Rolul Asistentului Social In Penitenciar Si Diminuarea Fenomenului Criminalitatii
LUCRARE DE LICENȚĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
"Rolul asistentui social în penitenciar și diminuarea fenomenului criminalității"
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Devianța și criminalitatea
I.1. Devianța- explicarea conduitei nonconformiste
I.2. Delincvența – forma acută de devianță socială
I.3. Prevenirea și tratamentul delincvenței
I.4. Controlul social- metoda de represiune a actelor antisociale
I.5. Teorii prin care se explică comportamentul criminal
Capitolul II. Detenția și efectele încarcerării
II.1. Infracțiunea și pedeapsa
II.2. Detenția și fenomenele specifice acesteia
II.3. Deținuții vulnerabili
II.4. Efectele încarcerării
Capitolul III. Rolul asistentului social în penitenciar
III.1. Abilitățile și cunoștințele necesare asistentului social în penitenciar
III.2. Rolurile și atribuțiile asistentului social în penitenciar
Capitolul IV. Rolul asistentului social în penitenciar și în reintegrarea socială a detinuților
IV.1. Scopul cercetării
IV.2. Grupul țintă
IV.3. Ipotezele cercetării
IV.4. Metode și tehnici de lucru
IV.5. Interpretarea și analiza datelor cercetării
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Când am ales această temă m-am gândit la faptul că mediul carceral este un mediu reprezentativ pentru exercitarea profesiei de asistent social.
În cadrul penitenciarelor se află beneficiari care au nevoie de asistență și sprijin deoarece se confruntă cu diverse probleme de tip psihic, social și comportamental. Mediul din penitenciar are efecte distructive asupra personelor cu o vulnerabilitate ridicată. Astfel de exemple sunt femeile-deținut, minoritățile etnice, deținuții străini, minorii aflați în arest, deținuții cu deficiențe mintale. Efectele mediului penitenciar se resfârâng mai puternic asupra acestor categorii de deținuți, aceștia ajungând de multe ori la stări de anxietate, de depresie, sau chiar la tentative de suicid. Asistenții sociali trebuie să atribuie o atenție sporită acestei categorii de deținuți, încercând să îi ajute să treacă peste perioada de criză în care se află. Asistentul social are un rol foarte important în rezolvarea de probleme, dar numai ajutați de contribuția deținuților și de dorința lor de schimbare pot să ajungă la rezultate satisfăcătoare.
Lucrarea de licență este structurată astfel: în primul capitol am făcut o prezentare a fenomenelor de devianță și criminalitate prin explicarea conduitei nonconformiste, strategii de prevenire a fenomenului criminalității, controlul social și teoriile prin care se explică comportamentul criminal.
Normele din cadrul societății sunt elemente de bază deoarece ele reprezintă credințele indivizilor raportate la ceea ce este sau nu normal pentru ca bunăstarea socială să fie posibilă. În al doilea capitol am vorbit despre detenție și efectele încarcerării asupra deținuților. Am început prin a explica faptul că infracțiunea reprezintă un pericol social, apoi am continuat prin a prezența trăsăturile acesteia. În primul subpunct al capitolului II am vorbit despre vinovăție, intenție și pedepsele aplicate pentru comiterea infracțiunilor.
În a doua parte a capitolului II am vorbit despre detenție și fenomenele specifice acesteia. Foarte importantă mi s-a părut evoluția sistemului penitenciarelor în noastră, pentru că acest aspect joacă un rol important în diminuarea fenomenului criminalității. În a treia parte a capitolului II am vorbit despre deținuții vulnerabili care stau la baza asistenței sociale în penitenciar în sensul că acest grup de indivizi au cea mai mare nevoie de spijinul asistentului social.
Am trecut în listă câteva categorii de deținuți vulnerabili și anume: femeile-deținut, deținuții cu deficiențe mintale, minorii aflați în detenție, deținuții străini cât și măsurile care pot fi luate pentru ca aceștia să se poată adapta la mediul carceral. În ultima parte a capitolului II am vorbit despre efectele pe care le are mediul carceral asupra deținuților. În capitolul III am intrat mai mult în detalii legate de rolul propriu-zis al asistentului social în penitenciar prezentând abilitățile și cunoștințele necesare ale asistentului social pentru colaborarea satisfăcătoare din cadrul mediului carceral. În a doua parte a capitolului III am vorbit despre rolurile și atribuțiile asistentului social în lucrul cu deținuții.
În partea de cercetare a lucrării de licență am făcut un studiu prin tehnica chestionarului, cu privire la rolul asistentului social în penitenciar și felul cum deținuții privesc eficiența acestora. Tot în partea de cercetare am pus accent pe rolul asistentului social în reintegrarea socială a deținuților și pe rolul asistentului social în încercarea de a diminua fenomenul criminalității.
Rolul asistentului social în penitenciar și diminuarea fenomenului criminalității
I . Devianța și criminalitatea
I.1. Devianța – explicarea conduitei nonconformiste
Conformitate si devianță
Tendințele comportamentului uman de a fi in concordanță cu regulile și normele grupului sau ale societății se numește conformitate.
Există situații în care normele grupului sunt încălcate de anumite persoane sau colectivități umane. În această situație este vorba de nonconformitate, pe care o putem numi și lipsă de adeziune la normele și valorile grupului și încălcarea modelelor de comportament.
În nicio colectivitate nu poate exista o conformare totală a membrilor societății la regulile impuse, există mereu o limită de nerespectare a acestora, iar această limită se numește toleranță socială.
Fenomenul de nerespectare a tuturor normelor sociale se numește devianță.
În orice societate, comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, începând de la comportamentul excentric, definit prin vestimentație aparte și dezordine comportamentală, mergând până la comportamentele delincvente, tulburările psihice, subculturile marginale, etc.
Comportamentul deviant poate fi înțeles în două moduri : ca produsul incapacității funcționale a individului din cauza unor deviații fiziologice sau a unor anormalități psihice și în al doilea mod, ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale grupului.
În primul caz se poate vorbi de starea de boală sau incapacitatea funcțională a individului și în al doilea caz se poate vorbi de inadaptare sau neintegrare socială, concretizându-se în reacții de respingere a normelor sociale acceptate.
Devianța socială este opusul conformității și reprezintă lipsa de adeziune la normele și valorile grupului, cât și o încălcare a normelor și cerințelor instituționale care ghidează comportamentul acceptat.
În orice societate există tendințe de nonconformitate sau devianță, care se abat de la cerințele impuse de norme.
Dacă indivizii încalcă cerințele rolurilor sociale, adică nu mai dezvoltă acțiuni sau conduite conforme cu așteptările colectivitătii, ei ajung în situația de a fi desemnați ca devianți.
Atunci când procesul de socializare pozitivă eșuează, prevalând socializarea negativă, individul apare ca fiind deviant, dar perfect normal față de subcultura care l-a socializat în mod negativ.
Devianța reprezintă, de fapt, orice conduită socială și orice act social care sunt diferite de comportamentele și acțiunile generale ale membrilor unei societăți și care riscă, prin această diferență să provoace reacții ostile sau sancțiuni din partea colectivității.
Grupurile sau persoanele deviante sunt acelea care nu se integrează în societatea din care fac parte, neacceptând normele sau valorile sociale specifice acesteia.
Problemele sociale apar în urma conduitelor deviante deoarece acei indivizi care le provoacă nu au capacitatea de a respecta normele sociale.
Știm cu toții că într-o societate normală există un set de reguli, norme, care trebuiesc respectate de toată lumea pentru ca societatea să fie caracterizată de ordine socială. De asemenea, suntem cu toții conștienți de faptul că nu poate exista o ordine socială perfectă, deoarece în centrul societății stau indivizii. Fiecare dintre noi avem convingerile personale, normele după care ne ghidăm în viață, personalitate proprie și unică. Lucrurile care nouă ni se par normale, altora li se pot părea deplasate.
Un exemplu de luat în seamă este homosexualitatea. Există persoane care sunt total împotriva acestei orientări sexuale, marginalizându-i pe homosexuali, alții îi tolerează în timp ce unii îi consideră persoane perfect normale.
Conceptul de devianță are la bază încălcarea normelor general acceptate de majoritatea indivizilor dintr-o colectivitate umană. Devianța se află la limita dintre ceea ce este permis și ce nu este permis.
Devianța se caracterizează printr-o cauzalitate complexă, însumând factori sociali, psihologici, sociologici, exprimând măsura în care procesele de socializare și integrare funcționează deficitar.
Pe parcursul socializării și al integrării intervin momente critice, deficiențe și dereglări. Cu cât aceste disfuncționalități se amplifică, cu atât crește și se amplifică devianța.
Fenomenele, comportamentele, abaterile care intră în sfera noțiunii deviante se manifestă gradual, începând cu caracterul perfect voluntar până la manifestarea involuntară a comportamentului deviant.
Indivizii devianți pot fi grupati în :
Devianți subculturali, aceștia fiind indivizii care pun în discuție legitimitatea normelor pe care le violează, promovează norme în acest sens : teroriștii, dizidenții, membrii sectelor religioase. Acești indivizi își asumă devianța și își revendică legitimitatea ; acțiunile lor au caracter perfect voluntar.
Transgresori, aceștia fiind indivizii care nu neagă cu adevărat legitimitatea normelor pe care le violează. Nu acționează conform normelor din principii, ci din interes, din oportunism sau din pasiune pentru acțiunea contrară. Acțiunile lor au caracter voluntar.
Indivizi cu tulburări de comportament- caracterul voluntar al acțiunii deviante nu este nici clar acceptat, dar nici exclus. În cazul unor delincvențe cu tulburări mintale ca nevroza, sociopatia, tulburările de caracter este dificil de separat cele două moduri de a acționa.
Persoanele cu handicap, surzii, orbii, cocoșații, paraplegicii, debilii, bolnavii mintal constituie categoria care cuprinde devianții ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică. Acțiunea acestora intră în zona involuntarului.
Criterii de clasificare a devianței:
După natura devianței
Devianța negativă, caracterizată prin acțiuni care încalcă normele grupului social, aici fiind inclusă și infracțiunea.
Devianța pozitivă, caracterizată prin acele acțiuni care încalcă normele dar a căror finalitate aduc beneficii, precum inovația și invenția.
Devianța neutră, caracterizată prin acele acțiuni care depășesc într-o oarecare măsură nivelul de permisivitate, dar care sunt tolerate de către grup, de exemplu acte de excentritate și nonconformism. Devianța neutră a mai fost numită și devianță tolerată
După forma de manifestare a devianței:
Devianța deschisă, identificată de agențiile de control
Devianța ascunsă, care caracterizează cel mai des patologiile sexuale sau actele de corupție.
După tipul de devianță:
– devianță penală: infracțiunile;
– devianță sexuală: delictele sexuale;
– devianță politică: terorismul;
– devianță religioasă: fanatismul;
– devianță autoagresiva: suicidul, consumul de droguri, automutilarea;
– devianță familială: maltratarea.
După caracterul devianței:
Caracterul individual
Caracterul de grup: socializarea în cadrul unor subculturi deviante, la baza cărora stau anumite norme, valori și stiluri de viață: organizațiile criminale, rețelele de prostituție și vânzări de droguri.
Aprecierea unui act ca fiind deviant depinde de anumiți factori:
Mediul cultural: de exemplu divorțul, este considerat a fi deviant în cazul în care acesta se înfăptuiește într-un mediu cultural catolic, în timp ce înconformism. Devianța neutră a mai fost numită și devianță tolerată
După forma de manifestare a devianței:
Devianța deschisă, identificată de agențiile de control
Devianța ascunsă, care caracterizează cel mai des patologiile sexuale sau actele de corupție.
După tipul de devianță:
– devianță penală: infracțiunile;
– devianță sexuală: delictele sexuale;
– devianță politică: terorismul;
– devianță religioasă: fanatismul;
– devianță autoagresiva: suicidul, consumul de droguri, automutilarea;
– devianță familială: maltratarea.
După caracterul devianței:
Caracterul individual
Caracterul de grup: socializarea în cadrul unor subculturi deviante, la baza cărora stau anumite norme, valori și stiluri de viață: organizațiile criminale, rețelele de prostituție și vânzări de droguri.
Aprecierea unui act ca fiind deviant depinde de anumiți factori:
Mediul cultural: de exemplu divorțul, este considerat a fi deviant în cazul în care acesta se înfăptuiește într-un mediu cultural catolic, în timp ce în celelalte religii acest act este considerat normal.
Locul comiterii: de exemplu în cazul reacției sexuale, este considerată a fi deviantă dacă este făptuită în public și normală dacă este consumată în intimitate.
Statusul social al făptuitorului: de exemplu, în cazul omuciderii. Dacă actul este făptuit de un civil în societate acesta este judecat și condamnat, în timp ce dacă fapta este realizată de un militar pe timp de război sau de un subofițer în plutonul de execuție, acest act este considerat normal.
Concluzionând, a fi o persoană deviantă înseamnă să te abați de la regulile pe care societatea le consideră a fi normale, indiferent dacă este din punct de vedere social, moral, legal, religios sau cutural.
I.2. Delincvența – forma acută de devianță socială
În ansamblul formelor de devianță socială se include una cu un grad sporit de gravitate socială care, afectând și încălcând principalele valori și relații sociale protejate de legislația penală, constituie fenomenul de criminalitate, delincvență sau infracționalitate.
Considerată ca o devianță cu caracter penal, delincvența include ansamblul de manifestări, acte, fapte și comportamente care încalcă flagrant normele stabilite de legislația penală care violează codurile normative privind ordinea socială și bunele moravuri, fiind considerată ca o abatere semnificativă de la modelul jurudico-penal al unei societăți.
Delincvența sau infracționalitatea are gradul cel mai ridicat de periculozitate deoarece afectează cele mai importante relații și valori sociale și încalcă regulile și normele morale sau juridice care orientează comportamentul indivizilor. Delincvența este ansamblul abaterilor și încălcărilor de la normele juridice penale.
Conform legislației penale a diferitelor țări, infracțiunea sau criminalitatea se deosebește de delincvență deoarece prima intră în sfera dreptului penal, în timp ce a doua este caracterizată mai mult de delictele civile sau penale comise de tineri.
În legislația din țara noastră, noțiunea de infracționalitate poate fi înlocuită cu cea de delincvență sau fenomen delincvent, toate aceste noțiuni fiind definite prin ansamblul de acte și fapte sancționate penal, comise atât de minori și tineri, cât și de adulți.
În Codul Penal este prevăzut faptul că "infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală".
Delincvența include manifestări antisociale care prezintă o gravitate deosebită din punct de vedere al consecințelor lor și care afectează valorile și relațiile sociale.
Delincvența este abaterea de la fenomenul normativ exprimat în plan legislativ.
Delincvența sau criminalitatea, în funcție de făptași și de modul de operare poate fi clasificată în:
– Crime violente, comise împotriva persoanei cum este atacul, tâlhăria, violul, uciderea persoanei;
– crime împotriva proprietății: furtul, spargerile;
– crime morale: consumul de droguri, consumul excesiv de alcool, prostituția;
– crime profesionale: delapidarea, fraudele de asigurări, fraudele cu cărți de credit; Aici apare și noțiunea de corupție, care înseamnă utilizarea funcției cu care o persoană a fost investită pentru a obține cu ajutorul acesteia bani, bunuri sau alte foloase;
– crime organizaționale, care sunt comise în cadrul organizațiilor: neasigurarea protecției muncii, evaziunea fiscală, etc;
– crima organizată care este comisă de către anumite grupuri care reprezintă organizații informale. Este cazul traficului de droguri, traficului de persoane, camăta, etc.
Trăsăturile delincvenței
Delincvența este o formă distinctă a devianței sociale. Putem spune că este cea mai gravă formă a acesteia. Constituie un fenomen care definește ansamblul comportamentelor aflate în conflict cu valorile apărate de norma penală.
Delincvența are determinare multicauzală, atât de factură internă (de natură biologică și psihologică), cât și de factură externă (de natură economică, socială și culturală), aflate într-o reacție de reciprocitate.
Delincvența este un fenomen individual sau antropologic, deoarece se produce sub influența unor cauze psiho-biologice nefavorabile.
Ea are structură socială și naturală, întrucât se produce într-un mediu socio-natural.
Fapta delincventă sau crima aparține limbajului juridic, de aceea, pentru ca o faptă să se poată numi criminală aceasta trebuie neapărat să se încadreze în legea juridică.
Delictul sau crima poate fi săvârșită în mai mule împrejurări, sub un impuls exterior neînsemnat, sub o influență exterioară nesemnificativă, explodează o perversitate profundă, nebănuită, care creată și hrănită de condițiile disfuncționale ale individului, mocnind în interiorul acestuia, s-a descărcat la un moment dat depășind măsura.
În ipoteză, orice om poate deveni criminal, într-un moment de furie, de patimă și de nesocotință a acestuia, dar spre deosebire de împrejurarea de mai sus, acest episod va fi unul izolat din viața individului respectiv, și adânc regretat de acesta.
Delincvența- abordarea juridică
Delincvența apare ca fenomen juridic înscris și reglementat prin norme de drept penal. Aceasta capătă caracter antisocial, ilicit.
Comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare a unor trăsături specifice, cum ar fi : caracterul ilicit – care prezintă o acțiune prin care sunt prejuduciate și încălcate anumite valori și relații sociale, caracterul de vinovăție – unde acțiunea este comisă de o persoană în mod conștient și responsabil și incriminarea – atunci când fapta comisă este sancționată de legea penală.
Caracteristici :
Delincvența reprezintă valoarea unei anumite legi, manifestarea unui comportament contrar conduitelor morale ale grupului, indiferent dacă acestea sunt formale sau informale. Reprezintă de asemenea săvârșirea unor acțiuni antisociale care aduc după ele consecințe antisociale, în sensul că prejudiciază interesele întregii societăți.
Prin implicațiile juridice reglementate de norma penală, faptul social al delictului trece din planul social în cel juridic, având efecte și consecințe sancționatorii.
Abordarea sociologică a delincvenței
Fenomenele antisociale reprezintă o problemă socială, se produc în cadrul unei societăți și au o determinare socială resimțită la nivelul indivizilor, grupurilor și instituțiilor. Aceste fenomene declanșează dezorganizare socială.
Sociologia delincvenței își aduce aportul la descifrarea actului infracțional, la nivel de fenomen social, cu analiza actelor antisociale săvârșite în realitate în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie și marginalitate existente în cadrul societății.
Abordarea psihologică a fenomenului de delincvență
Definirea delincvenței din punct de vedere psihologic angajează personalitatea individuală implicată în acte infracționale, cu accent pe conceptul de imaturitate socială.
Insuficienta maturizare socială subliniază dificultățile de integrare socială, de conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric normativ, subliniind tulburări ale structurării raporturilor sociale.
Tipurile de delincvență:
Fenomenul delincvent prezintă aspecte și forme diferite, în funcție de săvârșirea, descoperirea și sancționarea faptelor penale comise de către diferiți indivizi.
Există mai multe tipuri de delincvență și anume :
Delincvența reală săvârșită, denumită de multe ori cifra neagră a delincvenței. Este alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale care au avut loc în realitate.
Delincvența descoperită, reprezintă acea parte a faptelor antisociale săvârșite care au fost identificate de către organele de control.
Delincvența judecată, reprezintă acea parte din delincvența descoperită care ajunge să fie judecată.
Prin încălcarea valorilor sociale, delincvența dobândește un caracter antisocial.
Factorii prin care sunt explicate devianța și delincvența
Factorii și elementele delictului :
Factorii sau elementele delictului sunt : obiectul și subiectul delictului, latura subiectivă și latura obiectivă a delictului.
Obiectul și subiectul reprezintă factorii delictului, în timp ce latura obiectivă și cea subiectivă reprezintă elementele delictului.
Obiectul delictului se referă la valorile sociale care sunt violate printr-o acțiune ilegală.
Pentru a putea preveni violarea acestora și sancționarea celor vinovați, normele dreptului penal protejează cele mai importante valori sociale recunoscute într-o anumită societate. Uneori aceste valori sunt subîntelese, alteori sunt explicite. Câteodată apar sub forma unor valori intelectuale politice, economice, estetice, religioase, în timp ce în unele legislații au forme concretizate, cum ar fi viața, sănătatea și demnitatea persoanei, libertatea, proprietatea, familia, siguranța, etc.
Ocrotind aceste valori, normele sociale protejează desfășurarea normală a relațiilor sociale dintr-o anumită societate.
De aceea, orice delict violează anumite drepturi care aparțin indivizilor, instituțiilor sociale sau statului.
Subiectul delictului este persoana care comite acțiunea ilicită sau persoana care suportă consecințele negative ale acestei acțiuni.
Subiect al infracțiunii poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică.
Persoana care comite infracțiunea este subiectul activ, în timp ce subiectul pasiv este persoana care suportă consecințele actului infracțional.
Latura obiectivă reprezintă elementul cel mai important care definește structura unui delict, fiind constituit din aspecte ce vizează acțiunea delincventă, consecințele antisociale produse, relația cauzală dintre acestea.
Prin acțiunea delincventă sunt violate o serie de norme juridice, în timp ce prin inacțiune sau omisiune sunt încălcate norme care stipulează comiterea unor acțiuni.
Consecințele și urmările sociale constau în producerea unor pagube și prejudicii materiale și morale.
Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a persoanei care a comis infracțiunea.
Reacția cauzală dintre acțiunea delincventă și consecințele sociale este considerată cel mai important aspect deoarece, numai pe baza lui, instanța poate aprecia existența și gravitatea delictelor.
Factorii criminogeni
Crima variază de la individ la individ, așa că niciun criminal nu este identic cu celălalt. Pedeapsa trebuie să varieze după natura criminalului, după pericolul ce îl prezintă el pentru societate.
Delincvenții care prezintă diverse anomalii fizico-psihice sunt mai greu de tratat decât ceilalți, deoarece aceste anomalii pot pătrunde foarte adânc în structura de personalitate a acestora. Astfel, criminalul care prezintă anomalii fizico-psihice are un caracter mai primejdios decât criminalul asupra căruia au acționat mai mult influențele exterioare, sociale și fizice.
Anomaliile, trăsăturile fizico-psihice ereditare în general, prezintă gravitate mai mare decât cele dobândite.
Criminalii nu pot fi considerați cu toții înnăscuți, neurastenici, epileptici, ci unii vor avea una sau mai multe dintre aceste anomalii în fel și fel de variații : unii vor prezenta anomalii anatomice sau fiziologice, sau psihologice însoțite în oarecare măsură de influențe sociale cosmo-telurice nefaste. La alții, anomalia va consta în lipsa capacității de adaptare la cerințele vieții sociale și a ordinii juridice stabilite, sau în slăbirea funcțiilor psihice și intelectuale, care nu mai frânează îndeajuns acțiunea agentului.
Factori biologici:
Factorii biologici au o origine ereditară, ei fiind rezultatul genelor pe care individul le-a moștenit de la părinți.
Un anumit factor biologic ar putea fi rezultatul unor mutații genetice, care se pot dezvolta încă din perioada în care fătul se află în uter. De asemenea, poate exista explicația că alții pot fi rezultatul unor factori determinați de o hrană necorespunzătoare sau de un stil de viață parazitar și necontrolat.
Teoriile biologice timpurii apreciau că structura determină funcția, ceea ce ar însemna că indivizii se comportă altfel unii față de alții fiindcă fundamental ei sunt diferiți din punct de vedere al structurii.
În contrast însă, teoriile biologice moderne prezintă argumente conform cărora factorii biologici se dezvoltă asemeni unui individ care va avea un comportament criminal pe care nu îl poate explica nici individul respectiv, dar care ar putea fi urmarea interacțiunii dintre biologia acelei persoane și mediul în care se dezvoltă. Aceste teorii se pot explica mai repede ca teorii biosociale.
Dincolo de diferențele care există între autorii care au susținut că infracțiunea are o cauză biologică, se pot evidenția mai multe trăsături comune tuturor explicațiilor de ordin biologic.
Se susține că infractorul este victima propriului său organism, el nu are libertatea de a decide comiterea sau nu de infracțiuni, el fiind contrâns de status-ul său biologic. Conform acestei teorii, infractorul nu ar trebui să fie pedepsit ci ar trebui să fie tratat, putându-se aplica și tratamente preventive, înainte de comiterea unei fapte, pentru ca acest criminal înnăscut să nu ajungă să și comită infracțiuni.
Probabil că ceea ce i-a făcut pe acești autori să susțină această abordare este ideea lui Aristotel, că trebuie să existe o concordanță între formă și fond, mai exact între aspectul unui individ și moralitatea sa.
Pentru a fi convingători, susținătorii teoriilor biologice au încercat să arate, spre exemplu gemenii, dacă poartă acest stigmat, atunci când unul comite infracțiuni există o mare probabilitate ca și celălalt să devină la rândul său infractor, ceea ce dovedește corelația între structura biologică și comportamentul infracțional.
Factori psihologici
Viziunea psihologică propune următoarea explicație : comportamentul antisocial este determinat de problemele de personalitate. Există nuanțe ale trăsăturilor, infractorul putând fi nevrozat emotiv, un egocentric, un imatur afectiv. El este influențat de complexe din propria perioadă de formare a personalității.
Omul nu se naște criminal, dar se naște cu tendințe spre criminalitate. Din cauza unor tulburări de personalitate, uneori, tendințele se concretizează într-un comportament antisocial.
Dacă o persoană comite o infracțiune în stare de iresponsabilitate, chestiunea tratării ei nu îi revine criminologiei, ci exclusiv medicinii. Criminologia trebuie să se ocupe de indivizii responsabili din punct de vedere intelectual care comit infracțiuni.
Factori sociali:
Toate explicațiile de natură sociologică mută centrul de greutate, de pe individ și de pe fizicul sau psihicul său, pe mediul social în care se naște sau în care trăiește. Se susține că nu structura psihică sau fizică a omului îl determină pe acesta să comită infracțiuni, ci mediul social.
Toate aceste teorii pleacă de la premisa că omul este o ființă prin esență socială, fără o societate în care să trăiască neputând fi imaginată existența umană.
Societatea în care trăim este cea care ne influențează comportamentul. În lipsa societății nu se poate comite o faptă care să fie antisocială.
Mediul social, ca și cauză a comportamentului criminal are patru aspecte : Primul aspect este impactul poziției geografice și a urbanismului. Această abordare a plecat de la apariția primelor statistici criminale, sau de la preocuparea tot mai accentuată a autorităților de a explica fenomenul infracțional plecând de la o analiză empirică și statistică a fenomenului. Al doilea aspect este influența condițiilor economice a indivizilor. Dacă oamenii ar fi egali din punct de vedere economic, ar dispărea lupta dintre clasa îmbogățiților și cea a săracilor, astfel s-ar pierde și motivația de a se comite infracțiuni. Cea de-a treia dimensiune este influența condițiilor socio-economice în procesul de integrare pluriculturală a emigranților Abordarea a fost determinată de existența unor zone cu criminalitate crescută în zonele cu foarte mulți emigranți. Efectul de etichetare pus de societate infractorului este cel de-al patrulea aspect. Criminalitatea este creată de organismul social care incriminează anumite comportamente, care pune anumite etichete individului. Cel care încalcă o regulă socială nu este un infractor, ci este doar etichetat ca fiind infractor.
Toate aceste abordări nu înlătură însă responsabilitatea autorului, care indiferent de mediul social din care provine sau în care trăiește poate să decidă liber dacă să comită infracțiuni sau nu.
I.3. Prevenirea și tratamentul delincvenței
Prevenirea și tratamentul crimei și criminalității urmăresc, pe de-o parte eliminarea cauzelor și condițiilor generatoare de delincvență, iar pe de altă parte resocializarea și recuperarea morală și socială a persoanelor care au comportamente aflate în conflict cu legea penală.
Ele se realizează printr-un ansamblu de măsuri juridice și extrajuridice, menite să prevină și să combată multiplicarea actelor infracționale.
Activitatea de prevenire și combatere a crimei și criminalității are un caracter dublu.
Primul caracter este cel general-social, vizând identificarea și diminuarea treptată a factorilor criminogeni și a condițiilor care favorizează manifestări și comportamente delincvente în societate.
Al doilea caracter este cel special-juridic, reprezentat de sistemul de sancțiuni și pedepse și de instituțiile speciale în care se realizează tratamentul și resocializarea delincvenților.
Politici penale de apărare socială și de prevenire a crimei și criminalității
Legislațiile penale în general urmăresc controlul și neutralizarea criminalității, protecția și apărarea socială și juridică a indivizilor, grupurilor și instituțiilor sociale, ca și pedeapsa și resocializarea indivizilor cu comportamente criminale.
Conceptul de politică penală reprezintă fie ansamblul de mijloace și procedee de presiune și represiune penală, utilizate fie pentru sancționarea și pedepsirea delincvenților, fie modalitățile și formele prin care se asigură apărarea și protecția indivizilor față de actele antisociale ce se produc în societate, fie transformarea și reformularea dreptului penal prin umanizarea instituțiilor sale, astfel încât sancțiunea să nu aibă ca finalitate descurajarea, ci recuperarea socială a indivizilor delincvenți.
În definirea și evaluarea conceptului de politică penală și de prevenire a criminalității trebuie să avem în vedere trei dimensiuni importante și anume : legislația penală în vigoare privind sistemul de sancțiuni și pedepse aplicate indivizilor delincvenți, instituțiile specializate de prevenire și control social specializat împotriva criminalității și reacția socială față de crimă și criminalitate, imaginea publicului despre fenomenul criminalității.
Noțiunea de prevenire are două conotații : una cu caracter sociologic și criminologic ce se referă la ansamblul de activități desfășurate în direcția identificării, explicării și diminuării cauzelor și condițiilor care generează manifestări delincvente în societate și una cu caracter juridico-penal care se referă la efectul pe care legislația penală îl exercită asupra conduitei și comportamentului indivizilor și grupurilor sociale.
În funcție de instituțiile care participă la realizarea activității de prevenire, aceasta poate fi de trei feluri :
Primară sau generală, prin antrenarea tuturor instituțiilor cu rol de socializare și control social la acțiunile de identificare și combatere a surselor potențiale de criminalitate, devianță.
Secundară sau specială, îndreptată spre combaterea și neutralizarea delincvenților, diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii sociale, sancționarea delincvenților.
Situațională sau contextuală, prin atragerea directă a comunității și a publicului în acțiunea de prevenire și neutralizare a delictelor și delincvenților.
În funcție de momentul desfășurării acțiunilor de prevenire, există :
Măsurile adoptate înainte de producerea delictului, care reprezintă adevărata prevenție eficientă. Ele sunt extrem de diverse , începând cu cele cultural-educative și moral-juridice desfășurate de familie, școală, comunitate, biserică, etc și terminând cu cele tehnico-criminalistice întreprinse pentru protejarea indivizilor și siguranței acestora, bunurilor și valorilor sociale.
Măsurile adoptate în timpul producerii delictului, întreprinse de organele de poliție, procuratură și justiție față de indivizii care au comis delicte și crime.
Măsurile adoptate după comiterea delictelor, realizate în general prin sistemul de sancțiuni și pedepse aplicat indivizilor delincvenți.
Modalități și forme de tratament și de resocializare a indivizilor delincvenți
Sancțiunile și pedepsele trebuie să fie cât mai individualizate, astfel încât aplicarea lor să conducă la reducerea riscului săvârșirii unor noi fapte antisociale de către individul condamnat la reabilitarea lui normală după executarea pedepsei, oferind totodată o protecție adecvată și pentru sociatate.
Regimul de tratament diferă foarte mult de la o țară la alta, mergând de la internarea delincvenților în stabilimente deschise, semideschise sau închise și până la închiderea lor totală în penitenciare și instituții speciale de maximă securitate.
În sens restrâns, noțiunea de tratament definește măsurile individuale și terapeutice, iar într-un sens mai larg, noțiunea trebuie să includă și o serie de măsuri și soluții care să asigure deținutului o viață educațională, libertate religioasă, activități fizice și sportive, etc, pentru a putea să păstreze o legătură cu lumea exterioară.
Planificarea activităților de prevenire a delincvenței
Activitatea de prevenire se desfășoară potrivit unei planificări, care trebuie să aibă în vedere specificul etapei social-istorice și evoluția fenomenului infracțional, precum și starea de legalitate, la data când este întocmită planificarea.
Între obiectivele care pot fi prevăzute într-o planificare a măsurilor de prevenire a criminalității trebuie menționate : identificarea și fixarea obiectivelor, precum și a metodelor și mijloacelor permițând a le atinge, evaluarea distanței dintre condițiile existente și obiectivele prevăzute, determinarea direcțiilor și a acțiunilor fundamentale (programelor) urmând să se reducă la maximum această distanță, stabilirea unui calendar pentru aceasta, desemnarea persoanelor însărcinate cu îndeplinirea acestor activități, specificarea resurselor (umane și de altă natură) angajate în acest domeniu.
Tipuri fundamentale de activități de prevenire a delincvenței
Un model al tipurilor fundamentale de activități de prevenire, întâlnit în activitatea desfășurată de procurori în acest domeniu, în colaborare cu celelalte organe de stat competente, precum și cu organismele societății civile poate cuprinde următoarele obiective : prevenire prin educație în familie, prevenirea prin educație în sistemul învățământului, prevenire prin educație în procesul nemijlocit al muncii și prin controlul activităților economico-sociale, prevenirea prin activitatea cultural-educativă, prevenirea prin mass-media, prevenirea prin activitățile desfășurate de autoritățile legiuitoare și ale administrației, prevenirea și combaterea prin descoperirea infracțiunilor, identificarea infractorilor, tragerea la răspundere prin aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri educative ori a unei măsuri de siguranță și prin organizarea executării sancțiunilor penale.
I.4. Controlul social – metoda de represiune a actelor antisociale
Conceptul de control social este definit ca fiind un "ansamblu de instituții, reguli, norme, măsuri, acțiuni, mijloace de influențare, care au rolul de a face respectate modelele recunoscute și permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusurile și rolurile fiecărui individ".
Prin controlul social, societatea își asigură o existență normală, stabilitatea, funcționalitatea și realizarea conduitei adecvate membrilor săi.
Sancțiunile sociale sunt mecanisme ale controlului social care își apără normele, sancționează acțiunile nepotrivite și încurajează conformitatea.
Controlul social se realizează în mai multe moduri, și anume:
În mod direct: prin sancționare socială, sub forma unor recompensări informale: prin respect, solicitare, a unor recompensări formale: prin premiere, promovare, decorare, etc., pedepsiri informale: prin mustrare, bârfă, evitare și sub forma pedepsirii formale: prin penalizare, excludere, demitere.
În mod indirect prin: mecanisme psihice: internalizarea normelor având rolul de a bloca comportamentele nonconformiste și de a le încuraja pe cele conformiste, prin integrarea individului în medii și activități normate, ce impun respectarea normelor specifice și prin supravegherea locurilor vulnerabile din punct de vedere al criminalității, de exemplu gările, stadioanele, piețele deoarece aceste locuri dau ocazia unor comportamente deviante manifestate prin furt, cerșetorie, violență, etc.
Formele controlului social:
Controlul social coercitiv (negativ)- este realizat de către instituțiile juridice prin amenințări asupra indivizilor care încalcă norme, reguli și regulamente. Acest tip de control social impune teama față de sancțiuni, cum ar fi amenzile, pedepsele corporale, pedepse privative de libertate, izolare socială, etc.
Controlul social stimulativ (pozitiv) este efectuat prin intermediul aprobărilor, recompenselor, indicațiilor, sugestiilor. Acest tip de control social îi încurajează pe indivizi să respecte normele sociale, fără a le impune teama de sancțiuni, ci recompensându-i pentru respectarea lor.
Controlul instituționalizat (formal) are tendința de a reglementa și a standardiza comportamentele productive, cu obiectivul esențial al acțiunii generale de control. Controlul instituțional are sarcina să coordoneze demersurile generale sau de grup, să reducă sursele de tensiune sau conflictele sociale din cadrul instituționalizat și să creeze condiții pentru apărarea și conservarea ordinii sociale.
Controlul social neinstituționalizat (informal) este o reglementare rațională făcută de către individ, prin eforturi personale și conștiente de control asupra propriilor comportamente, acțiuni, etc. Controlul informal este puțin probabil să fie realizat integral, deoarece fiecare persoană tinde la un moment dat, din cauza a diverși factori să își piardă autocontrolul.
Eficacitatea formelor de control social nu este dată numai de aplicarea uneia dintre acestea. Numai aplicarea a două sau mai multe forme de control social poate conduce la efectele dorite.
Formele de control social se constituie în raport cu natura ideilor, idealurilor, valorilor și modelelor sociale. În funcție de acestea este aplicat controlul moral, juridic, politic, administrativ, financiar, etc. În funcție de cum se raportează la individ sau la grupul social, controlul social poate fi aplicat pe baza stimulentelor, recompenselor, sancțiunilor, sugestiilor, manipulărilor mediatice, etc.
I.5. Teorii prin care se explică comportamentul criminal
Teoria anomiei sociale
Această teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care pornește de la conceperea devianței ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. În orice societate există indivizi care se abat de la timpul colectiv, comițând crime. În această teorie, delincvența este prezentată ca fiind legată de condițiile fundamentale ale vieții sociale, jucând un rol necesar și util.
Durkheim definește ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruște. Ea apare ca urmare a ruperii solidarității sociale la nivelul instituțiilor sociale mediatoare (familia, școala, comunitatea) a neputinței de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Nu este vorba de o absență totală a normelor, ci de suspendarea temporară a funcționalității normelor de bază cu consecințe la nivelul multiplicării comportamentelor deviante.
Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situație.
Schimbarea are loc ca urmare a unei modificări bruște care pot fi dezastre economice sau creșteri rapide ale bunăstării.
În situația de dereglare socială idivizii sunt aruncați într-o situație inferioară celei anterioare și unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate și nici societatea nu mai este în stare să-și impuna normele din cauza acestor modificări bruște. Prin suspendarea funcționalității normelor de bază ale societății, starea de anomie poate genera delicte, crime, sinucideri.
Teoria rezistenței la frustrare
Acest model are ca fundament conceptul de structură interioară a individului. Există o structură socială externă și o structură socială interioară care acționează ca mecanism de protecție în calea frustrării și agresivității individului. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori individul se confruntă cu un obstacol sau o barieră socială care îl împiedică să își atingă scopurile. Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită, care-l poate conduce pe individ la desfășurarea unor activități deviante.
Strâns legată de noțiunea de frustrare este cea de agresivitate, care este considerată de mulți ca un instinct sau ca o necesitate.
Problema raportului frustrare- agresivitate se pune sub două aspecte:
Frustrarea, prin ea însăși nu declanșează automat un comportament agresiv. Ea dă naștere unei stări de tensiune afectivă și anxietate, care poate declanșa sau nu reacția agresivă.
Nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări.
Teoria rezistenței la frustrare încearcă să demonstreze că mecanismele psihosociologice ale frustrării și agresivității implicate în delincvență, nu au o relație cauzală unilaterală, ci mediată de o serie de variabile intermediare.
Teoria asociațiilor diferențiale- E.R. Sutherland
Autorul pleacă de la ideea că în viața socială, indivizii se confruntă atât cu modele pozitive cât și cu modele negative de comportament și conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învață în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și diverse grupuri.
Indivizii se pot asocia la unul dintre cele două tipuri de grupuri: conformiste (nondelincvente) și nonconformiste (delincvente).
Teoria "asociațiilor diferențiale" elaborată de E.R. Sutherland și completată de D. Cressey consideră socializarea ca factor fundamental în geneza delincvenței. Comportamentul delincvent se învață prin intermediul socializării, individul preluând modele și norme care-i formează o serie de atitudini și comportamente negative.
Teoria lui Sutherland are anumite limite în sensul că face abstracție de problematica motivației actului delincvent. Răspunsul cu privire la geneza devianței sociale se reduce doar la procesul de învățare socială în cadrul grupului restrâns, fără să explice care sunt cauzele și motivele pentru care indivizii se asociază diferit.
Teoria dezorganizării sociale- C.R. Shawn și H.D. Mckay
Conform acestei teorii, delincvența este determinată în mare parte de crizele sociale și economice, de urbanizare și exod rural.
Reprezentanții acestei teorii au evidențiat faptul că în marile metropole americane rata delincvenței este mult mai ridicată comparativ cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări sociale, economice și culturale spectaculoase.
Teoria "dezorganizării sociale" consideră că factorul determinant în mecanismul delincvenței îl reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate și vecinătate.
Soluția reducerii delincvenței constă în elaborarea și aplicarea unor măsuri și soluții la nivel de cumunitate și nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale din zonele, ariile și cartierele defavorizante.
Limitele acestei teorii constau în faptul că delincvența este un efect nemijlocit și direct al proceselor de urbanizare, industrializare și dezvoltare economică fără a ține cont și de existența anumitor factori, cum ar fi familia, școala, grupul de prieteni, de cartier, etc.
Teoria subculturilor delincvente- A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger
Reprezentanții acestei teorii consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale.
Aceste grupuri apar sub forma unor proteste față de normele și valorile sociale. Indivizii din aceste grupuri consideră că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele de acces spre bunurile sociale.
Orice subcultură include valori și norme diferite de cele ale societății în general, aflându-se în contradicție cu sistemul de valori, impunând membrilor desfășurarea unor activități delincvente. Mecanismul de acționare al acestor subculturi este acela de socializare în grup, prin transmiterea și învățarea diferitelor procedee delincvente.
Limita acestei teorii constă în faptul că acordă o importanță foarte mare socializării negative în grup, neglijând alți factori.
Teoria etichetării sociale- H. Beker, K.T. Erikson, M. Wolfgang,
Reprezentanții acestei teorii concep delincvența ca pe o însușire conferită unui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca fiind deviantă.
Devianța și delincvența există în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le etichetează, sancționând comportamentul pe care îl consideră deviant. Delincvența reprezintă o consecință a aplicării unei etichete de către ceilalți. Persoana care a fost etichetată astfel devine deviantă și se va comporta ca atare.
Teoreticienii "etichetării sociale" concep delincvența ca pe un tip special de reacție socială. K.T. Erikson consideră că cei care îi etichetează pe diferiți indivizi ca fiind delincvenți îi împing pe aceștia către o carieră infracțională, pe care ei o consideră de cele mai multe ori ca fiind singura variantă posibilă.
II. Detenția și efectele încarcerării
I.1. Infracțiunea și pedeapsa
Conceptul de infracțiune în dreptul penal este folosit având mai multe sensuri:
Într-un sens, conceptul de infracțiune este folosit pentru a caracteriza fapte ale indivizilor prin care sunt încălcate anumite norme și valori sociale. Cel care a comis astfel de fapte urmează să fie pedepsit.
Într-un alt sens, infracțiunea reprezintă o faptă prevăzută de legea penală. Această accepțiune are în vedere legiuitorul care interzice faptele considerate periculoase pentru valorile sociale de bază ale unei societăți, cu ajutorul sancțiunilor specifice.
Conceptul de infracțiune ca instituție fundamentală a dreptului penal, împreună cu răspunderea penală și sancțiunile alcătuiesc baza dreptului penal.
Trăsăturile infracțiunii
Infracțiunea este o faptă care prezintă un pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală
Fenomenul infracțional cuprinde totalitatea comportamentelor și conduitelor cu un grad ridicat de periculozitate socială, deoarece aceste comportamente violează acele norme prin care sunt apărate cele mai importante valori sociale.
Codul Penal al României definește infracțiunea ca o faptă ce prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de către legea penală.
Din punct de vedere juridic, un comportament infracțional este definit printr-o serie de trăsături specifice.
Trăsăturile specifice infracțiunii
Infracțiunea reprezintă o faptă cu caracter ilicit, imoral, ilegal, ilegitim prin care sunt încălcate normele penale de conviețuire socială care protejează ordinea publică, drepturile și libertățile individuale, viața, sănătatea și integritatea persoanei în societate.
Această faptă este comisă de o persoană care acționează conștient și responsabil, adică are răspundere penală, excluzând persoanele lipsite de discernământ. Fapta respectivă este incriminată de legea penală.
Pericolul social al faptei infracționale
Trăsătura de bază a infracțiunii constă în caracterul ei periculos pentru individ și pentru societate. Infracțiunea cauzează urmări grave, în primul rând pentru victimă. Pentru urmările privind victima, crima produce urmări grave și asupra familiei acesteia. Crima sau infracțiunea are urmări grave și asupra grupului social în care se petrece fapta, producând teamă, indignare, protest și cereri de pedepsire a făptașului.
Fenomenul criminal nu se manifestă numai ca un fenomen izolat și individual, ci el se manifestă ca un fenomen de masă, ca un fenomen social, el fiind o totalitate de crime într-o țară dată și într-un timp dat. Criminalitatea ca fenomen social înseamnă zeci de mii de crime și zeci de mii de criminali, tot atâtea fapte și persoane tulburătoare ale conviețuirii sociale răspândite în toate regiunile și localitățile unei tări. Victimele și pagubele acestui fenomen înseamnă alte zeci de mii de persoane, alte dureri și alte pagube.
Astfel, criminalitatea este un fenomen social care prezintă un grad de pericol social real.
Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile următoare : suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept. Pentru sancționarea acestei acțiuni este necesară aplicarea unei pedepse.
Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
La stabilirea gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.
Vinovăția
Vinovăția există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă.
Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte sau când infractorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Fapta este săvârșită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau când infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Fapta care constă într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai când în lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta constând într-o infracțiune, constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție.
Pedepsele infracționale
Dreptul de a pedepsi infracțiunile se bazează pe necesitatea de a apăra depozitul sănătății publice de uzurpările individuale. Pedepsele sunt cu atât mai drepte cu cât este mai sfântă și mai inviolabilă siguranța.
Pentru ca pedeapsa sau pedepsele să fie eficiente ele trebuie să întrunească anumite cerințe, unele privind natura lor, altele indicate de lege și fixate prin reglementare legală. În acest scop, legiuitorul se orientează după cerințele științelor care concură la fixarea pedepselor : știința dreptului penal, criminologia, penologia, știința politicii penale, știința dreptului execuțional penal, știința dreptului procesual penal, sociologia criminală, psihologia criminală,etc.
Legiuitorul mai este ajutat în această problemă și de principiile dreptului penal, principiile dreptului procesual penal, de orientările politicii penale a statului și altele.
Trăsăturile caracteristice pedepsei
Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de educare a condamnatului.
Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni,iar prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.
După ce s-a comis infracțiunea, atunci când este aplicată, ea îndeplinește diverse funcții :
Pedeapsa servește ca mijloc de îndreptare a infractorilor și de împiedicare de a face rău.
Ea servește la reinstaurarea ordinii juridice, în raport cu victima și cu grupul social, deoarece prin aplicarea efectivă a pedepsei se dă satisfacție victimei și colectivității, evitându-se dezordinea care ar putea rezulta dacă victima sau grupul social ar reacționa singuri.
Pedeapsa mai servește și la consolidarea forței de intimidare pe care sancțiunile trebuie să o exercite asupra destinatarilor regulilor de drept penal, deoarece prin aplicarea sa efectivă, pedeapsa devine exemplu pentru toți acei care ar fi tentați să comită fapte penale.
Toate funcțiile care tind să îl împiedice pe infractor să mai repete în viitor conduita infracțională servesc prevenirii speciale și toate funcțiile care urmăresc să împiedice tulburarea ordinii juridice de către alte persoane decât infractorul servesc prevenirii generale.
Pedeapsa este o măsură de constrângere, de corijare și reeducare, prevăzută de legea penală, măsură ce se aplică infractorului, de către o instanță de judecată în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
Aceasta este o măsură de constrângere aplicată în mod silit, măsură care conține o suferință, o privare de un drept.
Pedeapsa este instituită de lege anterior săvârșirii unei crime, având rostul de a atrage atenția asupra faptelor proclamate infracționale, fapte care sunt interzise sub amenințarea pedepsei în caz de comitere.
Pedeapsa se aplică infractorului ; aplicarea unei pedepse unei persoane care n-a comis o crimă ar fi lipsită de temei și de dreptate.
Pedeapsa se aplică de o instanță de judecată, în urma unui proces penal, în care se cercetează și se judecă săvârșirea unei crime și vinovăția făptuitorului.
Pedeapsa se aplică în scopul de a nu se comite în viitor alte crime. Pedeapsa are un scop preventiv de a-l opri pe infractor de la noi crime și în același timp de a influența alte persoane de a nu comite și ele crime, un scop preventiv general.
Pedepsele instituite prin lege pot deveni eficiente în măsura în care corespund unor cerințe privind natura lor și unor principii prevăzute în reglementările lor legale.
Principii ale pedepselor
Principiul legalității pedepselor, potrivit căruia pedepsele trebuie să fie stabilite, aplicate și executate numai după lege, deoarece numai legiuitorul are capacitatea și puterea de a institui pedepse drepte și juste.
Principiul adoptării unor pedepse compatibile cu conștiința morală și juridică a societății noastre, adică pedepse care să nu aducă atingere demnității și respectului omului, chiar dacă acesta a comis o infracțiune.
Principiul stabilirii și aplicării de pedepse adaptabile și revocabile, adică de pedepse care prin natura lor se pot grada, diviza și care, la nevoie se pot retrage în caz de eroare judiciară.
Principiul stabilirii și aplicării de pedepse determinate prin durata ori cuantumul lor, indicate prin limita minimă și limita maximă. Pedepsele nedeterminate nu sunt recomandabile, putându-se ajunge la nedreptate.
Principiul individualizării pedepselor, potrivit căruia se aplică pedeapsa corespunzator gradului de pericol social al faptei și făptuitorului. În lege se prevăd limite generale și limite speciale, în cadrul cărora se aplică o pedeapsă adecvată și dreaptă.
Principiul personalității pedepselor, potrivit căruia răspunderea penală este personală, în sensul că fiecare persoană răspunde penal pentru fapta proprie și nu pentru fapta altuia. În caz de deces al condamnatului, pedeapsa aplicată se stinge odată cu moartea acestuia.
Clasificarea pedepselor
Pedepse principale : detențiunea pe viață, închisoare, amendă ;
Pedepse complementare : interzicerea unor drepturi ;
Măsuri de siguranță : obligarea la tratament medical, confiscarea specială ;
Măsuri educative pentru minori : trimiterea într-un centru de reeducare.
După natura lor, după valoarea socială atinsă prin pedeapsă avem închisoare- pedeapsă privativă de libertate, amenda- pedeapsă privativă de bani și interdicția unor drepturi- pedeapsă privativă de drepturi.
După rolul și importanța lor, s-au înscris : pedepse principale- adică pedepse mai severe și care joacă rolul principal în combaterea infracțiunilor (detențiune, închisoare, amendă). Pentru o infracțiune se aplică o singură pedeapsă principală. Aceasta se poate aplica și singură, spre deosebire de pedeapsa complementară, care se poate aplica numai pe lângă o pedeapsă principală. Excepțional se mai pot aplica și pedepse alternative, de obicei două (închisoare sau amendă), dar de aplicat se aplică numai una.
După rolul lor secundar, există pedepsele complementare, care sunt pedepse completatoare pe lângă pedeapsa principală, cum sunt : interdicția unor drepturi, degradarea militară. Fiecare din aceste pedepse se aplică numai pe lângă o pedeapsă principală.
O latură importantă a sistemului de pedepse constă în aceea că se indică și limitele pedepselor, adică durata și cuantumul. Există limite generale (minim și maxim general, de exemplu închisoare de la 5 zile la 25 de ani) și la amendă minim și maxim special ( de la 500 la 5000) și limitele speciale (un maxim special și un minim special înscrise în partea secială a Codului Penal).
Între pedepsele din sistem există și o scară sau ierarhie, în sensul că una, de exemplu închisoarea, ocupă un loc mai sus în ierarhie, alta -amenda- un loc mai jos. În anumite circumstanțe atenuante sau agravante, se poate trece de la pedeapsa cu închisoarea la amendă și invers, numai în măsura prevăzută de lege.
Sistemul acesta de pedepse este unul restrâns, simplu, cu numai trei pedepse principale- detențiunea pe viață, închisoare și amendă și două pedepse complementare- interzicerea unor drepturi și degradarea militară.
II.2. Detenția și fenomenele specifice acesteia
Penitenciarul reprezintă cadrul în care o persoană execută o pedeapsă privativă de libertate și unde îi sunt asigurate condiții pentru formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.
Penitenciarul are două funcții de bază: supravegherea în condiții de siguranță a persoanelor care au de ispășit o sentință privativă de libertate și stimularea participării deținuților la programe care să le permită o readaptare socială.
Penitenciarele sunt considerate organizații închise care au control total asupra individului și încearcă să îi declanșeze un nou comportament sănătos.
Este știut faptul că penitenciarele sunt medii care îi afectează pe toți indivizii care desfășoară activități în interiorul instituției, de la deținuți la personalul specializat și creează un nivel crescut de anxietate, teamă, umilință și violență.
Un factor de bază îl reprezintă menținerea ordinii. În penitenciarele aglomerate, cum sunt cele din țara noastră, persoanele încarcerate își petrec cea mai mare parte a zilei în celule (peste 20 de ore).
Nașterea ideii de închisoare
Înainte de secolul al XVI- lea, închisorile luau forma unor gropi, mine sau peșteri în care erau închise persoanele care așteptau să fie pedepsite.
Cele mai populare pedepse erau cele sub forma unui întreg ritual de executare ce aveau drept țintă corpul uman. În orașe ca Londra, Sevilia sau Paris convoiul începea cu un fel de paradă a condamnatului pe străzi unde erau anunțate faptele pe care le-a comis. Momentul cel mai important era cel al adunării în piața publică, unde justiția era îndeplinită în văzul tuturor, iar cei care asistau erau supuși la o lecție de morală. Închisoarea reprezenta pe atunci un loc de așteptare a procesului de execuție.
În Bucuresti, un loc preferat pentru execuții era Târgul Moșilor: execuția era precedată de "datul prin târg" al infractorului, care avea hotărârea de condamnare atârnată de gât, el era dezbracat pâna la brâu, cu mâinile legate, iar altul îl lovea pe condamnat de mai multe ori pe spate, la fiecare intersecție de drumuri. Exista un obicei și anume ca acela care era dus la spânzurătoare să strige cu voce tare "iertați-mă fraților" iar cei cu care se întâlneau în drum să îi răspundă "să fii iertat".
Cesare Becaria a fost unul dintre cei care au insistat asupra înlocuirii pedepsei capitale, cu pedepse predictibile și conforme cu gravitatea faptei.
În anul 1778, Jeremy Bentham a propus un sistem de închisoare inedit, care facilita supravegherea permanentă a deținuților dintr-un turn central, fără ca supraveghetorii să fie văzuți de către captivi.
În aceeași perioadă au fost inovate regulamentele și regulile de executare a pedepsei cu închisoarea. Aceste reguli constau în faptul că pe durată zilei de muncă, deținuții care lucrau în comun nu aveau voie să vorbească între ei. De asemenea, pe timpul nopții, deținuții erau ținuți în încăperi diferite pentru a evita orice contact între ei.
Mișcarea drepturilor omului a dus la o accentuare a drepturilor și libertăților fundamentale. Amenințarea cu pierderea libertății a început să fie privită ca un factor important în prevenirea infracționalității.
Un moment important al evoluției pedepsei cu închisoarea a fost reprezentat de Congresul Internațional asupra Prevenției Infracționalității și Tratamentul Infractorilor, organizat de ONU în 1955, în timpul căruia a fost adoptat documentul intitulat sugestiv Regulile Minime privind Tratamentul Deținuților.
Deși condițiile de detenție s-au îmbunătățit simțitor, iar tratamentul aplicat deținuților este unul uman și în spiritul drepturilor omului, pedeapsa cu închisoarea atrage cât mai multe critici. Cele mai multe dintre acestea vizează eficacitatea acesteia în practică. Numeroase studii au demonstrat că nu este realist să îți propui să resocializezi indivizii prin izolare. Cifrele uriașe ale recidivei după executarea unei pedepse cu închisoarea sunt de natură să îngrijoreze cercetătorii și opinia publică, ceea ce va conduce probabil în următorii ani către o reconsiderare a acestei forme de pedeapsă.
Sistemul penitenciar român
După cucerirea romană, principalele pedepse aplicate erau pedeapsa cu moartea și trimiterea la carierele de piatră sau în ocne.
Sub influența Iluminismului, domnitorii din Principatele Române au introdus recluziunea ca sancțiune penală. În anul 1780 a fost introdusă eliberarea condiționată a condamnaților.
Regulamentul temnițelor, bazat pe Regulamentele Organice au organizat pentru prima dată locurile de detenție sub conducerea vornicului temnițelor și prevede tipurile de recompense și sancțiuni ce puteau fi aplicate deținuților.
În 1874 s-a modernizat sistemul închisorilor. În același an a fost adoptată Legea asupra regimului închisorilor, care a fost valabilă până în anul 1929.
Închisorile erau împărțite în două categorii: de prevenție și de osândă, iar pedepsele aplicabile deținuților au fost stabilite în detaliu.
Au fost construite trei penitenciare: Craiova, Galați și Doftana, unde deținuții își executau pedeapsa pe timpul zilei în comun, iar pe timpul nopții erau izolați individual.
Cel mai vechi penitenciar din România care încă mai există este Penitenciarul Gherla. Acest penitenciar are în incintă clădiri din fosta cetate a Gherlei, construită în anul 1540. Penitenciarul de la Mărgineni face parte tot din această categorie, de asemenea și Penitenciarul Bucuresti-Jilava, înființat în anul 1907. De-a lungul timpului acesta a adăpostit sute de țărani din Județul Ilfov, participanți la răscoala țărănească din primăvara aceluiași an, prizonieri de război, legionari, deținuți politici și deținuți de drept comun.
Sistemul penitenciar din România- perspective
Reforma sistemului penitenciar nu poate fi concepută izolat de sistemul justiției penale. Pentru realizarea schimbărilor dorite și apropierea de standardele europene sunt necesare acțiuni concentrate între puterea legislativă, executivă și judecătorească, care să ducă la definirea unei politici penale viabile pentru societatea românească.
Cadrul juridic adecvat
Prin modificarea unor acte normative, trebuie să se creeze un cadru juridic care să asigure un echilibru între nevoile, drepturile, responsabilitățile deținuților, victimelor, societății. În ordinea priorităților acestea sunt : Codul Penal – care trebuie să prevadă măsuri alternative la pedeapsa închisorii, Legea de executare a pedepselor – care să permită armonizarea și coordonarea principiilor de prevenție generală și specială, respectarea personalității deținuților, realizarea compatibilității între sancțiunea penală, reeducarea și reinserția socială, Legea privind sancțiunile ce se pot aplica minorilor infractori- crearea unui cadru juridic unitar, care să asigure minorilor delincvenți un tratament specific vârstei, în așa fel încât să mărească pe cât posibil, șansele de reinserție socială, Statutul personalului din sistemul penitenciar- care trebuie să prevadă demilitarizarea sistemului penitenciar, Ordonanța 92/2002- ar trebui extinsă, astfel încât prevederile ei să se refere și la persoanele liberate condiționat. Dacă nu se dorește acest lucru, trebuie stabilită instituția care se va ocupa de supravegherea, sprijinirea și asistarea foștilor condamnați, după punerea în libertate.
Organizarea și funcționarea Administrației Naționale a Penitenciarelor privind : realizarea unei noi structuri administrative, descentralizate, elaborarea unui regulament de organizare și funcționare care să acorde penitenciarelor mai multă autonomie, concomitent cu o responsabilitate mai mare și crearea de penitenciare pentru femei și minori în toate zonele geografice ale țării, pentru a asigura apropierea acestora de familie.
Modificări în regimul de viață al deținuților
Clasificarea deținuților în diferite regimuri de detenție nu trebuie să se facă numai după pedeapsă și grad de periculozitate, ci și după personalitate și gradul de adaptabilitate la regimul penitenciar.
Învoirile din penitenciar trebuie acordate mult mai des decât în prezent, acestea având o finalitate dublă : recompensă și pregătire în vederea punerii în libertate.
Nu în ultimul rând, trebuie evitată ruptura dintre interior-exterior, sens în care se impune continuarea colaborării cu instituții, organizații neguvernamentale și atragerea de voluntari care să desfășoare activități în penitenciare.
Îmbunătățirea condițiilor de viață în detenție
Se referă la recompartimentarea spațiilor de detenție, în sensul creării de spații comune : săli de mese, cluburi, săli de lectură, săli de clasă, săli de sport, care să completeze siguranța penitenciarelor cu activități ocupaționale. Modernizarea penitenciarelor trebuie să urmărească și transformarea dormitoarelor mari, cu zeci de paturi în dormitoare mai mici, cu grupuri sanitare proprii, care să permită menținerea igienei, precum și ventilarea mai bună a încăperilor.
Specializarea personalului
Creșterea numărului personalului din sectorul socio-educativ, formarea specializată a celor care vin în contact nemijlocit cu deținuții, delegarea responsabilităților către personalul de execuție și creșterea responsabilității acestuia, îmbunătățirea imaginii publice a personalului care lucrează în sistemul penitenciar și luarea unor măsuri eficiente de combatere a corupției sunt principalele direcții care trebuie urmate.
II.3. Deținuții vulnerabili
Deținuții vulnerabili sunt aceia care, din cauza vârstei, sexului, etniei, stării de sănătate, statutului juridic sau politic, se confruntă cu un risc crescut în ceea ce privește starea lor de siguranță, securitate sau bunăstare ca urmare a încarcerării. Acest grup poate include minori, femei și mame, bolnavi mintal sau personae cu dizabilități, străinii, minoritățile sau populația indigenă, cei condamnați la pedeapsa cu moartea, persoanele în vârstă, persoanele cu handicap fizic sau bolnave, precum și persoanele cercetate în stare de arest.
Minorii în detenție
Încarcerarea minorilor trebuie evitată de câte ori este posibil, și cu cât persoana este mai tânără, cu atât mai puternică trebuie să fie determinarea de evitare a detenției. Tinerii sunt în anii lor de învățare, de formare și de dezvoltare ca adulți. Dacă acești ani sunt petrecuți într-o instituție pentru cei care au încălcat legea, există pericolul ca tânărul să absoarbă o identitate infracțională și să crească așteptându-se să aibă un mod de viață infracțional. Există de asemenea și un serios și persistent pericol de abuz sexual, exploatare și riscuri de îmbolnăvire pentru minorii aflați în detenție. Când totuși se impune privarea de libertate a minorilor, aceștia trebuie să fie separați de deținuții adulți. Copiii nu trebuie să fie condamnați la pedepse corporale, pedeapsa capitală sau detenție pe viață fără posibilitatea de eliberare. Trebuie să se depună eforturi deosebite pentru a permite copiilor să primească vizite și corespondență de la membrii familiei. Minorii aflați la vârsta de școlarizare obligatorie trebuie să aibă dreptul la educație și pregătire.
Femei și mame
În toată lumea, femeile formează o minoritate în rândul deținuților (în jur de 5 procente). Femeile-deținut nu trebuie să suporte discriminare și trebuie apărate de toate formele de violență și exploatare. În mediul coercitiv și închis al penitenciarului, femeile în mod special sunt vulnerabile. Din experiență s-a constatat că adesea bărbații, atât personalul cât și ceilalți deținuți, abuzează fizic, emotional și sexual de femeile-deținut. Trebuie luate măsuri deosebite de protecție pentru a se asigura că femeile nu sunt hărțuite sau abuzate în vreun fel. Cea mai importantă dintre acestea este ca femeile să fie inchise separat de bărbați. Femeile trebuie să fie supravegheate și percheziționate de către ofițeri femei sau personal feminin. Datorită faptului că femeile își asumă responsabilitatea familiei și a creșterii copiilor, încarcerarea lor poate cauza probleme importante pentru ele și pentru familiile lor aflate în afara penitenciarului. Din cauza numărului mic de femei deținute, acestea sunt adesea plasate în clădiri necorespunzătoare sau improvizate, fie sunt plasate în instituții aflate la mulți kilometrii depărtare de casă. Femeile care au intrat în penitenciar însărcinate sau cu copii mici se confruntă cu mari probleme. O mamă însărcinată sau care alăptează trebuie condamnată la închisoare numai după ce au fost examinate toate alternativele. Mediul penitenciar nu este nici pe departe unul ideal pentru creșterea unui copil iar separarea unui copil mic de mama lui este o decizie foarte serioasă.
Bolnavii mintal sau persoanele cu retard mintal
În multe sisteme penitenciare o parte importantă din deținuți suferă de o formă de boală mintală. Mulți dintre deținuți aveau probleme psihice dinainte de încarcerare, în timp ce alții dezvoltă tulburări în timpul încarcerării, ca răspuns la stresul din mediul penitenciar. Adesea, personalul penitenciarului tratează aceste două categorii de deținuți în același mod, deși problemele lor și soluțiile sunt complet diferite. Persoanele cu retard mintal au o capacitate mintală scăzută, ceea ce face ca sarcinile din viața de zi cu zi să devină dificile.
Atât boala mintală cât și retardul mintal contribuie la vulnerabilitatea deținuților din cauza dificultății lor de a face față și de a-și controla comportamentul în mediul penitenciar. Acești deținuți prezintă un risc crescut de a fi abuzați atât de către ceilalți deținuți, cât și de către personalul care profită de starea lor mintală slabă și de căile limitate de apel.
Străinii
Pentru străini, încarcerarea are drept rezultat o pedeapsă de o severitate disproportionată. Pe lângă privarea de libertate, ei suferă mai ales de o acută izolare din cauza faptului că sunt deținuți în altă țară decât cea de proveniență. Posibilitatea lor de a fi în contact cu lumea exterioară este serios restricționată și este foarte probabil că vor întâmpina dificultăți în contactarea familiilor lor.
Deținuții în vârstă, bolnavi sau cu handicap fizic
Din cauza faptului că deținuții se confruntă cu limitări de natură fizică, ei sunt vulnerabili la abuz, discriminare și exploatare în mediul dur al penitenciarului. De multe ori, deținuților în vârstă, bolnavi sau cu handicap fizic le sunt refuzate exercițiul și activitatea datorită dificultăților care le presupun aranjamentele și pregătirile corespunzătoare. În alte cazuri, problemele lor medicale sau de natură psihologică sunt lăsate netratate. Autoritățile penitenciarelor trebuie să analizeze atent dacă este într-adevăr necesară detenția persoanelor în vârstă, bolnave sau cu handicap fizic. Opțiunile neprivative de libertate ar trebui să fie luate în considerare de câte ori este posibil. Dacă totuși aceste persone sunt închise, o atenție deosebită trebuie dată satisfacerii nevoilor lor de sănătate fizică și mintală.
II.4. Efectele încarcerării
Impactul detenției asupra individului se resimte prin limitarea spațiului de mișcare și organizării timpului. Reducerea perimetrului de mișcare duce la apariția unor fenomene ancestrale de teritorialitate- comportamentul individului de apărare a teritoriului propriu, care se manifestă printr-o exagerată îndârjire în apărarea spațiului personal.
În condițiile de supraaglomerare existente în penitenciare, fenomenele de teritorialitate devin exacerbate și suscită o agresivitate mărită. Frustrarea este resimțită cu dosebită tărie și pe planul timpului – programa zilnică – care provoacă sentimentul de frustrare și mărește agresivitatea. La mărirea sentimentului de frustrare duce și renunțarea forțată la obiectele de uz personal, a căror lipsă este mereu resimțită. De asemenea, deținutul este obligat să renunțe la cele mai multe dintre plăcerile pe care și le-a putut oferi în viața liberă ( alcool, jocuri de noroc, sex), ceea ce îl duce la căutarea unor surogate de satisfacții.
Șocul încarcerării, contactul cu subcultura carcerală îl face pe deținut să-și formeze o nouă viziune asupra propriei persone și să elaboreze o strategie de supraviețuire. Detenția induce adoptarea unei atitudini ostile față de personalul închisorii, față de lumea din afară și dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale acestora intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității. Adoptarea acestor norme carcerale sunt generate dintr-o puternică motivație care se subsumează categoriei de motive desemnate prin necesitatea apartenenței la grup.
Fenomenul de detenție este rezultatul presiunii sociale exercitate de grupul informal de deținuți și reprezintă o forță de contra-educație față de eforturile educative-terapeutice ale personalului specializat din penitenciar. Populația penitenciară reprezintă un grup uman care are caracteristicile oricărui grup: statute și roluri formale sau informale, lideri formali sau informali, ce au un cuvânt greu de spus. Grupul se supune unor norme, care nu sunt neaparat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului, precum și unor tradiții transmise de la o generație la alta de deținuți. În cadrul grupului apar și fenomene socio-afective (atragere, respingere, izolare, ignorare, neutralitate).
III. Rolul asistentului social în penitenciar
III.1. Abilitățile și cunoștințele necesare asistentului social în penitenciar
Cea mai importantă abilitate necesară asistentului social in penitenciar este comunicarea. Alte abilități importante sunt cele de a relaționa și de a rezolva probleme, capacitatea de negociere, de formare a echipei de lucru în parteneriat.
Cunoștințele necesare asistentului social în penitenciar sunt cele de asistență socială, psihologie comportamentală și de criminologie.
III.2. Rolurile și atribuțiile asistentului social în penitenciar
Asistentii sociali au diverse roluri în mediul penitenciar, cele mai importante fiind rolul lor în refacerea, menținerea sau consolidarea relațiilor deținutului cu familia și rezolvarea problemelor sociale ale deținuților. Aceste probleme sociale se referă la recunoașterea sau exercitarea unor drepturi legale ale deținuților, cum ar fi : dreptul la pensie de boală, dreptul la căsătorie, dreptul la informație, drepturile părintești, etc. Aceste drepturi au fost formulate ca probleme sociale, deoarece în contextul penitenciarului, exercitarea acestora chiar este problematică.
Un alt rol important al asistentului social în penitenciar se referă la reabilitarea comportamentală a deținutului. Sub acest aspect, aria de competență a asistentului social s-a apropiat mult, până la riscul de a se suprapune cu cea a psihologului. Acest rol se referă mai exact la învățarea unor comporamente noi și dezvoltarea unor abilități sociale de soluționare a conflictelor sau de rezolvare a problemelor.
Un alt rol important este pregătirea pentru liberare a deținutului și de relaționare a asistentului social cu alte instituții în scopul preluării deținutului după momentul liberării.
Alte roluri ale asistentului social în penitenciar sunt și organizarea unor evenimente culturale sau educative, facilitarea participării deținuților la cursuri de calificare, etc.
Pregătirea deținutului pentru liberare
Pregătirea condamnaților pentru liberare ar trebui să înceapă de îndată ce acesția au fost depuși în penitenciare.
Este atât în interesul acestora cât și în interesul societății să li se ofere posibilități necesare printr-un tratament adecvat în scopul de a se reabilita. Condamnații au necesități diferite și probleme legate de cicumstanțele lor personale. Mulți dintre condamnați întâmpină dificultăți legate de dorul de casă, șomaj, izolare socială sau de lipsa unei îndeletniciri, probleme de sănătate, droguri sau alcool. Acești condamnați au nevoie de asistență, sfat si pregătire.
Obiectivele tratamentului
Cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici și pegătirea profesională necesară, deoarece un tratament bun înseamnă, în sensul reabilitării condamnaților să previi deteriorarea personalității lor umane și să le permiți ca după liberare să-și câștige existența într-un mod responsabil.
Dobândirea unei vieți adecvate și a unor îndeletniciri, prin educarea socială și pregătire profesională în vederea readaptării lor potrivit vieții din afara penitenciarului și pentru a-și susține legăturile cu societatea.
Asistența de specialitate și îndrumare expresă în scopul de a le întâmpina nevoile individuale și a rezolva problemele personale ale condamnaților.
Deținuții condamnți sunt încă membrii societății și umanitatea este indivizibilă. Condamnaților trebuie să li se ofere ocaziile de a-și folosi timpul în mod pozitiv, doar astfel ei pot învăța din greșelile lor și evita recidivele, care în mod inevitabil îi așteaptă la reîntoarcerea acasă, în sânul comunității.
Fără promovarea reintegrării profesionale a condamnaților după liberare nu există nici o șansă de a se evita recidivismul.
Reabilitarea socială
Din perspectiva tratamentului penitenciar, condamnatul trebuie să fie condus încât să i se dezvolte noi atitudini sociale, să accepte valorile sociale, să învețe cum să se comporte și să se integreze în societatea liberă într-un mod adecvat și responsabil.
Părăsirea închisorii este adesea aspru criticată de public, în special în cazurile de abuz. De aceea este necesar informarea opiniei publice asupra scopurilor și felului în care acționează acest sistem și asupra rezultatelor obținute.
Capitolul IV. Rolul asistentului social în penitenciar și în reintegrarea socială a detinuților
IV.1. Scopul cercetării
Am ales să fac cercetarea pe acest subiect deoarece consider că asistentul social are un rol foarte important în penitenciar, atât în privința susținerii persoanelor încarcerate pe timpul detenției, cât și după liberarea acestora. Dacă asistentul social își exercită profesia cu dăruire îi poate face pe deținuți să realizeze greșelile făcute, și să își dorească să schimbe modul de a gândi și de acționa astfel încât să poată aduce productivitate vieții sociale.
Chiar dacă persoanele care au ajuns să fie încarcerate au făcut rău, totuși în multe situații acestea își doresc să se schimbe. Important este să ne dăm seama care au fost motivele fiecăruia pentru care a recurs la decizia de a săvârși infracțiunea și să încercăm să îi dezvoltăm dorința de schimbare, deoarece și în acest mediu, ca în oricare altul există și persoane bune. De aceea trebuie să învățăm să scoatem la iveală latura bună a fiecărui deținut și să încercăm să diminuăm cu cât putem fenomenul criminalității.
Scopul pentru care am ales această temă este de a detalia specificul penitenciarelor, de a înțelege fenomenul criminalității, psihologia deținuților, efectele pe care mediul carceral le are asupra lor, importanța asistentului social în acest mediu, felul cum persoanele private de libertate percep acest rol, riscurile la care deținuții sunt obligați să se supună, temerile acestora în legătură cu dificultățile pe care urmează să le întâmpine la ieșirea din penitenciar și felul în care aceștia reușesc sau nu să le depășească.
IV.2. Grupul țintă
Grupul pe care l-am ales pentru această cercetare este format din 20 de personae: 10 dintre ele încă sunt inchise, celelalte 10 fiind fosti deținuți care au ieșit de curând din penitenciar. Eșantionul este format din persoane cu vârsta cuprinsă între 17 și 67 de ani, majoritatea încadrându-se între 30-40 de ani. Persoanele intervievate sunt atât de sex feminin cât și masculin, predominând cel masculin. De aici ne putem da seama de faptul că femeile reprezintă o minoritate a mediului carceral. Infracțiunile comise sunt numeroase: omor, furt, tâlhărie, infracțiuni de crimă organizată, infracțiuni sexuale și înșelăciune, predominând cele de furt și tâlhărie. Majoritatea subiecților chestionați se află la prima condamnare.
IV.3. Ipotezele cercetării
Există o relație importantă între tipurile de grupuri vulnerabile din cadrul penitenciarului și rolul asistentului social în penitenciar;
Dacă asistenții sociali se implică în programele de reintegrare socială din cadrul penitenciarelor, atunci probabilitatea de recidivă a deținuților scade considerabil;
Dacă deținuții sunt implicați de către asistentul social în discuții despre temerile pe care le au în legătură cu momentul când aceștia vor fi liberați, atunci se pot găsi mai ușor strategii de soluționare a problemelor cu care se vor confrunta;
Dacă asistenții sociali se implică în menținerea legăturilor persoanelor încarcerate cu familia, prietenii, atunci îi ajută pe aceștia să rămână activi în cadrul comunității din care fac parte.
IV.4.Metode și tehnici de lucru
Tehnica prin care am întocmit această cercetare este chestionarul. Am făcut două modele de chestionare, unul aplicat pentru 10 persoane care se află în detenție și un alt chestionar aplicat la 10 persoane care au fost liberate. Scopul acestuia este să aflu care este părerea deținuților despre rolul asistentului social în penitenciar și gradul în care aceștia apelează la ajutorul lui. De asemenea am vrut să arăt care sunt efectele încarcerării asupra deținuților și rolul asistentului social în a diminua aceste efecte, prin ședințe în care deținutul este pregatitit educațional,socio-cultural, profesional și comportamental pentru momentul în care va fi reintrodus în societate. Aceste activități pregătitoare pentru liberare sunt esențiale pentru scăderea riscului de recidivă și diminuarea fenomenului criminalității.
Acest chestionar a fost aplicat unor persoane care sunt sau au fost închise în Penitenciarul București-Jilava. În formularea întrebărilor m-am ghidat foarte mult după teoria aprofundată în lucrarea de licență și mai ales după scopul lucrării de a afla care este rolul asistentului social în penitenciar și cum contribuie acesta în vederea reintegrării sociale și a dimunuării criminalității. Am folosit un limbaj accesibil tuturor categoriilor de persone, deoarece am urmărit ca întrebările să fie cât mai ușor de înțeles de către deținuți și pentru a-i încuraja să răspundă cât mai corect, astfel chestionarul devenind utilizabil și ușor de interpretat. Am folosit atât întrebări închise, cât și întrebări deschise pentru a le oferi deținuților posibilitatea să își exprime liber, în stilul propriu, părerile în legătură cu rolul asistentului social și importanța lui în lucrul cu deținuții. Întrebările pe care le-am folosit au fost scurte, pentru a nu mă confrunta cu situația în care subiecții să nu înțeleagă sensul întrebării sau ca aceștia să își piardă concentrarea și să nu mai fie atenți la ceea ce discutăm. Am încercat să formulez întrebările astfel încât ele să nu influențeze modul în care subiecții dau răspunsurile. Am folosit întrebări de identificare prin care am vrut să aflu sexul respondenților, vârsta, condamnarea și infracțiunea comisă, pentru a mă ajuta apoi la interpretare. Celelalte întrebări s-au axat pe părerea deținuților despre asistentul social, activitățile desfășurate împreună cu acesta, situațiile în care ei consideră că asistenții sociali le-ar putea veni în ajutor, frecvența solicitării de către deținuți a ajutorului acestora, etc.
IV.5 Interpretarea și analiza datelor cercetării
Rolul asistentului social în penienciar și diminuarea fenomenului criminalității
Întrebările din cadrul acestor chestionare au scopul de a arăta care este rolul asistentului social în penitenciar dar și în reintegrarea deținuților după liberare. Primele întrebări au legătură cu persoana intervievată, au scopul de a arăta informațiile generale despre aceasta: sexul, vârsta, fapta pentru care a fost condamnat, perioada în care acesta se va afla sau s-a aflat în detenție, și starea de recidivă. Au urmat apoi întrebări care reprezintă strict părerea deținuților despre rolul asistentului social, felul în care acesta se implică pentru a facilita accesul către reeducare socială, pentru pregătirea deținuților pentru momentul când aceștia vor ieși din închisoare.
Am încercat să aleg persoane expresive pentru a putea să descriu cât mai bine care este rolul asistentului social în penitenciar, printre care unul foarte important, dacă nu cel mai important este cel de reintegrare socială a deținuților.
În prima parte, întrebările din ambele chestionare sunt identice, de aceea am preferat ca interpretarea să o fac în comun.
Cei mai mulți dintre cei 20 de deținuți chestionați se încadrează în categoria de vârstă de 30-40 de ani, urmați de cei cu vârsta cuprinsă între 40 și 57 de ani, iar cei mai puțini dintre deținuții, în număr de 5, sunt cei cuprinși cu vârsta între 18 și 30 de ani. De aici nu se poate afla care este vârsta predominantă a deținuților din penitenciar, însă din cele studiate în partea de teorie am aflat că persoanele cele mai vulnerabile, care sunt predispuse cel mai mult riscului de a săvârși fapte infracționale sunt adolescenții și persoanele de vârsta a treia. Explicația acestui lucru constă în faptul că adolescenții se află în plină creștere, în plină formare a identității lor, se confruntă cu sentimente și stări care se bat cap în cap și pot genera, într-o situație de criză un comportament infracțional. Explicația în care constă faptul că un număr remarcabil în săvârșirea infracțiunilor îl reprezintă persoanele trecute de 50 de ani este următoarea: indivizii care ajung la bătrânețe reprezintă un grup vulnerabil deoarece mulți dintre ei dezvoltă tulburări fizice și psihice, mulți dintre ei rămân singuri, se simt neglijați, neajutorați și vor să își dezvolte un comportament de autoapărare, de multe ori ajungându-se la acte infracționale.
Infracțiunile comise predominant sunt cele de furt și tâlhărie, urmate de cele de crimă și infracțiuni sexuale și terminând cu cele de trafic de droguri. Nu înseamnă că dacă rezultatele chestionarelor arată în acest fel, în mediul carceral în general predomină executarea pedepselor pentru infracțiunile de tâlhărie și furt iar infracțiunile sexuale sunt mai rar întâlnite. Condamnările au fost date în funcție de fapta comisă pe o perioadă cuprinsă între 1 an și 25 de ani. Niciunul dintre subiecții care au răspuns la întrebări nu a fost condamnat cu detențiune pe viață. De aici ne putem da seama de faptul că pedeapsa cu detențiunea pe viață se acordă foarte greu, doar atunci când persoanele specializate și îndreptățite să hotărască sentința sunt sigure că deținutul de acest gen nu mai are nici-o șansă să se remodeleze comportamental, sau când acesta a săvârșit atât de multe fapte încât nu ar putea fi pedepsit nici într-o viață de om. Aceste cazuri sunt reprezentative pentru criminalii în serie, de exemplu.
La întrebarea dacă în penitenciarul în care subiecții își execută pedeapsa privativă de libertate sau și-au executat-o există asistenți sociali, toți au răspuns afirmativ. De aici ne putem da seama că rolul asistentului social în penitenciar este unul fundamental, că un penitanciar nu ar putea să funcționeze normal fără ca acolo să se afle asistenții sociali care ar trebui sa fie într-o legătură foarte strânsă cu deținuții. Rămâne însă de văzut dacă întradevăr lucrurile stau așa și dacă deținuții au aceeași părere despre asustenții sociali.
Asistenții sociali au rolul de a menține legătura deținuților cu mediul exterior, cu familia, cu prietenii și cu comunitatea. Un rol foarte important este acela de a se implica în formarea strategiilor de soluționare a problemelor urgente ale deținuților la momentul încarcerării, în felul cum deținuții se adaptează la viața carcerală, etc.
Din răspunsurile subiecților am aflat că majoritatea știu care sunt unele îndatoriri ale asistenților sociali, dar de multe ori aceștia le amestecă și cu cele ale altor profesioniști cum ar fi psihologi, psihiatrii, educatori, etc.. Asistentul social joacă un rol important în respectarea drepturilor și obligațiilor deținuților. Aceștia trebuie să îi anunțe pe deținuți de la început care sunt drepturile și obligațiile din cadrul penitenciarului, și să se asigure că acestea sunt respectate. Când au fost întrebați ce programe de asistență socială cunosc și dacă au participat la vreunul, mulți dintre ei nu le știau numele exact, dar știu că au participat la unele programe legate de reintegrarea în comunitate în urma liberării și la programe legate de reintegrarea în familie.
Părerea deținuților cu privire la persoanele care ar putea să îi ajute la rezolvarea eventualelor probleme cu care se pot confrunta pe perioada detenției este în majoritatea cazurilor că psihologii sunt cei care îi pot ajuta, pe locul imediat următor situându-se medicul. Doar 2 persoane sunt de părere că asistentul social ar putea să îi ajute.
Subiecții sunt de părere totuși, că asistentul social ar putea să îi ajute în unele cazuri. Cele mai multe răspunsuri s-au concentrat în jurul rolului acestora de a-i ajuta să primească mai multe vizite de la familie, să îmbunătățească relația cu membrii ei și să îi ajute să își rezolve problemele care i-au determinat să comită fapta pentru care au ajuns să fie închiși.
La întrebarea dacă ei au apelat la ajutorul unui asistent social de când sunt închiși, majoritatea persoanelor au răspuns negativ. Doar 3 dintre aceștia au răspuns afirmativ, dar au zis că nu au apelat la el din proprie inițiativă, ci doar după ce acesta i-a întrebat dacă se confruntă cu vreo problemă în care i-ar putea ajuta. Mulți dintre deținuți nu apelează la ajutorul unui asistent social deoarece în mediul de detenție există o confuzie cu privire la statutul asistentului social, acesta fiind de multe ori confundat cu educatorul sau psihologul.
Toți deținuții care au fost întrebați dacă au fost informați cu privire la drepturile lor pe timpul detenției au răspuns afirmativ. Nu își aduceau aminte exact cine le-a dat aceste informații deoarece se întampla în primele zile după ce au fost închiși și atunci erau încă sub efectul șocului încarecerării dar majoritatea știau despre rolul asistentului social de a se asigura că drepturile persoanelor aflate în detenție sunt respectate.
La intrarea în penitenciar, deținuții se confruntă cu o stare de soc, deoarece sunt conștienți că din acel moment viața lor se va schimba. Mulți dintre ei dezvoltă stări de deprimare severă și este evidentă apariția unor schimbări comportamentale, mai ales în primele săptămâni de detenție. Întrebați despre lucrurile de care le e dor de când sunt închiși, subiecții au răspuns că cel mai mult le lipsește familia, prietenii și libertatea de a decide singuri care sunt activitățile lor zilnice.
Majoritatea persoanelor cu care am vorbit au răspuns că înainte de a fi închise, nu aveau un serviciu stabil, nu aveau o situație economică bună, mulți dintre ei lucrând ocazional, la negru. Acesta este, spun ei, și motivul pentru care au recurs la faptele infracționale. În cadrul penitenciarului există cursuri de calificare și recalificare profesională tocmai pentru ca după liberarea condamnaților, aceștia să se poată încadra în câmpul muncii.
Persoanele încarcerate se confruntă cu teama că după liberare nu vor fi acceptați de către ceilalți, că vor fi marginalizați și priviți doar ca niște foști deținuți. Întradevăr, la ieșirea din penitenciar aceștia de obicei sunt întâmpinați de o realitate greu de recunoscut, sunt respinși de societate, iar mulți dintre ei sfârșesc prin a reveni de unde au plecat, adică recidivează. Întrebați ce vor face pentru rezolvarea problemelor cu care se vor confrunta după liberare, unii subiecți au răspuns că speră că în timpul detenției vor putea să își găsească meseria care li se potrivește, iar mai târziu să o poată exercita fără nicio problemă, unii au zis că vor încerca să facă fapte care să le șteargă faima rea pe care o au, alții că nu s-au gândit încă la acest lucru.
Prin intermediul discuției pe care am purtat-o cu cei 10 foști deținuți, am încercat să aflu cum se prezintă viața lor de după perioada în care au fost închiși, care au fost problemele cu care s-au confruntat la ieșirea din penitenciar, dacă au reușit să le depășească, dacă da prin ce metode, dacă activitățile avute în perioada de detenție le-a fost în vreun fel de ajutor, etc.
Cum era de așteptat, nu puține au fost problemele cu care aceștia s-au confruntat la ieșirea din penitenciar. Începând de la răceala cu care familiile, prietenii și comunitatea i-au întâmpinat, la problemele de natură profesională și socială pe care au fost nevoiți să le traverseze. Mulți dintre posibilii angajatori dădeau înapoi când vedeau că au cazierul pătat. Astfel, foștilor deținuți le este foarte greu să își găsească un loc de muncă și sunt nevoiți să trăiască doar din ajutorul de șomaj. Unii dintre ei au depășit aceste probleme, alții încă se mai luptă cu ele.
Fiind întrebați dacă le-a fost în vreun fel de ajutor lucrurile pe care le-au învățat și le-au practicat în penitenciar, aceștia au răspuns că dacă nu ar fi existat programul de reintegrare socială a acestora pentru momentul când au fost liberați, probabil nu ar fi știut încotro să o apuce. Părerea lor este că le-a fost de ajutor și anunțarea lor cu privire la dificultățile pe care urmează să le întâmpine. Mulți au fost de părere că timpul petrecut la închisoare i-a reinventat într-un anumit fel, le-a dat ocazia să reflecteze asupra faptei comise, asupra propriei persoane, asupra viitorului care îi așteaptă.
Un lucru cert este faptul că în orice penitenciar trebuie să existe asistenți sociali care să se implice, să le vină în ajutor deținuților în rezolvarea atât a problemelor menționate mai sus, cât și a altora care pot apărea pe parcursul perioadei de detenție și care se află în sfera de cunoaștere a unui asistent social.
Concluzii
Criminalitatea este un fenomen care nu va putea fi oprit niciodată, oricâte măsuri de prevenire și combaterea a acesteia se vor lua. Din punctul de vedere al gravității devianței sociale, foarte importante sunt normele și valorile încălcate și felul în care ceilalți reacționează față de aceste abateri.
– Conceptul de devianță are la bază încălcarea normelor general acceptate de majoritatea indivizilor dintr-o colectivitate umană.
– Delincvența sau infracționalitatea are gradul cel mai ridicat de periculozitate deoarece afectează cele mai importante relații și valori sociale și încalcă regulile și normele morale sau juridice care orientează comportamentul indivizilor.
-Prevenirea și tratamentul delincvenței urmăresc înlăturarea cauzelor generatoare de delincvență și resocializare a persoanelor care au comportamente aflate în conflict cu legea. Ele se realizează prin luarea unor măsuri juridice.
– Prin controlul social, societatea își asigură o existență normală, stabilitatea, funcționalitatea și realizarea conduitei adecvate membrilor săi.
– Sancțiunile sociale sunt mecanisme ale controlului social care își apără normele, sancționează acțiunile nepotrivite și încurajează conformitatea.
– Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori individul se confruntă cu un obstacol sau o barieră socială care îl împiedică să își atingă scopurile. Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită, care-l poate conduce pe individ la desfășurarea unor activități deviante.
– Conceptul de infracțiune ca instituție fundamentală a dreptului penal, împreună cu răspunderea penală și sancțiunile alcătuiesc baza dreptului penal.
– Pedepsele sunt sancțiuni ale dreptului penal și ocupă cel mai important loc în cadrul sistemului. Pedepsele sunt aplicate persoanelor care au săvârșit acte infracționale.
– Pedeapsa are rolul de constrângere și reeducare a infractorului pentru a preveni săvârșirea altor acte delincvente.
-Penitenciarul reprezintă cadrul în care o persoană execută o pedeapsă privativă de libertate și unde îi sunt asigurate condiții pentru formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.
– Conceptul central al pedepsei cu închisoarea este "custodia pozitivă", în care accentul cade asupra condițiilor umane de detenție prin încurajarea contactelor cu exteriorul penitenciarului, prin educație și dezvoltarea resurselor în vederea reintegrării sociale a deținutului.
– Activitatea de reeducare are ca scop întărirea regimului și disciplinei între condamnați, ridicarea productivității muncii și educarea lor spre a deveni elemente folositoare societății.
– Toate persoanele private de libertate sunt vulnerabile. Deținuții sunt obligați să își execute pedeapsa într-un mediu defavorizant, dominat de violență, de sentimente de frustrare și diminuare a stimei de sine. De aceea, cei mai mulți dintre ei au nevoie de servicii speciale și de protecție.
– În stare de arest presiunea psihică și psihosocială este deosebit de puternică. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viață sever, limitarea serioasă a fluxului comunicațional cu exteriorul, generează la arestați stări tensionale accentuate.
– Un asistent social care lucrează în penitenciar trebuie să aibă o serie de competențe cum ar fi: comunicarea interpersonală, organizarea muncii în echipă, planificarea activităților specifice.
– Activitățile specifice lucrului cu deținuții sunt: consilierea deținutului din punct de vedere psihosocial, consilierea familiei, consilierea juridică.
– Asistentul social are o diversă gamă de roluri și atribuții necesare pentru lucrul cu deținuții. O parte din aceste exemple sunt: menținerea, refacerea sau consolidarea relațiilor deținutului cu familia și rezolvarea problemelor sociale ale deținuților.
– Un alt rol important al asistentului social se referă la reabilitarea comportamentală a deținuților.
– Asistentul social pregătește deținuții pentru liberare și relaționează cu alte instituții în vederea preluării lor de către acestea după momentul liberării .
Bibliografie:
Abraham, Pavel, Justiția penală- norme juridice, București, Național, 2001, p.11-12 ;
Abraham, Pavel, Dumitrescu Costel, Sociologia devianței și controlului social, București, Detectiv, 2010, p. 18-21 și p. 79-81 ;
Amza Tudor, Amza Cosmin Petronel, Ctiminologie : tratat de teorie politică crimibologică, București, Lumina Lex, 2008, p. 147 ;
Banciu, Dan, Crima și criminalitatea : repere și abordări juris-sociologice, București, Lumina Lex, 2005, p. 46
Becaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, București, Rosetti, 2001, p. 37 ;
Bogdan, Sergiu, Criminologie- ediția a II-a, București, Universul Juridic, 2009, p. 39-51 ;
Buneci Petre, Butoi T., Butoi I.T. , Elemente socio-juridice de control social pe terenul devianței speciale : Perspectivă socio-juridică și psihologică asupra lumii interlope și crimei organizate, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004, p. 51-54 ;
Chipea, Florica, Sociologia comportamentului infracțional, București, Isogep-Euxin, 1997, p. 14-15 ;
Ciuhi, Oana, Devianță și criminalitate într-o societate în tranziție, Iași, Lumen, 2011, p. 12 ;
Codul Penal, Art. 17 ;
Durnescu, Ioan, Asistența socială în penitenciar, Iași, Polirom, 2009, p. 18-21 și p. 33-35 ;
Iacobuță, Ioan A, Criminologie, Iași, Junimea, 2002, p. 366-367 ;
Mihai Gheorghe, Popa Vasile, Repere criminologice, București, Lumina Lex, 2000, p. 12-15 și p. 102-104 ;
Oancea, Ion, Probleme de criminologie, București, All, 1998, p. 173 și p. 183-187 ;
Pârvulescu Ion, Ridzi R. , Pleșa R. , Sociologia devianței și controlului social- note de curs, 2008, Petroșani, p. 63-70 ;
Penal Reform International- manual de formare nr. 1, Drepturile omuluiși deținuții vulnerabili, București, GRUPHAȘ s.r.l. , 2004, p. 39-45 ;
Petcu, Marioara, Abordări psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Argonaut, 2009, p. 64-65 ;
Petcu, Marioara, Delincvența : repere psihosociale, Cluj-Napoca, Dacia, 1999, p. 62-69 ;
Popov, Mihai, Unele considerații socio-criminologice pe marginea comportamentului social și al devianței- Revista de criminologie, criminalistică și penologie nr 1/2006, p. 100-102, accesat pe site-ul Societății Române de Criminologie și Criminalistică,link :www.criminologie.ro/SRCC/CDs/2006/2006-01/ la data de 5.10.2013 ;
Rachieru, Adina, Impactul programelor de asistență socială în penitenciar, Lumen, 2010, Iași, p. 15-16 ;
Rădulescu Sorin M, Banciu Dan, Sociologia crimei și criminalității, București, Șansa, 1996, p. 66-73 și p. 224-231 ;
Rădulescu Sorin M, Sociologia devianței și a problemelor sociale, București, Lumina Lex, 2010, p. 17-29 ;
Salagea, Petru, Sociologie juridică și metodele ei de cercetare, București, Titu Maiorescu, 2003, p.212-214 ;
Stănișor, Emilian, Penologie, București, Oscar Print, 2003, p. 20-21 și p. 104-105 ;
Stănișor, Emilian, Universul Carceral, București, Oscar Print, 2004, p. 226-228 ;
Szabo, Anamaria, Greșeală, vinovăție și pedeapsă : despre reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni, p. 3-4, în Buzducea D., Asistența Socială a Grupurilor de Risc, Iași, Polirom, 2010 ;
Zidaru, Petrache, Drept Penitenciar, București, Universul Juridic, 2001, p. 54-64.
ANEXE
Acest chestionar va fi aplicat pentru 10 persoane încarcerate. Cu ajutorul cercetării, pe baza chestionarului, vom afla care este rolul asistentului social în penitenciar.
Sexul respondentului
Vârsta respondentului
Condamnarea
Infracțiunea
Starea de recidivă
În penitenciarul în care vă executați pedeapsa există asistenți sociali?
Știți care sunt îndatoririle care îi revin asistentului social ? Dacă da, care sunt acestea ?
Ce programe de asistență socială în penitenciar cunoașteți?
Ați participat la vreun program de asistență socială de când sunteți închis? Dacă da, la care?
Cine credeți că v-ar putea ajuta să rezolvați o problemă în timpul detenției?
Pentru rezolvarea căror probleme credeți că v-ar ajuta asistentul social?
Ați apelat vreodată de când sunteți închis la ajutorul asistentului social?
a) Dacă da, în ce situație?
b) Dacă nu, de ce?
Ați fost informat care sunt drepturile și obligațiile dvs pe timpul încarcerării? Dacă da, de către cine?
Ce vă lipsește cel mai mult din viața pe care o aveați înainte de încarcerare?
Cu ce vă ocupați înainte de a fi încarcerat?
Ce ați dori să faceți după liberare?
Care credeți că vor fi problemele cu care vă veți confrunta la ieșirea din penitenciar?
Ce veți face pentru rezolvarea acestora?
Credeți că este de ajutor prezența asistenților sociali în penitenciar? Dacă da, cu ce? Dacă nu, de ce?
Următorul chestionar va fi aplicat pentru 10 persoane care au ieșit din penitenciar, pentru a afla care este rolul asistentului social în penitenciar și în diminuarea fenomenului criminalității, cât și felul în care aceștia s-au reintegrat în societate după ce au fost liberați.
Sexul respondentului
2. Vârsta respondentului
Condamnarea
Infracțiunea
Starea de recidivă
În penitenciarul în care v-ați executat pedeapsa existau asistenți sociali?
Ce programme de asistență socială cunoașteți ?
Cât de des aveați întâlniri cu asistentul social ?
Ce activități se desfășurau în aceste ședințe?
Care au fost problemele cu care v-ați confruntat pe timpul detenției?
Prin ce mijloace le-ați depășit?
Ați apelat vreodată la asistentul social pentru rezolvarea unor probleme?
Ce v-a plăcut cel mai mult la asistentul social?
Ce v-a displăcut la acesta?
Ați asistat vreodată la vreun program pregătitor pentru liberare?
Dacă da, despre ce se discuta în timpul acestor ședinte?
De cât timp ați ieșit din închisoare?
Care au fost problemele cu care v-ați confruntat la ieșirea din penitenciar?
Ce v-a fost de folos din ceea ce ați învățat în penitenciar pentru momentul liberării?
20 Considerați că în momentul de față mai aveți probleme?
a)
b) Dacă da, care sunt acestea?
Bibliografie:
Abraham, Pavel, Justiția penală- norme juridice, București, Național, 2001, p.11-12 ;
Abraham, Pavel, Dumitrescu Costel, Sociologia devianței și controlului social, București, Detectiv, 2010, p. 18-21 și p. 79-81 ;
Amza Tudor, Amza Cosmin Petronel, Ctiminologie : tratat de teorie politică crimibologică, București, Lumina Lex, 2008, p. 147 ;
Banciu, Dan, Crima și criminalitatea : repere și abordări juris-sociologice, București, Lumina Lex, 2005, p. 46
Becaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, București, Rosetti, 2001, p. 37 ;
Bogdan, Sergiu, Criminologie- ediția a II-a, București, Universul Juridic, 2009, p. 39-51 ;
Buneci Petre, Butoi T., Butoi I.T. , Elemente socio-juridice de control social pe terenul devianței speciale : Perspectivă socio-juridică și psihologică asupra lumii interlope și crimei organizate, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004, p. 51-54 ;
Chipea, Florica, Sociologia comportamentului infracțional, București, Isogep-Euxin, 1997, p. 14-15 ;
Ciuhi, Oana, Devianță și criminalitate într-o societate în tranziție, Iași, Lumen, 2011, p. 12 ;
Codul Penal, Art. 17 ;
Durnescu, Ioan, Asistența socială în penitenciar, Iași, Polirom, 2009, p. 18-21 și p. 33-35 ;
Iacobuță, Ioan A, Criminologie, Iași, Junimea, 2002, p. 366-367 ;
Mihai Gheorghe, Popa Vasile, Repere criminologice, București, Lumina Lex, 2000, p. 12-15 și p. 102-104 ;
Oancea, Ion, Probleme de criminologie, București, All, 1998, p. 173 și p. 183-187 ;
Pârvulescu Ion, Ridzi R. , Pleșa R. , Sociologia devianței și controlului social- note de curs, 2008, Petroșani, p. 63-70 ;
Penal Reform International- manual de formare nr. 1, Drepturile omuluiși deținuții vulnerabili, București, GRUPHAȘ s.r.l. , 2004, p. 39-45 ;
Petcu, Marioara, Abordări psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Argonaut, 2009, p. 64-65 ;
Petcu, Marioara, Delincvența : repere psihosociale, Cluj-Napoca, Dacia, 1999, p. 62-69 ;
Popov, Mihai, Unele considerații socio-criminologice pe marginea comportamentului social și al devianței- Revista de criminologie, criminalistică și penologie nr 1/2006, p. 100-102, accesat pe site-ul Societății Române de Criminologie și Criminalistică,link :www.criminologie.ro/SRCC/CDs/2006/2006-01/ la data de 5.10.2013 ;
Rachieru, Adina, Impactul programelor de asistență socială în penitenciar, Lumen, 2010, Iași, p. 15-16 ;
Rădulescu Sorin M, Banciu Dan, Sociologia crimei și criminalității, București, Șansa, 1996, p. 66-73 și p. 224-231 ;
Rădulescu Sorin M, Sociologia devianței și a problemelor sociale, București, Lumina Lex, 2010, p. 17-29 ;
Salagea, Petru, Sociologie juridică și metodele ei de cercetare, București, Titu Maiorescu, 2003, p.212-214 ;
Stănișor, Emilian, Penologie, București, Oscar Print, 2003, p. 20-21 și p. 104-105 ;
Stănișor, Emilian, Universul Carceral, București, Oscar Print, 2004, p. 226-228 ;
Szabo, Anamaria, Greșeală, vinovăție și pedeapsă : despre reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni, p. 3-4, în Buzducea D., Asistența Socială a Grupurilor de Risc, Iași, Polirom, 2010 ;
Zidaru, Petrache, Drept Penitenciar, București, Universul Juridic, 2001, p. 54-64.
ANEXE
Acest chestionar va fi aplicat pentru 10 persoane încarcerate. Cu ajutorul cercetării, pe baza chestionarului, vom afla care este rolul asistentului social în penitenciar.
Sexul respondentului
Vârsta respondentului
Condamnarea
Infracțiunea
Starea de recidivă
În penitenciarul în care vă executați pedeapsa există asistenți sociali?
Știți care sunt îndatoririle care îi revin asistentului social ? Dacă da, care sunt acestea ?
Ce programe de asistență socială în penitenciar cunoașteți?
Ați participat la vreun program de asistență socială de când sunteți închis? Dacă da, la care?
Cine credeți că v-ar putea ajuta să rezolvați o problemă în timpul detenției?
Pentru rezolvarea căror probleme credeți că v-ar ajuta asistentul social?
Ați apelat vreodată de când sunteți închis la ajutorul asistentului social?
a) Dacă da, în ce situație?
b) Dacă nu, de ce?
Ați fost informat care sunt drepturile și obligațiile dvs pe timpul încarcerării? Dacă da, de către cine?
Ce vă lipsește cel mai mult din viața pe care o aveați înainte de încarcerare?
Cu ce vă ocupați înainte de a fi încarcerat?
Ce ați dori să faceți după liberare?
Care credeți că vor fi problemele cu care vă veți confrunta la ieșirea din penitenciar?
Ce veți face pentru rezolvarea acestora?
Credeți că este de ajutor prezența asistenților sociali în penitenciar? Dacă da, cu ce? Dacă nu, de ce?
Următorul chestionar va fi aplicat pentru 10 persoane care au ieșit din penitenciar, pentru a afla care este rolul asistentului social în penitenciar și în diminuarea fenomenului criminalității, cât și felul în care aceștia s-au reintegrat în societate după ce au fost liberați.
Sexul respondentului
2. Vârsta respondentului
Condamnarea
Infracțiunea
Starea de recidivă
În penitenciarul în care v-ați executat pedeapsa existau asistenți sociali?
Ce programme de asistență socială cunoașteți ?
Cât de des aveați întâlniri cu asistentul social ?
Ce activități se desfășurau în aceste ședințe?
Care au fost problemele cu care v-ați confruntat pe timpul detenției?
Prin ce mijloace le-ați depășit?
Ați apelat vreodată la asistentul social pentru rezolvarea unor probleme?
Ce v-a plăcut cel mai mult la asistentul social?
Ce v-a displăcut la acesta?
Ați asistat vreodată la vreun program pregătitor pentru liberare?
Dacă da, despre ce se discuta în timpul acestor ședinte?
De cât timp ați ieșit din închisoare?
Care au fost problemele cu care v-ați confruntat la ieșirea din penitenciar?
Ce v-a fost de folos din ceea ce ați învățat în penitenciar pentru momentul liberării?
20 Considerați că în momentul de față mai aveți probleme?
a)
b) Dacă da, care sunt acestea?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Asistentului Social In Penitenciar Si Diminuarea Fenomenului Criminalitatii (ID: 166148)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.