Rolul Asistentului Social In Reintegrarea Delincventului Minor

Cuprins

Introducere

Capitolul 1

Delimitări conceptuale, caracteristici și dimensiuni ale fenomenului de delincvență juvenilă

1.1 Dezvoltarea psiho-socială a minorului – socializarea

1.1.1 Tipuri de socializare

1.1.2 Socializarea și învățarea socială

1.1.3 Socializarea și resocializarea

1.2 Devianța socială

1.2.1 Tipuri și caracteristici ale devianței sociale

1.3 Definirea noțiunii de delincvență juvenilă – perspectiva juridică

1.4 Caracteristicile și tipurile delincvenței juvenile

1.5 Teorii și modele explicative ale delincvenței juvenile

1.5.1 Teorii din perspectiva sociologică

1.5.1.1 Teoria „subculturilor delincvente

1.5.1.2 Teoria „dezorganizării sociale

1.5.1.3 Teoria „anomiei

1.5.1.4 Teoria „etichetării sociale

1.5.1.5 Teoria „rezistenței la frustrare

1.5.1.6 Teoria „asocierilor diferențiale

1.5.2 Teorii din perspectiva psihologică

1.5.2.1 Abordarea psihanalitică

1.5.2.2 Abordarea psihopedagogică

Capitolul 2

Justiția și răspunderea penală a minorilor

2.1 Minorii din perspectiva juridică

2.2 Scurt istoric al legislației românești

2.3 Minoritatea conform prevederilor Noului Cod Penal

2.4 Analiza modificărilor privind minoritatea în Noul Cod Penal

Capitolul 3

Reintegrarea în societate și asistența delincventului minor în cadrul sistemului de probațiune

3.1 Sistemul de probațiune

3.2 Atribuțiile consilierului de probațiune

3.3 Procesul de evaluare în sistemul probațiunii

3.3.1 Evaluarea inculpaților minori

3.4 Procesul de supraveghere a minorilor

3.5 Rolul serviciilor de reintegrare socială a infractorilor

Capitolul 4

Rolul asistentului social în reintegrarea delincventului minor

4.1 Principalele roluri ale asistentului social în reintegrarea delincventului minor

4.2. Tehnici specifice asistenței sociale a delincvenților

4.2.1 Evaluarea și auto-evaluarea

4.2.2 Interviul

4.2.3 Interogarea în asistență socială

4.2.4 Consilierea

4.2.5 Studiul de caz

4.3 Profilaxia delincvenței juvenile

4.3.1 Tipologia acțiunilor preventive

4.3.2 Măsuri de prevenire a delincvenței

Capitolul 5

Studiu de caz

5.1 Obiectivele cercetării

5.2 Metodologia – studiul de caz

5.3 Studiu de caz – B.M

5.4 Concluzii

Bibliografie

Introducere

Fenomenul de devianță socială, manifestat sub forma infracționalității, constituie o problemă socială complexă, rezultată din interacțiunea conjugată a unor cauze sociale și individuale și a unor condiții favorizante, a căror cunoaștere și explicație științifică stau la baza măsurilor de politică penală, menite să conducă la prevenirea și diminuarea treptată a manifestărilor antisociale în comunitățile umane.

Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline (criminologie, sociologia crimei și a delincvenței, drept penal și penologie, psihologie juridică, medicină legală), fenomenul de devianță socială în general, cel de infracționalitate (delincvență) în special, implică o serie de probleme și aspecte de un deosebit interes teoretic și aplicativ pentru orice cercetare științifică.

În epoca noastră, tineretului i se recunoaște, din ce în ce mai mult, dreptul de a revendica o identitate proprie în „societatea adulților”, de a participa cu drepturi depline la procesul politic și economico-social, de a-și afirma idealurile și aspirațiile în conformitate cu propriile opțiuni. Toate acestea implică o serie de responsabilități sporite pentru educatori, care trebuie educați ei înșiși pentru a înțelege că procesul de socializare a tineretului în epoca noastră trebuie să își asimileze exigențe inedite, incompatibile cu finalitățile, normele și valorile care caracterizau activitatea instructiv-educativă din perioadele precedente.

În prezent, valorile nu mai sunt aceleași, iar structura familiei tradiționale a dispărut în istorie. Ca urmare, funcția de educație morală nu se mai localizează strict la nivelul grupului familial, iar dispersarea procesului de socializare între mai multe instituții sociale face ca procesul educativ să devină parte integrantă a unui program comun de acțiune elaborat de întreaga societate. În măsura în care au apărut noi generații, se ridică noi probleme față de trecut. Tineretul este mai libertin și mai autonom decât altă dată, se revoltă mai ușor contra interdicțiilor impuse de vârsta copilăriei și nu mai respectă vârstnicii. Această afirmație pare confirmată de o serie de fapte, atitudini și conduite ale tinerilor, de dificultățile provocate procesului educativ, de către tendințele tot mai insistente ale acestora de a-și afirma dreptul la o identitate proprie și la o mai mare autonomie morală.

Adulții, sau cel puțin o parte dintre ei, înțeleg din ce în ce mai bine că tinerețea trebuie, în mod firesc, asociată cu o stare de spirit înnoitoare caracterizată prin îndrăzneală, deschidere față de nou, acțiune, creativitate și prin alte trăsături care se opun prudenței exagerate, spiritului conservator, prejudecăților și clișeelor care îi disting pe o serie de vârstnici. Cea mai mare parte a vieții tinerilor este plină de speranță. Speranța se referă la viitor, în timp ce amintirile la trecut, iar pentru tineri viitorul este lung, trecutul este scurt. Bătrânii, dimpotrivă trăiesc din amintiri, trecutul lor este lung, iar viitorul lor este scurt.

Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură, devianța nu are însă numai un caracter moral. Ea poate lua direcții foarte diferite, înscriind tinerii în aria noncorformismului, a delincvenței, a inadaptării sociale cu substrat psihopatologic, în funcție de tipul de normă pe care adultul îl consideră că tânărul a încălcat-o. Dincolo de conținutul real al consecințelor sociale, produse, de asemenea, de acte de devianță, trebuie recunoscut că, adeseori, adultul are tendința să clarifice drept deviant orice comportament al tânărului care atentează la autoritatea sa de educator.

Plasat de cele mai multe ori în aria inadaptării sociale, a tulburărilor de comportament și personalitate, fenomenul de delincvență juvenilă implică o serie de probleme complexe, care nu pot fi evidențiate și soluționate din perspectiva unei singure discipline.

Devianța penală, așa cum subliniază statisticile juridice, s-a amplificat în perioada care a urmat revoluției din decembrie 1989, apărând ca un efect negativ al acestei mișcări de liberalizare a conștiinței participării tinerilor, efect datorat, în mare măsură, conflictului existent între scopurile sociale dezirabile și mijloacele ilegitime prin care acestea se pot realiza.

Acest conflict este resimțit, mai degrabă, de acei minori care nu au beneficiat de circumstanțe favorabile în mediul lor familial și social de dezvoltare, procesul de formare a personalității lor fiind distorsionat de o serie de carențe și eșecuri educaționale. La aceasta se adaugă frecventele situații de frustrare resimțite în perioada dictaturii, permanentul conflict existent între aspirațiile individuale ale acestor tineri și oportunitățile oferite de societate de a le realiza.

Într-o asemenea societate, refractară la orice tip de creativitate și pentru care modelul conformismului obedient reprezintă cel mai pozitiv ideal al conduitei, procesul educativ pune un accent deosebit pe respectarea normei și a autorității. Caracterul ei, prin excelență represiv, impunea o serie de limitări ale libertății conduitei pe care, mai ales, tinerii le-au simțit ca frustrări profunde și contra cărora au acționat prin puternică agresivitate.

Capitolul 1

Delimitări conceptuale, caracteristici și dimensiuni ale fenomenului de delincvență

juvenilă

1.1 Dezvoltarea psiho-socială a minorului – socializarea

La baza conduitei morale a tinerilor sunt nenumărate condiționări normative și determinări valorice influențate de succesul sau eșecul procesului de socializare.

În ansamblu, socializarea prezintă un proces care începe de la cea mai fragedă vârstă prin care tinerii își însușesc normele, valorile și regulile de conduită compatibile cu modelul etic și normativ al societății din care fac parte. Socializarea ajută tinerii să dobândescă o capacitate de exercițiu prin:

– abilitatea de a exercita adecvat rolurile sociale, având ca ghid reguli și norme specifice;

– participarea lor în cunoștință de cauză la scopurile și idealurile societății;

– dobândirea unei capacități corecte de discernământ pentru a fi capabili să distingă ceea ce este permis de ceea ce este prohibit, mijloacele legitime de cele ilegitime, scopurile dezirabile de cele indezirabile ale societății.

Pentru a fi eficace, procesul de socializare trebuie să favorizeze creativitatea. Creativitatea presupune formarea capacității tânărului de a se autoeduca, de a conștientiza semnificația propriei conștiințe morale, de a reuși singur să discearnă între bine și rău, între atitudinile morale evaluate de societate în mod negativ și cele care permit o conviețuire socială adecvată.

1.1.1 Tipuri de socializare

Socializarea primară sau socializarea de bază începe din perioada copilăriei, iar pe parcursul ei apar primele contacte sociale și experințe de viață.

Socializarea continuă de-a lungul vieții de adult în care se dobândesc anumite statusuri și roluri. Socializarea de bază este parțială și are o influență formativ-educativă asupra personlității, iar socializarea continuă este globală, intervenind pe tot parcursul vieții unui adult.

Astfel, procesul de socializare implică atât învățarea modului de aplicare a rolurilor sociale de bază, cât și a altor roluri, care înseamnă schimbări esențiale, validând viața adultă.

Conținutul acestui proces, atât de important în viața noastră are mai multe semnificații:

Semnificație psihologică: maturizarea copilului prin interiorizarea cerințelor și motivațiilor sociale;

Semnificație culturală: internalizarea normelor și valorilor unei culturi;

Semnificație sociologică: învățarea unor noi roluri sociale, a drepturilor și obligațiilor societății.

Nu trebuie să identificăm socializarea nici cu procesul adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalității și a conduitei într-o situație de interacțiune socială), dar nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăți, culturi).

Procesul de socializare coincide în mare parte cu procesul de educație, dar are o sferă mai largă în ceea ce privește conținutul și obiectivele sale.

Socializarea se realizează prin influența:

– familiei; – diferitelor instituții;

– grupului de prieteni; – mass-mediei.

– școlii;

De la o societate la alta, socializarea se realizează prin mecanisme diferite cu ponderi diferite ale acțiunilor exercitate de agenții de socializare în diferite stadii ale ciclului de viață.

De exemplu, copilăria este predominată de influențele părinților și a grupurilor de prieteni, care măresc capacitatea copilului de a analiza reacțiile altora față de comportamentul său și de a crea singur răspunsuri potrivite.

Influența și educația oferite de școală și de sistemul mass-media ușurează învățarea complexă a copilului privind viitoarele sale roluri sociale, dar și motivația lor internă. Socializarea adultului are la bază cunoștințele, deprinderile și motivațiile dobândite în cadrul socializării primare.

Presocializarea sau pregătirea unui viitor membru al unei organizații (de exemlu, pregătirea elevilor pentru rolul de studenți, a studenților pentru rolul de specialiști) se numește socializare anticipativă și se referă la procesul de pregătire a asumării de către individ a unui nou rol social. Acest tip de socializare în avans, facilitează adaptarea mai ușoară a unei persoane la o schimbare intervenită în statusul său.

Atunci când socializarea are o direcție conformă cu cerințele, valorile și normele sociale admise și dezirabile, vorbim despre socializare pozitivă.

Socializarea negativă are o direcție contrară socializării anterioare, fiind de cele mai multe ori marginală în raport cu societatea, dar conformă cu cerințele unor grupuri sau subculturi.

1.1.2 Sociaa unor noi roluri sociale, a drepturilor și obligațiilor societății.

Nu trebuie să identificăm socializarea nici cu procesul adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalității și a conduitei într-o situație de interacțiune socială), dar nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăți, culturi).

Procesul de socializare coincide în mare parte cu procesul de educație, dar are o sferă mai largă în ceea ce privește conținutul și obiectivele sale.

Socializarea se realizează prin influența:

– familiei; – diferitelor instituții;

– grupului de prieteni; – mass-mediei.

– școlii;

De la o societate la alta, socializarea se realizează prin mecanisme diferite cu ponderi diferite ale acțiunilor exercitate de agenții de socializare în diferite stadii ale ciclului de viață.

De exemplu, copilăria este predominată de influențele părinților și a grupurilor de prieteni, care măresc capacitatea copilului de a analiza reacțiile altora față de comportamentul său și de a crea singur răspunsuri potrivite.

Influența și educația oferite de școală și de sistemul mass-media ușurează învățarea complexă a copilului privind viitoarele sale roluri sociale, dar și motivația lor internă. Socializarea adultului are la bază cunoștințele, deprinderile și motivațiile dobândite în cadrul socializării primare.

Presocializarea sau pregătirea unui viitor membru al unei organizații (de exemlu, pregătirea elevilor pentru rolul de studenți, a studenților pentru rolul de specialiști) se numește socializare anticipativă și se referă la procesul de pregătire a asumării de către individ a unui nou rol social. Acest tip de socializare în avans, facilitează adaptarea mai ușoară a unei persoane la o schimbare intervenită în statusul său.

Atunci când socializarea are o direcție conformă cu cerințele, valorile și normele sociale admise și dezirabile, vorbim despre socializare pozitivă.

Socializarea negativă are o direcție contrară socializării anterioare, fiind de cele mai multe ori marginală în raport cu societatea, dar conformă cu cerințele unor grupuri sau subculturi.

1.1.2 Socializarea și învățarea socială

Procesul de socializare cuprinde dezvoltarea progresivă a individului de-a lungul existenței și în cursul integrării sale în diferitele medii de viață. De asemena, este un mod specific de învățare socială.

Învățarea socială se concretizează prin ansamblul de acțiuni menite să influențeze individul și prin propria capacitate a individului de a asimila cerințele mediului și de a reacționa adecvat față de așteptările celorlalți. Prin intermediul învățării sociale, produse de procesul de socializare, are loc schimbarea unor orientări normative ale individului și modificarea unor aspecte ale personalității sale atât prin presiuni externe, cât și prin convingeri proprii.

Socializarea reprezintă un proces de învățare socială care exercită influențe durabile în tot cursul vieții indivizilor și le modelează activ personalitatea, proces care constă din interiorizarea, de către indivizi, a normelor, valorilor și modelelor sociale și care este exercitat cu ajutorul acțiunilor convergente a tuturor factorilor și instanțelor de socializare (familie, școală, organizații de muncă, organizații socio-culturale).

1.1.3 Socializarea și resocializarea Se întâmplă uneori ca procesul de socializare pozitivă să fie un eșec, astfel că, socializarea negativă (discordantă) apare, iar sociatatea intervine pentru sancționarea comportamentelor deviante, supunându-i pe indivizi la procesul de resocializare.

Resocializarea este similară unui proces de convertire, în cadrul căreia se intenționează schimbarea normelor, valorilor și convingerilor individului deviant, prin asimilarea celor dezirabile din punct de vedere social. Ea mai reprezintă și un mijloc de control al comportamentului delincvent, disponibil sociatății, în afara sancțiunilor punitive.

Unii autori consideră resocializarea un proces de reorientare și remodelare a personalității individului delincvent, de reeducare și retransformare a acesteia în raport cu normele de conduită acceptate de societate. Mai mult de atât, ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul și conduita individului, implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea (învățarea) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre un comportament social dorit și permis în societate. Deseori, resocializarea implică un control total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancțiuni și mijloace punitive. Pentru a evita dobândirea unei identități delincvente a unor indivizi cu deficite de socializare, resocializarea trebuie să creeze individului noi raporturi de referință, trăiri și forme noi de comportament.

În țara nostră, orientarea principală a acțiunii factorilor de socializare constă în a preveni manifestările deviante și antisociale prin măsuri sociale și educative, de formare a simțului responsabilității sociale a indivizilor, iar în cazurile de încălcare a normelor, de a contribui la resocializarea și recuperarea socială a indivizilor devianți.

Conținutul resocializării constă, în primul rând, în reorientarea valorică a persoanei supuse acestei acțiuni, reorientare bazată pe reeducarea prin muncă și pentru muncă. Activitățile productive și cultural-educative au primit o pondere tot mai mare, fiind menite să reformeze treptat aspirațiile, atitudinile și comportamentul individului deviant, pregătindu-l pentru o reinserție normală în viața socială.

1.2 Devianța socială

Începând cu explicația simplă a cuvântului „devianță”, care înseamnă „abatere” și trecerea conceptului prin prisma mai multor interpretări, parcurgând domeniul medical (psihiatric), psihologic, sociologic și cel juridic, ajungem la marcarea devianței în întreaga sa complexitate.

Utilizat pentru prima dată, în mod implicit, de către Émile Durkheim, la sfârșitul secolului al  XIX lea, în legătură cu starea de “anomie”, adică cu criza manifestată în relația individului cu sistemul de valori care îi normalizează conduita, termenul de “devianță” a fost consacrat în sociologie prin intermediul lui Talcott Parsons, utilizându-l complementar cu cel de control social.

Ca noțiune larg utilizată în sociologia contemporană, care a dat naștere sociologiei devianței, ca ramură aparte a cunoașterii sociologice, noțiunea de devianță desemnează în sensul său cel mai general, nonconformitatea cu normele sociale. O asemena nonconformitate vizează atât actele de încălcare flagrantă a legilor și regulilor de conviețuire socială sau acțiunile care tind să le schimbe și să le înlocuiască cu altele, cât și tipurile de comportamente care se abat de la conduita permisibilă social.

O serie de autori consideră că devianța este alcătuită din comportamentele care se abat de la, sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social.

A. G. Theodorson subliniază că devianța este un fenomen obișnuit în viața oricărei finnțe umane și este definită, întotdeuna, din punctul de vedere al unei structuri normative. Normele arată ceea ce este drept sau nedrept, corect sau greșit, cinstit sau necinstit, indicând zona de permisivitate a acțiunii și comportamentului, ele fiind și o proprietate a grupului, dar și un punct de referință pentru anumite situații sociale. Acționând ca un instrument de control social, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ poate să își modifice comportamentul fără riscul de a fi numit deviant. Ele reprezintă o zonă unde sunt permise si limitele de variație, pentru că toate societățile acceptă, în cadrul ei, comportamente noi sau diferite de cele definite în mod instituțional. Dar atunci când individul manifestă un comportament care nu se încadrează în limitele instituționale și sociale acceptabile, este calificat drept deviant.

Comportamentul deviant este atipic și se abate de la poziția standard, încălcând normele sociale recunoscute și acceptate în cadrul unei anumite societăți.

1.2.1 Tipuri și caracteristici ale devianței sociale

Teoria sociologică concepe fenomenul de devianță în două sensuri diferite, dar complementare:

Devianța negativă – are un sens restrâns, care oferă actelor de încălcare a normelor senmificații exclusive negative, iar în consecință sunt supuse sancționării; este concepută ca transgresiune a normelor sociale acceptate, ceea ce echivalează cu un prejudiciu pentru comunitate;

Devianța pozitivă – are un sens mai larg, care valorizează pozitiv acțiunile de eludare, schimbare sau revolt contra normelor, fiind acțiuni inovatoare sau revoluționare; este specifică unui comportament care face lucrurile altfel decât erau făcute în mod tradițional sau care încearcă să schimbe ordinea social recunoscută.

Sorin Rădulescu propune o serie de criterii care să ajute la definirea fenomenului de devianță:

Criteriul static – devianța este o abatere semnificativă de la media comportamentelor celorlalți membri ai comunității;

Criteriul normativ – devianța reprezintă o încălcare a normelor sociale care sunt standardele principale de adecvare a conduitei umane la exigențele societății;

Criteriul magnitudinii și al gravității actului deviant – comportamentele deviante sunt considerate doar acelea care se abat în mod semnificativ de la așteptările celorlalți și al căror grad de periculozitate reclamă intervenția forțelor de ordine, a justiției sau chiar a instituțiilor corecționale;

Criteriul medical – devianța se manifestă la persoane cu tulburări de comportament apărute pe fondul deficiențelor fizice sau psihice (în special psihotice sau psihopatii), din această cauză individului îi lipsește capacitatea de a distinge între bine și rău, precum și cea de a respecta normele sociale;

Criteriul reacției sociale – devianța depinde de punctul de vedere al publicului, care o definește și utilizează diferiți indicatori în caracterizarea unui comportament ca fiind sau nu deviant.

Aceste criterii au o valoare incontestabilă în definirea devianțelor comportamentale, dar prezintă și o serie de puncte vulnerabile.

Un prim aspect ar fi referitor la normativitatea statistică, potrivit căreia majoritatea are întotdeauna drepate. Dar lucrurile nu stau mereu așa, nici măcar din punct de vedere juridic, deoarece, dacă mai mulți indivizi procedeză într-un anume fel, nu rezultă neapărat că aceștia respectă în mod necesar o normă socială formală. În plus, abaterea pozitivă de la normă a constituit un factor de progres pentru majoritatea societăților.

Un al doilea aspect se referă la caracterul relativ și fluctuant al normelor, și anume, ceea ce este valabil pentru grup social într-un context determinat își poate pierde valabilitatea în cazul altui grup sau poate chiar în cadrul aceluiași grup în momente diferite. Uneori modul de aplicare a normelor poate accentua gradul de ambiguitate. Pe de altă parte, este adevărat că absența normelor ar genera haos în întreaga societate. În aceste condiții, devine extrem de greu pentru individ să își modeleze comportamentul social astfel încât să respecte în totalitate normele care guvernează comunitatea.

Următorul aspect vizează variabilitatea circumstanțelor în care se poate produce un comportament.

Gravitatea și periculozitatea faptelor sunt și ele interpretabile în funcție de contextul sociocultural și circumstanțele în care se produc. Astfel, într-un studiu citat de Sorin Rădulescu, se arată că americanii percep omuciderile ca fiind cele mai grave forme ale devianțelor comportamentale, în vreme ce delincvența juvenilă ar fi mai puțin periculoasă. Din contră, românii consideră că cele mai grave acte delictuale ar fi violurile, iar comportamentul cel mai puțin periculos ar fi prostituția.

În aceste cazuri, publicul vizat este cel care definește și condamnă devianțele comportamentale ale semenilor săi, atât timp cât, dacă o manifestare nefirească nu este sancționată de comunitate, aceasta poate rămâne „invizibilă”. Dar spiritul civic și simțul responsabilității ar trebui să primeze, întrucât lipsa reacției unei comunități poate avea consecințe incalculabile atât pentru ea (ca strcutură de ansamblu), cât și pentru membrii săi. Totul depinde de flexibilitatea, rigiditatea regulilor, de factotul de timp (durata acțiunii), precum și de intensitatea angajării individului cu comportament deviant.

Prin urmare, devianța comportamentală poate fi manifestă sau latentă, se poate încadra în anumite limite de toleranță sau le poate depăși. Mai mult de atât, poate fi acceptată de membrii grupului, în măsura în care nu le este periclitată siguranța și integritatea sau poate fi respinsă și sancționată, având diverse forme de manifestare, mergând până la acte delictuale sau infracționale.

1.3 Definirea noțiunii de delincvență juvenilă – perspectiva juridică

Ca formă dinstinctă de devianță (de natură penală), delincvența juvenilă constituie un fenomen complex care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de „delincvență” exclude motivațiile antisociale: în limba latină „delinquo-delinqure” înseamnă a greși în mod neintenționat, a scăpa din vedere.

Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană (limitarea libertății personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanța dintre atitudinile individuale și cerințele sociale, respectarea interdicțiilor și prescripțiilor normative, adoptarea acelor criterii de acțiune care fac posibilă „normalitatea” și predictibilitatea comportamentului). Perspectiva juridică nu poate opera delimitări tranșante între specificul conduitei delictuale a tinerilor și particularităților comportamentului infracțional al adulților, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia putem discrimina între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală și un comportament normal socialmente acceptat.

Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este produsul unei percepții generale a publicului în legătură cu noțiunea de delict sau infracțiune, care trebuie să intre sub incidența legii penale și să fie sancționată. Reacția societății omite însă, semnificația pe care o are pentru adolescent actul de încălcare a normei.

Fuga, de exemplu, incriminată de legea penală pentru minori ca vagabondaj, reprezintă în concepția societații, de cele mai multe ori o conduită normală având la origine motive legate de conflicte în familie sau cu alte persoane, ori de tentația aventurii, atât de specifică perioadei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta un act prin care adolescentul își afirmă curajul și gustul pentru risc, sau pur și simplu o acțiune întâmplătoare favorizată de o ocazie ispititoare. De aceea, istoricul infracțional a tânărului nu este similar cu cel al adultului, faptele sale ilicite sau doar indezirabile fiind produsul greșelilor făcute de părinți și educatori și a nu unor, așa zise, motivații antisociale.

Legislația aplicabilă în cazul delincvenților menține noțiunea de „culpabilitate” în baza acelorași criterii care evaluează comportamentul adultului, deși scopul ei nu este atât de a sancționa, cât de a reeduca, a trata și proteja tânărul.

Investigarea detaliată a acestor minori permite precizarea că, majoritatea dintre ei nu sunt infractori înrăiți sau persoane marginale fără speranță de recuperare, ci doar niște copii în derivă, lipsiți de beneficiile unui mediu familial favorizant educației și învățării. Datorită acestui stil educativ deficitar și eșecului procesului de socializare familială, au ajuns în punctul de a săvârși ocazional abateri de la normele de conviețuire socială.

Vorbim aici despre copiii străzii, minori care fură alimente pentru a-și potoli foamea, minori care vagabondează sau cerșesc pentru a scăpa de un mediu familial represiv și lipsit de protecție și resurse afective sau morale, de minore care, ademenite de promisiuni materiale ale unor adulți și lipsite de discernământ, ajung să practice prostituția.

Într-o altă ordine de idei, acești minori nu sunt vinovați în mod conștient, ci minori prejudiciați ei înșiși, fiind victime ale unui proces de educație lipsit de valențe morale. În final ei ajung să fie pedepsiți pentru greșelile propriilor părinți și educatori. Explicația comiterii unui act delincvent prin comportament și nu prin situația familială sau socială care l-a făcut posibil, este o explicație clinică represivă care instaurează criterii dihotomice între bine și rău, moral și patologic, ignorând faptul că nu se poate plasa conduita morală a tânărului în imperiul absolut al necesității respectării normei.

Din perspectiva juridică, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăție a unui adolescent care a încălcat normele penale, ci este necesară evidențierea gradului său de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârșite, adică evaluarea atitudinilor și motivațiilor sale față de norma legală. Stabilirea acestui grad de maturitate este echivalentă cu fixarea răspunderii, o problemă care solicită o discuție aparte asupra domeniului normativității penale și semnificației ei pentru adultul infractor sau pentru tânărul delincvent.

1.4 Caracteristicile și tipurile delincvenței juvenile

Pornind de la caracteristicile comune ale formei particulare de devianță, manifestată în orice societate, mai multi autori disting următoarele trăsături ale delincvenței:

Violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară) care prescrie acțiuni sau sancțiuni punitive împotriva celor care o încalcă;

Manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;

Săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

O faptă este considerată infracțiune doar dacă îndeplinește anumite trăsături și caracteristici bine reliefate și anume:

– prezintă pericol social, această trăsătură privește aspectul material sau obiectiv al infracțiunii;

– este săvârșită cu vinovăție, a doua caracteristică se referă la latura morală sau subiectivă;

– este prevăzută de legea penală, ultima trăsătură având în vedere aspectul legal al infracțiunii, incriminarea.

În opinia lui E. H. Sutherland, comportamentul infracțional prezintă consecințe antisociale, prin faptul că prejudiciază interesul întregii societăți, este obiectul unor interdicții sau constrângeri formulate de legea penală, prezintă o intenție antisocială deliberată, urmând un scop distructiv, iar fapta este probată juridic și sancționată.

Alți cercetători evidențiază următoarele trăsături caracteristice ale delincvenței:

– ilicitatea, ilegalitatea (nocivitatea);

– vinovăția;

– sancțiunea penală.

Având în vedere toate aceste trăsături, putem concluziona că orice comportament delincvent are un caracter antisocial privind structura grupurilor sau a comunității, perturbând ordinea socială instituită. Gradul de periculozitate social al delincvenței este determinat după anumite criteri, dintre care amintim:

– valoarea obiectului infracțiunii; – modul de comitere;

– mărimea și natura prejuduciului produs; – vinovăția infractorului.

Identificăm mai multe tipuri de infracțiuni diferite ca natură în funcție de realitățile sociale economice și culturale dintr-o societate:

Infracțiuni contra proprietății (furt, abuzuri de încredre, delapidări);

Infracțiuni contra persoanei (omoruri, vătămări corporale, calomnii);

Infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice (specula, înșelăciunea, concurența neloială);

Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială (infracțiuni contra familiei, contra sănătății publice, ultrajul contra bunelor moravuri);

Infracțiuni îndreptate împotriva ordinii sociale și a securității statului.

Literatura de specialitate juridică și criminologică definește trei categorii de delincvență în funcție de savârșirea, descoperirea și sancționarea faptelor penale comise de indivizi:

Delincvența reală, este săvârșită în realitate, fiind alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care au avut loc în realitate;

Delincvența descoperită, se referă doar la partea faptelor antisociale cu caracter penal, săvârșite, care a fost identificată de organele specializate ale societății; de obicei infracționalitatea descoperită este mai mică decât cea reală pentru că nu toate faptele penale comise de indivizi se pot identifica ca atare, în ciuda faptului că ele au fost comise în mod real (fapte cu autori necunoscuți);

Delincvența judecată sau legală, reprezintă acea parte din delincvența descoperită care este judecată și sancționată de instanțele judecătorești; din punct de vedere statistic, acest tip de delincvență este mai redusă decât delincvența descoperită deoarece nu toate faptele descoperite sunt înaintate pentru judecare și sancționate; există posibilitatea ca unele fapte săvârșite și descoperite să fie amnistiate sau grațiate, în timp ce altele, până la judecarea lor, să fie dezincriminate de o nouă legislație penală.

Privind lucrurile obiectiv, delincvența reală sau săvârșită sunt primordiale pentru evaluarea stării de infracționalitate deoarece exprimă încălcările reale ale normelor juridice penale. Deși unele infracțiuni nu sunt descoperite sau nu ajung să fie judecate și sancționate, nu înseamnă că ele nu există. Ele au fost de fapt săvârșite în realitate și au adus prejudicii valorilor societății.

1.5 Teorii și modele explicative ale delincvenței juvenile

Un rol principal în evaluarea științifică a fenomenului de delincvență juvenilă îl joacă analiza etiologică. Aceasta implică studiul detaliat al caracteristicilor personalității în formare a adolescentului, al motivațiilor, nevoilor și aspirațiilor sale, al ansamblului de elemente care pot explica particularitățile individuale ale tânărului și medierea pe care o oferă actului de transgresiune a normei, condițiile psihice interne, dar și cele care depind de structura mediului social-cultural extern.

Analiza etiologică cuprinde două orientări principale, cea sociologică și cea psihologică.

1.5.1 Teorii din perspectiva sociologică

Analiza etiologică din punct de vedre sociologic pune accentul pe condițiile și proprietățile mediului social și cultural, fenomenul de delincvență fiind considerat un efect al conflictelor contradicțiilor existente în cadrul sistemului social. Prioritatea orientării sociologice este de a evidenția particularitățile mediului social, dar nu elimină analiza felului în care se manifestă personalitatea tinerilor delincvenți.

1.5.1.1 Teoria „subculturilor delincvente”

Una dintre direcțiile sociologice are în vizor „subculturile delincvente”. Adolescentul care provine dintr-un mediu defavorizant aspiră la un mod de viață superior clasei sociale sau grupului din care face parte, dar este privat de mijloacele legimite ce i-ar oferi posibilitatea să le realizeze.

Delincvența este un mijloc ilegitim și ilicit, o formă de protest contra inegalităților între clase în ceea ce privește puterea, bogăția, prestigiul și securitatea existenței. Fenomenul este amplificat de tendința adolescenților de a se asocia în „subculturi delincvente” (bande de la marginea străzii), care conferă tânărului un sentiment de solidaritate cu cei ca el și o identitate, reușind să se revolte contra sistemului.

Adolescenții creează grupuri antisociale cu potențialitate ridicată de a-și desfășura relațiile, cu adevărat, între rolurile dorite. Această acțiune se datorează faptului că integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin incapacitatea și imposibilitatea de a-și juca rolurile pe care le vor. Aderarea și participarea la grup oferă integrare, iar integrarea asigură sentimentul identității și al responsabilității, de aceea respectarea normelor grupului este de o importanță majoră.

Deci, subcultura grupului influențează apariția proceselor de educație și adaptare (socializare și integrare socială negativă), care sunt contradictorii celor care sunt promovate de societatea adulților. Această explicație este o evaluare social-politică amintind despre principiul marxist al „luptei de clasă”.

1.5.1.2 Teoria „dezorganizării sociale”

O altă direcție de orientare specifică sociologiei, este „dezorganizarea socială”, aparținând Școlii de la Chicago, în care delincvența juvenilă depinde de o serie de schimbări și conflicte sociale care sunt efectele procesului de modernizare (industrializare, urbanizare, migrație). Acest proces de modernizare, pe lângă schimbări semnificative în structura socială, economică și culturală, implică și modificări în conduita individului, mărind sfera autonomiei personale și a libertății, iar el se eliberează de vechile legături familiale și de controlul social rigid al grupurilor comunitare.

Delincvența juvenilă este consecința dificultăților materiale, a contradicțiilor și conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă adolescenții și tinerii. Majoritatea tinerilor delincvenți provin din familii caracterizate de un nivel socio-economic și cultural scăzut, cu condiții precare de locuință și confort, cu un număr mare de copii, familii care nu reușesc să asigure o socializare și o educație adecvate.

În cele mai multe dintre cazuri, familiile minorilor delincvenți locuiesc în zone periferice și sărace, fiind familii dezorganizate. Mulți dintre ei urăsc școala, fiind slab integrați în mediul educativ, în cele din urmă abandonând școala și aderând la grupurile de stradă deviante. Indivizii din cartiere sărace, cu lipsuri esențiale de igienă și de viață, se organizează în „gang-uri” (bande) având activități agresive orientate către membrii claselor sociale privilegiate. În cadrul acestor bande, adolescentul are parte de socializare negativă, iar treptat poate ajunge delincvent.

Factorul determinant al delincvenței juvenile în această teorie, îl reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate și vecinătate, ceea ce demonstrează faptul că motivele primare ale delincvenței juvenile se află în interiorul comunității.

În consecință, asimilarea noilor norme și valori creează o discrepanță între identitatea tradițională moștenită prin socializare și valorile noului mod de viață urban, contradicție care generează comportamente hibride, aculturate, deviante și care favorizează multe apariții cu caracter antisocial.

În raport cu această direcție teoretică, delincvența juvenilă este considerată, un fenomen urban care are ca premisă conflictele culturale și sociale cauzate de etapele dezvoltării sociale. Câteva elemente care măresc riscul de delincvență sunt:

– deplasările masive de populație din zona rurală în cea urbană;

– izolarea socială;

– slăbirea controlului social exercitat de către familie.

Soluția eradicării delincvenței are în vedere elaborarea și aplicarea unor măsuri și soluții la nivel de comunitate, și nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale din zonele defavorizate.

Tratamentul delincvenței juvenile reprezintă o problemă de reconstrucție și ameliorare a mediului socio-cultural, și nu o problemă de sancțiune socială, iar cazurile de delincvență juvenilă putând fi rezolvate în termenii comnității și mai puțin în termenii individului deviant.

1.5.1.3 Teoria „anomiei”

Fenomenul de „anomie” face parte din direcția cu caracter sociologic a orientării etiologice. Termenul desemnează starea de derută normativă în care se află indivizii în urma unor perioade de mare criză socială (războaie, revoluții), stare ce suspendă temporar funcționalitatea normelor și micșorarea autorității controlului social exercitat de instituțiile specializate.

În aceste perioade de criză, se formează ocazii pentru comiterea infracțiunilor prin faptul ca alții își abandonează locuința, magazinul, bunurile și valorile sunt slab supravegheate, crescând astfel intensitatea fenomenului de delincvență juvenilă.

1.5.1.4 Teoria „etichetării sociale”

Perspectiva „etichetării sociale” explică motivul pentru care un tânăr delincvent este perceput ca deviant și sancționat ca atare. Luând în considerare această perspectivă, delincvența este considerată ca fiind un fenomen produs de mecanismele de control social.

De exemplu, dacă întâmplător, un adolescent încalcă normele morale sau legale și ajunge astfel în contact cu poliția sau cu instanța de judecată, există posibilitatea ca, de cele mai multe ori adolescentul să se transforme în delincvent. Aceste instituții de control social îl obligă să poarte o „etichetă” și anume cea de delincvent, pe care o va accepta în imaginea despre sine, comportându-se în conformitate cu ea.

Unii dintre autori consideră că fenomenul de delincvență este amplificat chiar de organele cu rol preventiv. În acest sens, am putea exemplifica prin patrulările excesive ale unor echipe de poliție doar în anumite zone, despre care membrii echipajelor consideră că sunt „focare” de delincvență (zone urbane insalubre și defavorizate, cartiere mărginașe), care se soldează, deseori, cu mărirea numărului de tineri care comit delicte minore și ajung în fața instanței.

Aceste tendințe scot în evidență ideea că nu e suficientă doar o simplă analiză a statisticilor penale, fiind necesară și o explicație profundă privind cauzele și felul specific în care se produce delincvența juvenilă.

1.5.1.5 Teoria „rezistenței la frustrare”

Teoria „rezistenței la frustrare” (containment theory) este o teorie particulară elaborată de Walter Cade Reckless, care încearcă să concilieze opinia psihologică cu cea sociologică. Abordarea are ca fundament conceptual structura „interioară a individului”, privită ca un „scut de rezistență” împotriva abaterilor de la normele sociale. Există o „structură socială externă” și o „structură psihică interioară” care au rol de protecție în calea frustrării și a agresivității tânărului.

Structura externă este alcătuită din grupurile sociale din care face parte tânărul și în care socializează (familie, prieteni), oferind posibilitatea obținerii unui status, dobândirii sentimentului de identificare cu grupul, asigurarea mijloacelor legitime pentru îndeplinirea țelurilor.

De pe altă parte, structura interioară, are o semnificație importantă în anumite momente, asigurând tânărului conștinnța identității de sine și a imaginii de sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și toleranța la frustrare.

Dacă lipsește vreo componentă a celor două structuri, adolescentul este predispus să devieze de la normele de conviețuire socială și să comită acte cu caracter delincvent. Frustrarea poate apărea atunci când tânărul întâmpină bariere sociale sau obstacole în calea lui, care îl opresc din a-și realiza propriile interese. Manifestată printr-o tensiune afectivă sporită, frustrarea îl poate îndemna pe tânăr la devianță. Capacitatea de a depăși o astfel de situație, de frusrare, fără a comite fapte neadecvate, este denumită „toleranță” la frustrare sau un mod de stopare a realizării scopurilor personale prin mijloace ilicite.

Agresivitatea este într-o strânsă legătură cu frustrarea, fiind definită de mulți autori ca un instinct sau ca o necesitate, ca un răspuns sau contrarăspuns la o frustrare sau excitație. Își poate face apariția la anumite nevoi ale individului, ca: foamea, apărarea, sexualitatea. Însă, frustrarea nu declanșează automat un comportament agresiv, ci mai degrabă o stare de anxietate și tensiune afectivă, care poate declanșa sau nu agresivitatea. Nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări. Prin urmare, în ceea ce îi privește pe tineri și adolescenți, agresivitatea nu reprezintă un indicator cert pentru stabilirea unui comportament deviant sau delincvent.

Noțiunea de „disonanță” afectivă și cognitivă este un alt element care intervine atunci când o necesitate legitimă a tânărului este încălcată, împiedicată sau nerealizată, generând apariția unor stări conflictuale și tensionale între tânăr și mediul social. Primul grup în care intră orice copil, adolescent este familia, care îi oferă satisfacerea nevoilor de educație, subzistență, securitate emoțională, unde el observă modele dezirabile de reușită.

Dar există familii caracterizate prin fenomene tensionale, în care anxietatea și lipsa de siguranță, create de relațiile pertubate ale copilului cu părinții sau de conflictele între părinți, favorizează apariția stărilor de mânie și violență. Aceste disfuncții apar cu precădere în familiile cu părinți alcoolici sau cu antecedente penale pentru comiterea unor fapte grave. Inadaptarea și agresivitatea nu implică cu necesitate devianță, ele sunt însă surse potențiale ale acesteia, reprezentând efectul cumulat al mai multor factori.

Agresivitatea evoluează înspre devianță în anumite condiții, atunci când tânărul își dă seama că societatea nu acceptă nici comportamentul, nici atitudinea lui. Astfel, individul respinge și contestă modelele convenționale și tradiționale, părăsindu-și și abandonându-și mediul familial sau școlar și alege asocierea cu grupurile de referință în care găsește suport emoțional și securitate efectivă, indiferent dacă mijloacele sunt licite sau nu.

1.5.1.6 Teoria „asocierilor diferențiale”

Teoria „asocierilor diferențiale” (differential association) elaborată de Sutherland, pornește de la premisa că indivizii se confruntă în viața socială, atât cu modele pozitive, cât și cu modele negative de conduită și comportament, care nu se transmit nici ereditar, nici prin imitare, ci se învață în cadrul proceselor de comunicare și relaționare între indivizi și diverse grupuri.

Comunicarea poate fi atât verbală, cât și comportamentală și este transmisă prin „exemplul” altor persoane cu care venim în contact direct. Procesul de „învățare” a delincvenței include mai multe trăsături și momente în desfășurarea lui. Atașarea unui individ la grupuri conformiste (nondelincvente) sau nonconformiste (delincvente), este cel mai important moment de care depinde evoluția ulterioară a carierei unui individ. Prin urmare, cei care se asociază (de unde și denumirea de „asociere deferențiată”) grupurilor care respectă regulile legale, se vor adapta mai ușor în societate, evitând parcurgerea unor fapte cu caracter delincvent. Cei care devin delincvenți, sunt identificați ca aparținând grupurilor care nu respectă regulile. Evoluția spre delincvență, apărută prin asociație cu modelele criminale, are aceleași mecanisme ca și cea implicată într-o carieră nondelincventă. Ea nu se dobândește printr-un simplu proces de comunicare sau imitare, ci prin învățarea și experimentarea tehnicilor de comitere a delictelor.

Un alt element al asocierii diferențiale este „organizarea diferențială” a grupurilor. În acest caz, normele și valorile sociale nu sunt cunoscute și receptate în totalitate de către toți indivizii. Având în vedere acest motiv, apar o serie de conflicte între diferitele norme sociale, astfel încât un individ se află, la un moment dat, în fața unor reguli de conduită, mai mult sau mai puțin divergente, unele acceptate, altele respinse de diferitele grupuri sociale cu care el are contact. Chiar dacă adolescentul observă care dintre norme și reguli sunt considerate bune și rele de un anumit grup social, prin această „asociere diferențială” va învăța și asimila pe cale care aparțin grupul cu care are contact mai des, sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile pentru împlinirea propriilor scopuri și interese.

Frecvența, durata și intensitatea sunt alte caracteristici ale asocierii diferențiale care dau posibilitatea tânărului să aleagă și să învețe între comportamentele convenționale, conformiste și cele deviante, nonconformiste. Această opțiune și învățare are loc încă din copilărie, durând pe tot parcursul vieții.

În consecință, comportamentul delincvent se învață ca orice tip de comportament prin intermediul socializării, prin preluarea modelelor ce provoacă atitudini, valori și deprinderi negative.

1.5.2 Teorii din perspectiva psihologică

Analiza etiologică din punct de vedre psihologic se concretizează printr-o abordare individuală a comportamentului și particularităților psihice ale tânărului delincvent. Devianța penală este explicată ca fiind rezultatul tulburărilor de comportament și personalitate care se datorează incapacității de inadaptare la exigențele normative. Orientarea psihologică ține seama atât de caracterele individuale ale delincventului, cât și de proprietățile mediului familial care l-a format.

În ceea ce privește perspectiva psihologică, delincvența este o necesitate de întregire a abordării normativelor juridice și a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profundă a individualității individului delincvent și nondelincvent.

În general, perspectiva psihologică are în vedere omul care există și acționează în mediul înconjurător, omul a cărui percepție și evoluție de sine este puternic influențată de imaginea celorlalți despre el. Astfel conturat, orice proces psihic se supune determinismului probalistic aplicat în psihologie, pe baza căruia, orice fenomen psihic este determinat, în ultimă instanță, de acțiunea externă mediată, de condițiile externe (însușiri, stări, activitate psihică supusă acestor acțiuni).

1.5.2.1 Abordarea psihanalitică

Orientarea psihologică cuprinde mai multe direcții de abordare, una dintre acestea fiind cea „psihanalitică”. Direcția aceasta îl caracterizează pe tânărul delincvent ca fiind o construcție „nevrotică” care se exteriorizează prin conflicte intra și interpersonale.

Cauza acestui conflict este neputința de a soluționa conflictul oedipian din cadrul familiei. Eșecul se datorează fie unei carențe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie absenței unei identificări cu imaginea tatălui, prin lipsa tatălui din cadrul familial. El creează un traumatism, care la vârsta adolescenței reapare și creează crize de identitate care generează acțiuni impulsive și agresive asupra persoanelor din jur.

Freud a definit problemele cele mai importante din stadiul falic (de la 2 – 5/6ani) al dezvoltării psihosexuale ca fiind complexul Oedip, în care fanteziile băiețelului includ dorințele unei intimități sexuale cu mama lui. Datorită acestui fapt, își percepe tatăl ca pe un rival și dorește să scape de el, deși față de același tată nutrește și sentimente pozitive – o ambivalență afectivă. Totuși, tatăl este mult mai mare și mai puternic astfel încât copilul începe să se teamă că văzându-l ca rival, tatăl său l-ar putea castra (acest lucru provine din faptul că băiatul observă inexistența penisului la fetițe și fantasmărilor sale că acestea au fost castrate).

Soluția reparatorie găsită pentru anularea culpabilității e mecanismul defensiv al “identificării cu agresorul”, când copilul preia modelul comportamental al tatălui, punând în valoare toate aspectele prin care se aseamănă cu tatăl său, adoptându-i atitudinile, manierele și acțiunile cu simțământul că, dacă tatăl său îl consideră similar, nu îl va mai privi cu ostilitate. Prin acest proces de identificare, crede Freud, se realizează identificarea sexuală a băiatului și dacă acest proces nu are loc, ar fi posibil ca băiatul să devină homosexual.

Evaluarea progresului copiilor de sex feminin din stadiul falic nu este bine conturată, Freud propunând explicații alternative pentru eventuala identificare a fetiței cu mama. Probabil cel mai des raportat – complexul Electra – este acela că fetița, considerându-se deja castrată, deoarece nu posedă penis, suferă de invidie de penis. Aceasta favorizează căutarea unui puternic atașament de iubire fața de tată, iar în final se identifică cu mama pentru a fi ca ea.

Rezolvarea satisfăcătoare a complexelor Oedip și Electra are ca efect identificarea copilului cu părintele de același sex. Din această identificare rezultă două consecințe importante:

– copilul adoptă rolul de gen ce va fi asumat în viață;

– copilul adoptă standardele morale ale părinților, atitudinile și interdicțiile împreună cu normele morale ale societății.

Prin urmare se naște supraeul, iar valorile și credințele unei culturi sunt transmise de la o generație la alta.

1.5.2.2 Abordarea psihopedagogică

O altă direcție de abordare a orientării psihologice, este „abordarea psihopedagogică” a comportamentului care evaluează cauzele delincvenței juvenile din perspectiva greșelilor educației și socializării morale. Această direcție susține că acest eșec este datorat, în mare măsură, unei educații greșit orientate, care ignoră motivațiile personale ale tânărului și aplică sancțiuni. De asemenea, părinții contribuie și ei la aceasta, prin interziceri severe în ceea ce privește anumite preferințe sau acțiuni (de pildă: alegerea prietenilor individuali), împiedicând astfel dezvoltarea sociabilității și autonomiei morale ale copiilor lor.

Capitolul 2

Justiția și răspunderea penală a minorilor

2.1 Minorii din perspectiva juridică

Minorii sunt o categorie socială cu legități proprii, având importante particularități diferite de alte categorii de vârste. Minoritatea este tratată în mod distinct și în domeniul juridic, fiind obiectul de studiu al multor tratate și monografii cu caracter științific.

Din punct de vedere sociologic, minorul este analizat, în principal, ca făcând parte din grupului social primar al familiei. În cadrul relațiilor care se stabilesc într- un astfel de grup, sociologii iau în vizor cele dintre părinți și copii, dar și relațiile dintre frați. Astfel, familia este ca un conglomerat de roluri și de statusuri.

Comportamentul minorului este supus permanent controlului social, întâi doar în cadrul familial, iar apoi în cadrul comunității în care el se dezvoltă. Sancționarea este urmarea exercitării controlului social, care se face fie prin recompensarea aspectelor acceptate de grupul social, fie prin pedepsirea (fie și numai sub forma condamnării sau a unei simple dojeniri) comportamentelor privite ca nepotrivite în cadrul grupului respectiv.

Minorul constituie o categorie aparte și în cadrul analizei juridice, datorită stării de dezvoltare psiho-fizică pe care acest segment de vârstă o prezintă.

Din punct de vedere legal, minorul este tratat juridic diferit față de major. Astfel, conform noului Cod Penal, minorul răspunde penal doar dacă, la data săvârșirii faptei penale, acesta împlinise vârsta de treisprezece ani. Această soluție legală are la bază prezumția că, până la această vârstă, minorul nu este dezvoltat suficient psihic și intelectual, neavând voința necesară înțelegerii totale a semnificațiilor faptelor sale sau controlul energiilor sale fizice pentru a realizare aceste fapte.

Însă, pentru minorii aflați între treisprezece-șaisprezece ani, prezumția este relativă. În acest caz, organele judiciare au sarcina de a stabili discernământul minorului în momentul comiterii faptei, prin intermediul unei expertize psihiatrice.

În ceea ce îl privește pe minorul trecut de vârsta de șaisprezece ani, se prezumă prezența discernământului, și nu lipsa prezumției relative.

În relație cu legea penală, minorul poate fi autor al unei fapte penale, dar și victima unei astfel de fapte.

Minorul este privit ca o victimă, indiferent de postura în care se află în raport cu fapta penală în care a fost implicat, concepție care fundamentează întreaga reglementare a relației minorului cu justiția, având la bază starea psiho-fizică a minorului, care este insuficient dezvoltat intelectiv și volitiv.

Sancțiunile pentru minori sunt mult mai blânde decât în cazul infractorilor adulți, legea penală având sancțiuni specifice, denumite măsuri educative, care au scopul de a îndrepta comportamentul deviant al minorului. Sancționarea penală a minorului nu are valențe punitive și nu se urmărește retribuirea răului, ci vizează îndepărtarea minorului de influențele sociale negative (prin aplicarea măsurii libertății supravegheate sau a internării într-un centru de reeducare) și eliminarea unor comportamente a căror perpetuare, prin nesancționare, ar crea premise de natură criminogenă în personalitatea adultă de mai târziu.

2.2 Scurt istoric al legislației românești

Din punctul de vedere al sistemului de drept românesc, este important și interesant a fi evidențiate câteva aspecte privind particularitățile și evoluția sistemului sancționator pentru minorii infractori.

Prevederile din Codul penal Barbu Știrbei sunt preluate și introduse în Codul Penal din 1864, care prevedea în Titlul VI, numit “Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa”, că, până la vârsta de 8 ani, potrivit art. 61, minorul nu răspunde penal, minorii de această vârstă beneficiind de o cauză absolută de incapacitate penală (prezumție absolută). Între 8 și 15 ani răspunderea fiind subordonată priceperii, minoritatea este fie o cauză de incapacitate penală, când minorul a lucrat fără pricepere, fie o cauză de atenuare a pedepsei, când acesta a lucrat cu pricepere (art. 62 C.p.). În cea de-a doua situație, instanța va reduce pedeapsa. De aceeași atenuare a pedepsei beneficiază și minorii din cea de-a treia categorie de vârstă (15-20 ani) care răspund penal necondiționat. 

Codul Penal de la 1936 reglementa majoratul penal la 19 ani, distingându-se două etape de vârstă ale minorilor: până la 14 ani – denumită perioada copilăriei – când minorul nu răspundea penal și etapa între 14-19 ani – perioada adolescenței – în care minorul răspundea penal doar dacă se dovedea că în momentul săvârșirii faptei a lucrat cu discernământ. Ulterior, în septembrie 1938, sunt coborâte limitele de vârstă referitoare la minori, atât cea a majoratului penal de la 19 la 18 ani, cât și cea a incapacității penale, de la 14 la 12 ani. Prin aceeași lege se suprimă denumirile de “copil” și “adolescent”, fiind înlocuite de cuvântul minor.

În urma analizei reglementărilor anterioare, observăm că, în Codul Penal de la 1864, limita vârstei răspunderii penale era de 8 ani, iar în Codul Penal “Carol al II-lea” din 1936, modificat în septembrie 1938, limita vârstei a crescut la 12 ani. De remarcat faptul că, în ambele cazuri minoritatea reprezenta o cauză de atenuare a pedepsei.

Cel mai important rol al dreptului penal este ocrotirea, protejarea drepturilor omului, prin aceea că prevede infracțiunile într-o formă sau alta pentru valorile sociale, printre aceste valori înscriindu-se, la loc de cinste, drepturile fundamentale ale minorilor.

Deși criticat în alte sisteme de drept, de către cei care dețin pionieratul în materie, critici în mare măsură depășite actualmente, instituția probațiunii este în căutarea unui loc binemeritat în sistemul justiției penale din țara noastră, fiind prezentă ca reglementare exprexa în Noul Cod Penal intrat în vigoare la 01.02.2014.

Activitățile de probațiune majoritare, conform Noului Cod Penal, vizează atât persoanele participante la procesul penal în calitate de învinuiți sau inculpați, inclusiv minori, cât și persoanele care au fost condamnate la pedepse fără privare de libertate sau minori sancționați penal cu măsura educativă a libertății condiționate.

Juridic, voința legiuitorului este binevenită pentru renunțarea la pedepsele aplicate minorilor. Este nevoie de o implicare vizibilă a probațiunii în actul de justiție pentru minori, beneficiile lucrului în comunitate cu minorii delincvenți fiind demonstrate ca favorabile pentru reintegrarea socială.

Pedepsirea minorilor delincvenți trebuie să fie în concordanță cu particularitățile psiho-fizice ale acestora, asigurând educarea și reeducarea lor.

2.3 Minoritatea conform prevederilor Noului Cod Penal

Capitolul I Regimul răspunderii penale a minorului

Primul capitol al noului Cod Penal face referire la regimul răspunderii penale a minorului.

Art. 114 Limitele răspunderii penale

(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani nu răspunde penal.

(2) Minorul care are vârsta între 13 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

Art. 115 Consecințele răspunderii penale

(1) Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

(2) Față de minorul prevăzut în alin. (1), se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare, ori detențiunea pe viață.

Art. 116 Măsurile educative

(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.

1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

a) stagiul de formare civică;

b) supravegherea;

c) consemnarea la sfârșit de săptămână;

d) asistarea zilnică;

2. Măsurile educative privative de libertate sunt:

a) internarea într-un centru educativ;

b) internarea într-un centru de detenție.

(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face, în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.

Art. 117 Referatul de evaluare

(1) În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță.

2) Referatul de evaluare privind respectarea conditiilor de executare a masurii educative sau a obligatiilor impuse se intocmeste in toate cazurile in care instanta dispune asupra masurilor educative ori asupra modificarii sau incetarii executarii obligatiilor impuse, precum si la terminarea executarii masurii educative. 

Capitolul II Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

Cel de-al doilea capitol privind minoritatea, vorbește despre măsurile educative neprivative de libertate.

Art. 118 Stagiul de formare civică

(1) Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult două luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.

(2) Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului.

Art. 119 Supravegherea

Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și patru luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.

Art. 120 Consemnarea la sfârșit de săptămână

(1) Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.

(2) Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

Art. 121 Asistarea zilnică

(1) Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului.

(2) Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

Art. 122 Obligații ce pot fi impuse minorului

(1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

b) să frecventeze un program de consiliere sau alte programe de reintegrare socială organizate sau coordonate de serviciul de probațiune;

c) să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;

d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

e) să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță;

f) să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;

g) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

(2) Supravegherea executării obligațiilor impuse de instanță se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

(3) Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța dacă:

a) au intervenit motive care justifică, fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin.

Art. 123 Modificarea sau încetarea obligațiilor

(1) Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică, fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse mai mari de îndreptare.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.

Art. 124 Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

(1) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța dispune:

a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate, cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

c) înlocuirea măsurii luate, cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.

(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) și b), dacă nici de această dată nu sunt respectate condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța înlocuiește măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ.

(3) Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța dispune:

a) prelungirea măsurii educative luate inițial fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luată inițial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

c) înlocuirea măsurii luată inițial cu o măsură educativă privativă de libertate.

(4) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) și b) și în alin. (3) lit. a) și b), instanța poate impune noi obligații în sarcina minorului ori sporește condițiile de executare a celor existente.

Capitolul III Regimul măsurilor educative privative de libertate

Are în vedere regimul măsurilor educative privative de libertate.

Art. 125 Internarea într-un centru educativ

(1) Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială.

(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu și 3 ani.

(3) Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenție.

(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:

a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;

b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanța impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 122 până la împlinirea duratei măsurii internării.

(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.

(7) În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune:

a) executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;

b) internarea într-un centru de detenție.

Art. 126 Internarea într-un centru de detenție

(1) Măsura educativă a internării într-un centru de detenție constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.

(3) Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța prelungește măsura internării fără a depăși maximul prevăzut în alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.

(4) În cazul în care, pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:

a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;

b) liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea instanța, impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 122 până la împlinirea duratei măsurii internării.

(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenție.

(7) În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune:

a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenție;

b) prelungește durata acestei internări în condițiile prevăzute în alin.

(3).

Art. 127 Schimbarea regimului de executare

Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.

Art. 128 Calculul duratei măsurilor educative

În cazul măsurilor educative privative de libertate dispozițiile art. 71-73 se aplică în mod corespunzător.

Capitolul IV Dispoziții comune

Ultimul capitol prezintă dispozițiile comune.

Art. 129 Efectele cauzelor de atenuare și agravare

În cazul infracțiunilor săvârșite în timpul minorității, cauzele de atenuare și agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.

Art. 130 Pluralitatea de infracțiuni

(1) În caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității, se stabilește și se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condițiile art. 115, ținând seama de criteriile prevăzute în art. 74.

(2) În cazul săvârșirii a două infracțiuni, dintre care una în timpul minorității și una după majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru infracțiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă, după care:

a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedepsa;

b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat;

c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită după majorat este detențiunea pe viață, se execută numai această pedeapsă;

d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta.

(3) În cazul prevăzut în alin. (2) lit. b), din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-a executat din momentul săvârșirii infracțiunii comise după majorat până la data judecării.

(4) În cazul săvârșirii, după majorat, a două sau mai multe infracțiuni concurente, se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracțiuni, după care se face aplicarea dispozițiilor alin. (2).

(5) Pedeapsa stabilită potrivit dispozițiilor alin. (2) lit. b), nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere.

Art. 131 Descoperirea unei infracțiuni săvârșite în timpul minorității

Dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al liberării condiționate, se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune în timpul minorității pentru care s-a luat chiar după expirarea acestui termen o măsură educativă privativă de libertate, amânarea, suspendarea sau liberarea se anulează, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile art. 130 alin. (2) – (4).

Art. 132 Prescripția răspunderii penale a minorilor

Termenele de prescripție a răspunderii penale, prevăzute în art. 155, se reduc la jumătate pentru cei care, la data săvârșirii infracțiunii erau minori și se întrerup sau se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori.

Art. 133 Prescripția executării măsurilor educative

(1) Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate.

(2) Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puțin de 2 ani.

(3) Termenele de prescripție a executării măsurilor educative se întrerup și se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori.

(4) În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura educativă mai grea și curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea.

Art. 134 Efectele măsurilor educative

Măsurile educative nu atrag interdicții, decăderi sau incapacități.

Art. 135 Minorul devenit major

(1) Dispozițiile prezentului titlu se aplică și majorilor care, la data săvârșirii infracțiunii, aveau vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani.

(2) Când, la data pronunțării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanța, ținând seama de posibilitățile sale de îndreptare, de vârsta acestuia precum și de celelalte criterii prevăzute în art. 74, poate dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar.

2.4 Analiza modificărilor privind minoritatea în Noul Cod Penal

În primul rând, este de reținut reducerea limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului de la 14 la 13 ani. Modificarea are la baza două elemente importante: 

a) Creșterea continuă, în ultimii ani, a numărului faptelor penale săvârșite de minori cu vârsta sub 14 ani, aceștia ajungând, nu de puține ori, să comită fapte foarte grave sau să fie atrași în activitatea grupurilor de criminalitate organizată, tocmai în considerarea imposibilității tragerii lor la răspundere penală; 

b) Datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existența discernământului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, arată că în peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existența acestui discernământ, ceea ce înseamnă că, de regulă, discernământul există anterior vârstei de 14 ani.

Acest lucru este firesc, progresul tehnologic și mediul social contemporan favorizează o maturizare mai rapidă a adolescenților în raport cu perioada de acum patru decenii.

În același timp, modificarea se înscrie într-o tendință generală în dreptul european al minorilor, căci limita de vârstă de la care minorul răspunde penal este de:

– 10 ani în Franța (art. 2 din Ordonanța din 2 februarie 1945, modificată în 2002), Marea Britanie (art. 34 Crime and Disorder Act 1998) și Elveția (art. 3 din Legea din 20 iunie 2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2007);

– de 12 ani în Grecia (art. 126 Codul Penal) și Olanda (art. 77b Codul Penal);

– de 14 ani, în prezent, în Spania, dar un proiect de lege aflat în curs de dezbatere parlamentară prevede coborârea acestei vârste la 12 ani. 

A doua modificare majoră, adusă de proiect în această privință, este renunțarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal, în favoarea măsurilor educative. Modelul care a inspirat reglementarea actuală este Legea Organica nr. 5/2000 privind reglementarea răspunderii penale a minorilor în Spania (modificată prin Legea Organica nr. 8/2006), dar s-au avut în vedere și reglementări din dreptul francez (Ordonanța din 2 februarie 1945 cu modificările ulterioare), dreptul german (Legea tribunalelor pentru minori din 1953 cu modificările ulterioare) și dreptul austriac (Legea privind justiția juvenilă din 1988).

Proiectul stabilește ca regulă aplicarea în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate [art. 116 alin. (1)], măsurile privative de libertate constituind excepția și fiind rezervate ipotezelor de infracțiuni grave sau de minori care au comis multiple infracțiuni [art. 116 alin. (2)].

Măsurile educative neprivative de libertate sunt, în ordinea crescătoare a gravității lor:

– stagiul de formare civică [într-o reglementare apropiată de cea a art. 15-1 alin. 91 pct.6 din Ordonanța franceză din 2 februarie 1945];

– supravegherea;

– consemnarea la sfârșit de săptămână;

– asistarea zilnică.

Ultimele trei măsuri cunosc o reglementare apropiată de cea dată de art. 7 lit. g), h) din Legea spaniolă nr. 5/2000. 

Sub aspectul conținutului acestor măsuri, se impune o explicație legată de supraveghere și respectiv asistarea zilnica.

Prima dintre aceste măsuri nu presupune o implicare directă a serviciului de probațiune în realizarea activităților din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul în care minorul își respectă programul obișnuit (frecventarea cursurilor, activități sportive, recreative etc.).

În schimb, asistarea zilnică, presupune o intervenție activă a serviciului de probațiune, care întocmește programul zilnic al minorului, incluzând în acest program – alături de elementele obișnuite în raport de vârsta și situația școlară sau profesională a minorului (spre exemplu, frecventarea cursurilor școlare) și pe cele impuse de instanță, potrivit art. 122 – orice activitate necesară realizării scopului măsurii educative (spre exemplu, participarea la acțiuni social-educative, menite a facilita integrarea socială a minorului).

Obligațiile pe care instanța le poate impune minorului, concomitent cu una dintre măsurile educative neprivative de libertate (art. 122), acoperă, în linii generale, o arie similară cu cea a obligațiilor impuse majorului infractor ce beneficiază de o modalitate de individualizare a pedepsei neprivativă de libertate, dar conținutul lor va fi adaptat în funcție de persoană și conduita minorului și de specificul infracțiunii comise.

Capitolul 3

Reintegrarea în societate și asistența delincventului minor în cadrul sistemului de probațiune

3.1 Sistemul de probațiune

În ceea ce privește definiția probațiunii, putem spune că este o alternativă des întâlnită și accesibilă, reprezentând ideea de îndreptare fără pedeapsă. Probațiunea desemnează lăsarea în libetate condiționată, în comunitate a infractorului aflat sub supraveghere. Smith A. se referă la probațiune ca la „o dimensiune a domeniului îngrijirii corecționale, care este un serviciu legal, social și personal, operând în interiorul cadrului judiciar și constând în investigare și supraveghere, făcute în scopul protejării societății, prevenirii delincvenței și infracționalității și a reabilitării personalității infractorului”.

Probațiunea are elemente caracteristice, datorită specificului legislativ și condițiilor socio-economice specifice fiecărei țări în care este prezentă.

Inițial, probațiunea era o cale umanitară de a oferi o nouă șansă persoanelor care au săvârșit infracțiuni pentru prima dată sau infracțiuni minore.

Scopul probațiunii are în vedere ca infractorul să se abțină de la săvârșirea unei noi infracțiuni și să aibă un comportament moral acceptabil.

Serviciului de Probațiune funcționează în Europa de mai mult de o sută de ani, fiind o activitate prin care se realizează o evaluare criminologică a riscului pe care îl prezintă pentru societate, o persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, în vederea modificării comportamentului infracțional și a reintegrării în societate. Ea se întemeiază pe principiul punerii la probă a infractorului pe o durată determinată, fără a aduce atingere drepturilor și libertăților conferite de lege, siguranței publice și bunelor moravuri.

La nivel național, sistemul de probațiune, a apărut experimental în anul 1996 în cadrul Penitenciarului Arad din cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor din Ministerul de Justiție, împreună cu organizația neguvernamentală „Europa pentru Europa”, ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea, urmând ca abia în anul 2000 prin Ordonanța de Guvern nr. 92/29.08.2000, să fie legiferată funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate.

Instituția probațiunii este una comunitară și intervene între instituțiile statului și reprezentanții societății civile, sporind șansele de reinserție socială a persoanelor ce le sunt încredințate spre supraveghere și fiind considerat chiar ca un test pentru verificarea spiritului comunitar al societății românești.

Obiectivele urmărite conform Ordonanței de Guvern nr. 92/2000 sunt:

Reintegrarea socială a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală;

Atragerea și implicarea activă a comunității în procesul de reintegrare socială a persoanelor care fac obiectul activității de probațiune;

Asigurarea unui echilibru între nevoile siguranței sociale a comunității și nevoile specifice ale infractorului;

Evaluarea impactului măsurilor economico-sociale asupra fenomenului de criminalitate.

3.2 Atribuțiile consilierului de probațiune

Articolul 32, din capitolul I al Titlului III, Legea nr. 252/2013 a Probațiunii, numește principalele activității a consilierului de probațiune:

a) Realizează evaluarea inculpaților, a minorilor aflați în executarea unei măsuri educative, respectiv a persoanelor supravegheate, din oficiu sau la solicitarea organelor judiciare, potrivit legii;

b) Sprijină instanța de judecată în procesul de individualizare a pedepselor și măsurilor educative;

c) Coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor și executării obligațiilor stabilite în sarcina persoanelor supravegheate față de care instanța a dispus: amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiționată;

d) Coordonează procesul de supraveghere a respectării uneia dintre următoarele măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică;

e) Coordonează executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității;

f) Derulează activități specifice în legătură cu persoanele private de libertate.

Așa cum prezintă art. 9, capitolul II din Titlul I al Legii Probațiunii 252/2013 consilierul de probațiune:

– adaptează intervenția în funcție de caracteristicile individuale, nevoile persoanei, riscul de săvârșire a unor infracțiuni și circumstanțele particulare ale fiecărui caz;

– urmărește dezvoltarea unei relații pozitive cu persoana aflată în evidență, în scopul implicării acesteia în propriul proces de reabilitare;

– coordonează activitățile derulate în colaborare cu instituțiile din comunitate pentru acoperirea nevoilor persoanei și menținerea gradului de siguranță a comunității;

– informează persoana cu privire la natura și conținutul principalelor acte îndeplinite în cadrul activității de probațiune.

3.3 Procesul de evaluare în sistemul probațiunii

Al doilea capitol al Titlului III din Legea Probațiunii 252/2013 din 14 august 2013 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013 prezintă în ansamblu activitatea de evaluare pe care o realizează consilierul de probațiune.

Evaluarea este un proces dinamic de colectare, analiză și interpretare a datelor. Pentru ca evaluarea să fie eficientă, ea trebuie atent planificată, stabilindu-se atât scopul general al acesteia, cât și obiectivele operaționale și pașii prin care scopul propus poate fi atins. Este o parte esențială, ce acționează ca o etapă pregătitoare, stabilind o bază fermă pe care se vor clădi celelalte etape ale procesului de ajutor. Ea precede orice demers de intervenție psiho-socială și trebuie reținut că este un proces ciclic, desfășurându-se pe toată perioada lucrului cu clientul, indiferent de forma pe care o va lua intervenția, pentru că este necesară o permanentă reevaluare a clienților, în funcție de schimbarea circumstanțelor.

În practică, când ne gândim la procesul de evaluare trebuie să avem în vedere câteva aspecte cheie:

– adunarea de informații despre client;

– explorarea faptelor, sentimentelor, gândurilor și conduitelor clientului;

– clarificarea și identificarea nevoilor și/sau problemelor clientului (insistându-se asupra celor criminogene), a motivației pentru schimbare;

– înțelegerea în context (social, familial) a situației clientului;

– dezvoltarea unei imagini de ansamblu asupra situației clientului pentru planificarea acțiunilor necesare rezolvării problemelor identificate sau satisfacerii nevoilor clientului și reducerii riscului identificat.

Literatura de specialitate distinge trei tipuri de evaluare, definite în funcție de momentul în care aceasta are loc, utilizate în activitatea de reintegrare socială și supraveghere.

Evaluarea inițială se realizează cu două finalități distincte, care însă uneori se întrepătrund. Una dintre finalități este întocmirea referatului de evaluare, iar cea de-a doua finalitate este schițarea unui plan de intervenție, sub forma planului de supraveghere sau sub cea a planului de reintegrare socială.

Se întrepătrund deoarece, în cazul în care instanța a solicitat întocmirea unui referat de evaluare, anterior pronunțării unei sentințe, care prevede suspendarea pedepsei sub supraveghere, pentru un inculpat, referatul de evaluare întocmit anterior poate servi drept bază pentru o evaluare în vederea realizării planului de intervenție, însă nu o poate substitui pe aceasta, care este mai amplă, în special în cazul în care se realizează în scopul întocmirii planului de reintegrare.

Evaluarea continuă este folosită pe perioada intervenției, în scopul revizuirii planului de supraveghere și adaptării acestuia la dinamica nevoilor persoanei condamnate și în scopul măsurării progreselor obținute în activitatea de reintegrare socială. În cazul în care instanța solicită acest lucru, evaluarea continuă se poate concretiza într-un referat de evaluare a persoanei condamnate. În cazurile în care, instanța nu solicită un referat de evaluare a persoanei condamnate, această evaluare se regăsește într-un raport de evaluare, întocmit cu o periodicitate de 6 luni și atașat dosarului persoanei condamnate.

Acest tip de evaluare se mai folosește pentru măsurarea progreselor și revizuirea programelor în activitatea de asistență și consiliere oferită persoanelor aflate în penitenciar sau minorilor aflați într-un centru de reeducare precum și persoanelor liberate din aceste forme de detenție.

Evaluarea finală se realizează la încheierea supravegherii și se referă la modul în care condamnatul a îndeplinit obligațiile impuse în sarcina sa de către instanța de judecată și la eficiența metodelor și tehnicilor utilizate de către consilierul de reintegrare pentru atingerea acestui obiectiv.

În cazul în care persoana aflată în supraveghere a solicitat asistență și consiliere, evaluarea finală se realizează la încheierea acestei activități și urmărește măsura în care au fost atinse obiectivele planului de reintegrare socială și eficiența programelor și metodelor utilizate pentru satisfacerea nevoilor criminogene ale persoanei supravegheate.

În același scop se folosește evaluarea finală și în intervenția în cazul persoanelor aflate în detenție sau/și după liberarea acestora.

3.3.1 Evaluarea inculpaților minori

Evaluarea inculpaților minori, la solicitarea organelor de urmărire penală, are ca scop final sprijinirea instanței de judecată în individualizarea măsurilor educative prin furnizarea de informații referitoare la mediul familial și social al minorului, la situația educațională și profesională, la conduita generală a minorului, la analiza comportamentului infracțional și la riscul săvârșirii de infracțiuni.

Referatul de evaluare are un conținut minimal dinamic și adaptabil situațiilor particulare specifice fiecărui caz și a fost gândit în mod similar referatelor presentențiale utilizate în majoritatea sistemelor de probațiune europene. Referatul de evaluare se întocmește și se comunică în termen de 21 de zile de la data primirii la serviciul de probațiune a solicitării.

Pentru prima dată în legislația română, este reglementată expres în conținutul referatului de evaluare, formularea de propuneri motivate cu privire la măsurile educative și programele de reintegrare socială sau alte obligații considerate cele mai potrivite pentru a fi impuse minorului.

În acestă secțiune, a fost reglementată și situația în care, o evaluare completă nu poate fi realizată, în condițiile în care, minorul fie nu colaborează cu consilierul de probațiune, fie nu poate fi găsit. Soluțiile oferite pentru aceste situații au menirea de a împiedica transformarea referatului de evaluare într-un instrument pur formal, pe de o parte, și de a evita un blocaj procedural în derularea procesului penal, pe de altă parte.

Evaluarea minorilor aflați în executarea unei măsuri educative are în conținut inclusiv referirile la evoluția persoanei pe parcursul executării măsurii educative prin includerea în conținutul referatului, a datelor privind respectarea măsurilor și a obligațiilor pe care persoana le are de îndeplinit. La solicitarea consilierului de probațiune, instituțiile și organizațiile în evidența cărora s-a aflat sau se află minorul pentru îngrijire, tratament sau protecție socială ori educație pun la dispoziția consilierului de probațiune, în termen de 7 zile, informațiile care prezintă relevanță pentru procesul de evaluare.

3.4 Procesul de supraveghere a minorilor

Supravegherea în comunitate este o activitate specifică serviciilor de probațiune care constă, în principal, în supravegherea modului în care persoana condamnată respectă măsurile/obligațiile ce i-au fost impuse de către instanța de judecată, dar mai reprezintă și o metodă de lucru cu persoanele care au comis infracțiuni, menținute în stare de libertate.

Scopul supravegherii:

Reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracțiuni;

Scăderea riscului de recidivă și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni;

Creșterea gradului de siguranță socială.

Conform art. 69, al capitolului IV, din Titlul III, Legea Nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, serviciul de probațiune coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de libertate și a executării obligațiilor impuse de instanță în sarcina minorilor față de care s-a dispus:

a) Stagiul de formare civică;

b) Supravegherea;

c) Consemnarea la sfârșit de săptămână;

d) Asistarea zilnică.

În coordonarea procesului de supraveghere a minorilor, consilierul de probațiune manager de caz procedează astfel:

a) Informează minorul și părintele cu privire la procesul de supraveghere;

b) Eevaluează inițial minorul;

c) Planifică procesul de supraveghere;

d) Coordonează activitatea instituțiilor din comunitate și a persoanelor însărcinate cu supravegherea minorului;

e) Colaborează cu judecătorul delegat, cu instanța de executare și cu alte autorități sau instituții publice;

f) Monitorizează procesul de supraveghere;

g) Evaluează final procesul de supraveghere.

În cadrul măsurii educative a stagiului de formare civică, coordonarea procesului de supraveghere a minorului este realizată de către consilierul de probațiune manager de caz astfel:

– realizează evaluarea inițială a minorului, stabilind tipul cursului de formare și instituția în cadrul căreia va fi urmat cursul;

– cursul de formare civică trebuie să înceapă în termen de cel mult 60 de zile de la momentul punerii în executare a măsurii educative;

– coordonează procesul de supraveghere a minorului pe durata măsurii educative a stagiului de formare civică, controlând modul de derulare a acestuia în cadrul instituției din comunitate.

Coordonarea procesului de supraveghere a minorului în cadrul măsurii educative a supravegherii este realizată de către consilierul de probațiune manager de caz, astfel:

– realizează evaluarea inițială a minorului, aprobând planul programului zilnic în forma propusă de către persoana care supraveghează minorul sau în formă revizuită;

– exercită control asupra procesului de supraveghere asupra executării măsurii de către minor, și îndeplinirii atribuțiilor de către persoana care exercită supravegherea, controlând modalitatea de derulare a cursului în cadrul instituției din comunitate.

Persoana care supravegheză minorul:

– prezintă consilierului de probațiune, manager de caz planul programului zilnic al minorului pe durata supravegherii;

– asigură aplicarea programului zilnic de către minor, cel târziu în termen de cel mult 30 de zile de la momentul punerii în executare a măsurii educative;

– informează consilierul privind respectarea programului zilnic de către minor;

– instituția din comunitate, în cadrul căreia a fost derulat cursul, emite un document care atestă urmarea cursului.

Coordonarea procesului de supraveghere a minorului în cadrul măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână este realizată de către consilierul de probațiune manager de caz, astfel:

– realizează evaluarea inițială a minorului și întocmirea unui plan al consemnării la sfârșit de săptămână, cu implicarea persoanei desemnate cu supravegherea;

– consemnarea trebuie să înceapă în termen de maxim 15 zile de la punerii în executare a măsurii educative;

– exercită controlul asupra procesului de supraveghere, atât cu privire la executarea măsurii de către minor, cât și cu privire la îndeplinirea atribuțiilor de către persoana care exercită supravegherea;

– verifică informațiile privind respectarea măsurii de către minor, primite de la persoana care exercită supravegherea.

Persoana care exercită supravegherea:

– informează consilierul privind respectarea măsurii de către minor.

Minorul:

– poate să urmeze un program de reintegrare socială, cu respectarea măsurii consemnării la sfârșit de săptămână.

Instituția din comunitate:

– verifică executarea măsurii de către minor și îndeplinirea atribuțiilor de către persoana care exercită supravegherea;

– la finalizarea supravegherii, întocmește un raport privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative de către minor.

Coordonarea procesului de supraveghere a minorului, în cadrul măsurii educative a asistării zilnice este realizată de către consilierul de probațiune manager de caz, astfel:

– întocmește un plan al asistării zilnice a minorului pe durata executării măsurii, în cel mult 30 de zile de la momentul punerii în executare a măsurii educative;

– începerea executării efectivă a măsurii asistării zilniceare loc în cel mult 5 zile de la stabilirea programului;

– stabilește tipul programului sau cursului, potrivit particularităților minorului și controlează procesul de supraveghere;

– monitorizează derularea frecventării programului sau cursului.

Instituția din comunitate în cadrul căreia a fost derulat programul sau cursul:

– la finalizarea programului sau cursului, emite un document care atestă terminarea cursului;

– întocmește un raport privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative de către minor.

3.5 Rolul serviciilor de reintegrare socială a infractorilor

Scopul preponderent este de a reintegra social infractorii, scop care rezultă din modul în care sunt reglementate condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoana ce își va desfășura activitatea în cadrul acestora. Condițiile pun accent pe pregătirea sa în domeniul asistenței sociale, psihologie, pedagogie, dar și pe caracterul specializat și perfecțional al acestuia.

Prin reglementarea atribuțiilor de consiliere individuală a infractorului, de inițiere și derulare a unor programe de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni, se pot institui programe de resocializare, de activități lucrative, asistare socio-pedagogică, de îndrumare școlară și formare profesională. Prin toate acestea scopul acestor instituții este demonstrat. Astfel că, minorii au parte de a doua șansă, revine în comunitate, reluându-și rolul social cu implicații comportamentale deosebite.

Atribuțiile consilierul de reintegrare socială și supraveghere (RRS) sunt:

– identificarea minorilor ce vor fi în programe de reintegrare școlară;

– întocmirea referatelor de evaluare și a altor documente la cererea instanțelor de judecată;

– întocmirea și punerea în aplicare a planului de reintegrare și supraverghere și a altor prorgrame de prevenție;

– comunicarea cu instituțiile abilitate și implicate în anumite proiecte.

Referatele de evaluare și planurile de reintegrare și supraveghere trebuie să fie realizate corect, acesta fiind, de asemenea, responsabilitatea consilierului. Mai mult de atât, este necesară participarea directă a consilierului la reintegrarea propriu-zisă a infractorului minor în comunitate, pe baza programelor educative întocmite și aplicate cu consecvență și profesionalism.

Rezultatul muncii consilierului de reintegrare socială și supraveghere este acela de a ajuta infractorul minor să realizeze ceea ce el își dorește, și anume dorința de schimbare comportamentală.

De aceea, calităților esențiale necesare într-o relație profesională dezvoltată de consilierul de reintegrare socială și supraveghere presupune:

– preocupare pentru celălalt;

– angajare și obligații;

– acceptare și expectanță;

– empatie, autoritate și putere;

– autenticitate și congruență.

În concluzie, prin prisma activităților sale, consilierul de reintegrare socială și supraveghere are menirea de a contribui la ameliorarea, uneori, chiar schimbarea majoră a comportamentului infractorului minor asistat.

Activitatea consilierului de reintegrare socială și supraveghere se structurează pe două nivele:

Instanța – scopul activității este de a asista instanța în procesul de individualizare a sancțiunilor penale, prin informarea acesteia cu privire la caracteristicile personale și sociale ale celor trimiși în judecată, precum și prin estimarea perspectivelor de reintegrare a acestora;

Comunitatea – aici are loc munca atât de supraveghere cât și cea de asistare psihosocială pe care o execută asupra infractorului minor. Asistarea psiho-socială are ca obiect reintegrarea minorului asistat, ceea ce duce la sporirea gradului de siguranță socială, dar și la prevenirea unei noi conduite infracționale. De asemenea, asistarea psiho-socială mai presupune și cunoașterea, dar și operarea cu valori legate de respectarea siguranței comunitare, a unicității și individualității persoanei, cât și a autodeterminării și a confidențialității.

Consilierul de reintegrare socială și supraveghere vine în contact direct cu infractorul minor. Eficiența unui comportament dezirabil și stabil a minorului asistat crește prin întărire socială. Acesta se concretizează prin atenție, laudă, aprobare și recunoaștere a valorii personale față de mediul în care se află și la care se raportează.

Toate aceste atitudini crează drumul spre realizarea celui mai important obiectiv din întreaga muncă a consilierului de reintegrare socială și supraveghere și anume, acela de a-l determina pe minorul asistat să-și prezinte singur motivele pentru schimbare.

În acest context, motivația reprezintă o stare prin care persoana aflată în supraveghere, se pregătește pentru schimbare sau pentru continuarea unei anumite acțiuni în sensul schimbării, stare și probalitate, influențate de context și de stilul consilierului de reintegrare socială și supraveghere. Astfel, relația consilierului cu infractorul minor, trebuie să-și găsească eficacitatea maximă, răspunzând astfel unei comenzi sociale ale comunității.

Comunitatea trebuie să devină conștientă că eșecul unei persoane care a comis o infracțiune reprezintă în același timp și propriul eșec, dar și că simpla izolare a infractorului nu este o soluție, ci stă numai în puterea ei să schimbe, eficiența legii fiind maximă.

Capitolul 4

Rolul asistentului social în reintegrarea delincventului minor

4.1 Principalele roluri ale asistentului social în reintegrarea delincventului minor

Fiind unul dintre factorii educativi de cea mai mare importanță pentru realizarea terapiei colective și individualizate a minorilor delincvenți, asistența socială contribuie, în cea mai mare măsură, la îndeplinirea sarcinilor cu rol resocializator. Natura statusului profesional al asistentului social, cere „asistența” minorului în toate fazele procesului recuperator.

Asistenții sociali sunt printre principalele cadre specializate în cazurile cu minori și au multiple sarcini în domeniul activității de reeducare a minorilor și asigurării legăturii școlii cu alte instituții sociale (familia, organele judecătorești). Tradiția meseriei de asistent social impune sarcini particulare de terapie și prevenție socială.

Asistența sociala mediază procesul prin care individul și societatea ajung la satisfacerea nevoii de autorealizare, ea intervine încercând să înlăture blocajele cu care se confruntă indivizii în realizarea așteptărilor lor privind sănătatea, dezvoltarea, apartenența, bunăstarea, iar pe de alta parte să organizeze eforturile societății în vederea integrării componentelor acesteia într-un tot dinamic și productiv.

 În atenția asistenței sociale, se situează persoanele, grupurile, familiile, organizațiile și comunitățile care se confruntă cu anumite probleme. De asemenea, asistența socială presupune o activitate practică, respectarea unui cod etic, are drept scop ajutorul acordat unor categorii de populație sau anumitor persoane pentru a le satisafice o serie de nevoi.

 Asistentul social este agent al schimbării pentru indivizi și implicit pentru societate. Aceștia își folosesc cunoștințele și experiența pentru a ajuta individul sau o anumită insituție, agenție să opteze, să ia decizii, să determine schimbări. Sunt parteneri ai indivizilor și instituțiilor, ai societății în general.

Așadar, asistentul social trebuie să îndeplinească anumite atribuții în reintegrarea socială a minorilor, îndeplinirea acestora având o importanță seminificativă, deoarece reprezintă punctul de legătura dintre sistemul administrativ și beneficiarul drepturilor, și anume, minorul.

În sens general, rolurile oamenilor cuprind așteptările față de propriile comportamente, precum și așteptările celorlați față de respectivele comportamente.

În acest domeniu, rolurile în intervenție se referă la comportamnetele prin care, atât clientul, cât și asistentul social se așteaptă ca profesionistul (asistentul social) să ajute la realizarea obiectivelor

Rolul de broker social

Asistentul social acționează ca o legătură între client și resursele comunității. Orientarea oamenilor spre serviciile existente de care ei pot beneficia, este unul dintre obiectivele principale. Scopul este de a-i ajuta pe oameni să învețe să foloseacă sistemul, să conecteze elementele diferite ale sistemului, dar cel mai esențial este să reușim să conectăm persoana cu surs care îi oferă ajutoare.

Să acționezi ca broker social implică cunoașterea resurselor comunității și a regulamentelor diferitelor instituții și agenții.

Rolul de facilitator

Acest rol se asumă când activitatea de intervenție este orientată spre asistarea clienților în găsirea resurselor interne pentru realizarea unor schimbări. Schimbarea se produce datorită eforturilor clientului, responsabilitatea asistentului social fiind doar de a facilita realizarea schimbării. Căile prin care se realizează aceste acest rol sunt: – încurajarea discursului, conversației;

– oferirea posibilității clientului de a-și descărca sentimentele;

– susținerea;

– discuții logice.

Rolul de profesor

Prin intermediul acestui rol se oferă informații noi, necesare pentru a soluționa unele probleme, dar și ajutor pentru adoptarea unor noi comportamente prin modele alternative. A oferi informații înseamnă a aduce la cunoștința clienților date pe care aceștia sunt liberi să le utilizeze sau nu.

Rolul de mediator

Medierea face referire la efortul de a rezolva confșictele, disputele apărute între client și alte instituții sau agenții. Aceasta, presupune efortul asistentului social de a-și asista clientul și partea adversă în găsirea unui termen comun pentru soluționarea conflictului. Asistentul social trebuie să ajute ambele tabere să recunoască legimitatea intereselor celuilalt, să asiste fiecare tabără pentru identificarea părților comune, să evite situațiile în care aspectul de pierdere sau de câștig este esențial, să împartă conflictul în teme diferite, să ajute părțile să înțeleagă că ar avea mai mult de câștigat continuând relația, decât rezolvând problema conflictului. Se folosesc procese de persuasiune și conciliere.

Rolul de avocat

Ca avocat, asistentul social se transformă în purtătorul de cuvânt al clientului, apărându-i cauza. În asistență socială, la fel ca în justișie, avocatul este de partea clientului. Pentru îndeplinirea acestui rol, asistentul social trebuie să aducă argumente, să dezbată, să negocieze, să manipuleze mediul în favoarea clientului. Efortul este îndreptat spre asigurarea împăcării prin acceptarea unor compormisuri de către ambele tabere. Asistentul social cere beneficii pentru client, beneficii la care el are drepul legal.

Este nevoie să avem deprinderi în utilizarea tuturor rolurilor pentru a-l putea alege pe cel potrivit pentru client. Fiecare rol poate fi folosit în diferite situații ale clienților. Asistentul social nu trebuie să utilizeze un singur rol cu același client, ci chiar din contră, să combine elemente din toate.

4.2. Tehnici specifice asistenței sociale a delincvenților

Indiferent din care perspectivă este abordat un fenomen, teoriile nu fac altceva decât să explice cauzele și formele în care se manifestă acesta. De exemplu, unele teorii ale delincvenței juvenile se apropie de dinamica fenomenului (teoria controlului social), iar altele descriu profilul delincvențional (asocierile diferențiale).

Dar să trecem de la teorie și să lăsăm loc strategiilor și tehnicilor specifice de acșiune și intervenție.

Principalele tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu delincvenții sunt (Walsh, 1998, pp. 35 – 52):

Evaluarea și auto-evaluarea 4. Consilierea nedirectivă

Interviul 5. Consilierea directivă

Interogarea 6. Consilierea de grup

4.2.1 Evaluarea și auto-evaluarea

Specificul muncii asistentului social constă în optimismul său profesional, nimeni putând să nege faptul că oamenii se pot schimba. În unele situații, atitudinea delincvenților nu caută ajutorul, ci dimpotrivă, opun rezistență procesului de consiliere.

Prima etapă a intervenției, etapa evaluării clientului, este un proces util de apreciere formală și analiză inițială a problemelor, trebuințelor specifice ale subiectului, dar și a riscurilor pe care îl reprezintă pentru comunitate. Informațiile obținute în această fază a primei etape provin din surse diferite:

a) dosare ale minorilor;

rapoarte de constatare a poliției;

evaluări psihologice și sociale.

Evaluarea este fundamentală în realizarea diagnosticării diferențiate, ceea ce conferă o importanță majoră și indiscutabilă evaluării, ulterior proiectându-se:

– strategiile de acțiune;

– formele concrete;

– finalitățile intervenției asistentului social.

Auto-evaluarea sau auto-exploatarea este una dintre tehnicile cele mai eficiente și mai utilizate, fiind recomandată în lucrul cu delincvenții, deoarce, la final, se pun în relație aspirațiile și speranțele de auto-realizare cu mijloacele efective de realizare a acestora.

Dar există și situații în care această tehnică este greu de aplicat, uneori chiar imposibil. Una dintre ele apare în momentul când individul are o concepție despre sine pozitivă, iar o altă situație ar fi atunci când nivelul de auto-evaluare este acceptabil. În ultima situație menționată, asistentul social trebuie să susțină această atitudine pentru că, aceasta cuprinde elementul central, și anume, individul percepe realitatea și propria experință așa cum este ea.

În cazul în care, auto-evaluarea este supradimensionată, se recomandă un examen specializat de psihiatrie.

Putem întâlni, însă, și indivizi care au o concepție de sine negativă în urma unor experiențe sau deficiențe de dezvoltare. Perceperea lor despre lume este una ostilă, stăină, neprietenoasă, având tendința să se facă neagreați și o lipsă de motivație internă: „Oricum, nu sunt bun la nimic”, „Nimeni nu mă iubește, nimănui nu îi pasă de mine”.

Dar asistentul social trebuie să depășească aceste obstacole și să ofere un sens reconstruirii de sine. Este nevoie să fie o persoană activă și puternică, personalitatea lui fiind esențială în relația de ajutorare, unde cea mai mare valoare o are interacțiunea reciprocă pozitivă.

În această etapă, două calități predominante ale asistentului social par a fi esențiale:

Asistentul social nu trebuie să își folosească clienții pentru a-și rezolva trebuințe particulare:

– să nu fie nesigur sau prea autoritar;

– să nu pozeze în expert;

– să nu țină discursuri de nici o natură;

– să nu ceară dovezi de apropiere, iubire;

– să nu fie distanți sau să nu își sufoce clientul cu apropieri nefirești.

Să inspire încredere și credibilitate clienților săi:

– capabil să accepte sentimentele și preocupările altora fără a-i critica, ridiculiza sau culpabiliza;

– să fie onest, deschis, fără prejudecăți, cu interes prefesional.

A doua fază a acestei etape are în vedere îmbogățirea experienței clientului prin cunoașterea altor alternative, creșterea încrederii și disponibilității de a colabora. Se recomandă ca problemele personale ale delincvenților să fie abordate treptat, în etape, oferind clientului posibilitatea memorării și aprofundării experiențelor trăite, experiențe ce îl pot intimida sau bloca prin disconfortul care i-l provoacă. Un alt aspect se referă la faptul că ei pot inventa experiențe care să le înlocuiască pe cele reale.

Îmbunătățirea concepției despre sine prin auto-evaluare este a treia fază a acestei tehnici. În acest fel, clientul își cunoaște slăbiciunile și puterile, limitele și speranțele ca elemente eficace în propria viață. Cunoașterea de sine, ca tehnică de intervenție a asistentului social, este un instrument de descoperire individuală și de reconstituire a comportamentului. Putem spune că, în fiecare individ, normal psiho-medical, există o potențială șansă de schimbare. Un lucru util pe care asistentul social poate să îl facă este să îndemne clientul la adaptare pozitivă, la exerimentarea unor noi stiluri de viață, diferite de cele delincvente, la auto-explorare și interacționare cu ceilalți pe baza auto-evaluării.

În consecință, observăm că evaluarea și auto-evaluarea presupun acțiuni și însușiri variate din partea lucrătorului social, care trebuie să fie dispus la experiențe diverse pentru a interpreta eficient instrumentele metodologice.

4.2.2 Interviul

În general, interviul semnifică un proces prin intermediul căruia informațiile sunt obținute cu scopul de a-l evalua pe intervievat.

În asistență socială, rolul interviului este de a facilita luarea deciziilor de către asistentul social în ceea ce îl privește pe client, în vederea acordării unui ajutor specific clientului. Interviul este un instrument de diagnosticare și de înțelegere a problemelor clientului.

În cazul delincvenților ocazionali, interviul poate demara tratamentul și constitui începutul procesului de reabilitare/resocializare.

Interviurile pot fi structurate pe anumite categorii:

– delincventul-client; – polițiști;

– victimă; – membrii ai familiei.

Interogarea este o tehnică specifică mai focalizată și mai delimitată pe anumite informații.

Obiectivele interviului sunt:

Motivația de acțiune;

Delimitarea tensiunilor personale ale clientului;

Înțelegerea motivației de acțiune;

Evaluarea impactului și a riscului social al faptei comise.

Pentru realizarea obiectivelor, se folosesc mai multe tehnici de intervievare:

Ascultarea activă se referă la o stare de atenție la informațiile oferite de individ și transmiterea acestei stări (verbal și non-verbal) înapoi la subiect. Există posibilitatea observării și înregistrării formelor de comunicare non-verbală a subiectului și gruparea în anumite categorii de semnificații. În acest caz, între asistentul social și client, nu trebuie să fie nici un obstacol, cum ar fi masa, bancă.

Tehnica interogativă se aplică atunci când se impune o dirijare spre anumite aspecte, evenimente, circumstanțe. În cadrul acestei tehnici se pun întrebări deschise, răspunsul fiind format din mai multe cuvinte și întrebări închise, cu răspuns limitat, concentrând discuția și informațiile pe anumite aspecte. Întrebările de probă sunt întrebări indirecte cu final deschis care încurajează subiectul să abordeze lucruri la care s-a făcut aluzie anterior, clarificând informațiile. Poate apărea un pericol care se referă la sugestionarea unor răspunsuri prin întrebarea pusă, ceea ce poate duce la informații care, de fapt, nu provin de la client.

Ascultarea cu a treia ureche (Reik, 1956) este o tehnică ce presupune nu doar înregistrarea, cât descriptarea sensurilor pe care nici un client nu are intenția de a le releva.

4.2.3 Interogarea în asistență socială

La fel ca interviul, interogarea presupune obținerea recunoașterii unei acuzații din partea persoanei implicate într-un delict sau clarificarea unor fapte din partea unui nevinovat (Wicks, 1974, p. 133).

Interogarea își face cunoscută utilitatea prin monitorizarea comportamentului delincvenților. Prin această tehnică se restabilește adevărul și se obțin informații specifice. Diferența față de interviu se regăsește în faptul că, cel care conduce discuția este anchetatorul și nu delincventul. Cel interogat trebuie să știe motivele interogatoriului și consecințele acestuia.

În pregătirea pentru interogatoriu, anchetatorul trebuie să aibă cunoștință de toate detaliile celorlate mărturii pentru a-și structura logic interogatoriul.

În timpul conducerii și desfășurării interogatoriului, anchetatorul trebuie să fie încrezător în pregătirea sa profesională. Stilul pe care îl folosește în conducerea interogatoriului trebuie să fie profesional, fără implicări emoționale și să nu fie dur. Întrebările conductive sunt specifice interogatoriului, dar neindicate în interviu. Informațiile care îl incrimiează pe suspect trebuie dezvăluite treptat, luându-l prin surprindere. Acelora care fac afirmații false, trebuie să le lăsăm impresia că acceptăm ceea ce declară. Trebuie să profităm de orice discomfort al celui interogat, aceasta fiind o regulă exeplificată prin confuzie verbală, bâlbâială, transpirație, nervozitate. Toate acestea pot fi interpretate ca indicativi ai vinovăției și se pot obține prin presiuni verbale, reluarea unor variante povestite de client.

Finalitatea interogării este prezentată de clarificarea implicației subiectului în comiterea faptei.

4.2.4 Consilierea

Una dintre cele mai importante recomandări în tratamentul delincvenței juvenile este modelul mixt, penal și terapeutic, numit și modelul de negociere și reglementare a conflictelor (Cooke, 1993). Orientarea principală și scopul dominant în acest model sunt reinserția și reabilitarea în contextul familial și comunitar.

Consilierea este o tehnică de orientare-învățare ce constă în exprimarea de către asistentul social a unui sfat competent în legătură cu situația clientului, în formularea unei recomandări motivate de comportament sau în sugerarea unei decizii, oferindu-i clientului informațiile necesare în acest sens. Prin consiliere se acordă sprijin și orientare clientului cu scopul de a-și rezolva problemele, de a recupera resursele și de a-și restabili echilibrul existenței sale. De asemenea, consilierea are și rol informativ, educativ și terapeutic.

Consilierea vizează să îl ajute pe client să redescopere și să revină la comportamentul anterior. Consilierii încearcă să își ajute clienții prin adaptări cotidiene la problemele pe care aceștia le întâmpină și dezvoltându-le personalitatea deja existentă.

Consilierea constă într-o serie de răspunsuri oferite clienților care au probleme care le afectează viața cotidiană. Deși este o extensie a interviului utilizând aceleași modalități de comunicare, nu se rezumă doar la atât. Un bun consilier (deschis, înțelegător, emaptic) trebuie să opereze cu perspective teoretice diferite, să fie preocupat să își îmbunătățească calitatea procesului de consiliere prin perfecționare și stăpânirea tehnicilor, inclusiv pe cea a interviului.

Consilierea nondirectivă

Teoriile abordării nondirective pun accent pe abilitatea clienților de a-și descoperi ei însuși propriile resurse, capacități sau soluții. Consilierul are un rol pasiv și nu își propune să îi sugereze clientului valori sau să soluții.

Cele mai cunoscute teorii nondirective ale consilierii sunt terapia psihanalitică și terapia centrată pe client.

Psihanaliza include conținuturi utile despre natura umană pentru consiliere, punând accent pe rolul trecutului în determinarea conduitei prezente. Este important să conștientizăm și să explorăm trecutul clientului pebtru a înțelege mai bine prezentul său. Psihanaliștii explorează copilăria pentru descoperirea motivelor inabilității lui de a iubi, punct fundamental în comportamentul uman.

Consilierul trebuie să asiste clientul în înțelegerea de sine, înscriind această înțelegere în partea rațională a personalității (ego), astfel încât să fie capabil să își stăpânească impulsivitatea, partea irațională (sinele).

Cea de a doua teorie, abordarea centrată pe client, a fost dezvoltată de Carl Rogers în încercarea de a răspunde deficiențelor pe care le întâmpina în psihanaliză. Această abordare privește oamenii ca fiind esențiali buni, auto-determinați și cu capacitate înnăscută de auto-actualizare.

Calitățile consilierului sunt mult mai importante decât tehnica în sine. Lipsa altruismului în relațiile interumane este unul dintre motivele principale ale singurătății, izolării clienților care necesită asistență. Clientul trebuie să contribuie la formarea unei relații pozitive dacă dorește ieșirea dintr-o situație de criză.

Singura tehnică a terapiei centrate pe client este ascultarea activă (clarificarea, parafrazarea, reflectarea sentimentelor). Cele mai importante atribute în această tehnică sunt: privirea necondiționat pozitivă, onestitatea și empatia.

Privirea necondiționat pozitivă are loc în momentul comunicării de către asistentul social clientului unei acceptări depline și sincere a persoanei sale. Atitudinea, comportamentele și sentimentele clientului nu trebuie judecate, dar acest lucru nu semnifică aprobabrea acestor comportamente deviante, ci că umanitatea clientului este acceptată în ciuda comportamentelor sale nepotrivite. Consilierul trebuie să fie atent deoarece clientul nu trebuie să devină dependent de el.

Onestitatea presupune sinceritatea consilierului cu clientul. Consilierul trebuie să accepte să lucreze la relația cu clientul cu propriile sentimente, fie acestea pozitive sau negative, sentimente pe care clientul i le generează și să aibă o manieră autentică. Din moment ce consilierul ajută clientul sla conștientizarea problemelor, este de dorit ca consilierul să prezinte o imagine autentică , integră și integrală despre sine. Scopul este ca transparența și autenticitatea consilierului să permită exprimarea liberă a clientului.

Empatia reprezintă capacitatea de a intra în rezonanță cu experiențele și sentimentele altcuiva, înseamnă că știi ce simte și ce gândește celălalt, dar fără a pierde legătura cu tine. Specialistul face efortul de a vedea lucrurile din punctul de vedere al celuilalt,, fără a pierde perspectiva personală. Această înțelegere o utilizeză în ajutarea celuilalt. Pentru o analiză obiectivă a problemei și a posibilei soluții, asistentul social trebuie să aibă capacitatea de a simți o emoție puternică, dar în același timp să nu se apropie prea mult de ea pentru a putea să își folosească cunoștințele. Persoanele care vin să ceara ajutor caută soluții și nu împărtășirea sentimentelor neaparat, deși uneori ajută și asta.

Asistenții sociali trebuie să trateze persoanele cu respect, neavând idei preconcepute.

Empatia apare și se dezvoltă în procesul interacțiunii client – asistent social, în care clientul este încurajat să își exprime amănunțit sentimentele personale, iar asistentul social reușește să își dezvolte capacitatea de a fi în rezonanță cu clientul și a-l înțelege. Clienții se așteaptă ca sentimentele și ideile lor să fie acceptate ca răspunsuri justificate la situația în care se găsesc.

Pentru a ajunge la empatie este esențială ascultarea activă. Empatia primară desemnează comunicarea inițială a înțelegerii esențiale a sentimentelor și experiențelor clientului. Nivelul avansat al empatiei are loc dincolo de ceea ce declară clientul implicând trăirea sentimentelor corelate cu cele declarate sau exprimate în alt mod. Este important ca răspunsurile consilierului să fie constructive sau distructive, dar nu neutre. Răspunsurile constructive implică auto-explorarea clientului, astel încât el să reușească să își soluționeze singur problema.

În consecință, observăm că o relație pozitivă de lucru cu clienții este necesară și poate reprezenta cheia spre reușită.

Consilierea directivă

Teoriile directive sunt abordări active, cu o implicare egală atât din partea clientului, cât și din partea asistentului social.

Abordările directive sunt analiza tranzacțională, terapia rațional-emotivă și terapia realității.

Analiza tranzacțională este teoria abordată de Eric Berne, un psihiatru american, care spune că o tranzacție se produce între două sau mai multe persoane atunci când ei interacționează, analizându-se procesul de explorare și explicare a tranzacțiilor.

Analiza tranzacțională și psihanaliza au un punct comun și anume amândouă afirmă că orice comportament uman este profund influențat de evenimenteledin prima copilărie, în special de faptul că a fost iubit sau nu.

Analiza structurală este un instrument folosit de consilierii analizei tranczacționale pentru a-i face pe clienți conștienți de conținutul și funcționarea stadiilor ego-ului. Analiza tranzacțională urmărește ca fiecare client să devină cunoscător în analizarea tranzacțiilor sale. Acceptând caracteristicile sale, clientul poate înțelege mai bine opțiunile sale pentru schimbare.

Această teorie are un mod simplu și eficient în ilustrarea consecințelor pe care le au sentimentele despre sine sau despre alții în tranzacțiile cotidiene. Este specific consilierilor din justiție să pună accent pe manipulare și joc. Folosită împreună cu terapia centrată pe client, care evidențiază relația client – consilier, analiza tranzacțională poate să devină un instrument puternic de consiliere.

Terapia rațional-emotivă (TRE) a fost fundamentată de Albert Ellis și derivă din terapia centrată pe client, dar și din psihanaliză. Această terapie susține că problemele comportamentale apar din cauza gândirii eronate și din credințele iraționale, dar toate acestea pot fi corectate prin ajutarea clientului să înțeleagă că o parte a gândirii lui e ilogică.

Astfel că, un consilier de terapie rațional-emotivă are rol activ în procesul de relaționare, considerând relația consilier – client secundară. În această terapie consilierul este: direct, didactic, provocator, construind confruntări ce pot provoca suferință clientului.

Teoria A – B – C a personalității a lui Ellis este în centrul consilierii terapiei rațional-emotivă, unde:

– A este experiența unui fapt obiectiv;

– B este interpretarea subiectivă a credințelor noastre despre acel fapt;

– C reprezintă conținutul care însoțește semnificația pe care o are experiența faptului pentru individ.

A nu este cauza directă a lui C, dar indivizii cred acest lucru. Unele dintre problemele de viață apar din cauza gândirii nelogice și negative a experiențelor noastre. Clientul tinde să păstreze credințele iraționale pentru că îl ajută să se protejeze. Datoria consilierului este de a opri mecanismele de auto-distrugere, abordându-le direct și provocând clientul să dea o nouă interpretare, de această dată pozitivă, experiențelor pe care le-a trăit.

În acest caz, empatia ar servi la întărirea gândirii eronate, fiind astfel neproductivă. Dacă în cadrul psihanalizei și a terapiei centrate pe client ascultarea monologului clientului contează, în terapie rațional-emotivă este important dialogul activ, consilierea fiind o relație care seamănă mult cu relația dintre un profesor și un elev.

Terapia realității

Terapia realității este favorita celor care lucrează în comunități și instituții de corecție. Elaborată de William Glasser, aceasta afirmă că oamenii au nevoi fundamentale ce trebuie satisfăcute pentru o o funcționare psihologică sănătoasă. Îi determină pe clienți să se concentreze pe comportamnetul de auto-apărare din prezent și îi învață cum să devină persoane valoroase și demne, fiind o terapie didactică orientată spre acțiune și prezent. De asemenea, această teorie a realității mai susține că problemele inerente în comportamentul antisocial sunt iraționalitatea și lipsa de responsabilitate.

În consilierea axată pe realitate clientul e abordat și tratat ca o realitate intrisecă, consistentă și plină de sens. Mai mult de atât, acordă importanță dezvoltării unei relații calde, sensibile și deschise.

Un plan bun are în vedere schimbarea eșecului cu cea a succesului. Un plan eficient trebuie să fie:

Necomplicat, concret, clar;

Activ – în permanență să fie ceva de făcut;

Lucrurile care se fac să fie cât mai aproape de prezent, să se facă cât mai repede;

Dependent de acțiunile clienților pentru îndeplinire și nu raportat la acțiunile altora;

Zilnic sau cât mai des să foe ceva de făcut;

Adaptat la ce, unde, cum, când și cu cine trebuie realizat.

Secretul consilierii în lucrul cu delincvenții constă în a tempera autoritatea necesară pentru a direcționa acțiunile clienților pe o cale acceptabilă, persistentă, fiind permanent conștienți de umanitatea lor fundamentală.

4.2.5 Studiul de caz

Studiul de caz este metoda principală de realizare a investigațiilor din domeniul asistenței sociale, fiind utilizat frecvent cu scopul de a obține infprmații detaliate în ceea ce privește clientul și problemele sale.

Etapele studiului de caz sunt:

Genograma prezintă informații despre familie (structură, formă, tip, număr membri, problemele interfamiliale, caracterizarea familiei);

Interviul;

Istoricul social (informații personale, relații interpersonale, informații despre mediul fizic și social, istoricul problemei);

Analiza câmpului forte;

Identificarea problemelor;

Identificarea resurselor presupune cautarea resurselor pentru susșinerea procesului de terapie și intervenție;

Modelul de intervenție se referă la modul în care echipa interdisciplinară acționează: pasiv, actic, direct sau indirect asupra clientului;

Concluziile cuprind date despre procesul de intervenție și despre gradul de recuperare a clientului;

Pronosticul vizează șansele de recuperare a clientului.

4.3 Profilaxia delincvenței juvenile

Profilaxia constituie ansamblul de politici, măsuri și tehnici care, în afara cadrului justiției penale, vizează reducerea diverselor tipuri de comportament ce favorizează apariția prejudiciilor ilicite.

În ceea ce privește acest termen, există o multitudine de definiri și precizări diferite care se grupează în două grupe.

Prima, concepțiile extensive, susțin că în combatrea delincvenței totul este prevenție, chiar și sancțiunile penale.

Concepțiile limitative, cea de-a doua grupă, afirmă că prevenția se poate defini ca „un instrument utilizat de stat pentru a controla mai bine criminalitatea prin eliminarea sau limitarea factorilor demediu fizic și social care provoacă ocazii favorabile pentru săvârșirea de delicte” (Pires, 1995).

Prevenția își propune ca indicator de eficiență diminuarea sentimentului de insecuritate. Reducerea acestui sentiment reprezintă rezultatul pozitiv obținut în prevenție.

4.3.1 Tipologia acțiunilor preventive

Prevenția delincvenței juvenile are în vedere faptul că adolescenții au personalități în formare, societatea fiind mai îngăduitoare față de măsurile educative pe care le iau pentru minori. Tinerii devin astfel, obiectul unui model de reedecare pentru diminuarea nivelului delincvențional.

Delincvența, în general face referire la faptul că personalitatea persoanei adulte este mai puțin dispusă la schimbare, simțind inhibare față de comportamentele ilicite prin avertizările cu pedeapsa ce se va aplica.

Prevenția generală este diferită de prevenția specifică, prima având în vedere factori macrosociali de prevenire indirectă, în timp ce a doua se referă la factori preciși, vizibili ai dinamicii conduitei delincvente.

Prevenția primară este orientată spre modificarea condițiilor delictogene din mediul fizic și social global.

Prevenția secundară este îndreptată către identificarea și intervenția preventivă la nivelul unor grupuri care prezintă un risc ridicat de delincvență.

Prevenția terțiară are în vedere recidiva și acțiunile de reinserție socială sau de neutralizare a delincvenților probați.

Prevenția socială are în obiectiv factorii delincvenței și cuprinde două dimensiuni: – identificarea factorilor;

– organizarea de programe complexe de acțiune în vederea canalizării efectelor.

Prevenția situațională demonstreză că recurgerea la faptul interzis reprezintă o combinație între motivația individului și caracteristicile situaționale. Deci, prin supravegherea mediului imediat, putem diminua situațiile predelictuale.

Acțiunea preventivă trebuie să se integreze într-un anumit teritoriu (cartier, oraș) asupra căruia acționează un ansamblu de acțiuni: ameliorarea habitatului, optimizarea socio-culturală, integrarea profesională.

O altă caracteristică a prevenției, este aceea că trebuie să colaboreze, să fie parteneri cu actorii diferiți ai societății: locuitprii, specialiștii, reprezentanții eligibili. Implicarea populației este necesară pentru succesul acțiunilor preventive. Reprezentanții locali au rol de catalizator și popularizează participarea altor gestionari ai serviciilor sociale (medicină, învățământ, transport, agenți economici).

Reprezentanții poliției și justiției sunt specialiștii cu obiectivul profesional în combaterea delincvenței juvenile. Este un proces de intervenție necesar care trebuie să aibă continuitate în timp.

Informarea generală a publicului cu privire la orice program de intervenție trebuie să aibă o semnificație potrivită fiecărui destinatar în parte: victime, delincvenți, opinia publică.

4.3.2 Măsuri de prevenire a delincvenței

Elaborarea măsurilor și aplicarea metodelor de prevenire trebuie să se facă în echipa, fiind necesară participarea tuturor instanțelor din sistemul social, indiferent de nivelul ierarhic sau de tipul de răspundere al fiecăreia.

În funcție de cauze, de caracterul specializat, de etapa și de situațiile vizate, din categoria măsurilor de prevenire menționăm:

Măsuri socio-profesionale care urmăresc prevenirea delincvenței prin:

– sprijinirea și consilierea în vederea alegerii unei profesiuni în acord cu aptitudinile subiectului;

– realizarea unei maturizări sociale și eficiente pentru integrarea socială și profesională;

– prevenirea oricăror acte de indisciplină în cadrul sau în afara locului de muncă;

– împiedicarea abandonării locului de muncă.

Măsuri psiho-pedagogice si psiho-sociologice

Au în vizor depistarea și înlăturarea timpurie a unor factori negativi, cultivarea unor relații interpersonale adecvate pentru realizarea unei inserții socio-familiale pozitive.

Pentru aceasta, se impune depistarea de către serviciile de asistență socială și alți factori (consilieri, educatoare, invatatori, profesori, cadre medicale) a condițiilor necorespunzătoare de climat familial sau de grup, încă înainte de conturarea unor simptome ale perturbărilor de socializare a minorilor.

– suplinirea familiei, în absența fizică a acesteia, când aceasta este incompetentă din punct de vedere educativ;

– socioterapia și psihoterapia familiei, acolo unde este cazul;

– orientarea școlară și profesională, prin aplicarea unor metode și procedee formative, pentru dezvoltarea capacităților de învățare și aptitudinile elevilor;

– testarea și depistarea copiilor care prezintă probleme de adaptare și integrare școlară;

– formarea noțiunilor și judecaților morale, a sentimentelor și obișnuințelor morale, a trăsăturilor pozitive de caracter.

Măsuri juridico-sociale

Permit creșterea gradului de influențare socială prin:

– popularizarea legilor și prin propagandă juridică;

– prevenirea infracțiunilor constituie scopul sancțiunii, al pedepsei și unul din obiectivele procesului penal.

Măsuri medico-psihologice și psihiatrice

Sunt orientate în direcția depistării sau atenuării unor factori cauzali de natura individuală, organică sau neuropsihică, cu conținut patologic, favorizanți, în anumite condiții, ai conduitei deviante. Măsurile medico-psihologice și psihiatrice presupun:

– măsuri de educație sanitară și psihopedagogice prin care familia este consiliată asupra modului de reacție în raport cu anumite tulburări de conduită ale copiilor;

– măsuri psihopedagogice și diferite forme de tratament medico-psihiatrice și psihoterapeutice în vederea prevenirii unor evoluții dizarmonice, antisociale ale personalității minorilor;

– depistarea precoce a minorilor cu diferite categorii de tulburări (caracteriale, comportamentale, emoționale, tendințe agresive, tendințe spre psihopatie sau alte boli psihice), incriminate în delincvența juvenilă;

Capitolul 5

Studiu de caz

Studiul constă în identificarea traiectoriei sociale a minorului ce a comis un delict, identificarea nevoilor minorului delincvent și a familiei acestuia, punctarea resurselor disponibile pentru reintegrarea minorului în societate și, desigur, alcătuirea unui plan de intervenție care faclilitează resocializarea lui în concordanță cu normele și regulile acceptate.

5.1 Obiectivele cercetării

Identificarea familiei din care provine delincventul minor;

Identificarea cauzelor ce au determinat comportamentul delicvent;

Identificarea profilului delincventului minor din punct de vedere al situației sociale, psihologice, academice, economice;

Identificarea problemelor cu care se confruntă delincventul minor și familia acestuia;

Identificarea resurselor disponibile ce pot fi folosite în vederea reintegrării sociale a minorului;

Propunerea unui plan de reintegrare socială pentru delincventul minor.

5.2 Metodologia – studiul de caz

Într-un studiu de caz, asistentul social identifică o situație problematică de viață cotidiană, analizând condițiile, resursele, valorile, normele, factorii și persoanele implicate. Studiul de caz oferă o imagine complexă a unei persoane și reflectă toate nevoile acesteia. Este necesară folosirea mai multor metode de obținere și analizare a informațiilor, a resurselor cu folosirea mai multor tehnici de consiliere.

5.3 Studiu de caz – B.M.

Genograma

Structura familiei:

– familia B. este dezorganizată, părinții minorului s-au despărțit când acesta era încă mic;

– de la ruperea căsătoriei, copilul este crescut de bunicii din partea mamei;

– minorul, împreună cu bunicii, locuiesc în mediul urban, într-un apartament;

– ambii părinți ai adolescentului sunt recăsătoriți și au alte familii;

– mama minorului are încă doi copii din noua căsătorie, este casnică, soțul ei aducând singura sursă de venit din familie;

– interesul acesteia pentru grija și educația copilului ei este scăzut; ea se justifică prin faptul că nu are posibilități financiare de a-l ajuta, iar faptul că, acum are o nouă familie, în care situația financiară, dar nici atmosfera familială nu sunt prea bune, nu are timp de acordat băiatului ei;

– tatăl copilului nu s-a recăsătorit, dar trăiește în concubinaj cu cineva; el s-a mutat în mediul rural unde lucrează ocazional, cu ziua în agricultură; neseriozitatea, lipsa de responasabilitate și problemele cu alcoolul îl împiedică să aibă un loc de muncă stabil; tatăl nu își ajută copilul nici moral, nici material, fapt ce îl justifică prin lipsa posibilităților financiare de a se deplasa din mediul rural în cel urban; concubina acestuia este și ea consumatoare de alcool, dar încă și-a păstrat locul de muncă, la o croitorie din apropierea satului;

Situația socio-economică a familiei:

– bunicii și minorul trăiesc din pensiile modeste ale bunicilor și alocația copilului;

– părinții adolescentului contribuie rar cu bani la educarea propriului copil, aducându-i ocazional vreun cadou sau oferindu-i bani de bunzunar;

– banii nu sunt suficienți pentru toate cheltuielile, întâmpinând asftel, dificultăți financiare;

– minorul cere bani de cheltuială, iar bunicii nu își permit să îi dea;

Relațiile intrafamiliale:

– relația minorului cu părinții este rece;

– părinții îl caută rar, ocazional, prezentând un interes scăzut pentrul copilul lor; chiar și în vacanțe, adolescentul petrece puțin timp cu vreunul dintre părinții lui; în ceea ce îl privește pe tată, minorului nu îi place să meargă să locuiască cu acesta, având în vedere viciul tatălui de a consuna alcool și conflictele cu concubina lui, care apar din ce în ce mai des; locuința cu o cameră, în care locuiește mama băiatului îmreună cu soțul și cei doi copii ai ei, este prea mică pentru a-l găzdui, chiar și pe timp o perioadă de timp scurtă;

– relația minorului cu bunicii oscilează;

– bunicii s-au străduit din greu să îl crescă, l-au îndrumat spre învățătură și s-au ocupat de educația lui;

– la început relația lor a fost bună, dar s-a deteriorat pe parcurs; de când minorul a început ciclul gimnazial;

– de când a abandonat liceul, minorul crede că există un conflict între el și bunici, că bunicii nu îl înțeleg, că sunt împotriva lui.

Situația școlară a minorului:

– minorul a absolvit ciclul gimnazial și a început liceul;

– înainte să abandoneze școala, minorul a început să aibă probleme la liceu: absenteism, neîndeplinirea temelor, conflicte cu unii dintre colegi, ieșiri agresive, intrarea în noi grupuri de prieteni;

– minorul a început să fumeze și să consume alcool împreună cu noii prieteni de la liceu;

– după încheierea clasei a IX – a, minorul a abandonat școala.

Dezvolarea psihosocială și cognitivă a minorului:

– minorul prezintă descărcări bruște, manifestate prin agresivitate;

– adolescentul are un nivel cultural mediu, iar inteligența socială este orientată către aspectele concrete materiale ale lumii;

– stimă scăzută de sine, neîncredere în propria persoană, frică de eșec;

– crede că nimeni nu îl iubește și că nimănui nu îi pasă de el;

– nu simte nici sprijin, nici iubire din partea părinților;

– simte neglijență din partea părinților, chiar dacă bunicii au făcut tot ce au putut pentru a se simți iubit și îngrijit.

Fapta comisă:

– furt calificat;

– adolescentul, împreună cu niște prieteni de ai lui, au sustras bunuri dintr-un magazin alimentar;

– minorul se află la prima infracțiune comisă.

Atitudinea familiei față de minor:

– bunicii i-au oferit tot ce le-a stat în putință de când au grijă de M.;

– îl iubesc și sprijină;

– bunicii doresc să îl ajute și să îl sprijine pentru a nu continua cu fapte infracționale;

– deși nu sunt de acord cu fapta nepotului lor, ei îl înțeleg și doresc ca el să reia școala și să meargă pe drumul cel bun.

– mama a fost uimită la aflarea veștii despre delictul comis de fiul ei; ea crede că a fost o greșeală din partea fiului ei și că acesta se poate îndrepta; are păreri de rău că fiul ei a ajuns aici și că nu și-a dat silința de a-l educa cum se cuvine;

– tatălui îi pare rău, de asemenea, de finalitatea lucrurilor;

– părinții sunt acum dispuși să ia legătura mai des cu copilul lor și să îl sprijine în îndreptarea lui;

Analiza câmpului forte

Identificarea problemelor

– situație financiară precară;

– abandonul școlar al minorului;

– asocierea cu grupuri nepotrivite;

– stima de sine scăzută;

– manifestările agresive ale minorului;

– lipsa afecțiunii și sprijinului din partea părinților.

Identificarea resurselor

– susținere din partea bunicilor;

– disponibilitatea părinților de a fi mai implicați în educația copilului lor;

– posiblitate de îndreptare prin consilierea;

– activități extrașcolare care să îi ocupe timpul liber;

– bursă socială de la liceu;

Planul de interveție

– reluarea studiilor de către minor;

Acest obiectiv se poate realiza prin reînscrierea adolescentului la liceu, lucru pe care doar el îl poate face. Pentru îndeplinirea totală a obiectivului, însă, trebuie să primeze dorința adolescentului, motivația lui de schimbare, de reîntoarcere și reintegrare în mediul educativ. Dar pentru ca adolescentul să fie dispus să se reînscrie la cursuri, el trebuie ca cadrul ședințelor de consiliere să înțeleagă și să fie conștient de beneficiile absolvirii liceului, care îl va ajuta ulterior să urmeze studiile superioare sau să își găsească un loc de muncă. În acest sens, asistentul social, trebuie să găsească resurse interioare în minor și să le exploreze pentru a amplifica motivația acestuia în vederea conștientizării importanței studiului.

–  crearea unei motivații pentru schimbare;

Motivul pentru schimbare poate veni în urma consilierii delincventului minor de către asistentul social consilier.

Întâi, consilierul trebuie să stabilească o relație de apropiere cu clientul și să îl implice în procesul de rezolvare a propriilor sale probleme. Tânărul trebuie să fie cu adevărat interesat de acest demers și să creadă în forțele sale de a lua decizii ce îi pot influența serios viața. Redarea încrederii în sine și construirea unei stime de sine crescută sunt obiective importante în realizarea scopului intervenției.

Împreună cu clientul, consilierul identifică problema și stabilesc obiectivele. În continuare, analizează potențialele moduri de soluționare a problemelor. Consilierul trebuie să ajute clientul să conștientizeze ceea ce își dorește, să îl ghideze în a-și explora abilitățile și competențele, condițiile familiale și expectanțele sociale, dar și caracteristicile realității.

– supraveghere mai strictă din partea bunicilor;

Bunicii vor fi mai atenți la activitățile nepotului lor, la temele pe care le are de făcut, la îndeplinirea sarcinilor pentru școală. Se vor interesa în legătură cu frecvența adolescentului la orele de curs. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, este nevoie de implicarea bunicilor, de încercarea lor de a-l aduce pe M. pe drumul cel bun. Nu este indicată controlarea excesivă a minorului, pentru că acest lucru îl poate face pe băiat să se simtă contrâns și să simtă nevoia de a evada.

– restabilirea relațiilor cu bunicii;

Faptul că nu are sprijin din partea părinților, este cu certitudine un lucru care îl afectează pe minor. Dar în loc să manifeste această suferință prin posibila distrugere a propriei vieți, cu ajutorul consilierului, adolescentul poate învăța să aprecieze efortul bunicilor de a-l educa și crește pentru oferirea unui viitor bun.

Este evident că motivul principal al comiterii infracțiunii, de către minor, îl reprezintă dezorganizarea familiei. Lipsa unei familii întregite, existența conflictelor între părinții copilului și în final, faptul că practic, părinții și-au abandonat copilul, deoarece îl vizitează rar și nu au posibilitate să îl ajute nici măcar financiar, lăsându-l în grija bunicilor, l-au făcut pe adolescent să creadă că nu este iubit, că părinții nu îl vor, că nu le pasă de el, scăzându-i stima și încrderea de sine.

Totuși, el trebuie ajutat să înțeleagă că bunicii lui l-au crescut ca și cum ar fi fost fiul lor, iar ei îi oferă sprijinul de care are nevoie pentru a se reintegra în societate. Susținerea bunicilor este o resursă familială esențială și trebuie exploatată optim în vederea îndeplinirii obiectivelor. Pentru ca adolescentul să conștientizeze mai bine acest lucru, asistentul social trebuie să evidențieze eforturile bunicilor și să îl determine a le aprecia.

– restabilirea relațiilor cu părinții;

Deși părinții și-au format alte familii și și-au neglijat băiatul, în acest moment de cumpănă, ei regretă și doresc participarea la procesul de reeducare a copilului lor. Reluarea relațiilor minorului cu părinții se va face în cadrul ședințelor de consiliere împreună. În acest caz, comunicarea între părinți și copil este mai mult decât necesară. Reapropierea lor depinde în mare măsură de părinți, pentru că băiatul are nevoie mare și dorește sprijinul lor, iar el mereu a vrut și a avut nevoie de sprijinul lor. Minorul nu i-a respins niciodată, chiar din contră, le-a simțit lipsa și le-a dus dorul. Lipsa părinților din educația adolescentului a determinat, clar, comportamentele nepotrivite ale acestuia. O mai mare atenție acordată educației copilului de către parinți ar putea juca un rol decisiv în îndreptarea comportamentului minorului. Părinții trebuie să înțeleagă cât de mult băaitul lor a fost afectat de neglijența lor și că el are nevoie doar să se simtă iubit, să știe că cineva are grijă de el, să îl sprijine și să îl îndrume atunci când e cazul.

– ruperea legăturii cu grupul în care a comis fapta infracțională;

Pentru a se reintegra în mediul social, minorul delincvent este nevoit să oprească contactul cu persoanele care l-au influențat comportamental. Reinserția în mediul educativ implică renunțarea la comportamente neacceptate de societate.

– adoptarea de către minor a unor norme și valori sociale pozitive;

Minorul trebuie să înțeleagă că cele mai multe dintre îndeplinirea obiectivelor planului de intervenție depind de el. Adolescetul trebuie ajutat să își depisteze singur problema, iar apoi, împreună cu consilierul, să găsească soluții pentru a se reintegra în societate, pentru a redobândi valorile și normele sociale anterioare.

– angajarea în activități creactive, dezirabile social, care să îi ocupe timpul liber;

Pentru a nu fi tentat să reia legătura cu grupul în care a comis fapta penală, tânărul trebuie să participe la activități extrașcolare, activități ce îi vor reda conduita morală socialmente acceptată. Exemple de activități ce îl pot ajuta să se reintegre și să contruiască noi prietenii sunt: implicarea în activități sportive, accesul la bibliotecă, urmărirea de emisiuni educative, practici religioase. De asemenea, renunțarea la fumat și la consumul de alcool ar fi indicate pentru a se îndepărta cât mai mult și cât mai repede de anturajul vicios.

– aplicarea pentru bursă socială.

Cu scopul de a soluționa măcar parțial problema financiară a adolescentului și bunicilor lui, el poate aplica pentru obținerea bursei sociale de la liceu. De la secretariat, minorul poate obține informații privind actele necesare alcătuirii dosarului.

Riscul săvârșirii unei noi infracțiuni

Având în vedere informațiile acestui caz:

– faptul că se afla la prima abatere;

– beneficiază de sprijinul bunicilor;

– regretă actul infracțional comis;

– dorește să reia studiile;

Minorul B.M. are șanse medii de a se reintegra în soietate și de a săvârși fapte penale.

5.4 Concluzii

Devianța, în general, și delincvența juvenilă, în particular, sunt fenomene sociale care au cunoscut o creștere în ultimul timp. Lipsa de supraveghere a părinților, conflictele dintre generații, lipsa comunicării între părinți și copii, încercarea de a atrage atenția prin comportamente non-conformiste, și controlul social scăzut constituie un ansamblu de factori care pot determina minorul sa încalce normele, pornind de la consumul de tigari, alcool sau droguri si pâna la infractiuni de un grad mai mare de agresivitate, ca vatamarea corporala, lovirea, tâlharia sau chiar omorul.

Infractiunile comise de minori sunt în principal contra patrimoniului – furt, viol de domiciliu, tâlharie. Infractiunile contra persoanei – cum ar fi lovirea, vatamarea corporala- sunt întâlnite, însa într-o pondere mai scazuta. Minorii care se afla în regim alternative de efectuare savârsire a pedepsei au frecventat mai multe clase decât cei aflati în centre de reeducare, au mai putini prieteni cu antecedente penale si provin din familii organizate legal constituite sau dintr-o relatie de concubinaj. Minorii care îsi executa pedeapsa întrun centru de reeducare au absolvit cel mult patru clase, provin din familii dezorganizate, în care exista conflicte si au prieteni cu antecedente penale.

Bibliografie

Cărți

Banciu Dan P., Rădulescu Sorin M., Voicu Marin, Introducere în sociologia devianței, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985;

Bocancea Cristian, Neamțu George, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999;

Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, Editura Aramis, București, 2012;

Manea Livius, Modele ale practicii și tehnici de intervenție în asistență socială, București 2007/2008;

Marian Claudia, Note de curs la disciplina “Dezvoltare umană”, anul III, sem. I

Neamțu George (coord.), Tratat de asistență socială, Ediția a II -a, Editura Polirom, Iași, 2011;

Noul Cod Penal

Pașca Maria Doina, Infractorul minor și reintegrarea sa în societate, Editura Ardealul, 2005;

Rădulescu Sorin M., Sociologia devianței, Editura Victor, București, 1998;

Rădulescu Sorin M., Banciu Dan, Introducere în sociologia delincvenței juvenile. Adolescența între normalitate și devianță, Editura Medicală, București, 1990;

Lect. Univ. Dr. Tohătan Ioan Ștefan, Note de curs la disciplina, “Drept în asistență socială”, anul I, sem. I

Lect. Univ. Dr. Tohătan Ioan Ștefan, Note de curs la disciplina “Introducere în probațiune”, anul III, sem. I

Sandu Antonio, Tehnici în asistență socială, Editura Lumen, Iași, 2005

Resurse internet

http://www.euroavocatura.ro/articole/502/Reglementarea_Minoritatii_in_Noul_Cod_Penal__art__114_-__117_, Av. Marius-Catalin Predut, data 07.06.2015, ora 21:23

http://www.aafdutm.ro/revista/anul-i/nr-1/aspecte-noi-privind-minoritatea-in-viitorul-cod-penal/, autori: asist. univ. drd. Rodica Burdușel, Student: Danny Gabriel Bârdan-Raine, data: 07.06.2015, ora: 20:36

Bibliografie

Cărți

Banciu Dan P., Rădulescu Sorin M., Voicu Marin, Introducere în sociologia devianței, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985;

Bocancea Cristian, Neamțu George, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999;

Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, Editura Aramis, București, 2012;

Manea Livius, Modele ale practicii și tehnici de intervenție în asistență socială, București 2007/2008;

Marian Claudia, Note de curs la disciplina “Dezvoltare umană”, anul III, sem. I

Neamțu George (coord.), Tratat de asistență socială, Ediția a II -a, Editura Polirom, Iași, 2011;

Noul Cod Penal

Pașca Maria Doina, Infractorul minor și reintegrarea sa în societate, Editura Ardealul, 2005;

Rădulescu Sorin M., Sociologia devianței, Editura Victor, București, 1998;

Rădulescu Sorin M., Banciu Dan, Introducere în sociologia delincvenței juvenile. Adolescența între normalitate și devianță, Editura Medicală, București, 1990;

Lect. Univ. Dr. Tohătan Ioan Ștefan, Note de curs la disciplina, “Drept în asistență socială”, anul I, sem. I

Lect. Univ. Dr. Tohătan Ioan Ștefan, Note de curs la disciplina “Introducere în probațiune”, anul III, sem. I

Sandu Antonio, Tehnici în asistență socială, Editura Lumen, Iași, 2005

Resurse internet

http://www.euroavocatura.ro/articole/502/Reglementarea_Minoritatii_in_Noul_Cod_Penal__art__114_-__117_, Av. Marius-Catalin Predut, data 07.06.2015, ora 21:23

http://www.aafdutm.ro/revista/anul-i/nr-1/aspecte-noi-privind-minoritatea-in-viitorul-cod-penal/, autori: asist. univ. drd. Rodica Burdușel, Student: Danny Gabriel Bârdan-Raine, data: 07.06.2015, ora: 20:36