Rolul Asistentului Social In Penitenciar Fenomrenul Criminalitatii

=== 75caca2f243e384d8581a4e9adefe0871a6083fa_505660_1 ===

Introducere

Datele statistice demonstrează că populația penitenciară este formată preponderent din tineret sau persoane apte de muncă. În prezent, în cadrul sistemului penitenciar din România sînt implementate mai multe programe socioeducative. Totuși, mulți condamnați, eliberîndu-se din locurile de detenție, săvîrșesc din nou infracțiuni.

În acest context, considerăm că este necesară reformarea în continuare a bazelor politicii execuțional penale. Instituțiile penitenciare trebuie reformate din perspectiva unor clinici sociale, unde se va desfășura procesul de reeducare (un fel de „tratament social” a deținuților degradați în acest sens) cu participarea activă a diferiților specialiști (inclusiv a asistenților sociali). Experiența statelor străine demonstrează că în țările în care activitățile de reeducare se bazează pe principii umanitariste procentul infracționalității recidive, în special, și nivelul infracționalității, în ansamblu, este cel mai scăzut (spre exemplu în Suedia, Norvegia, Elveția, Danemarca etc.). Baza științifică a diferitelor direcții ale activității sociale în general este elaborată. Astfel, o bună fundamentare științifică o au așa tipuri de activitate socială, cum ar fi lucrul cu invalizii, copiii, vîrstnicii, femeile, șomerii, și alte categorii de persoane socialmente vulnerabile. Însă, pînă nu demult, știința nu acorda o atenție cuvenită teoriei asistenței sociale în domeniul penitenciar.

În practica de lucru a asistentului social din penitenciar s-au evidențiat cîteva funcții de bază. Suportul juridic presupune că asistentul social va urmări: respectarea în penitenciar a drepturilor deținutului; restabilirea relațiilor deținutului cu familia și rudele; procesul de asigurare materială a deținutului; asistarea la rezolvarea problemelor financiare; perfectarea actelor de identitate; asigurarea cu pensii pentru atingerea limitei de vîrstă, a pensiilor de invaliditate; organizarea procesului de instruire școlară și profesională; organizarea programelor de alfabetizare; planificarea procesului de reeducare și reintegrare a deținutului, elaborarea strategiei de lucru; implicarea deținutului în muncă (după posibilitate); implementarea programelor socioeducative. Toate aceste funcții se vor executa în conformitate cu legislația în vigoare.

Orice problemă de ordin social comportă suferințe psihologice. Asistentul social trebuie să posede cunoștințe și abilități în vederea desfășurării consilierii psihologice individuale și de grup, precum și a programelor de intervenție, astfel încît să mențină sănătatea psihică a deținutului și să susțină relațiile sociale pozitive ale acestuia, ceea ce va permite persoanelor private de libertate să fie responsabile de propriile acțiuni, să-și analizeze adecvat comportamentul, gîndurile și emoțiile, să-și construiască și să urmeze un sistem de valori etc.

Pregătirea deținutului pentru liberare – această funcție este estimată ca fiind una de bază, deoarece de modul de organizare a ei va depinde succesul reintegrării în societate a persoanelor ce se liberează din locurile de detenție. La această etapă finală, asistentul social se va preocupa de următoarele probleme: implementarea programelor de pregătire pentru liberare; asigurarea deținutului cu loc de muncă și de trai (după posibilitate); implicarea organizațiilor neguvernamentale și religioase în scopul reeducării și reintegrării categoriei date în societate.

Urmărind funcțiile asistentului social din penitenciar enumerate supra, putem observa că unele din ele sînt proprii numai asistenței sociale, altele sînt la hotarul între asistența socială și cea juridică, între lucrul educativ și de instruire, făcînd parte din domeniul psihologiei și al psihiatriei. În aceste condiții, un rol important în realizarea funcțiilor enumerate îl au calitățile personale și profesionale ale asistentului social. Aceste calități vor fi valorificate prin înnoirea și îmbunătățirea cunoștințelor și deprinderilor, prin aplicarea noilor metode de lucru, prin schimbul de experiență.

La etapa inițială, asistentul social va transmite informații utile, va evalua deținutul stabilind modul de comunicare cu acesta. Asistentul social se va conduce după anumite criterii de realizare a unei comunicări eficiente: deținutul poate fi evaluat pe baza abilităților de comunicare, în cazul cînd aceasta este realizată într-un mediu benefic, netensionat; modul de comunicare va fi stabilit în funcție de caracteristicile psihosociale ale subiecților; va fi transmisă doar informația care se bazează pe date reale și verificabile; informația trebuie să fie clară, în funcție de nivelul de inteligență al deținutului.

Pentru colectarea datelor despre deținut asistentul social poate folosi următoarele tehnici: studierea dosarului personal al deținutului; interviul; intervievarea membrilor familiei deținutului; discutarea cazului cu alți specialiști (medicul, psihologul, șeful de sector). Orientîndu-se după datele generale despre deținut, care au fost acumulate, asistentul social poate programa procesul de asistență socială pe întreaga etapă a detenției.

Avînd în vedere cele relatate, putem evidenția următoarele trăsături caracteristice ale asistenței sociale acordate în instituțiile penitenciare: este desfășurată în interiorul organismelor sociale cu un nivel înalt de închidere și izolare; beneficiari ai asistenței sociale sînt persoanele cu un indice scăzut al bunăstării sociale și cu o agresivitate sporită; este desfășurată în condițiile luptei între două concepții etico-juridice ireconciliabile; este indisolubil legată de executarea pedepsei penale, avînd, în esență, aceleași scopuri finale ca și această instituție social-juridică; nu trebuie să fie întreruptă odată cu executarea deplină a pedepsei, deoarece fostul deținut necesită resocializare și adaptare la regulile și normele lumii externe; spre deosebire de alți colaboratori ai personalului penitenciar, asistentul social exercită un rol special. El nu este doar un intermediar între putere și cetățean, ci poartă în sine misiunea de mediator între filosofia punitivă și filosofia ostilă ei a lumii criminale, impunînd aceste antagonisme să caute puncte de tangență socialmente convenabile.

În aceste condiții, asistența socială a condamnaților este un element al funcției sociale a statului realizată în toată complexitatea conținutului și formei sale. Realizarea funcției sociale în condițiile privării de libertate trebuie să se bazeze pe teza că condamnatul este o personalitate și nu doar un obiect de influențare, de aceea în procesul realizării ei trebuie să ținem cont de cercetările în domeniul pedagogiei, psihologiei, sociologiei dreptului, adică să ne bazăm pe realizările în domeniul științelor conexe cu cele juridice.

Capitolul 1

Mediul penitenciar

1.1. Cadru general

În momentul în care în societate are loc o încălcare și o tulburare a normelor și valorilor sociale de ordin penal sau legal din partea unei persoane, apare ca mijloc de control social o penalizare socială sub forma privării de libertate a celui care a încălcat legea.

Rolul închisorii este de a pune sechestru pe persoană și pe corp:”ad continendos hominess, non ad puniendos”- “pentru a-i reține pe oameni nu pentru a-i pedepsi”.

După o poposire îndelungată în cadrul unei instituții totale, deținutul, în timp, suportă anumite schimbări, se produc anumite efecte, ca de exemplu apariția deculturației în urma căreia acesta suferă o dezvățare cu lumea din afară, provocând incapacitatea lui de a se mai descurca în anumite situații din viața de dincolo de gratii.

Sociologul Durkheim consideră despre crimă că “este un fenomen social normal în evoluția societăților, că nu există absolut nicio societate în care acest fenomen să lipsească, deoarece dacă ar lipsi, respectiva societate ar fi considerată anormală. A măsura crima însemnă a măsura pedepsele, ceea ce sugerează că pedeapsa reprezintă externalitatea crimei, modalitatea de explicare a acesteia. Relația dintre crimă și pedeapsă reprezintă relația dintre cauză și efect, unde crima este cauza iar pedeapsa este efectul.”

Faptul că mediul penitenciar este un mediu unde se dezvoltă permanent conflicte este pentru unii binecunoscut, pentru unii logic, și pentru unii normal, de aceea o condiție neceasară în acest mediu este aceea ca instituția penitenciară să opteze pentru o comunicare eficientă. În același timp trebuie să se asigure atât colaborarea foarte bună între membrii personalului din instituție între conducere și angajați dar și între servicii cât și prevenirea conflictelor.

Modul de viață din penitenciar diferă foarte mult de cel din exterior, prezentându-se frecvent ca șocant pentru omul obișnuit, care are dificultăți în a înțelege numeroase aspecte ale acestui mediu. “Una din căile de a înțelege o cultură este aceea de a examina simbolurile, eroii, ritualurile și valorile care caracterizează modul de viață instituțional – acestea reprezentând pentru Geert Hoftede mecanismele de învățare și consolidare a culturii pentru cei dinăuntru. Ele reprezintă sentimente încărcate cu puternice semnificații pozitive și negative, care determină natura normelor instituționale. Normele conduc la standardizarea valorilor dominante ale uni grup de oameni.”

Cei care trăiesc în acest mediu, fie că este vorba de cadre sau de deținuți, trebuie să aibă în vedere spațiile unde le este interzis accesul, asupra cărora sunt informați de la început. In ceea ce privește deținuții, aceste spații sunt reprezentate de clădirile administrației, unde nu pot intra decât însoțiți. Cadrelor le este interzis accesul în celula deținutului, putând intra aici doar împreună cu trupele speciale. Fiecare persoană recent intrată în penitenciar suportă formalitățile de internare și testele de supunere care pot fi transformate într-un proces de inițiere, numit “urare de bun venit”. Luând în calcul numărul mare și varietatea deținuților, aceștia sunt împărțiți în funcție de tipul infracțiunii săvârșite, sex, durata pedepsei, vârstă sau după numărul infracțiunilor comise.

Orice om care este etichetat drept infractor este privit de societate și de către sistemul justiției ca fiind îndreptățit de control, inducând astfel teama victimizării în rândul populației ce respectă de fapt legea. Femeile infractoare, în general, comit tipuri de infracțiuni mai puțin serioase decât bărbații. Mai mult decât atât, în multe cazuri ale femeilor care au înfăptuit cele mai serioase infracțiuni, ale lor au fost comise în majoritatea cazurilor deoarece au simțit că sunt în pericol atât viața lor cât și a copiilor lor.

În fiecare instituție totală există o segregare fundamentală între”instituționalizați”și grupul de supraveghere. Conform precizărilor lui Erving Goffman, raporturile dintre cele două lumi se desfășoară pe baza unor “stereotipuri antagonice” și anume că “Se dezvoltă două lumi sociale și cultural diferite, care funcționează paralel una de cealaltă, având puncte de contact reglementate oficial, dar întrepătrunderile reciproce fiind practic inexistente.”

Mediul penitenciarului este un spațiu în care are loc un dialog relativ continuu. Angajații îi consideră deseori pe instituționalizați agresivi, ascunși și nedemni de încredere, iar indivizii instituționalizați consideră adesea că membrii personalului sunt aroganți și răutăcioși.

Prin legea 275/2006 s-a stabilit ideea de personalizare a regimului de detenție, fiind considerată existența a patru tipuri de regim privativ de libertate, respectiv: regimul de maximă siguranță, regimul închis, regimul semideschis și regimul deschis.

Scopul încarcerării este acela de a aduce atât sufletul cât și comportamentul pe calea cea dreaptă și totodată își face intrarea în sistemul legilor civile.

“Mediul penitenciar nu permite exteriorizarea autentică a sentimentelor și a gândurilor din partea deținuților, întrucât relațiile interumane dintre ei sunt marcate de privarea de libertate, de frustrarea afectivă și informațională. Un rol deosebit îl au convorbirile individuale și colective, purtate cu deținuții, care relevă problemele și frământările acestora și constituie puncte de plecare în acțiunile de îmbunătățire a organizării vieții în detenție.

Populația penitenciară prezintă o serie de particularități, în general nefavorabile unui demers cultural-educativ, motiv pentru care îndreptarea morală a celor aflați în detenție devine foarte dificilă. În penitenciar, posibilitățile educative sunt condiționate de factori perturbatori, a căror acțiune este greu de înlăturat. Astfel, la majoritatea deținuților se constată o neconcordanță între conștiința lor, morală și conduită.”

La prima vedere specificul vieții penitenciare pare a fi simplu, în care personalul asigură servicii pentru detinuți cum ar fi hrană, cazare, igienă, îmbrăcăminte, recreere, culturalizare, securitate.

Componenta structurală este comunicația, atât comunicația formală cât și informală. Sistemul penitenciar fiind puternic clasificat, sensul comunicației oficiale se desfășoară descendent, dinspre administrație spre deținuți. În condițiile detenției, realmente săracă în informații, mesajele orale care circulă între deținuți, capătă o deosebită importanță.

Traficul mesajelor între deținuți poate fi abordat și prin prisma utilității, constatând că multe mesaje nu servesc la nimic sau chiar influențează în rău viața în grup. Deși nu pare un aspect foarte important, argoul folosit în grupurile de deținuți are un rol negativ evident pentru condiția de om aflat în detenție. De regulă, un deținut cu cât utilizează mai puțin limbajul argotic cu atât mai repede se consideră recuperat social.

Cu toate acestea, nu poate fi omisă existența unor condamnați care urmăresc permanent să-i intimideze pe ceilalți, al căror stil relațional a fost întotdeauna centrat pe impunerea voinței cu forța și înclinarea de a domina prin orice mijloace. Acest tip de deținuți creează probleme de control și prezintă un procent mai mare de agresiuni îndreptate spre personal și ceilalți condamnați.

“În general, periculozitatea, este “un mod de a fi”, centrată pe căutarea unor satisfacții de moment, cruzime și viciu, nevoia de a face rău, ca un semn de revolt față de indiferența celor din jurul său, imposibilitatea de a-și valorifica eventualele potențe personale positive, lipsa de interes pentru a progresa ca ființă umană.”

1.2. Tipuri de regimuri penitenciare

Menținerea disciplinei în penitenciare se realizează prin reglementări legale, elaborate în lumina pactelor și convențiilor internaționale, derivate din aplicarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și din art. 9 din Convenția internațională privind drepturile civile și politice, care interzic orice detenție arbitrară, stabilind principiul legalității în administrarea disciplinei.

Regimurile de executare diferă prin nivelurile de reducere a libertății de mișcare a deținuților și aspecte privind activitățile lor cotidiene, în funcție de încadrarea juridică, sănătate, comportament și vârstă. Față de cele prezentate trebuie făcută precizarea, de altfel deosebit de importantă, că tratamentul diferențiat în mediul privativ nu reprezintă o discriminare.

În ce privește diferențierea stabilirii regimului în privința reducerii libertății de mișcare a deținuților, se are în vedere faptul că, prin limitarea libertății de mișcare pentru muncă și alte activități, regimurile de executare opun între ele interesele multiple de siguranță ale penitenciarului, fac rezumatul de temă limpede care să excludă orice echivoc de interpretare a măsurilor stricte de pază, escortare și supraveghere, cum sunt munca și alte activități unde sunt supravegheați în permanență în cadrul penitenciarului, în afara acestuia sau lipsa supravegherii.

Referitor la diferențierea regimului privind maniera de derulare a activităților, subliniem că fiecare dintre aceste activități, desfășurate pe categorii de condamnați și de absolută respectare a separațiunii, are același regim real de subordonare față de interesele consolidate și de aceeași parte cu cele ale societății.

Diferențierea de regim în raport cu condițiile de detenție are în vedere tot scopul executării pedepsei. Putem spune că scopul executării pedepsei închisorii are un preț. În oricare dintre penitenciarele României, acest preț este, totalmente, inclus în condițiile de detenție.

Privarea de libertate nu implică izolarea completă a deținutului și nu urmărește producerea de suferințe fizice și/sau mentale, având rolul de reeducare a acestuia și de reținere a lui pentru a împiedica comiterea altor delicte.

În țara noastră sunt patru tipuri de detenție, respectiv: regimul de maximă siguranță; regimul închis; regimul semideschis; regimul deschis.

Regimul de maximă siguranță este destinat celor condamnați la detenție pe viață sau închisoare peste 13 ani, aplicânu-se și deținuților care sunt considerați a avea un factor de risc pentru siguranța celorlalți. Pentru deținuții supuși acestui regim de detenție se au în vedere măsuri riguroase de supraveghere permanentă, toate activitățile acestora desfășurându-se în penitenciar.

Acest regim strict nu se aplică persoanelor peste 65 de ani, femeilor însărcinate, femeilor cu copii de sub 1 an, celor cu gradul I de invaliditate sau cu afecțiuni locomotorii grave, toate aceste persoane având regimul închis de detenție.

Regimul de maximă siguranță presupune măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, limitarea libertății de mișcare a deținuților, ordine și disciplină stricte, împreună cu participarea acestora la activități de diverse tipuri cu scop de reeducare, acestea putând determina scăderea severității nivelului de detenție.

Executarea pedepsei într-un mediu penitenciar închis constă în privarea de libertate, în izolare socială. Legea cadru al executarii pedepselor (Legea 254/2013) stabilește caracteristicile diferitelor forme și regimuri de executare a pedepselor, inclusiv pentru regimul închis. În ultimele decenii, executarea pedepsei în mediu penitenciar închis s-a mai ,,îmblânzit”. Astfel, izolarea nu mai este atât de dură, se îngăduie contacte cu familia, primirea de corespondență și de pachete, iar lipsirea de libertate poate fi întreruptă dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

Regimul închis este regimul cel mai frecvent folosit de detenție, fiind aplicat celor condamnați la 3-13 ani de închisoare. În funcție de tipul infracțiunii comise și de caracteristicile deținutului, se poate realiza încadrarea în gradul inferior de executare. In cadrul regimului închis, deținuții locuiesc la comun, desfășoară activități de muncă, educative, culturale etc., organizați în grupuri în incinta penitenciarului, fiind supravegheați, dar pot munci și în exteriorul închisorii, sub supraveghere permanentă.

Regimul semideschis este destinat celor condamnați la 1-3 ani de închisoare. Deținuții pot munci sau desfășura alte tipuri de activități, educative, terapeutice etc. în afara penitenciarului, fiind supravegheați. Deținuții locuiesc în comun, se pot deplasa neînsoțiți în închisoare, dar pot munci și desfășura alte activități, fiind organizați în grupuri, în spații deschise în timpul zilei.

Regimul deschis presupune posibilitatea condamnaților de deplasare neînsoțiți în incinta penitenciarului, de a munci și desfășura activități diverse în afara penitenciarului, fără a fi supravegheați.. Regimul deschis este destinat celor cu condamnări sub 1 an.

Pe lângă regimul general, pentru anumite categorii de condamnați se impune un regim special, pe criterii de sex, vârstă, antecedente penale, natura infracțiunii săvârșite, durata pedepsei, etc. În felul acesta se realizează un regim penitenciar individualizat, mai adaptat în funcție de elementele individuale sociale sau de conduită ale fiecărui condamnat, pentru reeducarea lui.

Individualizarea executării pedepsei închisorii intr-un loc de detenție în raport cu categoriile de condamnați realizează o individualizare pe grupe de condamnați. După datele personale și sociale ale acestuia și după datele care privesc conduita acestuia în timpul executării, există următoarele regimuri penitenciare speciale: condamnați la pedeapsa privativă de lungă durată; condamnați la pedeapsa privativă de scurtă durată; condamnați recidiviști și primari; condamnați minori și tineri majori; condamnați vârstnici; condamnați femei, bolnavi etc.

1.3. Comunicarea în penitenciar

Comunicarea umană este un procesul, prin care oamenii suportă un schimb de energii, sentimente, păreri și schimbă conținuturi. Țelul său este acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să gândească sau să adopte un anumit comportament. Scopul apare atunci când partenerii de comunicare nu-l conștientizează iar din partea stimulilor se așteaptă un răspuns.

Comunicarea se prezintă sub forma mai multor tipuri în funcție de gradul de eficacitate al actului de comunicare, respectiv măsura în care mesajul redactat și trimis de emițător ajunge la receptor. Această informație, poate ajunge la receptor integral sau parțial. Obținerea unei bune comunicări se realizează atunci când se transmite în cea mai mare măsură informația de la emițător la receptor.

La oricare sistem ne-am referi, comunicarea este foarte importantă în societatea noastră, în care se ivesc, fel de fel de crize ca de exemplu: multiforme, economice, tehnologice, sanitare, politice și militare.

Funcțiile comunicării sunt: relație socială (supraviețuire, învățare socială, rol social) și dezvoltarea individului (achiziție de informație, exprimare, formare de structuri cognitive, dezvoltare de abilități).

În momentul în care se dezlănțuie un conflict, un membru al personalului are datoria să intervină prin relaționarea cu părțile implicate, ținta lui fiind scăderea tensiunii situației, prin deschiderea tuturor canalelor de comunicare.

“În mod natural, realitățile comunitare sunt susținute de relații comunicaționale; cu alte cuvinte, comunitățile umane se constituie odată cu manifestarea proceselor de comunicare socială. Definirea conceptelor de comunicare și comunitate aduce cu sine elemente comune, anume: cooperarea, conflictul, înțelegerea și asimilarea. Un spațiu de sociabilitate mai puțin cunoscut la nivel public și mai puțin cercetat este spațiul de dincolo de gratii.”

Comunicarea în penitenciar se realizează prin discuții individuale dar și o cunoaștere mai profundă și personală prin studierea dosarului penitenciar.

“Pentru ca activitatea de reeducare să fie eficientă, iar pentru ca o comunicare să se extindă între deținuți și personal, este nevoie ca cei din urmă, respectiv educatorii, să stabilească activități specifice, mijloace și metode de realizare a acestora. În primul rând, trebuie urmărit ca durata programului să coincidă cu durata pedepsei; în al doilea rând, programul zilnic trebuie să acopere integral timpul deținutului, astfel încât acesta să aibă cât mai puțin timp în care să gândească negativ.”

În contextul formării unor opinii, mijloacele de comunicare au o contribuție importantă: abordarea prin mass-media – ziare, cărți, filme, radio și televiziune – a problemelor colective, a persoanelor și evenimentelor, conferă acestora prestigiu și le sporește autoritatea, fapt ce contribuie în mod direct la structurarea și modificarea opiniilor colective.

Bineînțeles, este necesară o distingere între “comunicarea socială- ce se referă la transmiterea valorilor culturale, a criteriilor de apreciere și a normelor sociale de la o generație la alta și comunicarea interumană, care este un mod fundamental de interacțiune a persoanelor, în vederea obținerii stabilității sau a modificării comportamentului individual sau de grup. Dar comunicarea între deținuți are un specific aparte, prin faptul că se desfășoară la diferite nivele, în funcție de dispoziția acestora și de trebuințele nesatisfăcute la un moment dat. Aceste nivele, în ordinea complexității, sunt: nivelul corporal, nivelul instinctual, nivel afectiv și nivelul rațional. Interacțiunea va fi deci eficientă dacă cei angajați în emiterea și receptarea de mesaje se află la aproximativ același nivel de comunicare.

Având în vedere interdicțiile impuse deținuților – în virtutea statutului lor de persoane private de libertate – apreciez că nivelul de comunicare este oscilant, iar în unele grupuri se poate stabiliza la un nivel nefavorabil influențelor educative. Astfel, unii deținuți din cameră pot transmite mesaje de nivel afectiv în timp ce deținuții care le primesc să fie cantonați în momentul respectiv la alt nivel. Va exista astfel un decalaj între emițător și receptor, care va perturba comunicarea. Uneori din această cauză pot apărea conflicte.”

Conform coordonării Ministerului Justiției, a Direcției Generale a Penitenciarelor, permanent are loc o activitate de informare a opiniei publice prin comunicate de presă, conferințe de presă și prin colaborarea cu mass-media.

“Motivul pentru care comunicarea eficientă și transparența sunt condiții pentru rezolvarea conflictelor prin negociere este următorul: dacă orice conflict este o problemă atunci rezolvarea conflictului reprezintă găsirea celei mai bune soluții la problemă. Rezultă că avem o relație de dependență directă: cu cât mai bună este comunicarea, cu atât mai multă informație se poate culege despre problemele care au generat conflictele, cu atât mai ușor se pot negocia conflictele.”

“În anul 2001, reprezentanții mass-media au realizat peste 1000 de vizite în unitățile de detenție pentru a se documenta cu aspecte referitoare la probleme specifice mediului penitenciar, evenimente produse de deținuți și realizarea unor interviuri cu persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate.”

În actul comunicării, o egală importanță o deține emiterea mesajului dar și receptarea acestuia. O comunicare pozitivă, depinde de următorii factori: capacitatea de a vorbi aceeași limbă, înțelegerea sensurilor cuvintelor folosite în mesaj, disponibilitatea celui care receptează de a asculta și de a înțelege mesajul, capacitatea celui care vorbește de a transmite un mesaj clar și lipsit de ambiguitate.

“O comunicare eficientă trebuie să țină seama și de alți factori. Ea nu este ușor de realizat. Dar merită. Căci cine comunică eficient nu se împușcă reciproc. Iar acesta este sensul noii strategii de gândire. În acest fel nu se ajunge la înțelesuri greșite: comunicarea are limitele ei, când nu se mai ascultă decât argumentul armelor. În acest caz, doar contramăsurile mai ajută dar, chiar așa, tot se mai poate apela la comunicare.”

Comunicarea în mediul penitenciar dă naștere unor dispute în judecăți, perspective, aprecieri ale normelor morale. Mulți dintre infractorii minori își însușesc o autoapreciere nepotrivită. Minorii aspiră, cu orice preț să atragă atenția celorlalți asupra propriei personalități, dovedind superioritate față de ceilalți.

“Componenta structurală a grupurilor de deținuți este comunicarea- cu cele două variante ale sale, comunicarea formală și informală. Sistemul penitenciar fiind puternic ierarhizat, comunicarea oficială se desfășoară în cea mai mare parte descendent, dinspre administrație spre deținuți. În condițiile detenției, obiectiv săracă în informații, mesajele orale care circulă între deținuți, capătă o importanță majoră.”

Actul de comunicare prezintă diverse scopuri printre care cel mai important este acela de a se transmite complet și corect informația prin următoarele condiții: emițătorul și receptorul să fie atenți 100% la actul de comunicare, cunoașterea codului de cei implicați în comunicare, limbajul folosit să poată transmite informația exactă și integrală, elementele specifice limbajului să fie reduse la minim sau perfect revizuite iar canalul de transmitere al mesajului să fie deslușit.

Conform afirmației lui Emile Durkheim “este neîndoielnic că limbajul și, în consecință, sistemul de concepte tradus de el, este produsul unei elaborări collective. Ceea ce exprimă este maniera în care societatea, în ansamblul ei, își reprezintă obiectele experienței. Noțiunile care corespund diferitelor elemente ale limbii sunt deci reprezentări colective.”

Limbajul sprijină comunicarea dintre indivizi și totodată acesta poate fi diversificat precum un limbaj vizual, olfactiv, tactil, gestual, auditiv, vorbit și articulat. Diferența dintre comunicare și informație este aceea că informația reprezintă inspectarea adevărului de către ziarist, iar comunicarea fiind reprezentată de acțiunea de promovare a intereselor celor care comunică.

Limbajul trupului este mai dibaci decât toate. El comunică și atunci când nu vrem să comunicăm, desconspiră exact starea de indispunere, supărarea, adică absența dorinței de a comunica. Cuvintele indică lucruri și chiar devin ele însele. Deținuții sunt etichetați ca “paraziți”,”gunoaie”,”păduchi”,”trântori”rezultând transformarea lor în păduchi și gunoaie și tratați ca atare.

Limbajul oficial, ce conține o terminologie juridico-administrativă și este caracterizat prin inflexibilitate și conservatorism, poate fi analizat ca o variantă a limbajului polițienesc, foarte apropiat de ceea ce este cunoscut ca “limbă de lemn”.

Deținutul de asemenea face parte din grup prin intermediul argoului. El păstrează acțiuni cu cei din jur, influențează asupra lor și în același timp este influențat, dar și întreține relații de cooperare sau de conflict.

Argoul, reprezintă limbajul grupurilor din zonele secundare ale societății sau forma de protest lingvistic în fața autorităților.

“Orice ființă emite și recepționează mesaje, după coduri, multe rămase secrete, pe canale de legătură la vedere sau tainice, dar numai oamenii își pot trimite scrisori, semnale acustice alfa-numerice, imagini, chiar obiecte simbolice, în mod direct sau intermediat, inclusiv tehnic. Pentru a se face înțeleși, oamenii au creat limbajele sistematizate și dezvoltate în procesul comunicațional, de la alcătuirile articulate la limbajele nelingvistice.”

Există o serie de caracteristici regionale, care se întâlnesc doar în anumite penitenciare. De exemplu, în Timișoara, se folosesc cuvinte ca “hidrant” – polițist, “bomboană” – cheie, “otită” – telefon mobil, “celular” – cameră mică, “ariel” – deținut hoț, “ochi roșii” – venirea comandantului penitenciarului.

Cu toate că pare doar un aspect neimportant, argoul folosit în grupurile de deținuți, are un rol negativ pentru condiția de om aflat în detenție astfel că recuperarea mai rapidă și sigură a unui deținut este valabilă dacă acesta folosește cât mai puțin limbajul argotic.

Cu toate că omul a fost încă din cele mai vechi timpuri preocupat și pasionat de “arta de a ne mișca”, comunicarea nonverbală reprezintă și va reprezenta întotdeauna un domeniu imposibil de cunoscut în totalitate. Mai are și denumirea de comportament nonverbal, fiind o modalitate de a transmite informații – asemenea cuvintelor – doar că se realizează prin intermediul expresiilor faciale, gesturilor, mișcărilor, posturii corpului, accesoriilor personale și chiar prin timbrul și volumul vocii fiecăruia. Acest tip de comunicare ne ajută să descoperim adevăratele gânduri, sentimente și intenții ale unei persoane. Din acest motiv, componentele ei sunt uneori numite “indicii”, pentru că divulgă reala stare mentală a persoanei. Oamenii nu întotdeauna sunt conștienți de ce gesturi adoptă,de aceea limbajul corpului este de cele mai multe ori mai sincer decât cel verbal, care este utilizat intenționat pentru a atinge obiectivele vorbitorului.

“Creierul uman primește aproximativ 2 milioane de biți de informație în fiecare secundă. Astfel, acesta a decis să trieze informațiile vitale pentru supraviețuirea individului lasând în responsabilitatea subconștientului restul (circa 7- 8 biți de informație pe secundă sunt percepuți de creierul conștient).”

Comportamentul nonverbal reprezintă orice faptă (sau în unele cazuri inacțiune) realizată de om fără a se folosi de limbajul vorbit. Deschiderea canalelor de comunicare și adunarea informației despre interesele părților se realizează prin: dialogul cu deținutul folosind întrebări ajutătoare, îndreptarea atenției deținutului către altceva decât poziția pe care o are în conflict, evitarea întrebărilor care pot crea tensiunea, dar și prin menținerea unui comportament non-verbal neprovocator. Comportamentul nonverbal neprovocator prin care se realizează reducerea tensiunii deținutului se descrie astfel: “Postură – poziția corpului, respectiv a axului vertical al corpului-postură dreaptă, cu sprijin egal pe ambele picioare dar nu cu picioarele depărtate, cu mâinile pe lângă corp cu palmele relaxate, cu bărbia paralelă cu solul. Distanța – este bine să fie între 1 si 1,5 metri. Gesturi – mișcările segmentelor, mâini și picioare. Mimică – expresia feței: neutru, fără zâmbet și fără încruntare. Privire – trebuie să țină mereu legătura cu cel din fața noastră, dar contactul vizual este mai bine să fie intermittent, șaua nasului, extremitățile exterioare ale ochilor. Voce – calm și ferm (fără puncte de suspensie, ăăăă-uri și îîîîîîîî-uri, și cu virgulele intonate ca și cum ar fi puncte); intensitate suficientă pentru a fi auzit de interlocutor, dar nu atât de mare încât să audă persoanele aflate la distanță.”

Orice persoană care ia contact pentru prima dată cu un penitenciar fie că este vizitator, deținut sau supraveghetor, observă că deținuții au un sistem de comunicare prin gesturi, respectiv priviri cu “adresă”, ridicări din sprâncene, încruntări, semne obscene etc., care este mult mai direct decât comunicarea verbală.

Datorită vestimentației, deținuților, li se impune un limbaj corporal. Hainele au ca scop să sublinieze valoarea rolului, nu a “conținutului”, definindu-i ca personalitate, pe când în penitenciar, vestimentația are drept scop depersonalizarea.

Comunicarea non-verbală reprezintă, practic, un domeniu infinit și diferit de la un popor la altul sau de la o zonă la alta. Ca și comunicarea verbală, comunicarea nonverbală poate fi modelată în termenii de emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feed-back și context al actelor de comunicare.

În anul 1971, psihologul și sociologul Albert Mehrabian, profesor la Universitatea din Los Angeles, luând în considerare forța relativă a mesajelor verbale și nonverbale din cadrul interacțiunilor față în față, a pus bazele unui model de comunicare care este valabil și astăzi. Un studiu realizat n 1971 de către Mehrabian arată că: 55% din sensul unui mesaj rezultă din limbajul corporal; 38% din înțeles derivă din elementele paraverbale (ce țin de voce); 7% din înțeles provine din cuvintele propriu-zise.

O problemă dezbatută la nivelul identificării minciunii este dată de utilitatea aparatului poligraf. “Detectorul de minciuni”, așa cum mai este el denumit, este un aparat folosit în cadrul structurilor de apărare a ordinii publice ce măsoară și înregistrează un număr de parametrii fiziologici ai unui subiect uman, așa cum ar fi tensiunea arterială, pulsul, respirația, în timp ce acestuia i se pun o serie de întrebări.

Așadar 93% din mesaj este transmis la nivel nonverbal. Nu putem afirma cu siguranță că studiul realizat de Albert Mehrabian relevă foarte acurat realitatea, însă dacă luăm în considerare studiul său vom constata că atunci când vrem să transmitem un mesaj este bine să fim foarte atenți și conștienți de modul în care facem acest lucru.

1.4. Relațiile interpersonale în penitenciar

Relațiile interpersonale se pot desfășura la diferite nivele sub diverse forme. Astfel se poate identifica contactul zero, când individul suportă prezența altuia dar nu caută să intre in relație cu acesta, relația neaprofundată presupune existența unor centre de interes comune (activitățile de la club, traiul în aceeași celulă, jocurile de cărți, remi, etc). Acestea sunt relațiile lor cotidiene cu colegii din penitenciar. Omul este dependent de alții, iar această interdependență se manifestă prin nevoia de afiliere cu grupuri, structuri sociale sau indivizi care ne pot susține.

Rolul relațiilor interpersonale în cadrul penitenciarului este una primordială deoarece lipsa lor ar produce un mare haos și ar duce la o dezorganizare socială. Deținuții procedează adesea la acțiuni de încălcare a regulilor, în dorința de a se impune în fața celorlalți deținuți sau a cadrelor.

Lumea penitenciarului este, de altfel, “o lume în care intimitatea este complet anulată, unde totul este la vederea celorlalți, relația interpersonală este o golire, o risipire de sine, capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult”

Relațiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, nu te poți ascunde de partea negativă a comportamentului celorlalți, iar schimbarea este aproape inexistentă. In penitenciar se formează un anume tip de relații interpersonale, caracterizate prin dinamism al conținutului și moduri caracteristice de manifestare. Aceste relații sunt determinate de modul de organizare, tipurile de activități și supravegherea permanentă. Ocupă un loc important în viața individului, precum și a microcolectivului, justifică eforturile care trebuie depuse pentru a le cunoaște cât mai temeinic, a le influența și dirija în așa fel încît să aibă un conținut și o finalitate pozitivă.

Adesea în relațiile interpersonale, deținuții manifestă o anumită incompetență; mulți condamnați se dovedesc lipsiți de eficiență în relațiile cu ceilalți: stabilesc greu raporturi de cooperare, comunică greu, nu știu cum să preîntâmpine sau să soluționeze tensiunile și conflictele, se lasă ușor influențați de prejudecăți, nu au criterii optime de evaluare a oamenilor și a situațiilor de viață, etc. De aceea, deținuții așteaptă de la liderii oficiali o conduită onestă și atentă la dificultățile personale pe care le traversează un subiect sau altul. Cheia succesului în relațiile interpersonale este modul de adresare și respectul ce-l arată celorlalți.

În cadrul oricărui mediu închis se dezvoltă un tip de relații interpersonale. Grupurile de deținuți au aceleași drepturi și sunt clasificați după delictul comis, în funcție de asepecte cum sunt vârsta, clasa socială din care provin și tipul de arest: preventiv, primar, recidivist etc.

Închisoarea determină adoptarea unei atitudini ostile de către condamnat față de personalul închisorii, față de lumea “din afară”și o atitudine de sprijin reciproc între condamnați, ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale unora dintre condamnați intră în conflict cu dispozițiile autorității penitenciare. Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere: a spațiului de viață, a timpului personal și a comportamentului social.

După o perioadă de studiu de trei ani, în interiorul unei închisori din Statele Unite, penitenciarul Trenton, Sykes, avansează ideea conform căreia “dacă plasezi împreună mai mulți indivizi care au aceleași probleme într-un mediu izolat și restrictiv, se va naște o ordine socială unică.”

Orice prizonier are anumite competențe sau abilități sociale care reprezintă acele deprinderi sau aptitudini care duc la un succes social. Slaby și Combs definesc abilitățile ca fiind acele îndemânări de a interacționa cu alții într-un context social specific, într-o manieră acceptată la nivel social din care pot face parte și abilitățile de autoajutorare. Studiile au arătat că 85% dintre cei care au comis infracțiuni sexuale au abilități social slab dezvoltate. Într-o proporție mai mică, și celelalte categorii de infractori au nevoie de programe de consolidare a abilităților sociale.

Factorii fundamentali care determină specificul relațiilor interpersonale ce se creează între deținuți pe perioada când se află în detenție sunt în număr de doi. În primul rând, cadrul specific al penitenciarului ca instituție cu modul de organizare, normativ, genurile sale de activitate, viața închisă și izolată desfașurată în colectiv, toate acestea constituite artificial și impus, sunt sub control și o supraveghere permanentă. În al doilea rând, specificul populației penitenciare, care prezintă particularități psihice și morale nefavorabile pentru constituirea unor relații psihosociale pozitive, în masură să aibă un rol stimulator în formarea și manifestarea personalității indivizilor ce se află in detenție.

Universul uman penitenciar, este dificil de pătruns și greu de exprimat în termeni statistici.

“Grupul de deținuți, pe lângă elementele structurale comune tuturor grupurilor umane – structura formală și informală, a statusurilor și rolurilor, a comunicației, a normelor și a puterii – are și particularități care îl diferențiază mult, modificându-i uneori surprinzător funcționalitatea.

Cu toate că pare doar un aspect neesențial, argoul folosit în grupurile de deținuți are un rol negativ evident pentru condiția de om aflat în detenție.”

“În contextul vieții de penitenciar personalul este deseori pus în situația de a lua decizii și a acționa cu tact, i se cere să se orienteze, și asta fără a dispune întotdeauna de prescripții sau norme clare privitoare la ceea ce este cel mai bine de făcut. Deși în aparență aceste decizii sunt luate în mod arbitrar, ele mobilizează în fiecare dintre noi ceea ce se cheamă judecată morală, sentimente morale și comportamentul moral.

Capacitatea de a lua decizii care să țină seama, pe de o parte, de respectarea regulamentului de ordine interioară și pe de altă parte de bunul simț, decență, respectul pentru umanitate, capacitatea de a rezolva dilemele morale, antrenează moralitatea, etica și ilustrează nivelul de dezvoltare morală la care fiecare dintre noi a ajuns.”

Agenții Aministrației Naționale a Penitenciarelor lucrează direct cu deținuții, având rolul de a asigura executarea pedepselor și măsurilor de lipsire de libertate, de a asigura ordinea și disciplina în penitenciar, cu respectarea drepturilor deținuților. Trebuie să creeze în interiorul așezământului un climat relațional propice tuturor. Lumea angajaților este puternic organizată și învață permanent să-ți stăpânească orice sentiment de afecțiune față de deținuți, deoarece executarea sarcinilor de serviciu este de fapt stabilirea unui control asupra lor. Când au loc discuții în șoaptă, ascunse, între mai mulți deținuți, li se acordă o atenție specială, putând fi considerate ca planuri de evadare.

“Gardianul care lucrează în contact direct cu deținuții are dificultăți în adecvarea statutului lui- minuțios detaliat în reglementările oficiale- și rolurile care trebuie efectiv jucate în relațiile concrete cu deținuții. Pe fondul unei relaționări globale gardian-deținut, activitatea cotidiană îl pune permanent în fața unor situații inedite, în care trebuie să rezolve problemele personale ale deținuților, probleme pentru care nu există prescripții oficiale.”

Personalul dintr-o închisoare are obligația de a împiedica încercările de sinucidere ale deținutului, de a rezolva anumite conflicte, de a-i acorda toate îngrijirile medicale necesare, chiar dacă acest lucru presupune amânarea execuției sale. În lumea de afară, instituționalizații au statuturi și relații ce trebuie luate în considerare.

Destul de des, condamnații, manifestă o anumită incompetență în relațiile interpersonale. Mulți dintre ei, nu sunt capabili de a putea menține o relație cu ceilalți astfel că stabilesc greu raporturi de cooperare, comunică dificil, nu știu cum să evite sau să reglementeze conflictele și tensiunile, se lasă ușor influențați de prejudecăți etc. Din acest motiv, condamnații așteaptă de la liderii propuși, un comportament onest și atent la probleme personale pe care pe parcurge unele subiecte.

Cele mai multe conversații au loc între deținut și educator, în cazul nostru relația cu d-na Stoian, acesta fiind un mijloc de relaționare. Este un proces complex, cu eșecuri posibile de o parte și de alta. Se urmărește câștigarea încrederii deținutului și cunoașterea cât mai profundă a acestuia, mai ales sub aspectul “planului de viață”, al autoevaluării, al integrării lui în viața socială.

“Interacțiunile sociale stabilite între deținuți, și între deținuți și gardieni dau naștere unei culturi penitenciare proprii, care se opune în bună măsură ordinii absolute pe care încearcă să o instituie regulamentele și gardienii.”

Personalul in penitenciare are un dublu rol în raport cu deținuții: un rol de distanțare, când se are în vedere supravegherea și închiderea acestora; un rol de apropiere, cân este vorba de evaluarea acestora.

Mijlocul de relaționare al educatorului cu deținuții îl constituie convorbirea. Educatorul va fi întotdeauna în avantaj, deoarece, în baza datelor pe care le deține, va ști cum să conducă discuția, la ce probleme să ceară mai multe detalii, când să avertizeze deținutul că s-a îndepartat prea mult de linia adevarului etc. Tocmai în baza celor știute, educatorul își va putea păstra răbdarea pe tot parcursul discuției.

“Presupun că factorul cel mai important în determinarea permisivității subiectului la acțiunea de cercetare este dat de relația pe care subiectul o percepe între actul de cunoaștere al cărui obiect este și efectul acestuia asupra sa, pe de o parte și perceperea propriilor sale interese, pe de altă parte.”

“Convorbirea cu deținutul are o direcție concentrică: de la expunerea faptelor trecute spre prezent, de la considerarea mediului său spre considerarea sa, de la prezentarea unor probleme periferice la analiza personalității sale. Destăinuirea faptelor legate de infracțiune va fi deci o continuare firească a celor povestite până atunci unui om, educatorul, interesat să-i cunoască întreaga viață.”

Personalul in penitenciare are un rol esențial în realizarea relațiilor cu deținuții, trebuind să aibă abilități de comunicare eficientă, abilități de relaționare și o conuită corespunzătoare în relația cu aceștia, cu scopul realizării unei relații constructive. Unii deținuți se comportă corespunzător cu personalul penitenciarului, dar există cazuri de deținuți cu probleme psihologice sau psihiatrice, cu care este nevoie de mai multă atenție.

Există trei tipuri de factori care determină aceste relații în penitenciar: factori legați de reeducare la nivelul identității deținuților, factori care stabilesc modul în care se structurează identitatea viitorului deținut, în funcție de istoricul personal al fiecăruia și factori exteriori deținuților, toți aceștia având o influență semnificativă la intrarea lor în închisoare.

1.5. Drepturile deținuților

Reglementările privind numărul de scrisori, pachete, programul de vizită și absențele temporare din instituțiile penale sunt diferite în funcție de categoria de securitate a penitenciarelor și particularitățile fiecărei țări.

În general, corespondența deținuților este nelimitată și nerestricționată în majoritatea țărilor din cadrul Uniunii Europene, cu mențiunea că din motive de securitate, aceasta poate fi controlată sau verificată cu aprobarea autorităților competente. Excepție de la această regulă, face corespondența adresată unor instituții de stat și organizații neguvernamentale, precum si cea adresată reprezentanților legali.

În România persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice cu cartelă instalate în penitenciare. Convorbirile telefonice au caracter confidențial și se efectuează sub supraveghere vizuală. Pentru asigurarea exercitării dreptului la convorbiri telefonice, directorul penitenciarului are obligația de a lua măsurile necesare pentru instalarea de telefoane publice cu cartelă în interiorul penitenciarului. Cheltuielile ocazionate de efectuarea convorbirilor telefonice sunt suportate de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Persoanele deținute pot efectua convorbiri telefonice în limba maternă, cu respectarea prevederilor legale .

În țara nostră, deținuții au dreptul de a fi vizitați, într-un spațiu amenajat special în acest scop, fiind supravegheați permanent vizual de către personalul din penitenciar. Vizitatorii sunt controlați la intrarea conform normelor. Durata și frecvența vizitelor sunt stabilite prin lege.

Deținuții pot fi vizitați oricând de către avocatul lor, oferindu-se condiții de confidențialitate. Deținuții pot primi bunuri sau bani, sumele fiind înregistrate de către personalul închisorii. Dreptul de a fi vizitați este consfințit prin Standardele Minime Garantate pentru Tratamentul Persoanelor private de Libertate.

In privința primirii de pachete, există norme privind numărul acestora, greutatea, tipul de bunuri care le pot fi trimise.

Veniturile obținute din muncă în perioada detenției, sumele de bani primite în această perioadă și cele deținute la intrarea în penitenciar se pot utiliza pentru exercitarea dreptului de petiționare, corespondență și convorbiri telefonice, precum și pentru realizarea examenului medical, achiziționarea de bunuri, suportul familiei, plata pagubelor produse asupra bunurilor aparținând penitenciarului și pentru transportul la domiciliu, la liberare.

Dacă se găsesc asupra deținuților, în carul perchezițiilor, bunuri interzise și sume de bani, acestea sunt confiscate, bunurile putând fi valorificate sau distruse, în timp ce banii sunt păstrați și utilizați conform legii.

Deținuții cu o conduită corespunzătoare și cu rezultate bune în muncă sau altor activități pot beneficia de recompense, cum ar fi: ridicarea unei sancțiuni disciplinare aplicate anterior; alocarea unui număr mai mare de convorbiri telefonice; dreptul de a primi mai multe pachete și/sau vizite; drepturi mai mari la vizite intime; dreptul de a părăsi penitenciarul pe parcursul unei zile, maxim 15 zile pe an; dreptul de a părăsi penitenciarul pe parcursul a 5 zile, maxim 25 de zile pe an; dreptul de a părăsi penitenciarul pe parcursul a 10 zile, maxim 30 de zile pe an.

Activități și programe organizate în instituțiile penale

Scopul programelor organizate în instituțiile penale este de a dezvolta abilitățile mentale și sociale ale deținuților, de a-i pregăti să trăiască și să se adapteze în cadrul comunității, după punerea în libertate, prevenindu- se astfel săvârșirea altor fapte infracționale.

Esențiale pentru realizarea scopului corecției, fără excepție, în toate administrațiile penitenciare europene, care au răspuns chestionarului, sunt considerate: munca, care are o utilitate socială; educația generală și pregătirea profesională; diferite activități culturale, sportive și recreative; educația religioasă. Acestea se organizează în instituțiile penale într-o manieră particulară, în funcție de specificul categoriilor de deținuți și de posibilitățile fiecărui stat în parte.

În țara noastră, individualizarea regimului de executare a detenției este detereminat de către comisia specializată dreptul de a părăsi penitenciarul pe parcursul unei zile n aceste aspecte, dependent de comportamentul deținutului, vârsta, sănătatea, tipul de personalitate și capacitatea sa de reintegrare socială.

In funcție de aceste criterii, deținutul este inclus în programe care au drept scop: derularea activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială; instruirea școlară; formarea profesională. Aceste programe sunt responsabilitatea serviciilor specializate din cadrul penitenciarelor, participând consilieri, asistenți sociali, voluntari, fundații etc.

Pentru fiecare deținut se realizează un plan de evaluare și intervenție educativă de către serviciile responsabile in penitenciar.

In toate penitenciarele se realizează activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, având ca finalitate reintegrarea socială a deținuților.

În penitenciare se organizează cursuri de școlarizare, pentru toate nivelele din învățământul preuniversitar, conform normelor Ministerului Educației și Cercetării și Ministerului Justiției, personalul didactic aparținând de inspectoratul școlar din zona de care aparține penitenciarul. Starea de detenție nu este menționată în diplome, iar cheltuielile de școlarizare cad în sarcina Ministerului Educației și Cercetării și Administrației Naționale a Penitenciarelor, cu excepția celor pentru învățământul universitar, care sunt suportate de către deținut sau de un susținător al acestuia.

Capitolul 2

Rolul asistentului social în penitenciar

2.1. Cadru general privind asistența socială acordată deținuților

Actualmente, în sistemul penitenciar din România se acutizează nevoia de raportare a vieții populației din instituțiile penitenciare la viața deschisă a comunității și a familiilor celor condamnați. Bineînțeles că acest lucru poate fi realizat prin umanizarea mediului penitenciar, prin aplicarea unor metode și tehnici centrate pe deținuți și pe problemele cu care aceștia se confruntă, precum și prin utilizarea și implicarea mai accentuată a resurselor societății civile, a familiilor și a autorităților locale în procesul de reeducare a persoanelor aflate în detenție.

O altă prioritate care se impune ține de perfecționarea cadrului juridic actual, preluarea și aplicarea jurisprudenței unor structuri omoloage din statele Uniunii Europene și, nu în ultimul rând, respectarea drepturilor omului, precum și a prevederilor unui șir de acte europene din domeniul detenției la care România este parte.

Pedeapsa cu închisoarea se motivează prin două aspecte principale: creează pentru o anumită perioadă siguranța la nivelul societății, dat fiind că infractorul în cauză este împiedicat să comită alte infracțiuni; produce siguranța pe termen lung la nivelul societății, datorită faptului că, prin intervenții specializate asupra infractorului, acesta nu va mai comite astfel de acte la eliberarea sa, el putând fi reintegrat ca un membru corespunzător al societății.

Așadar, pedeapsa nu are o valoare în sine, ea fiind o metodă de a ajunge la un rezultat util folositor, reprezentat de reeducarea condamnatului și reinserția lui în societate. Resocializarea condamnaților nu se realizează prin simpla aplicare tehnică a pedepsei cu închisoarea, ci prin intermediul unor activități și programe direcționate, pluridisciplinare și individualizate în funcție de nevoile deținuților.

Statisticile demonstrează elocvent că, de cele mai multe ori, condamnații prezintă carențe educaționale accentuate, astfel că reeducarea lor nu poate fi limitată la un program, ci la o complexitate de acțiuni socio-educative care țin să îndeplinească nevoile de bază. Limbajul suburban, obișnuința de a înjura, carențele de cunoaștere a limbii, de citit și de scris, de comportare civilizată și respectuoasă, instruirea profesională precară sau lipsa acesteia, nerecunoașterea prevederilor legale în foarte multe domenii, posibilitățile reduse de a se putea adresa unor instituții sau unor organe de stat, lipsurile privitoare la îngrijirea sănătății, organizarea vieții private, a alimentației, obișnuința de a consuma alcool sau de a fuma, rezolvarea conflictelor de familie sau între rude prin violență sunt doar câteva dintre problemele condamnaților.

Acestea devin în mod obișnuit obiective ale activității de reeducare, ce vin să demonstreze lista lipsurilor ce trebuie corectate, simultan cu obișnuirea/asimilarea la nivelul comportamentului condamnatului, a disciplinei civice, cu centrarea conștiinței pe o normalitate a vieții care aspiră,prin mijloace legale, spre reintegrarea treptată în comunitate. Astfel, asistentul social desfășoară o activitate foarte necesară în mediul penitenciar, deținuții reprezentând o categorie socială vulnerabilă, care necesită asistență specializată. Fiind într-un sistem închis, ei nu pot solicita ajutor specializat, asistența socială realizând relația acestora cu societatea. O atenție sporită trebuie acordată personalității copiilor și tinerilor aflați în conflict cu legea, aceasta fiind o premisă a oricărui tip de resocializare. Numeroși delincvenți minori nu se autoapreciază corespunzător. Asistenții sociali trebuie să ția în considerare că tinerii și copiii aflați în sistemul de justiție penală încearcă cu orice preț să atragă atenția prin comportament agresiv și demonstrativ. Delincvenții minori nu sunt capabili de a avea o atitudine critică față de sine, faptele proprii, consecințele acțiunii lor și de aceea nu conștientizează necesitatea corectării comportamentului propriu și calităților negative.

În dependență de conștientizarea calităților negative, putem evidenția șase categorii de minori delincvenți: cunosc neajunsurile proprii, tind să le corecteze, cunosc căile de depășire;cunosc neajunsurile, tind să le depășească, dar nu cunosc cum;cunosc neajunsurile, dar nu tind și nu vor să le depășească; consideră neajunsurile drept calități pozitive și nu tind să le lichideze; indiferenți față de neajunsurile proprii; își cunosc calitățile pozitive, dar nu știu cum să le pună în valoare, îi intimidează posedarea lor, consideră că-i dezavantajează.

Majorității delincvenților minori lipsește autocontrolul, autopedepsirea, simțul culpabilității care este atenuat prin mecanisme de autoapărare: devalorizarea consecințelor crimei comise, subaprecierea crimei, transferul responsabilității asupra unei autorități, repartizarea responsabilităților în cadrul grupului neformal, deumanizarea victimei, învinuirea victimei, raționalizarea.

Profilul psihosocial al delincventului minor se elaborează luând în considerare specificul activității dominante a acestei perioade de vîrstă – comunicarea cu semenii. La delincvenții minori se manifestă foarte evident tendința de a se grupa. Aderarea la grupuri neformale, de cele mai multe ori cu orientare deviantă, se produce în conformitate cu interesele comune, ca o contradicție a restricțiilor din partea părinților. Majoritatea minorilor aspiră să obțină o poziție socială înaltă în cadrul grupului și în acest scop demonstrează cunoașterea regulilor neformale, tradițiilor criminale, încalcă regimul de viață, învață “folclorul” carceral, demonstrează calități volitive, nu vor să muncească, să învețe, și sunt gata să fie pedepsiți pentru aceasta. Cele menționate fundamentează definirea orientărilor valorice și comportamentale ale minorilor.

Asistentul social desfășoară în cadrul penitenciarului o activitate foarte complexă, care presupune, pe lângă consultațiile legate de problemele sociale, activități privind asigurarea respectării drepturilor deținutului, realizarea resocializării și îmbunătățirea capacității lui de reintegrare socială, precum și oferirea unui răspuns pentru toate profilurile delincvenților. Psihologii, asistenții sociali implicați în elaborarea profilului psihosocial al deținutului minor trebuie să respecte următoarele etape:

1. Stabilirea particularităților de personalitate și a trăsăturilor caracterologice care urmează să fie măsurate, apoi vizualizate sub forma profilului. Stabilirea acestor particularități se face în dependență de scopul urmărit. Spre exemplu: conformismul, autoorganizarea și autocontrolul, rezistența la stres, imaginea de sine, sistemul de valori și planurile pe viitor, accentuările de caracter, psihopatii și devierile neuropsihice, gradul de stabilitate și instabilitate emoțională, prezența/lipsa agresivității, nervozității, prezența / lipsa toleranței, empatiei, compătimirii etc.

2. Alegerea probei de evaluare care ne permite obținerea unui tablou concret al particularităților individuale. Experiența de muncă a serviciului psihologic în instituțiile penitenciare indică faptul că printre metodele relevante se numără: chestionarul de personalitate multifactorial Minesotta (MMPI), 16 factori de personalitate Cattell (testul 16 PF), testul de culori al relațiilor Lüscher și chestionarul caracterologic K. Leonhard, H. Schmieschek.

3.Elaborarea profilului psihosocial al delincventului, a cărui realizare poate oferi informații despre personalitatea investigată, precum: indică trăsăturile de personalitate care caracterizează respondentul; arată măsura și gradul în care fiecare trăsătură de personalitate și trăsături caracterologice sunt dezvoltate, indicând ce caracteristică trebuie îmbunătațită; arată cauzele și unele efecte ce s-ar putea corija, urmate de recomandări.

4. Elaborarea recomandărilor pe baza profilurilor efectuate. Recomandări referitoare la procesul de intervenție și corecție a comportamentului delincvenților. Nu toți deținuții care posedă aceste caracteristici psihosociale vor comite, în mod cert, acte antisociale sau infracționale. De asemenea, prezența unor calități psihocomportamentale agreabile nu constituie întotdeauna o garanție sigură a abținerii deținutului de a aluneca pe panta delincvenței. În exercitarea funcțiilor sale, alături de principiile fundamentale ale profesiei: justiția socială, confidențialitate, toleranță, integritatea persoanei, asistentul social ce-și desfășoară activitatea în cadrul instituțiilor penitenciare se va baza pe câteva principii specifice, și anume: principiul umanismului, care pledează pentru faptul că orice deținut are posibilitatea să trăiască în conformitate cu normele sociale. Acest principiu fundamentează procesul de învățare a experiențelor prosociale de către individ, sistemul de legături sociale, formele socialmente pozitive de comportament necesare pentru un trai decent în cadrul societății, recunoașterea valorilor personale și respectarea propriei demnități. Acest principiu este un instrument de bază la realizarea activității asistentului social; principiul legalității, care prevede respectarea drepturilor și obligațiilor deținuților, ce sunt determinate de condițiile de detenție. De cele mai multe ori aplicarea acestui principiu în activitatea cu deținuții poartă un caracter declarativ, sarcina asistentului social fiind asigurarea aplicării lui în realitate.

Asistentul social acordă suport juridic, cu scopul: respectării drepturilor deținutului; reluarea relațiilor acestuia cu membrii familiei; asigurarea materială a deținutului; ajutarea acestuia în rezolvarea problemelor financiare; perfectarea actelor de diverse tipuri; asigurarea cu pensii pentru atingerea limitei de vârstă sau de invaliditate; organizarea procesului de instruire școlară și profesională; organizarea programelor de alfabetizare; organizarea reeducării și reintegrării deținutului, planificarea acesteia; implicarea deținutului în muncă; implementarea programelor socioeducative. Aceste activități se desfășoară conform legislației în vigoare.

Asistarea psiho-socială pornește de la ideea că dificultățile de natură socială au drept consecință o suferință psihologică, în acest context, asistentul social având rolul de a-și pune toată expertiza în slujba realizării: consilierii individuale și de grup; programelor de intervenție, cu scopul menținerii sănătății mentale a deținutului și a relațiilor lui sociale pozitive, dezvoltarea responsabilității și a capacității de autoanaliză, crearea unui sistem de valori și pregătirea pentru liberare. Aceasta este o funcție principală pe care o îndeplinește asistentul social, de succesul îndeplinirii ei depinzând reintegrarea în societate a deținuților în momentul părăsirii penitenciarului.

Procesul de reintegrare trebuie trebuie organizat din prima zi a detenției și realizat cu o intensitate mai mare în ultimele luni ale termenului de ispășire a pedepsei. Doar în astfel de condiții va putea fi asigurată eficiența procesului dat. In cadrul acestei etape finale, asistentul social: va implementa programe de pregătire pentru liberare; va asigura un loc de muncă și de cazare pentru deținut, în măsura posibilităților; va solicita ajutorul organizațiilor neguvernamentale și religioase pentru reeducarea și reintegrarea deținutului în societate.

Obiectivul principal al activității asistentului social în penitenciar este reprezentat de asistarea celor aflați în dificultate, acordându-le înțelegere, evaluându-le situația și rezolvând problemele sociale cu care se confruntă aceștia, punând pe primul loc interesele deținutului, căruia îi facilitează accesul la informații și servicii, îl va implica în luarea deciziilor și va respecta drepturile și valorile acestuia.

Foarte importante în acest demers sunt calitățile personale și profesionale ale asistentului social, pe care acesta le valorifică fiind mereu la curent cu ultimele evoluții și metode și formarea profesională continuă.

Activitatea asistentului social este adesea îngreunată de lipsa cadrelor din penitenciar, un singur asistent social trebuind să răspundă pentru un număr mare de deținuți, astfel încât își îndeplinește doar parțial funcțiile. Luând în considerare acest fapt, ținem să înscriem câteva recomandări în ajutorul asistentului social, și anume: organizând concret și detaliat orice activitate, se poate evalua care va fi volumul de lucru pe care puteți să-l acoperiți; toate activitățile trebuie planificate pe o durată reală de timp, astfel încât obiectivele pe care vi le-ați propus să fie realizate până la capăt; îndeplinirea diferitor formulare, înscrierile în registrele de lucru și caietele pentru lucru educativ individual cu deținuții necesită mult timp; determinarea clară a obligațiunilor și responsabilităților pe care le are asistentul social și managementul acestora; existența unei fișe de post a asistentului social.

Deși domeniul asistenței sociale prezintă deseori o multitudine de probleme pe care un asistent social profesionist trebuie să le soluționeze, menționăm sarcinile de bază ale asistentului social dintr-un penitenciar: diagnosticarea problemelor cu care deținuții minori se pot confrunta pe perioada detenției, precum și după eliberare, în vederea adaptării acestora la viața instituționalizată; acordarea suportului în soluționarea problemelor de restabilire, menținere și dezvoltare a relațiilor socialmente utile cu rudele, instituțiile școlare, organizațiile publice și religioase, alte organizații; implicarea și soluționarea problemelor sociale cu care se confruntă deținutul în scopul ameliorării situației sociale a acestuia; realizarea procesului de schimbare a comportamentului infracțional al deținutului și însușirea celui prosocial în vederea reintegrării acestuia în societate; dezvoltarea și implementarea unui sistem de programe, măsuri și activități de suport și susținere a deținuților; colaborarea cu organizațiile neguvernamentale, confesiunile religioase și alte instituții în vederea menținerii relațiilor sociale ale deținuților și efectuării procesului socioeducativ; pregătirea condamnaților pentru liberare, încadrarea lor în câmpul muncii și reintegrarea lor socială în urma executării pedepsei; acordarea asistenței de monitorizare în vederea reintegrării socioprofesionale a condamnaților după liberare.

Pornind de la volumul de muncă specific al asistentului social, precum și de la sarcinile acestuia, putem menționa atribuțiile și responsabilitățile ce-i revin: restabilirea legăturilor sociale ale deținuților cu rudele apropiate ale acestora; organizarea lucrului profilactic individual cu condamnații în conformitate cu legislația în vigoare; asigurarea derulării unor programe social-educative, de instruire școlară și formare profesională; formarea și dezvoltarea abilităților socialmente utile ale deținuților; realizarea măsurilor de consiliere individuală sau de grup, ce determină schimbarea gândirii și comportamentului deținuților și contribuie la o dezvoltare prosocială a personalității; studierea experienței și metodelor progresiste cu caracter educațional din cadrul sistemului penitenciar al altor țări și implementarea lor în activitatea instituțiilor penitenciare naționale; acordarea suportului la perfectarea actelor deținuților; participarea la procedura de eliberare a deținutului.

Ținând cont de faptul că elementele probațiunii penitenciare au început a fi dezvoltate în cadrul sistemului penitenciar național, asistentul social în acest domeniu are următoarele atribuții: inițierea și derularea programelor speciale de protecție, asistență socială a condamnaților; derularea acțiunilor de resocializare a deținuților, cu scopul ajutării lor de a respecta condițiile decise de instanța judecătorească și cu scopul reintegrării sociale; inițierea și desfășurarea unor programe de resocializare pentru deținuții care se liberează, cu sprijinul ONG-urilor, voluntarilor și altor organisme specifice; crearea de materiale informative care să fie distribuite deținuților.

2.2. Metode și tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu deținuții

Metodele și tehnicile de lucru sunt specifice în cazul delicvenților și deținuților, fiind un context în care legea și-a spus déjà cuvântul. Tehnicile principale folosite de asistenții sociali în lucrul cu deținuții sunt: evaluarea, autoevaluarea, interviul, interogarea, consilierea (directivă sau nondirectivă), consilierea de grup.

In lucrul cu deținuții, asistentul social trebuie să își păstreze optimismul profesional, având speranța schimbării, care se manifestă variat de la o persoană la alta, inclusive pentru cei la care procesul de schimbare are loc cu dificultate.

Situația în care se găsesc deținuții și atitudinea lor privind intervenția asistentului social au o serie de particularități, deoarece li se acordă un ajutor pe care nu l-au solicitat și la care opun chiar rezistență în anumite situații. Prin evaluare se realizează diagnosticarea diferențiată, planificânu-se ulterior strategiile de acțiune, modul de intervenție și finalitățile acesteia.

O tehnică foarte eficientă și foarte des folosită este autoevaluarea sau autoexplorarea de sine, care se recomandă în munca cu deținuții, deoarece conduce la final la punerea de acord a aspirațiilor realizare de sine cu mijloacele concrete de realizare a acestora.

Această tehnică nu se poate folosi în două situații. Când subiectul are o concepție despre sine pozitivă și nivelul său de autoevaluare este acceptabil, asistentul social are rolul de menținere a acestei atitudini. Când concepția de sine este negativă, datorită experiențelor personale sau unor probleme de dezvoltare, deținutul percepe lumea din jur ca pe un mediu ostil, dezvoltând comportamente din ce în ce mai negative care au la bază motivații interne autodepreciative.

Asistentul social are drept scop repunerea persoanei pe o direcție ascendentă de reconstrucție a propriei persoane, iar pentru aceasta el însuși trebuie să exprime putere și activism. Autoevaluarea este de o maximă importanță pentru sănătatea psihică, prin cunoaștere de sine, persoana începând să se descopere și să își construiască un comportament adaptat.

Munca asistentului social cu deținuții se bazează pe un model mixt, penal și terapeutic, denumit modelul de negociere și reglementare a conflictelor. Acest model are ca finalitate reinserția și reabilitarea în mediul său familial și comunitar. Asistentul social trebuie să dispună de o serie de abilități specifice pentru realizarea acestui deziderat și este necesar să stăpânească foarte bine diversele aspecte implicate în realizarea intervenției, la toate nivelurile – administrativ, de grup și individual.

Intervenția individuală este reprezentată cel mai frecvent de consiliere, care activează numeroase componente psihodinamice și scoate la iveală diverse probleme necunoscute. In activitatea de consiliere, trebuie urmați 7 pași cu scopul producerii unei schimbări reale în comportamentul clienților: implicarea împreună cu aceștia în rezolvarea problemelor, relație caldă și bazată pe respect; înțelegerea istoriei personale a clienților, dar concentrarea pe prezent; asistarea clienților în evaluarea propriilor atitudini și comportamente și ajutorarea lor să înțeleagă modul în care și-au afectat propria identitate; explorarea împreună cu clienții a variantelor de comportament care pot contribui la dezvoltarea identității; după alegerea unei alternative, este necesar să se realizeze un plan pentru schimbare; realizarea angajamentului și sublinierea că realizarea obiectivelor acestui plan sunt responsabilitatea clientului; lăsarea clienților să suporte consecințele firești ale comportamentelor lor, fără a-i proteja și responsabilizându-i.

In munca cu deținuții, este foarte important ca, în cadrul consilierii, să se tempereze autoritatea necesară cu scopul redirecționării acțiunilor lor spre un scop acceptabil, fiind nevoie de persistență, având mereu conștiința umanității lor fundamentale.

2.3 Planificarea procesului de reintegrare socială a deținuților

Procesul de reintegrare socială a deținutului debutează în momentul intrării sale în penitenciar, din chiar cea dintâi zi de detenție, intensificându-se în ultimele luni pe care acesta le va petrece în închisoare.

Asistentul social trebuie să se implice pregnant îndeosebi în etapa de acomodare a deținutului la condițiile de detenție și în etapa pregătirii acestuia pentru liberare.

Asistentul social trebuie să participle la investigarea generală a deținutului din momentul ajungerii acestuia în penitenciar. La prima întâlnire a asistentului social cu deținutul se realizează identificarea problemelor sociale specifice ale acestuia din urmă. Această întâlnire se poate desfășura individual sau în grup. Asistentul social informează deținutul privind serviciile pe care i le poate acorda și tipul de probleme pe care le pot rezolva împreună. O intervenție asupra deținutului se poate realiza doar când se cunosc nevoile acestuia, astfel încât comportamentul acestuia să poată fi influențat și să se poată realiza procesul de reeducare și de rezolvare a problemelor sociale.

Pentru realizarea acestor deziderate, este necesar să se studieze fiecare caz și să se realizeze un plan de intervenție care să fie pus în practică pe perioada detenției. Această etapă implică comunicarea cu deținutul, rolul asistentului social fiind de a transmite informații utile, de a evalua deținutul și de a determina modalitatea de comunicare cu acesta, printr-o serie de aspecte care țin de comunicarea eficientă: deținutul este evaluat în funcție de abilitățile de comunicare, dacă aceasta are o evoluție pozitivă și nu este tensionată; modalitatea de comunicare se stabilește în funcție de caracteristicile psihosociale ale deținuților; se transmite doar informația veridică și verificabilă; informația trebuie să fie clară și adecvată nivelului de inteligență a deținutului.

Asistentul social poate aduna date despre deținut prin mai multe metode: studiul dosarului personal al deținutului; interviul; intervievarea membrilor familiei deținutului; discutarea cazului cu alți specialiști (medicul, psihologul, șeful de sector); informația trebuie preluată din surse sigure și competente.

Datele necesare asistentului social despre deținut ar fi bine să includă:

Date personale: Nume, prenume, data și locul nașterii: se completează datele despre deținut din dosarul personal.

Stare civilă/Statutul juridic: se completează situația stării civile (necăsătorit, căsătorit, divorțat, văduv).

Infracțiunea: articolul conform Codului Penal, recidivă.

Domiciliul: se completează corect domiciliul din actul de identitate și, în situația în care acesta nu coincide cu domiciliul în fapt, vor fi menționate ambele adrese.

Studii: se completează cu date privind ultimul nivel de studii absolvit, rezultatele obținute.

Profesia: care este pregătirea profesională, particularitățile activităților profesionale în care a fost implicat.

Etnia, religia: se va preciza etnia declarată de deținut; este relevant acest tip de informație pentru demersul de intervenție implementat de asistentul social în rezolvarea cazului respectiv, din punctul de vedere al respectării sistemului de valori și al culturii specifice etniei deținutului.

Starea de sănătate la moment: dacă starea de sănătate a deținutului este bună, se va completa cu expresia clinic sănătos, iar dacă suferă de o afecțiune se va specifica diagnosticul și alte informații obținute de la medicul ce activează în penitenciar.

Profil psihologic: se completează cu informații obținute din caracteristica psihologică, fișa de examinare psihiatrică, rapoarte de evaluare completate de specialiști în domeniu. În situația în care deținutul nu a fost evaluat psihologic până la momentul completării fișei, asistentul social poate înregistra informații generale privind comportamentul acestuia.

Istoricul social: se descriu evenimentele importante din viața deținutului, prezentate în ordine cronologică, precum și aspecte care au relevanță pentru analiza situației existente. Aici puteți include: educația primită în familie, numărul membrilor acesteia, comportamentul părinților față de copii, relațiile din familie, genograma familiei (anexa nr.6), starea materială;

Aspecte privind mediul de viață: asistentul social va completa acest item cu informații privind starea materială a clientului (locuință, utilități, proprietăți), situația financiară (venituri permanente sau ocazionale), gradul de independență socială (autonomie socială, resurse, sprijin). De asemenea, se vor preciza informații despre sistemul de relații personale ale clientului.

Necesități: interese, deprinderi, predispunere, orientare, scopuri în viață și valorile subiectului.

Atitudini: față de muncă, activități educative, față de alți oameni, față de sine.

Aceste informații de pot obține prin intervievarea deținutului, în cadrul acestui demers creându-se și o relație de comunicare între deținut și asistentul social, fiin un prim pas în direcția procesului de reintegrare socială. In funcție de aceste informații se poate elabora planul de intervenție care se va desfășura pe toată perioada detenției.

Asistentul social este o persoană neutră, nefiind supraveghetor, neavând rolul de a aprecia comportamentul deținutului, necontrolân și neaplicând sancțiuni, astfel încât el își poate crea o relație mai apropiată cu deținuții. El are rolul de a rezolva o serie de probleme cu care se confruntă deținutul.

Problemele cele mai frecvente pe care deținuții le ridică către asistentul social sunt reprezentate de: restabilirea relațiilor cu familia și apropiații; organizarea procedurii de înregistrare sau de desfacere a căsătoriei; organizarea procedurii pentru perfectarea actelor de diverse tipuri – de identitate, procuri, acte de tutelă; orientarea profesională;

Astfel, putem observa că unele funcții ale asistentului social nu sunt desfășurate, acestea fiind posibil nerealizate sau realizate de către alți specialiști.

Pentru a nu lăsa goluri în activitatea pe care o desfășoară asistentul, ținem să facem câteva remarci: deținutul trebuie să știe ce servicii prestează asistentul social și în ce condiții poate să se adreseze acesta pentru soluționarea problemelor sale; odată ce deținutul cere ajutor asistentului social la soluționarea unei probleme, cu el pot fi discutate și realizate și alte măsuri ce au scopul de reeducare și reintegrare a deținutului; este importantă cunoașterea personalității deținutului pentru aplicarea metodelor de lucru corecte, iar felul în care aceste metode sunt aplicate va determina relația dintre deținut și asistent social și motivația celui dintâi pentru schimbare; planificarea procesului de reeducare ar fi bine să fie pregătită împreună cu deținutul și alți specialiști (psihologi, șeful sectorului)/

Una din recomandările de eficientizare a activității este programarea educativă, care ar presupune activități educative individuale pentru fiecare deținut. În cazul asistentului social acesta poate programa doar anumite activități ce țin de funcțiile exercitate de acesta, astfel încât fiecare deținut să dețină o fișă personală de asistență socială, care să includă: specificul problemei – poate fi stabilită doar după cunoașterea deținutului; pașii în vederea soluționării problemei – vor fi stabiliți în funcție de particularitățile cazului (problemei); evaluarea – ce a fost realizat, dacă necesită modificări.

Aceste fișe de intervenție pot fi incluse în dosarul personal al deținutului în caz că acesta poate fi transferat în alt penitenciar, iar informația poate fi transmisă altui specialist care va urma să se ocupe de deținutul dat. Existența unei fișe de acest gen are câteva avantaje: informația despre activitățile realizate cu deținutul este concret relatată; permite să observăm activitățile educative care au fost realizate cu deținutul; permite măsurarea și evaluarea activității specialistului; procesul de asistare poate urma și în cazul transferării deținutului în alt penitenciar.

Fișa poate fi un atribut de care se folosește doar asistentul social și trebuie păstrată în biroul acestuia. Cu toate că în caietul pentru lucru educativ individual al deținutului poate fi înregistrată informația despre activitățile desfășurate de către asistentul social, informația nu este structurată, iar întâlnirile și discuțiile cu deținutul nu sunt înregistrate una după cealaltă, deoarece în caiet se fac înregistrări ale mai multor specialiști.

Toate activitățile se stabilesc de comun acord cu deținutul și este important ca acesta singur să-și aleagă metoda de soluționare a problemei. Este aproape imposibil să-i impui ceva altei persoane, dacă aceasta nu vede avantajele propunerii care i se oferă, însă analizând în comun cu deținutul toate modalitățile ce pot fi folosite la rezolvarea problemei, este foarte posibil ca acesta să le aplice practic.

Obiectivele puse în fața deținutului pot fi evaluate prin concordanța dintre termenele propuse și momentele concrete de realizare a activităților. În cazul situațiilor neprevăzute, ele pot fi modificate.

Întreaga societate civilă poate sa contribuie în mod decisiv la creșterea șanselor de reintegrare socială, pentru că numai implicându-ne, putem oferi șanse și da speranțe tinerilor care în virtutea unor circumstanțe sociale nefavorabile au ajuns în instituțiile de detențiune!

2.4. Programe de asistență psihosocială pentru deținuți

In cadrul schimbărilor permanente care au loc în ziua de azi, calitatea vieții este condiționată de capacitatea de a răspunde corespunzător și de adaptare la schimbare prin pregătire, acomodare și rolul fiecărei persoane în comunitatea din care face parte.

Mediul penitenciar reprezintă un spațiu închis, cu încadrare penală, unde cadrele exercită strategii de influențare asupra deținuților, aceștia din urmă opunând adesea rezistență. Penitenciarul joacă și un rol de suport al mediului social, dar constituie, totodată, o altă fațetă a civilizației, aflată în urma mediului general din cadrul societății.

Deținuții întâmpină două tipuri de probleme în mediul penitenciar, respectiv cele legate de adaptarea la normele și valorile acestui mediu și cele legate de propria evoluție în cadrul acestuia. In perioada în care deținutul se găsește în penitenciar, între alte persoane aflate în aceeași situație ca urmare a comiterii unor infracțiuni, problemele cele mai importante sunt reprezentate de relațiile cu cei din jur.

Adaptarea la mediul penitenciar pune probleme deținuților și prin privațiunile care le sunt impuse, ei fiind obligați să se adapteze la o serie de reguli noi, cu care se confruntă la intrarea în penitenciar, fiecare deținut reacționând de o manieră specifică la acestea, în funcție de o serie de caracteristici individuale cum sunt vârsta, structura de personalitate, maturitatea și cultura.

In penitenciar, personalitatea deținuților suferă o anumită degradare, fapt care pune probleme în momentul liberării, când nu se simt pregătiți să facă față reinserției sociale, considerând că vor purta această stigmă pentru tot restul vieții și nu vor reuși să realizeze nimic.

Pentru a preîntâmpina astfel de situații, penitenciarul trebuie să desfășoare o funcție educativă, prin programe care să contribuie la reușita reinserției sociale a deținuților.

Contactele cu mediul exterior au o foarte mare importanță pentru deținuți, deoarece indiferent de condițiile asigurate în penitenciar, rămâne o discrepanță majoră față de exterior. Lucrul cu asistentul social reprezintă o modalitate de a merge în locuri considerate normale din punct de vedere social, astfel încât încep să dobândească mai multă încredere în ei și, astfel. În momentul liberării, se reintegrează mai ușor.

Educația și asistența psihosocială are la bază o serie de principii, cum ar fi recunoașterea ți respectarea drepturilor și demnității umane, respectarea Legii 275/2006 referitoare la modul de executare a pedepselor și a condițiilor impuse de instanțele de judecată, respectarea HG 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii 275/2006, precum și a tuturor normativelor referitoare la detenție, dar și a regulamentelor europene și internaționale.

In mediul penitenciar, trebuința educațională cea mai puternic conștientizată de către deținuți este munca. Munca are un rol educativ, fiind o metodă de formare profesională, morală și civică. In această privință, în cadrul sistemului de programe socio-educaționale, aplicat pentru recuperarea deținuților din penitenciar, sunt incluse programe care au ca scop completarea nivelului de școlarizare al deținuților, formarea profesională, asistența socio-familială, educația moral-civică, educația juridică. Un studiu arăta că toți deținuții, indiferent de gen, au arătat că pe perioada detenției trebuie să muncească pentru a-și păstra sănătatea și echilibrul psihologic.

Școlarizarea organizată și desfășurată în penitenciar constituie o componentă principală a normalizării și încurajează independența și responsabilitatea deținuților. Școlarizarea sau continuarea școlarizării deținuților în perioada executării pedepsei sunt opționale. Cu deținuții neștiutori de carte se organizează cursuri de alfabetizare.

Activitatea de școlarizare a persoanelor aflate în custodia Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară pe baza Legii Învățământului 84/1995, republicată, cu modificările ulterioare și în conformitate cu prevederile Protocolului 2410/C din 2001, încheiat între Ministerul Educației și Cercetării și Ministerul Justiției.

Învățământul din centrele de reeducare și penitenciare este parte componentă a sistemului de învățământ special și se desfășoară în conformitate cu prevederile cap. VI, art. 41-45, din Legea 84/1995 și a Legii nr. 268 din 2003 pentru modificarea și completarea Legii Învățământului.

În prezent, în sistemul penitenciar românesc se organizează cursuri la nivelul tuturor treptelor de școlarizare, și anume: ciclu primar, ciclu gimnazial și calificare într-o meserie, în cadrul Școlii de Arte și Meserii. De asemenea, deținuții beneficiază de oportunitatea de a fi alfabetizați sau de a-și continua studiile liceale și universitare.

Diplomele și certificatele de absolvire a cursurilor eliberate persoanelor aflate în detenție consecutiv școlarizării acestora sunt avizate și recunoscute de către Ministerul Educației și Cercetării, nefiind menționat faptul că s-au derulat și finalizat în mediul penitenciar.

Ca o continuare a activității de școlarizare, de o importanță deosebită este problema calificării și recalificării profesionale a deținuților, activitate focalizată asupra nevoilor individului în contextul particular al constrângerilor ce acționează asupra lui. În sistemul penitenciar românesc se organizează cursuri de calificare și formare profesională. Instituțiile penitenciare derulează acest proces fie prin forțe proprii, fie beneficiind de sprijinul unei instituții ale statului (Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă, Agenția Națională de Consultanță Agricolă, Centrul Județean de Consultanță Agricolă etc.) sau a unor organizații nonguvernamentale (Fundația Româno – Germană etc.).

La finalizarea cursurilor, absolvenții vor primi adeverințe eliberate de către Administrația Națională a Penitenciarelor, diplome eliberate de Agenția Municipală sau Agențiile Județene de Ocupare a Forței de Muncă, de Ministerul Educației și Cercetării și de Regia Autonoma “Multiproduct”.

 În privința profesiilor, cei mai mulți deținuți sunt înscriși la cursuri de inițiere în operare PC, confecționer îmbrăcăminte, tâmplar universal, instalator, zidar, dulgher și parchetar, lucrător articole din piele și înlocuitori, legumicultor, frizer.

În vederea eficientizării activităților de formare profesională, cursurile de calificare, care se adresează unui număr relativ restrâns de deținuți, se desfășoară în paralel cu o serie de activități de informare, consiliere și mediere profesională. Acest tip de programe se realizează, în majoritatea penitenciarelor, cu sprijinul Agențiilor Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă, dar și datorită intervenției specialiștilor Serviciilor de Reintegrare Socială, care au creat premisele asistării și informării deținuților.

Activitatea de formare și reabilitare profesională este organizată avându-se în vedere opțiunea deținuților, caracteristicile personale ale acestora care îi recomandă pentru o anumită meserie, cunoașterea realității ofertei de pe piața muncii, valorificarea optimă a resurselor materiale.

De asemenea, în mediul de detenție se efectuează și activități cultural – artistice. Palierul activităților cultural – artistice desfășurate cu persoanele private de libertate cuprinde:

ateliere de pictură – în funcție de orar și de spațiul disponibil în fiecare așezământ de detenție, s-au organizat ateliere de pictură, grafică, desen, fiind încurajată participarea persoanelor private de libertate în scopul valorificării aptitudinilor artistice și asigurării unui regim de viață echilibrat și armonios;

echipe de teatru – în cursul ultimului an s-au constituit brigăzi artistice permanente în vederea susținerii de reprezentații cu prilejul sărbătorilor aniversate pe plan local de către unitate;
organizarea de expoziții cu lucrări realizate de către persoanele aflate în detenție, urmărindu-se mediatizarea creațiilor acestora și sensibilizarea opiniei publice și a comunității în sensul descoperirii valorii în mediul carceral;

susținerea de spectacole și programe artistice de către deținuți, spectatorii fiind atât din rândul acestora, cât și din afara penitenciarului;

conferințe pe teme de actualitate, de interes general (spre exemplu: drepturile omului, efectele integrării României în Uniunea Europeană, 1 Decembrie – Ziua Națională a României etc.);

concursuri tematice sau de cultură generală, primii trei clasați fiind recompensați cu suplimentarea drepturilor, fiind astfel stimulat studiul personal în scopul evidențierii;
cercuri de educație muzicală și dansuri – organizate cu precădere la nivelul centrelor de reeducare;

cercuri de creație literară, cenaclu literar;

redactarea unor reviste volante – articolele fiind elaborate de către persoanele aflate în detenție, cu adresabilitate extinsă, depășind deseori mediul carceral, reflectând preocuparea deținuților pentru exprimarea propriilor opinii și împărtășirea unor experiențe de viață autentice, cu valențe educative.

realizarea și difuzarea unor emisiuni TV și radio – prilej de difuzare a culturii și antrenare a persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de libertate în realizarea și vizionarea/audierea unor emisiuni cultural – educative.

Enumerăm ca parteneri constanți în intervenția psihosocială asupra persoanelor care execută o măsură preventivă sau pedeapsa privativă de libertate, următoarele instituții și asociații: Direcțiile Județene pentru Protecția Copilului, Instituții de învățământ (ciclu gimnazial, liceal, universitar), Teatrele de stat, Casa Armatei, Palatul Copiilor, Seminarii Teologice, Posturi de televiziune locale/naționale (ex.: TVR 1, Național TV, Realitatea TV), Posturi radio locale/naționale (ex.: România Actualități), Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Serviciul de Protecție a Victimelor și Reintegrare Socială a Infractorilor, Biserica Penticostală, Adventistă, Reformată, Catolică, Fundația “Rescue”, Misiunea Creștină pentru Închisori, Asociația “Familia în acțiune”, Fundația “Stânca Veacurilor”, Fundația “Cuvântul care Zidește”, “Prison Fellowship Romania” etc.

Activitățile recreative, competițiile sportive și loisirul reprezintă una dintre cele mai eficiente modalități de acțiune în rândul populației penitenciare în special prin prisma raportului resurse implicate/adresabilitate.

Sportul promovează spiritul de echipă, fair-play-ul și un stil de viață echilibrat. Mișcarea, activismul, competițiile în general, pot constitui supape eficiente de descărcare a tensiunilor acumulate în perioadele de detenție staționară. Deținuții preferă să-și petreacă timpul în afara camerelor de deținere, practicând un sport sau participând la diferite concursuri.

Prin programe de intervenție socială, s-a adus în prim plan menținerea contactului persoanelor care se află în executarea unei măsuri preventive sau a unei pedepse privative de libertate cu mediul de suport, în sens restrâns, dar și cu societatea, în plan general. Transparența acțiunilor întreprinse în mediul carceral, în special a celor ce vizează reintegrarea socială a deținuților, contribuie la efectuarea unui schimb eficient de informație între sistemul penitenciar și comunitate, având un rol determinant în asigurarea echilibrului emoțional al deținuților.

În acest context, apreciem că, deși prezența asistenților sociali ca specialiști în unitățile de detenție a permis eficientizarea activităților de reinserție socială a persoanelor private de libertate, se impune direcționarea eforturilor în sensul depășirii stereotipurilor de interpretare și evaluare a specificului relației pe care deținuții pot să o întrețină cu familia și societatea.

Programele de intervenție socială derulate în așezămintele de detenție vizează compensarea unor carențe în planul igienei personale, urmărind în egală măsură și achiziționarea de deprinderi comunicaționale, de relaționare eficientă cu cei din jur, și în special de interacțiune cu cadrul instituțional.

Un număr crescut de activități au fost derulate cu participarea membrilor familiei deținuților, în cazul minorilor fiind planificate întâlniri periodice cu părinții. S-a demonstrat că există potențialul uman și material necesar pentru dezvoltarea unui număr semnificativ de ieșiri în exteriorul mediului carceral a persoanelor private de libertate.

În majoritatea penitenciarelor și a centrelor de reeducare se desfășoară programe terapeutice adresate unor grupuri constituite de deținuți, aparținând categoriilor cu vulnerabilitate psiho-comportamentală sporită, și anume:

Antidrog – prevenirea/combaterea consumului și a traficului de substanțe psihoactive.

VADD – program de intervenție specifică, centrat pe diminuarea agresivității deținuților din categoria celor cu grad sporit de periculozitate.

Programe de echilibrare și dezvoltare personală a deținuților – adresate persoanelor private de libertate care sunt diagnosticate cu tulburări psihiatrice sau prezintă tendințe psihopatoide accentuate.

O dezvoltare evidentă în anul 2005 a fost circumscrisă activităților de consiliere psihologică individuală, intervenție realizată la cerere sau în cadrul programelor adresate categoriilor vulnerabile – minori, tineri, femei, deținuți cu risc sporit de autoagresiune, agresori sexuali, intenții suicid etc.

Programele de adaptare instituțională se desfășoară în toate instituțiile penitenciare și sunt centrate pe momente esențiale ale traseului individual al persoanei private de libertate:

programul de observare și evaluare inițială (carantina) – prin care se urmărește adaptarea deținuților “nou-depuși” la condițiile vieții în detenție;

programul de pregătire pentru liberare – în cele mai multe dintre așezăminte, această activitate s-a realizat în colaborare cu Serviciul de Protecție a Victimelor și Reintegrare Socială a Infractorilor și a Serviciului Umanitar pentru Penitenciare.

Menționăm faptul că toate persoanele aflate în executarea măsurii preventive sau a pedepsei privative de libertate sunt incluse în programul de observare și evaluare. Participarea la acesta, facilitează adaptarea deținuților la exigențele mediului carceral și permite cunoașterea individualizată a acestora în vederea întocmirii planului individualizat de intervenție ce poate asigura regimul progresiv de executare a pedepsei..

Pregătirea pentru liberare reprezintă o activitate complexă, realizată optimal cu sprijinul partenerilor externi. Parcurgerea acesteia reprezintă modalitatea concretă de facilitare a reinserției sociale postcondamnatorii și de condiționare negativă a riscului de recidivă.

Programul de prevenire a consumului de droguri și de reducere a consecințelor nefaste ale utilizării acestora în penitenciare are ca scop educarea deținuților cu privire la riscurile consumului de droguri, prevenire și/ sau reducerea tendințelor crescând în cererea și abuzul de medicamente și substanțe psihoactive, incluzând tutunul, cafeaua, alcoolul, substanțe volatile; promovarea sănătății prin evidențierea consecințelor legale de consum de droguri. Acest program de adresează atât deținuților foști consumatori de droguri cât și deținuților care doresc să participe la prevenția consumului de droguri.

Programul de prevenție a delincvenței juvenile se adresează deținuților minori. Programul cuprinde activități specifice: dezbateri de caz, consiliere individuală și de grup, educație civică, vizonări video, organizarea de concursuri tematice, activități tip hooby.

Reabilitatrea comportamentală și socială a deținuților condamnați pe viață, care are ca scop: recuperarea, instruirea și educația condamnaților pe viață; descoperirea și diminuarea surselor majore de fustrare; refamiliarizarea cu drepturile și responsabilitățile sociale; utilizarea abilităților și disposibilităților persoanelor pentru dezvoltarea umană individuală – programul este derulat către toti membrii serviciului socio-educativ.

Programul Educație pentru sănătate urmărește să-i ajute pe deținuți să înțeleagă că ei sunt o parte a comunității, că deși sunt izolați temporar nu pot fi separați de ea.

Programele culturale își propun valorificarea aptitudinilor culturale ale deținuților prin organizarea unei serii de activități: cerc de picturi, șezători literare, prezentări și recenzii de carte, spectacole de treatru, montaje literare-muzicale, activități ludice. Se urmărește stimularea activităților creative, promovarea unor atitudini pozitive față de actul participării la activitatea creată.

Programul terapeutic de dezvolatare personală a atitudinilor pozitive se adresează deținuților care au comportamente inadecvate, tensionate, dezadaptive. Obiectivele programului sunt formarea la deținuți a unor abilități de cunoaștere și acceptare de sine și informarea asupra unor posibile situații de risc ce pot fi preîntâmpinate.

Programul de pregătire pentru liberarea și reintegrarea comunitară se adresează deținuților admiși săptămânal în comisia de liberări condiționate. Programul le oferă acestora sugestii de rezistență la presiunea grupui de “tovarăși”, de înfruntare a etichetei de “pușcăriaș” și de reintegrare socioprofesională .

Proiectele pentru ameliorarea calității vieții au ca scop pregătirea în liberării, prin parcurgerea următorilor pași: dezvoltarea unui comportament prosocial prin cunoașterea valorilor și asumarea responsabilităților, apoi însușirea de către aceștia a unor cunoștințe de bază privind găsirea unui loc de muncă după punerea lor în libertate (cui să se adreseze, cum să se prezinte, scrierea unui CV, negocierea, drepturile și obligațiile din cadrul unui contract de muncă). Deținuții pot participa la o serie de programe de alfabetizare, educație juridică, pregătirea pentru libertate, educație civică, programe de dezvoltare a aptitudinilor, de restructurare a atitudinilor cu caracter dezaptativ și de educație sportivă.

Proiectele de resocializare prin artă urmăresc crearea premiselor pentru dezvoltarea aptitudinilor individuale; educatia modului de petrecere a timpului liber; organizarea unor programe cultural-artistice și promovarea unor atitudini pozitive față de actul participării la activitatea creativă.

Programele de diminuare a depresiei pentru deținuții care prezintă tulburări de adaptare la mediul penitenciar se adresează deținuților cu firi mai sensibile, cu un eu slab sau imaturi în plan afectiv și social.

Pentru deținuții arestați preventiv și condamnați pentru infracțiunea de omor se derulează un Program de consiliere de grup. Programul își propune să sprijine deținuții condamnați pentru fapte deosebit de grave care prezintă forme ușoare de tulburări de comportament și care au dificultăți de relaționare cu ceilalți.

Programele de reabilitare sociomorală își găsesc justificarea în necesitatea prevenirii și depistării în timp util a unor eventuale stări tensionate, a unor stări conflictuale datorate integrării deficitare a deținuților la mediul penitenciar, supraaglomerării, precum și depistarea unor tendințe autoagresive și suicidare.

Capitolul 3

Cercetare

3.1. Universul cercetării

Voi porni analiza spațiului de viață penitenciar plecând de la câteva constatări generale: spațiul carceral văzut ca un spațiu închis, spațiu periculos, spațiu penal, spațiu al autorității.

După Septimiu Chelcea metodologia reprezintă „ansamblul metodelor și tehnicilor folosite care sunt ghidate de concepția generală a cercetătorului și de principiile teoretico științifice de la care aceasta pornește.”

Universul cercetării pe tema vieții cotidiene în spațiul carceral este delimitat de populația ce alcătuiește penitenciarul Rahova. Am ales un număr de 10 persoane spre a le investiga, din toate categoriile de vârstă. Printre infracțiunile pe care deținuții le-au comis s-au precizat furtul, înșelăciunea, traficul de droguri, tâlhărie, omor.

3.2. Fixarea obiectivelor

Obiectivele avute în vedere în cadrul acestei cercetări au vizat:

Asimilarea de cunoștințe și dezvoltarea de abilități necesare pentru rezolvarea de probleme în mediul penitenciar.

Dezvoltarea mijloacelor de exprimare și a capacității de a comunica cu alții.

Reabilitare comportamentală și cultivarea respectului de sine.

3.3. Ipotezele cercetării

Prin această lucrare mi-am propus ca obiectiv general analiza factorilor atât beneficiu cât și mai puțin benefici în ceea ce privește comunicarea de orice fel într-un penitenciar.

Astfel am stabilit următoarele obiective:

1. Viața în penitenciar.

2. Condițiile din camera de detenție.

3. Relațiile care există atât între deținuți cât și între deținuți și personal.

4. Participarea la activități.

5. Sugestii pentru îmbunătățirea vieții și a sistemului de pedepse în penitenciar.

6. Trecerea timpului în penitenciar.

Ipotezele de la care am plecat în elaborarea lucrării au fost :

Zilele din penitenciar nu diferă de la una la alta, pretutindeni intervine rutina.

Cu cât instituția totală oferă o varietate de activități aceștia își vor reduce atât din pedeapsă cât și vor fi răsplătiți.

Cu cât numărul deținuților dintr-o cameră este mai mare, cu atât spațiul intim e mai restrâns.

Îmbunătățirea vieții în penitenciar se bazează pe relațiile bune dintre deținuți și personal și deținuți.

Relațiile din penitenciar se bazează pe nivelul de cultură.

3.4. Operaționalizarea conceptelor

Operaționalizarea, desemnează procesul prin care un concept cu caracter general trece în „ceva” ce poate fi măsurat în mod direct, permițând culegerea de date.

Operaționalizarea reprezintă una dintre cele mai importante etape ale cercetării , căci de ea depinde în mod direct construcția instrumentelor de cercetare, așadar și rezultatele.

Conceptele pe care le-am operaționalizat au fost: „deținut” și „instituționalizare”, „deculturație”, „comunicare”.

Deținut: persoană care își execută pedeapsa în mediul de detenție, ca indicatori pentru operaționalizarea acestui concept am ales vârsta, aflând de la unul din membrii personalului, faptul că în penitenciarul Rahova vârsta predominantă este între 31-40 de ani. Alți indicatori sunt cei folosiți la începutul lucrării pe plan general și anume stare civilă, ocupație, nivel de instruire și mediul de rezidență.

Instituționalizarea: procesul prin care o persoană aflată în dificultate trece din supravegherea, întreținerea și grija familiei în grija unor instituții specializate de supraveghere.

3.5. Alegerea metodei de cercetare

Am realizat o cercetare de teren, calitativă, bazată pe interacțiune directă cu populația. Rolul acestei cercetări este mai degrabă ilustrativ, de prezentare atât a relațiilor între deținuți în cadrul penitenciarului cât și modul de comunicare dintre ei.

Pentru cercetarea de față am ales ca metodă ancheta, pentru că „este o metodă de cercetare bazată pe colectarea datelor de la un eșantion extras dintr-o populație mai larg, în scopul prelucrării lor și generalizării rezultatelor”.

Culegerea informațiilor s-a făcut pe baza unui ghid de interviu (Anexa 1), aplicat individual și față în față, deoarece principalele modalități de culegere a datelor într-o anchetă sunt chestionarea și intervievarea subiecților. Pe parcursul aplicării acestui ghid de interviu, în paralel am urmărit punctele potrivite și specifice „Ghidului de interviu pentru evaluarea periculozității deținuților” (Anexa 2), oferindu-mi astfel posibilitatea de observare și conștientizare a nivelului de primejdie al deținuților.

Avantajul meu în realizarea lucrării este acela că mi se oferă posibililtatea colectării unor răspunsuri spontane, asigurarea răspunsurilor la toate întrebările dar și observarea comportamentelor nonverbale. Iar dezavantajul este timpul îndelungat de efectuare a interviurilor și posibilitatea erorilor cauzate de efectul de operator. Însă flexibilitatea pe care o oferă această tehnică și posibilitatea de a studia problemele într-o manieră mai complexă a dus, în final, la alegerea ghidului de interviu ca tehnică de cercetare.

3.6. Elaborarea instrumentului de cercetare

„Ghidul de interviu este un ansamblu de teme și întrebări ce organizează activitatea de intervievare.”

În intervievarea deținuților am folosit un interviu semistructurat, care să aibă forma unei discuții libere. În prima fază, am considerat că este nevoie de o discuție de acomodare, după care am asigurat că toate răspunsurile vor fi strict confidențiale, acestea fiind folosite doar pentru prelucrarea lucrării de cercetare.

Structura interviului este compusă din 13 întrebări, acestea concentrându-se pe obiectivele cercetării. Acesta cuprinde întrebări deschise și închise, cele deschise fiind cele predominante.

3.7. Analiza datelor obținute prin interviu

Conduita de fiecare zi a deținuților dintr-un penitenciar este determinată de anumiți factori – materiali și spirituali, obiectivi și subiectivi, sociali și psihosociali.

Indiferent în ce loc sau unde își petrec ziua deținuții, aceștia sunt supravegheați, viața în comun pe care instituționalizarea o presupune, răpindu-le orice formă de intimitate .

„Programul zilnic reprezintă un element cheie în cadrul detenției. Acesta trebuie să ocupe timpul activ al deținutului de la ieșirea din cameră și până la introducere, asigurându-i acesteia o paletă cât mai largă de posibilități de recreere, de activitate productivă, de redescoperire a personalității sale în contextul indicațiilor „terapeutice” asigurate de tratamentul penitenciar cât și de dezvoltare a felului de a comunica cu ceilalți.”

Conform răspunsurilor, majoritatea deținuților sunt de părere că zilele decurg conform unei rutini prestabilite.

Activitățile instituționale în cadrul cărora deținuții iau contact cel mai mult atât unii cu ceilalți cât și cu personalul, nu sunt numeroase. Deținuții întreprind activități în funcție de fiecare la ce se pricep,de învățare, dezvoltarea personalității, petrecerea timpului, recreative, tehno-redactare, după nivelul de cultură. Totodată, deținuții prin participarea lor la anumite activități își pot însușii anumite replici, stări, părți nedescoperite ale personalității, în timp ce instituționalizații cu un nivel de cultură mai ridicat citesc cărți, fac comentarii pe marginea lor, etc.

„Mie nu îmi ajunge timpul, citesc foarte mult, joc remi, scriu.”

„…cu dna Stoian(dna educator) vorbim, ne ascultă, ne putem descărca, aici n-am găsit un bărbat căruia să-i spun tot ce am pe suflet. Este o doamnă de nota 1000, de valoare, are talent pedagogic, a lucrat cu oameni diferiți.”

În grupul de bărbați investigați am intervievat un deținut care a fost închis atât în Penitenciarul din Rahova cât și în afara țării în Italia acesta mărturisindu-mi diferențele.

„În Italia relațiile cu colegii erau foarte bune deoarece în afară de orele petrecute afară, în curte, aveai 2 ore de socializare, timp în care conversai cu ceilalți și astfel te cunoșteai mai bine, reușeai să îți faci o relație de prietenie. În timp ce aici la Rahova activitățile sunt foarte puține iar deținuții sunt foarte mulți și stau degeaba, măcar eu m-am înscris la club. Acum nu mai sunt nici fonduri, înainte mai construiam câte ceva, eu am făcut clădirea de lânga cantină.”

„Nu vreau să ies mai prost decât am intrat, dacă pot să învăț ceva, să fac o poșetă de hârtie mi-ar fi mai util cred. ”

„Nu există din partea penitenciarului o abordare a deținutului să-l facă să lucreze. ”

Cât despre relațiile dintre ei și personal, atmosfera este una de liniște și pace. Conflicte nu există, de cele mai multe ori ele sunt evitate iar dacă programul este respectat nu există nici un fel de problemă.

„Eu mă înțeleg bine, restul treaba lor. Nu prea socializăm între noi pentru că sunt fel de fel, de o anume cultură și ce să discut eu cu cei mai cu școală puțină? Există colegi cu care vreau să vorbesc tot timpul.”

Bărbații închiși în penitenciar au diverse opinii în ceea ce privește spațiul restrâns pe care îl împart cu ceilalți colegi.

„Stau cu 8 baieți, nu mă afectează dacă suntem mulți, ne înțelegem, nu ne reproșăm, dacă ne certăm nu rezolvăm nimic.”

„E un lucru foarte rău că trebuie să împart camera, foarte greu, nu există intimitate, părerea mea este că ar trebui împărțiți toți bărbații cei care omoară cu cei care fură care se ocupă cu droguri să nu ne pună pe toți laolaltă”.

„Condițiile sunt bune, sunt puțin mai aproape de civilizația de afară.”

„Când am venit după 6 luni din arest, aici în Rahova eram în vacanță. Nu sunt serios dar eram circumspect. Am avut mare noroc, colegii de cameră sunt oameni foarte normali. M-a ferit Dumnezeu. De bine, de rău am fost respectat, mi-a fost respectat intelectul, cei care erau recalcitranți am avut grijă să scăpăm de ei, să-i mute.”

Traiul într-o ambianță monotonă, zilnic câte 18 ore, lipsa unui spațiu intim, dar și veșnicele discuții cu aceiași colegi și pe aceleași teme ne ajută să înțelegem frecventele căderi psihice, degradările imaginii de sine cu care se confruntă mulți deținuți.

„Mi-am făcut prieteni la club, avem aceleași preocupări, același nivel cultural, fără falsă modestie, discutăm de cărți, de film, n-am ce să-i explic unui analfabet.”

„Aici ești unpic stângaci, nu știi ce gândește fiecare.”

„În penitenciarul din Italia eram câte 3 în cameră, exact cum vedeți în filme. La masă fiecare primea porția lui. Aici în schimb suntem cât mai mulți în cameră și pentru că e un penitenciar de transfer colegii se tot schimbă. De multe ori până învăț numele noilor colegi ei au și plecat. ”

Pentru a afla care sunt relațiile între deținuți și relațiile lor cu personalul în penitenciar, aceștia mi-au oferit răspunsuri asemănătoare.

„Am avut conflicte de mică amploare din cauza înghesuielii, pentru că eu sunt ușor claustrofob, mai e și cald, câteodată mai reacționezi și violent. A trebuit să învăț limba, înjurăturile altfel eram victima lor. Eu sunt mai izolat, nu pentru că sunt mai inferiori, pur și simplu nu e locul meu printre ei.”

„Personalul chiar dacă nu se poartă cu mine 100% ok, eu îmi văd de treaba mea pentru că în adâncul sufletului meu sunt tot polițist și respect uniforma.”

„Sunt o persoană deschisă și mă înțeleg foarte bine cu personalul.”

Obligația de a trăi împreună îl determină pe deținut, în ideea de supraviețuire în colectiv, să-și atribuie o identitate comună, să integreze valori morale colective.

„Publicația casei” de cele mai multe ori sub forma revistei a penitenciarului este materialul completat de către deținuți care scriu an de an, participă la concursuri,evenimente cu piese de teatru în cadrul Teatrului Notara, Palatul Copiilor, Azilul Domnești, 1 iunie Ziua Copilui,etc. Deținuții care întreprind această activitate sunt printre cei care au studii, au un nivel de cultură foarte ridicat și dispun de o fluență în vorbire, care își doresc să comunice cu toată lumea din penitenciar pentru a obține informații diverse în publicarea revistei, și care totodată este capabilă de a purta conversații la orice nivel.

„Aici sunt oameni civilizați. Lucrând în armată, când am venit aici mi-a fost ușor. Datoria celor din personal e de a ne păzi nu de a ne crea probleme.”

„Înălțimea de 2 m și 102 kg mă ajută, îmi oferă o ținută mai impunătoare astfel că nimeni nu mă atacă. Trebuie sa le evităm conflictele chiar dacă vezi laturile rele ale colegilor, aici trebuie sa-l suporti vrei nu vrei, dacă eram afară poate nici nu le observam și puteam chiar să-l ignor.”

„Sistemul este de așa natură încât să nu existe relații apropiate cu deținuții pentru că apoi e cu semnul întrebării.”

Un alt obiectiv la care m-am orientat este cel care face referire la vizitele, comunicarea cu familia, contactul cu lumea externă cum și dacă mențin legătura cu acestea.

Majoritatea bărbaților sunt vizitați de familie, copii, cel mai important lucru este acela că își văd persoanele dragi. Acest lucru reprezintă o ieșire din cotidian.

„Mie îmi este ușor aici pentru că familia îmi este alături, ei știu că sunt nevinovat. Soția lucrează, dar mereu îmi zice că așteaptă să-mi iau diploma după ce termin școala de bune maniere. ”

„Eu am rămas singur după ce am intrat în penitenciar, după ce am atâta pedeapsă nu pot cere cuiva să mă aștepte, persoana care acceptă mai mult ok care nu decât vizită intimă. Sora mea din Constanța îmi trimite pachet o dată pe lună.”

„Este foarte rău cu vizitele, pentru că eu fiind din Galați, soția a rămas acolo cu copilul și vin foarte rara să ma viziteze pentru că este departe.”

Ultimul obiectiv pe care l-am abordat în cercetarea mea este opinia deținutului cu privire la sugestiile sale asupra contribuției îmbunătățirii vieții, a sistemului de pedepse și a sancțiunilor din penitenciar. Majoritatea sugestilor cu privire la acest aspect au fost în totalitate nemulțumitoare, deținuții sunt revoltați și chiar propun diverse îmbunătățiri prin următoarele afirmații :

„Nu există alternative la pedepse, pe lângă faptul că există nedreptate la acordarea pedepsei în funcție de faptă. Adică un criminal primește 5 ani de închisoare, în timp ce pentru o înșelatorie primești 9 ani? Nu există posibilitate să-mi reduc din pedeapsă sau să plătesc o taxă la stat printr-o muncă pe care s-o depun aici. Mă afectează că nu avem o legătură mai multă cu ce e afară, pe lângă televiziune, activitățile sunt puține și mulți deținuți stau degeaba, eu am venit la club pentru că nefiind fonduri nu se mai construiește nimic.”

„Sugestia mea cu privire la o îmbunătățire o consider atunci când dispare supraaglomerarea, pentru că atunci devi irascibil, e o conglomerare când suntem mulți. Ar fi necesare mai multe cursuri, eu personal știu decât poliție, așadar sugerez mai multe puncte de lucru în care să învăț și altă meserie în mod profesionist, nu tâmplar, să irosești bani să mă ți degeaba aici…dă-mi de muncă, să mă autoîntrețin. ”

Trecerea timpului în penitenciar ia proporții foarte mari, mai ales atunci când se apropie și perioada eliberării. Aici ne referim la timpul așteptării care este definit ca un timp mort, în care deținuții se gândesc la familie, copii, și regretă faptul că nu pot fi lângă ei că nu pot avea o viață socială. O dată întrebate cum apreciază trecerea timpului e clar că fiecare își umple timpul cu ceva pentru a-și ușura traiul de zi cu zi.

„E un punct greu dacă nu știi să-ți organizezi timpul, să te stăpânești. Totul trebuie făcut cu discernământ.”

„Când vine familia la mine îmi spun ce greu e afară. După 2-3 ani timpul trece mai greu.”

„Un calculator ne-ar ajuta să ne treacă timpul mai repede. Am încercat să îmi ocup timpul, în orice domeniu, citesc, mai joc un remi, mai citesc o carte, îmi fac timpul să treacă mai ușor. Nu văd o reintegrare socială, nu avem o activitate constantă. Afară când ies fac altă infracțiune pentru că nu am cu ce să trăiesc. Mă întorc în Italia.”

„Când te uiți în spate pare că timpul a trecut repede, când te uiți în față parcă mai e o viață. La început pierdusem noțiunea timpului, trecea mai greu, acum trece ceva mai normal, înainte timpul se dilatase, ziua era săptămână, nu aveam preocupare, de vorbit cu unu care a intrat de 5 ori aici știu mai bine ca el cum și ce să fac dar nu stau eu să îl școlarizez că ies și îmi sparge și mie casa.”

Majoritatea deținuților consideră că detenția nu este bună decât o perioadă de 1-2 ani maxim.

Bărbații încarcerați sunt obligați să adopte acest program cotidian de viață și să și-l însușească.

Am studiat atent persoanele încarcerate la Penitenciarul Rahova pentru a observa ce și cum. Majoritatea celor care ajung în spatele unor gratii vin din familii normale, au un grad de cultură foarte ridicat, cu o carieră în spate care pentru mulți dintre noi ar putea semnifica modele de urmat în viață cu excepția greșelii comise pentru care se află aici. Pentru o fracțiune de secundă în care nu au gândit limpede, în care își pierd controlul, sau din orgoliu, din prostie, din inconștiență, deși scuza lor este “dacă nu reacționezi nu ai spirit de conservare și atunci ai o problemă psihică” acum, au suficient timp să gândească la rece că au exagerat.

Concluzii

Pentru ca o închisoare să fie corectă este nevoie ca aceasta să fie construită astfel încât să dezvolte relații bune între deținuți, să aibă în componență spații și oportunități unde să-și poată desfășura activități utile, să dispună de condiții decente de munca și viață.

Pedeapsa privativă de libertate are două scopuri principale, cea de constrângere și cea de reeducare. Un sistem de pază și supraveghere excesiv de dur afectează eforturile de reeducare, în același timp un penitenciar care pune prea mult accentul pe eforturile de reeducare va trebui să reducă prea mult măsurile de siguranță care au ca urmare o scădere a siguranței penitenciare. Cele două funcții sunt interdependente căci nu se pot depune eforturi pentru reeducare dacă nu există un climat de siguranță. Aceste două funcții sunt exercitate de către funcționarii publici cu un statut special. Scopul instituției penitenciare este acela de a reabilita persoanele private de libertate.În realizarea acestui scop persoanele private de libertate precum și penitenciarul își pun amprenta asupra funcționarilor publici cu statut special.

În continuare, autoritățile vor căuta soluții pentru îmbunătățirea vieții de detenție dar și pentru o comunicare mai bună între deținuți, și între personal și deținuți.

Zilele decurg de obicei în aceeași manieră, iar orice abatere de la această rutină este concretizată de obicei prin vizitele primite, care sunt foarte apreciate.

În ceea ce privesc ipotezele propuse pentru testarea în cadrul acestei cercetări toate au fost validate în proporții destul de mari, cu excepția ipotezei „Cu cât instituția totală oferă o varietate de activități aceștia își vor reduce atât din pedeapsă cât și vor fi răsplătiți.” care a fost mai puțin validă. Ipotezele lucrării de față confirmă faptul că spațiul penitenciarului privează intimitatea deținuților, aceasta având repercursiuni asupra psihicului lor, la fel și faptul că timpul ia proporții mult mai mari atunci când se apropie termenul de liberare.

După parerea mea, programul trebuie să ocupe tot timpul activ al deținutului de la ieșirea din cameră și până la introducere, asigurându-i acestuia o paletă cât mai largă de posibilități de recreere, de activitate productivă, de redescoperire a personalității sale în contextul indicațiilor „terapeutice” asigurate de tratamentul penitenciar.

Nimeni nu își poate imagina ce înseamnă închisoarea decât dacă i-a simțit răcoarea, sentimentul singurătății și presiunea nesiguranței. Din nefericire, când se întorc în societate, pentru detinuții eliberați, libertatea nu are o față prietenoasă, așa cum și-ar dori ei, iar visele și planurile foștilor deținuți, poate prea ambițioase, sunt năruite și îi determină să comită noi infracțiuni.

Bibliografie:

Balaban, D.C., Hosu, I., PR Trend-Societate și comunicare, Editura Tritonic, București,2009

Bodenhamer, B.G., Hall, L.M., Manualul de utilizare a creierului -volumul I, Editura Excalibur, București, 2008

Borg, J., Limbajul trupului, Editura Alfa, 2010

Bruno, Șt., Mediul penitenciar Românesc-Cultură și civilizație carcerală, Editura Institutul European, Iași, 2006

Bruno, Șt., Mediul penitenciar Românesc-Cultură și civilizație carcerală, Editura Institutul European, Iași, 2006

Chiș, I., Umanismul dreptului execuțional românesc. Acordarea drepturilor în mediul penitenciar, Editura Hamangiu, 2007

Combs, M.L., Slaby, D.A., Social skills training with children, în B.Lahey, A.Kazdin „Advances in clinical child psychology, Plenum, New York, 1977

Durkheim, E., Formele elementare ale vieții religioase, Editura Polirom, Iași, 1995

Durkheim,E., Sinuciderea, Editura Antet, București, 2001

Durnescu, I., Asistența socială în penitenciar, Editura Polirom, Iași, 2009

Durnescu, I., Consilierul de reintegrare și supraveghere, Editura Themis, Craiova, 2001

Durnescu, I., Consilierul de reintegrare și supraveghere, Editura Themis, Craiova, 2001

Foucault, M., A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, Editura Paralela 45, Pitești, 2005

Gheorghe, F., Mediul penitenciar, în Revista de știință penitenciară nr. 1/1996, București

Gheorghe, F., Psihologie penitenciară, Editura Oscar Print, București, 2001

Goffman, E., Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Editura Polirom, Iași, 2004

Goffman. E., Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Editura Polirom, Iași, 2004

http://www.eurochips.org/recommended-reading/legislative-documents/european-prison-rules/

Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013

Mamalai, C., Intercunoaștere, Editura Științifică, București, 1974

Mircea, C., Inter-comunicarea, colecția Psyche, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979

Neamtu, G., Stan, D., Asistenta sociala. Studii și aplicații, Polirom, Iași, 2005

Neculau, A., Manual de psihologie socială, Editura Polirom, Iași, 2003

Oancea, I., Drept executional penal, Editura All Educational S.A., Bucuresti, 1998

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Revista de știință penitenciară, 1997, București

Rotaru, N., Comunicarea în organizațiile militare, Editura Tritonic, București, 2005

Sărăroiu, M., Negocierea de conflicte în penitenciare, București, 2007

Săsărman, M., Negocierea de conflicte în penitenciare, Editat în cadrul proiectului ICCO și CORDAID,București, 2007

Stănișor, E., Bălan, A., Administrațiile Penitenciare Europene, Ed. Oscar Print

Stănișor, E., Bălan, A., Mincă, M., Penologie, Editura Oscar Print, București, 2003

Stănișor, E., Penologie, Editura Oscar Print, București, 2003, p. 153

Sykes G.M., The Society of Captives. A Study of a Maximum Security Prison, Ed. Princeton University, Princeton, New Jersey, 1958/1974

Tandin, T., Limbajul infractorilor, Editura Paco, București, 1993

Thom, F., Limba de lemn, Editura Humantis, București, 1993

Zidaru, P., Drept penitenciar. Tratament penitenciar. Regimul penitenciar. Practica penitenciară, Editura Universul Juridic, București, 2001

Zidaru, P., Legea 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Editura Hamangiu, București, 2008

ANEXE

Anexa 1.

GHID DE INTERVIU:

Bună ziua! Numele meu este Secăreanu Raluca și sunt studentă în an terminal în cadrul Masterului- Devianță Socială și Criminalitate- Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București.

Vreau să realizez un studiu în urma căruia doresc să aflu pe cât posibil condițiile din închisoare, activitățiile pe care le practicați, care sunt relațiile atât cu deținuții cât și cu personalul,cât și alte aspecte din experiența acumulată în acest mediu.

Să vorbim puțin despre dumneavoastră.Cum vă numiți?Care este vârsta dvs?

Sunteți căsătorit? Ce puteți să-mi spuneți despre partenerul dumeavoastră?

Copii aveți?

De cât timp sunteți în penitenciar?

Cum ați fost primit în primele zile ?

Cum vă afectează faptul că sunteți obligat să împărțiți un spațiu restrâns cu un număr mare de persoane?

Participați la activități?

Care sunt relațiile cu personalul? Dar cu colegii?

Ați fost implicat în vreun conflict cu colegii sau cu personalul? De la ce a pornit?

Ce sugestii aveți cu privire la contribuția la îmbunătățirea vieții, a sistemului de pedepse și a sancțiunilor din penitenciar?

Care este persoana cu care vă place cel mau mult să comunicați din personal? Dar dintre colegi? De ce?

Interacțiunea cu familia? Ce semnifică acest lucru pentru dumneavoastră?

Cum apreciați trecerea timpului în penitenciar?

Anexa 2.

GHID DE INTERVIU

PENTRU EVALUAREA PERICULOZITĂȚII DEȚINUȚILOR

I.Antecedente personale și familiale

Iubit de părinți.

Familie instabilă economic.

Interes pentru binele copilului.

Nivel cultural redus.

Dezvoltat într-un grup cu agresivitate mare.

Adaptare școlară.

Eșecuri frecvente în viață.

Frecvent consumator de alcool.

Experiențe cruciale cu efect negativ asupra lui.

II. Particularități psihologice.

Imagine de sine negativă.

Sentiment cronic de deșertăciune și plictiseală.

Apreciază educația și cultura.

Răzbunător.

Complex de superioritate.

A avut experiențe ciudate.

III. Relațiile interpersonale „afară”

Aptitudini de lider.

Subapreciază oamenii, mai ales pe cei cu autoritate.

Sentiment cronic de ruptură cu lumea.

Nu s-a putut atașa de nimeni.

Prețuiește valorile morale.

Respectă autoritatea.

IV. Relațiile interpersonale în detenție

Sentiment cronic de ruptură cu ceilalți.

Rebel pentru a fi în centrul atenției.

Spirit de conciliere redus.

Respectă autoritatea.

Dominator, urmărește intimidarea celorlalți.

Sentiment de insecuritate.

Folosește argoul.

V. Conduita în penitenciar

Este lider neoficial.

Încalcă frecvent și nejustificat regulamentul de ordine interioară.

Are tatuaje.

Răzbunător.

Frământat de probleme familiale nerezolvate.

S-a adaptat ușor la viața de penitenciar.

Se plânge de conduita neregulamentară a cadrelor.

Apreciază ca „bună” influența deținuților asupra sa.

VI. Cariera infracțională.

Criminalitate timpurie.

Interval mic între infracțiuni.

Și-a elaborat justificări infracționale.

Crede în dreptate.

Infracțiunile erau ingenios gândite.

Procent mai mare de infracțiuni contra proprietății.

Afară a fost des „etichetat” ca infractor.

Are remușcări pentru faptele comise.