Rolul Autoritatilor Publice In Promovarea Si Protejarea Drepturilor Omului
CUPRINS:
Lista abrevieri
Introducere
Capitolul 1. Promovarea și protecția drepturilor omului în Administrația Publică
Promovarea și protecția drepturilor omului în administrația publică centrală
Administrația Publică și importanța să într-un sistem democratic
Promovarea și protecția drepturilor omului de către ministere și alte organe centrale de specialitate ale administrației publice
Promovarea și protecția drepturilor omului prin autorități administrative autonome
Promovarea și protecția drepturilor omului în administrația publică locală
Rolul Prefectului în promovarea și protecția drepturilor omului
Rolul Consiliului Județean în promovarea și protecția drepturilor omului
Rolul Consiliului Local în promovarea și protecția drepturilor omului
Rolul Primarului în promovarea și protecția drepturilor omului
Capitolul 2.Rolul autorităților publice în promovarea și protejarea drepturilor omului
Promovarea drepturilor omului de către autoritatea legislativă
Instituția Parlamentului României
Contribuția Parlamentului României la promovarea și protecția drepturilor omului prin intermediul controlului parlamentar asupra executivului și a administrației publice
Promovarea drepturilor omului de către autoritatea executivă
Noțiunea de putere executivă
Guvernul României. Rol și funcții
Promovarea drepturilor omului de către autoritatea judecătorească
Conceptul de autoritate judecătorească
Consiliul Superior al Magistraturii – garantul independenței justiției
Instanțele judecătorești și rolul acestora
Capitolul 3. Instituții naționale pentru drepturile omului și organisme privind egalitatea
Institutul Român pentru Drepturile Omului
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
Avocatul Poporului
Concluzii
Bibliografie
Listă abrevieri:
Alin. = Alineat
Art. = Articol
CNCD = Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
CRONSEE = Rețeaua Ombudsmanilor pentru copii din Europa de Sud-Est
CSM = Consiliul Superior al Magistraturii
H.G. = Hotărârile Guvernului
IRDO = Institutul Român pentru Drepturile Omului
Lit. = Litera
M. Of. = Monitorul Oficial
Nr. = Număr
ONU = Organizația Națiunilor Unite
OSCE = Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
UNESCO = Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură
Urm. = Următoarele
Introducere:
Mi-am ales această temă deoarece problematica respectǎrii drepturilor omului constituie una dintre temele dominante ale societǎții moderne, la care se încearcǎ sǎ se gǎseascǎ rǎspunsuri de foarte mult timp, voi încerca sǎ abordez aceastǎ problemǎ dintr-un unghi nou, acela al respectǎrii drepturilor omului în administrația publicǎ.
Se vorbește foarte mult despre administrația publicǎ, despre drepturile omului, despre cum administrația respectǎ sau nu respectǎ drepturile administraților sǎi, așa cǎ sintetizând toate acestea m-am hotǎrât sǎ fac în prezenta lucrare o evidențiere și o analiză a problematicii drepturllor omului.
Această lucrare are la bază analiza drepturilor omului in administrația publică, astfel: Capitolul 1 debuteaza pe de o parte cu „promovarea și protecția drepturilor omului în administrația publică centrală”, unde am evidențiat importanța administrației publice în stat, am descris activitatea ministerelor și altor organe de specialitate ale administrației publice, iar pe de altă parte, cu „promovarea și protecția drepturilor omului în administrația publică locală” unde am conturat rolul Prefectului, Consiliilor Județene și Locale, iar nu în ultimul rând, rolul Primarului în promovarea și protecția drepturilor omului.
Capitolul 2 este constituit din „Promovarea drepturilor omului de către autoritatea legislativă”, unde este prezentată Instituția Parlamentului României, rolul pe care această instituție il are in promovarea și protecția drepturilor omului prin intermediul controlului parlamentar asupra executivului și a administrației publice și este continuat cu autoritatea executivă unde sunt evidențiate rolul si funcțiile Guvernului României iar în incheierea capitolului sunt subliniate Instanțele judecătorești și rolul acestora precum si Consiliul Superior al Magistraturii – garantul independenței justiției.
În continuare, Capitolul al 3- lea este format din prezentarea instituțiilor naționale pentru drepturile omului și organismele privind egalitatea dintre persoane și anume a Institutului Român pentru Drepturile Omului (IRDO), Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și a Avocatului Poporului.
Ca metodă principală de cercetare am utilizat analiza documentară.
Prezenta cercetare se încheie cu enunțarea concluziilor referitoare la tematica dată, și anume „Drepturile Omului în Administrație”.
Capitolul 1. Promovarea și protecția drepturilor omului în administrația publică
Promovarea și protecția drepturilor omului în administrația publica centrală
Administrația publică și importanța să într-un sistem democratic
Prin administrație publică se înțelege acea activitate care constă în principal în organizarea și asigurarea executării, dar și în executarea nemijlocită a prevederilor Constituției, ale tuturor actelor normative și ale celorlalte acte juridice elaborate de autoritățile statului de drept, activitate realizată de către autoritățile administrației publice, deprindem, pe de o parte, poziția administrației publice în cadrul activităților diferite ale autorităților statale sau ale comunităților locale, iar, pe de altă parte, descifrăm cele două componente fundamentale și indispensabile ale administrației publice, și anume: elementul structural – organic și elementul funcțional.
Administrația publică are ca scop realizarea valorilor politice care expune interesele universale ale societății organizate în stat și care sunt formulate în legi de către organele puterii legiuitoare, precum și executarea hotărârilor judecătorești, date în temeiul legii.
Definind administrația publică drept o activitate în principal organizatorică, desprindem poziția sa de intermediar între planul conducerii politice și planul în care se realizează valorile politice, deciziile politice.
Caracteristicile generale ale administrației publice:
Administrația constituie un corp intermediar, realizat în vederea acțiunii, ea fiind făcută
pentru a acționa și de aceea este subordonată;
În calitate de corp intermediar, creat pentru acțiune, administrația este subordonată. Iată prima caracteristică: ea este întotdeauna subordonată guvernului, care îi prevede ce trebuie să facă, îi desemnează șefii și îi furnizează mijloacele.
Într-o societate autentic civilizată, ea este subordonată dreptului, legii, care îi decide obiectivele, îi stabilește limitele, îi impune respectul unor garanții.
Ea trăiește sub o autoritate, nefiind un organism independent sau, mai bine zis, administrația nu este în întregime un organism autonom.
Cu toate acestea, chiar subordonată, administrația păstrează, așa după cum am mai spus, o parte din putere, care îi este aparține.
Legile, regulamentele, împiedica arbitrariul administrației, ea este supusă legilor generale. Peste tot există reguli care stabilesc organizarea și determină principiile de funcționare a serviciilor, peste tot există un drept administrativ descriptiv.
Administrația, instrumentul Statului, respectiv al colectivităților locale, dețin întotdeauna puteri de care nu dispun particularii: puterea de rechiziție asupra oamenilor și lucrurilor, puterea de a percepe impozite, de a utiliza oamenii pentru serviciul militar, de a lua bunuri imobiliare prin procedura de expropriere.
Astfel de puteri sunt frecvent stabilite prin lege, amploarea lor variază, rigoarea controlului este diferită. Însă administrația menține întotdeauna o marjă de libertate, ea are aprecierea oportunității, trebuie să se conformeze legii, dar îi aparține și aprecierea dacă, în circumstanțele care se prezintă, ea trebuie să acționeze sau să se abțină.
Ori de câte ori nu are prescripții imperative și ori de câte ori survin evenimente excepționale, posibilitățile sale se lărgesc.
Administrația se mișcă într-o rețea de legi. Ea are totuși o anumită inițiativă și o competență decizională limitată.
Administrația îndeplinește două mari categorii de sarcini: unele de execuție, altele de elaborare.
Executarea implică analizarea unor texte, căutarea mijloacelor și executarea, coordonarea între activitățile diferite și procedee diverse, adaptarea mijloacelor și procedurilor la împrejurări.
Elaborarea comportă pregătirea de către administrație a textelor care devin obligatorii pentru această administrație, odată ce sunt acceptate de guvern sau organele legislative. Ea pregătește texte apoi, în cadrul dispozițiilor în vigoare, stabilește liniile generale față de care își conformează acțiunea, pregătește alegerea unei politici administrative.
În sferele sale superioare, administrația orientează activitatea de executare pe care ansamblul autorităților și agenților săi trebuie să o realizeze. În orice caz, administrația este supusă legii, ea este dependentă de guvern, ea trebuie să se conformeze opțiunilor Parlamentului, posedând totuși o autoritate secundară; nu este numai subordonată, ci și puternică.
Administrația dă un ajutor tehnic șefului Statului, Parlamentului, miniștrilor, colaborând cu aceștia; ea face cunoscute nevoile și posibilitățile și poate contracara, în mediul său de acțiune, excesul.
Ea trebuie ținută în mână de puterea politică, prin vigilența cetățenilor și grație jocului contradicțiilor și libertăților publice. Când administrația încetează să servească și vrea să domine, se ajunge la abuz. Astfel, administrația are ca primă caracteristică aceea de a fi subordonată și nu de a se dovedi puternică.
A doua caracteristică pe care o prezintă administrația este aceea de a fi ierarhizată și ordonată;
Administrația este ierarhizată, adică divizată pe verticală și în tranșe orizontale, în grade sau etaje; organul situat la unul din aceste etaje exercită o autoritate asupra organelor situate la etajele inferioare și este, la rândul său, supus autorității organului superior, dacă acesta există.
Ierarhia administrativă, care imită ierarhia militară, este un procedeu pentru a asigura coeziunea și disciplina administrației; ea permite guvernului să conducă administrația iar, în interiorul administrației, facilitează transmiterea ordinelor prin relee succesive, repartizarea responsabilităților și supravegherea executării.
În acest cadru ierarhic se exercită puterea de comandament, de control și disciplină.
Aceste puteri derivate din ierarhie se manifestă mai energic asupra funcționarilor numiți.
Există și agenți ai administrației care sunt aleși.
Puterile autorităților superioare sunt exercitate uneori asupra personalului, dar de cele mai multe ori puterea autorității superioare se manifestă asupra actelor emise de autoritatea inferioară.
Această putere ierarhică, prin intermediul controalelor, care sunt o consecință și o manifestare a ei, tinde spre asigurarea unității de acțiune a aparatului administrativ.
Controlul care se exercită asupra administrației este de natură diferită; el poate fi pur administrativ, operat din interiorul administrației însăși și direct legat de puterea ierarhică, dar el poate fi executat și de un judecător, caz în care se atașează de ideea puterii suverane de control și justiție, care aparține suveranului său poporului și este delegată tribunalelor.
În toate țările, administrația nu este numai subordonată și ierarhizată ea este, de asemenea, remunerată, civilă, laică, egalitară;
Administrația este remunerată. Există doar puțini agenți ai administrației care nu primesc o retribuție, un salariu din bugetul public. Funcțiile publice gratuite sunt o excepție.
Administrația este în mare parte civilă. Există, însă, în toate țările o armată și o administrație militară, acestea servind sarcinilor speciale pe care le are armata.
Nevoile publice, altele decât cele pe care le implică forțele armate, sunt rezolvași disciplina administrației; ea permite guvernului să conducă administrația iar, în interiorul administrației, facilitează transmiterea ordinelor prin relee succesive, repartizarea responsabilităților și supravegherea executării.
În acest cadru ierarhic se exercită puterea de comandament, de control și disciplină.
Aceste puteri derivate din ierarhie se manifestă mai energic asupra funcționarilor numiți.
Există și agenți ai administrației care sunt aleși.
Puterile autorităților superioare sunt exercitate uneori asupra personalului, dar de cele mai multe ori puterea autorității superioare se manifestă asupra actelor emise de autoritatea inferioară.
Această putere ierarhică, prin intermediul controalelor, care sunt o consecință și o manifestare a ei, tinde spre asigurarea unității de acțiune a aparatului administrativ.
Controlul care se exercită asupra administrației este de natură diferită; el poate fi pur administrativ, operat din interiorul administrației însăși și direct legat de puterea ierarhică, dar el poate fi executat și de un judecător, caz în care se atașează de ideea puterii suverane de control și justiție, care aparține suveranului său poporului și este delegată tribunalelor.
În toate țările, administrația nu este numai subordonată și ierarhizată ea este, de asemenea, remunerată, civilă, laică, egalitară;
Administrația este remunerată. Există doar puțini agenți ai administrației care nu primesc o retribuție, un salariu din bugetul public. Funcțiile publice gratuite sunt o excepție.
Administrația este în mare parte civilă. Există, însă, în toate țările o armată și o administrație militară, acestea servind sarcinilor speciale pe care le are armata.
Nevoile publice, altele decât cele pe care le implică forțele armate, sunt rezolvate prin administrația civilă. În societățile moderne nu există decât în mod excepțional o confuziune între funcțiile civile și cele militare.
În cazuri excepționale, autoritatea militară intervine legalmente în materie civilă, în urma unei relații deschise de autoritatea civilă, sau după proclamarea stării de urgență.
Unii militari sunt însărcinați cu funcții civile, în special în funcții de autoritate, în perioadele de criză sau de dictatură.
Administrația este laică, pentru că ea folosește un personal care nu este clerical și care nu intervine direct pentru asigurarea unor nevoi religioase.
Există, totuși, încă, țări în care laicitatea nu se manifestă în întregime, unde cultul are un caracter de serviciu public, chiar de învățământ. În Anglia, biserica anglicană este recunoscută ca biserică de Stat. Italia și Spania au un organ concordiar.
Administrația este egalitară, în sensul că ea furnizează servicii tuturor, fără a face distincție de origine, de rasă, de partide politice, principiu care nu este întotdeauna și pretutindeni aplicabil.
Administrația este în toate țările formalistă, scrisă și birocratică;
Administrația acționează după anumite proceduri, conform unor precedente. Există un tradiționalism administrativ care poate antrena rutina și care duce la un ritm lent.
Administrația este scrisă, ea are la bază documente, fapte, decizii, consemnate în documente conservate în scris.
Administrația acționează din birourile sale, adică din interiorul localurilor unde este instalată și unde personalul său este instalat în mici grupe, denumite birouri. Formalismul și birocratismul sunt proprii, fie că vrem sau nu, oricărei administrații dezvoltate; este variabil numai gradul și trebuie evitate exagerările care au ca rezultat instaurarea unui regim birocratic.
Administrația este permanentă, ea necesită, din ce în ce mai mult, cunoaștere și tehnicitate;
Administrația face loc reprezentanților aleși ai populației, ea folosește auxiliari, agenți temporari, dar folosește, mai ales, funcționari permanenți; prin această permanentă a funcționarilor, administrația are o continuitate, formează corpuri.
Deoarece sarcinile administrației au devenit din ce în ce mai delicate, necesitatea cunoașterii, a competenței, a tehnicității speciale este imperioasă.
Administrația, cu multiplele sale specialități, trebuie să folosească veritabili tehnicieni; ingineri, medici, juriști, economiști, psihologi etc., dar chiar personalul pur administrativ trebuie să aibă, cel puțin la eșaloanele superioare, o formație extrem de solidă și trebuie să-și însușească în serviciul pe care-l ocupă o parte din tehnicitate.
Administrația este compartimentată vertical și orizontal;
După cum vom vedea în partea de analiză destinată structurilor, administrația este divizată în grupe de servicii, astfel: pe ministere, în fiecare minister pe direcții și în cadrul direcțiilor pe birouri; alături de ministere sunt stabilimente publice, agenții independente, societăți naționale sau corporații publice, cu serviciile din cadrul lor, cu birourile lor.
Administrația este împărțită apoi prin tranșe orizontale, administrații centrale, servicii exterioare sau "in-the-field", serviciile colectivităților locale.
Această compartimentare și aceste diviziuni verticale și orizontale face să se nască mari probleme de coordonare și comunicare, de centralizare și descentralizare, de concentrare și desconcentrare.
Administrația publică este într-o continuă expansiune;
Alături de aspectele esențiale ale administrației publice însăși, se produce un fenomen de ordin general: administrația se dilată, ea este în expansiune.
De peste o jumătate de secol, în toate țările lumii, administrația se dezvoltă, se extinde: există o creștere a serviciilor publice. Pretutindeni Statul intervine din ce în ce mai mult în viața națiunii.
S-a trecut de la Statul-jandarm la Statul-providenta; corelativ, serviciile publice au crescut în număr și în volum. Vechile servicii publice se lărgesc, se amplifică, așa, de exemplu, apărarea națională, poștă, transporturile.
Anterior secolului XX, nu există, practic, un serviciu public de învățământ sau de asistență. Acum au apărut servicii publice noi, servicii publice de aviație civilă și militară, servicii de cercetare atomică. Multe alte domenii, care în trecut erau o chestiune particulară, astăzi s-au organizat în servicii publice.
În fine, au apărut noi servicii sociale și servicii economice. Alături de serviciile publice ale Statului, există numeroase servicii ale colectivităților locale.
Expansiunea administrativă rezultă dintr-o tendință internă a administrației, o tendință naturală de a se extinde, de a prolifera; este tendința generală pe care o semnala Spinoza: "totul tinde a persevera în eul său și de a mări acest eu".
Orice șef de birou aspiră să devină șef de serviciu, șeful de serviciu să devină director, mărește numărul funcționarilor publici, lărgește câmpul activităților, pentru a justifica mărirea serviciilor, avansarea conducătorilor acestora. Aceasta este însă o cauză accesorie și o explicație insuficientă.
Cauza vine din tendința Statului de a face fața unor noi nevoi sociale, de a oferi condiții de viață mai bune membrilor săi, împotriva diferitelor riscuri ale vieții.
Lumea întreagă a parvenit la o "vârstă administrativă".
Această vârstă se caracterizează prin numărul și volumul serviciilor publice și prin complexitatea administrației.
De altminteri, procedeele administrative proprii nu sunt singurele utilizate. Administrația, și mai ales administrația economică, recurge la procedee de drept privat.
Dezvoltarea serviciilor publice are consecințe majore. Numărul agenților, numărul funcționarilor a crescut. Cheltuielile pentru servicii au crescut și, deci, trebuie găsite resurse, trebuie extinse serviciile financiare.
Contactele administrației cu cei administrați s-au multiplicat prin faptul că administrația și-a asumat noi sarcini și intervenții în viața particularilor.
Bună funcționare a administrației, a serviciilor publice, a devenit un element de liniște, după cum proasta stare și mersul defectuos al serviciilor publice este la originea multor crize politice și chiar revolte populare.
Statul trebuie să se preocupe din ce în ce mai mult de numărul mare de agenți și, în același timp, nu trebuie să uite că atunci când administrația este prea dezvoltată, ea constituie o putere și caută să obțină avantaje.
Statul modern, prevăzut cu un aparat administrativ enorm, trebuie să fie tare, să nu piardă controlul administrației, să nu fie lovit de neputință, în ciuda gigantismului său, sau tocmai din cauza acestuia.
Mai mult ca oricând, în lumea actuală trebuie să fie asigurate caracterul egalitar și neutralitatea administrației.
Funcțiile și atribuțiile administrației publice în stat
Administrația publică fiind o activitate în principal organizatorică, aceasta are, așa cum am mai arătat, poziția de intermediar între planul conducerii politice și planul unde se realizează valorile politice, deciziile politice. Această caracteristică nu exclude activitatea de conducere în administrația publică – ca activitate creatoare – ci, dimpotrivă, o presupune la anumite dimensiuni și în cadrul unor limite.
Astfel, se poate aprecia că activitatea de conducere realizată de către administrația publică se desfășoară la un nivel subordonat, inferior conducerii realizate prin Parlament, dar superior conducerii ce se realizează la nivelul regiilor autonome sau societăților comerciale care au drept obiect activități productive de prestări servicii sau social-culturale, în calitate de producători direcți ai valorilor materiale și spirituale.
Pornind de la asemenea observații de ordin general, vom descifra următoarele funcții ale administrației publice în cadrul sistemului social global:
În prim plan (determinată de poziția pe care o are administrația în raport cu puterea politică) se află funcția de mecanism intermediar de execuție, ce are menirea de a organiza și a asigura execuția – în ultimă instanță folosind autoritatea sa sau chiar constrângerea. Această funcție primară are mai multe laturi, și anume:
• funcția de asigurare a executării deciziilor politice, care se realizează fie prin convingere, fie la nevoie, folosind forța de constrângere.
• funcția de executare directă, în concret a deciziilor politice;
• funcția de organizare a executării deciziilor politice;
• funcția de pregătire a deciziilor politice sau chiar de colaborare la adoptarea lor;
• funcția de purtător al cererilor, dorințelor și necesităților membrilor societății în fața autorităților competente să adopte decizii asupra acestora;
Toate aceste funcții, care nu arată altceva decât demultiplicări ale funcției primare pe care o are administrația publică, de mecanism tranzitoriu de execuție al valorilor politice, accentuează rolul administrației publice de colaborator al puterii politice în constituirea societății și reglementarea funcționarii ei.
Pe un plan mai îndepărtat, pot fi evidențiate funcțiile derivate ale administrației publice, care se referă la cauzele acțiunilor desfășurate de aceasta. În condițiile statului de drept administrația publică are drept obiectiv înfăptuirea deciziei politice, reflectată în legi și celelalte acte normative ale autorităților statului și ale colectivităților locale. În acest plan putem distinge:
• funcția de organizare și coordonare a adaptărilor ce se impun datorită transformărilor ce se produc inerent în evoluția diferitelor componente ale societății, în special, în structura economică a acesteia;
• funcția de instrument de conservare a valorilor materiale și spirituale ale societății. Această funcție asigură continuitatea și perenitatea societății. Prin această funcție, teoretic, administrația poate fi supusă unei anumite inerții și tendințe de imobilism, în sensul că poate manifesta spirit refractar față de nou, fiind favorabilă menținerii ordinii stabilite.
Tematica funcțiilor administrației publice a fost și poate fi abordată din multiple puncte de vedere. Ceea ce credem că se dezvoltă din toate aceste analize este faptul că administrația publică realizează importante funcții cu caracter politic, legate de existență, organizarea și funcționarea statului și a colectivităților locale, fără de care nu se poate alcatui o societate modernă; în epoca contemporană, mai ales – ea are funcții cu un caracter accentuat de ocrotire a colectivităților umane, în ultimă fază, a oricărui membru al societății. După unii autori, funcția administrativă a apărării existenței omului duce la eventualitatea unei antropologii a administrației.
Pentru a-și realiza funcțiile sale, în conținutul procesului de conducere din administrația publică, se regăsesc, în proporții diferite, determinate de nivelul ierarhic al administrației respective, toate atributele conducerii. Astfel, pornind de la doctrina administrativă, care afirmă că "administrer c'est prévoir, commander et contrôler", vom observa că și administrația publică, în realizarea funcțiilor sale, trebuie să prevadă și să programeze; să organizeze procesul de execuție; să decidă, dar să și pregătească variante de decizii pentru decidentul politic; să coordoneze procesul de execuție și, în sfârșit, să controleze întreaga activitate de punere în executare și realizare a valorilor politice.
Atribuțiile administrației publice privind previziunea și programarea sau planificarea se reduc, din punct de vedere teoretic, la pregătirea proiectelor, decizia în această materie fiind atributul puterii politice. În practică socială se poate remarca însă, de la etapa la etapă, și în funcție de regimul politic și forma de guvernământ, o influența mai mare sau mai mică a administrației asupra programelor de dezvoltare ce se stabilesc pe termen lung, mediu său scurt.
Așa după cum spuneam, administrația publică este supusă regulilor continuității, una din funcțiile ei fiind asigurarea continuității și perenității societății. De aceea, putem afirma că în mare măsură și datorită mijloacelor material-tehnice și umane de care dispune, administrația publică influențează stabilirea prognozelor și a programelor. Trebuie, de asemenea, avută în vedere tentația administrației de a prezenta opțiunea pentru viitor într-o variantă unică, considerată ca fiind optimă.
Atribuțiile administrației publice în materie de organizare reprezintă în mod indiscutabil , din punct de vedere cantitativ și calitativ, una din cele mai importante laturi prin care administrația își realizează funcțiile sale în cadrul sistemului social. Cunoscut fiind faptul că limitele și conținutul activității administrative derivă din atribuțiile autorităților publice stabilite prin Constituție și alte acte normative și observând natura acestora, vom putea constata că, în cadrul administrației publice, activitățile ce țin de latura organizatorică au o pondere mai mare în raport cu celelalte laturi sau atribute ale procesului de conducere.
În acest sens, Constituția precizează că principala atribuție a Guvernului este asigurarea realizării politicii interne și externe a țării și exercitarea conducerii generale a administrației publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament. Legile prevăd, de asemenea, importante atribuții de organizare pentru autoritățile administrației publice centrale de specialitate și pentru autoritățile administrației publice locale.
Atributul de comandă se regăsește în activitatea administrației publice în două planuri:
• administrația publică adoptă deciziile administrative care au ca obiect crearea cadrului organizatoric și a condițiilor concrete în vederea implementării deciziilor politice;
• administrația publică colaborează la adoptarea deciziilor politice prin pregătirea acestora.
În legătură cu primul aspect este necesar să menționăm mai întâi că administrația publică are sarcina de a informa sistematic, ritmic și complet, puterea politică asupra stării sistemului în ansamblul său. Informațiile trebuie – datorită cantității și complexității lor – să fie prelucrate și transformate în informații utilizabile. Culegerea și prelucrarea informațiilor trebuie să se desfășoare potrivit exigențelor stabilite de cei care le întrebuințează, însă în orice caz administrația publică, realizând acest atribut, nu trebuie să se transforme într-un filtru-obstacol în fața efortului puterii politice de a cunoaște realitățile mediului social. Informația realizată de administrație trebuie să faciliteze puterii politice opțiuni documentate. Informația colectată și prelucrată de administrația publică – cu scopul de a o face utilizabilă, accesibilă – trebuie să fie pusă la dispoziția întregii societăți. Mai ales, în condițiile declanșării unei reforme politice și administrative, fiecare cetățean are dreptul de a cunoaște cum se derulează procesul de organizare a executării și de executare în concret a opțiunilor politice, transpuse în legi și alte acte normative. Avem astfel în vedere că România este un stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.
Referindu-ne la cel de-al doilea aspect, pe care îl reprezintă atributul de comandă în activitatea administrației publice, consemnăm că aceasta adoptă decizii administrative care au drept obiect crearea cadrului organizatoric și a condițiilor concrete în vederea finalizării deciziilor politice.
Coordonarea ca atribut al conducerii în cadrul administrației publice se regăsește aproape la toate nivelurile structurilor administrative și constă în armonizarea și sincronizarea acțiunilor desfășurate în vederea organizării executării și de executare în concret a deciziilor politice transpuse în legi și alte acte normative. Fără coordonare nu este posibilă acțiunea eficientă a diferitelor elemente ale mecanismului administrativ, iar realizarea funcțiilor administrației ar fi periclitată, lucru ce ar avea repercusiuni asupra întregului sistem social.
Coordonarea asigură integrarea dinamică a acțiunilor diferitelor elemente ale administrației publice, în scopul realizării acestora în mod ritmic, proporțional și eficient.
Controlul constituie, de asemenea, un aspect important al activității administrative; el are menirea de a măsura rezultatele acțiunii administrative în aplicarea deciziilor politice și de a reprograma activitățile, făcând corecțiile necesare. Controlul trebuie să determine o intensificare a realizării acțiunilor administrative de natură a asigura îndeplinirea funcțiilor administrației publice.
Promovarea și protecția drepturilor omului de către ministere și alte organe centrale de specialitate ale administrației publice
Administrația ministerială desemnează structurile administrative subordonate direct Guvernului, numite ministere sau purtând alte denumiri: agenții, departamente, oficii, comitete, consilii etc., indiferent dacă cei care le conduc fac sau nu parte din Guvern.
În Constituție sunt avute în vedere autorități publice care desfășoară exclusiv o activitate de natură administrativă. Așa cum s-a arătat, Guvernul, emite pe lângă acte de guvernare specifice executivului, și acte administrative, realizând administrație statală, ca dimensiune a administrației publice.
Administrația publică centrală de specialitate se realizează numai ca administrație statală, iar structura acesteia cuprinde autorități guvernamentale subordonate și autorități autonome. Cele guvernamentale, la rândul lor, se împart în două categorii, după cum raporturile de subordonare față de Guvern sunt directe sau indirecte (prin intermediul unui minister).
Oricât de multă autonomie ar avea autoritățile administrative autonome centrale, acestea fiind autorități de stat, actele lor fac obiectul acțiunii în justiție.
Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.
Ministerele se organizează și funcționează numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor.
Numărul, denumirea și competență ministerelor nu sunt stabilite în mod expres nici prin Constituție și nici printr-o lege cadru.
De la un guvern la altul acestea pot să varieze, în funcție de obiectivele urmărite de guvernul respectiv, de cerințele sociale pe care trebuie să le satisfacă statul în acea perioadă.
Așa de exemplu, actualul Minister al Apelor și Protecției Mediului, într-o perioadă anterioară, era denumit Ministerul Mediului, având organizarea și competență corespunzătoare denumirii.
Pot să fie create ministere prin contopirea unor ministere existente, ca de pildă, contopirea Ministerului Lucrărilor Publice și a Ministerului Transporturilor într-un singur minister, denumit Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței sau, pot să apară ministere noi, inexistente anterior, cum este cazul Ministerului pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperație.
Ministerele și miniștrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare și întregii liste a Guvernului, la învestitură.
Primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înființarea, desființarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere.
Ministerele au personalitate juridică și au sediul în municipiul București.
Organizarea ministerelor
Rolul, funcțiile, atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanța, volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
În fiecare minister se organizează cabinetele demnitarilor, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile legii privind statutul funcționarului public.
În funcție de natura atribuțiilor, unele ministere pot avea în domeniul lor de activitate compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Ministerele pot înființa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curții de Conturi.
Ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice, care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale.
Înființarea sau desființarea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul și încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor și funcțiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau organe își desfășoară activitatea.
Ministrul numește și eliberează din funcție conducătorii organelor de specialitate din subordinea ministerului.
Conducătorii serviciilor publice descentralizate se numesc și se eliberează din funcție de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului.
Conducerea ministerelor
Conducerea ministerelor se exercită de către miniștri.
Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție.
În exercitarea atribuțiilor ce îi revin ministrul emite ordine și instrucțiuni, în condițiile legii.
În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai mulți secretari de stat, potrivit hotărârii Guvernului de organizare și funcționare a ministerului. Secretarii de stat exercită atribuțiile încredințate de către ministru.
Secretarul general al ministerului este funcționar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism. Acesta asigură stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului.
Principalele atribuții și responsabilități ale secretarului general sunt următoarele:
• colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul Secretariatului General al Guvernului, cu secretarii generali din celelalte ministere, precum și cu secretarii județelor și cu directorii generali de prefectură, în probleme de interes comun;
• coordonează bună funcționare a compartimentelor și activităților cu caracter funcțional din cadrul ministerului și asigură legătura operativă dintre ministru și conducătorii tuturor compartimentelor din minister și unitățile subordonate;
• coordonează întregul personal al ministerului, activitatea de elaborare a politicilor de personal și principiile directoare pentru managementul de personal din cadrul compartimentelor.
• monitorizează și controlează elaborarea raportărilor periodice, prevăzute de reglementările în vigoare;
• primește și transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative inițiate de minister și asigură avizarea actelor normative primite de la alți inițiatori;
• transmite Secretariatului General al Guvernului proiectele de acte normative inițiate de minister, pentru a fi discutate în ședința Guvernului;
• urmărește și asigură finalizarea actelor normative aprobate de Guvern, care au fost inițiate de minister;
Secretarul general al ministerului poate îndeplini și alte însărcinări prevăzute de regulamentul de organizare și funcționare a ministerului ori încredințate de ministru.
În realizarea atribuțiilor ce îi revin, secretarul general poate fi ajutat de unul sau doi adjuncți. Secretarii generali adjuncți sunt funcționari publici de carieră, numiți prin concurs sau examen.
Pe lângă ministru funcționează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Componența și regulamentul de funcționare a colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. Colegiul ministerului se întrunește, la cererea și sub președinția ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului.
Atribuțiile generale ale miniștrilor
Miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate, următoarele atribuții generale:
• acționează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;
• aprobă, după caz, editarea publicațiilor de specialitate și informare.
• avizează, în condițiile legii, înființarea organismelor neguvernamentale și cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
• colaborează cu instituțiile de specialitate pentru formarea și perfecționarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul lor;
• coordonează și urmăresc elaborarea și implementarea de politici și strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;
• fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;
• inițiază și avizează proiecte de lege, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, în condițiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;
• inițiază și negociază, din împuternicirea Președintelui României sau a Guvernului, în condițiile legii, încheierea de convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale propun întocmirea formelor de aderare la cele existente;
• organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici;
• reprezintă interesele statului în diferite organe și organisme internaționale, în conformitate cu acordurile și convențiile la care România este parte și cu alte înțelegeri stabilite în acest scop, și dezvoltă relații de colaborare cu organe și organizații similare din alte state și cu organizații internaționale ce interesează domeniul lor de activitate;
• urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat;
• urmăresc și controlează aplicarea convențiilor și acordurilor internaționale la care România este parte și iau măsuri pentru realizarea condițiilor în vederea integrării în structurile europene sau în alte organisme internaționale;
Miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate și alte atribuții specifice stabilite prin acte normative.
Miniștrii își îndeplinesc atribuțiile ce le revin folosind aparatul propriu al ministerelor, precum și prin instituțiile aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor.
Ministrul conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotărâre a Guvernului, numește și eliberează din funcție personalul acestuia.
Alte organe centrale de specialitate:
În afară de ministere, în cadrul administrației publice centrale funcționează și alte organe, cu competență de specialitate, purtând diverse denumiri, ca de exemplu:
• administrații (Administrația Națională a Rezervelor Materiale);
• agenții (Agenția Română de Dezvoltare);
• birouri (Biroul Român de Metrologie Legală);
• centre (Centrul 'Euroatlantic' București);
• comisii (Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare);
• comitete (Comitetul Național pentru Protecția Copilului);
• fundații (Fundația Culturală Română);
• institute (Institutul Român de Standardizare);
• oficii (Oficiul de Stat pentru Invenții și Marci);
• secretariate (Secretariatul se Stat pentru Persoane cu Handicap) etc.
Promovarea și protecția drepturilor omului prin autorități administrative autonome
Înființarea unor autorități administrative autonome este prevăzută prin însuși textul Constituției, urmând ca organizarea și funcționarea lor să fie reglementată în mod amănunțit prin lege organică.
Constituția permite însa și formarea a altor autorități administrative autonome decât cele prevăzute în însuși textul ei, cu condiția ca înființarea lor să aibă loc prin lege organică.
Aceste organe autonome ale administrației publice au o trăsătură comună cu organele administrative centrale subordonate Guvernului și anume, întocmai ca acestea, exercită o activitate executivă, având ca obiect organizarea aplicării și aplicarea în concret a legii, precum și asigurarea bunei funcționări a serviciilor instituite în cadrul lor. Prin urmare, atât prin natura activității îndeplinite, cât și prin subordonarea lor legilor autoritățile administrative autonome centrale se încadrează în categoria organelor administrației publice.
Autoritățile administrative autonome se deosebesc de ministere și de celelalte organe centrale de specialitate din subordinea Guvernului prin mai multe trăsături specifice.
În primul rând, dacă miniștri și conducătorii celorlalte organe de specialitate, care fac parte din componența Guvernului, sunt numiți de Președintele Republicii pe baza votului de învestitura adoptat de Parlament, cele mai multe dintre organele administrative autonome, cunoscute până în prezent, sunt numite de Camerele Parlamentului, pe baza unor propuneri venite fie din interiorul lor, fie dinafară. Astfel, de exemplu, directorul Serviciului Român de Informații este numit de Parlament la propunerea Președintelui României; președintele și președinții de secții ale Consiliului Legislativ se numesc cu votul majorității deputaților și senatorilor reuniți în ședință comună, pe baza a câte trei propuneri făcute de birourile permanente ale celor două camere ale Parlamentului pentru fiecare funcție, cu avizul comisiilor juridice reunite etc. Doar în cazul Consiliului Suprem de Apărare a Țarii membrii săi fac parte din acest organ de drept.
În al doilea rând, organele centrale administrative autonome nu sunt dependente în activitatea lor nici de Guvern, nici de vreun minister, ceea ce dă expresie caracterului lor autonom în cadrul aparatului executiv al statului. Ele sunt însa dependente față de Parlament. Această dependență față de Parlament poate să îmbrace forme diferite. Astfel, de exemplu, însăși Constituția prevede, în ce privește Consiliul Legislativ, că el este "organ consultativ de specialitate al Parlamentului ". Alteori, se prevede că organul respectiv este supus controlului Parlamentului, la propunerea Președintelui Republicii. Este cazul directorului Serviciului Român de Informații. Dependența față de Parlament a Consiliului Suprem de Apărare a Țarii își găsește concretizare în obligația lui de a prezenta anual rapoarte Parlamentului, etc. Ceea ce caracterizează dependență față de Parlament a autorităților administrative autonome este faptul că ea este directă, spre deosebire de ministere, care răspund în fața Parlamentului prin intermediul Guvernului.
În al treilea rând, dacă organele de specialitate ale căror conducători fac parte din Guvern, pot fi înființate de Guvern, cu condiția ca prin lege să i se recunoască această competență, autoritățile administrative autonome nu pot fi înființate decât prin lege organică și conducătorii lor nu fac parte din Guvern.
Dintre autoritățile administrative autonome centrale, Consiliul Suprem de Apărare a Țarii se bucură de o poziție specială.
Această poziție este consecința faptului că, potrivit Constituției, această autoritate organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și siguranța națională.
Promovarea și protecția drepturilor omului de către autorități ale administrației publice locale
Rolul prefectului în promovarea și protecția drepturilor omului
Reconsiderarea sistemului administrației publice în România după Revoluția din decembrie1989, cu instituțiile sale caracteristice face necesară și reapariția instituției prefectului, precizarea rolului său în cadrul acestui sistem. Ținând seamă de importanța instituției se impune schițată dezvoltarea sa și a competențelor prefectului în cadrul legislației administrative românești. Prima apariție a instituției prefectului în administrația societății românești datează din a doua jumătate a secolului al XIX -lea, fiind consacrată prin Legea pentru înființarea consiliilor județene din 2 aprilie 1864 inspirată după modelul francez al timpului.
Ideea de descentralizare administrativă pusă în germene dă Regulamentul organic și reluată de Convenția de la Paris a fost manifestată pentru prima dată în proiectul pe care Barbu Catargi prezidentul celui dintâi guvern comun al Principatelor Unite l-a întocmit în anul 1862. Acesta organiza județele în 4 prefecturi generale :
• De nord cu capitala la Iași;
• Maritimă cu capitala la Galați;
• De centru cu capitala în București;
• Occidentală cu capitala în Craiova.
Fiecare prefectură generală avea un consiliu general. Prefectul era reprezentantul guvernului; din această cauză el avea prestanță asupra tuturor celorlalte autorități, exercitând o acțiune de supraveghere și control asupra funcționarilor din prefectura sa. El avea dreptul de a reforma și chiar a anula actele acestor funcționari afară de cei depinzatori de Ministerul de Război și Justiție ori de către ori ele ar fi fost contrarii legilor, dispozițiilor luate de ministere și chiar propriilor sale ordine.
Tot prefectului îi revenea paza și menținerea siguranței și ordinii publice. Acest proiect a fost respins sub cuvânt că "este rău venit într-un moment în care trebuiau luate dimpotrivă măsurile de unificare completă". Legea pentru înființarea consiliilor județene organizează pentru prima oară administrația județelor țării, "concepția ei reprezentând un sistem real și metodic". Județul nu este numai o simplă subdiviziune administrativă a statului, ci și o persoană juridică învestită cu o anumită putere publică și drepturi patrimoniale. Comisar al guvernului pe lângă consiliu și executor al deciziilor acestuia era prefectul, numit de puterea centrală.
În țara noastră, funcția de prefect a fost instituită prin legea prevede că : prefectul ca, cap cal administratiunei județene, dirige toate lucrările acestei administrațiuni și execută hotărârile consiliului județean". Prefectul era comisarul guvernului pe lângă consiliul județean.
În această calitate, el supraveghea legalitatea actelor adoptate de consiliul județean și de declarația permanent, iar atunci când remarca că acestea erau ilegale, avea dreptul și îndatorirea ca în termen de 10 zile de la adoptarea actului respectiv, dacă a luat parte la ședință sau de la data la care i s-a adus actul la cunoștință, să facă recurs la Guvern. Recursul era suspensiv de executare. Primind recursul, Guvernul era îndatorat să se pronunțe asupra lui, în termen de 20 de zile de la primire iar dacă nu se pronunță în acest termen, actul consiliului județean sau al delegației permanente își produce efectele pentru care a fost adoptat.
În afară de sarcinile ce-i aparțineau în calitățile menționate, prefectul se îngrijea de publicarea legilor și regulamentelor și supraveghea aplicarea lor; avea îndatorirea să dea concursul la executarea hotărârilor executorii ale consiliului județean și delegației consiliului județean; supraveghea toate instituțiile de caritate și asistentă socială care depindeau de stat, județ sau comună; raportă departamentului respectiv observațiile ce ar avea de făcut asupra funcționării diferitelor servicii publice.
Deși instituția prefectului este reglementată în Legea și care prevede atribuțiile și rolul său pe plan local, Constituția prevede că prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. De la instituirea pentru prima dată prin Legea și până la adoptarea legii, funcției de prefect s-au decurs două soluții și anume : prefectul administrativ și prefectul politic.
Legea din 1991, ca și cea din 1929 a mers pe varianta prefectul politic, care se definește printre altele, prin aceea că el este numit de Guvern și că, pentru a fi numit în această funcție, legea nu cere o anume pregătire de specialitate juridică, ci doar calitatea politică care să-i atragă numirea, de către Guvern ca delegat al său într-un județ și în municipiul București. Dacă serviciile publice descentralizate ale organelor de specialitate ale administrației publice centrale sunt serviciile publice în teritoriu ale acestora, tot așa și prefectul, ca împuternicit al Guvernului este funcționarul public numit de acesta care își desfășoară activitatea nu la sediul Guvernului ci în teritoriu în capitalele județelor și în municipiul București.
Prefectul are, într-un anume fel rolul serviciilor publice descentralizate în unitățile administrativ teritoriale, cu diferența că, în timp ce acestea din urmă realizează pe plan local, atribuțiile de specialitate ale organelor administrației publice centrale care le-au constituit, prefectul realizează pe plan local, atribuțiile de conducere a serviciilor publice descentralizate, după cum Guvernul exercită, la nivelul întregii țări conducerea generală a administrației publice.
Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar nu poate fi alcătuită decât în anumite limite. Aceste limite sunt iminente, unele având o determinare economică obiectivă, altele fiind definite de considerente politice. Este de neconceput într-un stat de drept ca să fie nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a justiției pe motiv de autonomie locală. Autonomia locală nu poate fi îndeplinită decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale fiind însuși unul din acestea
În toate țările democratice la nivelul unității administrativ – teritoriale cu gradul cel mai mare de extensie este un delegat al statului, mai exact al executivului central, cu rolul de a veghea asupra executării legii de către autoritățile administrației publice locale, inclusiv ale comunităților autonome. După sistemul francez tradițional acest rol la noi l-a avut prefectul. Potrivit Constituției prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel județean dar, privind reglementarea în ansamblul ei desprindem următoarele calități ale prefectului:
Reprezentant al Guvernului
Șef al serviciilor statului din județ (municipiul București)
Autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autoritățile administrației publice locale.
Ca reprezentant al Guvernului prefectul este supus "jocului politic" iar funcția sa are caracter politic. Cât privește însușirea sa de șef al serviciilor publice statale trebuie să reținem că nu se face deosebire între serviciile publice exterioare ale ministerelor și serviciile publice exterioară ale autorităților centrale de specialitate. Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autoritățile administrației publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales, al unui primar sau al oricărui organ executiv creat potrivit legii, la nivel județean, atunci când apreciază că acesta nu este legal.
Pentru a se ocoli producerea unor efecte ireparabile Constituția prevede principiul suspendării, de drept a actului atacat, fiind consacrată o dispozitie de protecție atât a persoanei în fața unor eventuale abuzuri ale autorității administrației publice locale, cât și a intereselor naționale, în raport cu cele locale. În procedura administrativă și de contencios administrativ s-a pus problema de a ști dacă acțiunea în justiție a prefectului ca autoritate de tutelă administrativă poate fi conjuncturală și condiționată de îndeplinirea unor termene fiind sesizată și Curtea Constituțională.
Dreptul prefectului de a ataca în justiție actele administrative pe care le estimează ilegale nu poate fi condiționat pe termene de decădere, ar însemna, urmare a respingerii acțiunii pentru tardivitate ca să fie "autorizate" a înființa acte juridice contrare legii și Constituției, ceea ce nu poate fi acceptat. Constituția menționează foarte clar că România este stat de drept și că "Nimeni nu este mai presus de lege".
Rolul consiliului județean în promovarea și protecția drepturilor omului
Modul de organizare, funcționare și atribuțiile consiliului județean se găsesc în Legea.
Consiliul județean este autoritatea administrației publice locale, formată la nivel județean, pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.
Consiliul județean este alcătuit din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile consințite de Legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale.
Numărul membrilor fiecărui consiliu județean se definește de prefect, în funcție de populația județului, raportată de Institutul Național de Statistică și Studii Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care premerge alegerile.
Consiliul județean îndeplinește următoarele atribuții:
Organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
Consiliul județean:
• alege, din rândul consilierilor județeni, doi vicepreședinți;
• aprobă, la propunerea președintelui consiliului județean, bugetul propriu al județului, virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare și contul de încheiere a exercițiului bugetar;
• exercită, în numele județului, toate drepturile și obligațiile corespunzătoare participațiilor deținute la societăți comerciale sau regii autonome, în condițiile legii;
• hotărăște înființarea sau reorganizarea de instituții, servicii publice și societăți comerciale de interes județean, precum și reorganizarea regiilor autonome de interes județean, în condițiile legii;
• numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate al consiliului județean;
• stabilește impozite și taxe județene, în condițiile legii.
Atribuții privind dezvoltarea economico-socială a județului;
Consiliul județean:
• adoptă strategii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială și de mediu a județului, pe baza propunerilor primite de la consiliile locale; dispune, aprobă și urmărește, în cooperare cu autoritățile administrației publice locale comunale și orășenești interesate, măsurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora;
• aprobă documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes județean, în limitele și în condițiile legii.
• aprobă regulamentul de organizare și funcționare a consiliului județean, organigrama, statul de funcții, regulamentul de organizare și funcționare ale aparatului de specialitate, precum și ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
• aprobă, la propunerea președintelui consiliului județean, contractarea și/sau garantarea împrumuturilor, precum și contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele județului, în condițiile legii;
• stabilește, pe baza avizului consiliilor locale ale unităților administrativteritoriale implicate, proiectele de organizare și amenajare a teritoriului județului, precum și de dezvoltare urbanistică generală a acestuia și a unităților administrativ-teritoriale componente; urmărește modul de realizare a acestora, în cooperare cu autoritățile administrației publice locale comunale, orășenești sau municipale implicate;
Atribuții privind gestionarea patrimoniului județului;
Consiliul județean:
• atribuie, în condițiile legii, denumiri de obiective de interes județean.
• hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a județului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes județean, în condițiile legii;
• hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a județului, după caz, în condițiile legii;
Atribuții privind gestionarea serviciilor publice din subordine;
Consiliul județean:
• acordă consultanță în domenii specifice, în condițiile legii, unităților administrativ-teritoriale din județ, la cererea acestora.
• asigură, potrivit competențelor sale și în condițiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes județean privind: educația; serviciile sociale pentru protecția copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei și a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; sănătatea; cultura; tineretul; sportul; ordinea publică; situațiile de urgență; protecția și refacerea mediului; conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice și rezervațiilor naturale; evidența persoanelor; podurile și drumurile publice; serviciile comunitare de utilitate publică de interes județean, precum și alimentarea cu gaz metan; alte servicii publice stabilite prin lege;
• emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege;
• sprijină, în condițiile legii, activitatea cultelor religioase;
Atribuții privind cooperarea interinstituțională;
Consiliul județean:
• hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unități administrativ-teritoriale din țară ori din străinătate, precum și aderarea la asociații naționale și internaționale ale autorităților administrației publice locale, în vederea promovării unor interese comune.
• hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine, inclusiv cu parteneri din societatea civilă, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public județean;
• hotărăște, în condițiile legii, înfrățirea județului cu unități administrativ-teritoriale din alte țări;
• alte atribuții prevăzute de lege.
Președintele și vicepreședinții consiliului județean:
Președintele consiliului județean garantează respectarea prevederilor Constituției, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului județean, precum și a altor acte normative.
Președintele consiliului județean răspunde de bună funcționare a aparatului de specialitate al consiliului județean, pe care îl conduce. Coordonarea unor compartimente din aparatul de specialitate poate fi împuternicită, prin dispoziție a președintelui consiliului județean, vicepreședinților sau altor persoane, în condițiile legii.
Președintele răspunde în fața consiliului județean de bună funcționare a administrației publice județene.
Președintele consiliului județean îndeplinește următoarele atribuții:
Atribuții privind funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, a instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și a societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
Președintele consiliului județean:
• conduce ședințele consiliului județean și dispune măsurile necesare pentru pregătirea și desfășurarea în bune condiții a acestora;
• întocmește și supune spre aprobare consiliului județean regulamentul de organizare și funcționare a acestuia, organigrama, statul de funcții și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului de specialitate, precum și ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
• numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate al consiliului județean;
• prezintă consiliului județean, anual sau la cerere, rapoarte cu privire la modul de îndeplinire a atribuțiilor sale și a hotărârilor consiliului județean;
Atribuții privind relația cu consiliul județean;
Președintele consiliului județean:
• exercită funcția de ordonator principal de credite;
• inițiază, cu aprobarea consiliului județean, negocieri pentru contractarea de împrumuturi și emisiuni de titluri de valoare în numele județului.
• întocmește proiectul bugetului județului și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le supune spre aprobare consiliului județean, în condițiile și la termenele prevăzute de lege;
• propune consiliului județean numirea, sancționarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de interes județean.
• urmărește modul de realizare a veniturilor bugetare și propune consiliului județean adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora la termen.
Atribuții privind bugetul propriu al județului;
Președintele consiliului județean:
Atribuții privind relația cu alte autorități ale administrației publice locale și serviciile publice;
Președintele consiliului județean:
• poate acorda, fără plată, prin aparatul de specialitate al consiliului județean, sprijin, asistență tehnică, juridică și de orice altă natură consiliilor locale sau primarilor, la cererea expresă a acestora;
• îndrumă metodologic, prin aparatul de specialitate al consiliului județean, activitățile de stare civilă și autoritate tutelară desfășurate în comune și orașe.
Atribuții privind serviciile publice de interes județean;
Președintele consiliului județean:
• coordonează realizarea serviciilor publice și de utilitate publică de interes județean prestate prin intermediul aparatului de specialitate al consiliului județean sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes județean;
• coordonează și controlează organismele prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes județean, înființate de consiliul județean și subordonate acestuia;
• coordonează și controlează realizarea activităților de investiții și reabilitare a infrastructurii județene.
• emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege sau prin hotărâre a consiliului județean;
• ia măsuri pentru evidența, statistica, inspecția și controlul efectuării serviciilor publice și de utilitate publică de interes județean, precum și a bunurilor din patrimoniul public și privat al județului;
• ia măsuri pentru organizarea executării și executarea în concret a activităților din domeniile prevăzute .
• alte atribuții prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul județean.
Președintele consiliului județean poate delega vicepreședinților, prin dispoziție, atribuțiile privind serviciile publice de interes județean.
Rolul consiliului local în promovarea și protecția drepturilor omului
Consiliul local este o autoritate colegială a administrației publice locale, aleasă în vederea soluționării problemelor de interes local ale comunei, orașului sau municipiului.
Această autoritate deliberează asupra intereselor specifice ale colectivităților locale și hotărăște, în limitele legii, cu privire la modul de realizare a acestora, fără vreun amestec din partea autorităților administrației publice județene sau altor autorități.
Consiliile locale, așa cum au rezultat ele din alegeri, sunt responsabile, în exclusivitate de modul de gestionare a acestor interese.
Răspunderea lor politică este numai de ordin electoral, pentru că ele sunt înzestrate cu competență specifică administrației locale, pentru a decide asupra modului de soluționare a problemelor administrative ale colectivității locale. Autonomia acestor autorități colegiale rezidă în autoorganizarea acestora, sub toate aspectele. Ele recepționează cererile și informațiile din mediul local și adoptă hotărâri privitoare la administrarea treburilor publice locale.
În privința alegerii consiliilor locale și a primarilor, este necesar să subliniem că legislația în vigoare a adoptat soluția alegerii prin vot direct a ambelor autorități ale administrației locale. Formula cea mai utilizată, pe plan european, o constituie alegerea directă a consilierilor municipali, iar din rândul acestora este desemnat primarul.
În condițiile în care legitimitatea consiliului local și a primarului este aceeași, neacceptându-se formula alegerii indirecte a primarului, este firesc ca legiuitorul să stabilească relațiile dintre cele două autorități.
Pe această bază, în lege se precizează că organul deliberativ îl constituie consiliul local, iar cel executiv este primarul. Calitatea primarului de organ executiv derivă atât din faptul că el este cel care răspunde de aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local, cât și din faptul că el este cel care trebuie să pună în practică dispozițiile privitoare la realizarea în colectivitățile umane de bază a dispozițiilor legii și a celorlalte acte normative.
„Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat. Numărul consilierilor variază între 9 și 31, în funcție de populația comunei, orașului sau municipiului, excepție făcând municipiul București, unde numărul consilierilor este de 55.”
Atribuțiile principale ale consiliilor locale (comunale, orășenești, municipale) se circumscriu în domeniul interesului local, constând din:
• hotărăște asupra privatizării acestor societăți comerciale;
• acționează pentru protecția și refacerea mediului înconjurător, în scopul creșterii calității vieții;
• administrează domeniul public și domeniul privat al comunei sau orașului;
• alege din rândul consilierilor viceprimarul, respectiv viceprimarii, după caz;
• analizează activitatea gardienilor publici, poliției, jandarmeriei, pompierilor și a formațiunilor de protecție civilă, în condițiile legii, și propune măsuri de îmbunătățire a activității acestora;
• analizează și aprobă, în condițiile legii, documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism ale localităților, stabilind mijloacele materiale și financiare necesare în vederea realizării acestora;
• aplică sancțiuni disciplinare, în condițiile legii, persoanelor pe care le-a numit;
• aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acțiuni de apărare împotriva inundațiilor, incendiilor, dezastrelor și fenomenelor meteorologice periculoase;
• aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite și modul de utilizare a rezervei bugetare;
• aprobă contul de încheiere a exercițiuluibugetar;
• aprobă criteriile pentru repartizarea locuințelor sociale;
• aprobă, la propunerea primarului, în condițiile legii, organigrama, statul de funcții, numărul de personal și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului propriu de specialitate, ale instituțiilor și serviciilor publice, precum și ale regiilor autonome de interes local;
• asemenea facilități pot fi acordate și personalului didactic;
• asigură libertatea comerțului și încurajează libera inițiativă, în condițiile legii.
• asigură protecția drepturilor copilului, potrivit legislației în vigoare;
• asigură, potrivit competențelor sale, condițiile materiale și financiare necesare pentru bună funcționare a instituțiilor și serviciilor publice de educație, sănătate, cultură, tineret și sport, apărarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor și protecția civilă, de sub autoritatea sa;
• avizează sau aprobă, după caz, studii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială, de organizare și amenajare a teritoriului, documentații de amenajare a teritoriului și urbanism, inclusiv participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală și de cooperare transfrontalieră, în condițiile legii;
• conferă persoanelor fizice române sau străine, cu merite deosebite, titlul de cetățean de onoare al comunei sau al orașului;
• contribuie la organizarea de activități științifice, culturale, artistice, sportive și de agrement; hotărăște cu privire la asigurarea ordinii publice;
• contribuie la protecția, conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor și rezervațiilor naturale, în condițiile legii;
• contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială;
• exercită, în numele unității administrativ-teritoriale, toate drepturile acționarului la societățile comerciale pe care le-a înființat;
• hotărăște asupra înființării și reorganizării regiilor autonome de interes local;
• hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei sau orașului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii;
• hotărăște înfrățirea comunei sau orașului cu unități administrativ-teritoriale similare din alte țări;
• hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei sau orașului, după caz, în condițiile legii;
• hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte autorități ale administrației publice locale din țară sau din străinătate, precum și aderarea la asociații naționale și internaționale ale autorităților administrației publice locale, în vederea promovării unor interese comune;
• hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizații neguvernamentale și cu alți parteneri sociali, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local;
• hotărăște, în localitățile cu medici sau cu personal sanitar în număr insuficient, acordarea de stimulente în natură și în bani, precum și de alte facilități, potrivit legii, în scopul asigurării serviciilor medicale pentru populație;
• înființează instituții publice, societăți comerciale și servicii publice de interes local; urmărește, controlează și analizează activitatea acestora;
• înființează și asigură funcționarea unor instituții de binefacere de interes local;
• înființează și organizează târguri, piețe, oboare, locuri și parcuri de distracție, baze sportive și asigură bună funcționare a acestora; atribuie sau schimbă, în condițiile legii, denumiri de străzi, de piețe și de obiective de interes public local;
• instituie, cu respectarea criteriilor generale stabilite prin lege, norme de organizare și funcționare pentru instituțiile și serviciile publice de interes local;
• numește și eliberează din funcție, în condițiile legii, conducătorii serviciilor publice de interes local, precum și pe cei ai instituțiilor publice din subordinea sa;
• numește și eliberează din funcție, în condițiile legii, membrii consiliilor de administrație ale regiilor autonome de sub autoritatea sa;
• sprijină, în condițiile legii, activitatea cultelor religioase;
• stabilește impozite și taxe locale, precum și taxe speciale, în condițiile legii;
• stabilește măsurile necesare pentru construirea, întreținerea și modernizarea drumurilor, podurilor, precum și a întregii infrastructuri aparținând căilor de comunicații de interes local; aprobă, în limitele competențelor sale, documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes local și asigură condițiile necesare în vederea realizării acestora;
• stabilește, în limitele normelor legale, numărul de personal din aparatul propriu; aprobă statutul comunei sau al orașului, precum și regulamentul de organizare și funcționare a consiliului;
• urmărește și controlează activitatea acestora.
Rolul primarului în promovarea și protecția drepturilor omului
Orașele și comunele au câte un primar și un viceprimar, iar orașele de reședința de județ, câte 2 viceprimari, care sunt aleși în condițiile legii. Viceprimarii nu pot fi în același timp și consilieri. Primarul participă la ședințele consiliului local și are dreptul să își exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii.
Primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică, este șeful administrației publice locale și al aparatului propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale, pe care îl conduce și îl controlează, răspunde de bună funcționare a administrației publice locale, în condițiile legii, și mai ales reprezintă comună sau orașul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.
Primarul este autoritatea executivă a administrației publice locale care îndeplinește
în același timp și rolul de reprezentant al statului în relațiile cu perosane fizice și juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție, în unitatea administartiv teritorială în care a fost ales. Primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat de către cetățenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială în care urmează să-și exercite mandatul. În esență, primarul fiind definit ca autoritate executivă, el are drept principale atribuții organizarea executării și executarea în concret a legilor, hotărârilor de guvern, precum și a hotărârilor consiliului local.
Primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică. El este șeful administrației
publice locale și al aparatului propriu de specialitate al autorităților administrației publice
locale, pe care îl conduce și îl controlează. Primarul răspunde de bună funcționare a administrației publice locale, în condițiile legii.
Principalele atribuții ce revin primarului sunt:
• asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situația în care apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect;
• asigură funcționarea serviciilor de stare civilă și de autoritate tutelară;
• asigură ordinea publică și liniștea locuitorilor, prin intermediul poliției, jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor și unităților de protecție civilă, care au obligația să răspundă solicitărilor sale, în condițiile legii;
• asigură repartizarea locuințelor sociale pe baza hotărârii consiliului local;
• asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului;
• conduce serviciile publice locale;
• dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor și ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, precum și a hotărârilor consiliului județean;
• emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege;
• ia măsuri pentru controlul depozitării deșeurilor menajere, industriale sau de orice fel, pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a orașului, precum și pentru decolmatarea văilor locale și a podețelor pentru asigurarea scurgerii apelor mari.
• ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localității și îl supune spre aprobare consiliului local;
• îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă;
• întocmește proiectul bugetului local și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le supune spre aprobare consiliului local;
• numește și eliberează din funcție, în condițiile legii, personalul din aparatul propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale, cu excepția secretarului;
• poate propune consiliului local consultarea populației prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei consultări, în condițiile legii;
• prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări, privind starea economică și socială a comunei sau a orașului, în concordanță cu atribuțiile ce revin autorităților administrației publice locale, precum și informări asupra modului de aducere la îndeplinire a hotărârilor consiliului local;
• propune consiliului local numirea și eliberarea din funcție, în condițiile legii, a conducătorilor regiilor autonome, ai instituțiilor și serviciilor publice de interes local; organizează evidența lucrărilor de construcții din localitate și pune la dispoziție autorităților administrației publice centrale rezultatele acestor evidențe;
• supraveghează realizarea măsurilor de asistență și ajutor social;
• verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea și cheltuirea sumelor din bugetul local și comunică de îndată consiliului local cele constatate;
exercită controlul asupra activităților din târguri, piețe, oboare, locuri și parcuri de distracții și ia măsuri pentru bună funcționare a acestora.
Primarul îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau de alte acte normative,
precum și însărcinările date de consiliul local.
În exercitarea atribuțiilor sale primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau
individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștință publică sau
după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al orașului sau al
subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreună cu aparatul propriu de specialitate al consiliului local, constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei sau orașului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.
Capitolul 2.Rolul autorităților publice în promovarea și protejarea drepturilor omului
Promovarea drepturilor omului de către autoritatea legislativă
Instituția Parlamentului României
Istoria parlamentară în România începe cu anul 1831 când, în Țara Românească, a fost adoptat un act cu caracter constituțional numit Regulamentul organic, aplicat, mai târziu cu un an, și în Moldova. Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române.
Convenția de la Paris din 1858 și, mai ales, Statutul Dezvoltător al Convenției (care a introdus reprezentarea bicamerală), adoptat din inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin plebiscit, în 1864, au perfecționat și lărgit principiul reprezentării națiunii. Sub regimul politic instituit de Convenția de la Paris, forul legislativ a cunoscut un evident proces de modernizare, iar prin Constituția din 1866, promulgată de Carol I, s-au pus bazele moderne ale forului legislativ ca Reprezentanță Națională, care a funcționat în concordanță cu modul de organizare și funcționare a parlamentelor Europei Occidentale din acea vreme.
Procesul istoric de formare a Parlamentului României în perioada modernă a dat un impuls puternic afirmării suveranității naționale, conducând mai târziu la Unirea celor două Principate, în 1859. Sub cupola Parlamentului României s-a dat citire, la 9 mai 1877, Declarației de independență a țării și s-au ratificat, în 1920, actele de unire a Provinciilor istorice românești cu Țara.
În februarie 1938, pe fondul unor puternice tensiuni politice, regele Carol al II-lea, care a subminat rolul instituției parlamentare, a impus un regim de monarhie autoritară. Sub regimul dictaturii regale, Parlamentul a devenit un organ decorativ, lipsit de principalele sale atribuții.
În toamna anului 1940, o dată cu instaurarea regimului de dictatură militară, activitatea Parlamentului a fost suspendată. După 23 august 1944, sub presiunea forțelor sovietice și comuniste, Parlamentul a fost reorganizat într-un singur corp legislativ, Adunarea Deputaților, care va fi transformată, prin Constituția din 1948, în Marea Adunare Națională, organism formal, subordonat total puterii comuniste.
Revoluția din Decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere și pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separația puterilor și răspunderea guvernanților în fața organelor reprezentative. Prin actele emise de puterea revoluționară provizorie, România a revenit la sistemul parlamentar bicameral. Toate aceste teze se regăsesc în noua Constituție a țării, aprobată prin referendum în 1991.
În deceniul atât de frământat al tranziției postcomuniste, Camera Deputaților – împreună cu Senatul – a dezbătut și adoptat un număr impresionant de legi și acte normative, menite să reformeze pe baze democratice întreaga societate, să confere garanții pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, să promoveze reforma și privatizarea, să consolideze instituțiile economice de piață și ale statului de drept, condiții pentru integrarea României în structurile europene și euroatlantice.
Necesitatea unor structuri parlamentare mai eficiente și specializate a fost considerată încă de la început esențială pentru bună desfășurare a activității parlamentare, astfel încât acestea apar menționate în corpul legislativ fundamental, Constituția României, care definește structura organizatorică de bază a celor două Camere ale Parlamentului:
Grupuri parlamentare în care e pot organiza deputații și senatori;
Biroul Permanent;
Comisiile celor două Camere:
• comisii permanente;
• comisii de anchetă sau alte comisii speciale;
• comisii comune ale celor două Camere: permanente, speciale sau de investigare.
Grupurile parlamentare
Grupurile parlamentare reprezintă principala formă de organizare politică în cadrul Parlamentului României. Pentru constituirea unui grup parlamentar, este nevoie de minimum zece deputați, respectiv cinci senatori, parlamentarii unui partid politic sau ai unei formațiuni politice neputând constitui mai mult de un singur grup parlamentar.
În prima sa ședință, fiecare grup parlamentar procedează la alegerea conducerii proprii alcătuite dintr-un lider și, după caz, din unul sau mai mulți locțiitori.
Grupurile parlamentare au următoarele atribuții în cadrul funcționării celor două Camere: fac propuneri pentru alegerea componenței Birourilor Permanente, a președinților acestora și a membrilor diferitelor comisii, dar și a candidaților pentru funcțiile de conducere a diferitelor instituții sau autorități publice aflate în subordinea Parlamentului și la consultările publice organizate de acestea, pot formula amendamente pe proiecte de lege și propunerile legislative în Camera respectivă etc.
Dimensiunile grupurilor parlamentare sunt importante atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere administrativ. Astfel, cu cât un grup parlamentar este mai numeros, cu atât importanța sa și a pozițiilor formulate de acesta sporește. În plus, grupurile parlamentare primesc din partea Camerelor spații pentru desfășurarea activității, personal angajat pentru munca de secretariat și de specialitate, logistică.
În conformitate cu prevederile Constituției României (art. 81, alin. 1), liderii grupurilor parlamentare, alături de președinții Birourilor Permanente ale celor două Camere, sunt consultați de către Președintele României, în situațiile în care se pune problema dizolvării Parlamentului.
Birourile Permanente
Birourile Permanente ale celor două Camere ale Parlamentului se formează în urma negocierii dintre liderii grupurilor parlamentare în conformitate cu configurația politică a acestora, așa cum rezultă din constituirea inițială a grupurilor parlamentare.
Componența Birourilor Permanente ale celor două Camere ale Parlamentului este similară: un președinte, patru vicepreședinți, patru secretari și patru chestori. În timp ce președinții Birourilor Permanente ale celor două Camere sunt aleși pentru întreaga perioadă a mandatului Parlamentului, membrii Birourilor Permanente sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni parlamentare. Detalii despre membrii actuali ai birourilor Permanente ale celor două Camere găsiți în acest material.
Competențele Birourilor Permanente ale Camerelor sunt în domeniul stabilirii perioadelor în care se desfășoară sesiunile parlamentare (fac propuneri pe perioade pentru desfășurarea sesiunilor ordinare și extraordinare care vor fi adoptate de fiecare Cameră), pregătesc și asigură desfășurarea în bune condiții a lucrărilor Camerelor, întocmesc proiectele ordinii de zi (care, la Camera Deputaților, este aprobată de Comitetul Ordinii de zi, alcătuit din liderii grupurilor parlamentare sau locțiitorii acestora), organizează relațiile Camerei cu Parlamentele altor state și cu organizațiile parlamentare etc. În plus, Președintele Biroului Permanent al Senatului asigură interimatul funcției de Președinte al României, conform art. 97 din Constituție.
Comisiile parlamentare
Comisiile sunt organisme de lucru ale camerelor, înființate cu scopul de a îndeplini atribuțiile prevăzute de lege.
Pentru a nu lăsa loc interpretărilor abuzive, textul fundamental subliniază necesitatea ca alcătuirea comisiilor parlamentare să reflecte configurația politică a fiecărei Camere. Astfel, Constituția României stabilește că fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune.
Pentru fiecare comisie, numărul de locuri ce revine fiecărui grup parlamentar și deputaților independenți este propus de Biroul Permanent al fiecărei Camere. La fel ca și componența în Birourile Permanente ale celor două Camere, alcătuirea comisiilor parlamentare trebuie să se facă respectându-se configurația politică a Camerei, decizia luându-se prin negocieri între liderii grupurilor parlamentare sau prin vot, componența lor fiind aprobată de plenul Camerei în cadrul căreia se constituie.
Comisiile parlamentare joacă un rol esențial în procesul de elaborare și dezbatere a proiectelor de lege, acesta fiind locul în care sunt analizate și dezbătute punct cu punct atât propunerea de proiect primită de comisia respectivă, cât și amendamentele parlamentarilor pentru respectivul proiect de lege.
Raportul comisie, cu argumentările specialiștilor care o compun, are, în majoritatea cazurilor, o importanță decisivă pentru conturarea opiniilor parlamentarilor în vederea votării unui articol sau a proiectelor de lege în ansamblu.
Comisia sesizată în fond poate stabili un termen în care să-i fie remise avizul sau avizele celorlalte comisii care examinează proiectul de lege sau propunerea legislativă – prin consultare cu acestea și ținând cont de termenul în care Biroul Permanent i-a cerut să-i prezinte raportul.
La invitația Biroului Comisiilor, organizațiile neguvernamentale, asociațiile patronale, profesionale sau sindicatele, reprezentanții administrației publice centrale sau locale și ai altor persoane juridice, dar și persoane fizice pot participa la lucrările comisiei. La propunerea membrilor comisiei, biroul comisiei poate organiza și consultări cu aceste categorii de persoane juridice și fizice interesate de subiectul dezbătut.
În cadrul fiecăreia dintre Camere, funcționează:
• comisii permanente
• comisii speciale
• comisii de anchetă
Comisiile permanente sunt comisii specializate pe domenii de activitate și, prin urmare, sunt formate din specialiști în domeniul cu pricina – sau, cel puțin, specialiștii formează majoritatea unei comisii parlamentare. Comisiile permanente sunt constituite pe durata întregii legislaturi, având numărul, denumirea și componența stabilite prin intermediul regulamentului fiecărei Camere.
Comisiile permanente au ca atribuții principale întocmirea raportului său avizului asupra proiectului sau propunerii legislative, avizarea amendamentelor la proiectele de legi sau la propunerile legislative, dezbaterea altor probleme trimise către acestea de către Biroul Permanent.
Comisiile speciale sunt comisii formate pentru avizarea unor proiecte de legi complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri indicate explicit în hotărârile de înființare a comisiei respective (hotărâri care indică și denumirea, obiectivele și componența sa).
Comisiile de anchetă sunt înființate din nevoi specifice de clarificare a cauzelor și împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau au avut loc acțiuni cu efecte negative, cu mențiunea că, astfel, anchetele, parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau activități care fac obiectul unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor instanțe de judecată. Comisiile de anchetă sunt înființate pentru investigarea unor astfel de cazuri, pentru formularea unor concluzii, pentru stabilirea responsabilităților și pentru conturarea unor măsuri de remediere a situațiilor negative.
Contribuția Parlamentului României la promovarea și protecția drepturilor omului prin intermediul Controlului Parlamentar asupra Executivului și a Administrației Publice
Această modalitate de control parlamentar este susceptibilă de realizare prin intermediul unor proceduri distincte. În toate cazurile, însă, aprobarea unor acte ale executivului, fie prealabilă, fie ulterioară, este o condiție sine qua non pentru legalitatea acestora. Cerința aprobării decurge din asigurarea echilibrului între puteri.
Potrivit Constituției, Președintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate. Într-o asemenea situație, dacă Parlamentul nu aprobă măsură mobilizării, Președintele României nu are dreptul să emită decretul de mobilizare, decizia să fiind supusă însă ulterior aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la emiterea decretului prezidențial. Într-o asemenea situație, Parlamentului îi revine sarcina de a analiza oportunitatea emiterii decretului de mobilizare, apreciind caracterul excepțional al situației care l-a determinat pe șeful statului să recurgă la măsura mobilizării.
Într-un singur caz, prevăzut de Constituție, Președintele poate să ia măsurile pe care le consideră necesare în domeniul apărării. Astfel, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului printr-un mesaj. Mesajul va fi dezbătut în ședința comună în Camera Deputaților și Senat, Parlamentul urmând să se pronunțe asupra măsurilor întreprinse de Președinte. Din enunțul constituțional rezultă că prezentarea de către Președinte a mesajului este o obligație constituțională a acestuia.
Constituția prevede, de asemenea, cerința aprobării prealabile, dar și ulterioare, a unor acte ale puterii executive. Este vorba de procedura delegării legislative, reglementată de Constituție. Astfel, guvernul nu poate emite ordonanțe decât în baza unei legi de abilitare adoptate de Parlament. Într-un asemenea caz, abilitarea echivalează cu aprobarea emiterii ordonanțelor. Legea de abilitare poate prevedea ca ordonanțele ce urmează a fi emise se supun aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare. În acest fel, Parlamentul va verifica dacă guvernul a respectat condițiile impuse prin legea de abilitare.
Constituția prevede, de asemenea, și obligația Președintelui de a consulta în prealabil Parlamentul în luarea unor hotărâri. Astfel după consultarea Parlamentului, Președintele poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național. De asemenea șeful statului consultă în prealabil pe președinții Camerei Deputaților și Senatului, precum și pe liderii grupurilor parlamentare în legătură cu dizolvarea Parlamentului.
Realizarea controlului de către parlament prezintă o mare importanță. Acest control este necesar și deplin și se manifestă diferențiat.
El este necesar deoarece parlamentul ca organ de stat căruia poporul îi delega funcția deliberativă, trebuie să constate, direct, cum sunt respectate și aplicate Constituția și legile, cum autoritățile statale își realizează rolul ce-1 au în mecanismul statal.
Controlul exercitat de către parlament este un control deplin. De principiu, el se întinde asupra întregii activități desfășurate potrivit constituției și legilor, Parlamentul având dreptul de a anula acte ilegale, de a revoca organe de stat sau înalți funcționari, a căror activitate este nesatisfăcătoare.
Acest control este diferențiat atât în funcție de natura activității controlate, cât și de poziția în sistemul statal a autorității controlate.
Controlul parlamentar cuprinde activități, organe de stat, acte normative etc. El se exercită fie direct de către întregul parlament, fie de către una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace și forme de control. Constituția României conține multe dispoziții în acest sens, printre care menționăm: obligația Avocatului Poporului de a prezența celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, răspunderea politică a Guvernului, obligația Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informațiile și documentele cerute etc.
Cât privește formele și mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel:
• controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului;
• controlul exercitat prin comisiile parlamentare;
• controlul exercitat prin întrebări și interpelări;
• dreptul deputaților și senatorilor de a cere și obține informațiile necesare;
• controlul exercitat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor;
• controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).
Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman)
Instituția ombudsman-ului este de proveniență suedeză (1766) și a cunoscut o rapidă răspândire, mai ales la stadiul continentului european, în special după cel de-al doilea război mondial. Ea funcționează sub diferite denumiri precum: comisar parlamentar, apărător al poporului, apărător public, mediator public, avocat al poporului, procuror parlamentar.
Ombudsman-ul, este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către Parlament pentru a urmări administrația.
Denumirea sub care instituția ombudsman-ului se regăsește în România este Avocatul poporului. Avocatul poporului își găsește reglementarea constituțională în articolele 58-60.
Funcția fundamentală a avocatului poporului este de a apăra drepturile și libertățile cetățenești, în genere în raport cu autoritățile publice și în special în raport cu cele executive. Avocatul poporului va putea ajunge un antidot puternic contra birocratismului care este, în mare măsură, o boală foarte extinsă.
Avocatul poporului este numit în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului pentru un mandat cu o durată de 5 ani. Aceast mod de numire, precum și prelungirea mandatului de la 4 la 5 ani sunt consecința revizuirii textului constituțional. Anterior revizuirii Constituției din 2003 Avocatul Poporului era numit doar de Senat, această atribuție specială a Camerei superioare fiind singura ce diferenția competențele celor două Camere ale Parlamentului. Pe durata mandatului său avocatul poporului nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, regimul incompa-tibilitatilor fiind modificat în urma revizuirii Constituției în sensul că este permis cumulul unor funcții didactice în învățământul superior.
O altă noutate introdusă prin revizuirea Constituției o reprezintă și posibilitatea numirii de adjuncți ai Avocatului Poporului, specializați pe domenii de activitate.
Avocatul Poporului își exercită atribuțiile fie din oficiu, fie la cererea persoanelor interesate. Pentru ca activitatea să să fie eficiență Constituția obligă autoritățile publice să-i asigure sprijinul necesar.
Avocatul poporului răspunde numai în fața Parlamentului, având obligația de a prezenta acestuia rapoarte, în aceste rapoarte avocatul poporului poate face și recomandări privind legislația sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăților publice.
Promovarea drepturilor omului de către Autoritatea Executivă
Noțiunea de Putere Executivă
Să ne amintim, în primul rând, că Montesquieu a fost cel care a formulat clar principiul separatiunii puterilor în stat, inspirat atât de anticul Aristotel, cât și de filozoful englez Locke. Mai exact, el a avut modelul regimului englez, care a cunoscut separatiunea puterilor încă din sec. al XIII-lea.
Acest principiu al separatiunii puterilor este indispensabil legat de regimul parlamentar. În lucrarea sa "De l'esprit des lois",Montesquieu realiza un tip de regim politic în care se punea în valoare o guvernare moderată, prin asigurarea separatiunii puterilor și a libertăților politice. El afirmă că libertățile politice nu se pot exercita decât într-o guvernare unde puterea este limitată: "Tout homme qui a du pouvoir est porté à en abuser . Îl faut que le pouvoir arrête le pouvoir".
Montesquieu distingea trei tipuri de putere: legislativă, executivă și judecătorească: "Tout serait perdu și le même homme, où le même corps des principaux, où des nobles, où du peuple exerçaient ces trois pouvoirs: celui d'exécuter des résolutions publiques et celui de juger leș crimes où leș différends de particuliers".
Însușindu-ne explicațiile, pertinent formulate de Prof. Univ. Dr. Ioan Vida, putem reține că puterea executivă se definește ca o funcție distinctă a statului, alături de cea legislativă și de funcția judecătorească.
În conținutul acestei funcții se regăsesc anumite atribuții care constituie obiectul activității unor autorități publice distincte. În rândul acestor atribuții, Jacques Cadart nominalizează:
• adoptarea actelor normative și individuale necesare aplicării legilor;
• conducerea relațiilor internaționale;
• definirea politicii generale a țării;
• dispunerea teritorială a forțelor armate și a celor de poliție;
• elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici;
• întreprinderea unor măsuri de executare materială, în materie de ordine publică;
• luarea deciziilor necesare funcționării serviciilor publice.
Aceste atribuții se exercită, în viziunea aceluiași autor, de către diverse organe care formează fie un executiv monocratic, fie un executiv colegial, ori reprezintă o combinație a acestora.
Într-o altă opinie, noțiunea de putere executivă sau executiv este o noțiune vagă, datorită complexității fenomenului la care se raportează, a dublei sale accepțiuni – materiale și organice – precum și datorită concepțiilor diferite care o reflectă. Elementele contradictorii existente între sensul etimologic al cuvântului executiv, care presupune ideea de subordonare, de execuție a legii, și sensul real al noțiunii care se revendică din spectrul autorității pe care o exercită, pun alte probleme în configurarea conceptuală a puterii executive, unele fiind legate de autonomia conceptului de executiv.
Cu toate acestea, executivul înglobează, în mod tradițional, două categorii de organe: șeful statului și guvernul, indiferent că acestea coexistă sau nu, atunci când coexistă având funcții partajate și răspunderi diferite.
Spre deosebire de majoritatea reprezentanților dreptului constituțional, unii autori de drept administrativ exclud ideea de "executiv", subtituind-o cu cea de funcție administrativă. În înțelesul acestora, funcția administrativă este considerată în mod tradițional ca una din cele trei funcții ale statului, alături de funcția legislativă și de funcția jurisdicțională.
În viziunea constituțională clasică, administrația reflectă acțiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administrația nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină unică a acestuia. În demonstrarea acestei susțineri se arată că executivul are o serie de sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile constituționale cu Parlamentul sau în relațiile internaționale. În același timp, administrația este sarcina exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea judecătorească, nici de cea legislativă, în virtutea principiului separației puterilor în stat.
Într-o altă opinie, Jean Rivero aprobă ideea unei diferențieri între guvern și administrație, deși delimitarea celor două noțiuni nu este ușor de desfășurat. În această opinie, a guverna înseamnă a lua decizii elementare care angajează viitorul național, în timp ce administrația este o atribuția cotidiană care nu are proporțiile misiunii de a guverna.
Din aceste opinii se poate trage concluzia că între specialiștii în drept constituțional și specialiștii în drept administrativ nu există întotdeauna puncte de vedere convergente. În opinia primilor, funcția executivă a statului nu se încurca cu autoritățile care exercită puterea executivă. În rândul celei de a două categorii, administrația de stat și executivul înfățișează o unitate structurală unică, în ale cărei îndatoriri intră întregul conținut al funcției executive.
Ceea ce se poate desprinde din aceste opinii, în ciuda contradictorialității lor, este faptul că puterea executivă sau executivul îndeplinește sarcini administrative, fără ca prin aceasta să se confunde cu administrația publică sau să se limiteze la conducerea acesteia.
În sensul cel mai general al termenului, executivul sau puterea executivă constituie acea funcție a statului care organizează și asigură executarea legii. Această funcție statală înglobează astăzi activități extrem de diverse:
• conducerea generală a statului;
• coordonarea acțiunii administrației publice pentru punerea în aplicare a legii;
• desfășurarea unor acțiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii;
• exercitarea funcției de șef al statului;
• exercitarea unor atribuții care privesc impulsionarea procesului legislativ.
Din punct de vedere structural, executivul se subsumează autorităților publice care exercită funcția executivă și nu se confundă cu administrația publică. Ținând seama de structurarea executivului, se poate face distincție între un executiv monocratic sau monist și un executiv dualist.
Executivul monocratic. Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o reminiscență a antichității imperiale și a absolutismului monarhic, adaptată la regulile constituționale. Astfel, apariția teoriei separației puterilor în stat, mai înainte în Anglia și apoi în Franța, a dus la trecerea monarhiei absolute în monarhie limitată și la găsirea, mai apoi, a formelor executivului constrâns regulilor democrației parlamentare.
Este demn de menționat că în trecerea de la monarhia absolută la cea limitată de Constituție, monarhul și-a pierdut în bună măsură atotputernicia sarcinilor, lui revenindu-i exercitarea în exclusivitate a funcției executive, în emulația cu cea legislativă, la a cărei exercitare participă alături de Parlament. Acest model este valabil și astăzi în multe state, dar, în unele, rolul monarhului a ajuns aproape formal.
Executivul monocratic se individualizează prin deținerea funcției executive de către o singură entitate statală. Aceasta poartă denumirea de rege, președinte, în cazul republicilor parlamentare și prezidențiale, sau poate fi un dictator, care, prin prerogativele pe care și le asumă, anulează principiul separației puterilor în stat.
Executivul dualist este o structură caracteristică, în primul rând, regimurilor parlamentare, în domeniul cărora funcția executivă este încredințată unei persoane și unui organ colegial, care au sarcini pe care le exercită în mod relativ liber; persoana îndeplinește funcția de șef de stat, iar organul colegial poartă denumirea de Cabinet ministerial, Guvern, Consiliu de miniștrii etc.. Prin esența sa, executivul dualist necesită nuanțări de la stat la stat și, în cadrul aceluiași stat, în funcție de natura concretă a raporturilor dintre șeful statului și organul colegial.
Regimurile parlamentare sunt, prin natura lor, dualiste, ele dispun de un șef de stat, desemnat de parlament, și de un guvern, care are în fruntea sa un premier, care execută funcția de șef al executivului. Funcția șefului de stat, desemnat de parlament, este contorsionată de rolul partidelor politice în desemnarea acestuia, după cum cea de șef al guvernului este supusă regulilor majorității parlamentare.
Guvernul României
Este un organ central și colegial (pluripersonal) care exercită conducerea generală a administrației publice și asigură realizarea politicii interne și externe a țării, în temeiul atribuțiilor conferite prin Constituție și legi, atribuții ce se realizează prin forme și proceduri specifice activității ce o desfășoară.
Rolul Guvernului este definit și constă în asigurarea funcționării echilibrate și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale. Totodată, Guvernului îi mai revine rolul de a organiza executarea în concret a legilor adoptate de puterea legislativă.
O primă caracteristică a Guvernului constă în faptul că este un organ al puterii executive, căruia îi revine atribuția de conducere generală a administrației publice, dar fără să fie o categorie distinctă de aceasta din urmă.
Componența, modul de funcționare, atribuțiile și actele Guvernului au fost sumar reglementate de Constituția din 1991, care, pentru dispoziții mai amănunțite, făcea trimitere la o viitoare lege organică. O asemenea lege a intervenit de abia în anul 2001. În această situație, pe baza fostului articol din Constituția din 1991, potrivit căruia instituțiile republicii, existențe la data intrării ei în vigoare, rămâneau în funcțiune până la data constituirii celor noi, ansamblul regulilor juridice, care priveau Guvernul, au continuat să se aplice și după data de 8 decembrie 1991, deși erau stabilite prin lege ordinară. Ulterior, prin efectul intrării în vigoare a Constituției din 1991 la 8 decembrie 1991 unele dispoziții ale legii au fost abrogate ca fiindu-i contrare. Astfel, un gol legislativ s-a produs. Era necesar, conform spiritului Constituției din 1991, ca o lege organică să fie adoptată în materie. În loc să se procedeze astfel, organizarea și funcționarea Guvernului a fost reglementată prin mai multe hotărâri guvernamentale. Era fără îndoiala neconstituțional ca organizarea Guvernului să se facă prin acte normative inferiore legii organice, ca să nu mai amintim de faptul că o legea a fost modificată prin hotărâri succesive de guvern. Este grav ca o autoritate publică de importanța Guvernului a funcționat, după intrarea în vigoare a Constituției din 1991, o lungă perioadă de timp în afara cadrului constituțional și legal stabilit de ea.
O a doua caracteristică a Guvernului este aceea de a fi un organ central, adică un organ a cărui competență se extinde pe întregul teritoriu al țării.
În al treilea rând, Guvernul organizează, execută și asigură realizarea politicii interne și externe a țării, exercită conducerea generală a administrației publice, ca organ colegial central al administrației publice.
În al patrulea rând, Guvernul este un organ cu competență generală, cu atribuții interesând toate sau aproape toate ramurile și domeniile (învățământ, sănătate, agricultură, industrie și comerț, etc.), fiind abilitat să ia măsuri interesând fie ansamblul lor, fie numai pe unele dintre ele.
În sfârșit, Guvernul se mai caracterizează și prin poziția pe care o deține în raport cu organele administrației publice, fiind organul de conducere și coordonare a organelor centralizate de specialitate, precum și a organelor locale ale administrației publice, dar în acest ultim caz cu respectarea principiilor autonomiei și descentralizării.
Funcțiile Guvernului
Funcțiile Guvernului se exercită pentru realizarea Programului de Guvernare acceptat de Parlament. Aceste funcții sunt:
• funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
• funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea Guvernului sau sub autoritatea Guvernului;
• funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
• funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și internațional;
• funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare.
Atribuțiile Guvernului
Guvernul exercită conducerea generală a activității executive pe întregul teritoriu al statului, și prin urmare Guvernului îi revin numeroase atribuții. Cele mai importante atribuții sunt prevăzute de Constituție, iar altele de legea sau de alte acte normative și de regulamentele de funcționare ale Camerelor Parlamentului.
A. Atribuții ale Guvernului prevăzute de Constituție:
a) În domeniul politicii interne
• guvernul, cu avizul Curții de Conturi, poate înființa organe de specialitate în subordinea ministerelor, dacă legea îi recunoaște această competență;
• asigură realizarea politicii interne, potrivit programului său de guvernământ, aprobat de Parlament;
• dacă este cazul, își angajează răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședința comună;
• elaborează anual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului;
• exercită conducerea generală a administrației publice;
• exercită inițiativa legislativă;
• în termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al României, Guvernul organizează alegeri pentru un nou Președinte;
• numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București;
• poate propune Președintelui revizuirea Constituției.
• prezintă informațiile și documentele cerute de Camera deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin președinții acestora;
• răspunde la întrebările și interpelările formulate în Parlament de deputați sau senatori;
• sesizează Curtea Constituțională în vederea exercitării de către ea a controlului constituționalității legilor anterior promulgării lor;
b) În domeniul politicii externe:
• asigură realizarea politicii externe, potrivit programului său de guvernare, aprobat de Parlament;
• negociază încheierea tratatelor internaționale;
• propune Președintelui Republicii acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României;
• propune Președintelui României înființarea, desființarea sau schimbarea rangurilor misiunilor diplomatice;
B. Atribuții prevăzute de lege, de alte legi sau de regulamentele de funcționare ale Camerelor Parlamentului.
Încercând să reglementeze sistematic atribuțiile Guvernului, Legea le-a enumerat.
Unele din prevederile a acestui articol se regăsesc în prevederile constituționale, altele sunt dezvoltate sau precizate.
Enumerarea atribuțiilor Guvernului cuprinsă și în lege nu este limitativă. Legea nr. enumeră atribuțiile Guvernului și adaugă o clauză generală, potrivit căreia acest organ îndeplinește și orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului. De exemplu, Guvernul stabilește data alegerilor pentru camera Deputaților, Senat, Președintele Republicii; numirea și eliberarea din funcție a prefecților se face de Guvern etc. De asemenea, regulamentele celor două camere ale Parlamentului cuprind dispoziții în această materie.
Promovarea drepturilor omului de către Autoritatea Judecătorească
Conceptul de Autoritate Judecătorească
Denumirea de autoritate judecătorească evocă justiția, ca funcție (ca activitate) și ca sistem. Prin justiție se înțelege sistemul organelor judecătorești, dar și activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc.
Preluând dispozițiile constituționale din Lege se prevede că " autoritatea juecatoreasca se compune din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare cu atribuțiile proprii prevăzute de Constituție și de lege ". În schimb în același articol se arată că " puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având atribuții proprii ce sunt exercitate prin instanțele judecătorești". Rezultă că prin acest text legiuitorul face o distincție între instanțele judecătorești, că singurele care exercită puterea judecătorească, și celelalte două componente ale autorității judecătorești.
Consiliul superior al magistraturii (CSM)
Consiliul Superior al Magistraturii. este garantul independenței justiției. CSM. Apără corpul magistraților și membrii acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenței sau imparțialității magistratului în înfăptuirea justiției ori să creeze suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputația profesională a magistraților.
Magistratul care consideră că independența, imparțialitatea sau reputația profesională îi sunt afectate în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii care, după caz, poate dispune verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii.
Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii și a criteriilor de competența și etica profesională în desfășurarea carierei profesionale a magistraților.
Atribuțiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și ale secțiilor acestuia, referitoare la cariera magistraților, se exercită cu respectarea dispozițiilor legilor.
În cazurile în care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu.
Consiliul Superior al Magistraturii întocmește și păstrează dosarele profesionale ale magistraților, înființează o bază de date referitoare la activitatea lor și asigură actualizarea acesteia.
Consiliul Superior al Magistraturii coordonează activitatea Institutului Național al Magistraturii și a Școlii Naționale de Grefieri.
Atribuțiile plenului CSM – cariera magistraților
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la cariera magistraților:
• dispune promovarea judecătorilor și a procurorilor;
• eliberează din funcție judecătorii stagiari și procurorii stagiari;
• îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament;
• numește judecătorii stagiari și procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obținute la examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii;
• propune Președintelui României conferirea de distincții pentru judecători și procurori, în condițiile legii;
• propune Președintelui României numirea în funcție și eliberarea din funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari.
Atribuțiile plenului CSM – recrutarea, evaluarea, formarea și examenele magistraților
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la recrutarea, evaluarea, formarea și examenele magistraților:
• dispune organizarea concursurilor de promovare a judecătorilor și procurorilor;
• la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, stabilește numărul anual de cursanți ai Institutului Național al Magistraturii, stabilește tematica pentru concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii și aprobă programul de formare profesională a auditorilor de justiție, emite avize și adoptă regulamente, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege;
• la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, aprobă structura organizatorică, statele de funcții și statele de personal ale Institutului Național al Magistraturii;
• numește comisia de admitere și comisia de elaborare a subiectelor pentru admiterea în Institutul Național al Magistraturii, în condițiile prevăzute de Regulamentul de organizare a examenului de admitere în Institutul Național al Magistraturii;
• numește comisiile pentru evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, în condițiile legii;
• numește directorul și directorii adjuncți ai Școlii Naționale de Grefieri și desemnează judecătorii și procurorii membri în Consiliul de conducere al școlii;
• numește și revocă directorul și directorii adjuncți ai Institutului Național al Magistraturii, la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, și desemnează judecătorii și procurorii care vor face parte din Consiliul științific al Institutului Național al Magistraturii;
• organizează și validează, potrivit legii și regulamentului, concursurile pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor;
• organizează și validează, potrivit legii și regulamentului, examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor și aprobă programul de formare profesională continuă a judecătorilor și procurorilor, la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, precum și tematica activităților de formare profesională continuă, organizate de curțile de apel și parchetele de pe lângă acestea.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii soluționează contestațiile formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor date în materie disciplinară.
Atribuțiile plenului CSM – organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor:
• aprobă măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanțe și parchete;
• convoacă adunările generale ale judecătorilor și procurorilor, în condițiile legii;
• elaborează propriul proiect de buget, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice și emite avizele conforme pentru proiectele de buget ale instanțelor și parchetelor.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii adoptă Codul deontologic al magistraților, Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, precum și alte regulamente și hotărâri prevăzute în legile.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorității judecătorești.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de regulamente și ordine care se aprobă de ministrul justiției, în cazurile prevăzute de lege.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii poate sesiza ministrul justiției cu privire la necesitatea inițierii sau modificării unor acte normative în domeniul justiției.
Consiliul Superior al Magistraturii elaborează anual un raport privind starea justiției și un raport privind activitatea proprie, pe care le prezintă Camerelor reunite ale Parlamentului României până la data de 15 februarie a anului următor și le publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii numește secretarul general și personalul cu funcții de conducere din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii.
Atribuțiile secțiilor CSM – cariera judecătorilor și procurorilor
Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor:
• analizează îndeplinirea condițiilor legale de către judecătorii stagiari și procurorii stagiari care au promovat examenul de capacitate, de către alți juriști care au fost admiși la concursul de intrare în magistratură, de către judecătorii și procurorii înscriși la concursul de promovare și de către judecătorii și procurorii propuși pentru numirea în funcții de conducere;
• aprobă transferul judecătorilor și procurorilor;
• avizează propunerea ministrului justiției de numire și revocare a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a Procurorului General al Parchetului Național Anticorupție, a adjuncților acestora, a procurorilor șefi secție din aceste parchete, precum și a procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a adjunctului acestuia;
• dispun delegarea și detașarea judecătorilor și procurorilor, în condițiile legii;
• dispun suspendarea din funcție a judecătorilor și procurorilor;
• examinează recomandările primite de la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind numirea în funcție a judecătorilor în cadrul Curții;
• iau măsuri pentru soluționarea sesizărilor primite de la justițiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor;
• îndeplinesc orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament;
• numesc în funcții de conducere judecătorii și procurorii, în condițiile legii și ale regulamentului;
• propun Președintelui României numirea în funcție și revocarea din funcție a președintelui, vicepreședintelui și președinților de secții ai Înaltei Curți de Casație și Justiție;
• soluționează contestațiile împotriva calificativelor acordate de comisiile de evaluare anuală a activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, constituite în condițiile legii.
Atribuțiile secțiilor CSM – organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor
Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuții referitoare la organizarea și funcționarea instanțelor și parchetelor:
• aprobă înființarea și desființarea secțiilor curților de apel, ale instanțelor din circumscripțiile acestora, precum și înființarea sediilor secundare ale instanțelor judecătorești și circumscripțiilor acestora, în condițiile legii;
• aprobă propunerea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau a Procurorului General al Parchetului Național Anticorupție de înființare și desființare a secțiilor în cadrul parchetelor;
• avizează proiectul de hotărâre a Guvernului privind lista localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor;
• îndeplinesc orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament;
• la propunerea președinților curților de apel, stabilesc numărul vicepreședinților curților de apel, ai tribunalelor și ai tribunalelor specializate, precum și judecătoriile la care funcționează un vicepreședinte;
• la propunerea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau a Procurorului Național Anticorupție, după caz, aprobă numărul adjuncților procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și ai prim-procurorilor parchetelor de pe lângă tribunale; precum și parchetele de pe lângă judecătorii, unde prim-procurorii sunt ajutați de adjuncți;
• stabilesc categoriile de procese sau de cereri care se soluționează în municipiul București numai de anumite instanțe, cu respectarea competenței materiale prevăzute de lege.
Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă a judecătorilor și a magistraților-asistenți.
Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă a procurorilor.
Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii numește și promovează magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Lege, precum și pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență de către aceștia, dacă fapta nu constituie infracțiune.
Secția pentru judecători are rolul de instanță disciplinară și pentru magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Acțiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate din un membru al secției pentru judecători și 2 inspectori ai serviciului de inspecție judiciară pentru judecători și, respectiv un membru al secției pentru procurori și 2 inspectori ai serviciului de inspecție judiciară pentru procurori.
Secția pentru judecători și secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii numesc, în fiecare an, membrii comisiilor de disciplină. În comisiile de disciplină nu pot fi numiți doi ani consecutiv aceiași membri.
Membrii de drept, președintele și vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi numiți de comisiile de disciplină.
Comisiile de disciplină pot fi sesizate în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor și procurorilor, de orice persoană interesată sau se pot sesiza din oficiu.
Orice sesizare privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor greșit îndreptată la instanțe sau parchete va fi înaintată comisiilor de disciplină în termen de 5 zile de la înregistrare.
În vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispune de titularul acestei acțiuni.
Cercetarea prealabilă se efectuează de inspectorii din cadrul serviciului de inspecție judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul serviciului de inspecție judiciară pentru procurori.
Acțiunea disciplinară se exercită în termen de 60de zile de la data înregistrării actului de constatare a abaterii, dar nu mai târziu de un an de la data săvârșirii abaterii.
Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de judecător sau procuror și cu circumstanțele personale ale acestuia.
Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele:
• calea de atac și termenul în care hotărârea poate fi atacată;
• descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și încadrarea juridică a acesteia;
• instanța competentă să judece calea de atac;
• motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror;
• sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia;
• temeiul de drept al aplicării sancțiunii.
Hotărârile secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare și se comunică de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul General al Consiliului Superior al Magistraturii.
Împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competența soluționării recursului aparține Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii și judecătorul sancționat disciplinar.
Recursul suspendă executarea hotărârii secției Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancțiunii disciplinare.
Hotărârea prin care se soluționează recursul este irevocabilă.
În cazul în care s-a dispus excluderea din magistratură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Președintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcție.
Instanțele judecătorești și rolul acestora
În orice societate, între indivizii care o alcătuiesc sau între aceștia și autoritățile publice se pot ivi conflicte în cadrul cărora o parte pretinde în contradictoriu cu cealaltă că legea sau un drept subiectiv al ei au fost încălcate și, ca urmare, cere restabilirea ordinei juridice tulburate.
Constituind abateri de la ordinea socială, litigiile juridice sunt fenomene negative iar una din sarcinile statului este de a contracara producerea unor asemenea încălcări ale legii. Intervenția statului este ulterioară producerii actului sau faptului ilegal și constă în luarea de măsuri, sancționate prin forța de constrângere a statului, prin care autorul comportării ilegale este obligat să restabilească situația anterioară acelei încălcări sau i se impune o privațiune de libertate, o diminuare de patrimoniu, etc.
Pentru că aplicarea sancțiunilor în cazurile de încălcare a legilor implică măsuri ce vizează interese materiale și drepturi ocrotite de lege ea trebuie făcută în condiții care să asigure respectarea cu strictețe a ordinii de drept. Astfel, spre deosebire de activitatea executivă, care urmărește, odată cu respectarea legii, și asigurarea oportunității măsurilor luate, activitatea jurisdicționala trebuie să aibă ca unică preocupare legalitatea.
Reflectând această caracteristică a activității jurisdicționale, Constituția României a prevăzut că „Justiția se înfăptuiește în numele legii” iar din lege reiese că „Hotărârile instanțelor judecătorești se pronunță în numele legii ".
Organizarea judecătorească și principiile acesteia
Constituția României, reflectând preocuparea Adunării Constituționale de asimilare a concepției contemporane a teoriei separației puterilor în stat nu utilizează termenul de "putere judecătorească, capitolul "Autoritatea judecătorească", are trei secțiuni. Instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.
În aplicarea prevederilor constituționale din lege se identifică toate instanțele judecătorești, și anume:
• Judecătoriile;
• Tribunalele:
• Curțile de apel;
• Curtea Supremă de Justiție.
În limitele stabilite prin lege vor funcționa și instanțe militare.
Instanța supremă în ierarhia instanțelor judecătorești în România este Înalta Curte de Casație și Justiție, ce are, în principal, competența de a judeca recursul în casație și de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.
Conform legii secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu competență fiecăreia, soluționează:
• cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură;
• conflictele de competența, în cazurile prevăzute de lege;
• orice alte cereri prevăzute de lege;
• recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.
Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru:
• judecarea recursurilor în interesul legii;
• sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare;
• soluționarea, în condițiile prevăzute de lege, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curțile de apel, cu sediul stabilit de lege în localitatea de reședință a unui județ sau a municipiului București, își exercită competența într-o circumscripție ce cuprinde mai multe tribunale, stabilită de asemenea prin Legea pentru organizarea judecătorească.
Curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripția cărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate.
Curtea de Apel București funcționează și că instanța specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală, potrivit legii.
În cadrul curților de apel funcționează secții pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii. În legile organice sunt prevăzute expres dispoziții referitoare la competența soluționării cauzelor pentru curtea de apel.
Tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică, care au de regulă sediul în fiecare reședința de județ, și în Municipiul București. În circumscripția fiecărui tribunal, sunt cuprinse toate judecătoriile din județ.
În cazul tribunalelor funcționează secții pentru cauze civile și secții pentru cauze penale și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau alte materii.
Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care funcționează la nivelul fiecărui județ și al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședința de județ.
Tribunalele specializate, potrivit legii, sunt: tribunalele pentru minori și familie, tribunalele de muncă și asigurări sociale, tribunalele comerciale, tribunale administrativ-fiscale.
Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și sectoarele municipiului București.
Localitățile care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor din fiecare județ se stabilesc prin hotărârea Guvernului, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Principiile funcționării instanțelor judecătorești:
Accesul liber la justiție.
„ Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății”.
Egalitatea cetățenilor în fața justiției.
„ Nimeni nu este mai presus de lege iar justiția se înfăptuiește în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenența politică, de avere sau de origine socială”
Principiul publicității dezbaterilor judecătorești.
Acest principiu prevede că „ Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.”
Principiul contradictorialității și oralității dezbaterilor judecătorești.
„ Procedura judiciară se desfășoară în limba română. Cetățenii aparținând minorității naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul la a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”.
Principiul dublului grad de jurisdicție.
Acest principiu este într-o legătură indeviabila cu principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești și este formulat în Constituție: „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.”
Hotărârilor pronunțate de o instanță este expresia necesității de a se da părților din proces posibilitatea de a obține, înainte ca soluția dată litigiului să fi devenit definitivă sau irevocabilă, remedierea eventualelor erori de fapt sau de drept ce ar fi fost săvârșite de instanța inferioară.
Principiul legalității, competenței și proceduri de judecată.
„Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege”, așadar legea organică este autorizată de Constituție să stabilească și alte principii de funcționare a instanțelor judecătorești decât cele prevăzute de ea.
Principiul independenței judecătorilor.
Este un principiu consacrat de Constituție și de lege potrivit cărora: „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”. Judecătorii, indiferent de gradul instanței din care fac parte, nu și-ar putea îndeplini misiunea dacă în activitatea de judecată ar fi supuși unor ingerințe din partea unor organe sau a unor persoane, sub forma orientărilor, sugestiilor ș.a.
Independența judecătorilor asigură independența justiției și constituie garanția libertății individului și a protecției lui în fața puterii. Între garanțiile constituționale ale independenței judecătorilor menționăm:
• imposibilitatea revizuirii Constituției sub aspectul independenței justiției;
• inamovibilitatea judecătorilor;
• incompatibilitatea funcției de judecător cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior;
• interdicția că judecătorii să facă parte din partide politice;
• subordonarea judecătorilor numai față de lege;
Ministerul public:
Prin noțiunea de minister public se desemnează în mod obișnuit ansamblul agenților statului – numiți „procurori” – care, în calitate de reprezentanți ai societății și ai statului sunt împuterniciți să descopere încălcările la legea penală, să sesiseze instanțele judecătorești comptetente și să susțină în fața acestora acuzația, în vederea sancționării celor vinovați. Pe lângă aceste atribuții principale procurorii pot fi împuterniciți de lege să exercite și alte atribuții complementare.
Grupul de procurori organizat pe lângă o anumită instanță judecătorească formează „parchetul” acesteia. Astfel se vorbește de „parchetul de pe lângă tribunal, parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Casație și Justiție” etc. În acest sens se prevede că Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, „în condițiile legii”.
Capitolul 3. Instituții naționale pentru drepturile omului și organisme privind egalitatea
Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO)
Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO) este prima instituție națională pentru drepturile omului creată în România după 1989. Institutul a fost înființat prin legea, ca organism independent cu personalitate juridică, pentru a asigura o mai bună cunoaștere de către organismele publice, organizațiile neguvernamentale și cetățeni a problematicii drepturilor omului, a modului în care acestea sunt garantate în alte țări .
Este singura instituție națională din România care a fost recunoscută de către Comitetul de Coordonare a Instituțiilor Naționale pentru Drepturile Omului din sistemul ONU. IRDO corespunde Principiilor de la Paris formulate în 1991 la Conferința consacrată instituțiilor naționale de drepturile omului, principii devenite document oficial al Adunării Generale ONU în 1993. Principiile de la Paris au în vedere: un mandat „cât mai larg posibil”, care să aibă la bază standardele universale ale drepturilor omului și care să includă dubla responsabilitate de a promova și de a proteja drepturile omului, totodată acoperind toate drepturile; independență față de guvern; independență garantată prin Constituție sau prin lege; putere adecvată de investigare; pluralism, inclusiv prin structura personalului și/sau cooperare efectivă și resurse umane și financiare adecvate .
Totodată, IRDO corespunde cerințelor formulate de Consiliul Europei prin Recomandarea Comitetului de Miniștri din 1997 privind înființarea de instituții naționale independente pentru promovarea drepturilor omului .
Prin Rezoluția, România a fost scoasă de sub observația organismelor internaționale pentru drepturile omului (România figura permanent, din 1989 pe Ordinea de zi a Comisiei, care se referea la violarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului), trecând într-o altă categorie, aceea a „serviciilor consultative în domeniul drepturilor omului”. În Rezoluția amintită se apreciază colaborarea strânsă dintre România și Centrul ONU pentru Drepturile Omului în domeniul serviciilor consultative și în special modul în care se aplică Acordul încheiat în 1991 de Guvernul român cu această instituție, referitor la asistență în materie.
Institutul face parte din Rețeaua Europeană de Instituții Naționale de Drepturile Omului. Cercetători din Institut sunt experți ONU, OSCE, ai Organizației Internaționale a Francofoniei, ai Consiliului Europei, membri ai Consiliului de Administrație al Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, ai grupurilor de lucru pe legislație, persoane cu dizabilități, migranți etc., dar și membri ai Academiei Internaționale de Drept Comparat, ai Institutului European de Drept, ai Institutului Internațional de Drept de Expresie și Inspirație Franceză.
IRDO este mecanismul independent pentru promovarea, protejarea și monitorizarea implementării Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități.
IRDO a desfășurat ample cercetări științifice în domeniu protecției și promovării drepturilor omului. De exemplu, a elaborat primul anteproiect al Legii privind Instituția Avocatului Poporului, la cererea Parlamentului, iar pe plan internațional, a organizat Colocviul de la București (15-17 martie 1993), având ca temă „Reforma Instituțiilor Internaționale pentru Protecția Drepturilor Omului”. Aceasta din urmă s-a încheiat cu Declarația de la București care a devenit document ONU, prin Rezoluția, iar Colocviul a fost catalogat „Reuniune satelit a Conferinței Mondiale a Drepturilor Omului de la Viena”; de asemenea, a organizat Colocviul internațional consacrat luptei împotriva rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei și intoleranței (26-28 martie 2001) – singurul din Europa Centrală și de Est care a fost menționat în Raportul Conferinței mondiale împotriva rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei și a intoleranței asociate acestora de la Durban, Africa de Sud, din august 2001.
Pentru îndeplinirea scopurilor stabilite de Legea de înființare, Institutul și-a creat un centru de documentare care conține publicații interne și internaționale. De asemenea, de-a lungul timpului a realizat traducerea a numeroase volume cu instrumente și mecanisme internaționale și regionale din domeniul drepturilor omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului etc., aducând, totodată, la cunoștința tuturor celor interesați documentele, practicile și uzanțele internaționale prin punerea la dispoziția lor a traducerilor de documente internaționale, a jurisprudenței relevante în domeniu, atât direct cât și prin publicarea lor, prin prezentarea lor în cadrul cursurilor, seminariilor, meselor rotunde etc.
Concomitent cu eforturile sale de diseminare a informațiilor și documentelor internaționale, regionale și naționale legate de problematica drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului a organizat programe de formare destinate cu precădere categoriilor de persoane cu răspunderi pentru protecția drepturilor omului. Cităm cu titlu de exemplu parteneriatul dintre IRDO și Ministerul Educației Naționale pentru realizarea Programului mondial privind educația în domeniul drepturilor omului. Acesta s-a concretizat prin desfășurarea unor activități devenite tradiționale. Astfel, pentru cadrele didactice din învățământul preuniversitar, se organizează anual cursuri în colaborare cu Ministerul Educației Naționale și Casele corpului Didactic; de asemenea, se organizează anual și concursurile de creativitate didactică în domeniul materialelor auxiliare destinate educației pentru drepturile omului, democrație și o cultură a păcii în învățământul preuniversitar ajuns la ediția a VII-a. De asemenea, se organizează de mai mulți ani concursurile școlare naționale: „Olimpiada de educație civică și cultură civică” și „Democrație și toleranță”.
Este demn de menționat și faptul că IRDO este singura instituție de acest tip care are o catedră UNESCO pentru drepturile omului, democrație și pace. Aceasta a fost realizată cu acordul UNESCO – Paris în parteneriat cu Universitatea de Nord Baia Mare, la sediul acesteia din urmă. În cadrul catedrei, având în vedere Programul mondial privind educația în domeniul drepturilor omului – etapa a II-a, se desfășoară singurul masterat UNESCO pentru democrație, pace și toleranță din România. De asemenea, este singura instituție națională care în parteneriat cu instituții universitare din țară și străinătate organizează conferințe pentru promovarea unui program de educație pe tot parcursul vieții.
Un alt aspect al eforturilor Institutului pentru promovarea și protecția drepturilor omului este cel al furnizării, la cererea comisiilor parlamentare, a Consiliului Superior al Magistraturii, a unor organisme guvernamentale etc., de puncte de vedere privind proiecte de acte normative. De asemenea, la cererea unor organisme internaționale, IRDO a elaborat diferite rapoarte, cităm cu titlu de exemplu: raportul privind drepturile femeii în România, raportul privind drepturile copilului și promovarea și protejarea lor în România, raportul privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor vârstnice în România, au fost elaborate, de asemenea, rapoarte privind protecția drepturilor fundamentale ale omului în procesele penale și respectiv drepturile azilanților, migranților și refugiaților în România etc. De asemenea, Institutul a efectuat cercetări privind filozofia drepturilor omului, istoria drepturilor omului, știința drepturilor omului, codificarea în domeniul drepturilor omului, evoluția drepturilor omului, drepturile omului pentru generațiile viitoare, dar și dreptul la fericire că drept fundamental al omului sau mediul de afaceri și drepturile omului, cercetări anuale privind drepturile omului la nivelul UE și în legislația României, studiul comparat al evidențierii drepturilor omului în rapoartele anuale ale Agenției pentru Drepturi Fundamentale a UE – cercetări valorificate în cadrul sesiunilor anuale a Universității Internaționale a Drepturilor Omului organizate de IRDO sau al conferințelor internaționale organizate în cadrul colaborării dintre IRDO și universități din București, Cluj, Târgu Mureș, Baia Mare, Constanța, Iași, publicate în revista trimestrială a IRDO, în buletinul său lunar, în volume publicate de IRDO sau de alte edituri. De altfel, rapoartele anuale de activitate ale institutului sunt publicate în revista trimestrială „Drepturile Omului”.
În afară de Rețeaua Europeană a Ombudsmanilor, mai pot fi întâlnite și alte asocieri ale ombudsmanilor, în funcție de specificul activităților sau în funcție de zona din care provin, astfel:
Asociația ombudsmanilor și mediatorilor francofoni este o asociație fără scop lucrativ, ce joacă un rol esențial în promovarea și consolidarea acestui tip de instituții. Lamomentul înființării sale, din cele 52 de state și guverne vorbitoare de limba franceză, numai 15 avea reglementată o astfel de instituție. Astăzi, mai mult de 30 de țări au adoptat-o. Asociația are ca rol principal promovarea rolului Ombudsmanului în țările francofone și încurajarea dezvoltării unor instituții independente de mediere în spațiul vorbitor de limba franceză.
Institutul European al Ombudsmanului este o asociație științifică, constituită cu scopul de a aborda științific problemele legate de drepturile omului, protecția cetățenilor și instituțiile ombudsmanilor. Începuturile acesteia datează din 1982, când a fost înființată la Innsbruck, denumirea inițială fiind Academia Europeană a Ombudsmanului.
Institutul Internațional al Ombudsmanului , înființat în 1978, este singura organizație globală pentru cooperare între mai mult de 150 de instituții de tip ombudsman. Pe lângă conferințele periodice, Institutul organizează și schimburi de informații regionale și internaționale. Acesta este dispus pe regiuni, astfel: Africa, Asia, Australasia&Pacific, Europa, Caraibe și America Latină și America de Nord. Institutul are 3 limbi de lucru, engleză, franceză și spaniolă.
Rețeaua ombudsmanilor pentru copii din Europa de Sud-Est(CRONSEE) este o rețea informală a instituțiilor pentru drepturile copiilor independente, care a fost înființată și funcționează la nivel național, regional sau local, în statele din sud-estul Europei. Scopul CRONSEE este acela de a contribui la protecția și promovarea drepturilor copiilor la nivel național și internațional, prin facilitarea schimbului de experiență și diseminarea informațiilor, prin colaborare și prin adoptarea și publicarea unor declarații comune referitoare la drepturile copiilor.
Investigând capacitățile și îndatoririle pe care le au ombudsmanii de la nivelul statelor membre din Rețeaua Europeană a Ombudsmanilor, aprobăm că protejarea drepturilor omului, a libertăților fundamentale și a oricăror forme de discriminare față de cetățeni alcătuiesc punctele comune ce reflectă menirea ombudsmanilor naționali. Un alt punct de vedere relevant îl reprezintă faptul că, pentru majoritatea ombudsmanilor naționali, sistemul de organizare și constituire a instituției îl reprezintă cel al întâiului ombudsman suedez, împrumutând de la acesta și o secțiune din intențiile și obiectivele pentru care a fost constituit, dar evoluate, personalizate pe treptat, în funcție de specificul țărilor respective și de dificultățile cu care se întâlnesc cetățenii în raporturile lor cu autoritățile publice.
Realitatea de fapt din Europa actuală, apărută prin prezența activă a instituțiilor de tip Ombudsman, dodevește că, practic, acestea au dobândit un caracter mondial, fiind mijloacele necontencioase de promovare și protecție a drepturilor omului.
În privința dimensiunii competențelor, observăm că, din ombudsmani membri ai Rețelei europene analizați de noi, un număr redus are în competență și investigarea judecătorilor și sesizarea cu remarcă la abaterile disciplinare ale acestora, realizate în procesul de exercitare a îndatoririlor ce le revin. Observăm, de asemenea, că la unul din ombudsmani există inițiativa de executare a unui forum pentru depunerea unei petiții publice, la care să participe toți cei care se consideră lezați în dificultatea supusă atenției pe acest canal de transmitere.
Ca obligații comune și generale, constatăm că, pentru toți combudsmanii înregistrați supra se impune obligația de a prezenta anual un raport Parlamentului, referitor la activitatea desfășurată în cursul anului, în probleme legate de respectarea drepturilor omului de către autoritățile publice. De asemenea, în afară de predarea raportului anual, ombudsmanul membru al Rețelei nu primește ordine sau preconizări de la nicio autoritate, fiind o instituție independentă. O altă caracteristică comună ce se arată la majoritatea ombudsmanilor din Rețea este înfățișată de instituirea Mecanismului Național de Prevenire a Torturii, implementat ca urmare a confirmării Protocolului Opțional la Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Organizației Națiunilor Unite de la New York, la 18 decembrie 2002.
Avocatul Poporului
“Într-un stat democratic, drepturile și libertățile cetățenilor trebuie repectate inclusiv de instituțiile statale. Avocatul Poporului este instituția care se asigură că, în România, cetățenilor le sunt respectate drepturile și libertățile în raportul lor cu autoritățile publice.”
Legea care stabilește limitele în care își poate exercita atribuțiile, a fost adoptată de Camera Deputaților și Senat în ședința comună, în data de 21 februarie 1997. Ulterior, pentru a se putea stabili structura organizatorică a instituției Avocatul Poporului, la data de 29 octombrie 1997, a fost aprobat, de către Biroul permanent al Senatului, Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului. În urma adoptării și publicării actelor normative necesare funcționării instituției, s-a demarat organizarea și, respectiv, începerea activității instituției; însă, din lipsa unui spațiu adecvat pentru o bună funcționare, instituția și-a putut începe activitatea, în condiții în principiu adecvate, abia în luna ianuarie 1999.
Legea privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului stabilește chiar din primul articol, competențele instituției. Astfel, se prevede că instituția are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice.
Autoritățile publice, așa cum sunt ele prevăzute în Constituția României, în Titlul III, sunt următoarele: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, Administrația Publică și Autoritatea Judecătorească. Se observă că, de la caracterul general prevăzut de constituție, s-a trecut la caracterul special, și anume la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice, așadar cererile adresate instituției care nu au ca obiect raporturi între cetățeni și autoritățile publice nu fac obiectul instituției Avocatul Poporului. De exemplu, cererile care au ca obiect litigii între persoane fizice, litigii între cetățeni și societățile comerciale, litigii între societățile comerciale, litigii între diferite organizații sau între acestea și autoritățile publice etc. nu pot fi supuse controlului instituției Avocatul Poporului.
De altfel, acest lucru nici nu ar fi posibil, pentru că, în activitatea sa, Avocatul Poporului nu se substituie autorităților publice, ori este cunoscut că acest gen de litigii este dat spre soluționare competentă autorității judecătorești. De asemenea, în spiritul aceluiași articol, Avocatul Poporului nu poate efectua acte de urmărire penală, deoarece acestea sunt domeniul de soluționare de către organele de cercetare penală din Ministerul de Interne sau Ministerul Public, după caz.
Însă în situațiile în care Avocatul Poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența Ministerului Public, se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe procurorul general sau Consiliul Superior al Magistraturii, care sunt obligați să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.
Așadar, chiar dacă Avocatul Poporului nu se poate substitui autorităților publice, acesta are totuși posibilitatea sesizării autorităților competente, care sunt obligate să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.
În același sens, deosebit de importantă este prevederea care dispune că, dacă Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport, conținând cele constatate, președinților celor două camere ale Parlamentului sau, după caz, primului-ministru.
Chiar și în aceste situații deosebite, în care Avocatul Poporului nu se poate substitui, autorităților publice competente să soluționeze astfel de fapte, acesta are, totuși, obligația să le sesizeze președinților celor două camere ale Parlamentului sau primului-ministru, după caz.
Totuși, în scopul soluționării corecte a cererilor cu care a fost sesizat, Avocatul Poporului are posibilitatea să efectueze anchete proprii, să ceară autorităților administrației publice orice documente sau informații necesare anchetei, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice și de la orice funcționar care poate da informațiile necesare soluționării cererii.
De asemenea, în același scop, Avocatul Poporului are acces la documentele secrete deținute de autoritățile publice, în măsura în care le consideră necesare pentru soluționarea plângerilor care i s-au adresat, cu obligația legală și subsidiară de a nu divulga sau face publice informațiile sau documentele secrete la care a avut acces, obligația extinzându-se și asupra adjuncților și a personalului instituției.
În concluzie, chiar dacă Avocatul Poporului, în activitatea sa, nu se substituie autorităților publice, acesta are, totuși, la dispoziție posibilități extinse pentru efectuarea anchetelor proprii, în scopul soluționării legale a plângerilor cu care a fost sesizat, însă este necesar ca acestea să se înscrie în sfera de competență prevăzută de legea de organizare și funcționare a instituției.
Deși instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice (de unde s-ar putea deduce că intră în sfera de competență raporturile cetățenilor cu autoritățile publice în totalitatea lor) se limitează sfera de competență a instituției, excluzându-se plângerile anonime sau care au ca obiect încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana a luat la cunoștință de faptele care fac obiectul plângerii, precum și petițiile care au ca obiect anumite autorități publice.
Astfel, se dispune că nu pot fi luate în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință despre faptele care fac obiectul plângerii.
Dacă, în cazul plângerilor anonime, este normal ca acestea să nu fie luate în considerare, în privința petițiilor care au ca obiect încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an, considerăm că restrângerea adoptată de legiuitor este severă, ținând cont că instituția Avocatul Poporului este o instituție nou creată în România iar cetățenii nu cunosc foarte bine care sunt competențele acesteia. De asemenea se dispune că „Nu fac obiectul instituției Avocatul Poporului și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și ale Guvernului, precum și ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ și ale autorității judecătorești”. Așadar, de la regulă generală, prin care instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice, se instituie excepția de la această regulă, și anume, se scot din sfera de competență conferită instituției, anumite autorități publice limitativ determinate, precum Parlamentul cu cele două camere, Senatul și Camera Deputaților, Guvernul, Autoritatea Judecătorească și Curtea Constituțională, Președintele României și președintele Consiliului Legislativ. Însă același alineat cuprinde și excepția la prevederile lui, respectiv legile și ordonanțele, care pot face obiectul instituției Avocatul Poporului.
Deci, în urma analizei textului de mai sus, se poate observa că mai rămân în sfera de competență a Avocatului Poporului, doar autoritățile administrației publice. Totodată, trebuie menționat că în cazul Curții Constituționale, sunt exceptate doar actele care emană în calitatea ei de autoritate de jurisdicție Constituțională, în speță Deciziile luate de Curtea Constituțională. În acest spirit, considerăm că actele ce nu au un astfel de caracter pot face obiectul activității instituției Avocatul Poporului. Putem exemplifica, aici, actele de destituire din diverse funcții.
În cazul autorității judecătorești, de asemenea, sunt exceptate actele care sunt emise în calitatea ei de autoritate publică, în cazul în care Avocatul Poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de competența Ministerului Public, se află pe rolul unei instanțe judecătorești sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe ministrului justiției, Ministerului Public sau președintelui instanței de judecată, potrivit competenței acestora, care sunt obligați să comunice concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate.
În același timp, în cazul Consiliului Legislativ, constituie excepții doar actele și faptele președintelui, nu și celelalte acte administrative ce emană de la acest for, textul de lege referindu-se strict la ,,președintele Consiliului Legislativ”, aceeași remarcă fiind făcută și pentru Președintele României.
Referitor la Puterea Legislativă, deoarece sunt enumerate Camera Deputaților, Senatul, Parlamentul, considerăm că nu pot face obiectul instituției Avocatul Poporului actele sau faptele administrative, cu excepția celor luate de persoanele cu funcții de conducere din aparatul administrativ al Parlamentului sau Camerei Deputaților sau Senatului, însă fără a avea calitatea de deputat sau senator, spre exemplu decizii de destituire din diverse funcții.
Aceleași concluzii se pot configura și în ceea ce privește Guvernul, actele Guvernului sunt hotărârile și ordonanțele, ceea ce înseamnă că restul actelor emise pot face obiectul instituției Avocatul Poporului.
De remarcat este faptul că, pe lângă autoritățile administrației publice, se aplică și actelor administrative ale regiilor autonome, introducându-se, astfel, în sfera de competență a instituției Avocatul Poporului și regiile autonome care, după cum se știe, nu pot fi considerate autorități publice, acestea situându-se în sfera comercialului, având un scop lucrativ și, în general, prin activitatea acestora se urmărește obținerea unui profit.
Însă, deoarece regiile autonome sunt în administrarea statului, acestea regăsindu-se cu precădere în domenii de interes național, s-a considerat necesar ca și acestea să fie incluse în sfera de competență a instituției Avocatul Poporului, bineînțeles cu referire strictă la actele administrative elaborate de acestea.
Până în acest punct, am reliefat care sunt condițiile în care Avocatul Poporului poate demara cercetările, și anume la plângerea prealabilă a cetățenilor sau, în cazul sesizării din oficiu, autoritățile publice împotriva cărora pot fi luate în considerare plângerile.
Pentru o descriere exhaustivă a acestei instituții, vom analiza succint care este finalitatea acțiunilor Avocatului Poporului, în cazul în care constată că plângerea cu care a fost sesizat este întemeiată. În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări care nu pot fi supuse controlului parlamentar și nici controlului judecătoresc.
De remarcat este faptul că recomandările pot conține sesizarea autorităților administrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor administrative, ori solicitarea autorităților administrației publice care au încălcat drepturile sau libertățile persoanei lezate de a reforma sau revoca actul administrativ și a repara pagubele produse, precum și de a repune persoana lezată în situația anterioară. Recomandările emise de Avocatul Poporului au un caracter obligatoriu pentru autoritățile publice în cauză, iar autoritățile publice vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate, pentru repararea pagubelor și înlăturarea cauzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate și vor informa despre aceasta pe Avocatul Poporului.
În cazul nerespectării, de către autoritățile publice în cauză, a recomandărilor emise de Avocatul Poporului, trebuie arătat că acesta nu are la dispoziție sancțiuni sau măsuri coercitive, însă, pe lângă utilizarea căilor ierarhic superioare, poate publica în mijloacele de informare în masă concluziile la care a ajuns, cu consimțământul persoanei sau al persoanelor interesate și cu respectarea prevederilor privind informațiile și documentele secrete. De asemenea, trebuie menționat că cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase.
Așadar, este de remarcat faptul că, pe lângă nediscriminarea cetățenilor după reperele amintite, cererile pot fi adresate și de persoanele străine, sau de către grupuri de persoane, cu mențiunea că acestea este necesar să nu fie organizați în vreo asociație sau altă formă de asociere care ar presupune să aibă personalitate juridică.
În concluzie, se poate spune că domeniul de activitate al instituției Avocatul Poporului este destul de extins, incluzând aici, așa cum vom configura în capitolul următor, autoritățile administrației publice centrale de specialitate și locale, instituțiile publice, precum și orice alte servicii publice care se află sub autoritatea autorităților administrației publice și regiile autonome.
Organizarea instituției Avocatul Poporului în România
Experiența adunată, dar și raportarea la exigențele Ombudsmanului European au necesitat unele modificări constituționale. Așadar, în 2003 Parlamentul României, ca putere constituantă, a emis unele perfecționări cu referire la: instalarea dreptului Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituțională să se pronunțe în legătura cu constituționalitatea legilor înainte de promulgarea acestora, consemnarea dreptului Avocatului Poporului de a ridica direct, în fața Curții Constituționale, abateri de neconstituționalitate, stabilirea de adjuncți specializați pe sectoare de activitate, alegerea Avocatului Poporului, în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, pentru un mandat de 5 ani. Acestea sunt măsurile care au șlefuit și solidificat autonomia instituției.
Perfecționări importante s-au adus totodată și legii organice a instituției: s-a instituit obligația comunicării de puncte de vedere Curții Constituționale în procesele care cercetează drepturile omului, s-a elaborat posibilitatea înființării de birouri teritoriale, s-a înființat o autoritate unică pentru supravegherea activității în sectorul protecției datelor personale (aliniindu-se, astfel, la legislația europeană în domeniu), s-au amănunțit prevederile constituționale examinând adjuncții Avocatului Poporului, s-au completat și îmbunătățit uzuanțele privind statutul personalului și cele financiare. Experiența instituției și eficiența sa actuală demonstrează că deciziile acesteia nu se pot fundamenta pe puterea de represiune, pe puterea sancționatorie, deoarece o esențializează dialogul, spiritul mediator și pacifist, cu atât mai mult, cu cât într-o democrație constituțională, fondată pe clasicul principiu al separației și echilibrului puterilor, Avocatul Poporului este și trebuie să rămână autoritatea care să faciliteze echilibrul nu numai între puterile publice, ci și între acestea și societate.
Avocatul Poporului nu își poate extinde atribuțiile asupra Ministerului Public și asupra justiției, ci poate doar să sesizeze, în legătură cu problema ivită, pe ministrul justiției, Ministerul Public sau pe președintele instanței de judecată, după caz, care sunt obligați să îi comunice măsurile luate. Pe cale de consecință, prin noțiunea de „autorități publice”, trebuie să înțelegem, de „lege lată”, doar autoritățile administrației publice. Deși, din dispozițiile legale, nu rezultă că ar există raporturi între Avocatul Poporului și justiție, considerăm că, de lege ferenda, astfel de raporturi ar putea fi reglementate. Astfel, nicio dispoziție constituțională nu interzice Avocatului Poporului de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor în raport cu justiția, interdicție prevăzută în mod expres în mai multe constituții ale mai multor state, evident, într-o modalitate sau alta. Organizarea și funcționarea făcute prin lege organică și exercitarea atribuțiilor în limitelegale nu pot deroga de la scopul prevăzut în dispozițiile constituționale neprohibitive, referitoare la raporturile juridice ale Avocatului Poporului cu autoritățile publice(inclusiv, deci, cu justiția).
Cu alte cuvinte, față de prevederile Constituției, legea ar trebui să cuprindă și atribuții de supraveghere a modului de desfășurare a procedurilor în fața instanțelor judecătorești și numai dacă, în desfășurarea acestor proceduri, s-au produs încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești. Asemenea atribuții există, așa cum deja s-a examinat, în alte sisteme constituționale cu mare tradiție în domeniu și care, de aceea, nu ar putea fi ignorate. Cât privește limitele atribuțiilor Avocatului Poporului, aceasta este o problemă care se poate soluționa, în lumina prevederilor din „Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, precum și a jurisprudenței Curții Europene a drepturilor omului. Însă, dacă aceste argumente ar putea fi combătute, există un altul care greu ar putea fi înlăturat, și anume prevederile din „Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, care este aplicabilă în sistemul nostru de drept.
Orice persoană are dreptul să îi fie examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege. Și în România este posibilă încălcarea acestui text de însăși autoritatea judecătorească, iar soluțiile de sancționare a judecătorilor, dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii și pentru tergiversarea soluționării proceselor, sunt o demonstrație în acest sens. Intervenția Consiliului Superior al Magistraturii nu înlătură încălcarea Convenției și nu elimină astfel necesitatea intervenției Avocatului Poporului, pentru că, printr-o asemenea tergiversare se ajunge, cel puțin, la încălcarea unui principiu al drepturilor și libertăților cetățenilor, și anume egalitatea în drepturi. O astfel de încălcare nu este examinată de nicio instituție din România, iar consecințele, uneori, sunt și de ordin pecuniar.
Textul Constituției României precizează că Avocatul Poporului apără „drepturile și libertățile cetățenilor”. Aceasta înseamnă că protecția oferită de Avocatul Poporului se referă la totalitatea drepturilor cuprinse în Constituție și în alte legi. Introducerea Avocatului Poporului cu rol de apărător al drepturilor și libertăților persoanei în cadrul juridic românesc permite că cererile formulate de cei lezați de către autoritățile administrației publice să cunoască cel puțin trei căi de soluționare, fără ca între acestea să se fi stabilit vreo ordine ierarhică. Aceste trei opțiuni, la îndemâna oricărei persoane, sunt: procedura administrativ-ierarhică, procedura necontencioasă în fața Avocatului Poporului și procedura contencioasă în fața instanțelor judecătorești.
Apare deci evident faptul că, în dreptul românesc, s-a instituit un sistem complex și eficient de garanții juridice pentru protecția persoanei, iar Avocatul Poporului constituie una din acestea, al cărei rol concret nu poate decât să crească odată cu intensificarea activității sale.
Structura sa organizatorică presupune existența unor organe de conducere – Avocatul Poporului ajutat de adjuncții și consilierii săi – și a unor organe de executare a atribuțiilor specifice, servicii generale – departamentele de specialitate, secretariatul general și direcția pentru relațiile cu instituțiile statului, cu societatea civilă și de relații externe.
Funcționarea instituției Avocatul Poporului a fost concepută de legiuitorul român de o manieră ce presupune cu necesitate participarea efectivă a acestuia în etapele sale esențiale, aspectele de pură executare a atribuțiilor fiind realizate autonom de organele executive.
Desfășurarea procedurilor în fața Avocatului Poporului
Sesizarea Avocatului Poporului. Competența instituției Avocatul Poporului este cuprinzătoare, textul nefăcând însă nicio precizare cu privire la subiectele de drept de la care poate proveni sesizarea acestuia. Trebuie menționat însă că, înainte de apariția legii organice, s-a sugerat că ar fi oportun că posibilitatea de a se adresa Avocatului Poporului să fie conferită oricărei persoane fizice sau juridice, fără a se impune condiția cetățeniei române. Cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, în considerarea faptului că drepturile vizate nu pot aparține și persoanelor juridice. Totuși, în situația în care o persoană juridică sau o organizație neguvernamentală sesizează Avocatul Poporului referitor la încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești ale unei persoane fizice de către o autoritate a administrației publice, deși se prevede că „cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase”, apreciem că Avocatul Poporului are competența să le analizeze, iar dacă constată că obiectul acestor sesizări se înscrie în limitele competenței sale și cererile sunt întemeiate, poate să le dea curs, declanșând procedura de soluționare a lor.
În concluzie, esențial este ca lezarea drepturilor sau libertăților de referință în sesizarea prin cerere sau din oficiu să se fi produs în raporturile persoanei în cauză cu o autoritate administrativă, ori să-i fie afectate drepturile cu privire la circulația datelor cu caracter personal, iar obiectul plângerii să fie de competența Avocatului Poporului, indiferent dacă persoana ale cărei drepturi au fost lezate este și autorul sesizării sau dacă această sesizare a fost făcută de către o persoană juridică ori de către o organizație neguvernamentală.
Deopotrivă cu cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de garanția protecției drepturilor și libertăților lor, asigurată de Avocatul Poporului. Acesta se poate sesiza din oficiu atunci când află, pe orice cale, că au fost încălcate drepturi sau libertăți cetățenești de către o autoritate a administrației publice. Sursele de informație în baza cărora se poate face autosesizarea pot preveni din presa scrisă, de la radio sau televiziune; de asemenea autosesizarea se poate face și în urma investigațiilor în teritoriu, prilejuite de alte cazuri aflate în cercetare.
În cazul în care cererea primită, împreună cu întreaga documentație ce o însoțește, nu este suficientă, Avocatul Poporului poate solicita date suplimentare sau poate dispune audierea petiționarului ori efectuarea unor cercetări preliminare, putându-se adresa autorităților publice pentru obținerea informațiilor și documentelor necesare. Autoritățile publice au obligația stabilită prin lege de a comunica sau pune la dispoziția Avocatului Poporului informațiile, documentele sau actele pe care le dețin în legătură cu cererile ce i-au fost adresate acestuia.
Avocatul Poporului are dreptul de acces la informațiile sau documentele cu caracter secret, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cererilor primite, însă el are obligația de a nu divulga sau face publice astfel de informații, chiar și după încetarea activității sale ca Avocat al Poporului. Dacă, din examinarea dosarului, rezultă necesitatea unei anchete proprii, Avocatul Poporului este singurul care poate decide în consecință. În hotărârea luată, el trebuie să indice faptele și documentele ce urmează a fi supuse anchetei, autoritatea administrativă căreia îi aparțin, motivarea demersului său prin rezumarea cererii primite și, în final, persoanele care vor efectua ancheta din împuternicirea sa. În efectuarea acestei anchete, împuterniciții Avocatului Poporului pot să audieze și să ia declarații de la orice funcționar public al autorității indicate în decizia acestuia, inclusiv de la conducătorii ei, precum și de la orice persoană ce ar putea furniza informații utile. Concluziile anchetei vor fi incluse în referatul întocmit de titularul lucrării și înaintat Avocatului Poporului.
Avocatul Poporului își poate desfășura activitatea și în afara sediului instituției. Astfel, el poate intra în sediul oricărei autorități publice, cu acordul conducerii administrative a acesteia sau, la nevoie, cu concursul Ministerului Public. El poate efectua inspecții în penitenciare, în alte locuri de detenție sau reeducare sau în incinta unităților militare și poate avea discuții cu oricare din persoanele aflate acolo. Această parte a activității sale este cea în cadrul căreia este de presupus că Avocatul Poporului constată stările de lucruri care pot conduce la autosesizarea sa. Procedura declanșată din oficiu urmează același curs ca și cea la cerere.
În cazul în care cererea a fost soluționată pe cale amiabilă sau temeiurile pentru care a fost formulată au încetat, Avocatul Poporului poate întrerupe efectuarea anchetei proprii, ceea ce însă va pune capăt și cursului cererii și întregii proceduri în fața acestei instituții. Încetarea procedurii va fi adusă la cunoștința petiționarului.
În finalul procedurii, intervenția Avocatului Poporului este indispensabilă din două puncte de vedere. În primul rând, finalizarea procedurii presupune încunoștiințarea persoanei lezate de rezultatul demersului său și sensibilizarea autorității administrației publice cu privire la o eventuală îmbunătățire a activității sale. În al doilea rând, mai general, fiecare procedură individuală ajută instituția Avocatul Poporului în îndeplinirea menirii sale, anume aceea de a contribui, în mod activ, la eliminarea unor fenomene care parazitează orice administrație, prin evidențierea modalităților lor de manifestare și propunerea de soluții corecte.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD)
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea națională care investighează și sancționează contravențional faptele sau actele de discriminare.
În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își desfășoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influențată de către alte instituții ori autorități publice.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor legale în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.
În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile în următoarele domenii:
• prevenirea faptelor de discriminare;
• medierea faptelor de discriminare;
• investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare;
• monitorizarea cazurilor de discriminare;
• acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării.
Cadrul legal din România, sub aspectul combaterii tuturor formelor de discriminare, a fost lărgit prin adoptarea Ordonanței, aprobată prin Legea și modificată prin Ordonanța de Guvern , aprobată prin Legea.
Cadrul legal anti-discriminare:
• prezintă principiile ce sunt garantate prin lege în exercitarea drepturilor și definește conceptele de discriminare;
• interzice discriminarea în domenii specifice de aplicare;
• prevede că CNCD este autoritatea națională care investighează și sancționează contravențional faptele/actele de discriminare;
• Conține dispoziții procedurale și sancțiuni.
Forme de discriminare în legislația anti-discriminare:
Ordonanța, cu modificările și completările ulterioare, definește și interzice:
• Discriminarea directă;
• Dispoziția de a discrimina;
• Discriminarea indirectă;
• Hărțuirea;
• Victimizarea.
Discriminarea directă:
Este orice deosebire, excludere, restricție, preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori apartenență la o categorie defavorizată care are ca scop sau ca efect restrângerea ori îndepărtarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în situații de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege.
Dispoziția de a discrimina:
Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare din temeiurile de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori apartenență la o categorie defavorizată este considerată discriminare.
Discriminarea indirectă:
Prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori apartenență la o categorie defavorizată față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Hărțuirea:
Orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenența la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat sau azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant sau ofensiv.
Victimizarea:
Orice tratament advers venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.
Nu constituie discriminare:
Măsurile luate de autoritățile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunități, vizând asigurarea dezvoltării lor firești și realizarea efectivă a egalității de șanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunități, precum și măsurile pozitive ce vizează protecția grupurilor defavorizate.
Orice persoană fizică sau juridică are obligația să respecte principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării.
Domeniul de aplicare al legislației anti-discriminare:
• Accesul la educație;
• Accesul la serviciile publice administrative și juridice, de sănătate, la alte servicii, bunuri și facilități;
• Dreptul la demnitatea personală;
• Egalitatea în activitatea economică și în materie de angajare și profesie;
• Libertatea de circulație, dreptul la libera alegere a domiciliului și accesul în locurile publice.
Dovada discriminării se poate face prin orice mijloc de probă,inclusiv înregistrări audio și video.
Eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin:
• mediere prin soluționarea pe cale amiabilă a conflictelor apărute în urma săvârșirii unor acte/fapte de discriminare;
• prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor măsuri speciale, inclusiv a unor acțiuni afirmative, în vederea protecției persoanelor defavorizate care nu se bucură de egalitatea șanselor;
• sancționarea comportamentului discriminatoriu.
Rolul organizațiilor neguvernamentale:
Organizațiile neguvernamenale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane.
Organizațiile neguvernamentale prevăzute mai sus au calitate procesuală activă și în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea națională care investighează și sancționează contravențional faptele sau actele de discriminare.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este organizat și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, își desfășoară activitatea în mod independent și are rolul de a implementa principiul egalității între cetățeni, prevăzut în Constituția României, în legislația internă în vigoare și în documentele internaționale la care România este parte.
Atribuțiile CNCD, stabilite de legislația românească în vigoare în domeniu sunt:
• propune instituirea, în condițiile legii, a unor acțiuni afirmative sau măsuri speciale pentru protecția persoanelor care fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare;
• propune Guvernului proiecte de acte normative în domeniul său de activitate;
• avizează proiectele de acte normative care au ca obiect exercitarea drepturilor și a libertăților, în condiții de egalitate și nediscriminare;
• colaborează cu autoritățile publice competente în vederea armonizării legislației interne cu normele internaționale în materia nediscriminării;
• colaborează cu autoritățile publice, persoanele juridice și persoanele fizice pentru asigurarea prevenirii, sancționării și eliminării tuturor formelor de discriminare;
• urmărește aplicarea și respectarea, de către autoritățile publice, persoanele juridice și persoanele fizice, a dispozițiilor normative ce privesc prevenirea, sancționarea și eliminarea tuturor formelor de discriminare;
• primește petiții și sesizări privind încălcarea dispozițiilor normative referitoare la principiul egalității și nediscriminării, de la persoane fizice, organizații neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului, alte persoane juridice, instituții publice, le analizează, adoptă măsurile corespunzătoare și comunică răspunsul în termenul prevăzut de lege;
• colaborează cu organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului;
• elaborează și instituie politici afirmative care au ca scop prevenirea faptelor de discriminare;
• derulează programe și campanii naționale în scopul realizării atribuțiilor sale;
• efectuează studii, sondaje, cercetări și analize privind respectarea principiului egalității și nediscriminării, pe care le prezintă Guvernului și le dă publicității;
• elaborează, tipărește și difuzează în țara și în străinătate publicații, rapoarte și materiale de informare în materia nediscriminării;
• constată și sancționează contravențiile prevăzute de ordonanța;
• colaborează cu organizațiile similare și cu organizații neguvernamentale din domeniul drepturilor omului, din alte state, precum și cu organizațiile internaționale în materie;
• inițiază și organizează seminarii, colocvii, dezbateri, simpozioane, sesiuni de pregătire, mese rotunde și alte acțiuni pe tema combaterii discriminării;
• dezvoltă programe de parteneriat cu instituții financiare internaționale;
• primește sprijin financiar din partea unor organizații din țară și străinătate în vederea organizării și desfășurării unor seminarii, dezbateri, mese rotunde și campanii de informare, în domeniu;
• exercită orice alte atribuții stabilite de Guvern sau de Parlament, prin acte normative, în vederea prevenirii, sancționării și eliminării tuturor formelor de discriminare.
• În scopul îndeplinirii atribuțiilor conferite de legislația în vigoare, activitatea CNCD se desfășoară pe următoarele coordonate: prevenire, mediere și sancționare.
Concluzii:
Am analizat modul în care este structurat și funcționează sistemul administrativ actual și am identificat o problemă de esență: îndoielile care planează asupra celor care înfăptuiesc justiția, îndoieli alimentate de faptele de corupție de care sunt acuzați unii dintre aceștia și care conduc la scăderea eficienței și a încrederii cetățenilor în acest sistem. Pentru că, se știe, eficiența unui sistem de justiție într-un stat de drept este apreciată după nivelul de protecție și de respectare a drepturilor omului, după gradul de profesionalism al celor implicați, precum și după impactul efectiv pe care sistemul îl produce asupra societății în ansamblul său.
În opinia mea, Avocatul Poporului este una dintre puținele instituții care funcționează fără disfuncționalități, își aduce o contribuție fundamentală la protecția drepturilor omului față de abuzurile administrației publice, iar astăzi nu se poate concepe o societate democratică în absența acestei instituții.
Nu ar trebui să constituie o surpriză pentru nimeni faptul că promovarea și protecția drepturilor omului și a democrației în lume nu va lua niciodată sfârșit. Niciun stat democratic nu se poate pretinde pe deplin satisfăcut de modul în care sunt respectate drepturile omului în interiorul său, în raporturile dintre cetățeni și autoritățile administrației publice, și nu poate declara că nu mai are nimic de făcut în acest domeniu; acestea sunt aspecte esențiale și continue.
Bibliografie:
Cărți:
A. de Laubadère,Traité de Droit Administratif,L.G.D.J., Paris, 1980.
A. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol. I, "Hercules", 1993.
B. Gournay, Introduction à la Science Administrative, Presse de la Fondation Naționale des Sciences Politiques, Paris, 1978.
C. Debbasch, Fonction administrative et missions d'administration, Paris, Dalloz, 1975.
C. Debbasch, J.Bourdon, J.M.Ponter, J.C.Ricci, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, 3e édition, Economica, Paris, 1990.
E. Bălan, Elemente de drept administrativ, Trei, București, 1999.
E. Bălan, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
G. A. Jianu, Instituția ombudsmanului la nivel european, IRDO, București 2013.
G. Vedel, P.Delvolvé, Droit Administratif, 10e édition, P.U.F., Paris, 1988.
H. Fayol, Administration Industrielle en générale. Prévoyance, organisation, commendement, coordonation, contrôle, in Buletin de Société de l'Industrie minérale, 1916; La doctrine administrative dans l'Etat, conférence au 2ème Congrès des Sciences adminis-tratives, Bruxelles, Goemere Bruxelles, 1923.
H. Puget, Les institutions administratives étrangères, 1969.
I. Moroianu Zlătescu, , Instituţii europene şi drepturile omului, IRDO, București 2008.
J. Cadart, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Economica, Paris, 1990
J. Rivero, Droit Administratif, 12e édition, Dalloz, Paris, 1987
M. V. Cărăușan,. Structuri, mecanisme și instituții administrative în Uniunea Europeană, Tritonic, București, 2012.
M.T. Oroveanu, Introducere în stiinta administratiei de stat, Editura Enciclopedica romana, Bucuresti, 1975.
M.T.Oroveanu, Organizare si metode in administratia de stat, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1978.
O. Băluță, Instituții interne si internaționale, Editura Universitatii din București, 2009
T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, vol.II
Legislație din Romania:
Cadrul de protecție, respectare și remediere al ONU referitor la mediul de afaceri și drepturile omului, precum și documentul de implementare din 2008.
Constituția României.
Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Legea administratiei publice locale nr. 69/1991
Legea administrației publice locale nr. 215/2001 (republicată).
Legea nr. 27 din 5 martie 2004 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 77/2003 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare
Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului
Legea nr. 37/1990.
Legea nr. 47/1992, republicată.
Legea nr. 48 din 16 ianuarie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Legea nr. 90/2001.
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatorească.
Legea nr.317 din 1 iulie 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Legea pentru Consiliile Judetene nr. 396 din 2-14 aprilie 1864
Legea pentru organizarea si functionarea Guvernului si a ministerelor nr. 90/2001.
Legea privind organizarea judiciară nr. 304/ 2004
Legea privind statutul magistraților nr. 303/2004
Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.
Legea nr. 68/1992.
Ordonanța de Guvern nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Ordonanța de Guvern nr.77/2003 din 28 august 2003 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Guvern nr.137/2000.
Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului.
Regulamentului Camerei Deputatilor.
Regulamentului Senatului.
Rezoluția Adunării Generale ONU 8/27 aprilie 1993.
Rezoluția Comisiei ONU pentru Drepturile Omului 73/10 martie 1993.
Reviste:
I. Deleanu, Separația puterilor în stat, dogma sau realitate, Revista Dreptul nr. 2-3/1991.
I. Alexandru, Teze și propuneri referitoare la controlul activitații organelor administrației de stat, Revista Română de Drept, nr.11/1978.
A. Negoiță, Judicioasa stabilire și buna realizare a sarcinilor administrației de stat în contextul științei administrative, în Revista română de drept nr. 7, 1971.
I. Moroianu Zlătescu, Instituția Avocatul Poporului, în Revista Drepturile Omului nr. 1/1997, IRDO, București.
Site-uri:
http://www.csm1909.ro
http://senat.ro
Bibliografie:
Cărți:
A. de Laubadère,Traité de Droit Administratif,L.G.D.J., Paris, 1980.
A. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol. I, "Hercules", 1993.
B. Gournay, Introduction à la Science Administrative, Presse de la Fondation Naționale des Sciences Politiques, Paris, 1978.
C. Debbasch, Fonction administrative et missions d'administration, Paris, Dalloz, 1975.
C. Debbasch, J.Bourdon, J.M.Ponter, J.C.Ricci, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, 3e édition, Economica, Paris, 1990.
E. Bălan, Elemente de drept administrativ, Trei, București, 1999.
E. Bălan, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
G. A. Jianu, Instituția ombudsmanului la nivel european, IRDO, București 2013.
G. Vedel, P.Delvolvé, Droit Administratif, 10e édition, P.U.F., Paris, 1988.
H. Fayol, Administration Industrielle en générale. Prévoyance, organisation, commendement, coordonation, contrôle, in Buletin de Société de l'Industrie minérale, 1916; La doctrine administrative dans l'Etat, conférence au 2ème Congrès des Sciences adminis-tratives, Bruxelles, Goemere Bruxelles, 1923.
H. Puget, Les institutions administratives étrangères, 1969.
I. Moroianu Zlătescu, , Instituţii europene şi drepturile omului, IRDO, București 2008.
J. Cadart, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Economica, Paris, 1990
J. Rivero, Droit Administratif, 12e édition, Dalloz, Paris, 1987
M. V. Cărăușan,. Structuri, mecanisme și instituții administrative în Uniunea Europeană, Tritonic, București, 2012.
M.T. Oroveanu, Introducere în stiinta administratiei de stat, Editura Enciclopedica romana, Bucuresti, 1975.
M.T.Oroveanu, Organizare si metode in administratia de stat, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1978.
O. Băluță, Instituții interne si internaționale, Editura Universitatii din București, 2009
T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, vol.II
Legislație din Romania:
Cadrul de protecție, respectare și remediere al ONU referitor la mediul de afaceri și drepturile omului, precum și documentul de implementare din 2008.
Constituția României.
Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Legea administratiei publice locale nr. 69/1991
Legea administrației publice locale nr. 215/2001 (republicată).
Legea nr. 27 din 5 martie 2004 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 77/2003 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare
Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului
Legea nr. 37/1990.
Legea nr. 47/1992, republicată.
Legea nr. 48 din 16 ianuarie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Legea nr. 90/2001.
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatorească.
Legea nr.317 din 1 iulie 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Legea pentru Consiliile Judetene nr. 396 din 2-14 aprilie 1864
Legea pentru organizarea si functionarea Guvernului si a ministerelor nr. 90/2001.
Legea privind organizarea judiciară nr. 304/ 2004
Legea privind statutul magistraților nr. 303/2004
Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.
Legea nr. 68/1992.
Ordonanța de Guvern nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Ordonanța de Guvern nr.77/2003 din 28 august 2003 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Guvern nr.137/2000.
Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului.
Regulamentului Camerei Deputatilor.
Regulamentului Senatului.
Rezoluția Adunării Generale ONU 8/27 aprilie 1993.
Rezoluția Comisiei ONU pentru Drepturile Omului 73/10 martie 1993.
Reviste:
I. Deleanu, Separația puterilor în stat, dogma sau realitate, Revista Dreptul nr. 2-3/1991.
I. Alexandru, Teze și propuneri referitoare la controlul activitații organelor administrației de stat, Revista Română de Drept, nr.11/1978.
A. Negoiță, Judicioasa stabilire și buna realizare a sarcinilor administrației de stat în contextul științei administrative, în Revista română de drept nr. 7, 1971.
I. Moroianu Zlătescu, Instituția Avocatul Poporului, în Revista Drepturile Omului nr. 1/1997, IRDO, București.
Site-uri:
http://www.csm1909.ro
http://senat.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Autoritatilor Publice In Promovarea Si Protejarea Drepturilor Omului (ID: 129683)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.