externe de capitaluri sunt de natură dublă. Pe de o parte politica monetară poate să caute încurajarea intrărilor sau ieșirilor de capitaluripentru reechilibrarea balanței de plăți. Pe de altă parte, ea încearcă să găsească modalități de a suporta presiunile valutare din exterior atunci când mișcările de cpital se deruleaza speculativ. Bineînțeles, se recurge la această politică dacă autoritățile monatare naționale nu au putere notabilă de a evita astfel de presiuni.

2.2. INSTRUMENTE DE POLITICĂ MONATARĂ

Instrumentele utilizate în influențarea politicii monetare sunt de două feluri, instrumente și tehnici de intervenție indirectă și instrumente și tehnici de intervenție directă sau reglementări bancare.

Instrumentele indirecte sunt utilizate de către Banca Centrală în relațiile cu celelalte bănci și cu agenții nefinanciari. La modul tradițional această actegorie include instrumente ce permit controlul asupra costului și asupra cantității de monedă centrală (corespund acțiunilor asupra pieței). Tehnicile intervenției indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra forței de monedă limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea băncii centrale.

Setul de instrumente și proceduri prin care banca centrală implementează politica monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează cadrul operațional al politicii monetare.

Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la dispoziție conform reglementărilor în vigoare sunt:

 operațiunile de piață monetară

 facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit

 rezervele minime obligatorii (RMO)

Operațiunile de piață monetară (operațiuni open market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la inițiativa băncii centrale, având următoarele funcții: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară și semnalizarea orientării politicii monetare.

Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operațiuni de piață monetară aflate la dispoziția BNR sunt:

 operațiuni repo – tranzacții reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituțiile de credit active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;

 atragere de depozite – tranzacții cu scadența prestabilită, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituțiile de credit;

 emitere de certificate de depozit – tranzacții destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit certificate de depozit;

 operațiuni reverse repo – tranzacții reversibile, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;

 acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare – tranzacții reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituțiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanție;

 vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare – tranzacții destinate absorbției/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacționare, transferul proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";

 swap valutar – constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care BNR:

o injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei și vânzând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei;

o absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei și cumpărând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.

Până de curând (în perioada 1997 – trimestrul III 2008), operațiunile de piață monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul bancar.

Începând din ultima parte a anului 2008, odată cu schimbarea poziției nete de lichiditate a băncilor din excedent în deficit, operațiunile de piață monetară destinate injecțiilor de lichiditate au devenit predominante, BNR trecând astfel în poziția de creditor al sistemului bancar.

Rata dobânzii de politică monetară

Facilitățile permanente oferite de BNR (Regulamentul 1/2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili) instituțiilor de credit au drept scop: (i) absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi); (ii) semnalizarea orientării generale a politicii monetare și (iii) stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.

Instituțiile de credit pot accesa din proprie inițiativă cele două facilități permanente oferite de BNR:

 facilitatea de creditare, care permite obținerea unui credit cu scadența de o zi de la banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieței monetare;

 facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadența de o zi la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilității de depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieței monetare.

În ședința din 6 mai 2008, CA al BNR a decis imprimarea unui caracter simetric coridorului format de ratele dobânzilor facilităților permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară și restrângerea amplitudinii acestuia la valoarea de +/- 4 puncte procentuale; măsura a avut ca scop ameliorarea transmiterii semnalelor de politică monetară și reducerea amplitudinii fluctuațiilor ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară.

Tehnicile de intervenție globală și indirectă se sprijină pe un triplu fundament:

dependența sistemului bancar față de banca centală;

corelația existentă între volumul de credit și nivelul activității economice;

caracterul elastic al cererii de credit față de nivelul dobânzii.

În această categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele tipuri de operațiuni și măsuri adoptate de Banca Centrală:
– operațiunile de open-market și acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe piața monetară sau financiară;

– operațiunile de rescontare;

– plafonarea disponibilităților pentru rescontare și stabilirea costului rescontării (rata de rescontare sau taxa oficială a scontului);

– operațiuni de swap valutar;
– avansurile acordate de către Banca Centrală statului și celorlalte bănci;

– determinarea plafonului și a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;
– constituirea rezervelor obligatorii obișnuite și cele constituite asupra depozitelor;
– facilitati permanente;
– creditul de licitatie;

Dintre instrumentele care aparțin acestui grup menționăm: taxa scontului și politica open market. De asemenea, sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare.

Taxa scontului reprezintă dobănda actuala pentru creditele acordate de către banca de emisiune în cadrul operațiilor de rescontare. În cadrul economiei de piață există multiple valori ale dobânzii, ținând cont de diversitatea condițiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii, dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanță dată de taxa scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concentrat.
Poziția taxei scontului în cadrul eșafodajului de dobânzi ale pieței determină și utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. În principal, acțiunea taxei scontului influențează piața capitalurilor, sfera creditului și respectiv ritmul desfãșurării vieții economice în ansamblul ei.
Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporește eficiența utilizãrii creditelor pentru întreprinzători și-i orientează în sensul dezvoltării activității lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.
Creșterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor, înrăutățirea condițiilor de obținere a creditelor și duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare.
Manevrarea taxei scontului acționează și asupra capitalurilor străine .Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine și chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. Creșterea taxei scontului atrage în țară capitaluri străine. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului și refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul eliberarii balanței de plăți. Creșterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine și are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanței de plăți. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicție cu conjunctura dezvoltării economice la aceeași dată și cu obiectivele politicii economice și de credit.
Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziție fermă, cu plata imediată, a unor creanțe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au și pensiunile, respectiv achizițiile însoțite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanțelor de către banca prezentatoare.
Operațiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative:
– se desfășoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este de durată, nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante;
– inițiativa operațiunilor și oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale, banca de emisiune, având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări;
– furnizează la nevoie lichidități băncilor comerciale.
Politica operațiilor pe piața liberă (open market ) este istoric însoțitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-și originea în economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluția lichidității, creditului și dobânzii.
Trăsăturile specifice ale operațiilor pe piața liberă sunt:
– nivelul dobânzii practicate, variază în funcție de evoluția pieței și îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală dorește să o impună;
– în desfășurarea operațiunilor banca centrală are un rol activ. Acesta inițiază alimentarea pieței monetare cu lichidități, în special prin oferte proprii;
– operațiile pe piața liberă au un dublu sens. În timp ce operațiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidități a băncilor comerciale, operațiile pe piața liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă să acorde credite, dar să și împrumute, reducând astfel lichiditățile băncilor și prin aceasta ale economiei naționale.
Astfel, politica open market este intervenția băncii centrale pe piața monetară, zisă piață liberă sau deschisă ( față de alte piețe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puțin controlate) pentru a crește sau diminua lichiditățile agenților ce operează pe aceastã piață, deci posibilitățile lor de acordare a creditului și de creație a monedei scripturale.

Instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care îi afectează în mod direct pe utilizatorii și deținătorii de monedă, inclusiv instituțiile financiare. Tehnicile de intervenție directă asupra lichidității acționează prin modificarea operațiunilor de credit asupra unor sfere determinate a relațiilor de credit sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor însuși sistemului bancar, funcționalității și eficienței sale.

În aceasta categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale și obiective selective, dintre care pot fi enumerate următoarele:
– încadrarea creditului bancar sau a finanțărilor;
– încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate și gestionate de către bănci;
– raportul dintre credite și fonduri proprii;
– coeficientul de utilizare obligatoriu, concretizat în portofoliul minim de obligațiuni, bonuri de tezaur;
– controlul emisiunilor de titluri pe piața financiară;
– stabilitatea ratei de dobândă debitoare sau creditoare;

CAPITOLUL 3

POLITICA BNR DE ȚINTIRE A INFLAȚIEI

3.2. CONCEPTUL DE ȚINTIRE A INFLAȚIEI

Țintirea inflației inplică cel puțin cinci componente: statuarea asigurării stabilității prețurilor ca obiectiv unic sau prioritar al politicii monetare fie pe cale constituțională fie prin angajamentul public al autorității monetare; cuantificarea obiectivului politicii monetare drept o rată ce urmează a fii atinsă de-a lungul unui interval de timp, ținta fiind fixată de către guvern și delegată băncii centrale, stabilită în comun sau precizată independent de către autoritatea monetară; independența băncii centrale în privința instrumentelor utilizate în atingerearatei țintite a inflației, aceasta rezultând în particular în reducerea rolului țintelor intermediare; desfășurarea proceselor de configurare și aplicare a politicii monetare în condițiile de transparență, implicând controlabilitatea activității autorității monetare și feedback-ul din partea agenților economici; existența răspunderii băncii centrale pentru eșecurile în atingerea țintelor inflaționiste stabilite.

Din această perspectivă, utilizarea țintirii inflației drept strategie a politicii monetare nu echivalează strict cu recurgerea la o regulă de politică economică, ci se referă mai degrabă la introducerea unei componente sistematice substanțiale în politica monetară sau la asigurarea coerenței acesteia în raport cu obiectivul stabilit în plan nominal, sub forma unui discreționism constrâns, felxibilitatea rămânând o caracteristică a acestei politici. Practic, banca centrală trebuie să aleagă acea confugurație a instrumentelor de politică monetară care să conducă la maximizarea probabilității de atingere a țintei, ceea ce conferă politicii monetare un puternic caracter pro-activ. Flexibilitatea politicii monetare este în acest caz cenzurată doar de costurile neatingerii țintei, un rol important jucându-l evaluarea transparentă a consecințelor pe termen lung generate prin intermediul măsurilor orientate pe termen scurt adoptate de către banca centrală.Deasemenea,

credibilitatea sporită a autorității monetare permite practicarea excepțională a unor devieri temporare de la țintă ca răspuns la apariția unor șocuri ce afectează nivelul general al prețurilor, fără transmiterea semnalului de acomodare a unor creșteri permanente în rata inflației. Nu în ultimul rând, țintirea inflației restrânge în mod benefic marjele de manevră ala instituțiilor implicate în conceperea și aplicarea politicilor macroeconomice, atât în sensul circumscrierii distorsiunilor motivațiile care ar putea conduce la un comportament inconsistent în timp al băncii centrale, cât și în cel al izolării parțiale a autorității monetare față de presiunile pro-inflaționiste din partea guvernului, în acest sens contribuind rolul de ancoră nominală al țintei inflaționiste și transparența intrinsecă a politicii monetare în condițiile țintirii inflației.

Configurarea și aplicarea politicii monetare în direcția atingerii obiectivului stabilității prețurilor agregate nu presupun, desigur, țintirea inflației ca unică soluție. Țintele pot fi formulate alternativ în termenii venitului nominal, ai nivelului prețurilor sau ai definirii unei funcții de reacție optimizate la nivelul băncii centrale, această secțiune propunându-și compararea țintirii inflației cu alte tipuri de reguli articulate din perspectiva țintelor politicii monetare.

Formularea unei ținte în termenii venitului nominal presupune țintirea simultană a nivelului prețurilor și producției reale, fără însă ca decelerarea contribuției dinamicii variabilelor nominală și reală la evoluția venitului nominal să fie realizată în termeni expliciți. În comparație cu țintirea directă a inflației sau nivelului agregat al prețurilor, avantajele țintirii venitului nominal sunt considerate a consta în surmontarea efectelor decalate ale politicii monetare asupra prețurilor agregate, stabilitatea pe termen lung a ratei de creștere a PIB nominal necesară atingerii unei rate dorite a inflației, precum și în existen3a unor proprietăți de stabilizare automată în raport cu șocurile ce intervin de partea cererii. În plus, țintirea venitului nominal este robustă la o clasă largă de modele cu surse variate de non-neutralitate monetară, apartenența acestei strategii la grupul mai larg al țntelor de preț elastice conferindu-i avantajul de a permite o mai bună stabilizare a producției reale în comparație cu țintele inflaționiste sau de preț stricte .

Utilizare agregatelor monetare ca ținte intermediare, asociata adesea țintirii PIB nominal, presupune segmentarea politicii monetare, configurarea țintei interme-diare fiind facută în dependență de obiectivul final urmărit și în conformitate cu evoluția previzibilă a cererii de monedă. Utilizarea instrumentelor de politică monetară este astfel îndreptată către asigurarea concordan3ei dintre evolu3ia efectivă a agregatului țintit și dinamica precisă ex ante a acestuia, acțiunile de politică monetară fiind îndreptate către realizarea obiectivului de facto al acestei politici încorporat în ținta monetară.

Avantajele asociate utilizării țintelor monetare intermediare se referă, pe lângă rațiunea evidentă a controlabilității, la minimizarea cerințelor informaționale în managementul politicii monetare, precum și la definirea unui etalon cantitativ pentru evaluarea performanțelor autorității monetare în respectarea angajamentelor asumate, Cukierman considerând că, prin comparație, discreționismul implicat de țintirea inflației face politica monetară mai vulnerabilă față de presiunile politice vizând atingerea altor obiective.

Prinipala deosebire între țintirea agregatelor monetare și cea a ratei inflației constă în controlabilitatea, respectiv vizibilitatea diferită a acestora, între cele două caracteristici existând o relație inversă. Pe de o parte, banca centrală poate controla perfect baza monetară, deși aceasta este puțin familiară agenților economici, modificările sale exercitând în consecință un impact scăzut asupra formării anticipațiilor. Pe de altă parte, țintirea directă a inflației presupune alegerea unei variabile cu vizibilitate largă, însă care, prin însuși caracterul său endogen, nu se află sub controlul direct.

Avantajele generate de utilizarea țintelor inflaționiste se concentrează însă și în ameliorările reputaționale mai pronunțate pe care acestea le pot antrena, deopotrivă datorită caracterului de mecanisme de angajare jucat de înseși aceste ținte în condițiile în care politica monetară se concentrează nu asupra unor variabile intermediare, ci asupra obiectivului său final.

Problema relației inverse dintre vizibilitatea și controlabilitatea țintelor este complicată suplimentar de două aspecte. Primul se referă la credibilitatea decidenților în materie de politică monetară, impactul anticipațional al unei ținte cu o vizibilitate dată fiind corelat direct cu probabilitatea atașată de către agenții economici respectarii ex post de către banca centrală a angajamentelor luate, indiferent de erorile de control aferente instrumentelor de politică monetară, în acest caz existența unui capital reputațional semnificativ favorizând țintirea directă a ratei inflației. În plus, volatilitatea mediului economic este esențială în opțiunea pentru un tip sau altul de țintă, existența inflației înalte și variabile fiind concordante țintirii directe a ratei inflației, în timp ce practicarea politicii monetare într-un mediu cu stabilitate nominală pronunțată facilitează recurgerea la țintirea agregatelor monetare sau perpetuarea unei asemenea strategii. Al doilea este problema corelației indirecte dintre manipularea nivelului agregatului monetar țintit și obiectivul final al asigurării stabilității prețurilor: dacă pe termen lung creșterea sistematică a masei monetare se traduce într-o sporire a ratei inflației, țintirea unui agregat monetar este vulnerabilă pe termen scurt la șocurile în viteza de circulație a banilor. Instabilitatea acesteia, corelată în primul rând cu proliferarea inovațiilor financiare și sistemele de plăți determinate în primul rând de dereglementarea piețelor activelor financiare a determinat recurgerea la țintirea unor agregate monetare în sens larg, a căror sferă de cuprindere era presupusă a le asigura o robustețe superioară față de instabilitatea velocității, cu toate că banca centrală exercită un control imperfect și indirect asupra acestor agregate. Existența a numeroase studii empirice demonstrând stabilitatea cererii pentru un agregat monetar alternativ nu a putut fi însă persuasivă în eviatrea declinului utilizării țintelor monetare, în special datorită caracterului ex post al acestor analize.

Din perspectiva expusă anterior, recurgerea la țintirea directă a ratei inflației a determinat băncile centrale să renunțe la statuarea unor ținte intermediare formale, substituindu-le cu utilizarea unui set relativ amplu de variabile informaționale cu caracter predictiv în raport cu inflația anticipatã. O soluție este însă utilizarea prognozei inflaționiste a băncii centrale în postura țintei intermediare, datorită caracteristicilor pe care aceasta le întrunește simultan: buna corelație cu obiectivul final, controlabilitatea superioară față de inflația efectivă și vizibilitatea lor similară. De remarcat faptul că, în cazul în care țintele intermediare monetare sau de curs de schimb concentrează întreaga informație relevantă anticipãrii cu acuratețe a ratelor inflației, țintirea inflației prognozate implică automat utilizarea acestora, ea fiind de asemenea mai robustă față de incertitudinile privind dimensiunea coeficienților din modelul structural al autorității monetare.

Țintirea prognozei inflaționiste a bãncii centrale internalizeazã caracterul pro-activ al utilizãrii țintelor inflaționiste, configurația ansamblului instrumentelor de politică monetară urmărind convergența inflației prognozate cu ținta

inflaționistă la orizontul de timp egal lag-ului de control, în timp ce viteza de ajustare către țintă exprimă gradualismul regimului de țintire directă a inflației din

punctul de vedere suplimentar al reducerii variabilității nivelului producției reale, inflația prognozată pe ansamblul orizontului de țintire fiind în acest caz o medie ponderată a țintei inflaționiste pe termen lung și inflației anticipate pe termen scurt, ceea ce echivalează cu instituirea implicită a unei ținte inflaționiste variabile. Alături de problemele potențiale create de monitorizarea politicii monetare în condițiile țintelor inflaționiste, controlul imperfect al băncii centrale asupra inflației creează probleme persistente și în cazul utilizării inflației prognozate drept țintă intermediară. Acesta se datorează abilității limitate a autorității monetare de a prezice cu acuratețe nivelul inflației la diferite orizonturi temporale. Dacă, în condițiile existenței anticipațiilor raționale și a informației perfecte, credibilitatea băncii centrale face irelevante erorile de control al instrumentelor de politică monetară sau fixarea de intervale de țintire în jurul ratei dorite a inflației, existența informației private a băncii centrale modifică aceste rezultate făcând credibilitatea autorității monetare dependentă de eșecurile sistematice ale acesteia în atingerea țintelor stabilite.

În aceste condiții, soluția de a face banca centrală răspunzătoare doar pentru devierile de la țintă ale inflației prognozate, nu și ale celei efective contrazic însă și conexiunea nemediată a țintirii inflației cu obiectivul final al politicii monetare,

reclamând fie conjugarea țintelor inflaționiste cu mecanisme de monitorizare și motivaționale independente, fie instituirea de intervale relativ înguste aferente ratelor efective ale inflației, fiind posibile și soluțiile de natură hibridă. De asemenea, țintirea inflației prognozate este incertă în cazul obiectivelor plurianuale ale politicii monetare, ea nereprezentând o opțiune în condițiile în care introducerea țintei răspunde cerinței consolidării credibilității băncii centrale; altfel spus, în absența unui capital reputațional semnificativ ex ante, recurgerea la țintirea directă a inflației endogenizează credibilitatea autorității monetare.

În particular, țintirea inflației prognozate în condițiile configurării în acest sens a ratei dobânzii pe termen scurt utilizate ca unic instrument de politică monetară este

ineficientă, datorită echivalenței sale practice cu țintirea ratei dobânzii (interest rate targeting),ceea ce presupune acomodarea oricăror modificări în cererea de monedă prin intermediul manipulării agregatelor monetare, inclusiv a șocurilor determinate de anticipații inflaționiste sporite. O asemenea configurare a politicii monetare va conduce în acest caz la nedeterminarea nivelului agregat al prețurilor.

Utilizarea inflației anticipate în postura de țintă intermediară reclamă deci absența oricărei alte variabile intermediare formale, precum și utilizarea concertată a ansamblului instrumentelor de politicã monetară disponibile în asigurarea convergenței către țintă a inflației anticipate, credibilitatea superioară generabilă prin recurgerea la această strategie provenind atât din existența ancorei nominale a țintei, cât și din atitudinea pro-activă a politicii monetare.

3.3. ATINGEREA/NEATINGEREA ȚINTEI- CAUZE ȘI EFECTE

Cadrul politicii monetare constă în aranjamentele instituționale prin care sunt adoptate și aplicate deciziile de politică monetară. În mod normal, alegerea cadrului de politică monetară depinde de caracteristicile sistemului financiar, competența factorilor de decizie din interiorul și din afara băncii centrale, precum și de alte aspecte de ordin instituțional.

Regimul de țintire directă a inflației înglobează recunoașterea importanței fenomenului inflaționist în economiile moderne și, implicit, faptul că asigurarea stabilității prețurilor reprezintă cea mai eficientă cale de susținere de către politica monetară a dezideratului general de creștere economică pe termen lung. Utilizată pe scară largă în țările industrializate în anii ’90, strategia de țintire directă a inflației a devenit, ulterior crizelor din America Latină și Asia, o alternativă atractivă și pentru economiile emergente.

Pe fondul disputei teoretice rules versus discretion, care a dominat literatura de specialitate în ultimele decenii, inflation targeting reprezintă o tentativă de reconciliere a extremelor. Acest regim de politică monetară combină constrân-gerea impusă la nivelul obiectivului cu o marjă de flexibilitate la nivelul instru-mentelor utilizate de autoritatea monetară. În scopul atingerii nivelului-țintă al inflației, banca centrală utilizează regulile drept „elemente de ghidare a conduitei politicii monetare”, nefiind obligată să le aplice într-o manieră mecanică. Banca centrală își păstrează astfel capacitatea de a răspunde la șocuri neprevăzute prin

ajustarea corespunzătoare a nivelului instrumentelor de politică monetară, cu condiția de a nu sacrifica obiectivul final.

Strategia de țintire directă a inflației prezintă următoarele caracteristici definitorii:

– asumarea neechivocă a angajamentului față de stabilitatea prețurilor ca principal obiectiv al politicii monetare și plasarea pe un plan secundar a celorlalte obiective tradiționale (creșterea economică, creșterea competitivității externe, acoperirea deficitelor fiscale sau scăderea șomajului);

– transparența strategiei de politică monetară prin comunicarea către public a obiectivelor și deciziilor de politică monetară;

– creșterea răspunderii băncii centrale pentru atingerea obiectivului de inflație;

– dependența de furnizarea în timp util a unui set complet de informații privind variabilele relevante pentru toate cele patru blocuri macroeconomice (real, monetar fiscal, extern).

Un regim de țintire a inflației permite politicii monetare să se concentreze pe aspecte ale mediului financiar intern și să răspundă mai bine șocurilor din economia națională. Relația bani-inflație nu este elementul definitoriu al strategiei de țintire directă a inflației, dar constituie o premisă favorabilă pentru determinarea adecvată a instrumentelor monetare pentru care autoritatea monetară optează.

Adoptarea de către o bancă centrală a unui nou cadru de politică monetară implică luarea în considerare a cel puțin cinci elemente:

a) istoria politicii monetare din țara respectivă;

b) nivelul curent al inflației;

c) politica monetară practicată de alte țări cu condiții similare;

d) principalele caracteristici ale economiei țării;

e) principalele caracteristici politice și instituționale ale țării.

Analiza oportunității introducerii regimului țintirii inflației în România trebuie să țină cont de aceste elemente.

Istoria politicii monetare.

Strategia de politică monetară practicată de BNR în ultimul deceniu a fost de tip monetary targeting, bazată pe utilizarea bazei monetare ca obiectiv operațional și a masei monetare ca obiectiv intermediar. De remarcat faptul că politica monetară a BNR a utilizat ținte cantitative atât la nivel intermediar, cât și la nivel operațio-nal. Tentativele de folosire a cursului de schimb ca ancoră antiinflaționistă au eșuat, în timp ce rata dobânzii nu a fost luată în considerare în acest scop, condițiile monetare și extra-monetare fiind adverse acestei soluții. Strategia monetară practicată de BNR a condus la un proces de dezinflație graduală. Astfel rata inflației a scăzut de la niveluri anuale extrem de ridicate, apropiate de

pragul hiperinflației (culminând cu 295,5 % în 1993), până la nivelul relativ moderat atins în 2001 (30,3 %). Această performanță este însă mult inferioară

rezultatelor obținute de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, ale căror rate anuale ale inflației tind să se încadreze în mod durabil în zona cu o singură cifră. Totodată, trebuie menționat faptul că procesul dezinflaționist din România nu a avut continuitate, fiind întrerupt de episoade de reizbucnire a inflației (151,4 % în 1997 și 54,8 % în 1999). Dacă longevitatea cadrului politicii monetare a BNR este remarcabilă, doar Estonia (care a adoptat consiliul monetar în 1992) rivalizând cu țara noastră din această perspectivă, respectarea principiilor de bază ale regimului de monetary targeting nu a fost riguroasă.

Nivelul curent al inflației.

În România, rata inflației, deși în scădere, este încă departe de un nivel compatibil cu conceptul de stabilitate a prețurilor. Din punct de vedere teoretic, trecerea la un regim cu mai multe componente discreționare nu este recomandată în acest punct al traiectoriei descendente a inflației. Multe bănci centrale au trecut la noul regim de politică monetară într-un moment în care rata inflației se afla deja la un nivel foarte scăzut. Excepțiile cele mai notabile de la această regulă sunt Chile și Israel, care au implementat cu succes țintirea inflației pornind de la un nivel anual al inflației de circa 20-25 %. Lipsa de omogenitate a experiențelor naționale arată că țintirea inflației poate fi introdusă pe paliere diferite ale nivelului variabilei-obiectiv, decisivă fiind însă măsura în care așteptările inflaționiste sunt reduse și pot fi ținute sub control în perioada de tranziție dintre cele două regimuri de politică monetară.

Politica monetară practicată de alte țări cu condiții similare.

Tendința care se face tot mai simțită în ultimii ani în țările din Europa Centrală și de Est este de abandonare a diverselor variante de curs de schimb fix (de la consilii monetare la benzi ajustabile) în favoarea unor aranjamente mai flexibile, de tip țintirea inflației. Cehia (în 1998), Polonia (în 1999) și Ungaria (în 2001) au introdus această strategie de politică monetară, renunțând la utilizarea cursului de

schimb ca ancoră nominală, soluție pentru care optaseră în prima parte a perioadei de tranziție.

Principalele caracteristici ale economiei țării.

România are o economie deschisă, de mici dimensiuni, în care investițiile sunt finanțate preponderent prin sistemul bancar și mai puțin prin intermediul pieței de capital. Aceste caracteristici, fără a-i conferi economiei românești profilul ideal pentru adoptarea țintirii inflației, pot fi compatibile cu acest regim, așa cum demonstrează experiența recentă a altor țări în dezvoltare. Dintre țările care au introdus acest regim, unele au înregistrat niveluri ale inflației, deficitului bugetar sau de cont curent comparabile cu cele din România. Astfel, Chile a avut în 1990 o rată anuală a inflației de peste 25 %, Israel (1991), Spania (1994) și Ungaria (2000) au înregistrat deficite bugetare de 4,5 %, 6,4 % și respectiv 3,7 % din PIB, iar Cehia a consemnat în 1997 un deficit de cont curent de 6,1 % din PIB. Persis-tența unor deficite bugetare și de cont curent ridicate – peste pragurile de 3 % și respectiv 5 %, dincolo de care sunt considerate în mod convențional caexcesive – ar putea totuși altera funcționarea eficientă a noii strategii în România.

Principalele caracteristici politice și instituționale ale țării.

Independența de jure și de facto a băncii centrale reprezintă o condiție fundamen-tală pentru implementarea regimului de inflation targeting. Noua strategie nu poate fi pusă în practică dacă nu există un sprijin ferm din partea structurilor de putere din țara noastră pentru o orientare strict antiinflaționistă a politicii monetare și pentru promovarea consecventă a unor politici guvernamentale consistente cu ținta numerică de inflație convenită și anunțată public. Dintr-o perspectivă strict electorală, un moment favorabil schimbării cadrului de politică monetară ar putea fi plasat la începutul următorului ciclu, moment care s-ar suprapune, într-un scena-riu optimist, diminuării ratei inflației până la un nivel comparabil cu cel înregistrat în Cehia, Polonia și Ungaria la momentul adoptării aceleiași strategii și situării „deficitelor gemene” la niveluri inferioare pragurilor convenționale menționate la punctul (d).

Pentru reușita implementării unui nou regim de politică monetară este extrem de importantă maniera de gestionare a schimbării. Din această perspectivă pot fi iden-tificate două tipuri de comportament al autorităților monetare față de modificarea cadrului politicii monetare.

Abordarea cea mai frecvent întâlnită constă într-o atitudine conservatoare, de an-gajament total față de strategia curentă. Banca centrală adoptă o poziție defensivă, încercând să justifice menținerea status quo-ului și refuzând de plano sau amânând sine die orice modificare a regimului de politică monetară. În multe dintre țările ale căror bănci centrale au promovat excesiv această abordare, schimbarea s-a produs într-o perioadă de criză și a generat costuri economice și politice ridicate.

Cealaltă abordare se caracterizează printr-un comportament anticipativ, care pre-upune cceptarea ideii de schimbare și pregătirea terenului pentru înfăptuirea aceste-ia. O atitudine proactivă a băncii centrale poate asigura trecerea lină către un nou regim de politică monetară.

În cazul concret al BNR și al posibilei treceri de la monetary targeting la inflation targeting, adoptarea celei de-a doua abordări este facilitată de existența unor ele-mente de continuitate, dintre care se detașează orientarea dezinflaționistă, flexibili-tatea cursului de schimb și rolul important al agregatelor monetare. În ceea ce pri-vește momentul adecvat al inițierii regimului de țintire directă a inflației, teoretic

pot fi luate în considerare două variante:

– varianta adoptării imediate;

– varianta prudentă, reprezentată de orizontul anului 2004.

În favoarea variantei prudente pledează:

– nivelul inflației, care va fi comparabil cu cel înregistrat în alte țări în momentul adoptării aceluiași regim;

– posibila consolidare a credibilității BNR prin îndeplinirea obiectivelor de inflație în doi ani consecutivi, înainte de trecerea la țintirea inflației;

– existența unui interval de doi-trei ani de creare a premiselor pentru buna funcțio-nare a noii strategii de politică monetară (inclusiv eliminarea dominanței fiscale și atenuarea deficitului de cont curent).

În România, criteriile instituționale de adoptare a strategiei de țintire directă a inflației sunt parțial îndeplinite. Conform Legii nr. 101/1998, Banca Națională a României dispune de independența deciziilor de politică monetară și valutară, con-ducerea acesteia nefiind sub influența factorilor politici. Aceeași lege a limitat vo-lumul împrumuturilor luate de Trezorerie de la banca centrală în cursul unui an la 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent, soldul permanent al împrumuturilor acordate și nerambursate neputând depăși în nici un moment suma totală rezultată din dublarea capitalului și a fondului de rezervă al Băncii Naționale a României. Autonomia băncii centrale, statuată din punct de vedere legislativ, este

confirmată și în practică, dacă se ia în considerare frecvența redusă a schimbării guvernatorilor BNR.

Dominanța fiscală s-a redus semnificativ în ultimii ani atât din perspectiva îm-prumuturilor acordate de BNR Trezoreriei și a renunțării la politica de creditare sectorială, cât și sub forma atragerii veniturilor din senioraj. Țările în curs de dez-voltare recurg la această formă de finanțare într-o măsură sensibil mai mare decât țările dezvoltate (seniorajul ajunge în acest caz până la 3% din PIB, față de sub 1% din PIB în economiile avansate). În România, seniorajul a fost în medie de 2,5% din PIB în perioada 1994-2000, dar valoarea aferentă anului 2001 (1,4%) este inferioară celor înregistrate în Cehia și Polonia.

Obiectivul fundamental al BNR – asigurarea stabilității monedei naționale pentru a contribui la stabilitatea prețurilor – este compatibil cu țintirea directă a inflației. Pe anumite perioade de timp însă acest obiectiv nu a mai fost prioritar, insuficienta coordonare a ansamblului de politici macroeconomice determinând BNR săsusțină alte segmente ale economiei, aflate în dificultate (comerțul exterior, sistemul finan-ciar-bancar). Astfel, atenția băncii centrale a fost divizată în timp între atingerea țintei de inflație și trasarea unei deprecieri controlate a monedei naționale, reface-rea rezervelor valutare sau asumarea rolului de împrumutător de ultimă instanță. Nici în anul 2001, politica de dobânzi a BNR nu a fost pe deplin subordonată obiectivului dezinflaționist, banca centrală urmând trendul descrescător imprimat dobânzilor de Ministerul Finanțelor Publice în încercarea de a reduce costurile afe-rente datoriei publice.

La nivelul implementării deciziilor de politică monetară, BNR nu dispune încă de un instrument eficace prin care să informeze piețele referitor la orientarea politicii monetare și, mai ales, să influențeze formarea anticipațiilor inflaționiste. Canalul dobânzii – utilizat de toate băncile centrale cu strategie de țintire a inflației – a fost obturat în ultimii ani de poziția de debitor net a băncii centrale față de sistemul bancar; dobânzile la operațiunile de sterilizare ale BNR s-au dovedit eficiente în orientarea pieței, pentru prima dată, în cursul anului 2001, însă această pârghie trebuie consolidată în continuare pentru a pregăti asumarea rolului acordat dobân-zii în cadrul strategiei de țintire directă a inflației. Excesul structural de lichiditate este prezent, de altfel, și în economiile din Europa Centrală și de Est care au adop-tat țintirea inflației, dobânda la tranzacțiile reverse repo fiind considerată dobânda de referință a băncii centrale.

Deși în anul 2001 Ministerul Finanțelor Publice a avut un acces mult mai facil la sursele de finanțare externe decât în trecut, contextul internațional ar putea deveni mai restrictiv în viitor, ceea ce, pe fondul dificultăților de întărire a disciplinei fi-nanciare, ar putea conduce la creșterea presiunilor fiscale pe piața internă. Domi-narea piețelor financiare de către Ministerul Finanțelor Publice s-a realizat prin oferirea unor randamente atractive la un grad de risc scăzut, ceea ce a îngreunat accesul agenților economici la sursele de finanțare. Ameliorarea procedurilor de

colectare a veniturilor statului și a disciplinei financiare a agenților economici este o condiție imperativă pentru implementarea regimului de țintire directă a inflației.

Autoritățile din România au reușit să mențină deficite bugetare moderate și nu au practicat reprimarea financiară prin plafonarea ratei dobânzii sau impunerea de plasamente obligatorii în contul datoriei publice, dar adâncimea redusă a piețelor financiare și inexistența unor instrumente diversificate de economisire conferă Trezoreriei o poziție puternică pe piață. Sistemul bancar a cunoscut o ameliorare vizibilă în anul 2001, din punct de vedere al capitalizării și performanțelor finan-ciare ale băncilor, iar BNR a continuat să îmbunătățească normele prudențiale și activitatea de supraveghere. Riscul sistemic s-a redus, dar este nevoie de timp pentru a se consolida rezultatele pozitive înregistrate în ultimul an. Din această perspectivă sunt importante restructurarea și privatizarea BCR și CEC, acestea având o pondere mare în totalul activelor bancare și un potențial ridicat de destabilizare a sistemului bancar, dacă investitorii își pierd încrederea în aceste instituții. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar nu are încă sufi-ciente resurse pentru a putea face față unei crize bancare fără sprijinul BNR, iar exercitarea rolului de împrumutător de ultimă instanță ar contraveni obiectivului de

dezinflație.

Riscuri semnificative pentru reușita implementării unui regim de țintire directă a inflației prezintă dimensiunea dezechilibrului extern și amplitudinea dolarizării,mai ales pe fondul liberalizării fluxurilor de capital. Având în vedere că acest tip de strategie monetară impune flexibilitatea cursului de schimb, fluctuațiile acestuia sunt inevitabile, iar deprecierile abrupte (cauzate, de exemplu, de o inversare a flu-xurilor de capital sau de necesitatea utilizării cursului de schimb ca ajustor al ba-lanței comerciale) cresc riscul de producere a unor crize financiare prin creșterea poverii datoriilor denominate în valută și prin deteriorarea bilanțurilor operatorilor

economici (întreprinderi și bănci, deopotrivă). Banca Națională a României pre-zintă anual Parlamentului politica monetară aplicată în anul precedent și orientările pentru anul în curs, răspunzând în fața acestuia pentru îndeplinirea obiectivelor sale. Prin buletinele sale lunare, prin raportul anual și prin comunicatele sale, BNR

explică publicului evoluțiile din economia reală și piețele financiare, deciziile de politică monetară și valutară adoptate și motivele pentru care nu s-a putut îndeplini obiectivul de inflație. În ceea ce privește orientarea politicii monetare, informațiile prezentate se limitează însă la acțiunile întreprinse de banca centrală în perioada analizată, lipsind aparatul tehnic adecvat care să permită dezvoltarea unei viziuni anticipative. Analizele retrospective sunt necesare, dar nu și suficiente în cazul adoptării regimului de țintire directă a inflației, esențială fiind atitudinea proactivă a băncii centrale. De asemenea, nu se specifică impactul deciziilor de politică mo-netară asupra ratei inflației, nefiind clar delimitate marja de manevră și răspunderea băncii centrale în frânarea creșterii prețurilor. Aceste informații nu trebuie să lip-sească în cazul adoptării regimului de țintire directă a inflației, în general fiind fă-cute publice prin intermediul unui „Raport asupra inflației” – principalul vehicul de comunicare al băncii centrale, prin care aceasta își asumă răspunderea pentru înde-plinirea obiectivului stabilit.

Comunicarea băncii centrale cu publicul, cu piețele financiare s-a îmbunătățit considerabil în ultimii ani, atât printr-o mai mare disponibilitate pentru dialog a conducerii BNR (prin întâlniri cu băncile, acordarea de interviuri, organizarea de seminarii etc.), cât și prin transparența asigurată de deplasarea accentului dinspre instrumentele directe de politică monetară spre cele indirecte.

Eforturile de dezinflație ale băncii centrale pot avea concretizarea dorită doar dacă publicul acordă încredere strategiei aplicate și își ajustează anticipațiile inflaționiste în funcție de obiectivul anunțat. Până în prezent, acest lucru nu s-a întâmplat decât parțial, credibilitatea autorităților fiind erodată de faptul că obiec-tivul inițial de inflație a fost deseori ajustat crescător în cadrul orizontului de timp vizat de țintă.

Dacă în ceea ce privește precondițiile instituționale, unele dintre ele sunt înde-plinite, din punct de vedere al implementării efective, Banca Națională a României nu dispune deocamdată de aparatul tehnic necesar adoptării strategiei de țintire a inflației. Instabilitatea mediului economic și legislativ, restructurarea insuficientă a companiilor de stat, privatizarea lentă a întreprinderilor cu pierderi, deprecierea monedei naționale sunt doar câteva dintre cauzele care au favorizat perpetuarea unei inflații volatile și înalte. Ponderea produselor cu prețuri administrate în coșul de consum este semnificativă, iar alinierea acestor prețuri la tarifele internaționale constituie sursa unor puseuri inflaționiste repetate, cu efecte propagate la nivelul prețurilor libere. Multe dintre băncile centrale care operează în regim de țintire a inflației își fixează ținta de inflație în termenii inflației de bază, eliminând din coșul de consum bunurile și serviciile ale căror prețuri sunt supuse unor puternice ajus-tări sezoniere, măsuri administrative sau șocuri din partea ofertei. O comparație între indicele prețurilor de consum (IPC) și indicele inflației de bază permite

definirea limitelor influenței băncii centrale asupra proceselor inflaționiste ce au loc în economie, dar, în același timp, pune în evidențăaspecte care ar putea pericli-ta ancorarea la nivelul țintei a anticipațiilor publicului. Astfel, calculul inflației de bază presupune eliminarea directă din IPC a unor elemente care influențează puter-nic percepția publicului referitoare la evoluția prețurilor sau utilizarea unui algo-ritm complex de excludere, dificil de asimilat de către publicul larg. De asemenea, faptul că determinarea inflației de bază se realizează, în general, la nivelul băncii centrale ar putea accentua neîncrederea publicului față de rezultatele obținute de aceasta în atingerea țintei. Aceste motive au determinat Banca Națională a Poloniei să își fixeze obiectivul de inflație în funcție de IPC, iar Banca Națională a Cehiei să

înlocuiască (în aprilie 2001) indicele inflației nete cu IPC. În cazul României, IPC este utilizat ca măsură a inflației încă de la începutul perioadei de tranziție, fiind adânc înrădăcinat în percepția operatorilor; calculele referitoare la nivelul inflației de bază efectuate în cadrul BNR sunt recente și nu au fost prezentate public. În perspectiva introducerii unui regim de țintire a inflației, BNR trebuie să realizeze o analiză comparativă a celor doi indici de prețuri și să decidă care dintre aceștia servește cel mai bine scopului urmărit. În cazul în care se optează pentru inflația de bază, trebuie demarată o campanie de familiarizare a publicului cu noua noțiune, prezentându-se motivația deciziei și modul de calcul. În condițiile în care mediul economic este caracterizat în continuare de un grad ridicat de incertitudine este dificilă construirea un model macroeconomic care să stabilească corelațiile dintre variabilele nominale și cele reale suficient de precis pentru a permite băncii cen-trale să aibă o imagine clară, într-o formă cuantificată, a eficacității mecanismului de transmisie a politicii monetare și a efectelor deciziilor sale asupra inflației. Informațiile obținute prin metode econometrice ar trebui completate cu analize ale tendinței prețurilor, pe o perioadă de cel puțin 12 luni în avans, pe baza unor son-daje privind atât oferta (anticipațiile inflaționiste ale agenților economici), cât și cererea (încrederea consumatorilor). Inexistența unor informații viabile privind

anticipațiile inflaționiste crește riscul ca proiecțiile de inflație realizate de BNR să nu se materializeze, ceea ce ar însemna luarea unor decizii de politică monetară in-corecte și, în final, ratarea țintei de inflație.

Una din precondițiile esențiale ale adoptării cu succes a unui regim de țintire a inflației este ca banca centrală să dispună de un instrument adecvat de prognoză a inflației și de evaluare a impactului pe care acțiunile de politică monetară îl au asupra inflației (magnitudinea efectelor, intervalul de transmisie etc.). Pentru îndeplinirea acestor condiții multe bănci centrale care operează în regim de țintire directă a inflației se bazează pe modele econometrice ale inflației – deși nu există o cerință explicită pentru utilizarea unor astfel de metode – sau apelează cel puțin la leading indicators ai inflației, de tipul dobândă, masă monetară, curs de schimb, prețuri ale producției industriale, salarii etc. Prin urmare, trecerea la țintirea directă a inflației în România depinde în bună măsură de calitatea legăturilor statistice existente între inflație și variabilele macroeconomice ce ar putea fi utilizate pentru

prognoza acesteia. Deși testele efectuate au pus în evidență existența unor legături

între inflație (măsurată prin IPC și prin CORE 1) și cursul de schimb, rata dobânzii reale la depozitele atrase de BNR și deficitul bugetului de stat, acestea nu sunt sufi-cient de puternice pentru a permite construirea unui model viabil de prognoză.

În prezent, BNR realizează proiecții de inflație doar pe termen scurt, neavând o metodologie pentru prognoza inflației pe termen mediu, iar faptul că prognoza de inflație nu este publică reprezintă un impediment în plus în ancorarea anticipațiilor inflaționiste ale operatorilor economici.