Rolul Bancii Centrale Europene. Aspecte ale Interventionismului Bce In Zona Euro

Rolul Bancii Centrale Europene. Aspecte ale interventionismului BCE in Zona Euro.

Cuprins:

Introducere

I. Banca Centrala Europeana parte integranta a UEM

1.1 Conceptul de UEM

1.2 Aspecte economice si monetare ale zonei euro

1.3 Caracteristici ale BCE, SEBC și a Zonei Euro.

II. Rolul Bancii Centrale Europene in Zona Euro

2.1 Funtiile Bancii Centrale Europene

2.2 Atributiile si responsabilatile Bancii Centrale

2.3 Obiectivele si Instrumentele utilizate de BCE

III. BCE in contextul crizei economice. Aspecte ale interventionismului BCE

3.1 Criza economica 2008

3.3 Masurile adoptate de BCE

3.4 Perspective ale zonei euro

1.1 Uniunea Economică și Monetară

Uniunea economică și monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul de integrare a economiilor Uniunii Europene. UEM presupune coordonarea politicilor economice și fiscale, o politică monetară comună și o monedă comună – euro. Cu toate că toate cele 28 state membre UE participă la uniunea economică, unele țări au dus integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice. Decizia de a forma o Uniune economică și monetară a fost luată de Consiliul European în orașul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind mai târziu prevăzută în Tratatul privind Uniunea Europeană. Uniunea economică și monetară reprezintă un pas înainte pentru UE în procesul de integrare economică, început în 1957, odată cu crearea Uniunii. Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficiență internă și soliditate economiei UE, în general și economiilor statelor membre, în particular. Acest lucru oferă și oportunități pentru stabilitate economică, pentru intensificarea creșterii economice și pentru un grad mai mare de ocupare a forței de muncă – de care beneficiază direct cetățenii UE. De fapt, drumul parcurs de Europa către UEM este unic în istorie, deoarece se bazează pe principiul unei piețe unice pentru țări suverane. Aceasta o face să se distingă în foarte multe privințe de majoritatea uniunilor monetare din trecut, în cazul cărora crearea în prealabil a unei uniuni politice (a unui stat-națiune) a fost cea care a condus la realizarea unei piețe unice, care oferea întreprinderilor și populației condiții omogene.

În termeni practici, UEM înseamnă:

Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre;

Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria și deficitul public;

O politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană (BCE);

Moneda unică și piața unică.

1.1.1 Scurt istoric al realizari UEM

Ideea creării unei uniuni economice și monetare în Europa a apărut cu mai bine de o jumătate de secol în urmă. A fost o viziune a liderilor politici, care au fondat în 1952 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) , din care au făcut parte șase state – Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. La summitul de la Haga din 1969, șefii de stat sau de guvern au definit un nou obiectiv în cadrul integrării europene: Uniunea Economică și Monetară (UEM). Un grup condus de Pierre Werner, prim-ministrul Luxemburgului, a elaborat un raport care avea în vedere realizarea unei uniuni economice și monetare complete în termen de zece ani, conform unui plan cu mai multe etape. Obiectivul final era liberalizarea completă a mișcărilor de capital, convertibilitatea integrală a monedelor statelor membre și fixarea definitivă a cursurilor de schimb. Prăbușirea sistemului de la Bretton Woods și decizia guvernului SUA de a lăsa liber cursul dolarului la mijlocul anului 1971 a generat un val de instabilitate a schimburilor valutare care a pus sub semnul întrebării paritățile dintre monedele europene. Proiectul UEM a fost oprit. În 1972, la summitul de la Paris, UE a încercat să dea un nou impuls integrării monetare, creând „șarpele în tunel”: un mecanism pentru fluctuația controlată a monedelor („șarpele”), cu marje reduse de fluctuație față de dolar („tunelul”). Destabilizat de criza petrolului, slăbiciunea dolarului și diferențele de politică economică, „șarpele” și-a pierdut majoritatea membrilor în mai puțin de doi ani și a fost redus, în cele din urmă, la „zona mărcii germane”, formată din Germania, Benelux și Danemarca. Eforturile de creare a unei zone de stabilitate monetară au fost relansate în 1978 (la summitul de la Bruxelles) odată cu înființarea Sistemului Monetar European (SME), bazat pe cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. La mecanismul cursului de schimb (MCS I) au participat monedele tuturor statelor membre, cu excepția Regatului Unit. Cursurile de schimb se bazau pe cursurile centrale față de ECU („unitatea monetară europeană”), unitatea de cont europeană, care se calcula ca o medie ponderată a monedelor participante. Pe baza cursurilor centrale exprimate în ECU se calcula o grilă de cursuri bilaterale de schimb, iar fluctuațiile monedelor trebuiau să se înscrie într-o rată de ±2,25% față de cursurile bilaterale (cu excepția lirei italiene, pentru care marja permisă era de 6%). Timp de zece ani, SME a obținut mari progrese în reducerea variabilității cursurilor de schimb: flexibilitatea sistemului, combinată cu voința politică de a realiza convergența economică, a condus la stabilitatea durabilă a monedelor. Odată cu adoptarea Programului privind piața unică în 1985, a devenit tot mai clar că potențialul pieței interne nu va putea fi fructificat la maximum atât timp cât aveau să persiste costurile relativ ridicate ale tranzacțiilor de conversie monetară și incertitudinile legate de fluctuațiile cursurilor de schimb, indiferent cât de reduse. În plus, mulți economiști au denunțat așa-numitul „triunghi imposibil”: libera circulație a capitalului, stabilitatea cursurilor de schimb și politicile monetare independente erau incompatibile pe termen lung. În 1988, Consiliul European de la Hanovra a instituit o comisie care să studieze UEM, sub conducerea lui Jacques Delors, președintele de atunci al Comisiei. Raportul comisiei (raportul Delors), prezentat în 1989, propunea să se susțină introducerea UEM în trei etape. Raportul sublinia în special necesitatea unei mai bune coordonări a politicilor economice și a reglementării deficitelor bugetare naționale și recomanda crearea unei noi instituții, complet independente, care să fie responsabilă de politica monetară a Uniunii: Banca Centrală Europeană (BCE). Pe baza raportului Delors, Consiliul European de la Madrid a decis, în 1989, să lanseze prima etapă a UEM, constând în liberalizarea deplină a mișcărilor de capital începând cu 1 iulie 1990. În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg a convocat o conferință interguvernamentală având ca obiectiv identificarea modificărilor ce trebuiau aduse tratatului pentru realizarea UEM. Activitatea acestei conferințe interguvernamentale a dus la elaborarea Tratatului privind Uniunea Europeană, adoptat oficial de șefii de stat sau de guvern la Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991 și semnat la 7 februarie 1992.

Realizarea UEM in 3 etape. Tratatul prevede introducerea UEM în trei etape.

Etapa 1 (de la 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993): libera circulație a capitalului între statele membre.

Etapa 2 (de la 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie 1998): convergența politicilor economice ale statelor membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale. Coordonarea politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea Institutului Monetar European (IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre băncile centrale naționale și de a face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice. Băncile centrale naționale trebuiau să devină independente în această etapă.

Etapa 3 (demarată la 1 ianuarie 1999): introducerea treptată a euro ca monedă unică a statelor membre și aplicarea unei politici monetare comune sub egida BCE. Tranziția la cea de-a treia etapă a fost condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență durabilă, măsurat pe baza unor criterii stabilite în tratate.Normele bugetare au devenit obligatorii, încălcarea lor de către un stat membru fiind pasibilă de penalități. A fost introdusă o politică monetară unică, condusă de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), format din băncile centrale naționale și BCE.

Primele două etape ale UEM au fost finalizate. Cea de-a treia este încă în curs. În principiu, toate statele membre ale UE trebuie să participe la această etapă finală și, prin urmare, să adopte euro (articolul 119 din TFUE). Cu toate acestea, anumite state membre nu îndeplinesc încă criteriile de convergență. Statele membre respective beneficiază deci de o derogare provizorie până când vor fi în măsură să participe la a treia etapă a UEM. În plus, Regatul Unit și Danemarca și-au notificat intenția de a nu participa la cea de-a treia etapă a UEM și, prin urmare, de a nu adopta euro. În consecință, aceste două state membre beneficiază de o derogare privind participarea lor la UEM. Dispozițiile detaliate privind derogările sunt prevăzute în protocoalele referitoare la aceste două țări anexate la tratatele fondatoare ale UE. Totuși, Regatul Unit și Danemarca își rezervă dreptul de a pune capăt derogării și de a solicita participarea la cea de-a treia etapă a UEM. În prezent, 19 din cele 28 de state membre participă la cea de-a treia etapă a UEM și folosesc astfel euro ca monedă unică.

1.1.2 Principiile și guvernanța în temeiul UEM

Principiile pe care se bazeaza realizarea Uniunii Economice si Monetare si care constituie in acelasi timp o componenta principala a obiectivelor Uniunii sunt:

Sistemul economiei de piata sau al concurentei este liber acolo unde pietele sunt deschise;

Stabilitatea monetara este garantata de o dezvoltare ritmica a economiei;

Existenta unui nivel înalt de ocupare a fortei de munca si a stabilitatii sociale;

Finante publice puternice si sanatoase în toate statele membre;

Libertatea deplina a miscarii capitalurilor si o perfecta integrare a pietei financiare;

Stabilitate irevocabila în ceea ce priveste cursul de schimb, si în final, o moneda unica.

În cadrul UEM, nu există o singură instituție responsabilă de politica economică. În schimb, responsabilitatea este împărțită între statele membre și instituțiile UE. Principalele părți implicate în UEM sunt:

Consiliul European – stabilește principalele orientări ale politicii economice și monetare;

Consiliul UE („Consiliul”) – coordonează elaborarea politicii economice a UE și decide dacă un stat membru poate sau nu să adopte moneda unică;

„Eurogrupul” – coordonează politicile de interes comun pentru statele membre din zona euro;

Statele membre – fixează bugetele naționale între limitele stabilite pentru deficitul și datoria publică și stabilesc politici structurale proprii cu privire la piețele muncii, pensiilor și capitalurilor;

Comisia Europeană – monitorizează performanța și conformitatea;

Banca Centrală Europeană (BCE) – stabilește politica monetară, având drept obiectiv principal stabilitatea prețurilor;

Parlamentul European – împarte cu Consiliul sarcina formulării legislației și supune guvernanța economică scrutinului democratic, în special prin intermediul noului dialog economic.

Concluzionând se pot cristaliza urmatoarele argumente pro și contra UEM:

Argumentele în favoarea UEM: – completarea pieței unice, în sensul că o piață unică are nevoie de o monedă unică; – creșterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare și eliminarea costurilor de conversie; – reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale și investiții prin eliminarea fl uctuațiilor ratei de schimb; – completarea pieței unice, în sensul că o piață unică are nevoie de o monedă unică; – creșterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare și eliminarea costurilor de conversie; – reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale și investiții prin eliminarea fl uctuațiilor ratei de schimb; – transparența prețurilor și prin aceasta o mai bună informare a participanților la tranzacții; – disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca instrumente de politică economică; – scăderea inflației, datorită disciplinei impuse economiilor care formează zona Euro; – fuziunea piețelor financiare, care poate conduce la economii la scară; – creșterea eficienței și obținerea unor ritmuri de creștere economică înalte; – întărirea poziției Uniunii Europene în cadrul sistemului monetar internațional; – facilitarea atingerii țelului creării uniunii politice. Argumentele împotriva formãrii UEM: – pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare; – pierderea de fl exibilitate, în sensul că guvernele naționale nu vor putea să ia decizii de politică monetară care să permită protejarea economiilor lor de șocurile externe, în detrimentul altor țări; – diferențe relativ mari în ciclurile de afaceri și standarde de viață între statele membre; – pericolul de a diviza Uniunea Europeană în state din interiorul și din afara Uniunii economice și monetare; – costurile materiale pe care le incumbă înlocuirea monedelor naționale cu moneda unică, crearea instituțională și modificările de natură legislativ.

1.2 Aspecte economice și monetare ale Zonei Euro

Fiecare dintre statele care formează în momentul de față zona euro a reprezentat o economie relativ deschisă înainte de a adera la zona euro. Totuși, în prezent, acestea fac parte dintr-o economie mai vastă și mult mai autonomă. Având în vedere dimensiunea sa, zona euro este comparabilă cu marile economii ale lumii, precum Statele Unite, Japonia sau China. Cu o populație de 336 de milioane în anul curent, zona euro este una dintre cele mai mari economii ale lumii. Din perspectiva produsului intern brut (PIB) exprimat prin paritatea puterii de cumpărare , Statele Unite au reprezentat cea mai mare economie a lumii în anul 2009, cu o pondere de 20,5% din PIB pe plan mondial, fiind urmate de zona euro, cu 15,2%. Ponderea Japoniei a fost de 6,0%. Ponderile individuale ale statelor din zona euro au fost considerabil mai mici: contribuția celui mai mare stat la PIB pe plan mondial a fost de 3,9% în 2009. Instituirea Uniunii Economice și Monetare (UEM) a însemnat pentru UE un pas important în direcția realizării pieței interne. Consumatorii și firmele pot compara acum cu ușurință prețurile și pot selecta furnizorii cei mai competitivi din zona euro. De asemenea, UEM asigură un mediu economic și monetar stabil la nivel european, ceea ce favorizează creșterea durabilă și crearea de locuri de muncă, iar moneda unică a pus capăt dezechilibrelor cauzate de fluctuațiile bruște ale cursurilor de schimb ale monedelor naționale anterioar. Aspectele economice și monetare ale Zonei Euro au fost organizate diferit. În timp ce politicile monetare și valutare au fost denaționalizate și centralizate la nivel comunitar, responsabilitatea pentru politica economică a rămas de competența statelor membre, deși politicile economice naționale trebuie aplicate într-un cadru comunitar de cooperare în materie de politici macroeconomice. Diferențele de organizare respectă principiul subsidiarității, respectiv repartizarea responsabilităților politice la nivelul Comunității este justificată numai în următoarele cazuri: • dacă statele membre nu pot realiza în mod satisfăcător obiectivele atribuite sau • atunci când, datorită amplorii sau efectelor acțiunii preconizate, obiectivele pot fi realizate mai bine la nivelul Comunității. Băncii Centrale Europene i s-a oferit responsabilitatea exclusivă privind politica monetară unică pentru zona euro. O monedă unică necesită o politică monetară comună, în cadrul căreia procesul decizional este centralizat. Deoarece unele decizii de politică monetară trebuie adoptate zilnic, cadrul decizional trebuie să fie permanent și instituționalizat sub forma unei entități juridice care poate fi trasă la răspundere și care este responsabilă din punct de vedere politic pentru activitățile sale. De asemenea, având în vedere mandatul de politică monetară constând în menținerea stabilității prețurilor, luarea deciziilor a trebuit încredințată unui organism care era independent atât față de instituțiile comunității, cât și față de statele membre. În ceea ce privește politica economică, aceasta revine în mare parte, statelor membre. În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Tratatul CE, politica economică a Comunității se bazează pe „strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune […]”. Articolul 98 din Tratatul CE prevede: „Statele membre își conduc politicile economice pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității […] și în contextul orientărilor generale menționate la articolul 99 alineatul (2)”. Prin articolul 99 alineatul (1) din Tratatul CE, statele membre „își consideră politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun” și „le coordonează în cadrul Consiliului”. Orientările generale de politică economică reprezintă instrumentul principal de coordonare a politicilor economice naționale. Acestea conțin orientări pentru aplicarea generală a politicii economice și formulează recomandări specifice pentru fiecare stat membru și pentru Comunitate. Prezentând măsurile necesare în diferite domenii de politică – finanțe publice, reforme structurale, impozitare, reglementarea pieței forței de muncă sau formarea și învățământul – orientările stabilesc standardul utilizat pentru evaluarea deciziilor de politică adoptate ulterior la nivel național și european. Orientările generale de politică economică sunt adoptate sub forma unei recomandări și, prin urmare, nu sunt nici obligatorii din punct de vedere juridic, nici executorii. În schimb, acestea se bazează pe persuasiune și presiuni din partea celorlalte state care să determine guvernele să adopte măsurile corespunzătoare. Cu toate acestea, aprobarea lor de către Consiliul European le conferă greutate politică. Această asimetrie dintre aspectele monetare și cele economice ale UEM implică absența unui „guvern UE” comparabil cu guvernele naționale. Totuși, aceasta nu reprezintă neapărat o deficiență a cadrului de politică economică al Comunității. Un grad înalt de autonomie decizională acordat statelor membre în domenii importante ale politicii economice le conferă acestora o marjă de manevră esențială și permite manifestarea efectelor benefice ale unei concurențe solide între politicile economice. În același timp, normele și procedurile cadrului de politică economică asigură stabilitatea macroeconomică, cu condiția ca factorii decizionali să le respecte.

1.2.1Criteriile de convergență la zona euro Statele care intenționează să adopte euro ca monedă națională trebuie să atingă un nivel ridicat de convergență durabilă. Convergența la zona Euro se asigură prin criteriile de convergență, acestea asigură faptul că un stat membru este pregătit să adopte moneda euro și că aderarea sa la zona euro nu va cauza riscuri economice pentru statul membru respectiv sau pentru zona euro în ansamblu. Criteriile sunt stabilite la articolul 140 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Respectivele criterii impun unei țări să atingă următoarele ținte, numite și criterii de convergență nominală:

Stabilitatea Prețurilor. Rata inflației nu trebuie să depășească cu mai mult de 1.5% media ratei inflației înregistrată în cele trei state cu cele mai bune valori în acest domeniu.

Stabilitatea Cursului de Schimb. Respectarea marjei normale de fluctuație stabilită prin MCS II pentru cel puțin 2 ani.

Deficitul Bugetar. Deficitul Bugetar nu trebuie să depășească 3% din PIB. Datoria Guvernamentală. Datoria Publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB. Rata Dobânzii. Rata Dobânzii pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% media ratelor din cele 3 state cu cele mai bune rezultate în ceea ce privește stabilitatea prețurilor.

Alături de criteriile de convergență nominală, însă fără a face obiectul Tratatului de la Maastricht, au apărut, la inițiativa Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergenței și coeziunii structurilor economice ale statelor membre și ale celor candidate. Aceste criterii numite și criteriile de convergențã realã privesc: – gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB, – ponderea comerțului bilateral în țările membre ale Uniunii Europene în totalul comerțului exterior, -structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură și servicii), – PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcție de paritatea puterii de cumpărare. Criteriile sunt concepute astfel încât doar acele state care promovează politici economice orientate către stabilitate și care prezintă un istoric de stabilitate a prețurilor sunt admise în cea de-a treia etapă a UEM. Tratatul prevede, de asemenea, ca banca centrală a statului respectiv să fie independentă. În luna mai 1998, la summitul UE de la Bruxelles s-a confirmat faptul că 11 din cele 15 state membre de atunci – Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Austria, Portugalia și Finlanda – îndeplineau criteriile de adoptare a monedei unice. La data de 1 ianuarie 1999 țările respective au adoptat euro ca monedă comună. Grecia s-a alăturat acestui grup la 1 ianuarie 2001, după îndeplinirea criteriilor. Alte state membre care au îndeplinit între timp criteriile de convergență și s-au alăturat zonei euro sunt: Slovenia la 1 ianuarie 2007, Cipru și Malta la 1 ianuarie 2008, Slovacia la 1 ianuarie 2009, Estonia la 1 ianuarie 2011, Letonia la 1 ianuarie 2014 si Lituania la 1 ianuarie anul curent. De asemenea, cum am amintit mai sus, Danemarca și Regatul Unit sunt „state membre cu statut special”. În protocoalele anexate Tratatului de instituire a Comunității Europene, celor două țări li s-a acordat dreptul de a alege dacă doresc sau nu să participe la cea de-a treia etapă a UEM, respectiv să adopte euro. Ambele au făcut uz de așa-numita „clauză de neparticipare”, informând Consiliul UE că, pentru moment, nu intenționează să treacă la etapa a treia, respectiv că nu doresc încă să facă parte din zona euro. Așadar la ora actuală din cele 28 de state membre care alcătuiesc Uniunea Europeană, 9 nu fac parte din zona euro. Celelalte state membre UE care nu au adoptat încă moneda euro nu dispun de clauze de neparticipare, precum cele negociate de Regatul Unit și Danemarca. Aceasta înseamnă că, prin aderarea la UE, noile state membre se angajează să adopte în cele din urmă euro, atunci când vor îndeplini criteriile de convergență . BCE și Comisia Europeană elaborează o dată la doi ani – sau la cererea unui stat membru care face obiectul unei derogări – rapoarte asupra progreselor înregistrate în îndeplinirea criteriilor de convergență. Aceste rapoarte de convergență iau, de asemenea, în considerare și alți factori care ar putea influența integrarea statului în economia zonei euro. Rapoartele stau la baza deciziilor Consiliului UE privind includerea unui nou stat în zona euro.

1.3 Introducerea Euro Incepand cu 1 ianuarie 1999, lumea intreaga este martora unuia dintre cele mai profunde si de anvergura evenimente economice din istoria monetara. La acea data, Uniunea Europeana a lansat etapa finala a Uniunii Economice si Monetare, creand prin urmare o noua moneda, EURO.

Consiliul European de la Madrid, decembrie 1995 a decis ca numele dat monedei europene să fie acela de Euro, nume care simbolizează Europa și care să fie același în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.   Moneda însăși a intrat pe piețele internaționale la 1 ianuarie 1999, înlocuind așa-numita unitate monetară europeană (ECU), iar apoi, la 1 ianuarie 2002, a fost introdusă în circulație înlocuind în cele din urmă monedele naționale din Zona euro. In 2014 Euro reprezenta a doua moneda in ceea ce priveste rezervele valutare globale, cu o pondere de 22,6%, după dolarul american, care are o pondere semnificativ mai mare de 66,3%.

Funcțiile monedei EURO sunt:

– unitate de cont deoarece permite cuantificarea valorii unui bun sau a unui serviciu pe baza monedelor și bancnotelor obișnuite.

– mijloc legal de plată. Monedele și bancnotele statelor care au preluat EURO au fost preschimbate fizic în euro dupa 1 ianuarie 2002, în timp ce transferurile bancare au putut fi efectuate în EURO înainte de această dată,

– instrument de economisire. Moneda unică europeană a devenit o moneda de bază în care sunt deținute rezervele valutare internaționale si totodată moneda în care se derulează cea mai mare parte a împrumuturilor internaționale.

Conceperea și realizarea EURO a reprezentat în primul rând un eveniment politic, o abandonare a suveranității naționale prin care s-a obținut și se așteaptă obținerea unor beneficii privind:

Eliminarea riscului ratei de schimb In mediul international al afacerilor, deciziile luate astazi sunt adesea afectate negativ de viitoarele modificari ale ratelor de schimb. Atunci  cand compania germana BMW investeste 100 de milioane de dolari pentru a-si spori echipa de vanzari din Franta, estimarea pe care ea o face in ceea ce priveste profitabilitatea investitiei, se invarte in jurul ratei estimate de schimb intre marca germana si francul francez. Daca francul se va deprecia puternic dupa efectuarea investitiei, atunci vanzarile comaniei BMW in Franta (care sunt colectate in franci), se vor transforma dintr-o data in mai putine marci pentru compania-mama din Műnchen, facand astfel ca investitia sa fie mai putin atractiva sau chiar neprofitabila. Prin urmare, cu cat sunt mai putin previzibile ratele de schimb, cu atat sunt mai riscante investitiile straine si cu atat este mai putin probabil ca aceasta companie sa obtina o crestere pe pietele externe. EURO, datorita faptului ca inlocuieste monedele nationale de genul marcii si francului, elimina complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante. Aceasta va reprezenta un avantaj pentru investitiile internationale in zona EURO.

Eliminarea costurilor aferente tranzactiilor

Turistii care isi planificau excursii in Europa inainte de introducerea EURO, se confruntau cu inconvenientele si costurile mai multor monede, fiecare dintre acestea fiind recunoscuta de un mic segment geografic din Uniunea Europeana si fiecare putand fi schimbata numai prin intermediul bancilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism si al companiilor de carti de credit, in schimbul unei taxe. Aceste taxe se prezinta sub forma unor comisioane fixe, precum si sub forma diferentei dintre preturile de cumparare si de vanzare pentru orice alta moneda data. EURO elimina aceste costuri.

     Asigurarea transparentei preturilor

O moneda unica face mai evidente diferentele de pret dintre bunurile, serviciile si salariile din tari diferite, imbunatatind astfel competitia dintre piete. In absenta EURO, consumatorii din zona monedei unice au  descoperit ca este dificil si oarecum obositor sa compare preturile. Ca urmare, discriminarile de pret erau implementate cu usurinta.

Pietele financiare profunde

Inainte de introducerea EURO, eforturile depuse pentru a potrivi nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerintele legate de investitii ale posesorilor de economii erau efectuate de costurile psihologice si economice presupuse de cele 11 monede nationale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale si imprumuturile acordate de bancile comerciale, pana la actiunile obisnuite si instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat in moneda nationala. Acest lucru a separate pietele financiare si a descurajat investitiile straine.  

           EURO a schimbat de o maniera revolutionara aceasta situatie. De la data de 1 inauarie 1999, bursele mari din zona EURO si-au cotat instrumentele financiare , inclusiv cele emise anterior, in EURO. Pentru investitori, la fel ca si pentru cei care imprumuta, aceste evolutii au facut pietele financiare europene mai mari, mai accesibile si mai lichide. Deoarece aceasta situatie promoveaza comertul international fara nici un fel de restrictii pe singura piata importanta a lumii, acest lucru este considerat unul din avantajele economice fundamentale ale EURO.

Desi introducerea EURO a generat multe avantaje economice substantiale, el aduce, de asemenea, multe costuri.

            Cel mai des invocat inconvenient al uniunii monetare este pierderea suveranității naționale. Transferul la nivel comunitar al unor componente naționale de ordin monetar și fiscal ar implica faptul că țări viguroase și stabile acceptă luările de decizii ale altor țări, uneori mai slabe și mai lipsite de rezistență pe planul luptei împotriva inflației.Odata cu criteriile de la Maastricht, tarile trebuie sa duca politici bugetare restrictive, ceea ce va duce la o scadere a cresterii economice si a locurilor de munca.

Exista doua riscuri majore care ar putea submina sau chiar distruge succesul EURO. Acestea sunt:

 Socurile economice

Socurile economice sunt schimbari neasteptate in mediul macroeconomic al unei tari sau al unei regiuni care distrug balanta delicata a productiei, consumului, investitiilor, cheltuielilor guvernamentale si comertului. Cel mai amenintator tip de soc economic pentru zona monedei unice este cunoscut ca un soc asimetric, numit astfel deoarece aceste socuri afecteaza tarile in mod diferit. Ele pot fi cauzate de scaderi sau cresteri drastice ale cererii pentru bunuri primare si servicii intr-o anumita tara. De exemplu, atunci cand cererea de produse forestiere scade, situatia economica a Finlandei se deterioreaza mult mai drastic si mai repede decat cea a Austriei, Frantei, deoarece produsele forestiere reprezinta un procent enorm din PIB-ul Finlandei.

Inainte de introducerea EURO, tarile din zona EURO puteau sa manevreze socurile asimetrice in trei moduri: ajustarea ratelor dobanzii, interventia asupra ratei de schimb si ajustarea fiscala. EURO face insa ca ajustarile independente ale ratelor dobanzilor sa fie imposibile, deoarece bancile nationale centrale din zona EURO au predat autoritatea in domeniul politicii monetare Bancii Centrale Europene. Acum exista un singur set de rate pe termen scurt ale dobanzilor pentru toti participantii la EURO. Prin urmare, cu exceptia cazurilor in care socurile economice lovesc toate tarile participante si cu o intensitate aproximativ egala, ajustarile ratelor dobanzilor nu pot fi folosite pentru rezolvarea socurilor economice.

Uniunea Europeana este mai putin capabila decat Statele Unite sa isi revina de pe urma socurilor economice in primul rand din cauza absentei unui sistem de transfer fiscal. Pe scurt, guvernul unic central din Statele Unite este capabil sa transfere sume enorme intre statele sale. In schimb, in Uniunea Europeana lipseste un sistem international eficient de transfer fiscal. In zona EURO, majoritatea impozitelor sunt platite guvernelor nationale si locale. Aceasta lasa Comisiei Europene din Bruxelles un buget anual de numai 2.5% din cel controlat de guvernele nationale sau 1.27% din PIB-ul Uniunii Europene. Si, oricum, aproximativ jumatate din acest buget este consacrat exclusiv politicii din domeniul agriculturii.

Discordia politica

Mai exista un al doilea risc continuu major pentru uniunea monetara, in afara de cel presupus de socurile economice. Acest al doilea risc provine din faptul ca integrarea politica europeana este inca in faza de inceput. Lipsa unui „guvern federal european” unificat si puternic determina a doua amenintare semnificativa pentru EURO, in afara problemelor de transfer fiscal abia mentionate. Prima este aceea ca guvernele membre pot deveni risipitoare din punct de vedere financiar, punand prin urmare in pericol viabilitatea unei monede unice. Prin urmare, natiunile neserioase pot depasi deficitele bugetare anuale precizate in Pactul de stabilitate si crestere fara a anunta, pot refuza sa isi plateasca amenzile stabilite si pot deveni „outsideri” politici pentru restul Uniunii. In acest mod, tarile stabile din punct de vedere financiar pot fi afectate de imprumuturile excesive ale celorlalte tari.

1.2 SEBC si Eurosistemul Transferul politicii monetare la nivel comunitar a necesitat modificarea substanțială a cadrului european care reglementează activitatea de bancă centrală. Înființarea unei noi organizații monetare supranaționale, respectiv BCE, și integrarea BCN într-un sistem european al băncilor centrale, respectiv SEBC, și în subdiviziunea acestuia – Eurosistemul, sunt reprezentative pentru supranaționalizarea activității de bancă centrală din Europa. Până în prezent, niciun alt domeniu de politică a Comunității Europene nu a atins un grad de integrare atât de ridicat precum politica monetară și valutară unică. Moneda euro și BCE constituie expresia cea mai convingătoare a propriei identități a Comunității. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este format din Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale ale statelor membre ale UE. Activitățile SEBC se desfășoară în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și cu Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene. Activitățile SEBC se desfășoară în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și cu Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene. SEBC este condus de organele de decizie ale BCE. Cu toate acestea, întrucât SEBC nu are personalitate juridică și având în vedere gradele diferite de integrare în UEM, adevărații participanți activi sunt Banca Centrală Europeană și Băncile Centrale Naționale ale țărilor zonei euro. Se pot evoca trei considerente principale de natură politică și economică care au stat la baza instituirii unui sistem care să îndeplinească funcțiile de bancă centrală pentru euro, nu a unei bănci centrale unice:

1. înființarea unei bănci centrale unice pentru întreaga zonă euro (concentrând, probabil, activitatea de bancă centrală într-un singur loc) nu ar fi fost acceptabilă din rațiuni politice;

2. opțiunea creării Eurosistemului are la bază experiența BCN, menținând structura instituțională, infrastructura, capacitățile operaționale și competențele;

3. având în vedere spațiul geografic vast pe care îl ocupă zona euro, s-a considerat oportun ca instituțiilor de credit să le fie oferit un punct de acces la activitatea de bancă centrală în fiecare stat membru participant. Luând în considerare numărul mare de națiuni și culturi din zona euro, s-a apreciat că rolul de punct de acces la Eurosistem ar putea fi îndeplinit cel mai bine de instituțiile naționale (nu de o singură instituție supranațională). Astfel, SEBC este format din BCE și BCN ale celor 28 de state membre ale UE, iar „legea organică” pe care acesta se bazează este Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (Statutul SEBC), anexat la Tratatul CE. In cadrul acestui sistem complex, Banca Centralã Europeanã joacã rolul de liant, în timp ce pentru Eurosistem aceasta reprezintã autoritatea monetarã unicã, statutar instituitã, respectiv organismul coordonator ºi forul unic comunitar de conducere ºi reglementare, care îºi fundamenteazã forþa de execuþie a responsabilitãþilor pe baza consensului bãncilor centrale pe care le reprezintã. În particular, noþiunea de Eurosistem, adoptatã de Consiliul Guvernator al BCE, se limiteazã la structura instituþionalã a bãncilor centrale aparþinând statelor membre ale EU, care au adoptat moneda unicã, coordonatã funcþional de BCE, în calitate de autoritate monetarã unicã ºi independentã, responsabilã cu elaborarea politicilor monetare ale Zonei Euro. Eurosistemul nu cuprinde autoritãþile monetare ale statelor care nu au adoptat Euro.

Eurosistemul are patru atribuții majore. Prima constă în aplicarea politicii monetare adoptate de către Consiliul guvernatorilor BCE – de exemplu, deciziile privind ratele dobânzilor reprezentative (rata dobânzii minimă acceptată , aplicată la operațiunile principale de refinanțare , precum și ratele dobânzilor aplicate la facilitatea de creditare și la facilitatea de depozit, și, după caz, luarea de decizii referitoare la obiectivele monetare și furnizarea de lichiditate). Comitetul executiv este responsabil pentru aplicarea politicii monetare, responsabilitate pe care o exercită prin dispoziții adresate BCN. De exemplu, Comitetul executiv decide o dată pe săptămână asupra alocării de lichiditate sectorului bancar prin intermediul operațiunilor principale de refinanțare. Cea de-a doua și cea de-a treia dintre atribuțiile Eurosistemului constau în derularea operațiunilor valutare și, respectiv, deținerea și administrarea rezervelor oficiale ale statelor din zona euro. Operațiunile cu aceste active de rezervă sunt reglementate de către Eurosistem. Concret, operațiunile care depășesc un anumit prag necesită aprobarea prealabilă a BCE. O a patra atribuție esențială a Eurosistemului constă în promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți. De asemenea, Eurosistemul contribuie la realizarea supravegherii financiare: consiliază legislatorii în sfera sa de competență și elaborează statistici monetare și financiare. Tratatul de la Maastricht specifică, de asemenea, că BCE deține dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote euro. Necesitatea delimitãrii dintre Sistemul European al Bãncilor Centrale ºi Eurosistem este evidentã, pornind de noþiunea de suveranitate monetarã. Astfel, diferenþa majorã dintre aceste douã sisteme este marcatã de faptul cã membrii Eurosistemului au renunþat la propria suveranitate monetarã, prin acceptarea Euro ca monedã comunitarã ºi recunoaºterea BCE ca autoritate monetarã unicã, deciziile acesteia având o putere normativã supranaþionalã, recunoscutã pe întreg teritoriul Uniunii Monetare Europene. În ceea priveºte componenta sistemului bãncilor centrale, în cadrul SEBC, se disting douã categorii de autoritãþi monetare participante, respectiv autoritãþile monetare ale Eurosistemului ºi autoritãþile monetare neparticipante la Zona Euro. Autoritãþile monetare ale Eurosistemului, respectiv bãncile centrale ale statelor membre ale Zonei Euro, ºi-au menþinut personalitatea juridicã instituitã prin legile naþionale, îndeplinind în paralel, toate acele directive sau instrucþiuni trasate de BCE, însã nu de pe poziþia de subordonat, ci de pe poziþia de parte integrantã a sistemului. Calitatea de parte integrantã este conferitã atât formal (normativ), prin prevederile articolului 105 din Tratatul asupra U.E., cât ºi informal, prin includerea guvernatorilor bãncilor comerciale ale Eurosistemului în rândul membrilor cu drepturi depline în Consiliul Guvernator ºi în Comitetul Executiv al BCE (conform art. 10 din Statutul SEBC), statele membre participând astfel, în mod direct ºi echitabil, la funcþionarea procesului decizional. De asemenea, bãncile centrale participã mutual ºi solidar la funcþionarea sistemului ca atare, nu numai din perspectiva includerii în organismele de conducere ºi execuþie ale BCE, ci ºi din perspectiva calitãþii de acþionari ai BCE, acestea contribuind cu active la constituirea capitalului BCE. Acestea realizează si operațiuni de gestionare a rezervelor internaționale în nume propriu și ca agenți ai BCE. În plus, BCN răspund în mare măsură de colectarea de date statistice naționale, precum și de emiterea și procesarea bancnotelor euro în respectivele țări. BCN îndeplinesc și funcții care depășesc sfera de aplicare a Statutului, în măsura în care Consiliul guvernatorilor nu le consideră incompatibile cu obiectivele și atribuțiile Eurosistemului. Pe de altã parte, se poate afirma cã bãncile centrale nu ºi-au pierdut total independenþa, îndeplinind în continuare sarcini specifice la nivel naþional, care nu se suprapun sau care nu contravin principiilor ºi intereselor Eurosistemului, în conformitate cu propriile politici ºi strategii, în special în ceea ce priveºte reglementarea ºi supravegherea sectorului bancar ºi financiar. Implementarea efectivã a politicilor monetare promovate de BCE, face, de asemenea, obiectul manifestãrilor individuale ºi responsabile ale autoritãþilor monetare naþionale, prin abordarea descentralizatã a procesului de implementare a politicilor monetare, gestionarea localã a fenomenului monetar ºi financiar constituind premisa unitãþii de acþiune în formã integratã. Autoritãþile monetare ale statelor membre UE neparticipante la UME sunt, de asemenea, membre ale SEBC, dar au un statut special în raport cu Eurosistemul. Astfel, autoritãþile neintegrate monetar au responsabilitatea coordonãrii propriei politici monetare, în mod independent faþã de politica BCE, iar guvernatorii nu au calitatea de membri ai Consiliului de Guvernator sau ai Comitetului Executiv al BCE, neparticipând astfel în nici un fel în derularea lanþului decizional care priveºte exclusiv Eurosistemul. Cu toate acestea, participarea la SEBC impune o serie de obligaþii bãncilor centrale neparticipante la UME, regãsite cel puþin sub incidenþa unuia din urmãtoarele domenii: asigurarea îndeplinirii obiectivului fundamental al SEBC ºi anume stabilitatea preþurilor, furnizarea de date statistice, participarea necondiþionatã la procesul de cooperare regional, integrarea funcþionalã în mecanismele Eurosistemului. Construcția Eurosistemului se fondează pe structurile de bancă centrală existente, respectând diversitatea culturală și națională a zonei euro. Totodată, autonomia Băncilor Centrale Naționale favorizează schimburile prolifice și, atunci când este necesar, spiritul de emulație în ceea ce privește cele mai bune practici, generând astfel un potențial de sporire a eficienței administrării operaționale în cadrul Eurosistemului.

II. Banca Centrala Europeana. Rol. Obiective. Instrumente

Conform idei formulate in primul capitol, Banca Central Europeană reprezintã, în momentul de faþã, pilonul central al Sistemului Băncilor Centrale Europene ºi instituþia monetarã cu autoritatea cea mai pronunþatã în Europa, exercitându-ºi atributele de guvernanþã la nivelul cel mai înalt în planul politicilor monetare ºi financiare comunitare europene. Și-a început activitatea în mod oficial în iunie 1998. Sediul este la Frankfurt, iar prin statutul de înființare este un organism independent.

Structura organizatorică și independeța instituțională a BCE Eurosistemul și SEBC sunt conduse de principalele două organe de decizie ale BCE: Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv. Un al treilea organ de decizie, Consiliul general, va exista atât timp cât unele state membre ale UE nu vor fi adoptat încă moneda euro (articolul 45 din Statut). Aceste organe de decizie își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Tratat, de Statutul SEBC și de Regulamentul de procedură. Consiliul guvernatorilor BCE este format din membrii Comitetului executiv al BCE și guvernatorii BCN din statele care fac parte din zona euro. Conform Statutului SEBC, Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel puțin zece ori pe an. Datele reuniunilor sunt hotărâte chiar de către Consiliul guvernatorilor, în baza unei propuneri a Comitetului executiv. Președintele Consiliului UE , precum și un membru al Comisiei Europene , pot asista la ședințe, însă numai membrii Consiliului guvernatorilor au drept de vot. Fiecare membru al Consiliului guvernatorilor are un vot și, exceptând deciziile legate de chestiunile financiare ale BCE, Consiliul guvernatorilor decide cu majoritate simplă. Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și Statutul SEBC și al BCE, acordă Consiliului guvernatorilor competența de luare a deciziilor cu semnificație strategică primordială pentru Eurosistem . Principalele responsabilități ale Consiliului guvernatorilor sunt: • stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la ratele dobânzilor reprezentative ale BCE; • adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor încredințate Eurosistemului. În procesul de luare a deciziilor de politică monetară sau legate de alte atribuții ale Eurosistemului, Consiliul guvernatorilor ia în considerare evoluțiile la nivelul întregii zone euro. Comitetul executiv are în componență președintele și vicepreședintele BCE și alți patru membri. Aceștia sunt desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre ale zonei euro la nivel de șefi de stat sau de guvern, la recomandarea Consiliului UE , după consultarea Parlamentului European și a Consiliului guvernatorilor BCE, dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar și bancar sunt recunoscute. Comitetul executiv se reunește, de regulă, în fiecare zi de marți.

Principalele responsabilități ale Comitetului executiv sunt: • pregătirea întrunirilor Consiliului guvernatorilor; • aplicarea politicii monetare în zona euro conform orientărilor și deciziilor Consiliului guvernatorilor și, în acest context, transmiterea instrucțiunilor către BCN; • administrarea activităților zilnice ale BCE; • exercitarea anumitor competențe, inclusiv de natură normativă, delegate de Consiliul guvernatorilor.

Consiliul general este format din președintele și vicepreședintele BCE, precum și din guvernatorii băncilor centrale naționale din toate statele membre ale UE. Ceilalți membri ai Comitetului executiv, președintele Consiliului UE, precum și un membru al Comisiei Europene , pot asista la ședințele Consiliului general, fără a avea însă drept de vot. Ședințele Consiliului general pot fi convocate ori de câte ori președintele consideră oportun sau la cererea a cel puțin trei dintre membrii săi. Consiliul general se reunește de obicei la Frankfurt, o dată la trei luni. Consiliul general nu este răspunzător de luarea deciziilor de politică monetară în zona euro. Acesta a preluat unele atribuții de la IME, pe care BCE trebuie să le realizeze în cea de-a treia etapă a UEM, atât timp cât există state membre ale Uniunii Europene care nu au adoptat încă moneda euro. Aceasta presupune că principala responsabilitate a Consiliului general se referă la raportarea progreselor înregistrate în procesul realizării convergenței de către statele membre ale Uniunii Europene care nu au adoptat încă euro și la consilierea privind pregătirile necesare pentru adoptarea euro ca monedă. Consiliul general contribuie la exercitarea funcțiilor consultative ale SEBC și la colectarea de date statistice. Organele de decizie ale BCE sunt susținute de către comitetele SEBC. Aceste comitete sunt importante și în cadrul cooperării intra-SEBC. Ele sunt formate din membri ai BCE și ai băncilor centrale naționale (BCN) ale Eurosistemului, precum și din membri ai altor organisme competente, cum ar fi autoritățile de supraveghere naționale, în cazul Comitetului de supraveghere bancară. BCN ale statelor din afara zonei euro au numit experți care să participe la ședințele comitetelor SEBC ori de câte ori un comitet supune dezbaterilor aspecte care țin de competența Consiliului general. Mandatele comitetelor sunt stabilite de către Consiliul guvernatorilor, căruia comitetele îi raportează prin intermediul Comitetului executiv. În prezent există următoarele comitete:

Comitetul de contabilitate și venituri monetare

Comitetul de supraveghere bancară

Comitetul pentru bancnote

Comitetul pentru metodologia costurilor

Comitetul de comunicare al Eurosistemului/SEBC

Comitetul director al Eurosistemului pentru IT

Comitetul pentru tehnologia informației

Comitetul auditorilor interni

Comitetul pentru relații internaționale

Comitetul juridic

Comitetul pentru operațiuni de piață

Comitetul de politică monetară

Comitetul pentru sistemele de plăți și de decontare

Comitetul de statistică

Independeta

Referitor la independența instituțională a BCE față de orice ingerință, inclusiv din partea guvernelor, este garantată prin dispozițiile articolului 108 din Tratat. Acestea prevăd explicit că, în exercitarea competențelor lor, nici BCE și niciun membru al organelor de decizie nu poate solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism. Tratatul prevede în continuare că instituțiile și organele comunitare, precum și guvernele statelor membre au obligația de a respecta acest principiu, fără a încerca să influențeze membrii organelor de decizie ale BCE. Independența instituțională a BCE este completată de prerogativele în plan legislativ și de rolul consultativ în ceea ce privește proiectele de acte normative la nivel național și comunitar care țin de domeniul său de competență. Dispozițiile Tratatului asigură că BCE dispune de toate competențele și atribuțiile necesare pentru a-și îndeplini mandatul, conferindu-i astfel independența funcțională. BCE dispune de atribuții exclusive în ceea ce privește politica monetară în zona euro. Controlul deplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul asupra emiterii de bancnote și prin cerința ca emiterea de monede de către statele membre să fie supusă aprobării BCE. De asemenea, Tratatul protejează Eurosistemul împotriva presiunilor în favoarea finanțării datoriei publice prin interzicerea acordării de credite sectorului public de către Eurosistem. Independența personală le garantează membrilor Consiliului guvernatorilor siguranța mandatului și le permite să evite orice conflicte de interese. În această privință, Statutul SEBC/BCE protejează independența personală a organelor de decizie ale BCE prin prevederea unor contracte pe durată determinată relativ îndelungate și prin interzicerea revocării din funcție pe baza rezultatelor unor politici aplicate anterior. În acest sens, se consideră esențial ca guvernatorii băncilor centrale să dețină mandate semnificativ mai lungi decât cele ale politicienilor; astfel, guvernatorii băncilor centrale pot avea în vedere un orizont mai îndepărtat, concentrându-se asupra aspectelor pe termen mediu, în timp ce politicienii au obiective pe termen mai scurt, în concordanță cu ciclurile electorale. Statutul SEBC și al BCE prevede continuitatea mandatelor guvernatorilor BCN și ale membrilor Comitetului executiv , după cum urmează: • un mandat cu o durată minimă de cinci ani pentru guvernatorii BCN; • un mandat cu o durată fixă de opt ani, care nu poate fi reînnoit, pentru membrii Comitetului executiv al BCE; • demiterea din funcție a membrilor Comitetului executiv doar în caz de incompetență sau greșeli grave de conduită; în aceste cazuri, Curtea de Justiție a Comunităților Europene este în măsură să soluționeze litigiile. În cele din urmă, independența financiară, care înseamnă autonomia băncii centrale în ceea ce privește resursele și veniturile financiare, este importantă prin aceea că permite băncii centrale să își îndeplinească atribuțiile în mod eficient. În cadrul UEM, aceasta este asigurată prin bugetul propriu al BCE, care este independent de cel al UE, și prin subscrierea și vărsarea integrală a capitalului BCE de către băncile centrale naționale din cadrul Eurosistemului. Tratatul de la Lisabona include explicit BCE printre instituțiile Uniunii. Această schimbare a statutului juridic al BCE nu are un impact major asupra poziției sale în interiorul cadrului instituțional al UE, deoarece Tratatul de la Lisabona nu modifică niciuna dintre caracteristicile instituționale esențiale ale BCE, cum ar fi obiectivul principal și misiunile sale, competența de a adopta acte juridice sau personalitatea juridică și independența sa. Amploarea independenței acordate BCE prin Tratat și Statut trebuie legitimată corespunzător pentru a fi în concordanță cu fundamentele democratice ale societății europene. Aceasta impune responsabilitate față de populație și față de organele alese în mod democratic. Legitimitatea democratică a băncilor centrale independente este reglementată diferit în funcție de fiecare sistem democratic. Mandatele acestora pot varia și în funcție de numărul obiectivelor care trebuie îndeplinite. BCE și BCN dispun de toate instrumentele și competențele necesare pentru aplicarea unei politici monetare eficiente și sunt autorizate să decidă în mod independent asupra momentului și modului de folosire a acestora.

Rolurile si procesele de funcștionare ale BCE În conformitate cu prevederile statutare, Banca Centralã Europeanã îndeplineºte faþã de SEBC ºi Eurosistem, urmãtoarele funcþii fundamentale, la nivel strategic ºi operativ: – reprezintã centrul lanþului de decizie din cadrul SEBC ºi al Eurosistemului, respectiv forþa motrice a fenomenului de cooperare ºi reglementare în spaþiul monetar comunitar, oferind o bazã realã de negociere, cãi viabile de promovare a consensului ºi metode operative de executare a responsabilitãþilor asumate; – asigurã elaborarea ºi implementarea politicilor monetare pentru statele membre ale Eurosistemului, elaboreazã recomandãri ºi oferã consultanþã ºi asistenþã activã pentru statele din afara UME, în domeniul monetar ºi financiar;

– exercitã funcþiunea regulatorie ºi normativã în numele SEBC ºi al Eurosistemului, având autoritatea de a iniþia proiecte normative în mecanismul legislativ al Comunitãþii

Europene;

– oferã consultanþã tuturor organismelor ºi instituþiilor europene în domeniul de expertizã vizat, fie tangent ºi cu utilitate în procesul legislativ, fie colateral, în demersurile funcþionale curente ale acestora;

– îndeplineºte toate acele sarcini asumate de Institutul Monetar European, nefinalizate în etapa a treia a realizãrii UME, datoritã neparticipãrii în totalitate a statelor membre la procesul adoptãrii monedei unice europene. În calitate de guvernator al Uniunii Monetare Europene ºi de coordonator al politicilor monetare în cadrul SEBC, notorietatea Bãncii Centrale Europene presupune însã, dincolo de coordonarea celor trei componente instituþionale amintite, promovarea unui set omogen de mecanisme ºi reguli specifice, de naturã a asigura comunitãþii europene un climat coerent de cooperare ºi conlucrare, performant din punct de vedere informaþional ºi care sã conducã în perspectivã, la definitivarea cu succes a strategiei privind crearea unui spaþiu monetar unic european. Pornind de la acest ultim obiectiv, se poate afirma cã BCE a devenit, de fapt, punctul cheie ºi pilonul strategic, mutual acceptat, al întregului sistem monetar european. În acest context, dincolo de Eurosistem, BCE reprezintã nodul de reþea ºi punctul comun al tuturor organismelor sau forumurilor instituite la nivelul UE, cu privire la domeniul monetar-financiar, se constituie în principalul actor în plan normativ din acest domeniu, monitorizeazã direct sau indirect întreg ansamblul de relaþii monetare, coordoneazã procesul de reglementare ºi supraveghere prudenþialã ºi, nu în ultimul rând, gestioneazã sistemul de plãþi ºi reþeaua informaþionalã comunitarã. În mod sintetic, regulile ºi mecanismele dezvoltate de BCE, pot fi grupate în jurul funcþiilor principale ale acesteia, astfel:

– reguli ºi mecanisme de reglementare;

– reguli ºi mecanisme de guvernare;

– reguli ºi mecanisme de cooperare.

Din perspectiva regulilor ºi mecanismelor de reglementare, BCE reprezintã autoritatea normativã a Eurosistemului în domeniul monetar ºi financiar ºi unul din promotorii principali în ceea ce priveºte cadrul normativ economic ºi financiar al Uniunii Europene. În activitatea BCE, se disting douã dimensiuni ale activitãþii specifice de reglementare ºi anume: o dimensiune statutarã, orientatã în particular spre þãrile Eurosistemului ºi o dimensiune comunitarã orientatã spre îndrumarea consultativã a tuturor membrilor Uniunii Europene. Procesul de reglementare BCE nu se limiteazã numai la politica monetarã ºi la cadrul juridic aferent, ci priveºte mediul economic ºi financiar al spaþiului Euro în ansamblul sãu, respectiv toate condiþiile necesare sau în legãturã cu asigurarea obiectivului fundamental al UME ºi anume stabilitatea preþurilor. Cadrul normativ promovat de BCE la nivelul Eurosistemului, vizeazã în principal: regulile privind reglementarea activitãþii sectorului bancar ºi a sectorului instituþiilor financiare ºi de credit, funcþionarea sistemelor ºi a mecanismelor de platã ºi decontare, condiþiile privind colectarea ºi prelucrarea datelor statistice, acordarea de asistenþã de specialitate sau stabilirea unor regulamente sau reguli cadru, armonizate la nivelul Eurosistemului.

Cadrul de reglementare adresat Eurosistemului este consultativ (de armonizare) sau normativ ºi respectã principiul descentralizãrii, acesta definind, de fapt, condiþiile ºi acþiunile unitare, recomandate þãrilor membre în realizarea obiectivelor stabilite. Din categoria procesului de reglementare adresat þãrilor membre ale Eurosistemului, un set important este reprezentat de totalitatea recomandãrilor, instrucþiunilor, regulamentelor, regulilor ºi deciziilor interne, emise de BCE în vederea reglementãrii principiului descentralizat de conducere a politiciimonetare. Adoptate de Consiliul Guvernator sau de Comitetul Executiv, aceste norme traseazã principalele linii practice privind implementarea politicilor monetare la nivelul þãrilor membre ale Eurosistemului, oferind detalii tehnice, schema ºi principiile de funcþionare cu privire la operaþiunile monetar-financiare ale autoritãþilor monetare, acestea urmând a fi adoptate în mod obligatoriu, dar adaptat ºi descentralizat, în particular la nivelul fiecãrui stat membru.

Regulile ºi mecanismele de guvernare reprezintã substanþa funcþiunilor BCE în cadrul Eurosistemului ºi în raport cu SEBC, vizând sfera elaborãrii ºi implementãrii politicilor pe structura cadrului normativ elaborat, contribuþia la supravegherea

prudenþialã ºi la stabilitatea sistemului monetar financiar european, implementarea ºi întreþinerea sistemelor de tranzacþionare sau de platã, aplicarea procedurilor de colectare ºi prelucrare a bazelor de date statistice. Componenta guvernãrii

presupune, dincolo de cadrul normativ comun, în primul rând existenþa unei orientãri strategice ºi, în al doilea rând, determinarea, respectiv aplicarea eficientã a unui instrumentar al politicilor monetare în corelaþie cu definirea unui mecanism

transparent ºi eficient de transmitere a efectelor acestor politici ºi strategii monetare la nivelul mediului economic, pentru asigurarea stabilitãþii preþurilor din zona Euro, respectiv îndeplinirea responsabilitãþii principale asumate de BCE

Regulile ºi mecanismele de cooperare se referã la implicarea BCE dincolo de aria teritorialã a Euroland-ului atât la nivel regional, cât ºi la nivel global, activitate de naturã a contribui în mod direct la crearea notorietãþii a acestei instituþii.

La nivel regional, aºa cum reiese din implicarea sa de fapt ºi de drept în funcþionarea SEBC, Banca Central Europeanã conduce o activitate nu atât de cooperare, cât mai ales de coordonare, asistenþã ºi consultare multilateralã, opozabilã mai mult sau mai

puþin tuturor þãrilor europene, fie acestea membre sau nu ale UE.

Cea mai importantã dimensiune a implicãrii BCE în cooperarea monetar financiarã regionalã ºi globalã este oferitã de abordarea activã a proceselor de supraveghere prudenþialã ºi de asigurare a stabilitãþii sistemului monetar ºi financiar. La nivel

comunitar, sarcina supravegherii prudenþiale a sectorului financiar-bancar a fost delegatã în mod independent în sarcina autoritãþilor monetare ale statelor membre, prin prevederile legislative ale SEBC, BCE primind numai un rol formal de

coordonare ºi asistenþã.

Dinamica procesului de cooperare internaþionalã ºi noile realitãþi globale privind integrarea pieþelor monetar financiare au trezit interesul organismelor europene, iar BCE a fost instituþia delegatã, distinct, sã reprezinte Eurosistemul în procesul

internaþional de cooperare, participând în aceastã calitate la toate discuþiile ºi negocierile privitoare la cooperarea în domeniul stabilitãþii sistemului monetar financiar internaþional ºi supravegherii prudenþiale a acestui sector. Acest fapt a determinat

erijarea BCE în promotorul adoptãrii ºi implementãrii la nivel regional, a principalelor reglementãri sau recomandãri formulate de Comitetul de la Basel.

Implicatã din ce în ce mai amplu în procesul global de cooperare în favoarea stabilitãþii financiar-monetare, BCE, în calitate de acþionar principal al Bãncii Reglementelor

Internaþionale, a devenit membru permanent al Forumului de Stabilitate Financiarã, calitate care a dus Eurosistemul în situaþia favorabilã de a influenþa deciziile de cvorum ale acestei instituþii.

OB si instrumente

În conformitate cu prevederile articolului 105(1) din Tratatul asupra UE, obiectivul fundamental al SECB este .menþinerea stabilitãþii preþurilor ca premisã esenþialã pentru asigurarea stabilitãþii mediului economic ºi social al Uniunii Europene.. În plan

secundar, SEBC urmãreºte implicarea activã pentru . … realizarea

tuturor obiectivelor economice, sociale sau politice stabilite în sarcina

comunitãþi europene […]., fãrã a întreprinde însã acþiuni care sã

conucã la deteriorarea termenilor de stabilitate a preþurilor.

Dintre obiectivele secundare, cel mai important este acela privitor

la acordarea întregului suport ºi sprijin de cãtre SEBC, pentru

promovarea politicilor economice comunitare, menite sã conducã la o .creºtere economicã susþinutã ºi durabilã. ºi la atingerea unui

nivel ridicat al gradului de ocupare al forþei de muncã.

Totuși ratatul privind Uniunea Europeană instituie o ierarhie clară a obiectivelor Eurosistemului, stabilitatea prețurilor fiind cea mai importantă dintre acestea. Această opțiune se bazează atât pe dovezi istorice clare, cât și pe teoria economică, întrucât stabilitatea prețurilor contribuie la creșterea nivelului de trai prin diverse canale. În acest sens, urmărește menținerea ratei inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2 % pe termen mediu. BCE consideră că 2 % este un nivel suficient de scăzut pentru ca economia să valorifice pe deplin beneficiile stabilității prețurilor. Stabilitatea prețurilor protejează valoarea reală a veniturilor și avuției.Stabilitatea prețurilor este în primul rând în avantajul celor mai vulnerabile categorii sociale, ale căror plasamente sunt în mare parte reprezentate de numerar și conturi de economii, în condițiile în care valoarea reală a acestor investiții este erodată cu ușurință de inflație. Astfel, stabilitatea prețurilor contribuie și la coeziunea socială. Totodată, un mediu de prețuri stabile permite oamenilor să deosebească mai ușor modificările la nivelul prețurilor relative (respectiv ajustarea prețurilor unui anumit bun sau serviciu) de cele la nivelul general al prețurilor. Acest lucru înseamnă că oamenii pot avea deplină încredere în funcția de semnal și informare a prețurilor unui anumit bun sau serviciu. În acest context, stabilitatea prețurilor facilitează comparația între acestea, contribuind astfel la adoptarea unor hotărâri în cunoștință de cauză în privința consumului și a plasamentelor, dar și la funcționarea eficientă și fără dezechilibre a piețelor. Stabilitatea prețurilor contribuie și la scăderea ratelor dobânzilor nominale și reale. De exemplu, inflația erodează valoarea reală a activelor nominale, iar într-un mediu inflaționist împrumutătorii obișnuiesc să impună o primă specifică, menită să contracareze riscurile de inflație aferente investițiilor efectuate. În schimb, împrumutătorii nu percep o astfel de primă de risc în condiții de stabilitate a prețurilor. Prin diminuarea primelor de risc de inflație, stabilitatea prețurilor implică niveluri mai scăzute ale ratelor dobânzilor reale, ceea ce transformă proiectele de investiții în opțiuni mai rentabile. Astfel, ratele mai scăzute ale dobânzilor contribuie la creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și la dezvoltarea economică. De asemenea, stabilitatea prețurilor reprezintă cea mai bună și, în ultimă instanță, singura contribuție pe care o politică monetară credibilă o poate avea la creșterea economică, crearea de locuri de muncă și coeziunea socială. Politica monetară este acea componentă a politicii economice care are ca drept scop influențarea ofertei de monedă și a condițiilor de creditare, iar instituția responsabilă de realizarea acestui obiectiv pentru Zona euro este Banca Centrală Europeana. Această situație reflectă ideea conform căreia o autoritate care controlează un singur instrument nu poate îndeplini decât un singur obiectiv și nici nu poate fi responsabilă de atingerea mai multor obiective. Urmărirea unor obiective suplimentare riscă să împovăreze excesiv politica monetară, ceea ce ar conduce la creșterea ratei inflației și a șomajului. Pe termen lung, politica monetară nu poate influența decât nivelul prețurilor dintr-o economie, fără a exercita un impact durabil asupra activității economice în sine. În acest context, Tratatul prevede o repartizare eficientă și neechivocă a responsabilităților, politicii monetare revenindu-i obiectivul fundamental de menținere a stabilității prețurilor.

Pornind de la acest obiectiv fundamental formulat, Consiliul

Guvernator al BCE a elaborat un set de strategii ºi prioritãþi

privind formula optimã a mix-ului de politici monetare, astfel încât,

pe de o parte, sã fie asiguratã stabilitatea preþurilor pe termen

lung, iar pe de altã parte, sã fie stimulatã activitatea ºi

performanþa sectorului economic regional, respectiv buna

funcþionare ºi echilibrul durabil al sistemului monetar financiar

european. Dintre strategiile BCE privind promovarea cu succes a

politicii monetare în spaþiul Eurosistemului, enumerãm câteva

repere, dezbãtute ºi aplicate pânã în prezent în activitatea curentã

a Eurosistemului3:

– ancorarea politicii monetare pe ideea stabilizãrii

procesului inflaþionist, limitat ca variaþie într-o bandã

îngustã, precis descrisã ºi cuantificabilã matematic, în

baza definiþiei cantitative a stabilitãþii preþurilor emisã de

Consiliul Guvernator în 1998, respectiv raportarea la

indicele armonizat al preþurilor de consum, IAPC ºi

stabilirea unui prag maxim al inflaþiei anuale de 2%;

– datoritã faptului cã efectele concrete ale instrumentelor

sau operaþiunilor monetare aplicate sunt vizibile cu

predilecþie pe termen mediu ºi lung, în strategia de

elaborare a mix-ului de politici a BCE, primeazã

formularea unei perspective concrete ºi anticiparea

rezultatelor pe termen mediu, comunicatã în mod public

pe baza principiului transparenþei;

– se urmãreºte permanenta asimilare a unui complex cât

mai larg de informaþii cu caracter economic, care ar putea

sã conducã la evitarea influenþelor negative ale ºocurilor economice (cum ar fi variaþiile de preþ semnificative ºi

intempestive la produsele energetice) ºi corelarea acestora

în procesul de elaborare a politicilor monetare, respectiv

în crearea tabloului de prognozã ºi a perspectivei

consolidate pe termen mediu ºi lung;

– instituirea unui sistem de corecþie pe termen scurt ºi a

unui procedeu de valorificare a experienþelor imediate în

planul tendinþelor pe termen lung în ceea ce priveºte

mecanismul de transmitere a politicilor monetare, datã

fiind ineficienþa acestuia în perspectivã temporarã medie;

– corelarea politicilor monetare cu politicile economice

regionale, în general, astfel încât vectorul cooperãrii, pe de

o parte, sã conducã la diversificarea criteriilor ºi a

factorilor luaþi în considerare la elaborarea politicilor

monetare ºi, pe de altã parte, sã producã însumarea

efectelor pozitive în plan economic, social ºi politic la

scarã regionalã.

INSTRUMENTELE DE POLITICĂ MONETARĂ

Mecanismul de transmisie a politicii monetare începe cu administrarea

lichidității și orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de către BCE.

Ca parte integrantă a pieței financiare, piața monetară deține un rol

fundamental în transmiterea deciziilor de politică monetară, fiind prima piață

influențată de schimbări ale politicii monetare. O piață monetară profundă

și integrată este esențială pentru o politică monetară eficientă, întrucât aceasta

asigură o distribuție uniformă a lichidității băncii centrale și un grad omogen

al ratelor dobânzilor pe termen scurt în întreaga zonă a monedei unice.

Această condiție prealabilă a fost îndeplinită aproape simultan cu debutul celei

de-a treia etape a UEM, atunci când piețele monetare naționale au fost

integrate cu succes într-o piață monetară eficientă a zonei euro.

Pentru orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt, Eurosistemul dispune

de un set de instrumente de politică monetară, și anume operațiuni de piață,

facilități permanente și rezerve minime obligatorii.

Operațiunile de piață monetară (a se vedea caseta 12) reprezintă cea mai

importantă categorie de operațiuni de politică monetară. Acestea sunt, în general,

derulate de BCN la inițiativa BCE, de obicei pe piața monetară, respectiv piața

pe care scadența operațiunilor este, de regulă, mai mică de un an. Operațiunile de

piață monetară dețin un rol important în influențarea ratelor dobânzilor, indicând

orientarea politicii monetare și gestionând lichiditatea pe piața monetară.

1. Operațiunile de piață ale Eurosistemului pot fi împărțite în următoarele patru categorii,

în funcție de obiective, frecvență și proceduri:

– operațiuni principale de refinanțare;

– operațiuni de refinanțare pe termen lung;

– operațiuni de reglaj fin;

– operațiuni structurale.

Operațiuni principale de refinanțare

Operațiunile principale de refinanțare sunt cele mai importante operațiuni de piață

și reprezintă instrumentul fundamental de politică monetară al Eurosistemului. Acestea

furnizează cea mai mare parte a lichidității sectorului bancar și joacă un rol esențial

în influențarea ratelor dobânzilor, gestionând lichiditatea pe piață și indicând orientarea

politicii monetare.

Operațiunile principale de refinanțare se efectuează săptămânal și au scadența

la o săptămână 2. Acestea se derulează prin intermediul unor licitații standard, care se

desfășoară pe baza unui calendar prestabilit, într-un interval de 24 de ore cuprins între

anunțarea licitației și comunicarea rezultatelor. Toate contrapartidele care îndeplinesc

criteriile de eligibilitate generale pot participa la aceste operațiuni. În principiu, toate

instituțiile de credit situate în zona euro sunt contrapartide potențial eligibile ale

Eurosistemului.

Operațiuni de refinanțare pe termen lung

În afara operațiunilor principale de refinanțare săptămânale, Eurosistemul execută,

de asemenea, operațiuni lunare de refinanțare pe termen lung cu scadența la trei luni.

Aceste operațiuni sunt destinate furnizării de lichiditate pe termen lung sistemului

bancar și permit evitarea reînnoirii săptămânale a întregului volum de lichiditate

furnizat pe piața monetară. Similar operațiunilor principale de refinanțare, operațiunile

de refinanțare pe termen lung se desfășoară în mod descentralizat sub forma unor licitații

standard, toate contrapartidele care îndeplinesc criteriile generale de eligibilitate putând

participa la acestea.

Operațiuni de reglaj fin

Eurosistemul poate derula, de asemenea, operațiuni de piață monetară în regim ad-hoc,

respectiv operațiuni de reglaj fin, care pot fi operațiuni de absorbție sau de furnizare

de lichiditate. Scopul acestora este gestionarea lichidității și influențarea ratelor dobânzii

pe piața monetară, în special pentru a atenua efectele asupra ratelor dobânzilor ale

fluctuațiilor neprevăzute de lichiditate pe piața monetară.

Având în vedere scopul lor, operațiunile de reglaj fin se execută, de obicei, prin

intermediul unor licitații „rapide”. Acestea se derulează în intervalul de o oră care

se scurge între anunțarea licitației și comunicarea rezultatelor alocării. Din motive

operaționale, la operațiunile de reglaj fin poate participa numai un număr limitat

de contrapartide selectate. Operațiunile de reglaj fin pot fi executate și prin intermediul

unor proceduri bilaterale, în cadrul cărora Eurosistemul efectuează o tranzacție cu una

sau mai multe contrapartide fără a organiza o licitație.

Operațiunile de reglaj fin sunt, de obicei, derulate în mod descentralizat de BCN,

dar Consiliul guvernatorilor poate hotărî, în circumstanțe excepționale, efectuarea unor

operațiuni bilaterale de reglaj fin de către BCE.

Operațiuni structurale

De asemenea, cadrul operațional oferă Eurosistemului posibilitatea de a derula

operațiuni structurale. Acestea sunt destinate ajustării poziției structurale de lichiditate

a Eurosistemului în raport cu cea a sistemului bancar, respectiv a volumului de lichiditate

pe piață pe termen lung, și pot fi efectuate prin intermediul unor operațiuni reversibile,

al unor tranzacții definitive sau prin emiterea de certificate de debit. Până în prezent,

Eurosistemul nu a fost nevoit să deruleze operațiuni de ajustare a poziției structurale

de lichiditate a sistemului bancar.

Facilitățile permanente (a se vedea caseta 12) – facilitatea de creditare marginală

și facilitatea de depozit – sunt puse la dispoziția contrapartidelor Eurosistemului

la inițiativa acestora. Prin stabilirea ratelor dobânzilor la facilitățile permanente,

BCE determină coridorul de variație al ratelor dobânzilor overnight pe piața

monetară.

Facilități permanente

Prin intermediul facilității de creditare marginală, banca centrală oferă credite overnight

în schimbul unor garanții la o rată a dobânzii prestabilită. Rata dobânzii la aceste credite

overnight este, de obicei, mult mai ridicată decât rata corespunzătoare de pe piață.

Prin urmare, instituțiile de credit utilizează facilitatea de creditare marginală pentru a

obține fonduri numai în cazul în care nu există altă soluție. Întrucât accesul la facilitatea

de creditare marginală este limitat numai de valoarea garanțiilor disponibile, rata

dobânzii pentru această facilitate constituie, de obicei, limita superioară a ratei dobânzii

overnight pe piața monetară.

În schimb, facilitatea de depozit permite băncilor să constituie depozite overnight

la banca centrală la o rată a dobânzii prestabilită. Rata dobânzii la aceste depozite

overnight este, de obicei, mult mai scăzută decât rata corespunzătoare de pe piață.

Prin urmare, contrapartidele constituie depozite overnight în cadrul Eurosistemului

numai dacă nu își pot utiliza fondurile în alt mod. La fel cum rata dobânzii la facilitatea

de creditare marginală constituie limita superioară, rata dobânzii la facilitatea de depozit

reprezintă, de obicei, limita inferioară a ratei dobânzii overnight pe piața monetară.

Utilizarea facilităților permanente de către bănci este descurajată prin ratele aplicate

acestora. Astfel, apelul mediu zilnic la facilitățile permanente este, în general, limitat,

menținându-se, cel mai adesea, sub valoarea de 1 miliard EUR, ceea ce demonstrează

că acestea servesc numai la furnizarea și absorbția de lichiditate în circumstanțe

excepționale.

Cadrul operațional este completat de sistemul rezervelor minime obligatorii pe

care instituțiile de credit trebuie să le constituie la BCN (a se vedea caseta 13).

Funcțiile principale ale sistemului rezervelor minime obligatorii sunt stabilizarea

ratelor dobânzilor pe piața monetară și extinderea deficitului structural de

lichiditate al sistemului bancar, sporind necesarul de refinanțare din partea

băncilor centrale.

Rezerve minime obligatorii

BCE solicită instituțiilor de credit să dețină depozite asociate conturilor deschise

la BCN: acestea se numesc rezerve „minime” sau „obligatorii”. Volumul rezervelor

obligatorii deținute de fiecare instituție se stabilește prin înmulțirea bazei de calcul

a rezervelor cu rata rezervelor.

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii ale unei instituții se definește în raport

cu pasivele pe termen scurt din bilanțul acesteia. Angajamentele față de alte instituții

de credit incluse pe lista instituțiilor supuse regimului rezervelor minime obligatorii

al Eurosistemului, precum și cele față de BCE și BCN nu se includ în baza de calcul.

Prima funcție esențială a sistemului rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor

dobânzilor pe piața monetară. Această funcție este îndeplinită de sistemul de calcul

al valorii medii, care se referă la faptul că modul în care instituțiile de credit respectă

cerințele privind rezervele este evaluat pe baza mediei soldurilor zilnice asociate

conturilor de rezerve pe o perioadă de aplicare de aproximativ o lună. Astfel, instituțiile

de credit pot atenua fluctuațiile zilnice ale lichidității (de exemplu, cele datorate

fluctuațiilor cererii de bancnote), întrucât dezechilibrele tranzitorii ale rezervelor pot

fi compensate de dezechilibre de sens opus ale rezervelor în cadrul aceleiași perioade

de aplicare.

Sistemul de calcul al valorii medii presupune, de asemenea, obținerea de profit din

creditarea pe piață de către instituții și înregistrarea unui deficit de rezerve ori de câte

ori ratele dobânzilor cu scadența cea mai scurtă pe piața monetară se situează peste cele

preconizate pentru restul perioadei de aplicare. În situația contrară, acestea pot contracta

credite pe piață, înregistrând un excedent de rezerve. Acest sistem stabilizează rata

dobânzii overnight pe parcursul perioadei de aplicare, nemaifiind astfel necesar ca banca

centrală să intervină frecvent pe piața monetară.

O a doua funcție importantă pe care o îndeplinește sistemul rezervelor minime obligatorii

este extinderea deficitului structural de lichiditate al sistemului bancar. Necesitatea

ca instituțiile de credit să dețină rezerve la BCN contribuie la creșterea cererii de refinanțare

din partea băncii centrale, ceea ce permite BCE să influențeze ratele dobânzilor pe piața

monetară prin intermediul operațiunilor periodice de furnizare de lichiditate.

Sistemul rezervelor minime obligatorii a fost conceput astfel încât să nu reprezinte

o povară pentru sistemul bancar din zona euro și nici să nu împiedice alocarea eficientă

a resurselor. Pentru a atinge aceste obiective, deținerile de rezerve obligatorii ale

instituțiilor de credit sunt remunerate la rate foarte apropiate de cele ale dobânzilor

pe termen scurt pe piața monetară. Rata remunerării corespunde mediei, calculate

pe parcursul perioadei de aplicare, ratelor marginale (ponderate în funcție de numărul

de zile calendaristice) la operațiunile principale de refinanțare.

Impactul Politicii Monetare

Mecanismul complex de cauze și efecte prin care

politica monetară a UE afectează Piața comună este

compus din instrumentarul prezentat în acest capitol.

Totuși, dincolo de mijloacele pe care le au la dispoziție

instituțiile cu competențe în politica monetară,

relațiile economice caracteristice pieței sunt canalele

prin care se transmit semnalele și se realizează

ajustările necesare asupra diferitelor elemente cheie

ale unei economii (ex. prețuri, dobânzi) (vezi Fig.

3). Acest sistem de comunicare între deciziile de

politică monetară și stabilitatea prețurilor se bazează

pe manipularea ratelor oficiale ale dobânzii. Astfel,

BCE tipărește monedă pe care o transmite băncilor

comerciale pentru a satisface cererea de lichidități

de pe piață și având monopolul acestui proces, poate

să impună rata dobânzii asupra operațiunilor sale.

Costurile de finanțare cu lichiditate astfel suportate

de băncile comerciale se răsfrâng mai departe asupra

costurilor de creditare ale clienților lor. În consecință,

BCE influențează deciziile gospodăriilor și ale

firmelor de a face investiții sau de a consuma — rate

ale dobânzii crescute, ceteris paribus, vor conduce

la o scădere a atractivității creditelor, și viceversa.

Schimbările comportamentului de consum vor

conduce la schimbări în nivelul cererii și ofertei de

bunuri, ceea ce mai departe, conduce la influențarea

nivelului prețurilor bunurilor și serviciilor de pe piață.

Prin acest sistem interconectat, BCE influențează

atât direct piața economică, politicile sale având un

impact asupra prețurilor, dar influențează deopotrivă

și așteptările consumatorilor cu privire la evoluția

inflației și a prețurilor.

CAP III. Criza datoriilor suverane în zona euro. Cazul greciei

Termenul de criză finаnciаră se аplică unor situаții în cаre instituții sаu bunuri finаnciаre își pierd brusc o pаrte semnificаtivă din vаloаreа lor, își depreciаză vаloаreа cu rаpiditаte. O criză finаnciаră este аdeseа аsociаtă cu o pаnică sаu cu o mișcаre centrifugă fаță de bănci, situаție în cаre investitorii vând аctive finаnciаre sаu retrаg bаni din conturile de economii considerând că vаloаreа аcestor аctive vа scădeа în cаzul în cаre rămân lа аcele instituții finаnciаre. O criză finаnciаră poаte аpăreа cа un rezultаt аl suprаevаluării instituțiilor finаnciаre sаu а аctivelor și poаte fi exаcerbаtă de comportаmentul investitorilor. O mutаre rаpidă către vânzаreа аctivelor poаte duce în continuаre lа scădereа și mаi mаre а prețurilor аctivelor sаu lа retrаgeri și mаi multe de economii bănești. În cаzul în cаre аceste аcțiuni nu sunt controlаte, crizа poаte provocа economiei tendințа de а se îndreptа către o recesiune sаu depresie economică.

Criza financiara nu a izbucnit peste noapte, ci este rezultatul unui proces care a durat mai mulți ani. Este adevărat că ea a început în SUA, prin bula creditelor ipotecare care a culminat cu prăbușirea băncii de investiții Lehman Brothers, în septembrie 2008. Totuși, dezechilibrele acumulate în zona euro înainte de izbucnirea crizei – acumularea, în unele state membre, a unor deficite și datorii publice masive, dezechilibrele economice, la care s-au adăugat diferențele tot mai mari la nivel de competitivitate – au făcut ca, pentru unele state membre, criza financiară și criza datoriilor, survenite în același timp, să fie foarte greu de gestionat. În această situație, multe bănci europene s-au confruntat cu probleme serioase. S-a creat un cerc vicios în care băncile au încetat să se mai împrumute unele pe altele, ceea ce a dus la un deficit de credite și, mai departe, la o criză de încredere între bănci. Multe guverne europene au trebuit să acorde sprijin financiar de urgență băncilor importante, pentru a le salva de la faliment. Între sfârșitul anului 2009 și începutul anului 2010, unele țări din zona euro au început să aibă probleme în a-și finanța datoriile și au trebuit să le ofere investitorilor rate ale dobânzilor tot mai ridicate (așa-numita criză a datoriilor suverane).

Între anii 2008 și 2012, guvernele europene le-au acordat băncilor sprijin financiar, în principal sub formă de garanții și injecții de capital, pentru a preveni prăbușirea sistemului bancar. Acest sprijin a ajuns până la un punct maxim de 1 540 de miliarde de euro și a coborât la 1 050 de miliarde de euro în iunie 2012.

Deoarece criza a continuat, aceste costuri de împrumut au început să varieze rapid, iar piețele financiare au început să aibă îndoieli cu privire la sustenabilitatea financiară și la competitivitatea unora dintre statele membre ale UE. Pentru unele dintre ele, ratele dobânzilor pentru obligațiunile de stat au devenit atât de mari, încât nu au mai putut împrumuta de pe piețele financiare. Astfel, deși înainte de criză se credea că există o anumită convergență economică, s-a constatat rapid că aceasta fusese prea superficială. Criza a relevat divergențe destul de mari între economiile țărilor din zona euro, motiv pentru care unora dintre ele le-a fost foarte greu să reacționeze în mod eficient. Cel mai elocvent exemplu in acest sens este cel al Greciei.

Deși reprezintă numai circa 3% din PIB-ul Uniunii Europene, Grecia a antrenat UE și moneda euro într-o criză de anvergură, a cărei soluționare se întrevede cu dificultate.

Grecia este una dintre cele mai vechi țări membre ale Uniunii Europene, aderând încă din 1981. De la începutul anilor 1990 și până la adoptarea monedei euro, în 2001, dinamica sa economică a fost susținută de politicile monetare ale autorităților statului, însă odată cu trecerea la moneda unică, situația sa fiscală și bugetară a cunoscut o deteriorare constantă. Odată cu adoptarea monedei unice, atât populația, cât și autoritățile s-au angajat pe o spirală a creditării periculoasă, cheltuind cu mult peste venituri.

În 2009, pe fondul situației dificile generate de criza economică internațională la nivelul UE, problemele economice ale Greciei s-au acutizat, autoritățile elene confruntându-se cu o dublă provocare: necesitatea consolidării efective a sistemului fiscal și adoptarea unor reforme structurale care să contribuie la reducerea deficitului bugetar foarte mare și al nivelului prea ridicat al datoriei publice. Problemele economice grave cu care s-a confruntat economia Greciei în 2009, au la origine escaladarea cheltuielilor bugetare, măsurile de protecție socială mult prea „generoase” întreprinse de guvernul elen, dar și ușurința cu care băncile grecești au împrumutat guvernul la dobânzi foarte ridicate, fiind conștiente că acesta nu va avea posibilitatea să returneze împrumuturile

Anul 2010 a însemnat pentru Grecia, momentul maxim de acutizare al consecințelor celei mai severe recesiuni de la cel de-al doilea război mondial, care a lăsat în urmă probleme cum ar fi: rate ridicate ale șomajului, datorii publice și deficite bugetare mari. Pentru Grecia, 2010 a însemnat, de asemenea, un an de noi măsuri de austeritate severe, necesare pentru consolidarea efectivă a sistemului fiscal și reducerea deficitului bugetar foarte mare și al nivelului datoriei publice. În 2010, Grecia a fost sprijinită în eforturile sale de redresare de către ajutoare de urgență acordate de către UE și FMI. Spre deosebire de Irlanda, care a refuzat inițial ajutorul extern, autoritățile de la Atena au acceptat sprijinul internațional spre a evita colapsul economic. Ajutorul, acordat în mai 2010, a însumat 110 miliarde de euro.

Cu toate acestea, în perioada 2011-2013, situația economică a Greciei era departe de a fi una stabilă, cu un ritm negativ al PIB în creștere, cu o rată a șomajului îngrijorător de mare, un deficit bugetar ridicat și o datorie publică uriașa (vezi Tabelul 1)

Posibilele consecințe ale unui Grexit- 1 Termenul vizează o posibilă ieșire a Greciei din Zona euro,începând cu 2014, economia Greciei se înscria pe trendul unei redresări economice, dar menținerea acesteia depinde stabilitatea fiscal –bugetară și de continuarea programului de reformă. Câștigarea alegerilor din 25 ianuarie de către formațiunea de stânga radicală Syriza pune sub semnul întrebării această evoluție, în condițiile în care liderul acestei formațiuni, Alexis Tsipras a promis că va pune capăt tuturor măsurilor de austeritate pe care grecii le suportă de cel puțin trei ani, deoarece, în opinia sa, austeritatea a fost un concept dezastruos pentru Grecia, cât și pentru întreaga Uniune Europeană. Autoritățile comunitare privesc cu îngrijorare această posibilă evoluție. De altfel, în cel mai recent raport, experții FMI7 apreciază că, deși autoritățile elene au reușit să realizeze aceste progrese semnificative spre reechilibrarea bugetară, iar încrederea investitorilor în mediul de afaceri a crescut, guvernul reușind să plaseze cu succes pe piața o serie de obligațiuni pe termen mediu, Grecia se va confrunta, în perioada 2015 – 2016, cu o serie de provocări în calea atingerii unei creșteri economice echilibrate dintre care cele mai importante vizează sectorul bancar confruntat cu credite neperformante, iar renunțarea la măsurile de austeritate și întoarcerea la politica cheltuielilor publice excesive ar putea fi dezastruoase pentru economia Greciei. În raportul FMI se mai apreciază că autoritățile de la Atena trebuie să se concentreze, în următorii cinci ani, pe reducerea cheltuielilor guvernamentale și îmbunătățirea administrării impozitelor. Pe fondul posibilei renunțări a Greciei la programul de stabilizare macroeconomică, legat indisolubil de măsurile de austeritate, au fost exprimate opinii (de către Cancelarul German Angela Merkel) că renunțarea la consolidarea fiscalbugetară și la programul de austeritate ar putea conduce Grecia către excluderea din Zona euro, desi , în „statutul” de crearea a Zonei euro nu este prevăzută posibilitatea excluderii unui stat membru și nici posibilitatea ieșirii acestuia.

Este, însă, acest scenariu benefic pentru UE? În literatura de specialitate9 s-a exprimat opinia că ieșirea Greciei din Zona euro ar putea avea pentru UE în ansamblul ei efectul pe care l-a avut falimentul Lehman Brothers pentru economia SUA. Astfel, ieșirea Greciei din Zona euro va determina investitorii să își retragă depozitele din băncile din Grecia, plasamentele în acțiunile companiilor se vor reduce, toate acestea culminând, probabil, într-o serie de măsuri stricte din partea autorităților elene pentru controlarea fluxurilor de capital. Mai mult, efectele nu vor fi limitate doar la piețele din Grecia, deoarece investitorii vor începe să facă speculații în privința următoarei țări care ar putea părăsi zona euro. De altfel, tot în literatura de specialitate10 se apreciază că o intrare în incapacitate de plată a Greciei ar afecta grav, atât băncile care dețin obligațiuni emise de statul grec, inclusiv Banca Centrală Europeană, cât și instituțiile financiare din principalele state creditoare – Franța și Germania. Această eventualitate ar putea determina, de asemenea, „înghețarea” piețelor de credit, iar, intrarea Greciei în incapacitatea de plată ar constitui o adevărată „catastrofă” și un eșec pentru Uniunea Europeană, care a lansat moneda euro în 1999 ca un simbol al unității și stabilității financiare în regiune. Odată cu apariția și acutizarea „crizei grecești” întreaga arhitectură comunitară este „repusă în discuție”, iar criza datoriilor suverane care i-a urmat aduce în dezbaterea publică proiectul Uniunii Bancare11. De asemenea, modelul social continental, bazat pe un stat-providență, mai mult sau mai puțin dezvoltat, ar putea suferi o transformare radicală sub „lovitura austerității” impuse Greciei. De viitorul Greciei depinde, în prezent, și cel al Zonei euro, stabilitatea celei din urmă fiind de neconceput în cazul în care acest stat membru nu reușește să regăsească drumul spre creștere economică și stabilitate socială. Unii specialiști europeni consideră că această renunțare la politica de austeritate ar putea avea un efect de „domino” asupra altor state ale Zonei euro, aflată în criza datoriilor suverane, fiind menționate Spania și Portugalia.

Intr‑o economie care funcționează fără dificultăți, băncile se împrumută reciproc pe piața interbancară. Aceste împrumuturi sunt pe termen extrem de scurt, majoritatea doar pentru o zi (sau, mai bine zis, pentru o noapte), nivelând lipsurile de lichiditate din sistem. O bancă având un surplus de rezerve împrumută bani unei bănci care duce lipsă de numerar. Atât timp cât băncile se consideră una pe cealaltă sigure, rata interbancară se va situa în apropierea ratei la care băncile se pot împrumuta de la banca centrală.

Masuri adoptate de BCE in peroada crizei

Masuri conventionale

Intr‑o economie care funcționează fără dificultăți, băncile se împrumută reciproc pe piața interbancară. Aceste împrumuturi sunt pe termen extrem de scurt, majoritatea doar pentru o zi (sau, mai bine zis, pentru o noapte), nivelând lipsurile de lichiditate din sistem. O bancă având un surplus de rezerve împrumută bani unei bănci care duce lipsă de numerar. Atât timp cât băncile se consideră una pe cealaltă sigure, rata interbancară se va situa în apropierea ratei la care băncile se pot împrumuta de la banca centrală. Banca Centrală Europeana stabilește dobânda directoare (dobânda de politică monetară), care este dobânda la care ea acordă credite pe termen scurt (câteva zile) băncilor comerciale. În mod normal, decizia băncii centrale de stabilire a nivelului ratei dobânzii directoare se transmite în economie prin mai multe canale. Tradițional, primul canal de transmisie a politicii monetare este canalul ratei dobânzii: dobânda directoare existentă la un moment dat, respectiv evoluția sa viitoare anticipată, determină în mare măsură rata dobânzii nominale pe termen scurt, mediu și lung. De asemenea, deoarece, pe termen scurt, anticipațiile cu privire la inflație sunt rigide, mișcările dobânzii directoare influențează nivelul dobânzilor reale aferente diverselor scadențe.

Cu alte cuvinte, dobânda directoare a băncii centrale influențează dobânzile relevante pe care agenții economici le au în vedere în deciziile lor de consum, economisire, investiții etc., decizii din care rezultă la nivel macroeconomic cererea agregată. Al doilea canal este cel al creditului. Acest canal ține de rolul concret pe care băncile îl au în funcționarea pieței de capital. Importanța canalului creditului diferă de la o țară la alta, în funcție de structura financiară a economiei, însă, în teorie, acest canal tinde să amplifice efectele impulsurilor politicii monetare, acționând fie asupra volumului creditelor pe care băncile sunt dispuse să le acorde clienților, fie asupra costului efectiv al împrumuturilor bancare suportat de aceștia din urmă. Astfel, prin controlul ratei dobânzii nominale pe termen foarte scurt, formată pe piața monetară (interbancară), banca centrală influențează condițiile generale de finanțare a activității economice și, deci, cererea agregată de bunuri și servicii și, în fine, cu o anumită întârziere (lag), nivelul inflației