Rolul Autoritatilor Administratiei Publice In Protectia Si Copiilor Ramasi Fara Ocrotire Parinteasca
ROLUL AUTORITĂȚILOR ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN PROTECȚIA ȘI COPIILOR RĂMAȘI FĂRĂ OCROTIRE PĂRINTEASCĂ
Cuprins:
ABREVIERI
INTRODUCERE
Capitolul I. Analiza sistemului de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească
1.1 Standarte naționale și internaționale privind protecția copilului
1.2 Sistemul actual de prevenire a separării copilului de familie
Capitolul II. Formele de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească
2.1 Adopția ca formă de protecție a minorilor rămași fără ocrotire părintească
2.2 Tutela și curatela ca formă de protecție a minorilor rămași fără ocrotire părintească
2.3 Casele de copii de tip familial ca formă de protecție a minorilor rămași fără ocrotire părintească
Capitolul III. Activitatea autorităților AP în protecția copiilor rămași fără ocrotire părintească
3.1 Atribuțiile autorităților locale în domeniul protecției copilului
3.2 Atribuțiile autorităților tutelare de nivelul II în domeniul protecției copilului
3.3 Repertoriu practic
CONCLUZII și RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
AG ONU – Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite;
AP a CoE – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei;
CDI – Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite;
CIJ – Curtea Internațională de Justiție;
CIP – Curtea Internațională Penală;
CICR – Comitetul Internațional al Crucii Roșii;
CoE – Consiliul Europei;
CSI – Comunitatea Statelor Independente;
ONU – Organizația Națiunilor Unite;
RM – Republica ;
UNESCO – Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură;
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
SUA – Statele Unite ale Americii;
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate: La momentul actual, promovarea și garantarea drepturilor și libertăților inerente ființei umane, în mod special ale copilului, reprezintă elementul esențial al asigurării progresului, bunăstării și gradului de civilizație al oricărei societăți, al democrației și statului de drept. Drepturile copilului ocupă un loc aparte în cadrul ramurii de drept, fiind alcătuită din ansablul normelor juridice ce reglementează drepturile omului.
Obligația fundamentală de a crește copilul revine părinților. Ea reprezintă nucleul drepturilor și îndatoririlor părintești. Orice copil care este lipsit, fie temporar, fie definitiv, de protecția părinților, sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă.
Căile de suplinire a ocrotirii părintești sunt instituirea tutelei, măsurile de protecție specială cum ar fii plasamentul, plasamentul în regim de urgență, supravegherea specializată și adopția. Instanța de judecată este singura autoritate competentă să se pronunțe cu privire la persoana care exercită drepturile și îndeplinește îndatoririle părintești privitoare la copilul lipsit de ocrotirea părinților săi.
Reglementarea și protecția drepturilor copilului lipsit de ocrotirea părintească este una din preocupările constante și prioritare, încercând să acopere un spectru cât mai larg de situații. Potrivit indicațiilor legale exprese, în alegerea uneia dintre soluțiile de protecție alternativă se va ține seama de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
Gradul de cercetare a temei. În urma analizei lucrărilor doctrinarilor autohtoni și străini a devenit posibilă identificarea gradului de cercetare a aspectelor social-juridice privind Protecția copiilor rămași fără îngrijirea părintească în Republica Moldova.
Abordarea asistenței sociale din mai multe perspective condiționează și diversitatea cercetărilor realizate în acest domeniu. Astfel, aspectele privind teoriile specifice aplicate în practica asistenței sociale, elementele de metodologie a asistenței sociale, tehnicile și metodele asistenței sociale a copiilor rămași fără îngrijirea părintească constituie obiect de cercetare pentru doctrinarii Maria Bulgaru, Marcela Dilion, Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Vasile Miftode, Monica Zapodeanu, Cristian Bocancea, George Neamțu, Florin Emil Verza etc.
Nu mai puțin importante sînt și cercetările cu caracter sociologic. Recent, un atare studiu a fost realizat de către autorul autohton Stela Grigoraș în teza de doctor în sociologie: Probleme ale protecției sociale a copilului și familiei în dificultate (în baza investigațiilor sociologice întreprinse în municipiul Chișinău). În lucrare au fost supuse analizei aspecte privind problemele sociale cu care se confruntă copiii abandonați în municipiul Chișinău, precum și probleme privind serviciile sociale destinate copiilor abandonați din Republica Moldova.
Doctrinarii ruși Иванова Р. И., Тарасова В. А. încă în anii ’80 ai sec. al XX-lea au supus cercetării aspectele privind raporturile juridice care constituie obiect de reglementare al dreptului securității sociale. Lucrările: Правоотношения по социальному обеспечению в СССР (autor Иванова Р. И.) și Предмет и метод советского правa социального обеспечения (autori Иванова Р. И. și Тарасова В. А.) au facilitat caracterizarea, în limitele prezentei teze, a raporturilor juridice de asistență socială a copiilor abandonați.
Tot în lucrările cu caracter sociologico-juridic, pot fi evidențiate aspecte privind prestațiile bănești, prestațiile în natură, asistența socială indirectă și serviciile sociale oferite copiilor rămași fără îngrijirea părintească. Printre autorii care analizează aceste subiecte se evidențiază: Nicolae Romandaș, Evlampie Donos, Boris Sosna, Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Alexandru Athanasiu, Захаров М. Л., Тучкова Э. Г., Галаганов В. П., Буянова М. О., Кобзева С. И., Кондратьева З. А., Мачульская Е. Е., Горбачева Ж. А. etc.
Scopul și obiectivele investigației: Scopul cercetării îl constituie evidențierea particularităților privind protecția copiilor rămași fără îngrijirea părintească în Republica Moldova.
Pentru realizarea acestui scop au fost stabilite mai multe sarcini:
Standarte naționale și internaționale privind protecția copilului
Sistemul actual de prevenire a separării copilului de familie
Adopția
Tutela și curatela
Casele de copii de tip familial
Atribuțiile autorităților locale în domeniul protecției copilului
Atribuțiile autorităților tutelare de nivelul II în domeniul protecției copilului
Activitatea Direcției APL, primăria Chișinău în protecția copiilor rămași fără ocrotire părintească
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării: Pe parcursul efectuării studiului au fost utilizate mai multe metode de cercetare, cum sînt:
metodele logică (analiza și sinteza),
comparativă,
sociologică,
statistică.
Prin intermediul unei analize deductive a fost posibilă cercetarea aspectelor privind raporturile de protecție a copiilor rămași fără îngrijirea părintească în Republica Moldova, iar printr-o analiză dinamică au fost scoase în evidență schimbările survenite în timp, în domeniul supus abordării. Totodată, analiza asistenței copiilor rămași fără îngrijirea părintească în Republica Moldova, nu ar fi dat rezultatul scontat, dacă în timpul cercetării nu ar fi fost utilizată și sinteza, în scopul generalizării aspectelor supuse analizei.
Noutatea științifică și valoarea aplicativă a lucrării este condiționată de lipsa în Republica Moldova a unei cercetări complexe, cu caracter juridic în domeniul asistenței copiilor rămași fără îngrijirea părintească în Republica Moldova. Originalitatea lucrării constă în:
analiza tuturor prestațiilor și serviciilor sociale destinate protecției copiilor rămași fără îngrijirea părintească în Republica Moldova;
abordarea pentru prima dată în cadrul unei teze de licență a aspectelor privind îngrijirea rezidențială a copiilor abandonați în cadrul instituțiilor tradiționale de îngrijire (case de copii, școli internat etc.);
caracterizarea din punct de vedere juridic a serviciilor sociale alternative destinate protecției copilului rămas fără ocrotire părintească ( a centrelor de plasament, a caselor de copii de tip familial, a asistenței parentale profesioniste, a centrelor de zi).
Volumul și structura tezei: Lucrarea este constituită din introducere, trei capitole structurate în 8 paragrafe, sinteza rezultatelor obținute, concluzii și recomandări, bibliografie.
Capitolul I. întitulat Analiza sistemului de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească, prezintă: Standarte naționale și internaționale privind protecția copilului 6; Sistemul actual de prevenire a separării copilului de familie
Capitolul II. denumit Formele de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească, prezintă: Adopția ca formă de protecție a minorilor rămași fără ocrotire părintească; Tutela și curatela ca formă de protecție a minorilor rămași fără ocrotire părintească ; Casele de copii de tip familial ca formă de protecție a minorilor rămași fără ocrotire părintească
Capitolul III. întitulat Activitatea autorităților AP în protecția copiilor rămași fără ocrotire părintească, prezintă: Atribuțiile autorităților locale în domeniul protecției copilului; Atribuțiile autorităților tutelare de nivelul II în domeniul protecției copilului
Cuvintele-cheie ale tezei:
Capitolul I.
Analiza sistemului de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească
1.1 Standarte naționale și internaționale privind protecția copilului
Ținem să menționăm de la bun început că, deși convingerea că oamenilor, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi, precum și ideile generoase și aspirațiile de libertate și egalitate a persoanei au însoțit întreaga evoluție a societății umane, înțelegerea copilăriei ca perioadă care necesită grijă și asistență specială din partea familiei și în special a statului, este o achiziție recentă a gîndirii și practicii socio-juridice.
Principalele acte internaționale referitoare la drepturile copilului cu caracter de universalitate, care stau la baza întregii construcții juridice internaționale, au fost adoptate după cel de-al doilea război mondial sub egida Organizației Națiunilor Unite (ONU). În perioada premărgătoare și în timpul războiului al doilea mondial, încălcările drepturilor omului, inclusiv a drepturilor copiilor și a familiei, de o gravitate fără precedent comise de regimurile fasciste a determinat un puternic curent de opinie în direcția unei reglementări cuprinzătoare și universale și a creării unui cadru de colaborare internațională în domeniul drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Acest curent de opinie a finalizat prin adoptarea și proclamarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, prin Rezoluția 217 (III) din 10.12.1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Deși în Declarația Universală a Drepturilor Omului au fost proclamate drepturile tuturor ființelor umane, inclusiv dreptul tuturor copiilor și famiilor lor la ajutor și la asistență socială, specificul asigurării drepturilor copilului necesita o reglementare juridică aparte.
Primul document important, de ansamblu, cu vocație de universalitate, care pornește de la necesitatea elaborării unui standard minim de drepturi și libertăți ale copilului care să fie respectate pe plan internațional îl constituie Declarația drepturilor copilului, proclamată de Adunarea Generală a ONU la 20.11.1959 (rezoluția nr. 1386). Chiar în Preambulul său, Declarația înscrie ideea că „omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi ea mai bun”.
Avînd în vedere că, datorită imaturității sale fizice și mentale, copilul are nevoie de ocrotire și grijă specială, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atît înainte cît și după naștere, Adunarea Generală a ONU face apel către părinți, bărbați și femei, organizațiile voluntare, autoritățile locale și guvernele statelor să recunoască drepturile copilului enunțate în Declarația drepturilor copilului.
Înnaintînd drept considerent suprem satisfacerea optimă a intereselor copilului în Declarație, în cuprinsulblu, cu vocație de universalitate, care pornește de la necesitatea elaborării unui standard minim de drepturi și libertăți ale copilului care să fie respectate pe plan internațional îl constituie Declarația drepturilor copilului, proclamată de Adunarea Generală a ONU la 20.11.1959 (rezoluția nr. 1386). Chiar în Preambulul său, Declarația înscrie ideea că „omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi ea mai bun”.
Avînd în vedere că, datorită imaturității sale fizice și mentale, copilul are nevoie de ocrotire și grijă specială, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atît înainte cît și după naștere, Adunarea Generală a ONU face apel către părinți, bărbați și femei, organizațiile voluntare, autoritățile locale și guvernele statelor să recunoască drepturile copilului enunțate în Declarația drepturilor copilului.
Înnaintînd drept considerent suprem satisfacerea optimă a intereselor copilului în Declarație, în cuprinsul celor 10 principii, sînt stipulate următoarele drepturi de care se va bucura orice copil, fără nici o excepție, fără vre-o deosebire sau discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, orijine națională sau școală, proprietate, naștere sau altă situație personală sau familială: a) de a se bucura de ocrotire specială care să-i îngăduie să se dezvolte fizic și moral, spiritual și social, în condiții de libertate și demnitate (princ. 2); b) de a avea de la naștere un nume și o cetățenie (princ. 3); c) de a se bucura de avantajele securității sociale – să crească și să se dezvolte sănătos bucurîndu-se de nutriție specială, locuință, timp liber și servicii medicale (princ. 4); d) copilului handicapat fizic, mental sau social i se va acorda tratament, educație și îngrijire specială, potrivit situației sale (princ. 5); e) copilul va crește în grija și răspunderea părinților săi, într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială (princ. 6); f) copilul va primi o educație care va fi gratuită și obligatorie, cel puțin în stadiile elementare (princ. 7); g) copilul se va bucura în mod prioritar de protecție și asistență (princ. 8); h) copilul va fi ocrotit împotriva tuturor formelor de neglijență, cruzime și exploatare (princ. 9); i) copilul va fi protejat împotriva oricăror practici ce pot antrena o serie de discriminări rasiale, relijioase sau de alt fel (princ. 10).
Pentru ca copilul să poată avea o copilărie fericită și să se bucure spre binele său și spre binele societății, de drepturile și libertățile respective, autoritățile responsabile urmează să depună eforturi susținute pentru respectarea lor, prin măsuri legislative și alte măsuri luate progresiv și conform principiilor protecției și bunăstării copilului promovate de Declarația Națiunilor Unite. Cu alte cuvinte, Declarația drepturilor copilului fundamentează în conținutul ei necesitatea protecției și ocrotirii copilului prin autoritatea legii de către familie, societate și autoritățile publice, stabilind concomitent principiile de bază în conformitate cu care urmează să se desfășoare activitaea de protecție și ocrotire.
Un rol deosebit de important, în ansamblul documentelor adoptate de către Națiunile Unite îl are Convenția cu privire la drepturile copilului (în continuare – Convenția), adoptată la 29.11.1989. În sensul Convenției, prin copil se înțelege orice ființă umană sub vîrsta de 18 ani, exceptînd cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vîrstă.
Recunoscînd statutul special al copilului, Convenția afirmă necesitatea protejării ei prin reglementarea unui ansamblu de norme și instituții socio-juridice de asistență și ocrotire. Ea acoperă toate aspectele care aparțin în mod tradițional domeniului drepturilor omului și reprezintă o combinație unică a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale ale copilului, sub semnul constant al egalității și nediscriminării.
Avînd în vedere faptul că, răspunderea pentru creșterea copilului și asigurarea dezvoltării sale le revine, în primul rînd, părinților săi sau, după caz, reprezentanților legali ai copilului, pentru garantarea și promovarea drepturilor enunțate în Convenție, statele-părți se obligă să acorde ajutorul corespunzător acestora în vederea exercitării corespunzătoare a obligațiilor ce le revin. Am vrea să acentuăm că, de regulă, interesele statului și ale părinților se află în legătură directă: de pildă, statului i se cere susținerea învățămîntului obligatoriu gratuit, în vreme ce părinților le revine datoria să le asigure copiilor lor educația în acord cu interesul superior al copilului etc. În unele cazuri însă, autorităților administrației publice, pe lîngă obligațiile generale ce-i revin statului – de a asigura un ajutor corespunzător părinților și reprezentanților legali ai copiilor în exercitarea responsabilităților lor de a educa și crește copilul – le revin și alte îndatoriri specifice.
Întrucît relațiile familie-stat în asigurarea protecției copiilor derulează astfel încît, în nici un moment al dezvoltării sale copilul nu trebuie să fie lipsit de ocrotire, ori de cîte ori părinții nu pot asigura condițiile și standardele necesare dezvoltării copilului în mediul familial (din motive obiective sau din culpă), statului îi revine obligația de a prelua parțial sau integral (prin măsuri cu caracter temporar sau permanent) ocrotirea drepturilor copilului. De aceea, statele-părți se angajează să asigure crearea instituțiilor, lăcașelor și serviciilor însărcinate să asigure respectarea drepturilor copilului ce are nevoie de protecție specială, precum și să vegheze ca funcționarea acestora să fie în conformitate cu normele fixate de către autoritățile competente, în special în domeniul securității sănătății, și în ceea ce privește numărul și competența personalului lor, ca și în privința unui control corespunzător.
Drepturile copilului stipulate în Convenție sînt reafirmate și dezvoltate în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat și deschis spre semnare la 16.09.1968 și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16.12.1966 și ratificate prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 217-XII din 28.07.1990. Pe parcursul anilor ce au urmat, dispozițiile Convenției au fost fundamentate și dezvoltate, fiind adoptate un șir de alte instrumente de vocație internaționale ce reglementează protecția specială a copiilor aflați în diferite situații de dificultate.
Reieșind din acestea, vom spune că, practic este imposibil să plasăm într-o anumită perioadă istorică sau într-o anumită regiune geografică originile protecției juridice a copilului. Deși primele idei filozofice asupra necesității ocrotirii copilului apar într-o stare embrionară încă în antichitate, iar în cele mai vechi documente sînt descrise cazuri de divizare a muncii, în care se întîlnesc grupe de profesioniști specializați în îngrijirea, educația și ocrotirea socială a copiilor, premisele necesare pentru ca astăzi drepturile copilului să le găsim așa cum sînt înserate în actele normative, s-au acumulat în rezultatul unei îndelungate evoluții.
Reglementarea internațională a drepturilor copilului și familiei poate fi urmărită și la nivel European. În acest sens, rolul Consiliului Europei în vederea protecției drepturilor copilului și a familiei cu copii, este marcat de actele normative de o deosebită importanță, adoptate de către această organizație. Creat în 1949, de-a lungul timpului, Consiliul Europei a adoptat un șir de acte menite să protejeze în special copiii. Printre acestea evidențiem Convenția europeană în materia adopției de copii din 24.04.1967, Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei din 15.10.1975 etc.
Totodată, prevederi referitoare la copilul aflat în dificultate și la familia cu copii găsim și în alte acte. În acest sens, art. 17 din Carta Socială Europeană (revizuită) prevede că statele părți se angajează să ia fie direct, fie în cooperare cu organizațiile publice sau private toate măsurile necesare și corespunzătoare care să protejeze copiii și tinerii împotriva neglijenței, violenței sau exploatării, să asigure o protecție și un ajutor special din partea statului pentru copilul sau tînărul privat temporar sau definitiv de sprijinul familiei, iar art. 47 din Codul European de Securitate Socială (revizuit) prevede că, în scopul întreținerii copiilor, anumitor categorii de familii li se vor acorda ajutoare familiale fie sub formă de plăți periodice, fie sub forma unei combinații de plăți periodice, avantaje fiscale, ajutoare în natură sau servicii sociale. În scopul implementării prevederilor Cartei Sociale Europene (revizuite), Guvernul a aprobat Planul de măsuri privind revizuirea și modificarea legislației în vigoare pentru armonizarea ei cu prevederile Cartei Sociale Europene revizuite care prevede modificarea unui șir de acte normative.
Reieșind din cele de mai sus, am putea spune că, elaborarea conceptului de drepturi ale copilului și conștientizarea necesității protecției juridice ale acestuia de către stat constituie, în fond, o operațiune de sinteză a tot ce a avut mai de seamă gîndirea umană, de generalizare și abstaractizare a ideilor exprimate de-a lungul timpului de către personalități consacrate și înserate în tratate filozofice și documente juridice cu un bogat conținut moral și politic.
În acord cu prevederile Convenției, pe la mijlocul sec. XX majoritatea legislațiilor europene și nord americane cuprindeau reglementări referitoare la drepturile și obligațiile părintești față de copiii lor minori, la obligația pozitivă a statului de a interveni sub diferite forme, în anumite circumstanțe, iar în a doua jumătate a sec. XX în legislațiile constituționale a acestor țări au început să apară reglementări explicite cu privire la copil, la drepturile sale și obligația statului de a-i asigura ocrotirea necesară.
Angajăndu-se să asigure ocrotirea drepturilor copilului, statul devine responsabil: a) pentru elaborarea, adoptarea și promovarea unei politici naționale clare de protecție a copilului; b) pentru crearea unui cadru instituțional public durabil, capabil să organizeze și să coordoneze activitatea de implementare a politicii de stat adoptate, precum și c) pentru alegerea și folosirea unor metode și mecanisme cît mai eficiente de protecție a diferitor categorii de copii, de monitorizare și evaluare a rezutatelor obținute, astgel, încît fiecare copil să poată beneficia în deplină măsură de drepturile recunoscute.
De altfel, ratificarea declarației cu privire la drepturile copilului, obligă statul de a întreține un anumit sistem de învățămînt și asistență socială, oferindu-i copilului un mod decent de viață. În Republica Moldova, schimbările care au avut loc în domeniul protecției drepturilor copiilor și familiei, au fost relevante.
Republica Moldova ca și alte țări postcomuniste în anii 1990-2008, trece prin perioada de la regim totalitar la o societate democratică. Această perioadă fiind marcată de un șir de schimbări de ordin economic, politic și social solicită un șir de acte legislative și normative în domeniul protecției drepturilor familiei și copilului.
Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Convenția cu privire la Depturile Copilului la 12 decembrie 1990 și a intrat în vigoare din 25 februarie 1993, statul asumîndu-și responsabilitățile adecvate pentru asigurarea respectării drepturilor copilului stipulate în Convenție.
În următorul context, de o importanță majoră este Legea privind drepturile copilului care a fost adoptată de Parlamentul Republicii Moldova în anul 1995, stabilind statutul juridic al copilului ca subiect independent și prevăzînd asigurarea sănătății lui fizice și spirituale.
Un eveniment important l-a constituit deschiderea in 1995 a reprezentanței UNICEF in Republica Moldova și semnarea la 4 octombrie 1996 a Acordului-Cadru de Cooperare intre UNICEF și Guvernul Republicii Moldova. După o analiză a situației copiilor in RM, reprezentanța UNICEF a desemnat impreună cu structurile guvernamentale din domeniile vizate prioritățile pentru activitățile sale: medicina, educația și fortificarea sistemului de statistici sociale.
Merită atenție unul dintre proiectele implimentate în RM, cu contribuția CIDDC – Parlamentul Copiilor, inițiat in 1999, ce reprezintă o școală a democrației în care circa 110 copii – deputați juniori – de prin toată țara, selectați prin concurs, se întrunesc în patru sesiuni pe parcursul unui an pentru a acumula cunoștințe despre Drepturile Copilului, Drepturile Omului, principiile democrației, justiție socială, interdependență, egalitate de gen; ei iși dezvoltă abilități de comunicare și soluționare de conflicte, lucru in echipă, scriere a proiectelor, negociere și de luare a deciziilor.
1.2 Sistemul actual de prevenire a separării copilului de familie
Vorbind despre sistemul actual de prevenire a separării copilului de familie, vom aminti că conform art. 49 din Constituția Republicii Moldova, statul facilitează prin măsuri economice și prin alte măsuri formarea familiei și îndeplinirea obligațiilor ce-i revin. Acesta ocrotește maternitatea, copiii și tinerii, stimulînd dezvoltarea instituțiilor necesare.
În calitate de categorii distincte, în cadrul fiecărui stat apar copiii abandonați. Lipsa ocrotirii părintești, disabilitatea, neșcolarizarea, accesul la droguri sau la băuturi alcoolice sînt doar cîteva dintre îmrejurările care afectează copilul abandonat și în țara noastră, iar sărăcia – un fenomen, care îi determină pe mulți părinți să abandoneze copiii.
Adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova a unui pachet de Legi specifice, a constituit un argument în favoarea unei protecții speciale a acestor categorii de copii. În sensul dat, vom menționa că fenomenul abandonului copiilor și acțiunile întreprinse în acest caz sunt reflectate în Codul Familiei al Republicii Moldova, Codul cu privire la contravențiile administrative, Legea Republicii Moldova privind actele de stare civilă (nr. 100-XV din 26.04.2001), Codul penal al Republicii Moldova, Codul civil al Republicii Moldova.
Legislația Republicii Moldova constată statutul de „copil rămas fără ocrotire părintească” în art. 112 al Codului Familiei, în următoarele cazuri:
decesul părinților;
decăderea părinților din drepturile părintești;
luarea forțată a copiilor prin judecată, fără decăderea din drepturile părintești;
în cazul în care copiii nu locuiesc împreună cu părinții și ultimii refuză nemotivat să-și onoreze obligațiile de întreținere și educație;
în cazul în care părinții nu dispun de posibilitate pe parcursul unei perioade de timp îndelungate să se ocupe de educarea copiilor din motive obiective (părintele se află în instituție curativă pentru tratament îndelungat, se află în stare de arest sau își ispășește pedeapsa cu privațiune de libertate);
recunoașterea părinților ca incapabili de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrînsă prin hotărîre judiciară;
recunoașterea prin hotărîre judiciară ca dispărut fără veste sau declarat ca decedat;
în alte cazuri, dacă aceste cazuri corespund intereselor majore ale copilului.
În caz de lipsă îndelungată а părinților (plecare la muncă peste hotarele țării etc.), este obligatorie instituirea tutelei / curatelei asupra copilului de către persoanele desemnate de părinți, în scopul reprezentării legale а acestuia. Legislația nu stipulează direct o astfel de situație, însă aceasta poate fi încadrată expres în subarticolul „părinții nu dispun de posibilitate pe parcursul unei perioade de timp îndelungate să se ocupe de educarea copiilor din motive obiective” din articolul sus-indicat.
Noțiunea de refuz nemotivat al părintelui de a-și onora obligațiile de întreținere și educație nu este detalizată de către legislația în vigoare. Instituția drepturilor părintești este una inalienabilă, aceste drepturi prin natura lor sunt niște drepturi personale, care nu pot fi anulate în mod arbitrar sau de la care nu se poate refuza sau renunța în mod benevol. Acest lucru are loc prin derogare, în cazul în care părintele dă acordul cu privire la adopția copilului.
Legea prevede sancțiuni (decădere din drepturi părintești) pentru neîndeplinirea obligațiunilor părintești, inclusiv pentru refuzul „să-și ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituție curativă, educativă, dintr-o instituție de asistență socială sau alta similară” (art. 67, lit. B, Codul Familiei al Republicii Moldova). Sancțiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor părintești sunt prevăzute de Codul cu privire la contravențiile administrative (art. 170, „neîndeplinirea obligației de întreținere, instruire și educație a copiilor”) și de Codul Penal al Republicii Moldova (art. 202, „Eschivarea de la plata pensiei alimentare pentru întreținerea copiilor”).
În legislația în vigoare nu există prevederi care ar reglementa obligativitatea formei scrise a așa-zisului refuz de drepturi părintești. În același timp, legea prevede posibilitatea și dreptul părintelui sau altor persoane pîna la gradul IV de rudenie de a-și exprima acordul la adopția copilului.
În sensul de mai sus, vom adăuga că adopția cunoaște, în special după cel de al doilea război mondial, o ascensiune spectaculoasă, în majoritatea statelor lumii. Fenomen complex, sociologic și juridic, adopția este un mijloc pentru soluționarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de probleme familiale, dacă drepturile celor implicați în adopție și, mai ales, drepturile fundamentale și interesul copilului nu sunt respectate.
Terminologia juridică a adopției este dublată de o terminologie cu conotații negative, precum: „vânzare de copii’’, „cerere și ofertă’’, țări „exportatoare’’ și țări „importatoare’’, „intermediari" care facilitează adopția internațională a copiilor.
În literatura de specialitate, adopția este definită ca act juridic acceptat de organul respective competent – instanța de judecată – în urma căruia între adoptat și descendenții săi și adoptator și rudele acestuia apar drepturi și obligații asimilate de lege cu cele dintre părinți și copii și încetează drepturile și obligațiile adoptatului față de rudele sale de proveniență.
De menționat, că noțiunea de abandon nu este detalizată în prevederile legislației naționale în vigoare. Legea prevede (Art. 117 alin. (1) lit. C, Codul Familiei al Republicii Moldova) doar că pot fi adoptați copiii „care au fost abandonați de ambii /unicul părinte”. În cazul abandonului copilului, este obligatorie întocmirea procesului verbal de constatare a faptului respectiv. Legea Republicii Moldova privind actele de stare civilă, la art. 25, “Întocmirea actului de naștere al copilului găsit sau abandonat”, prevede:
Întocmirea actului de naștere al copilului găsit se face în termen de o lună de la data găsirii acestuia, la oficiul stare civilă în a cărei rază teritorială el a fost găsit, pe baza procesului verbal, întocmit de un colaborator al poliției, un medic și un reprezentant al autorității tutelare, căreia îi revine și obligația de a face declarația scrisă de înregistrare a nașterii. Persoana care a găsit copilul este obligată să anunțe în termen de 24 de ore poliția și să prezinte copilul cu toate obiectele și înscrisurile aflate asupra lui.
În procesul verbal prevăzut la alin.(1) se consemnează: data, locul și împrejurările în care a fost găsit copilul; sexul și data presupusă a nașterii copilului, care, concomitent sau ulterior, vor fi confirmate sau precizate printr-un act aparte al unității sanitare.
După întocmirea procesului verbal, autoritatea tutelară va lua măsuri de protecție a copilului, potrivit legii.
În situația în care copilul este abandonat de către mama sa în spital (maternitate), conducătorul unității sanitare are obligația să sesizeze poliția în termen de 24 de ore de la constatarea faptului. Întocmirea actului de naștere în acest caz se va face pe baza certificatului medical constatator al nașterii și procesului verbal întocmit de colaboratorul poliției, de conducătorul unității sanitare și de reprezentantul autorității tutelare, căruia îi revine și obligația de a face declarația scrisă de înregistrare a nașterii.
În același timp, legea nu prevede expres un termen, după care copilul ar putea fi declarat ca aflîndu-se în stare de abandon. Din conținutul normativelor sus indicate rezultă că copilul are statut de abandonat din momentul întocmirii procesului-verbal de constatare a faptului abandonului sau așa-numitului „act de abandon”.
La fel vom adăuga că depistarea, evidența și plasamentul copiilor rămași fără ocrotire părintească se fac în conformitate cu prevederile Codului Familiei al Republicii Moldova.Conform art. 114 al Codului Familiei, Persoanele cu funcții de răspundere din instituțiile de instruire, curative, de asistență socială și din altele similare, precum și alte persoane care dețin informații despre copiii menționați în art. 112 alin. (1) sunt obligate să le comunice, în termen de 3 zile, autorității tutelare de la locul aflării copilului. Autoritatea tutelară care a fost informată despre copilul rămas fără ocrotire părintească este obligată, în termen de 3 zile, să efectuieze un control al condițiilor de trai ale copilului și, dacă se confirmă lipsa îngrijirii din partea părinților, să ia copilul la evidență, asigurînd apărarea drepturilor și intereselor lui legitime printr-un plasament provizoriu, admis de lege, pînă la determinarea, în modul prevăzut de prezentul Cod, a formei de protecție adecvate.
De menționat, că în prezent nu există alte acte normative, în afară de Codul Familiei, care ar reglementa activitatea autorităților tutelare și a autorității centrale pentru protecția copilului privind depistarea, evidența și plasamentul copiilor rămași fără ocrotire părintească.
În final nu putem trece cu vederea nici serviciul de sprijin familial și prevenire a abandonului copiilor. Astfel, politicile sociale pentru protecția copilului abandonat sînt cele care denotă felul în care această societate percepe nevoile și drepturile copiilor, obligațiile și drepturile atît ale părinților, cît și ale comunităților. Constatăm însă că actualmente în Republica Moldova se acordă prea puțină atenție măsurilor de prevenire a disfuncției familiei și a abandonului copilului. În schimb, fondurile modeste, disponibile pentru protecția copilului, sînt utilizate mai mult pentru repararea situațiilor în plină desfășurare. Politicile sociale sînt axate, tradițional, mai mult pe copiii care au ajuns deja în atenția statului și nu pe rădăcinile acestui fenomen.
Conștientizînd importanța creării "unui mediu relativ favorabil", este necesar, în elaborarea politicilor sociale de protecție a copilului, de abordat două direcții strategice complimentare: prima direcție să permită crearea "mediului relativ favorabil" pentru toți copiii, iar cea de-a doua să fie axată, de fapt, pe familiile în situații de risc. Prima strategie include intervenții de ordin general, cum ar fi oferirea unei educații bune, suport familial, asistență medicală, consiliere și recreere. Cea de-a doua direcție include sprijinul direct acordat familiilor și copiilor în situații de risc.
Părinții copiilor, la rîndul lor, au și ei nevoie de "un mediu relativ favorabil" pentru a acționa efectiv. Mulți dintre părinți găsesc resursele necesare pentru copiii lor atît în familie, cît și în comunitate. Însă capacitatea părinților de a oferi o îngrijire calitativă și consistentă poate fi diminuată de un stres psihologic profund, sărăcie, izolare, discriminare, morbiditate, în cazul unor relații familiale neconsolidate. În această ordine de idei, politicile sociale de protecție a copiilor ar trebui să ia în considerare nu numai familiile disfuncționale, dar și procesul de menținere sau reparare a familiei ca unitate socială a societății.
În protecția copilului aflat în dificultate un rol important îl joacă Serviciul de sprijin familial. Acest serviciu are ca obiectiv asigurarea dezvoltării copilului în familie și, totodată, prevenirea părăsirii familiei de către acesta, reducînd factorii de stres din viața familiei și a copilului prin conectarea acestora la resurse relevante, promovînd competența copilului și părinților. În viziunea specialiștilor în domeniu, pot fi evidențiate trei forme principale de sprijin familial, utilizate în țările din Occident.
Prima formă de sprijin familial este Sprijinul familial pentru dezvoltare, care are ca scop consolidarea capacit ăților sociale ale copiilor și adulților în contextul familiei și comunit ății în care locuiesc. Acest tip de sprijin nu este concentrat pe probleme și este deschis pentru toți acei care se confruntă cu probleme în viața de părinte sau de copil. Ca exemple pot servi grupurile de dezvoltare personală, proiectele de recreere, programele pentru tineret, educația părinților / adulților.
Cea de-a doua formă de sprijin familial este Sprijinul familial compensatoriu, care are ca obiectiv compensarea efectelor negative din viața cotidiană asupra membrilor familiei, pentru a contracara efectele toxice ale excluderii sociale. Exemple pot servi programele de asistență pentru copiii dezavantajați, programele speciale pentru tineretul care este supus riscului în comunitățile cu o rată mare de neglijare a îndatoririlor și a părăsirii timpurii a școlii.
Cea de-a treia formă de sprijin familial este Sprijinul familial protector, care are ca scop consolidarea procesului de prevenire a copiilor și adulților privind riscurile identificate sau amenințările posibile care pot apărea în cadrul unei familii, prin conștientizarea și recunoașterea valorii relației interfamiliale, ritualurilor (de exemplu, zile de naștere, Crăciun), chiar și a rutinei caracteristice căminului familial, formînd, astfel, copilului o structură de stabilitate a vieții casnice, în circumstanțele unei familii dominate de stres.
Intervențiile de asistență socială în dinamica familiei pot fi diverse. Una dintre ele se rezumă în identificarea și valorificarea părților puternice ale familiei. Prin intermediul acestei intervenții are loc concentrarea resurselor pozitive ale familiei ca sursă potențială pentru dezvoltare și vindecare, încurajarea familiei în domeniile forte care-i sînt caracteristice: de exemplu, valorificarea talentului unui părinte ca muzician sau a rolului său de activist în comunitate, interesul copilului față de sport sau lumea animalelor.
Acolo unde familia este implicată activ în comunitatea locală și se produce valorificarea capitalului social, bunăstarea copilului este mai puțin probabil să fie supusă riscului. Indicatorii capitalului social pot fi ilustrate prin implicarea familiei în viața bisericii locale sau perceperea, în general, a cartierului (comunei, etc.) ca fiind o sursă de sprijin. Astfel, în SUA, studiile efectuate în acest domeniu, au arătat că prezența unui indicator al capitalului social a mărit cu 29% șansele copiilor de a avea succes, iar adăugarea a încă doi indicatori mărește șansele cu 66%.
Este necesar să evidențiem, de asemenea, rolul relațiilor stabile, care creează o bază sigură și transmit copilului aflat în dezvoltare mesajul că oamenii și lumea sînt demni de încredere, iar copii trebuie iubiți. Acest sentiment de siguranță permite copilului să se dezvolte normal, din punct de vedere emoțional și intelectual, formîndu-și noi relații și explorînd lumea din jurul lui. Această siguranță este oferit ă, de la bun început, de către îngrijitori, iar, mai tîrziu, sentimentul acesta poate fi susținut de relațiile cu învățătorii preferați.
Un rol important în sprijinul familiilor în dificultate îl joacă familia extinsă și rețeaua socială lărgită. Nu numai părinții, dar și frații, surorile, buneii alte rude, prieteni, vecini sau învățători pot fi surse cruciale de sprijin și pot servi în calitate de factori protectori importanți pentru copiii care sînt supuși riscului. Aceste persoane, la fel ca și grupurile din comunitate, trebuie să fie reorganizate astfel, încît efectele lor pozitive asupra copilului să poată fi susținute.
Capitolul II.
Formele de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească
2.1 Adopția ca formă de protecție a minorilor rămași fără ocrotire părintească
Adopția reprezintă neîndoielnic unul dintre cele mai actuale și mai controversate fenomene ale dreptului contemporan.
Instituție modestă, rar utilizată în societățile tradiționale, adopția cunoaște, în special după cel de al doilea război mondial, o ascensiune spectaculoasă, în majoritatea statelor lumii. Fenomen complex, sociologic și juridic, adopția este un mijloc pentru soluționarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de probleme familiale, dacă drepturile celor implicați în adopție și, mai ales, drepturile fundamentale și interesul copilului nu sunt respectate.
Se poate afirma că adopția „a cucerit’’ lumea, în sensul că a devenit un fenomen internațional care a captat nu numai atenția parlamentelor naționale, dar și pe aceea a organismelor internaționale. Scopul nobil al adopției internaționale este, din nefericire, adeseori asociat cu interese mercantile.
Terminologia juridică a adopției este dublată de o terminologie cu conotații negative, precum: „vânzare de copii’’, „cerere și ofertă’’, țări „exportatoare’’ și țări „importatoare’’, „intermediari" care facilitează adopția internațională a copiilor. Afirmația potrivit căreia adopția internațională poate fi un mijloc de protecție a copilului lipsit de mediul familial în țara sa de origine, riscă să se traducă prin ideea, uneori declarată explicit, alteori subînțeleasă, că adopția internațională este un mijloc pentru familiile din țările dezvoltate de a adopta copii din țările cu dificultăți economice și politice.
În literatura de specialitate, adopția este definită ca act juridic acceptat de organul respective competent – instanța de judecată – în urma căruia între adoptat și descendenții săi și adoptator și rudele acestuia apar drepturi și obligații asimilate de lege cu cele dintre părinți și copii și încetează drepturile și obligațiile adoptatului față de rudele sale de proveniență. Spre deosebire de copilul adoptat, copilul admis în plasament din punct de vedere juridic nu devine membru al familiei de integrare, ci continuă să aparțină familiei de origine. Pe durata plasamentului, părinții copilului își păstrează drepturile și obligațiile asupra copilului, au dreptul să întrețină contact permanent și nemijlocit cu el, să corespondeze și să-l viziteze cu acordul persoanei la care a fost plasat, în prezența reprezentanților serviciului public specializat, dacă acțiunea nu este în detrimentul copilului. Părinții substitutivi sînt, în mod obișnuit, cei care stabilesc aceste contacte ce pot influența în mare măsură obiceiurile vieții lor de familie.
Conform opiniei L.Mărgineanu, adopția (înfierea) este actul juridic complex, în temeiul căruia se stabilesc raporturi de rudenie între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte. Aceste legături de rudenie ce se stabilesc sunt asemănătoare cu cele care există în cazul rudeniei firești. Raporturile dintre adoptator și adoptat sunt asemănătoare acelora existente între părinți și copii. Prin adopție, copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorului, unde urmează a fi crescut ca și un copil firesc al adoptatorului.
În literatura de specialitate se întâlnesc și alte definiții ale adopției, dintre care pot fi aduse următoarele:
a) Adopția este operațiunea juridică realizată prin juxtapunerea unor acte juridice unilaterale care dau naștere raporturilor de rudenie civilă. în condițiile legii și între persoanele prevăzute de lege.
b) Adopția este o instituție juridică în virtutea căreia între o persoană numită adoptat și o altă persoană numită adoptator se stabilesc raporturi de rudenie asemenea celor dintre părinți și copii.
În sensul acestor definiții, noțiunea de adopție este folosită pentru a desemna totalitatea normelor juridice care se află la bază și reglementează atât actul juridic, cât și raportul juridic de adopție, astfel, termenul adopție reprezintă o instituție juridică, adică instituția juridică a adopției.
Un nou pas în vederea reglementărilor raporturilor de adopție a fost adus de Legea Republicii Moldova nr. 1316-XIV din 26.10.2000 care a aprobat Codul Familiei al RM. În continuare vom menționa că prin Legea privind regimul juridic al adopției nr. 99 din 28.05.2010, au fost abrogate prevederile cu privire la adopție din CF al RM din 2000.
Astfel, conform art 1, Legea privind regimul juridic al adopției nr. 99 din 28.05.2010 reglementează raporturile juridice privind:
a) protecția drepturilor copilului prin adopție;
b) stabilirea regimului juridic al adopției;
c) cooperarea autorităților administrației publice cu organizații neguvernamentale pentru a asigura copilului un mediu familial sănătos;
d) colaborarea internațională în domeniul protecției copilului prin adopție.
În art 3 al Legii nr. 99 din 28.05.2010, sunt instituite principiile de bază ce vizează protecția drepturilor copilului prin adopție:
a) respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale copilului;
b) respectarea interesului superior al copilului;
c) informarea copilului și luarea în considerare a opiniei acestuia în raport cu vîrsta și cu gradul lui de maturitate;
d) prioritatea adopției naționale față de cea internațională;
e) continuitatea în creșterea și în educarea copilului, ținîndu-se cont de originea etnică, culturală și lingvistică;
f) celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;
g) garantarea confidențialității informațiilor obținute în procesul de adopție în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului, precum și ale părinților biologici.
Conform legislației în vigoare, pot fi adoptați copiii pînă la atingerea vîrstei de 18 ani. Adopția unui copil, care este cetățean al Republicii Moldova de către cetățenii străini sau apatrizi se admite numai în cazuri excepționale cînd nu există posibilitatea ca acest copil să fie adoptat sau pus sub tutelă/curatelă: de către rudele sale, indiferent de cetățenia lor; de către cetățenii RM, cetățenii străini sau apatrizi cu domiciliul în RM.
Tendința generală a adotatorului național este de a adopta copii mici, care se integrează mai ușor în familia adoptivă. Aceasta nu înseamnă că pot fi adoptați nou-născuții, deoarece există o procedură întreagă pînă nou-născutul capătă statutul de copil adoptiv. Dacă copilul este refuzat de mama biologică, după o lună (în această perioadă ea are tot posibilul să își retragă refuzul) se începe lucrul activ al specialiștilor, asistenților sociali de a găsi rudele și de al propune pentru integrare în familia lărgită. Dacă este altă variantă, adică dacă copilul a fost abandonat, mama are drept oficial la copil, necătînd la faptul că nu a făcut nimic pentru el, să se întoarcă la el și să-și continue obligațiunile, tot în acest caz, dacă mama peste 6 luni nu a apărut, intens se lucrează cu rudele pentru al integra în această familie lărgită. Dacă nu a fost posibilă nici această variantă, copilul căpătănd statutul de copil adoptiv, el se propune la adopție națională prin concursul direct al organului de tutelă local, de la locul de naștere sau de la locul aflării copilului la momentul actual.
Legislația în vigoare nu permite despărțirea fraților/surorilor de către persoane diferite (așa ceva poate fi în caz excepțional, în caz de boală incurabilă, dificiențe fizice, sînt copii de la tați diferiți și că ei nu au locuit împreună). Pentru a adopta un copil, cetățenii Republicii Moldova, familiile doritoare să adopte depun cererea la autoritatea tutelară locală cu actele anexate după cum urmează:
a) numele, anul, luna și ziua nașterii adoptatorilor, adresa de la domiciliu;
b) temeiurile adopției.
La cererea de adopție se anexează următoarele acte:
a) copia buletinelor de identitate a adoptatorilor, autentificate notarial;
b) copia de pe certificatul de căsătorie al adoptatorilor, în cazul adopției de către persoane căsătorite, autentificată notarial;
c) copia de pe certificatul de naștere în cazul adopției de către persoane necăsătorite, autentificată notarial;
d) consimțămîntul în scris al celuilalt soț, obținut în condițiile legii;
e) certificatul de la locul de muncă al adoptatorului despre funcția deținută și cuantumul salariului sau copia de pe declarația veniturilor sau un alt act similar;
f) copia autentificată de pe actul ce confirmă dreptul de folosință sau dreptul de proprietate al adoptatorului asupra unui spațiu locativ;
g) cazierul judiciar al adoptatorului în original;
e) certificatul medical pentru adoptator, care confirmă că persoana nu suferă de boli psihice și alte maladii ce fac imposibilă îndeplinirea drepturilor și obligațiilor părintești, întocmit de instituția medicală de la domiciliul acestuia.
În Republica Moldova pot fi adoptatori persoanele căsătorite, de ambele sexe, de la 25 de ani și care nu au atins vîrsta de 48 de ani (această regulă nu se aplică în cazul cînd adoptatorii sînt căsătoriți între ei și unul din ei nu a atins vîrsta de 48 de ani, precum și atunci cînd părintele adoptiv este soțul părintelui copilului adoptat sau cînd copilul a trăit în familia eventualilor părinți adoptivi înainte ca aceștia să împlinească vîrsta de 48 de ani).
Legislația nu prevede criterii de selectare a părinților adoptivi. În procesul de potrivire a adoptatorului și a copilului, autoritatea tutelară ține cont de cererea adoptatorului, interesul superior al copilului și alte caracteristici în fiecare caz separat.
În continuare, la general vorbind, conform art. 49 din Constituția Republicii Moldova, statul are obligația să ocrotească copiii și tinerii, stimulînd dezvoltarea instituțiilor necesare, asumîndu-și, alături de societate, toate preocupările privind întreținerea, instruirea și educația copiilor orfani și a celor lipsiți de ocrotirea părinților.
În același context, art. 20 din Convenția Internațională cu privire la drepturile copilului prevede că orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul său familial sau care, în propriul său interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și la ajutor special din partea statului. Această protecție poate include, mai ales, plasamentul familial „Kafalah” din legea islamică, adopțiunea sau, dacă e cazul, plasamentul într-o instituție corespunzătoare pentru copii.
În același context, vom adăuga că copilul rămas fără ocrotire părintească va fi plasat adoptatorului sau soților adoptatori, sub tutelă (curatelă), în casele de copii de tip familial sau într-o instituție de stat, iar art. 22 alin. 2 din Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului fixează: copilul orfan sau cel rămas fără ocrotire părintească va fi înfiat, plasat într-o altă familie sau într-o instituție de stat corespunzătoare. Spre deosebire de aceste reglementări, Strategia de creștere economică și reducere a sărăciei adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova, în pct. 556 mai recomandă, în calitate de forme de protecție a copilului rămas fără ocrotire părintească, plasarea acestuia în cadrul familiei extinse sau asistenților parentali profesioniști.
Privitor la adopție, actele internaționale indică cert caracterul distinct al acesteia. Art. 11 din Declarația ONU cu privire la principiile sociale și juridice aplicabile protecției și bunăstării copiilor, îndeosebi din punctul de vedere al practicilor în materia adopțiunii și plasamentului familial pe plan național și internațional, prevede că plasamentul familial, deși temporar, poate continua pînă la vîrsta adultă, însă nu poate exclude revenirea copilului, înainte de maturizare, la părinții săi naturali sau adoptivi. Art. 13 din același act normativ prevede scopul primordial al adopției: a oferi copilului o familie permanentă pe care părinții săi naturali nu îl pot avea în sarcină. Așadar, adopția nu constituie o formă a plasamentului familial, acesta avînd doar caracter temporar.
În scopul perfecționării activității în domeniul protecției copilului prin adopție, prin Hotărâre de Guvern a fost creat Comitetul pentru înfiere al Republicii Moldova. Componența nominală a Comitetului se aprobă de către Guvern la propunerea ministerelor și departamentelor respective, iar activitatea curentă a lui este asigurată de un secretar executiv și un contabil, care activează pe lîngă Ministerul învățământului. în activitatea sa Comitetul se călăuzește de legislația în vigoare a Republicii Moldova referitoare la drepturile copilului. Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, precum și la Regulamentul Comitetului. În conformitate cu Regulamentul său, comitetul are de îndeplinit următoarele funcții:
elaborarea propunerilor de modificări legislative în vederea perfecționării reglementărilor legale în domeniul protecției copiilor orfani și rămași fară tutela părinților;
colaborarea cu autoritățile administrației publice, organisme internaționale și organizații neguvernamentale din țară și de peste hotare în domeniul adopției;
efectuarea controlului asupra respectării legislației în vigoare privind adopția;
ținerea evidenței centralizate a copiilor orfani care pot fi ocrotiți prin adopție;
evidența cererilor familiilor sau persoanelor din străinătate, care au manifestat dorința să adopte copii – cetățeni ai Republicii Moldova;
organizarea, în funcție de caz, a studierii pe teren a stării materiale și a condițiilor de trai ale familiilor din republică sau din străinătate care au manifestat dorință să adopte copii;
studierea condițiilor de educație, instruire și tratament al copiilor înfiați în republică sau în străinătate;
avizarea documentelor pentru înfierea copiilor – cetățeni ai Republicii Moldova, de către cetățenii străini pentru a fi prezentate instanțelor de judecată;
participarea, în funcție de caz, la procesele judiciare ce vizează adopția;
organizarea în modul stabilit de legislația în vigoare a evidenței contabile a mijloacelor acumulate pe contul Comitetului;
conlribuirea la soluționarea altor probleme ce țin de domeniul adopției.
În cazul în care nu poate fi găsită o soluție potrivită de încredințare a copilului unei familii din țară pentru adopție sau plasament, se admite adopția de către cetățeni străini.
În scopul ocrotirii drepturilor copiilor orfani și rămași fără tutelă, colaborării cu autoritățile centrale din străinătate care au atribuții în domeniul înfierii copiilor, precum și soluționării problemelor de interes reciproc în domeniul înfierii, Republica Moldova autorizează activitatea organizațiilor străine cu atribuții în domeniul înlierii copiilor. Reprezentanții organizațiilor respective acreditate beneficiază de informația necesară despre copilul ce urmează a fi înfiat, starea de sănătate a lui, de date despre rudele apropiate, precum și de întâlniri cu acest copil. în cazul în care se atestă nerespectarea drepturilor copilului înfiat, expirarea termenului valabilității licenței. Comitetul anulează acreditatea organizației, menținându-și dreptul de a interveni pe lângă organismele statelor respective, precum și cele internaționale, cu apeluri, demersuri privind protecția copilului adoptat cu asistența acestor organizații.
În continuare, pe lîngă cele menționate mai sus, vom spune că scăderea nivelului de trai al populației Republicii Moldova a condiționat adoptarea unui șir de acte normative care, pe lîngă indemnizațiile acordate familiilor cu copii și alocațiile sociale de stat reglementează și îndemnizații copiilor rămași fără ocrotire părintească luați sub tutelă sau curatelă, precum și copiilor înfiați. Astfel, conform pct. 10 al Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova cu privire la protecția copiilor și familiilor socialmente vulnerabile, li se stabilesc și li se acordă, de către primăriile orașelor (municipiilor), satelor (comunelor) și Comitetul executiv al unității teritoriale autonome Găgăuzia (Gagauz-Yeri), din mijloacele bugetelor unităților administrativ-teritoriale, indemnizații pentru fiecare copil în mărime de 200 lei lunar. Aceste prestații se stabilesc indiferent de pensii și alte indemnizații pe care le primește minorul. Condițiile de stabilire și plată a acestor prestații sînt prevăzute de către Regulamentul cu privire la condițiile de stabilire și plată a indemnizațiilor pentru copiii adoptați și cei aflați sub tutelă/curatelă aprobat de către Guvernul Republicii Moldova.
Conform acestor reglementări legale pentru copiii adoptați și cei aflați sub tutelă/curatelă, părinților adoptatori, tutorilor/curatorilor li se plătesc lunar indemnizații pentru alimentație, procurarea îmbrăcămintei/încălțămintei, obiectelor de igienă personală. Nu vor fi stabilite și plătite asfel de plăți în cazurile în care: părintele adoptator este soțul/soția părintelui biologic al copilului; părinții copilului sînt apți de a-și îndeplini obligațiile de educație și întreținere a copilului, dar consimt la instituirea tutelei/curatelei asupra acestora de către alte persoane; părinții copilului se află într-o deplasare îndelungată (deplasare de serviciu, plecarea în altă localitate/țară în scopul angajării în cîmpul muncii); părintele/părinții copilului locuiesc separat de copil și dispun de condițiile necesare pentru educarea și întreținerea acestuia; copiii (adoptați sau puși sub tutelă/curatelă) sînt plasați pentru educație și întreținere în instituții de stat (de educație, de învățămînt, de tratament, de asistență socială publică sau într-o instituție similară), alte instituții analogice și beneficiază de întreținere completă din partea statului. În cazul în care copilul se află permanent într-o instituție de stat și în perioada vacanței de vară este luat de către familie pentru cel puțin o lună, indemnizația se plătește conform regulilor generale.
Pe lîngă prestațiile bănești, după cum am indicat mai sus, copiii din adopție beneficiază de ajutoare în natură, precum și de diferite scutiri, gratuități, reduceri la procurarea diferitelor bunuri, la achitarea diferitelor servicii, taxe sau impozite.
2.2 Tutela și curatela ca formă de protecție a minorilor rămași fără ocrotire părintească
La momentul actual, protecția drepturilor copilului, inclusiv în materie de tutelă, ca instituție a dreptului familiei este călăuzită de principiile ramurale ale drepturilor omului, cit și de principii specific care reglementează in exclusivitate poziția juridică a copilului.
Astfel, în Convenția cu privire la drepturile copilului sînt cîteva articole fundamentale care fixează principii primordiale care dirijează atît aplicarea întregii Convenții, cît și a altor reglementări în domeniu.Art.2 (nediscriminarea sau principiul egalității copiilor), art.3 (interesul superior al copilului), art.6 (dreptul copilului la viață, supraviețuire și dezvoltare) și art. 12 (consultarea și respectarea opiniilor copilului ) sînt articole „umbrelă”, altfel spus, de bază, care acoperă aplicarea întregii Convenții. Aceste patru articole care concomitent fondează și justifică noțiunea de copil-subiect de drepturi, nu pot fi înțelese fără a fi raportate între ele. Este destul de clar că fără aceste dispoziții de bază, Convenția nu ar fi avut valoare, riscînd să fie discriminantă și neoferind decit o enumerare falsă de drepturi, o listă de doleanțe, fără a consacra mijloace de aplicare a acestora.
1) Principiul nediscriminării copilului aflat sub tutelă. Primul paragraf al art.2 al CDC împreună cu art.3 (2) și 4 stabilesc obligațiile fundamentale ale statelor-părți legate de drepturile expuse în această Convenție de a “asigura și respecta” toate aceste drepturi și de a le garanta tuturor copiilor aflați sub jurisdicția statelor, fără nici o discriminare. Nediscriminarea a fost definită de către Comitetul pentru drepturile copilului ca un principiu general de o importanță fundamentală pentru implementarea Convenției în întregul ei.
2) Principiul interesului superior al copilului aflat sub tutelă. Principiul general care călăuzește toate documentele internaționale în materia drepturilor copilului este inclus în dispoziția articolului 3 al CDC: “În toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sînt luate de instituții publice sau private de ocrotiri sociale, de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să constituie o considerație primordială.”
Principiul interesului superior al copilului nu reprezintă o novație pentru documentele internaționale în materia drepturilor omului. Acesta a fost reflectat pentru prima dată în Declarația drepturilor copilului din 1959: “Copilul se va bucura de ocrotire specială și i se vor oferi posibilități favorabile și inlesniri, prin lege și prin alte mijloace care să-i ingăduie să se dezvolte fizic și moral, spiritual și social, in condiții de libertate și demnitate. Legiferarea acestor obiective va avea drept considerent supreme optima satisfacere a intereselor copilului.” (principiul 2).
3) Dreptul copilului la viață, supraviețuire și dezvoltare a copilului aflat sub tutelă. Un alt principiu fundamental al CDC este cuprins în art.6 al acesteia, care prevede: ”1.Statele-părți recunosc că orice copil are un drept inerent la viață; 2. Statele-părți vor asigura in toată măsura posibilului supraviețuirea și dezvoltarea copilului”.
CDC nu se limitează doar la afirmarea dreptului copilului la viață, ci include concepția supraviețuirii și dezvoltării lui, obiectivul fiind de a imprima un caracter dinamic dreptului la viață, interpretat intr-un sens larg in conformitate cu documentele internaționale in materie.
Dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare este un drept fundamental, este considerat a fi “alfa și omega drepturilor omului, primul și ultimul drept al omului, dreptul central din care se nasc celelalte”. Dreptul la viață și dezvoltare este interpretat intr-un sens larg, el nu se referă doar la aspectele fizice, ci are in vedere și aspecte de ordin calitativ, cum ar fi dezvoltarea mentală, cognitivă, emoțională și socio-culturală. Conceptul de “dezvoltare” nu se referă doar la pregătirea copilului pentru maturitate, ci inseamnă asigurarea de condiții optime in present pentru deplina exercitare a drepturilor sale.
Comitetul pentru drepturile copilului vede dezvoltarea copilului ca un concept holistic, ce cuprinde intreaga Convenție. In Directivele pentru intocmirea Rapoartelor Periodice, el cere statelor informații asupra măsurilor luate pentru a se “crea un mediu propice in vederea asigurării, in intreaga măsură a posibilului, a supraviețuirii și dezvoltării fizice, psihice, spirituale, morale, psihologice, și sociale a copilului, intr-o manieră demnă și care să-l pregătească pe acesta pentru viața intr-o societate liberă”.
Dreptul la viață și dezvoltare este reiterat și în Declarația universală cu privire la supraviețuirea, protecția și dezvoltarea copiilor, adoptată de Summit-ul Internațional pentru copii din 30 septembrie 1990. Intre obiectivele prioritare Declarația menționează: reducerea mortalității infantile (al.10), situația copiiilor handicapați și protecția celor aflați in dificultate (al.11), asigurarea dreptului la educație (al.12), protecția familiei ca “grup fundamental și mediu natural pentru creșterea și dezvoltarea copilului”(al.14), precum și “șansa copiilor de a-și descoperi identitatea personală intr-un mediu protectiv, asigurat de familie sau alte organisme de asistență, dedicate asigurării bunăstării copiilor”(al.15)etc.
În doctrină se mai afirmă că principiile care guvernează tutela minorului sunt următoarele:
tutela se exercită exclusiv în interesul minorului
tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului și nici minorul nu are vreun drept asupra bunurilor tutorelui;
tutela se exercită sub controlul permanent al autorităților.
La momentul actual, dispozițiile legale privind tutela sunt consacrate în Codul familiei nr. 1316-XIV din 26.10.2000 și Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. Astfel, reieșind din prevederile art 112 al CF al RM, apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copiilor se pune pe seama autorității tutelare în cazurile de deces al părinților, de decădere a lor din drepturile părintești, de abandon, de declarare a părinților ca fiind incapabili, de boală sau absență îndelungată, de eschivare de la educația copiilor, de la apărarea drepturilor și intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinților de a-și lua copiii din instituțiile educative, curative sau din alte instituții în care se află aceștia, precum și în alte cazuri de lipsă a grijii părintești.
Vorbind în continuare despre rolul și atribuția autorităților tutelare în procedura de instituire a tutelei/curatelei, vom porni de la delimitarea termenului de autoritate. Organizarea și conducerea societății are loc prin constituirea unui sistem democratic de guvernare. Istoria și practica civilizației demonstrează că fiecare societate presupune o conducere cu putere legală. Societatea are nevoie de autoritate ca o condiție necesară funcționării sistemului social, de un reglator al vieții publice a oamenilor, al conduitei lor și al interacțiunii în sfera relațiilor sociale, în satisfacerea intereselor comune. De aici rezultă că autoritatea reprezintă un fenomen complex, pluriaspectiv care necesită diversitate și multitudine de abordări științifice. În literatura de specialitate autoritatea este examinată nu numai în calitate de funcția de administrare a activități în comun a oamenilor, ci și ca forță organizată, care asigură unitatea de acțiuni ale formațiunilor sociale și ordinea stabilă în societate.
Afară de aceasta, în funcție de condițiile concret – istorice formate, autoritatea este definită drept capacitatea reală a unor persoane, grupuri sociale, clase, a poporului în întregime de a-și realize voința cu ajutorul unor metode speciale, inerente unei autorități concret-funcționale. Incontestabil este faptul că autoritatea ca fenomen social ia naștere odată cu apariția societății umane. Interpretarea autorității ca fenomen global, inerent naturii și societății umane, are o tradiție veche în istoria vieții sociale. Astfel, după părerea lui Aristotel începutul dominării și supunerii are un caracter universal și o predominare naturală. Din cele expuse, și după Aristotel, e evident că voința autorității care obligă și relațiile în structurile sociale, sînt necesare. Ele joacă un rol important în asigurarea funcționării societății ca un întreg, acelei reglementări necesare producerii și repartizării bunurilor materiale si spirituale. Prin urmare, fără autoritate este imposibilă existența relațiilor și structurilor sociale, a organizării lor, la fel ca și interacțiunea rațională cu alte structuri sociale. Cu alte cuvinte, "autoritatea constituie capacitatea reală de a-și realiza voința în viața socială și a o impune, dacă e necesar, oamenilor". În linii mari, autoritatea poate fi caracterizată drept capacitatea de a subordona comportarea și activitatea oamenilor voinței unei societăți întregi, unei clase sau unor grupuri sociale.
Teza dată rezultă din realitatea că statul și societatea, constituie o formațiune integrală, sub aspectul structurii, însă fiecare dintre ele constă dintr-o multitudine de elemente, a căror activitate are un caracter coordonat de autoritate.
Între trăsăturile autorității, analizate în literatura de specialitate, esențiale, după părerea noastră, sînt următoarele:
autoritatea reflectă un raport general, ce caracterizează proprietatea universală a mediului natural și social;
particularitățile generale ale autorității sînt caracteristice oricărei formațiuni social-economice;
esența autorității este determinată nu de o trăsătură oarecare, ci de o totalitate a lor;
înfăptuirea unei activități orientate spre realizarea unor scopuri.
Pornind de la aceste constatări, putem defini autoritatea ca „un raport volitiv dintre oameni, inerent societății și determinat de baza sa economică, în care aplicarea de purtătorul ei a unui system special de mijloace și metode asigură dominarea voinței de autoritate, în scopul administrării și asigurării respectării normelor sociale în baza principiului de răspundere socială." Una dintre trăsăturile generale ale autorității o constituie faptul că ea reprezintă relațiile sociale, adică are un caracter social. În acest context se iscă interconexiuni cu instituția tutelei/curatelei.
Astfel, autoritățile tutelare depistează copiii rămași fără ocrotire părintească, țin evidența acestora și, în fiecare caz aparte, în dependență de circumstanțele concrete în urma cărora copiii au rămas fără ocrotire părintească, aleg forma adecvată de protecție a copiilor, asigurînd controlul sistematic asupra condițiilor de întreținere, educație și instruire a acestora. Organelor, altele decît autoritățile tutelare, persoanelor fizice și juridice le este interzisă activitatea de alegere a formelor de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească.
Conform art 33 al CC al RM, tutela se instituie asupra persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu și asupra minorilor în vîrstă de pînă la 14 ani, după caz. Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub tutelă și încheie fără mandat în numele și în interesul ei actele juridice necesare.
pentru protecția drepturilor copilului sectorul Botanica s-a adresat cu cerere cet. Leadov Stanislav, născut la 24.06.1985, domiciliat: mun. Chișinău, str. Cuza-Vodă, 25/2, ap.40 și viza de reședință: str. Cuza-Vodă, 30/1, ap.60 cu privire la instituirea tutelei asupra nepoatei, Leadova Diana, născută la 25.08.2004.
Copilul Leadova Diana a fost plasată în gimnaziu-internat nr.3 prin Dispoziția Pretorului sectorului Botanica nr. 208 din 15.11.2012, în legătură cu faptul, că minora a rămas fără ocrotire părintească în urma decăderii din drepturile părintești a mamei cet. Cușnirenco Aneta, conform Hotărîrii Judecătoriei Botanica nr. 2-2342/05 din 15.07.2005.
Tata cet. Leadov Serghei a abandonat copilul și a plecat într-o direcție necunoscută. La solicitarea Direcției cet. Leadov Serghei a fost decăzut din drepturile părintești față de fiica sa conform Hotărîrii Judecătoriei Botanica nr. 2-1477/13 din 28.10.2013.
Unchiul copilului cet. Leadov Stanislav locuiește în ap.60 situat pe str. Cuza-Vodă, 30/1, constituit din 3 odăi, cu suprafața totală – .p., și cea locativă – .p. care îi aparține cu drept de proprietate în baza contractului de donație nr. 4255 din 27.07.2012. Imobilul este conectat la apeduct, sistemă de canalizare, energie electrică. Locuința este dotată cu mobilierul necesar. Starea sanitară a locuinței este bună.
Dl. Stanislav duce un mod de viață sănătos. Conform actului medical stare de sănătate este satisfăcătoare. Conform certificatului nr.1498 din 02.21.2013 eliberat de către Serviciul de informații și securitate al RM cet. Leadov Stanislav îndeplinește serviciul special prin contract cu salariul mediu lunar în mărime de 5208 lei. La serviciul este caracterizat pozitiv. Relațiile cu copilul sunt binevoitoare, prietenoase.
În sensul continuu, vom spune că autorități tutelare sînt autoritățile administrației publice locale. Autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei care se află sub tutelă supraveghează activitatea tutorelui sau a curatorului ei. Apelînd la prevederile art 113 al CF al RM, autorități tutelare sînt:
a) autoritatea centrală pentru protecția copilului. În sensul dat, vom distinge instituția Guvernului. Astfel, statutul juridic al Guvernului se găsește reflectat în Constituție și Legea cu privire la Guvern. Însă, nici Legea supremă și nici Legea organică nu formulează o definiție a naturii juridice a Guvernului. De exemplu, stabilind rolul Guvernului, Constituția stipulează că acesta asigură realizarea politicii interne și externe a statului, exercitînd conducerea generală a administrației publice. Același rol este prevăzut pentru Guvern și la art. 1 al Legii cu privire la Guvern. Prin acest text, legiuitorul național a prevăzut pentru Guvern un dublu rol: a) un rol politic, care constă în a asigura realizarea politicii interne și externe a țării și b) un rol administrativ, care se concretizează în exercitarea conducerii generale a administrației publice. În legătură cu această observație pot fi aduse unele explicații.
În primul rînd, corelînd rolul atribuit Guvernului – de a asigura realizarea politicii interne și externe a statului cu principiul separației puterilor stipulat la art. 6 al Constituției se poate spune că, Guvernul reprezintă componentul de bază al puterii executive, Întrucît lui îi revin cele mai importante atribuții în realizarea funcției de organizare a implementării legii. În contextul vizat, prof. Victor Popa definește Guvernul ca fiind organul central al puterii executive care asigură realizarea politicii interne și externe a statului, organizează realizarea administrației publice pe întregul teritoriu al țării și în toate domeniile de activitate supuse reglementării legii.
Deoarece Guvernul elaborează concepția dezvoltării social-economice a republicii, programul și mecanismul de trecere la economia de piață, funcția Guvernului (funcția guvernamentală) este mai largă decît organizarea executării legii. Deci, chiar dacă Parlamentul aprobă concepția de dezvoltare social-economică a țării, Guvernul este cel care stabilește proiectul acestei concepții, adică proiectul viitoarei activități guvernamentale.
b) organele executive ale autorităților administrației publice locale din unitățile administrativ-teritoriale de nivelul II. Aici vom menționa că potrivit art. 1 al Legii nr. 436 privind administrația publică locală, autoritățile administrației publice locale de nivelul al doilea sînt autoritățile publice, luate în ansamblu, care sînt constituite și activează pe teritoriul raionului, municipiului Chișinău, unității teritoriale autonome cu statut juridic special, pentru promovarea intereselor și soluționarea problemelor populației unității administrativteritoriale respective. Astfel: a) autoritățile administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală în raioane sînt consiliile raionale, ca autorități reprezentative și deliberative a populației din unitățile administrativ-teritoriale respective și președinții de raioane, ca autorități executive ale consiliilor raionale; b) administrarea publică a municipiului Chișinău se realizează de către consiliul municipal, consiliile sectoriale, orășenești și sătești (comunale), ca autorități deliberative și de către primarul general al municipiului Chișinău, primarii sectoarelor, orașelor și satelor (comunelor), ca autorități executive. c) autoritatea reprezentativă și deliberativă a Găgăuziei este Adunarea Populară, iar organul executiv permanent este Comitetul executiv, format la propunerea Guvernatorului, de către Adunarea Populară la prima sesiune pentru durata mandatului.
c) autoritățile deliberative din unitățile administrativ-teritoriale de nivelul I. Aici vom statua că rolul autorităților administrației publice locale în vederea protecției copilului afalat sub tutelă este determinat de competențele acestora. Competența atribuită de lege autorităților administrației publice, reprezintă ansamblul de drepturi și obligații ale acestora în domeniile de activitate care le sînt stabilite de lege. De regulă, competențele autorităților administrației publice locale de nivelul întîi prornesc de la domeniile proprii de activitate ale autorităților publice locale stipulate la art. 4, alin. 1 al Legii privind descentralizarea administrativă. Competențele care țin de autoritățile publice centrale pot fi delegate autorităților publice locale de către poate fi efectuată de Parlament, la propunerea Guvernului și doar cu respectarea criteriilor de eficacitate și de raționalitate economic.
Cosiliul local (consiliul satului, comunei, orașului, municipiului) este autoritatea reprezentativă și deliberativă a populației unității administrativ-teritoriale de nivelul întîi, aleasă în vederea soluționării problemelor de interes local. Fiind organul reprezentativ și deliberativ al colectivității locale, consiliul local este cel care realizează dreptul cetățenilor de a-și administra de sine stătător o parte importantă din afacerile publice locale, avînd mandatul colectivității de a decide și a realiza administrația public în numele ei. Întrucît colectivitatea locală este responsabilă pentru protecția familiei și copilului aflat sub tutelă, consiliul local este cel care decide asupra modalităților de soluționare a problimelor acestor copii.
La fel este necesar să menționăm că exercitarea funcțiilor de autoritate tutelară se pune pe seama: a) secțiilor raionale asistență socială și protecție a familiei, Direcției pentru ocrotirea și protecția minorilor din municipiul Chișinău – în unitățile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea; b) primarilor satelor (comunelor), orașelor (municipiilor), secției asistență socială și protecție a familiei din municipiul Bălți – în unitățile administrativ-teritoriale de nivelul întîi.
Autoritățile tutelare menționate mai sus, vor lua toate măsurile necesare pentru depistarea timpurie a situațiilor de risc care pot determina separarea copiilor de părinți. La fel, ele organizează funcționarea serviciilor de menținere, refacere și dezvoltare a capacității copiilor și a părinților de a depăși situațiile care ar putea determina separarea copiilor de părinți, precum și țin evidența copiilor și a familiilor care se află în situații de risc, monitorizează și evaluează, după caz, dar nu mai rar decît o dată în 6 luni, situația lor.
2.3 Casele de copii de tip familial ca formă de protecție a minorilor rămași fără ocrotire părintească
Unanim este recunoscut faptul că cel mai favorabil mediu de dezvoltare al copilului este familia. Pe parcursul istoriei nu a fost identificată o altă instituție socială care să ofere copilului o mai bună protecție decît aceasta. Art. 23 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice confirmă că familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea acesteia și a statului. Părinții sînt asociați cu „dragostea”, „afecțiunea” și „securitatea”. Cei mai mulți dintre aceștia își îndeplinesc cu succes rolul, asigurînd un mediu benefic dezvoltării copilului. Există însă și situații în care părinții nu pot sau nu vor să-și assume această responsabilitate din cauza problemelor cu care se confruntă. În consecință, cei care suferă cel mai mult sînt copiii. În scopul protecției unor astfel de copii se intervine prin diferite forme de protecție, printre acestea evidențiindu-se și plasamentul familial.
În literatura de specialitate, plasamentul familial este abordat ca o formă de protecție a copilului, ce constă în încredințarea temporară a unui copil unei persoane sau familii care răspunde condițiilor materiale și garanțiilor morale necesare dezvoltării armonioase a acestuia dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului sînt periclitate în familie. Numit și ocrotire foster, plasamentul familial constituie un mijloc de acțiune a politicii sociale care oferă ocrotire familială alternativă copiilor separați de propria lor familie, în scopul satisfacerii nevoilor lor fizice, psihologice și sociale.
El se împarte în două categorii principale: pe termen scurt și pe termen lung. Plasamentul pe termen scurt, sau așa-numita ocrotire suplimentară, presupune un sprijin familiilor și copiilor în depășirea unei crize temporare. Spre deosebire de acesta, plasamentul pe termen lung, mai numit și plasament substitutiv, implică o perioadă mai îndelungată de ocrotire alternativă pentru copiii separați de familiile lor, cînd părinții nu vor să îngrijească propriii copii.
Indiferent de țara în care este practicat, plasamentul familial este o formă alternativă de protecție pentru majoritatea copiilor care trăiesc în afara familiei. Scopul serviciilor de plasament este întoarcerea copilului în familia lor de origine. Totuși, această situație e diferită de experiența țărilor în curs de dezvoltare confruntate cu asprele consecințe sociale ale crizei economice. Pentru aceste țări cu un număr mare de copii abandonați, plasamentul este o formă de ocrotire alternativă pentru copiii despărțiți de familia lor de origine.
În continuare vom supune analizei: plasamentul în familia lărgită (extinsă), plasamentul la un asistent parental profesionist și plasamentul în casa de copii de tip familial.
Plasamentul în familia lărgită (extinsă) este apreciat de către specialiști ca cea mai favorabilă modalitate de protecție a copilului rămas fără ocrotire părintească. În acest sens art. 20 din Convenția internațională cu privire la drepturile copilului prevede că formele de protecție vor fi aplicate doar în cazul în care copilul este lipsit de mediul său familial sau nu poate fi lăsat în acest mediu. Este de subliniat că această prevedere face trimitere la familie, nu la părinți, sesizînd între ele o deosebire importantă. În momentul în care se constată că este în interesul copilului să fie separat de părinți, statul înainte de a apela la alte alternative trebuie să încerce să încredințeze copilul unei persoane din familia mai largă.
În acest sens și art. 4 din Declarația ONU cu privire la principiile sociale și juridice aplicabile protecției și bunăstării copiilor, îndeosebi din punctul de vedere al practicilor în materia adopțiunii și plasamentului familial pe plan național și internațional, menționează: că în cazul în care copilul nu poate fi crescut de părinții săi naturali sau aceștia nu îl cresc așa cum se cuvine, el trebuie încredințat unor membri de familie ai părinților, unei altei familii substituitoare – de părinți vitregi sau adoptivi – sau, la necesitate, unei instituții corespunzătoare. După cum observăm, aceste reglementări stabilesc o ierarhie a opțiunilor: în primul rînd, rudele familiei, în al doilea rînd, o instituție corespunzătoare .
În Republica Moldova, deși plasamentul în cadrul familiei lărgite (extinse)este recunoscut, nici un act normativ nu se pronunță cu certitudine asupra mecanismului de realizare a acestuia.
Reglementări cu privire la această formă de plasament depistăm în Regulamentul proiectului-pilot cu privire la asistența maternală profesionistă. Acestea califică plasamentul în familia lărgită drept plasament imediat, care va fi efectuat numai după o convorbire cu persoana respectivă, evaluarea condițiilor de trai și obținerea informațiilor despre alte persoane ce locuiesc împreună cu aceasta. Persoana care ia copilul în plasament imediat, semnează un acord în scris cu autoritatea locală de protecție a drepturilor copilului.
Plasamentul în casa de copii de tip familial. Conform pct. 1 al Regulamentului casei de copii de tip familial aprobat de catre Guvernul Republicii Moldova, casa de copii de tip familial reprezintă o instituție creată în baza unei familii complete, prin decizia autorității administrației publice locale, în scopul întreținerii parțiale și instruirii copiilor rămași fără ocrotire părintească.
Fondatorii caselor de copii de tip familial sînt părinții-educatori. Poate fi părinte-educator persoana care întrunește următoarele condiții: este cetățean al Republicii Moldova, a atins vîrsta de 25 ani, locuiește pe teritoriul republicii și a cărui calități morale și stare a sănătății îi permite îndeplinirea obligațiilor respective. Diferența de vîrstă dintre părintele-educator și copilul plasat în casa de copii trebuie să fie minimum de 15 ani și maximum de 50 de ani. Pentru motive temeinice, această diferență de vîrstă poate fi redusă, dar nu mai mult decît cu 5 ani. De asemenea, putem să evidențiem unele cazuri concrete cînd persoana nu poate să întrunească calitatea de părinte educator: dacă a fost decăzută din drepturile părintești; declarată, în condițiile legii, incapabilă sau cu capacitate redusă de exercițiu; eliberată de obligațiile de tutore sau curator din culpa ei; care a avut calitatea de părinte adoptiv, dar adopția i-a fost anulată din culpa ei; care suferă de boli cornice grave sau contagioase; cu antecedente penale.
Conform art. 151 din Codul familiei al Republicii Moldova, părintele educator are aceleași drepturi și obligații ca și tutorele sau curatorul și beneficiază de remunerare și înlesniri în modul stabilit de Guvern.
La înființarea unei case de copii de tip familial se ia în considerare opinia tuturor membrilor familiei care locuiesc împreună, inclusiv a copiilor proprii și a celor adoptați, iar celor care au împlinit vîrsta de 10 ani li se cere acordul. Numărul copiilor care pot fi luați spre îngrijire în cadrul unei case de copii de tip familial variază de la 5 – 7 copii pînă la vîrsta de 14 ani, primii 5 fiind încadrați în familie în termen de 30 de zile de la momentul fondării.
La plasarea copilului în casa de copii de tip familial, autoritatea tutelară va transmite părinților-educatori următoarele documente: decizia autoritățiilor administrației publice locale cu privire la crearea casei de copii de tip familial; certificatul despre numirea soților în funcția de părinți-educatori, eliberat de autoritatea administrației publice locale; decizia autorităților tutelare cu privire la plasarea copiilor; contractul de plasament al copiilor; certificatele de naștere ale copiilor plasați spre îngrijire; certificatul despre starea sănătății fiecărui copil și extrasul din fișa medicală a copilului (adeverința despre starea sănătății mamei copilului și modul în care a decurs nașterea – în cazul cînd copilul este luat de la maternitate); caracteristica psiho-pedagogică a copilului, perfectată de instituția în care s-a aflat anterior copilul; actele de studii ale copilului; actul autorității tutelare cu privire la examinarea condițiilor anterioare de trai ale copilului; informațiile privind părinții biologici ai copilului (copia certificatului de deces, hotărîri ale judecății, alte documente care confirmă lipsa părinților sau a condițiilor și posibilităților de educație a copilului în familia biologică); informațiile privind alte rude ale copilului (locul aflării fraților, surorilor, altor rude apropiate); informațiile privind patrimoniul copilului și persoanele care poartă răspundere pentru păstrarea lui; copiile documentelor ce atestă dreptul copilului la pensii și indemnizații.
Capitolul III.
Activitatea autorităților AP în protecția copiilor rămași fără ocrotire părintească
3.1 Atribuțiile autorităților locale în domeniul protecției copilului
Vorbind despre atribuțiile autorităților locale în domeniul protecției copilului, vom spune că în confomitate cu art 11 din legea nr. 436-XVI din 28.12.2006 privind administrația publică locală, consiliile locale sînt compuse din consilieri aleși în condițiile Codului electoral. Numărul de consilieri se stabilește în funcție de numărul de locuitori ai unității administrativ-teritoriale la data de 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile, conform datelor statistice. Afirmația dată poate fi expusă în următorul tabel:
În continuare vom menționam că Cosiliul local (consiliul satului, comunei, orașului) este autoritatea reprezentativă și deliberativă a populației unității administrativ-teritoriale de nivelul întîi, aleasă în vederea soluționării problemelor de interes local. Fiind organul reprezentativ și deliberativ al colectivității locale, consiliul local este cel care realizează dreptul cetățenilor de a-și administra de sine stătător o parte importantă din afacerile publice locale, avînd mandatul colectivității de a decide și a realiza administrația publică în numele ei.
Fiind un organ de conducere colectiv, activitatea acestuia se află în dependență de nivelul și gradul organizatoric și funcțional care cuprinde două elemente componente: organizarea și funcționarea consiliului. Organizarea activității consiliului înseamnă constituirea lui legală, a structurii interne, confirmarea unor funcționari publici – șefi de servicii publice. Ghidîndu-ne de prevederile legale, am putea considera drept act de constituire legală a consiliului local hotărîrea instanței de judecată prin care sînt validate mandatele a cel puțin 2/3 din numărul consilierilor aleși.
Deși, în opinia noastă ar fi fost mai corect, dacă legea ar fi stipulat în mod explicit că prima ședință a consiliului nou ales, care este deliberativă dacă la ea participă 2/3 din consilieri, este ședința de constituire a consiliului local, la ea se aleg organele sale de lucru, iar hotărîrea acesteia ar fi actul ce confirmă constituirea cosiliului local. Credem că anume la ședința de constituire, consiliul urmează să definitiveze atribuțiile stipulate de lege ce țin de organizarea acestuia: a) numește, la propunerea primarului, viceprimarul (viceprimarii) și secretarul consiliului; b) aprobă, la propunerea primarului, organigrama și statele de personal din aparatul primăriei, luînd ca bază statele-tip aprobate de Guvern; c) aprobă organigramele și statele de personal ale structurilor autonome și serviciilor publice ale consiliului local; d) formează, din rîndul membrilor săi, în funcție de specificul și necesitățile locale, comisii pentru diferite domenii de activitate etc.
Cît privește structura internă a consiliului local, aceasta este destul de simplă și include secretarul consiliului și comisiile de specialitate. Faptul că: a) consiliul local nu are o conducere proprie, iar președintele se alege la fiecare ședință a consiliului, în principal doar pentru a prezida lucrările acesteia și semna decizia luată; b) consiliul este lipsit de un aparat tehnic propriu, toate atribuțiile respective revenindu-i secretarului consiliului, din start vădește o slabă coordonare a activității comisiilor de specialitate și, implicit o eficiență slabă a procesului decizional la nivel local. Doar, indiferent de domeniul de activitate, fiecare comisie de specialitate trabuie să participle la pregătirea diferitelor programe, planuri, proiecte de decizii ale consiliului.
Consiliul local funcționează în conformitate cu prevederile Legii cu privire la administrația publică locală și Regulamentului consiliului, întrunindu-se în ședințe ordinare -odată la 3 luni și în ședințe extraordinare – ori de cîte ori este necesar, la cererea primarului sau a cel puțin o treime din din numărul consilierilor aleși. Considerînd că perioada de 3 luni pentru convocarea ședințelor ordinare ale consiliului local este exagerat de mare, optăm atît pentru micșorarea acestei perioade, cît și pentru o atitudine mai responsabilă a consilierilor față de încrederea pe care le-a acordat-o colectivitatea, un spirit de inițiativă mai pronunțat.
Făcînd trimitere la art 14 din legea nr. 436-XVI din 28.12.2006 privind administrația publică locală precum și pornind de la domeniile de activitate ale autorităților administrației publice locale de nivelul întîi stabilite la art.4 al Legii privind descentralizarea administrativă, consiliul local realizează următoarele competențe: a) decide punerea în aplicare și modificarea, în limitele competenței sale, a impozitelor și taxelor locale, a modului și a termenelor de plată a acestora, precum și acordarea de facilități pe parcursul anului bugetar; b) administrează bunurile domeniului public și ale celui privat ale satului (comunei), orașului (municipiului); c) decide darea în administrare, concesionarea, darea în arendă ori în locațiune a bunurilor domeniului public al satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii; d) decide vînzarea, privatizarea, concesionarea sau darea în arendă ori în locațiune a bunurilor domeniului privat al satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, în condițiile legii; e) decide atribuirea și propune schimbarea destinației terenurilor proprietate a satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, în condițiile legii; f) decide asupra lucrărilor de proiectare, construcție, întreținere și modernizare a drumurilor, podurilor, fondului locativ în condițiile Legii cu privire la locuințe, precum și a întregii infrastructuri economice, sociale și de agrement de interes local; g) decide efectuarea auditului intern; h) decide înființarea instituțiilor publice de interes local, organizează serviciile publice de gospodărie comunală, determină suportul financiar în cazul cheltuielilor bugetare; i) decide, în condițiile legii, înființarea întreprinderilor municipale și societăților comerciale sau participarea la capitalul statutar al societăților comerciale; j) decide, în condițiile legii, asocierea cu alte autorități ale administrației publice locale, inclusiv din străinătate, pentru realizarea unor lucrări și servicii de interes public, pentru promovarea și protejarea intereselor autorităților administrației publice locale, precum și colaborarea cu agenți economici și asociații obștești din țară și din străinătate în scopul realizării unor acțiuni sau lucrări de interes comun; k) decide stabilirea de legături de colaborare, cooperare, inclusiv transfrontalieră, și de înfrățire cu localități din străinătate; l) aprobă, la propunerea primarului, organigrama și statele primăriei, ale structurilor și serviciilor publice din subordine, precum și schema de salarizare a personalului acestora; m) aprobă statutul satului (comunei), orașului (municipiului) și regulamentul consiliului pe baza statutului-cadru și a regulamentului-cadru, aprobate de Parlament; aprobă alte regulamente și reguli prevăzute de lege; n) aprobă bugetul local, modul de utilizare a fondului de rezervă, precum și a fondurilor speciale, aprobă împrumuturile și contul de încheiere a exercițiului bugetar; operează modificări în bugetul local; o) aprobă, în condițiile legii, planurile urbanistice ale localităților din componența unității administrativ-teritoriale respective, precum și planurile de amenajare a teritoriului; p) aprobă studii, prognoze și programe de dezvoltare social-economică și de altă natură; q) aprobă, în condițiile legii, norme specifice și tarife pentru instituțiile publice și serviciile publice de interes local din subordine; r) aprobă limitele admisibile de utilizare a resurselor naturale de interes local; s) aprobă simbolica unității administrativ-teritoriale, atribuie sau schimbă denumirile de străzi, piețe, parcuri și de alte locuri publice în aer liber, stabilește data celebrării hramului localității respective, conferă cetățenilor Republicii Moldova și celor străini cu merite deosebite titlul de cetățean de onoare al satului (comunei), orașului (municipiului), în condițiile legii; t) alege, la propunerea primarului, viceprimarul (viceprimarii) în condițiile prezentei legi; u) numește, pe bază de concurs desfășurat în condițiile legii, secretarul consiliului, eliberează din funcție, în condițiile legii, viceprimarul și secretarul consiliului, alte persoane numite de consiliu; v) contribuie la organizarea de activități culturale, artistice, sportive și de agrement de interes local; înființează și organizează tîrguri, piețe, parcuri și locuri de distracție și agrement, baze sportive și asigură buna funcționare a acestora; w) desemnează reprezentantul său în instanțele de judecată, în litigiile privind legalitatea deciziilor adoptate și în cele care rezultă din raporturile cu alte autorități publice; formează, din rîndul membrilor săi, în funcție de specificul și necesitățile locale, comisii consultative de specialitate pentru diferite domenii de activitate, modifică componența acestora; x) contribuie, în condițiile legii, la asigurarea ordinii publice, adoptă decizii privind activitatea poliției municipale, a pompierilor și formațiunilor de protecție civilă de interes local, propune măsuri de îmbunătățire a activității acestora; y) contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială, asigură protecția drepturilor copilului; decide punerea la evidență a persoanelor socialmente vulnerabile care au nevoie de îmbunătățirea condițiilor locative; înființează și asigură funcționarea unor instituții de binefacere de interes local; z) examinează informațiile consilierilor, ia decizii pe marginea lor; audiază dările de seamă și informațiile primarului, ale conducătorilor de subdiviziuni, întreprinderi municipale și instituții publice din subordine; ridică mandatul consilierilor în condițiile legii; inițiază, după caz, și decide desfășurarea referendumului local.
Specificînd și dezvăluind unele particularități în activitatea consiliilor locale de nivelul unu, vom spune că consiliul local are drept de inițiativă și decide, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, inclusiv în problemele ce țin de protecția specială a copiilor din localitatea respectivă. În acest scop și, pornind de la competențele consiliilor locale, stipulate la art. 14 al Legii privind administrația publică locală:
1) Consiliile locale aprobă studii, prognoze și programe în vederea protecției familiei și copilului, inclusiv a copilului aflat în dificultate. Elaborarea și adoptarea programului local privind protecția copilului și familiei urmează să fie însoțită de: a) elaborarea și aprobarea Planului de acțiuni întreprinse în vederea implementării programului; b) implementarea metodologiei de identificare a copilului și a familiei aflați în dificultate; c) elaborarea mecanismelor de prevenire a intrării copilului în sistemul rezidențial de îngrijire și reintegrarea acestuia în familie, în alte tipuri de îngrijire de tip familial; d) implementarea standardelor de calitate pentru diferite tipuri de servicii comunitare de protecție a copilului și familiei; e) aplicarea sistemului de monitorizare și evaluare a serviciilor comunitare de protecție a copilului în dificultate; f) respectarea criteriilor de selectare, recrutare și angajare a personalului angajat în protecția copilului și familiei în dificultate (lucrătorilor sociali, asistenților sociali), precum și a perfecționării lui profesionale.
Trebuie de avut în vedere faptul că, inițierea și organizarea efortului în vederea evaluării situației copiilor în dificultate din localitatea dată, diagnosticarea problemelor cu care se pot confrunta copiii și identificarea factorilor de risc, precum și evaluarea potențialului local în vederea protecției eficiente a acestora, este un proces destul de complicat și poate fi realizat de către consiliul local doar cu suportul comunității. De aceea, organele respective ar trebui să înceapă prin identificarea actorilor–cheie din localitate care pot acorda un ajutor real (persoane fizice competente, instituții publice, organizații neguvernamentale, agenți economici etc.). Anume abilitățile personale și profesionale și resursele cu care contribuie fiecare dintre ei la elaborarea programului creează suportul real al succesului.
2) Consiliul local aprobă, la propunerea primarului, organigrama și statele de personal ale primăriei satelor (comunelor), orașelor (municipiilor). De menționat că, structura și statele de personal ale primăriilor satelor (comunelor), orașelor (municipiilor) sînt aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr. 688 din 10.06.2003. În legătură cu prevederile actului normativ nominalizat, considerăm că pot fi făcute următoarele observații:
a) numărul de unități din statele primăriilor variază de la 4 persoane în satele (comunele) cu numărul populației de pînă la 1500, la 13,5 unități în localitățile cu o populație de peste 10500 locuitori. În acest context, se poate afirma că numărul mic al personalului primăriilor din marea majoritate a unităților administrativ-teritoriale și diversitatea problemelor cu care se confruntă persoana responsabilă de protecția copilului și familiei în dificultate, nu permit a oferi în mod eficient serviciile de care au nevoie copiii și familiile în dificultate din localitățile respective. De regulă, asistarea copilului în dificultate este episodică, centrată mai mult pe probleme de urgență a copilului și familiei și mai puțin, sau deloc pe prevenirea apariției factorilor de risc. Considerăm că legea ar trebui să încurajeze fuziunea micilor comune în unități mai mari și mai funcționale.
b) doar în primăriile satelor (comunelor) cu o populație de peste 9501 persoane și a orașelor (municipiilor) cu o populație de peste 10001 persoane este prevăzută o funcție de specialist în problemele tineretului și sportului, în atribuțiile căruia intră și problemele ce țin de protecția copilului. În satele (comunele), orașele (municipiile) cu o populație mai mare de 5501 de locuitori pentru această funcție sînt prevăzute 0,5 unități. În satele (comunele) cu o populație mai mică de 5501 locuitori problemele ce vizează protecția copilului revin, de regulă, secretarului primăriei.
În primăriile orașelor cu populația de pînă la 5000 de locuitori, funcțiile de specialist în problemele tineretului și sportului sînt îndeplinite de către specialistul în problemele recrutării și încorporării. Aceste date denotă faptul că în localitățile date nu poate fi vorba despre o monitorizare eficientă a situației copiilor, precum și de acordarea unor servicii calificate, în funcție de situația concretă și necesitățile individuale ale fiecărui copil aflat în dificultate.
c) în structura și efectivele limită ale primăriei municipiului Bălți și ale direcțiilor și secțiilor consiliului municipal Bălți sînt prevăzute: – Secția sănătate, cu un efectiv de 5 persoane, de competența căreia ține și problemele legate de protecția sănătății mamei și copilului; – Secția asistență socială și protecție a familiei, cu un efectiv de 6 persoane, pe lîngă care activează serviciul de deservire socială la domiciliu (o unitate de lucrător social pentru 10-12 persoane deservite și o unitate de șef serviciu la 30 de unități de lucrători sociali). În prezent lucrătorii sociali prestează servicii preponderent persoanelor în vîrstă, pe cînd serviciile acordate copiilor în dificultate sînt încă slab organizate; – Direcția învățămînt, tineret și sport, cu un efectiv de 12 unități, de competența căreia ține și protecția copilului în dificultate;
Începînd cu 01.01.2007, consiliile locale instituie pe lîngă primărie o unitate (sau cîteva unități, în funcție de numărul beneficiarilor și posibilitățile financiare) de asistent social, subordonat atît primăriei, cît și secției asistență socială și protecție a familiei și copilului. Asistentul social asigură medierea dintre solicitanții de asistență socială și secția menționată sau alte instituții și organizații prestatoar de servicii sociale.
3) Consiliile locale înființează instituții publice de interes local și asigură buna lor funcționare, aprobă, în condițiile legii, norme specifice pentru instituțiile publice de interes local din subordine, determinînd suportul financiar în cazul cheltuielilor bugetare. Astfel, cheltuielile ce țin:
a) de înființarea și întreținerea instituțiilor de învățămînt preșcolar, primar, gimnazial, mediu de cultură generală, liceal și complimentar (extrașcolar), altor instituții de învățămînt care deservesc populația localității; b) de acordarea asistenței sociale populației, inclusiv tinerei familii și familiilor cu mulți copii, a mamei și a drepturilor copilului etc., în partea ce nu intră în competența altor autorități, sînt finanțate de la bugetele satelor (comunelor), orașelor (municipiilor), cu excepția municipiilor Bălți și Chișinău.
4) Consiliile locale organizează servicii publice locale, în principalele domenii de activitate, potrivit specificului și necesităților locale și în limita mijloacelor financiare de care dispun. Constituind o formă de asistență socială care vine să rezolve problemele copiilor și familiei la nivel de comunitate, serviciile sociale comunitare de protecție a copilului și familiei în dificultate sînt un fenomen relativ nou pentru administrația publică locală din Republica . Serviciile sociale comunitare constituie o formă de asistență socială care vine să rezolve problemele la nivel de comunitate.
După caracterul lor, aceste servicii pot fi atît servicii de prevenire a situației dificile, cît și servicii de intervenție în cadrul unei situații dificile. Pentru garantarea și promovarea intereselor superioare ale copiilor aflați în dificultate și încurajarea îngrijirii și dezvoltării acestora în propriile familii, consiliile locale, cu suportul comunității, în funcție de specificul problemei copiilor aflați în dificultate pot organiza:
a) servicii de sprijin familial (consiliere psihologică, juridică, socială, pedagogică, mediere, suport financiar etc.), menite să depășească anumite situații de dificultate, cît și
b) servicii pentru ocrotirea, îngrijirea, recuperarea și (re)integrarea socială a copiilor:
– centre și cămine de protecție a copilului, care asigură dezvoltarea armonioasă a acestuia sau, după caz, a cuplului mamă-copil;
– centre de diagnosticare, recuperare și educare timpurie;
– centre de zi pentru copii cu deficiențe în dezvoltare, copii cu probleme sociale, copii cu comportament deviant etc.;
– cămine pentru plasamentul provizoriu al copiilor orfani, abuzați, abandonați, neglijați, altor copii aflați în situații dificile;
– centre maternale pentru susținerea mamelor tinere solitare;
– centre de consiliere a familiei, a copiilor, a tinerilor;
– centre de reabilitare a părinților cu vicii sociale etc.
5) Consiliile locale decid, în condițiile legii, asocierea cu alte autorități ale administrației publice locale, inclusiv din străinătate, precum și cu organizații neguvernamentale naționale și internaționale pentru realizarea unor lucrări și servicii de interes public etc. Trecerea de la elaborarea unor politici sociale universale și centralizate la formele comunitare se soldează cu participarea masivă a societății civile la viața socială. Unica modalitate de a răspunde necesităților concrete ale copiilor în dificultate, asigurîndu-le o protecție reală și durabilă, o constituie parteneriatul în cadrul comunității, cu organizațiile internaționale, cu organizațiile neguvernamentale. Organizațiile neguvernamentale prestează servicii în domeniul protecției copilului cu acordul consiliului local de pe teritoriul în care activează organizația respectivă.
Considerăm că, situația reală a copiilor, mai ales a copiilor din localitățile rurale, demonstrează că eficiența activității aleșilor locali este încă departe de a fi satisfăcătoare. Și aceasta are la bază atît cauze subiective, cît și cauze obiective. În primul rînd, credem că mulți dintre cei ce se avîntă în electorală și cîștigă alegerile sînt ghidați mai mult de satisfacerea intereselor personale și mai puțin de dorința de a soluționa problemele de interes public. În al doilea rînd, chiar dacă populația a făcut alegerea corectă și în consiliul local au fost aleși cei mai buni, faptul că acesta nu are o conducere proprie permanentă, care să privească problemele în ansamblul lor, să identifice prioritățile și să adopte cele mai oportune decizii influiențează negativ asupra eficienței decizionale.
În situația în care, de regulă: convocarea consiliului local se face prin decizie a primarului, care propune și ordinea de zi a ședinței; secretarul consiliului local pregătește materialele pe marginea problemelor supuse dezbaterii; primăria întocmește proiectul deciziei, care e avizat de către sectretar; președintele consiliului e ales doar pentru a prezida ședința și a semna decizia; primarul asigură executarea deciziei, iar consiliul local contolează executarea deciziei, se primește un cerc vicios, în care primarul este cel care, de cele mai milte ori, își asumă personal și autoritar întreaga sarcină a rezolvării problemelor de interes local.
Deoarece considerăm că anume consiliul local, în componența căruia intră de la 9 pînă la 43 de consilieri (în funcție de numărul de locuitori din unitatea administrativ-teritorială respectivă), ar trebui să fie organismul care reprezintă cu adevărat interesele colectivității locale, iar Legea privind statutul alesului local prevede pentru aceștia un șir de drepturi și garanții sociale, optăm pentru creșterea respnsabilității juridice a consilierilor pentru activitatea întreprinsă pe parcursul exercitării mandatului. În acest context, propunem Ministerului Administrației Publice Locale să elaboreze Standardele de calitate în baza cărora să se poată monitoriza și evalua activitatea consilierilor locali.
O altă cauză obiectivă, care are un impact decisiv asupra rezultatelor nesatisfăcătoare în vederea asigurării unei protecții reale și adecvate acordate copiilor aflați în dificultate de către autoritățile administrației publice locale o constituie insuficiența permanentă a mijloacelor financiare proprii. Această problemă este cu atît mai stringentă cu cît localitatea este mai mică. Mai mult ca atît, în aceste localități și finanțele care vin de la organizațiile internaționale ce activează în domeniul protecției copilului ajung mai rar.
Potrivit datelor furnizate de către Ministerul Protecției Sociele, Familiei și Copilului, din cele 33 de Proiecte Comunitare finanțate în anul 2005 de UNICEF, DFID și Sida administrate de FISM: 13 au fost implimentate în municipiul Chișinău; 15 – în alte orașe ale Republicii Moldova și numai 5 – în sate.
Avînd în vedere că și aceste sate sînt din raioanele din imediata apropiere a Chișinăului (Anenii Noi, Strășeni, Ialoveni, Criuleni) propunem: a) autorităților administrației publice din sate să manifeste mai multă inițiativă în elaborarea proiectelor comunitare destinate protecției copilului și familiei și mai insistente în promovarea acestora; b) organismelor finanțatoare internaționale și naționale – să fie mai receptive față de necesitățile comunităților amplasate la periferie.
3.2 Atribuțiile autorităților tutelare de nivelul II în domeniul protecției copilului
Autoritățile tutelare de nivelul II sînt autoritățile administrației publice locale. În linii generale, vom spune că:
1) Președintele raionului, primarul general al municipiului Chișinău, Comitetul executiv al Găgăuziei, asistați de către organele pe care le conduc:
a) asigură realizarea Programelor și Planurilor naționale și locale (raionale, municipale, ale unității teritoriale cu statut juridic special) în vederea protecției sociale a populației;
b) contribuie: – la asigurarea condițiilor necesare pentru buna funcționare a instituțiilor de învățămînt, de cultură, de ocrotire a sănătății; – la menținerea ordinii publice, asigurarea securității și apărarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor cetățenilor;
c) organizează și supraveghează măsurile de protecție socială, de asistență și de ajutor social acordat populației în dificultate. În acest context se poate mențioana că: – pe lîngă organele executive ale autorităților reprezentative în raioane, municipii și în unitatea administrative teritorială autonomă Găgăuzia se creează comisii teritoriale pentru combaterea traficului de ființe umane, care, organizează și coordonează activitatea de prevenire și combatere a traficului, precum și protecția și asistența victimilor ale traficului de ființe umane; – organelle executive respective, în comun cu serviciile desconcentrate ale organelor centrale de specialitate, organizează evidența persoanelor fără surse de existență, inclusiv cerșetorii, vagabonzii și întreprind măsurile necesare de susținere și ajutorare a acestora;
d) înregistrează asociațiile obștești care intenționează să activeze în unitatea administrativteritorială respectivă în domeniul asistenței și protecției sociale a populației;
e) exercită funcția de ordonator principal de credite al raionului, municipiului Chișinău, unității teritoriale autonome cu statut juridic special, inclusv a creditelor destinate implementării programelor locale de protecție socială a populației;
f) coordonează și controlează activitatea serviciilor publice de sub autoritatea consiliului raional, al municipiului Chișinău, al unității teritoriale autonome cu statut juridic special, precum și alte atribuții prevăzute de legislația în vigoare sau încredințate de consiliile respective.
Conform art 6 din Legea Nr. 140 din 14.06.2013 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți, autoritatea tutelară locală are următoarele atribuții: a) asigură recepționarea și înregistrarea sesizărilor privind încălcarea drepturilor copilului, se autosesizează în cazul identificării unor copii aflați în situație de risc; b) coordonează examinarea sesizărilor privind încălcarea drepturilor copilului; c) în limita atribuțiilor sale și în cooperare cu autoritatea tutelară teritorială, întreprinde acțiunile necesare pentru prevenirea separării copilului de mediul familial sau pentru (re)integrarea copilului în familie; d) asigură evaluarea familiilor cu copii aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți; e) asigură luarea copilului de la părinți sau de la persoanele în grija cărora se află acesta în cazul existenței unui pericol iminent pentru viața sau sănătatea lui; f) asigură plasamentul de urgență al copiilor separați de părinți; g) asigură instituirea tutelei/curatelei asupra copiilor ai căror părinți sînt plecați peste hotare; h) asigură luarea și scoaterea de la evidență a familiilor cu copii aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți; i) participă la procedura de luare a copilului de la părinți; j) eliberează și transmite autorității tutelare teritoriale avize privind plasamentul planificat al copiilor etc.
Autoritatea tutelară teritorială are următoarele atribuții: a) recepționează, înregistrează și transmite, conform competenței, sesizările privind încălcarea drepturilor copilului; b) în limita atribuțiilor, acordă sprijin autorităților tutelare locale în procesul de identificare, evaluare și asistență a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți și participă la acest proces în caz de necesitate; c) întreprinde, în colaborare cu autoritatea tutelară locală, acțiunile necesare privind prevenirea separării copilului de mediul familial sau privind (re)integrarea lui în familie; d) asigură plasamentul planificat al copiilor separați de părinți; e) asigură stabilirea/retragerea statutului de copil rămas temporar fără ocrotire părintească sau de copil rămas fără ocrotire părintească; f) asigură stabilirea statutului de copil adoptabil; g) ține evidența copiilor rămași temporar fără ocrotire părintească și a copiilor rămași fără ocrotire părintească aflați în plasament planificat, recepționează/sistematizează datele privind copiii aflați în evidența autorităților tutelare locale; h) asigură reprezentarea intereselor și a drepturilor copiilor în instanța de judecată; i) asigură, la nivel teritorial, cooperarea dintre instituțiile, structurile și serviciile cu atribuții în domeniul protecției copilului etc.
Pornind de la domeniile proprii de activitate ale autorităților administrației publice de nivelul doi, stabilite la art. 4 alin. 2 din Legea privind descentralizarea administrativă, de competența consiliilor raionale, consiliului municipiulu Chișinău, Adunării Populare a Găgăuziei ține și soluționarea unui șir de probleme ale copilului aflat în dificultate. Limita competențelor pentru autoritățile administrației publice de nivelul întÎi și de nivelul doi este fixată de către Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală. Competența autorităților administrative ale municipiului Chișinău este reglementată și de către Legea nr. 431 din 19.04.1995 privind statutul mun. Chișinău, iar competența autorităților administrative ale unității administrativteritoriale Gagauz-Yeri este reglementată și de către Legea nr. 344 din 22.12.1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei.
Competențele comune ale autorităților deliberative a populației unităților administrativteritoriale derivă din locul și rolul pe care acestea îl au în sistemul autorităților administrației publice locale – ca organe reprezentative ale comunităților locale, care prin originea lor au menirea să promoveze interesele și să soluționeze problemele colectivităților respective, fiind responsabile în fața acestora. Făcînd excepție de unele competențe generale, precum și de unele competențe specifice autorităților reprezentative și deliberative din unele unități administrativ-teritoriale, în cele ce urmează ne vom concentra atenția asupra competențelor comune tuturor acestor autorități ce vizează protecția familiei și copilului, inclusiv a copiilor aflați în dificultate.
Consiliile raionale, consiliul municipiului Chișinău, Adunarea Populară a Găgăuziei, potrivit Hotărîrii Guvernului nr. 409 din 09.04.1998, creează Consilii raionale, ale municiului Chișinău, ale unității teritoriale autonome cu statut juridic special pentru protecția drepturilor copilului, care sînt structuri locale ale Consiliului Național pentru Protecția Drepturilor Copilului și activează în baza regulamentelor aprobate de organele care le-au instituit.
Consiliul pentru protecția drepturilor copilului este organ de specialitate al consiliului raional, al municipiului Chișinău, al unității teritoriale autonome cu statut juridic special și îndeplinește în teritoriul respectiv atribuțiile referitoare la stabilirea măsurilor de protecție a copilului aflat în dificultate și la relațiile cu serviciile publice de specialitate din teritoriu. Componența consiliilor raionale, municipale, ale unității autonome cu statut juridic special pentru protecția drepturilor copilului se constituie din președinte, vice-președinte, secretar executiv și membrii consiliilor. Secretarul executiv este șeful direcției/secției pentru protecția drepturilor copilului. Activitatea curentă a acestor structuri este asigurată de direcția/secția pentru protecția drepturilor copilului.
Printre atribuțiile principale ale consiliilor locale pentru protecția drepturilor copilului pot fi menționate următoarele: a) realizarea implementării strategiilor și programelor naționale de protecția a drepturilor copilului și familiei; b) coordonarea activităților structurilor locale în vederea susținerii copilului și familiei; c) elaborarea programelor locale și a planurilor de acțiuni privind protecția drepturilor copilului și familiei; d) evaluarea condițiilor de dezvoltare și educație a copiilor și adolescenților în instituțiile medicale, de îngrijire și educație, în locurile de detenție preventivă, penitenciare, precum și a condițiilor de muncă ale minorilor la întreprinderi, indifferent de tipul de proprietate; e) monitorizarea serviciilor acordate copilului și familiei de către comunitate și structurile publice pentru protecție, dezvoltare și educație; f) examinarea cauzelor de încălcare a drepturilor copilului de către persoanele fizice și juridice; g) examinarea cauzelor minorilor delincvenți și ale părinților ce nu-și îndeplinesc obligațiunile părintești, precum și alte atribuții stabilite de lege, alte acte normative și de către regulamentul de organizare și funcționare etc. Structurile respective prezintă spre examinare consiliilor raionale, ale municipiului Chișinău, ale unității teritoriale autonome cu statut juridic special, precum și organelor competente ale statului, cazurile de încălcare a drepturilor copiilor, cazurile copiilor delincvenți, ale părinților ce nu-și îndeplinesc obligațiunile părintești etc.
Consiliile raionale, consiliul municipiului Chișinău, Adunarea Populară a Găgăuziei aprobă studii, prognoze și programe în vederea protecției familiei și copilului, inclusiv a copilului aflat în dificultate. Elaborarea și adoptarea programelor privind protecția copilului și familiei urmează să fie însoțită de aceleași acțiuni ca și în cazul descris pentru consiliile locale. Concomitent, este necesar de identificat și resursele financiare care vor fi apoi utilizate în procesul de realizare a unei protecții reale și eficiente a copiilor în dificultate, în conformitate cu programul elaborat. Cheltuielile adresate protecției copilului și familiei, așa cum reiese din Legea nr. 499-XIV din 14.07.1999 privind alocațiile sociale de stat pentru unele categorii de cetățeni, precum și din alte acte normative, rămîn a fi insuficiente.
Consiliile raionale, consiliul municipiului Chișinău, Adunarea Populară Găgăuziei aprobă, la propunerea președintelui raionului, a primarului general al mun. Chișinău, a Guvernatorului unității teritoriale autonome cu statut juridic special, organigrama și statele de personal ale: a) aparatului președintelui raionului, a direcțiilor, secțiilor, altor subdiviziuni din subordinea Consiliului raional; b) primăriei și preturilor municipiului Chișinău și ale subdiviziunilor consiliului municipal Chișinău, în conformitate cu statele-tip aprobate de Guvern; c) Comitetului executiv al unității administrativ-teritoriale cu statut juridic special.
Organigrama și statele de personal ale aparatului președintelui raionului, direcțiilor, secțiilor, altor subdiviziuni din subordinea Consiliului raional sînt aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr. 689 din 10.06.2003. Printre subdiviziunile din subordinea Consiliului raional, de protecția copilului în dificultate se ocupă: 1) Direcția generală învățămînt, tineret și sport, în cadrul căreia: a) în Secția inspectare și evaluare activează specialiști principali în problemele învățămîntului preșcolar și primar, precum și în problemele învățămîntului preuniversitar; b) în Serviciul tineret și sport activează specialist principal în problemele tineret și sport și specialist principal în problemele drepturilor copilului; 2) Secția asistență socială și protecție a familiei, în cadrul căreia activează: a) șeful secției – director al fondului local de susținere socială a populației; b) contabil – șef în evidența și distribuirea ajutoarelor materiale și umanitare; c) specialist principal în problemele familiilor cu copii în situații de risc; d) specialist coordonator în problemele acordării ajutorului material persoanelor social-vulnerabile. Conform Anexei nr. 12 la hotărîrea nominalizată anterior din structura serviciilor de pe lîngă aparatul președintelui raionului, direcțiile, secțiile și alte subdiviziuni fac parte: Serviciul pe lîngă direcția generală învățămînt, tineret și sport și Serviciul deservirii sociale pe lîngă secția asistență socială și protecție a familiei.
Consiliile raionale, consiliul municipiului Chișinău, Adunarea Populară a Găgăuziei organizează servicii publice locale, în principalele domenii de activitate, potrivit specificului și necesităților locale și în limita mijloacelor financiare de care dispun. Constituind o formă de asistență socială care vine să rezolve problemele copiilor și familiei la nivel de comunitate, serviciile sociale comunitare de protecție a copilului și familiei în dificultate pot fi atît servicii de prevenire a situației dificile (servicii de sprijin familial: consiliere psihologică, juridică, socială, pedagogică, mediere, suport financiar etc.), menite să depășească anumite situații de dificultate, cît și servicii de intervenție (servicii pentru ocrotirea, îngrijirea, recuperarea și (re)integrarea socială a copiilor) în cadrul unei situații dificile.
Din ansamblul atribuțiilor comune ale autorităților executive din unitățile administrativteritoriale de nivelul doi, în cele ce urmează vor fi specificate acele atribuții care vizează protecția copilului și familiei. Astfel: Președintele raionului, primarul general al municipiului Chișinău, Comitetul executiv al Găgăuziei, asistați de către organele pe care le conduc: asigură realizarea Programelor și Planurilor naționale și locale (raionale, municipale, ale unității teritoriale cu statut juridic special) în vederea protecției copilului: Programului –pilot „Copiii orfani”, Programul-pilot „Copiii cu disabilități”; Programul național de combatere și profilaxie a holerei și altor boli diareice acute; Programului de acțiuni privind protecția socială a absolvenților școlilor de tip-internat, copiilor orfani, celor aflați sub tutelă și copiilor rămași fără ocrotire părintească; Programului național de prevenire și diminuare a șomajului în rîndurile tinerilor etc; Programului internațional privind munca copilului; Programelor naționale de profilaxie și control al infecției HIV/SIDA, infecțiilor cu transmitere sexuală și de control al tuberculozei; Programului național de protecție, reabilitare și integrare socială a ăersoanelor cu handicap; Programului de modenizare a sistemului educațional; Planului național de acțiuni „Educație pentru toți”; Planul național de prevenire și combatere a traficului de ființe umane etc.;
De precizat că, în unitățile administrativ-teritoriale de nivelul doi, exercitarea funcțiilor autorității tutelare se pune pe seama direcțiilor (secțiilor) de asistență socială și protecție a familiei. În calitatea lor de autorități tutelare, și în conformitate cu Regulamentul organelor de tutelă și curatelă, autoritățile respective au sarcina de a identifica și ține evidența copiilor rămași fără îngrijire părintească, precum și copiilor, părinții cărora nu le oferă educația și susținerea necesară; de a organiza protecția pro-activă a acestora, prestarea serviciilor în conformitate cu situația de dificultate în care se află copilul; reprezentarea acestora; monitorizarea situației copilului plasat pentru îngrijire și educație într-o familie sau centru comunitar etc. Unele cercetări arată că fiecare raion tinde să-și dezvolte propria metodă de lucru și divizare a responsabilităților. Astfel, unele raioane plasează o responsabilitate considerabilă asupra secretarului consiliului raional, în timp ce în alte raioane, responsabilitatea pentru majoritatea funcțiilor autorității tutelare este deținută de specialistul principal pentru protecția drepturilor copilului la nivel raional.
În final, se poate constata că, la nivel unităților administrativ-teritoriale de nivelul doi, de protecția copiilor aflați în dificultate se ocupă atît autoritățile administrației publice locale, cît și structurile desconcentrate ale administrației publice centrale de specialitate. Competența autorităților administrative locale de nivelul doi sînt stabilite de Legea nr. 436-XVI din 28.12.2006, în conformitate cu domeniile proprii de activitate prevăzute de Lega nr. 435-XVI din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă. Fiecare dintre structurile desconcentrate este responsabilă pentru soluționarea problemelor copiilor în domeniul său specific de activitate, iar asistența metodologică este acordată acestora de către autoritățile administrației publice centrale de specialitate. Președintele raionului, Primarul general al municipiului Chișinău, Comitetul Executiv al Găgăuziei contribuie la buna colaborare a serviciilor publice desconcentrate în soluționarea problemelor de interes raional, municipal, al unității administrativ-teritoriale cu statut juridic special. Însă reglementările de care aceștia se conduc în activitatea lor și care sînt prevăzute de un șir de alte legi speciale: Codul familiei, Codul civil, Legea cu privire la asistența social etc.
3.3 Repertoriu practic
Tutela se instituie asupra copiilor rămași fără ocrotire părintească în scopul educației și instruirii acestora, precum și al apărării drepturilor și intereselor lor legitime. În sens mai restrîns, vom adăuga că tutela se instituie asupra copiilor care nu au atins vîrsta de 14 ani. La atingerea vîrstei de 14 ani, tutela se transformă în curatelă, fără adoptarea de către autoritatea tutelară a unei hotărîri suplimentare.
pentru protecția drepturilor copilului sectorul Botanica s-a adresat cu cerere soții cet. a.n. 09.06.1963 și domiciliați: privind posibilitatea instituirei tutelei asupra nepotului –-. 02.05.2013.
În urma examinării s-a constatat:
Caracteristisa social -demografică a familiei:
– bunelul copilului
– bunica copilului
– străbunica
– mama copilului
Copilul XXXXX a fost născut dîn relații conjugale dintre cet. XXXXx și cet.ZZZZZZZZZ. Actualmente copilul este lipsit de îngrijire și supraveghere din partea părinților din cauza absenței acestora. Mama __ conform extrasului din Sistemul informațional integrat al Poliției de Frontieră la 01.02.2014 a părăsit țara, lăsînd copilul în grija buneilor, iar în privina tatălui copilului este pornit dosarul de căutare în baza cauzei penale. ( narcoman)
Familia locuiește pe adresa sus vizată, într-un apartament cu 3 odăi, cu suprafața totală – .p, și cea locativă – .p., care îi aparține cu drept de proprietate cet. Busuioc Svetlana. Condițiile locative sunt foarte bune. Imobilul este conectat la apeduct, sistemă de canalizare, energia electrică, energie termică și post telefonic. Locuința este dotată cu mobilierul necesar și tehnică de uz casnic. Starea sanitară a locuinței corespunde normelor sanitare. Timofei dispune de odaie separată, jucării și alte obiecte pentru dezvoltarea multerală.
Soții duc un mod de viață sănătos. Ambii sunt angajați în cîmpul muncii. Dl Alexandru activează în calitate de director tehnic, cu salariul mediu lunar în mărime de 4200 lei.
Dna este angajată în cadrul S.A “ Aureola & Lombard” , cu salariul mediu lunar în mărime de 3965, 23 lei. Conform actului medical ambii sunt sănătoși.
Reieșind din cele de mai sus, vom adăuga că în practica judiciară sqa constatat că la instituirea tutelei asupra copiilor recurentului au fost respectate întocmai dispozițiile legale.
pentru protecția drepturilor copilului sectorul Botanica s-a adresat cu cerere cet. însă locuiește în mun. Chișinău, str. Teilor, 11, ap.158 privind posibilitatea instituirei tutelei asupra copilului ____––- a.n. 23.07.2004.
În urma examinării s-a constatat:
Caracteristisa social -demografică a familiei:
Negru Anatol, a.n. 11.11.1941- pensionar.
Negru Alexandra, a.n. 12.11.1946 – pensionară.
Negru Veaceslav, a.n. 25.02.1971 – neangajat în cîmpul muncii.
Rublenco Natalia, a.n. 15.03.1968 – neangajată în cîmpul muncii.
Negru Oleg, a.n. 23.07.2004 – școala – internat auxiliară nr. 6, elev a cl. II-a.
Copilul Negru Oleg a fost născut dîn relații conjugale dintre cet. Negru Veaceslav și cet. Crețu Mariana. Mama copilului a decedat la 28.02.2005. Copilul a rămas în grija tatălui și a bunicii. La 12.01.2013 cet. Negru Veaceslav a încheiat căsătoria cu cet. Rublenco Natalia.
Familia Negru locuiește pe adresa sus vizată, într-un apartament cu 2 odăi, suprafața totală .p, și cea locativă – .p., care îi aparține cu drept de proprietate bunelului copilului cet. Negru Anatol. Condițiile locative sunt satisfăcătoare. Imobilul este conectat la apeduct, sistemă de canalizare, energia electrică, energie termică și post telefonic. Locuința este dotată cu mobilierul necesar. Copilul împreună cu tata și mama vitrigă locuiește în odaia cea mare ( .p.). Oleg dispune de ungherașul său propriu, patuc și masuță pentru lecții. Fiind invalid de gr. I din copilarie cu diagnosticul: Retard mintal sever. Sm hiperdinamic. Nedezvoltarea vorbirii gr. II, copilul învață la școala – internat auxiliară nr. 6, elev a clasei II-a. Zilele de odihnă copilul le petrece în familie.
Tata copilului nu este angajat în cîmpul muncii, face abuz de alcool, de educația copilului nu se ocupă. Răspunderea pentru creșterea și întreținerea copilului îi revine dnei Natalia. Dna Natalia depune mult efort pentru a crea copilului un mediu favorabil. Oleg este bine îngrijit. Relațiile cu copilul sunt binevoitoare, prietenoase Dna Natalia lucrează ocazional. Conform actului medical este sănătoasă și aptă pentru a supraveghea un copil. Tata copilului a dat acordul la instituirea tutelei asupra fiului său de către actuala soție cet. Rublenco Natalia.
Bugetul familiei este constituit din: pensia bunelului în mărime de 1100 lei, pensia bunicii în mărime de 800 lei, salariul a dnei Natalia în mărime de 600 – 700 lei și pensia de invaliditate a copilului – 845 lei.
CONCLUZII și RECOMANDĂRI
În concluzie putem menționa că numărul abandonurilor de copii rămîne în continuare destul de mare. Factorii sînt multipli: lipsa mijloacelor materiale necesare pentru a asigura creșterea și educarea minorului, lipsa unei stări civile paterne a minorului care o determină pe mamă să cadă victimă concepțiilor perimate ce înfierează astfel de situații, lipsa de maturitate a tinerelor mame etc.
Societatea civilă are un rol important in susținerea copiilor orfani și lipsiți de grija părinților. In cele mai dese cazuri serviciile de alternativă sint dezvoltate de către organizații nonguvernamentale de sine stătător sau in parteneriate cu autoritățile publice locale. Școlile-internat sint și ele in atenția organizațiilor de caritate, insă datorită proporțiilor lor mari, copiii realizează mai slab această susținere. Dacă in serviciile de alternativă activitatea societății civile este indreptată preponderent spre lucru direct cu copiii și este percepută pozitiv de către aceștia, atunci in instituțiile rezidențiale activitatea este indreptată mai mult spre reconstrucția clădirii, crearea condițiilor igienice pentru copii, ceea ce nu este percepută de copii ca o susținere directă.
În cazul Centrului de Plasament de Tip Familie devine vizibilă oportunitatea ameliorării situației: copiii iși restabilesc aici și consolidează relațiile cu părinții naturali, scopul serviciului fiind reintegrarea copilului in familie. Totodată, studiul depistează că situația este mai dificilă in cazul copiilor plasați in familii de asistență parentală profesionistă, un număr mai mic din acești copii se pronunță că au susținerea părinților. Cauza poate fi explicată prin statutul lor juridic – majoritatea copiilor sint copii orfani sau abandonați, in multe cazuri părinții sint dispăruți in și peste hotarele ei, sau iși ispășesc pedeapsa in locurile de detenție, fiind lipsiți de drepturile părintești. Pentru acești copii obiectivul programului de ingrijire este orientat spre reabilitarea și pregătirea lor pentru adopție națională.
Asistenții sociali și educatorii sint persoane importante in viața copiilor lipsiți de grija părinților, susținerea din partea lor este mai evidentă anume in cazul copiilor plasați in Centrul de Plasament de Tip Familie și in familii de asistență parentală profesionistă. Aceste două servicii se bazează pe profesionalismul asistenților sociali, care lucrează cu copiii pentru a-i reintoarce in familiile lor naturale sau ii pregătesc pentru adopția națională. Atitudinea, exprimată in cadrul sondajului de către copiii din școlile-internat, provine, cu foarte multă probabilitate, din lipsa de informație despre existența asistenților sociali: majoritatea instituțiilor rezidențiale nu prevăd in statele de funcții angajați – asistenți sociali, colaboratorii acestora fiind, in marea lor majoritate, profesori, educatori și personal tehnic.
Organul de tutelă / curatelă, deși este responsabil de toți copiii orfani și lipsiți de grija părinților care sint ingrijiți in școli-internate, case de copii și servicii comunitare, nu este bine cunoscut de beneficiarii lor direcți. Acest lucru ar putea fi explicat prin numărul mic de specialiști in protecția copilului in structura autorităților publice locale, care nu reușesc să ajungă la fiecare copil aflat in ingrijirea statului. Lipsa asistenților sociali in instituțiile rezidențiale, precum și implicarea insuficientă a organului de tutelă/curatelă in ingrijirea copilului instituționalizat face aproape imposibilă planificarea viitorului copilului, lucrul cu familia copilului și integrarea lui efectivă in familie, comunitate și societate.
Pentru prevenirea si ameliorarea fenomenului abadonului sunt propuse urmatoarele recomandari:
La nivel de stat:
Promovarea importanței copilăriei mici, a mediului familial pentru dezvoltarea copilului, cu scopul de a preveni plasarea copilului în situații de dificultate;
O cale importantă pentru prevenirea abandonului o constituie promovarea programelor de planificare familială. Aceste programe trebuie să ajungă la populațiile cu risc crescut, inclusiv la cele care au nevoi speciale precum alcoolism, probleme psihice, mentale etc.
O colaborare mai strinsă între instituțiile statului și ONG-urile, pentru o eficienta mai mare.
La nivelul Administrației publice locale:
Dezvoltarea / înființarea Centrelor de Consiliere familială/ Terapie familială în sectorul Chișinău
Dezvoltarea la nivelul comunităților a serviciilor de asistență parentală profesionistă și a centrelor maternale pentru a preveni separarea copiilor de familie.
La nivel de ONG (Centrului de Plasament de Tip Familie):
Participarea la îmbunătățirea mecanismului de implementarea a legislației în domeniul protecției copiilor rămași fără ocrotire părintească;
Dezvoltarea noilor servicii primare, împreună cu autoritatea tutelară (DMPDC), care ar preveni situațiile de dificultate a familiilor cu copii;
Implementarea mai multor servicii de tip familial în scopul protecției copiilor rămași fără ocrotire părintească.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în vigoare de la 27.08.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1.
Codul civil adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.1125 din 13.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86/661
Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24.10.2008 // Monitorul Oficial nr.3-6/15 din 16.01.2009
Codul familiei al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 1316-XIV din 26.10.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48
Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009
Legea privind actele de stare civilă Nr.100-XV din 26.04.2001 // Monitorul Oficial al R.Moldova nr.97-99/765 din 17.08.2001
Legea privind descentralizarea administrativă nr. 435-XVI din 28.12.2006 // Monitorul Oficial nr.29-31/91 din 02.03.2007, art 4
Legea Republicii Moldova Legea asistenței sociale nr.547-XV din 25.12.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.42-44 din 12.03.2004, art 14, alin 3
Legea Republicii Moldova nr.338-XIII din 15.12.1994 privind drepturile copilului // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.13 din 02.03.1995.
Legea Republicii Moldova privind administrația publică locală nr. 436-XVI din 28.12.2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007
Legea Republicii Moldova privind finanțele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 248-253 din 19.12.2003, art 3, alin 8
Legea Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr.344 din 23.12.1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-4 din 14.01.1995
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Statutului Casei Naționale de Asigurări Sociale a Republicii Moldova nr. 739 din 25.07.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 94-97 din 03.08.2000
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la structura statelor de personal ale primăriilor satelor (comunelor), orașelor (municipiilor) nr.688 din 10.06.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 116-120 din 13.06.2003
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre instituirea Consiliului guvernamental pentru problemele persoanelor cu handicap nr. 674 din 19.07.2001. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 86-88 din 27.07.2001
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 198 din 16.04.1993 cu privire la protecția copiilor și familiilor socialmente vulnerabile // Monitor, 1993, nr. 4
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 406 din 03.04.2003 despre aprobarea Planului de măsuri privind revizuirea și modificarea legislației în vigoare pentru armonizarea ei cu prevederile Cartei Sociale Europene revizuite// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 581 din 25.05.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la condițiile de stabilire și plată a indemnizațiilor pentru copiii adoptați și cei aflați sub tutelă/curatelă // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr. 83-86
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.937 din 12.07.2002 pentru aprobarea regulamentului casei de copii de tip familial // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.106-109
Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 416-XIV din 28.05.99 pentru aprobarea Strategiei de reformă a sistemului de asistență socială // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.78-79.
Decizia Consiliului raional Cahul nr. 03/09-1 din 28.04.2005 cu privire la implementarea în teritoriul raionului Cahul a proiectului TACIS, Consolidarea capacităților în reforma politicii sociale
Decizia Primăriei municipiului Chișinău nr. 18/21 din 07.09.2000 despre aprobarea Regulamentului proiectului-pilot cu privire la asistența maternală profesionistă
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la New York la 16.12.1966, în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993 // Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediție oficială. Chișinău, 1998, vol.1, pag 30
Convenția europeană în materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la 24.04.1967 // Drepturile copilului și tînărului. Documente internaționale. București, 2002, vol. 1, pag 140
Convenția europenă asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, adoptată la Strasbourg la 15.10.1975, ratificată prin Legea Republicii Moldova nr. 722-XV din 07.12.2001 // Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1954-2005). Ediție oficială. Chișinău, 2006
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului adoptată la 20.11.1989 la New York, Aderat prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.408-XII din 12.12.1990, în vigoare din 25.02.1993. În Tratate internaționale. Vol. 1. Chișinău, 1998
Declarația cu privire la principiile sociale și juridice aplicabile protecției și bunăstării copiilor, îndeosebi din punctul de vedere al practicilor în materia adopțiunii și plasamentului familial, pe plan național și internațional, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 03.12.1989 prin Rezoluția nr. 41/85 // Drepturile copilului și tînărului. Documente internaționale. – București, 2002, vol. 1, p. 130-134
Declarația cu privire la principiile sociale și juridice aplicabile protecției și bunăstării copiilor, îndeosebi din punctul de vedere al practicilor în materia adopțiunii și plasamentului familial, pe plan național și internațional, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 03.12.1989 prin Rezoluția nr. 41/85 // Drepturile copilului și tînărului. Documente internaționale. București, 2002, vol. 1, pag 130
Declarația drepturilor copilului din 20.11.1959. În Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului. UNICEF. Chișinău: CARTIER, 2001
Carta Socială Europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996, ratificată parțial prin Legea Republicii Moldova nr. 484-XV la 28.09.2001 // Legislație în asistența socială (reglementări internaționale). București: NAȚIONAL, 2000
Codul European de Securitate Socială (revizuit), întocmit la 06 .11.1990 // Legislație în asistența socială (reglementări internaționale). București: NAȚIONAL, 2000
Studii de specialitate
Aspecte teoretice și practice ale asistenței sociale / Coordonator: Bulgaru Maria. Chișinău: CE USM, 2003, pag 251
Avram M., Filiația. Adopția națională și internațională, București, ed Beck, pag 89
Bacaci A., Dumitrache V., Dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil. București:Editura CH Beck, 2012, p.166
Balahur D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. București: ALL BACK, 2001, pag 168
Bantuș A. Autonomia Locală și subsidiaritatea – principii de organizare și funcționare a administrației publice. În Probleme actuale ale științelor socio-umane în condițiile integrării europene. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006, p. 351
Bantuș L. Proceduri și standarde democratice în administrația intereselor publice locale. În Dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova la etapa actuală. Chișinău: Tipografia Centrală, 2004, p. 411
Bedjaoui, M., The right to development // Balahur, D., Protecția dreptului copilului ca principiu al asistenței sociale, București, 2001,pag 101
Brofenbrenner U., citat in A. Etzioni. The Spirit of Community. The Reinvention of American Society. New York: Simon and Shuster, 1993
Caya M., Liem J., The role of sibling support in high-conflict families. // American Journal of Orthopsychiatry, 1998, vol. 68, no. 2, pag 13
Cebotari V., Dreptul familiei. – Chișinău: Tipografia Academiei de Științe din Republica Moldova, 2004, pag 263
Chisari A., Reglementări juridice privind asistența socială a copilului și a familiei cu copii în Republica Moldova. Chișinău: Teză de Doctor în drept, 2006
Dilion M., Grigoraș Stela. Asistența parentală profesionistă. Ghid de aplicare practică. Chișinău, 2003, pag 17
Emese F., Dreptul familiei. Editia 4. București: Editura CH Beck, 2011, p. 88
Gavriliță L. Reabilitarea socială a copiilor cu disabilități fizice și integrarea lor în societate. Materialele conferinței internaționale. În: Partenierate în dezvoltarea serviciilor de alternativă pentru copii și familii în situații de risc. Chișinău, 2003, pag 51
Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului , UNICEF, Chișinău, Editura Cartier, 2001, pag 9
Gilligan R., The importance of school and teachers in child welfare. Child and Family Social Work, 1998, pag 13
Grigoraș S., Cuznețov S., Mediul ecosociouman favorabil – condiție indispensabilă pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor în situație de risc. // Mediul Ambiant. – Chișinău, 2004, no. 1, pag 2
Ionescu I., Dumitru S., Elemente de sociologie, vol 1,2. – Iași: Ed. Universității “Alexandru Ion Cuza”, 1999, pag 73
Lupașcu D., Crăciunescu C. Dreptul familiei. Ediția a II-a amendată și actualizată. București: Editura Universul Juridic, 2012, p. 108
Malcoci L., Experiența FISM în crearea serviciilor sociale de alternativă bazate pe comunitate, în: Copiii în situații de risc: crearea serviciilor sociale comunitare. -Chișinău, 2004, pag 30
Mărgineannu L, Mărgineanu G., Dreptul Familiei’, Ed. Elena-V.I., Chișinău 2002, pag 290
Orlov Maria, Belecciu Ștefan. Drept administrativ. Chișinău: „Elena –V.I.”, 2006, pag 56
Pierre Jon, traducere de Cartaleanu Elena. Dezbateri asupra administrării. Autoritate, dirijare și democrație. Chișinău: Combinatul Poligrafic, 2006, pag 66
Pînzari V., Dreptul familiei. Presa universitară bălțeană. Bălți 2008, pag 82
Popa V., Autoritățile publice ale Republicii Moldova. Compendium privind structura, organizarea și funcționarea lor. Chișinău: TISH, 2004, pag 45
Popa V., coordonator de program. Ghidul primarului. Chișinău: ARC, 2001, pag 19
Popescu Teodor. Evoluția reformei administrației publice locale: realizări și perspective. Chișinău: Academia de Administrare Publică, 2001, pag 13
Sîmboteanu A., Rolul personalului în realizarea reformei administrației publice. Chișinău: Academia de Administrare Publică, 2001, pag 31
Stoica V., Ronea M., Natura juridică și procedura specifică adopției, revista "Dreptul", nr. 2/1993, pag 34
Țîganescu O., Organizațiile nonguvernamentale – furnizori de servicii sociale: Sursa inițială sau soluție? // Revista de asistență socială nr.1, 2004, p. 40
Țîganescu O., Organizațiile nonguvernamentale – furnizori de servicii sociale: Sursa inițială sau soluție? // Revista de asistență socială nr.1, 2004, p. 40
Toma, S.-C. , UNICEF – lumea văzută prin prisma drepturilor copiilor // Drepturile omului în Republica Moldova, Chișinău, 1998, pag 79
Бурлацкий, Ф. Мушинский, В. Народ и власть. Москва,1986; Чиркин, В. Основы теории политической системы. Москва, 1985
Доватер А., Политика и политии. Аристотель. Москва,1965, pag 22
Карташкин В.А., Международная защита прав человека // Международные отношения, Москва, 1976, pag 36
Основы государства и права. Под.ред. О.Е.Кутафина. Москва,1994, pag 5
Сурилов А., Теория государства и права. Одесса. 1989, pag 113
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în vigoare de la 27.08.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1.
Codul civil adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.1125 din 13.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86/661
Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24.10.2008 // Monitorul Oficial nr.3-6/15 din 16.01.2009
Codul familiei al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 1316-XIV din 26.10.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48
Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009
Legea privind actele de stare civilă Nr.100-XV din 26.04.2001 // Monitorul Oficial al R.Moldova nr.97-99/765 din 17.08.2001
Legea privind descentralizarea administrativă nr. 435-XVI din 28.12.2006 // Monitorul Oficial nr.29-31/91 din 02.03.2007, art 4
Legea Republicii Moldova Legea asistenței sociale nr.547-XV din 25.12.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.42-44 din 12.03.2004, art 14, alin 3
Legea Republicii Moldova nr.338-XIII din 15.12.1994 privind drepturile copilului // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.13 din 02.03.1995.
Legea Republicii Moldova privind administrația publică locală nr. 436-XVI din 28.12.2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007
Legea Republicii Moldova privind finanțele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 248-253 din 19.12.2003, art 3, alin 8
Legea Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr.344 din 23.12.1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-4 din 14.01.1995
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Statutului Casei Naționale de Asigurări Sociale a Republicii Moldova nr. 739 din 25.07.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 94-97 din 03.08.2000
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la structura statelor de personal ale primăriilor satelor (comunelor), orașelor (municipiilor) nr.688 din 10.06.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 116-120 din 13.06.2003
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre instituirea Consiliului guvernamental pentru problemele persoanelor cu handicap nr. 674 din 19.07.2001. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 86-88 din 27.07.2001
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 198 din 16.04.1993 cu privire la protecția copiilor și familiilor socialmente vulnerabile // Monitor, 1993, nr. 4
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 406 din 03.04.2003 despre aprobarea Planului de măsuri privind revizuirea și modificarea legislației în vigoare pentru armonizarea ei cu prevederile Cartei Sociale Europene revizuite// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 581 din 25.05.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la condițiile de stabilire și plată a indemnizațiilor pentru copiii adoptați și cei aflați sub tutelă/curatelă // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr. 83-86
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.937 din 12.07.2002 pentru aprobarea regulamentului casei de copii de tip familial // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.106-109
Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 416-XIV din 28.05.99 pentru aprobarea Strategiei de reformă a sistemului de asistență socială // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.78-79.
Decizia Consiliului raional Cahul nr. 03/09-1 din 28.04.2005 cu privire la implementarea în teritoriul raionului Cahul a proiectului TACIS, Consolidarea capacităților în reforma politicii sociale
Decizia Primăriei municipiului Chișinău nr. 18/21 din 07.09.2000 despre aprobarea Regulamentului proiectului-pilot cu privire la asistența maternală profesionistă
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la New York la 16.12.1966, în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993 // Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediție oficială. Chișinău, 1998, vol.1, pag 30
Convenția europeană în materia adopției de copii, adoptată la Strasbourg la 24.04.1967 // Drepturile copilului și tînărului. Documente internaționale. București, 2002, vol. 1, pag 140
Convenția europenă asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, adoptată la Strasbourg la 15.10.1975, ratificată prin Legea Republicii Moldova nr. 722-XV din 07.12.2001 // Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte (1954-2005). Ediție oficială. Chișinău, 2006
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului adoptată la 20.11.1989 la New York, Aderat prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.408-XII din 12.12.1990, în vigoare din 25.02.1993. În Tratate internaționale. Vol. 1. Chișinău, 1998
Declarația cu privire la principiile sociale și juridice aplicabile protecției și bunăstării copiilor, îndeosebi din punctul de vedere al practicilor în materia adopțiunii și plasamentului familial, pe plan național și internațional, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 03.12.1989 prin Rezoluția nr. 41/85 // Drepturile copilului și tînărului. Documente internaționale. – București, 2002, vol. 1, p. 130-134
Declarația cu privire la principiile sociale și juridice aplicabile protecției și bunăstării copiilor, îndeosebi din punctul de vedere al practicilor în materia adopțiunii și plasamentului familial, pe plan național și internațional, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 03.12.1989 prin Rezoluția nr. 41/85 // Drepturile copilului și tînărului. Documente internaționale. București, 2002, vol. 1, pag 130
Declarația drepturilor copilului din 20.11.1959. În Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului. UNICEF. Chișinău: CARTIER, 2001
Carta Socială Europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996, ratificată parțial prin Legea Republicii Moldova nr. 484-XV la 28.09.2001 // Legislație în asistența socială (reglementări internaționale). București: NAȚIONAL, 2000
Codul European de Securitate Socială (revizuit), întocmit la 06 .11.1990 // Legislație în asistența socială (reglementări internaționale). București: NAȚIONAL, 2000
Studii de specialitate
Aspecte teoretice și practice ale asistenței sociale / Coordonator: Bulgaru Maria. Chișinău: CE USM, 2003, pag 251
Avram M., Filiația. Adopția națională și internațională, București, ed Beck, pag 89
Bacaci A., Dumitrache V., Dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil. București:Editura CH Beck, 2012, p.166
Balahur D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. București: ALL BACK, 2001, pag 168
Bantuș A. Autonomia Locală și subsidiaritatea – principii de organizare și funcționare a administrației publice. În Probleme actuale ale științelor socio-umane în condițiile integrării europene. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006, p. 351
Bantuș L. Proceduri și standarde democratice în administrația intereselor publice locale. În Dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova la etapa actuală. Chișinău: Tipografia Centrală, 2004, p. 411
Bedjaoui, M., The right to development // Balahur, D., Protecția dreptului copilului ca principiu al asistenței sociale, București, 2001,pag 101
Brofenbrenner U., citat in A. Etzioni. The Spirit of Community. The Reinvention of American Society. New York: Simon and Shuster, 1993
Caya M., Liem J., The role of sibling support in high-conflict families. // American Journal of Orthopsychiatry, 1998, vol. 68, no. 2, pag 13
Cebotari V., Dreptul familiei. – Chișinău: Tipografia Academiei de Științe din Republica Moldova, 2004, pag 263
Chisari A., Reglementări juridice privind asistența socială a copilului și a familiei cu copii în Republica Moldova. Chișinău: Teză de Doctor în drept, 2006
Dilion M., Grigoraș Stela. Asistența parentală profesionistă. Ghid de aplicare practică. Chișinău, 2003, pag 17
Emese F., Dreptul familiei. Editia 4. București: Editura CH Beck, 2011, p. 88
Gavriliță L. Reabilitarea socială a copiilor cu disabilități fizice și integrarea lor în societate. Materialele conferinței internaționale. În: Partenierate în dezvoltarea serviciilor de alternativă pentru copii și familii în situații de risc. Chișinău, 2003, pag 51
Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului , UNICEF, Chișinău, Editura Cartier, 2001, pag 9
Gilligan R., The importance of school and teachers in child welfare. Child and Family Social Work, 1998, pag 13
Grigoraș S., Cuznețov S., Mediul ecosociouman favorabil – condiție indispensabilă pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor în situație de risc. // Mediul Ambiant. – Chișinău, 2004, no. 1, pag 2
Ionescu I., Dumitru S., Elemente de sociologie, vol 1,2. – Iași: Ed. Universității “Alexandru Ion Cuza”, 1999, pag 73
Lupașcu D., Crăciunescu C. Dreptul familiei. Ediția a II-a amendată și actualizată. București: Editura Universul Juridic, 2012, p. 108
Malcoci L., Experiența FISM în crearea serviciilor sociale de alternativă bazate pe comunitate, în: Copiii în situații de risc: crearea serviciilor sociale comunitare. -Chișinău, 2004, pag 30
Mărgineannu L, Mărgineanu G., Dreptul Familiei’, Ed. Elena-V.I., Chișinău 2002, pag 290
Orlov Maria, Belecciu Ștefan. Drept administrativ. Chișinău: „Elena –V.I.”, 2006, pag 56
Pierre Jon, traducere de Cartaleanu Elena. Dezbateri asupra administrării. Autoritate, dirijare și democrație. Chișinău: Combinatul Poligrafic, 2006, pag 66
Pînzari V., Dreptul familiei. Presa universitară bălțeană. Bălți 2008, pag 82
Popa V., Autoritățile publice ale Republicii Moldova. Compendium privind structura, organizarea și funcționarea lor. Chișinău: TISH, 2004, pag 45
Popa V., coordonator de program. Ghidul primarului. Chișinău: ARC, 2001, pag 19
Popescu Teodor. Evoluția reformei administrației publice locale: realizări și perspective. Chișinău: Academia de Administrare Publică, 2001, pag 13
Sîmboteanu A., Rolul personalului în realizarea reformei administrației publice. Chișinău: Academia de Administrare Publică, 2001, pag 31
Stoica V., Ronea M., Natura juridică și procedura specifică adopției, revista "Dreptul", nr. 2/1993, pag 34
Țîganescu O., Organizațiile nonguvernamentale – furnizori de servicii sociale: Sursa inițială sau soluție? // Revista de asistență socială nr.1, 2004, p. 40
Țîganescu O., Organizațiile nonguvernamentale – furnizori de servicii sociale: Sursa inițială sau soluție? // Revista de asistență socială nr.1, 2004, p. 40
Toma, S.-C. , UNICEF – lumea văzută prin prisma drepturilor copiilor // Drepturile omului în Republica Moldova, Chișinău, 1998, pag 79
Бурлацкий, Ф. Мушинский, В. Народ и власть. Москва,1986; Чиркин, В. Основы теории политической системы. Москва, 1985
Доватер А., Политика и политии. Аристотель. Москва,1965, pag 22
Карташкин В.А., Международная защита прав человека // Международные отношения, Москва, 1976, pag 36
Основы государства и права. Под.ред. О.Е.Кутафина. Москва,1994, pag 5
Сурилов А., Теория государства и права. Одесса. 1989, pag 113
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Autoritatilor Administratiei Publice In Protectia Si Copiilor Ramasi Fara Ocrotire Parinteasca (ID: 129682)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.