Rolul Asistentului Social In Mentinerea Relatiei Dintre Detinut Si Familie

Capitolul 1 Asistența socială a persoanelor private de libertate

1.1 Prezentarea generala a populației vulnerabile

Organizarea socială presupune în mod obligatoriu existența și aplicarea unor sancțiuni persoanelor care încalcă ordinea stabilită. În sensul cel mai general al termenului, orice sancțiune reprezintă o pedeapsă sau o “răsplată” al cărei scop este să realizeze conformitatea la normele de comportament considerate dezirabile de către un grup social.

Sancțiunea socială începe să acționeze în momentul în care controlul de sine devine ineficace, când “ individul pierde sentimentul interior a ceea ce este și a ceea ce nu este permis, devenind necesar să fie, în interesul grupului, adus la ordine de către ceilalți sau eliminat din grup“. Astfel, organizarea socială presupune în mod necesar administrarea unui sistem de sancțiuni acelor persoane care încalcă în mod voit ordinea prestabilită, pedeapsa fiind in acest caz un mijloc și o măsură de apărare socială. Reacția socială constituită la nivel societal sau comunitar reprezintă totalitatea formelor și modalităților prin care societatea înțelege să răspundă fenomenului criminalității.

În consecință, sancțiunea socială presupune, în esență, o reacție din partea societății sau a unui număr considerabil a membrilor săi față de un comportament, prin care acesta este aprobat sau respins, dezaprobat. Atunci când manifestarea acestui comportament implică încălcarea unei norme penale și, totodată, producerea unor consecințe grave de natură să pună în pericol siguranța, integritatea sau viața persoanei, sancțiunea va cunoaște forma privării de libertate a autorului actului infracțional consumat.

În general sancțiunea se materializează în pedeapsa cu închisoarea atunci când pericolul social al faptei comise este ridicat și real iar informațiile privitoare la prejudiciile create semenilor reprezintă temei pentru o decizie a instanței de judecată de a aplica în respectiva cauză penală măsura privării de libertate. Prevederea în sentință judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă a acestui tip de pedeapsă apare ca o consecință firească, în spiritul legii, a actului antisocial produs și reprezintă un efect al exercitării controlului social absolut necesar al societății în care persoana condamnată este parte integrantă.

Cu toate eforturile făcute de administrația locului de detenție, se asistă deseori la reorganizări negative ale valorilor personale, diminuându-se receptivitatea la procesul de reeducare desfășurat în penitenciar, motivat și de faptul că normele după care deținuții își conduc activitățile și relațiile interumane trădează uneori un sistem propriu de valorizare, o b#%l!^+a?b#%l!^+a?raportare la bine și la rău prin prisma intereselor personale, un nivel scăzut de moralitate.

În intenția legiuitorului, pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului și are drept scop prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. În acest context însă nu funcționează întotdeauna principiul aparent logic al “îndepărtării” persoanei ce comite un act antisocial de mediul său de proveniență , gest considerat a fi oportun pentru păstrarea “sănătoasă” a acestuia, tocmai datorită riscurilor la care societatea se expune prin aplicarea unei măsuri ce îl izolează și îl desocializează pe individual în cauză.

Instituția responsabilă de punerea în aplicare a pedepsei privative de libertate are obligația de a custodia persoana asupra căreia s-a dispus respectiva sancțiune și de a asigura cadrul optim de executare a pedepsei în conformitate cu decizia instanței de judecată și a legislației specifice în vigoare. În majoritatea situațiilor de punere în executare a sancțiunilor ce presupun privarea de libertate, adulții care au săvârșit infracțiuni cu grad de pericol social ridicat își vor ispăși pedeapsa în penitenciar iar minorii autori ai unor fapte penale cu consecințe sociale grave și care îndeplinesc condițiile de răspundere penală vor fi direcționați către Centrele de reeducare pentru minori .În sistemul judiciar românesc însă, pentru punerea în aplicare a pedepselor privative de libertate ce au ca subiect minorul, există un număr redus de instituții custodiale care pot operaționaliza sentința. Așadar, în România avem un penitenciar pentru minori și tineri( Craiova), respectiv patru centre de reeducare pentru minori: Târgu Ocna, Tichilești( Brăila), Buziaș( Timișoara), Găiești.

Este necesar a se reține ideea că a fi minor nu exclude automat responsabilitatea faptei comise, actul delincvent trebuind să fie sancționat. Potrivit art. 99, aliniatele 1-3 din Codul Penal, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, cel care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, iar dacă a împlinit 16 ani este prezumat că răspunde penal doar dacă nu se dovedește că nu a avut discernământ.

Odată cu împlinirea vârstei de 18 ani persoana va avea capacitate de exercițiu deplină din perspectiva răspunderii penale.

În cazul în care persoana și fapta penală atribuită acesteia îndeplinesc condițiile de aplicare a măsurii probațiunii, privarea de libertate nu va mai avea loc ci va fi înlocuită cu libertatea supravegheată. Din perspectiva efectelor pe care cele două categorii de pedepse le produc asupra persoanei care a săvârșit infracțiunea trebuie să subliniem faptul că există diferențe majore de impact asupra formelor de evoluție a comportamentului și chiar a b#%l!^+a?b#%l!^+a?personalității individului în cazul penitenciarizării, respectiv în cazul executării pedepsei în libertate. Punctul de vedere unanim acceptat de către toate categoriile de specialiști implicați în sistemul judiciarizării faptei penale evidențiază reale și concludente beneficii ale executării pedepsei în libertate, chiar dacă este vorba despre o “libertate controlată și monitorizată”.Câștigul uriaș al beneficiarului probațiunii este în primul rănd construit pe realitatea evitării experienței penitenciare, pe înlocuirea unor condiții propice vicierii comportamentului, transformării în sens negativ al persoanei, cu un cadru optim pentru recuperarea și reintegrarea socială a persoanei condamnate.

„Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului” (art 52. Cod Penal)

Închisoarea ca loc de executare a pedepsei este în același timp și loc de observare a indivizilor pedepsiți, în două sensuri: de supraveghere dar și de cunoaștere a fiecărui deținut în parte, a comportării, a înclinațiilor profunde și a progresivei lui ameliorări.

Închisoarea trebuie să se ocupe de toate aspectele individului, de modelarea lui fizică, de aptitudinile lui, de muncă, de comportarea zilnică, de atitudinea morală, de înclinațiile lui; închisoarea este “omnidisciplinară”, acțiunea ei asupra individului trebuind să fie continuă, să poată impune o nouă formă individului pervertit.

„Închisoarea prin definiție nu este un loc normal. Încercările de a face un astfel de loc să pară normal, cu o viață normală desfășurată în interiorul ei nu vor putea niciodată să contracareze efectul produs de pierderea libertății, dar pot contribui la ameliorarea efectelor detenției”.

Populația carcerală provine în proporție de 90 % din județul Iași atât din mediul urban cât și din mediul rural și temporar din alte județe pe durata afacerilor judiciare la instanțele locale.

Categorii de populații:

atât femei cât și bărbați; b#%l!^+a? b#%l!^+a?

de la 16 ani până la 77 ani;

de la analfabeți până la studii superioare (rată crescută a abandonului școlar atât înaintea cât și odată cu momentul arestării);

de la necalificați, agricultori, zilieri până la studii superioare terminate;

de la persoane provenite din mediul stradal, familii dezorganizate, abandonați, până la administratori de firme, profesori, militari, lucrători bancari sau istorici;

de la fapte simple: abandon de familie, legea ocolului silvic, mărturie mincinoasă, lovire, înșelăciune, furt, până la infracțiuni grave cu violență: tâlhărie, viol, omor;

durate ale pedepsei de la 3 luni până la detenție pe viață;

În baza noii legi de executare a pedepsei cu închisoarea – Legea 275 din 04 iulie 2006, în funcție de durata condamnării definitive, perioada executată, gravitatea faptei și comportamentul pe timpul executării pedepsei, persoanele își execută pedeapsa în patru regimuri de executare:

regimul deschis (până la 1 an)

regimul semi-deschis (de la 1 la 5 ani)

regimul închis (de la 5 la 15 ani)

regimul de maximă siguranță (peste 15 ani)

Persoanele private de libertate au posibilitatea trecerii dintr-un regim în altul în funcție de comportament, preocuparea pentru educație și reintegrare socială, rezultatele obținute la activitățile desfășurate, durata rămasă până la liberare.

1.2 Persoana privată de libertate – scurtă tipologizare

Dincolo de durata pedepsei, administrația penitenciarului primește în custodie două categorii de deținuți: cei care se consideră vinovați și cei care neagă orice vinovăție. Interpretarea lor asupra faptelor este diferită și mai ales comportamentul în timpul detenției. Cei din urmă au frecvente crize depresive cu toate consecințele care decurg de aici.

O a doua distincție care trebuie facută este determinată de nivelul cultural al deținuților: cei cu studii sunt mai socializați, compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație (vorbire elegantă, b#%l!^+a?b#%l!^+a?îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur, legături strânse cu familia, abonați la presă, deschiși la dialog etc). Ceilalți, sunt marcați de eșecurile existențiale înregistrate până atunci, pentru ei viața nu mai e o construcție permanentă ci o viețuire pur și simplu ; ei ar putea fi numiți “cei care nu au ce pierde”, pentru că nu au “carte”, nu au o calificare, nu au familie, nu au casă, nu au sănătate, nu au prieteni…

A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate mintală pe timpul executării pedepsei: o primă categorie își păstrează echilibrul sufletesc datorită unor caracteristici de forță ai Eu-lui; o a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu dizarmonii ale personalității, care se accentuează, deși uneori, deținuții au certe beneficii din acest refugiu în boala psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe un fond de normalitate, au căderi depresive, în care nevoia lor de ajutor trebuie satisfăcută în mod calificat.

Din perspectiva administrației penitenciarului deținuții se mai împart în cei care muncesc și cei care nu muncesc. Este greu de înțeles pentru cei din afara sistemului penitenciar, ce înseamnă “ieșirea la muncă“: ritualul părăsirii închisorii în fiecare dimineață, schimbarea echipamentului penal cu cel de lucru, fixarea normelor pentru ziua respectivă, controlul calității operațiilor, probemele legate de protecția muncii, lucrul în echipă, întreținerea utilajelor, subordonarea în fața unor deținuți cu studii care conduc practic operațiile, pauza de masă, schimbarea echipamentului de lucru cu cel penal, îmbarcarea în mașini la terminarea zilei, ritualul intrării în închisoare, apelul, baia. Implicațiile muncii pentru deținuți sunt immense. Dar cei care pot munci sunt puțini, pentru că nu au ce sau nu au calificarea necesară. Pentru aceștia detenția este un calvar.

Când citim despre sistemele penitenciare suntem frapați că nu se fac referiri decât la probleme organizatorice și cele privind regimul aplicat deținuților.

Tipologiile s-au diversificat și au evoluat constant din momentul în care a crescut considerabil ponderea de importanță a serviciilor specializate în intervenție psihosocială și educație. Acest parcurs favorabil a fost posibil datorită preluării unor modele străine ce și-au demonstrate eficacitate și eficiența, acțiune urmată de adaptarea acestora la realitățile românești. Această etapă a presupus susținerea societății civile și a diverselor comunități profesionale, prin intermediul demersurilor efectuate de teoreticieni și practicieni în domeniul penitenciarizării.

Prin strategiile promovate de către Administrația Națională a Penitenciarelor, recuperarea socială a persoanei private de libertate a devenit o prioritate și, totodată, o b#%l!^+a?b#%l!^+a?preocupare generală a specialiștilor în domeniile socioumane, în calitatea lor de lucrători în cadrul departamentelor profilate pe activitați cu specific de reintegrare și reinserție socială.

1.3. Perspective psihosociale ale privării de libertate

Penitenciarul este un univers revoltător, fascinant, o lume în permanentă implozie psihologică, ale cărei coordonate de existență sunt crima, eșec, patologic, stres, disperare, neputință. La prima vedere specificul vieții penitenciare pare a fi simplu, în care personalul asigură servicii pentru detinuți: hrană, cazare, igienă, îmbrăcăminte, recreere, culturalizare, securitate.

Spațiul penitenciar este unul închis, un câmp de forțe veșnic într-o neînțelegere bazată pe o regularitate strictă, cu urmări psihologice asupra deținutului și personalului penitenciar. De asemenea este un spațiu dihotomic, care divizează populația penitenciară în două grupuri, de o parte și de alta a gratiilor. Spațiul penitenciar este și unul penal, din punct de vedere juridic, un spațiu al disciplinei morale, al experienței limită pentru deținuți dacă vom considera ca omul este o ființă creeată pentru libertate. Spațiu al autorității, o zonă a interacțiunilor asimetrice, autoritatea specifică în închisoare este bidemensională: în ordine profesională, ea este o autoritate ierarhică, împunând gardienilor o subordonare pe verticală, iar în ordine penală, ea este o autoritate penitenciară, împunând deținuților o subordonare aproape totală. Găsim de asemenea aici un câmp de forțe în care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare ale gardienilor si cele de rezistență ale deținuților; fiind o instituție închisă, personalul are ca principală atribuție profesională, pe aceea de „a ține închis „fapt ce determină o anumită psihologie a gardianului.

Complexitatea sistemului penitenciar impune cu necesitate studierea problemelor b#%l!^+a?privării de libertate. O veșnică imensitate frământată de problemele umane de o parte și de alta a gratiilor, de la un caz la altul, la coordonate grupate în tipuri.

Problematica de bază a privării de libertate este însăși libertatea ca și condiție umană strict necesară care trage după sine celelalte probleme legate de pedeapsă, intimidare, b#%l!^+a?b#%l!^+a?readaptare, factori favorizanți în apariția tuturor dificultăților detenției.

Problematica umană din penitenciarele pentru adulți și centrele de reeducare a minorilor delincvenți este legată printre altele de :

hiperadaptarea la viața de detenție ;

construcția cognitivă a realității la deținuții recidiviști ;

abordarea transcuturală a recidivei ;

victima în viziunea deținuților ;

liderul în comunitatea deținuților ;

comportamente aberante în detenție ;

patologia sexuală în penitenciar ;

supraaglomerarea închisorilor ;

violența în grupurile de deținuți ;

stilul de viață la recidiviști ;

problematica psiho-socială a femeilor deținute ;

deținuți cu diverse tipuri de handicap ;

calitatea vieții în detenție ;

Din primele clipe în care a intrat în penitenciar, subiectul se confruntă cu o serie de probleme în primul rând de adaptare la regimul, normele și regulile de detenție. Pentru orice individ privarea de libertate este o situație deosebită, de coexistență în comun a unor persoane diferite după vârstă, sex, limbă, religie, opinie, temperament, caracter, origine națională, statut economic și social. Fiecare deținut trăiește diferit momentele adaptării. Dezorientat, dezamăgit, disperat, părăsit de familie, deținutul simte nevoia de a se integra în noul colectiv. Are de ales între izolare sau conformare. Izolarea îi va face și mai grea viața, conformându-se se adaptează la calitatea de deținut. În aceste momente, penitenciarul prin personalul său trebuie să sprijine deținutul moral, fizic, psihologic, prin cele mai eficiente mijloace.

1.4. Consecințele psihologice ale privării de libertate

Prin însăși situația sa, deținutul prezintă un univers uman specific, plin de contradicții, frustrări și neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvârșirii unor infracțiuni, dintre care unele deosebit de grave (omucidere de ex.). Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili să se întegreze în cerințele normelor de b#%l!^+a?b#%l!^+a?conviețuire socială, cu o viață subordonată mai ales instinctelor și trebuințelor primare, imediate, cu o moralitate dubioasă și cu un trecut încărcat care apasă asupra conștiinței lor.

Impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este în multe cazuri dramatic, generând conduite diferite față de cele din mediul liber. Hotărâtoare pentru evoluția deținutului este poziția sa față de pedeapsă și gradul de siguranță biologică și psihologică pe care îl percepe – simte în noul său mediu de viață. De altfel, cu cât deținuții sunt mai adaptați la mediul carceral, cu atât reactivitatea lor este mai puțin pronunțată.

În mod obișnuit, în structura personalității umane se rețin ca esențiale, în ordine, următoarele componente: afectivitatea, motivația, voința, temperamentul, aptitudinile și caracterul. Această prezentare oarecum academică omite acele componente care în situații deosebite, ca executarea unei pedepse cu închisoarea, capătă o importanță cu totul aparte pentru menținerea echilibrului sufletesc al persoanei: vestimentația, familia, casa, prietenii apropiați, obiectele familiare, considerația semenilor. Abia acum devine vizibil dramatismul condamnării la închisoare : separarea bruscă de aceste elemente contribuie la dezintegrarea psihologică a persoanei, care va încerca să compenseze „pierderile „ prin diverse conduite de apărare. Este de înțeles că indivizii a căror „dotare „este mai slabă, vor suferi mai puțin venind în penitenciar, în unele cazuri condițiile de aici fiind apreciate de ei ca mai bune decât cele de afară.

Ca element central al personalității, afectivitatea, „duce greul” frustrărilor impuse de privarea de libertate. Izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale, manifestările afective sunt un „seismograf” sensibil al dinamicii sufletești a deținuților pe timpul executării pedepsei.

Coloratura pozitivă sau negativă a sentimentelor este de cele mai multe ori determinată de modul cum a „rezolvat„ fiecare deținut problema ispășirii: când pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei, conduita de zi cu zi exprimă o acceptare supusă a tuturor rigorilor; când pedeapsa este vazută mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată. Ca urmare, deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ și ostil administrației locului de deținere, dominat de sentimentul de victimizare.

Cu cât adaptarea la viața de penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare, chiar dacă în această situație, problema incompatibilității între deținuți, ca urmare a istoriilor indivuduale și a particularităților de personalitate, rămâne cronic nesoluționată.

Factorul „trecut” este și el implicat în explicațiile conduitelor unor categorii de b#%l!^+a?b#%l!^+a?deținuți.Astfel, recidiviștii se deosebesc de nerecidiviști prin faptul că ei pot coexista cu trecutul personal fără ca acesta să fie o sursă permanentă de remușcări și autoacuzări. Acest lucru îi cantonează într-un prezent a cărui deviză este „aici și acum”.

Într-un studiu vizând particularitățile afective ale deținuților la diferite categorii de vârstă( Psihologie penitenciară, studii și cercetări ,Gh.Florian ), au ieșit în evidență următoarele: în ce-i privește pe tinerii de 18-21 ani – insecuritatea și naivitatea; pentru cei de 22-25 ani – dorința de afirmare și opozabilitatea ; pentru cei de 26-35 ani –teama de compromitere, devalorizarea familiei și un sentiment latent de ratare (mai ales la recidiviști ); pentru cei de la 36 -45 ani – receptivitatea scăzută pentru învățare, detașare și conservatorism; pentru cei peste 46 ani, sentimentul de inutilitate și abandon, nevoia de suport moral și material, atrofierea sensibilității și dilatarea drepturilor pe care le solicită în mediul penitenciar.

Un alt aspect care influențează trăirile afective ale deținuților este violarea constantă a intimității : totul se petrece în fața celorlalți, fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilității, la convingerea că totul este permis, iar defectele și răutatea, general valabile.

La femei, caracteristicile principale în funcție de vârstă sunt : pentru tinerele de 18 -21 ani –dezorientarea afectivă, hiperemotivitatea, nevoia de originalitate și anxietatea; la cele de 22-25 ani – nevoia de susținere, egocentrismul și atașamentul de familie; la cele de 26 -35ani-culpabilitatea (la cele cu inteligență și viață interioară dezvoltate), dragostea pentru copii și gelozia (ca reacție la sentimentul de părăsire); la cele de 36 -45 ani – revendicativitatea (în urma tranferării frustrărilor pe alte persoane), depresia și sentimentul de inferioritate; la cele cu vârsta peste 46 ani – ideile de persecuție, renunțarea, contemplativitatea și trăirea în trecut.

Motivația persoanelor private de libertate prezintă o mare complexitate: un prim grup de aspecte cuprind motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicația faptei comise; un al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncționale precum și sursele de satisfacții – insatisfacții pe parcursul executării pedepsei; un ultim grup ar îngloba probleme specifice unor categorii distincte de deținuți – bărbați, femei, tineri, vârstnici, recidiviști, nerecidiviști, condamnați pe viață, etc.

În ce privește motivația infracțională, în ciuda aparenței diversității, pot fi totuși distinse cele elaborate înainte de comiterea faptei de cele „fabricate” după, cele angajând trebuințe interne nesatisfăcute de cele preponderent externe, motivele consistente de cele aproape absurde.

Deși gama conduitelor disfuncționale nu este prea întinsă – autoagresiuni, tatuaje, b#%l!^+a?b#%l!^+a?refuzurile de muncă sau hrană, simulările, tentativele suicidare, relații nefirești între deținuți – prin rezonanța lor în masa condamnaților, pun probleme administrației. Chiar dacă majoritatea sunt tranzitorii, abordarea cea mai potrivită a acestor conduite este desigur cea dinspre psihopatologie pentru că există o patologie psihică specifică mediului penitenciar.

A treia mare componentă a personalității – voința – reclamă o reprezentare realistă deoarece deseori se apelează în munca de reeducare a deținuților la îndemnuri adresate voinței, uitându-se că actul de voință implică satisfacerea prealabilă a anumitor nevoi. Instrument de mobilizare pentru a trece obstacole, voința deținuților nu poate acționa însă fără sprijinul celorlalte componente ale personalității amintite până acum. Dar energia afectivității, în condițiile în care aproape toate „ investițiile „ sentimentale au rămas fără obiect, iar trebuințele bazale – nucleu al motivației – sunt cronic nesatisfăcute, se transformă în obstacole interne care se cer, ele în primul rând, trecute. Iar la acest capitol mijloacele de care dispun unitățile de penitenciare sunt prea puține. În cazul, frecvent de altfel, că deținutul își pierde încrederea în posibilitatea de reintegrare socială,voința începe să fie exersată în acțiuni care-l îndepartează și mai mult de așteptările cadrelor din locurile de detenție. Enumerăm aici acte de bravadă precum tatuaje, aruncarea hranei pe o anumită perioadă fără a declara totuși refuz de hrană, menținerea tăcerii absolute un interval hotărât de timp, provocarea altor deținuți mai puternici la luptă ș.a.

Nicăieri ca în penitenciar, manifestările temperamentale nu sunt așa de supuse influențelor grupului de apartenență; condițiile materiale și spirituale proprii locurilor de deținere nu permit prea des „ieșiri” ce pot fi etichetate ca temperamentale. În situația însă că în aceeași cameră se întâlnesc mai mulți indivizi cu același temperament, ipso facto, se instalează o atmosferă caracteristică ( un climat rece și indiferent în cazul flegmaticilor, o liniște meditativă în cazul melancolicilor, un activism cald și zgomotos la sanguini și o tensiune întreruptă, de răbufniri ale agresivității în cazul colericilor ). Oricum, temperamentul nu creează prin el însuși în penitenciare probleme deosebite care să împieteze asupra bunului mers al grupurilor formal constituite.

Diversele aptitudini ale deținuților se încearcă a fi utilizate în primul rând în muncă și apoi în alte activități artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la muncă, iar cei care muncesc nu fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul aptitudinilor în procurarea de satisfacții superioare este destul de redus. Cu toate acestea există la cadrele din penitenciarele care au și întreprinderi, o sensibilitate crescută față de propunerile și sesizările deținuților, încercându-se stimularea creativității lor în muncă. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Când se discută despre deținuți, în mod invariabil se fac referiri la caracterul rău structurat al acestora, la atitudinile lor neadecvate față de muncă, față de familie, față de prieteni, viitor, societate etc. Șederea în penitenciar ar trebui să înceapă întotdeauna cu aflarea modului în care s-a ajuns la această situație, a resurselor psihologice de care dispune deținutul, ca pe această bază să fie instituit un program individualizat de reconstrucție morală.

Practica muncii de penitenciar a relevat că deseori deținuții motivează actul infracțional comis, îl prezintă ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine în locul lor ar fi procedat la fel. De multe ori vina este atribuită „alcoolului” și „anturajului”, subiectul nepercepând la adevărata valoare contribuția sa la infracțiune. Infractorul trebuie să justifice în proprii ochi acțiunea antisocială : legitimitatea atribuită de el actului îl susține în pregătirea și executarea loviturii iar după aceasta, îl apără de remușcări.

Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan : dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă, învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța, structura imaginii de sine și câte altele, pot fi sursa dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.

Deținuții au o intensă trebuință de a fi percepuți ca provocând simpatie; ei își atribuie diverse motivații: nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor, nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de a impresiona – epata.

Mai lent sau mai alert se instalează la mulți deținuți o intoleranță emoțională față de ambianța penitenciară: procesul începe cu aspectele privind condițiile fizice ale detenției și continuă cu cele rezultate din reacțiile interumane (agresiuni verbale, zvonuri absurde, vorbărie interminabilă, opinii divergente, practici anormale în sfera sexualității etc), care adâncesc o dată în plus sentimentul singurătății. Reveriile devin frecvente, șederea îndelungată în fața ferestrei se accentuează, regresiunea la trebuințele fiziologice este tot mai profundă. Când devii „nimeni”, când statutul persoanei dispare problema demnității pare un lux inutil. Apar bizareriile comportamentale, excesele, minciunile, vidul interior : este perioada resentimentelor în care totul este devalorizat –familie, rude, prieteni, chiar propria persoană –iar dorința de răzbunare este foarte puternică. Se fac denunțuri, se deschid procese de divorț, se refuză vizita familiei, nu se răspunde la scrisori. Autorănirile, greva foamei, înghițirile de obiecte (cuie, ace, sârme, bare de la pat) sunt foarte frecvente.”Complexul zidurilor” este atotputernic : dezamăgit de ce se află în jurul său, deținutul se refugiază în sine, dar dacă nici aici nu găsește nimic, se cufundă total în condiția de deținut. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Cu toate aceste considerații pesimiste, după un timp, unii dintre deținuți își acceptă situația și, în aceste condiții, asimilează cu mai mare ușurință și rapiditate regulile existente în mediul carceral. Așadar, persoana privată de libertate poate cere să iasă la muncă, primește diferite responsabilități, poate participa la actități cu rol educațional, poate continua cursurile școlare și se poate califica într-o nouă meserie.

Trebuie însă reținut faptul că toate acestea se întâmplă doar dacă persoana în cauză solicită respectivele acțiuni și servicii. Pe cale de consecință, opțiunea are un rol fundamental în asigurarea accesului persoanei private de libertate la pachetele de servicii destinate inbunătățirii situației în care aceasta se află, precum și facilitării procesului instructiv-educativ și de reabilitare socială.

1.5 Servicii specializate în recuperarea și reintegrarea socială a persoanelor private de libertate

Serviciul de Intervenție Psihosocială din penitenciar are ca misiune prevenirea efectelor de marginalizare socială ale detenției, de a facilita menținerea legăturilor sociale și familiale, readaptarea la viața socială din cadrul comunității.

Programele și activitățile derulate de către membrii Serviciului de Intervenție Psihosocială au la bază ordinele și instrucțiunile Administrației Naționale a Penitenciarelor, urmărindu-se aplicarea acestora în funcție de specificul și particularitățile penitenciarului Iași.

Obiectivele generale urmărite sunt:

adaptarea persoanelor private de libertate la condițiile mediului penitenciar;

reabilitare comportamentală și cultivarea respectului de sine;

susținere și consiliere psiho-individuală și de grup;

asistenta socio-familială și educație în sprijinul menținerii legăturilor cu familia; b#%l!^+a?

dezvoltarea mijloacelor de exprimare și a capacității de a comunica cu alții;

pregătire școlară și formare profesională;

asistență și monitorizare în vederea reintegrării socio-profesionale a persoanelor private de libertate după liberare;

Serviciul de Intervenție Psihosocială, coordonat de locțiitorul directorului pentru intervenție psihosocială are în componență două servicii cu următoarea structură: b#%l!^+a? b#%l!^+a?

1. SERVICIUL DE EDUCAȚIE are în componență:

ofițer instructor – jurist

1 ofițer instructor – profesor

1 ofițer sociolog

educatori

1 monitor sportiv

1 preot capelan

agenți tehnici

Programe și activități:

program de adaptare la viața instituționalizată a noilor depuși în penitenciar;

activități de școlarizare – în cadrul școlii gen. 41 cu clasele I-VIII din penitenciar, aparținând Ministerului Educației și Cercetării; școala mai organizează cursuri de pre-profesionalizare în tâmplărie și zidărie pentru absolvenții a opt clase;

cursuri de calificare profesională – cu durata de 3, 4 sau 6 luni, desfășurate în colaborare cu Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă în diferite meserii stabilite în funcție de posibilitățile de practică: tâmplar, zugrav, ajutor mecanic-auto, croitor, bucătar, legumicultor, electronist, etc.

informare, consilie, mediere privind piața muncii – în colaborare cu AJOFM, a persoanelor private de libertate ce urmează a fi puși în libertate;

activități literare – bibliotecă, șezători și medalioane literare, prezentări de carte, editare de reviste lunare, acțiuni în comunitate, omagieri, întâlniri periodice cu invitați din domeniul culturii – poeți, scriitori, actori, muzeografi, profesori, etc.)

activități artistice – cerc de teatru, grup vocal-instrumental, cenaclu literar, atelier de pictură, grafică și sculptură, cerc de abilități practice, marcarea unor evenimente semnificative, spectacole și expoziții;

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

activități ocupaționale – atelier de olărit, goblenuri, meșteșugărit, împletituri;

activități recreative de club tip hobby – tenis de masă, șah, remmy, table, scrabble, dezlegări de integrame, vizionare filme;

activități sportive – fotbal, tenis, competiții sportive, cercuri de dezbatere, întâlniri cu reprezentanți din lumea sportului;

activități de pregătire și motivare culturală – concursuri de cultură generală, cercuri tematice, conferințe;

activități moral-religioase – în cadrul capelei penitenciare, oficieri de slujbe, taina sfintei spovedanii, asistare și susținere moral-creștină;

programe de educație moral-civică – adresate în special categoriilor 18 – 21 ani;

program de educație juridică – prelucrări ale informațiilor legislative de interes;

educație pentru sănătateprogram de pregătire pentru liberare – pentru cei ce urmează a fi puși în libertate;

susținerea de programe artistice – piese de teatru, spectacole

vizite la diferite obiective – mânăstiri, muzee, expoziții, parcuri

organizarea de expoziții – grafică, pictură, sculptură, olărit

întreceri și competiții sportive – cu elevii din licee, cluburi sportive, alte penitenciare

vizionări de filme la cinematecă – în cadrul Casei de Cultură b#%l!^+a? b#%l!^+a?

1.SERVICIUL DE ASISTENȚĂ PSIHOSOCIALĂ are în componență:

2 ofițeri specialiști – asistenți sociali

2 ofițeri specialiști – psiholog

Baza legala in care se sustin activitatile de specialitate:

Persoanele private de libertate trebuie sa fie tratate nediscriminatoriu, iar benefi-ciarii serviciilor de specialitate trebuie sa se bucure – in conditiile legii – de asistenta similara beneficiarilor din comunitate conform Recomandarii Comitetului de Ministri ai U.E.(Rec-2006-2).

Activitatea psihologilor angajați în sistemul penitenciar românesc este reglementată prin Legea nr.213/27.05.2004 și metodologia de aplicare, Legea nr.275/04.07.2006, Legea nr.293/28.06.2004 completată prin O.G. nr.47/28.06.2006.

Activitatea de asistență socială are la bază Legea 466/04.11.2004 privind statutul asistentului social precum și codul etic al profesiei de asistent social, Legea nr.275/04.07.2006 și regulamentele de aplicare, Legea nr.293/28.06.2004 completată prin O.G. nr.47/28.06.2006.

Activități de asistență psihologică:

program de consiliere :

la cererea persoanelor private de libertate

în situații de criză (refuz de hrană, izolare,

idei suicidare, conduite agresive)

în vederea cunoașterii subiecților b#%l!^+a? b#%l!^+a?

consiliere pre- și post- testare HIV/SIDA

evaluări psihologice

în perioada de carantină – toți noii depuși în

penitenciar;

pentru întocmirea documentelor oficiale

(caracterizări, planuri de evaluare);

Programe de asistență psihologică:

asistenta psihologica a persoanelor private de libertate aflate in perioada de adaptare

la mediul carceral

consiliere individuală

proiecte independente

autocunoaștere

programe terapeutice de reducere a agresivității

terapia fostilor consumatori de droguri si consiliere pre- si post- testare HIV / SIDA

ergoterapia (artterapie, biblioterapie, etc.)

terapie integrată

reducerea impactului încarcerării

asistenta psihologica a persoanelor diagnosticate cu afecțiuni psihice

psihoterapie

Programe de asistență socială:

programe de consiliere

program de mediere și intervenție;

întocmire dosare în vederea pensionării la termen;

întocmirea dosarelor în vederea reactualizării cărților de identitate;

întocmire documentație pentru încheierea căsătoriilor;

mediere în vederea înregistrării tardive a nașterii;

evaluări socio-familiale;

programe de informare și educație pro-socială: b#%l!^+a? b#%l!^+a?

program de asistență socio-familială adresat foștilor consumatori de droguri;

program de prevenire TBC – norme și reguli de conduită, habitat, alimentație, cutume etc.

programe de informare/consiliere/mediere și intervenție;

reintegrare în muncă / recalificare post-detenție

consiliere individuală în vederea stabilirii serviciilor /prestațiilor sociale post-detenție;

menținerea unitară a familiilor – vizite cu caracter social, mediere telefonică, adrese scrise, fotografii, adrese de contact,)

1.6 Lucrul la nivel individual

Activitatea de asistare la nivel individual a deținuților presupune trei tehnici esențiale : interviul, consilierea și, ca o derivație a acesteia, interviul motivațional.

C.1 Interviul

Interviul este principalul instrument al fiecărui asistent social care poate fi privit ca pe o structură pentru operaționalizarea interacțiunii dintre acesta și client. Fiecare asistent social are propriul stil de a intervieva. Interviul este și o abilitate și o artă care se învață … practicând-o.

Pentru o practică optimă este totuși nevoie ca studentul să dispună de un ghid care să cuprindă pregătirea și etapele interviului precum și abilitățile pe care asistentul social le utilizează în timpul interviului.

Fiecare interviu are un scop și o serie de obiective specifice. În funcție de scopul său, interviul poate fi:

 de diagnostic,

 de explorare și

 terapeutic.

Există o serie de variabile care pot influența natura interviului:

 Cum a fost interviul inițiat – dacă a fost sau nu planificat, dacă avem un client voluntar sau unul involuntar etc.

 Unde se desfășoară interviul – în birou, într-o celulă, într-o cameră de spital sau acasă.

 Experiența clientului și a asistentului social de a lucra împreună.

Fiecare interviu va fi diferit. Asistentul social trebuie să fie flexibil în structurarea și b#%l!^+a?b#%l!^+a?conducerea interviului, în funcție de scopurile interviului și de nevoile clientului.

Ca regulă, interviul trebuie să fie condus astfel încât să încurajeze interacțiunea și să consolideze relația profesională.

Pregătirea interviului.

În vederea pregătirii interviului, asistentul social are următoarele sarcini: 1) pregătirea mediului în care se va desfășura interviul, 2) planificarea conținutului interviului și 3) armonizarea celor două sarcini anterioare.

Înaintea oricărui interviu asistentul social trebuie să pregătească condițiile fizice de desfășurare a acestuia. Dacă interviul se va desfășura în birou, asistentul social trebuie să organizeze spațiul astfel încât să încurajeze interacțiunea. Astfel, va aranja scaunele pe același nivel, fără ca vreun obiect să se interpună între ele, va anunța să nu fie întrerupt la telefon sau la ușă, va pregăti aparatele de înregistrat numai cu consimțământul clientului etc. b#%l!^+a?

O atenție deosebită se acordă timpului de desfășurare a interviului, astfel încât nici clientul și nici asistentul social nu va fi grăbit iar interviul nu va dura la nesfârșit.

Dacă interviul se desfășoară în afara biroului, asistentul social trebuie să găsească un loc în care discuția să nu poată fi ascultată de către alte persoane și să nu fie deranjați.

Ideal este ca mediul în care se desfășoară interviul să fie confortabil, dar să nu aibă prea multe elemente decorative care ar putea să distragă atenția clientului.

În planificarea conținutului interviului, asistentul social trebuie să țină seama de scopul și obiectivele acestuia. Planificarea se realizează în vederea identificării sarcinilor concrete și a informațiilor necesare înainte ca interviul să înceapă. Asistentul social va trebui să revadă notițele interviurilor anterioare și planificarea inițială a intervenției.

Vor fi stabilite structura și întrebările interviului. Aceasta se realizează pentru a oferi interviului o formă, un sens și o “consistență”. În desfășurarea interviului, asistentul social trebuie să fie flexibil, adaptând interviul la nevoile clientului.

Din acest punct de vedere, interviul poate fi directiv sau non-directiv ( liber ), în funcție de cât de structurat este interviul.

În armonizarea celor două sarcini anterioare, asistentul social trebuie să țină seama și de nevoile pe care clientul le-ar putea avea, astfel încât acesta să primească răspunsurile de b#%l!^+a?b#%l!^+a?care are nevoie.

Tot înainte de desfășurarea interviului, asistentul social trebuie să reflecteze asupra propriilor atitudini sau sentimente care ar putea influența comunicarea sa cu clientul.

O bună pregătire a interviului reduce probabilitatea ca asistentul social să fie surprins și comunică clientului mesajul că este important !

Etapele interviului

Toate interviurile au trei părți:

 Faza de început,

 Faza de mijloc sau a lucrului împreună și

 Sfârșitul.

Fiecare fază are scopuri distincte. Faza de început debutează cu momentul în care asistentul social ia numele clientului și încearcă să-l facă pe client să se simtă confortabil. Asistentul social trebuie să reducă tensiunea și să discute orice manifestare de ostilitate, astfel încât să se asigure participarea deplină a clientului la procesul de intervievare. Observarea acestor posibile obstacole se realizează prin interpretarea comportamentului non-verbal și prin întrebări legate de starea de spirit sau de ultimele evenimente sau situații prin care a trecut clientul.

De asemenea, în aceeași fază asistentul social va negocia cu clientul scopul întâlnirii și durata interviului.

Scopul interviului trebuie să fie important pentru client, numai astfel avem siguranța că se va implica în relația terapeutică !

O importanță deosebită o are relația de lucru și comunicarea. Acestea sunt ingredientele oricărei intervenții în asistență socială.

Faza de mijloc începe atunci când clientul este pregătit să discute despre ce a fost stabilit în faza inițială. Conținutul acestei faze este diferit în funcție de sarcinile interviului. Asistentul social trebuie să orienteze sau să reorienteze, concentreze discuția sau să renegocieze scopul interviului atunci când împrejurările o cer. O atenție deosebită va fi acordată calității comunicării între asistentul social și client.

Când timpul alocat interviului se apropie de sfârșit, asistentul social sumarizează cele discutate în timpul interviului apoi, împreună cu clientul, elaborează un plan pentru întâlnirile următoare, stabilește responsabilitățile fiecăruia și timpul și locul viitorului b#%l!^+a?b#%l!^+a?interviu. Dacă este ultimul interviu, clientul trebuie ajutat să spună “La revedere” și să i se dea permisiunea să revină atunci când mai are dificultăți.

Abilitățile pe care asistentul social le utilizează în timpul interviului.

În sprijinirea clientului său, asistentul social utilizează cinci grupuri de abilități:

Abilități de observare,

De ascultare,

De a pune întrebări,

De concentrare, conducere și interpretare,

De pregătire a climatului interviului.

Ca toate abilitățile și deprinderile, acestea se formează de-a lungul timpului, prin practică.

Abilitățile de observare.

Clienții oferă informații și exprimă sentimente atât pe cale verbală, cât și non-verbală. Comportamentul non-verbal este deosebit de important în stabilirea validității comportamentului verbal. Asistentul social trebuie să vizeze:

Limbajul trupului – ce comunică deținutul prin felul cum este așezat, prin expresia facială etc.

Conținutul propozițiilor despre sine – în care se va urmări atitudinea față de sine și ceilalți.

Schimbarea subiectului- atunci când clientul schimbă subiectul la aceeași temă, poate să însemne că aceasta este prea dureroasă sau taboo.

Asociații de idei – asociații frecvente de idei pot comunica asistentului social sentimente ascunse ce trebuie explorate.

Referiri frecvente – atunci când clientul revine la un subiect anume înseamnă că acesta are o importanță deosebită pentru el sau că are nevoie de ajutor în acea privință.

Pauze – pot semnifica sentimente de teamă sau dorința de a nu discuta despre acea temă.

Puncte de stress sau conflict – în perspectiva trans-culturalistă, semnifică faptul b#%l!^+a?b#%l!^+a?că asistentul social nu înțelege deplin contextul cultural clientului ceea ce conduce la înțelegerea defectuoasă a unor procese.

Abilități de ascultare

Abilitățile de ascultare sunt vitale în procesul de comunicare. Acestea constau în principal în ascultarea celor spuse de client precum și a observării felului în care acesta răspunde la întrebări. Asistenții sociali începători sunt foarte preocupați de ce să întrebe și cum, și nu asupra comunicării în sine cu clientul. Cele mai bune întrebări sunt cele care îl sprijină pe client să ofere informațiile necesare, cele care oferă alternative de răspuns și conduc la înțelegerea problemei.

Forma de ascultare cea mai indicată este ascultarea activă. Aceasta presupune a fi cu clientul în efortul lui de a înțelege dificultățile și problemele sale. Procedeele ascultării active vor fi prezentate în subcapitolul Consilierea.

Dezvoltarea abilităților de comunicare este necesară și datorită faptului că asistentul social lucrează cu persoane care au maniere oarecum diferite de a se exprima.

În cadrul ascultării, este important să înțelegem ceea ce încearcă deținutul să comunice și să urmărim cu acuratețe semnificația unor cuvinte în sfera semantică a acestuia. Este important, de asemenea, să observăm cuvintele-sentiment ( a simți, a vedea, a crede etc.) și felul cum acestea sunt exprimate. O reală ascultare reflectă o atitudine de deschidere și acceptare și evită riscul de subminare a comunicării prin evaluări premature a situației și prin oferirea de sfaturi de către asistentul social.

Abilități de a întreba

Esențial în cadrul acestui grup de abilități este maniera de a pune întrebări, felul și utilitatea acestora.

O primă categorie de întrebări sunt întrebările închise. Aceste întrebări cer un răspuns specific. Sunt folosite în special pentru a colecta date factuale de genul: Ce vârstă ai ? ce profesie ? etc.

A doua categorie de întrebări sunt cele deschise. Acestea sunt folosite pentru a da posibilitatea clientului să definească și să interpreteze în felul în care el alege. De obicei încep cu : ce crezi, cum s-a întâmplat etc. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Pentru a completa istoria socială a clientului se recomandă combinarea primelor două tipuri de întrebări.

Următoarele categorii de întrebări sunt cele de conducere și cele de confirmare.

Întrebările de conducere sunt recomandate în cazul în care se explorează un subiect anume. Un exemplu: “Ai încercat să rezolvi această problemă ? Cum ? Spune-mi mai mult despre felul cum ai procedat”.

Întrebările de confirmare sunt cele care așteaptă de la client un răspuns definit. Un exemplu: “ Te simți mai bine astăzi , nu-i așa ?”. Aceste întrebări sunt nerecomandate deoarece blochează discuția și îi impune clientului ideile asistentului social.

În cadrul interviului, este indicat ca întrebările să cuprindă o singură idee. Pot fi utilizate întrebări cu mai multe idei în cazul în care asistentul social subliniază o anumită conexiune între acestea sau încearcă să obțină o imagine de ansamblu asupra situației.

Abilități de concentrare, conducere și interpretare

Acestea sunt abilitățile necesare pentru a realiza obiective propuse. Presupun la rândul lor alte abilități, cum ar fi cele de sumarizare sau de parafrazare, necesare pentru reflectarea ideilor și a sentimentelor, pentru confruntare etc. Utilizarea acestor abilități presupune un bun simț al timpului. Este important să știi când să concentrezi discuția, când să interpretezi cele spuse de client și când să fii direct.

Parafrazarea și sumarizarea contribuie semnificativ la o mai bună înțelegere a faptelor, sentimentelor etc.

Confruntarea și tăcerea sunt două abilități sau tehnici deosebit de riscante și delicate. Confruntarea se utilizează atunci când asistentul social dorește să aducă în discuție dezacorduri, sentimente ascunse sau neadevăruri. Aceste aspecte nerezolvate pot compromite comunicarea autentică. Momentul și maniera confruntării trebuie alese cu mare grijă astfel încât să nu scurt-circuiteze relația de lucru.

Tăcerea poate să indice tensiune, rezistență sau frustrare dar oferă asistentului social și deținutului timpul necesar reflectării. Asistentul social trebuie să identifice cu exactitate natura tăcerii și să o folosească în concentrarea discuției sau în direcționarea acesteia în sensul îndepărtării obstacolului.

b#%l!^+a?

Este responsabilitatea asistentului social să conducă interviul dar nu să-l și controleze ! b#%l!^+a?

Abilități de construire a climatului optim

Studiile recente au arătat că sunt trei atribute caracteristice unei situații interpersonale care produce înțelegere, deschidere și onestitate. Acestea sunt: empatie, autenticitate și căldură non-posesivă.

Despre aceste atribute vom discuta în subcapitolul următor, ceea ce demonstrează încă o dată că abilitățile, metodele și tehnicile din asistența socială trebuie considerate ca sistem.

Climatul de desfășurare a interviului influențează semnificativ natura și calitatea procesului de comunicare.

Nu trebuie să uităm că interviul doar o formă de comunicare. Multe dintre abilitățile prezentate mai sus sunt transferabile în orice context care presupune interacțiune umană.

Poate că un bun asistent social este cel care are cele mai bune performanțe în comunicare, în construirea și menținerea unor relații interumane.

C.2. Consilierea

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe rezolvarea de probleme și una centrată pe persoană ( Carl Rogers).

Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere non-directiv, aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta și în ce succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita și încuraja discuția. De cele mai multe ori acestea se concentrează asupra lumii emoționale a clientului și nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a unor tulburări emoționale ale clientului.

Consilierul trebuie să fie împreună cu clientul încă de la începutul procesului. Aceasta înseamnă că atitudinea consilierului este una deschisă, autentică astfel încât clientul va renunța la mecanismele de apărare. Empatia este fundamentul procesului de consiliere.

Abordarea centrată pe persoană accentuează în principal capacitățile și punctele tari ale clientului.

După cum anticipam mai sus, condițiile de desfășurare a unei bune consilieri sunt: empatia, o "căldură" non-posesivă, acceptare și autenticitatea. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Empatia

Se poate defini ca " pășire" în lumea interioară a unei altei persoane, cu scopul de a înțelege gândurile, sentimentele, comportamentele și semnificațiile pe care acea persoană le atribuie unor evenimente. În același timp consilierul rămâne însă el însuși, empatia nepresupunând identificare.

Nivelul empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reușește să-și exploreze lumea interioară.

Empatia înseamnă a te simți " împreună cu".

Empatia nu înseamnă a simți ca – simpatie b#%l!^+a?

a simți pentru – milă.

"Căldură" non -posesivă

Se exprimă în general prin: limbajul trupului ( postură, proximitate, spațiu personal, contact vizual ), cuvinte și vorbire ( tonul, tipul cuvintelor etc), congruența acestora. Orice nepotrivire a cuvintelor cu limbajul non-verbal creează confuzie.

Căldura și apropierea trebuie să fie utilizate cu maximă atenție. Cineva foarte "rece", distant, cinic și neîncrezător se poate simți amenințat în fața unei persoane care se arată "cald" și plin de afecțiune.

Căldura și apropierea sunt atributele care înlesnesc formarea alianței de lucru dintre deținut și asistentul social.

Autenticitatea

Reprezintă gradul în care consilierul este el însuși în cadrul relației cu clientul.

Ca bază a comunicării, autenticitatea este în același timp și o precondiție a empatiei care încurajează clientul să se exploreze și să fie la rândul lui sincer și deschis.

Într-o relație în care consilierul este autentic clientul se simte potrivit afirmațiilor următoare:

Este el însuși în relația noastră.

Nu cred că ascunde ceva cu privire la ce simte despre mine.

Simt că pot să am încredere în el ( ea) etc.

b#%l!^+a?

Acceptarea b#%l!^+a?

Acceptarea este o altă condiție esențială în consiliere. Ea conține implicit o alta și anume cea a recunoașterii unicității persoanei.

Acceptarea este cadrul necesar schimbării și uneori acționează ca "dizolvant " al urii și resentimentelor.

Un anti-exemplu a ceea ce s-ar numi acceptare este foarte bine sintetizat de expresia: îmi va păsa de tine dacă……

Un client care se simte acceptat face afirmații de genul:

Sentimentele lui (ei) față de mine nu depind cum mă comport eu față de el ( ea).

Pot să-mi exprim toate sentimentele mele față de el (ea) pentru că ea ( el ) rămâne aceeași față de mine.

Trebuie, totuși, să recunoaștem că acceptarea nu este un fenomen de genul totul sau nimic, ca un tot perfect. Consilierii au în general grade diferite de acceptare care pot varia de la zi la zi sau de la client la client.

Dacă acceptăm oamenii așa cum sunt ei, la rândul lor, aceștia ne vor accepta pe noi așa cum suntem .

În consiliere sunt cunoscute opt tehnici principale de ascultare activă (Institute of Councelling, 1992):

1. Ascultarea și nu doar auzirea – "a fi cu "

Înseamnă a fi fizic și psihic disponibil pentru comunicare. Aceasta implică:

FIZIC contactul vizual

expresie facială

relaxare

GĂNDURI concentrat

atitudine deschisă

STĂRI calm

încrezător

Cea mai relevantă formulă care sintetizează condițiile unei bune ascultări este regula SOLER, (Institute of Councelling, 1992):

S- sitting – a fi așezat confortabil la o distanță optimă. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

O- open – a avea o atitudine deschisă,

L- learn – învață din propria experiență,

– look – a fi interesat în ceea ce auzi,

– listen – ascultă cu atenție,

E- eye -contact vizual eficient, fără a părea amenințător,

R- relaxed – fii relaxat.

Pentru a verifica dacă ești într-o bună relație de comunicare, pune-ți întrebările:

Sunt aici din punct de vedere emoțional ?

Conduita mea non-verbală este congruentă cu atitudinile și gândurile mele ?

Sunt concentrat ?

2. Parafrazarea

Înseamnă reluarea gândurilor și sentimentelor interlocutorului cu propriile cuvinte. În orice comunicare, cuvintele sunt suporturi pentru sentimente de aceea este esențial să răspunzi atât la cuvinte cât și la sentimente. Acest răspuns îl ajută pe client să înțeleagă că ești aproape de el.

A parafraza nu înseamnă a face pe papagalul.

De obicei parafrazarea începe cu :

Spui deci că ………….

Cu alte cuvinte ……………….

Asta sună cam așa ………………….

Atenție!

Nu abuzați de această tehnică pentru că există riscul "să puneți comunicarea pe picioroange".

3. Reflectarea

Reflectarea se concentrează în special asupra sentimentelor. Este o tehnică legată de parafrazare.

Reflectarea depinde foarte mult de capacitatea empatică a consilierului. A reflecta sentimentele clientului implică necesar și înțelegerea situației din perspectiva clientului. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

A reflecta eficient presupune respectare următoarelor condiții:

observarea atentă a limbajului non-verbal,

înțelegerea semnificațiilor cuvintelor,

utilizarea unui limbaj accesibil,

utilizarea optimă a limbajului trupului.

4. Întrebări deschise

A pune multe întrebări poate lăsa impresia că profesionistul dispune de soluțiile așteptate de client, însă consilierea este un proces care utilizează întrebările pentru a-l ajuta pe client să-și găsească singur răspunsurile de care are nevoie.

În general întrebările deschise încep cu :

ce ?

cum ?

când ?

poți să ..?

Pot fi utilizate întrebări închise ( cu răspunsuri da/nu ) numai dacă se dorește alegerea din b#%l!^+a?mai multe răspunsuri sau stabilirea faptelor.

O altă categorie de întrebări sunt cele directoare. Acestea conduc dialogul în sensul dorit. Atenție însă, există pericolul ca prin aceste întrebări să " punem cuvinte în gura clientului".

Prea multe întrebări transformă dialogul în interogatoriu !

5. Sumarizarea

Sumarizarea este tehnica care rezumă faptele, gândurile, sentimentele și semnificațiile relevante. Implică în discuție atât ceea ce a fost exprimat explicit, cât și ceea ce a fost spus implicit. Se folosește de obicei pentru a verifica acuratețea înțelegerii mesajelor și pentru a identifica orientarea viitoare a discuției.

Exemplu de sumarizare:

„Deci tu ești puțin confuz datorită celor întâmplate în viața ta în ultima vreme. Ai fost prins furând din magazin și apoi ai fost condamnat la închisoare. Soția ta vrea să divorțeze. Nu știi cât vei sta în închisoare și te temi că vei pierde locul de muncă. Este adevărat? Am înțeles bine?” b#%l!^+a? b#%l!^+a?

6. Concentrarea

Este o tehnică necesară în cazurile în care consilierul dorește să orienteze dialogul spre o anumită direcție pentru a explora mai mult. Este, de asemenea, utilă pentru a evidenția detaliile.

Principiile cele mai importante în concentrare sunt:

Dacă există o criză, mai întâi clientul trebuie să fie ajutat să iasă din ea.

Concentrează-te asupra a ceea ce clientul consideră important.

Începe cu problema care pare să-i cauzeze clientului suferință.

Începe cu pași mici.

7. Dezvăluirea despre sine

Este o tehnică care solicită o abilitate deosebită din partea consilierului și reprezintă împărtășirea unor experiențe personale ale asistentului social cu clientul. Are ca scop demonstrarea că și consilierul este un om simplu, cu nevoi și cu neîmpliniri.

Riscurile principale asociate acestei tehnici constau în mutarea accentului de pe client pe consilier; de multe ori clientul dorește să vadă în consilier o persoană puternică care este în stare să o ajute. În cazul în care constată că și consilierul are probleme poate să gândească: cum poate cineva care are probleme să mă ajute ?

O auto-dezvăluire eficientă trebuie să fie făcută la momentul potrivit și trebuie să răspundă la următoarele condiții:

să fie directă,

să fie relevantă,

să fie selectivă,

să fie prezentată pe scurt.

8. Provocarea

Provocarea nu este o " luptă " verbală, ci mai degrabă o sugestie, o tentativă și nu o declarație. Orice provocare trebuie făcută după o atentă deliberare și numai după ce relația de lucru este suficient de stabilă. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

O provocare poate fi binevenită în următoarele situații:

discrepanțe mari între afirmații,

când clientul este pesimist,

cănd încearcă jocuri, șmecherii etc.,

când se scuză, raționalizează sau aruncă vina pe altcineva.

C.3. Interviul motivațional

Este o continuare a consilierii non-directive și are ca scop identificarea și dezvoltarea motivației pentru schimbare.

Interviul motivațional, ca metodă, s-a născut în urma unor dezbateri la care au participat psihologi norvegieni specialiști în problema abuzului de alcool (Miller, 1983).

Ulterior acelor dezbateri au fost identificate numeroase aplicații clinice ale metodei în Canada, Olanda, Marea Britanie și Statele Unite.

Metoda s-a dovedit eficientă în special cu persoanele care nu doresc schimbarea sau care au sentimente ambivalente cu privire la aceasta.

Caracteristicile metodei pot fi sintetizate după cum urmează:

este o strategie mai mult de convingere decât de coerciție,

presupune mai mul suport și sprijin decât argumentație,

îl ajută pe client să recunoască și să facă ceva pentru a-și rezolva problemele,

este o metodă care vizează motivația intrinsecă a clientului,

clientul este cel care găsește argumente pentru schimbare și nu asistentul social.

Interviul motivațional creează atmosfera propice pentru schimbare și se adresează în exclusivitate motivației și nu modului cum schimbarea se va produce. În consecință, tehnicile de proveniență cognitiv-comportamentalistă (modelarea, antrenarea etc.) vor fi utilizate complementar numai după construirea unei motivații puternice de schimbare.

Deși este o metodă derivată din consilierea non-directivă, rogersiană, interviul motivațional are scopuri precise și strategii proprii de atingere a acestora. Feedback-ul și sfatul sunt utilizate de către asistentul social, precum și empatia selectivă pentru întărirea unor aspecte dezirabile.

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Capitolul 2 Legătura dintre deținut si familie. Implicarea asistentului social în reglementarea relației

2.1 Mediul penitenciar în transformarea și evoluția deținuților

Cercetările arată că majoritatea celor care execută pedepse pe termen lung suferă de multe efecte negative:

lipsa unor proiecte de viitor, incapacitatea de a-și face planuri de viitor

agresivitate, impulsivitate, exacerbarea emoțiilor negative

comportament impredictibil

lipsa unei motivații pentru recuperare

tendința de a atribui vina altcuiva

lipsa abilității de a rezolva conflictele în mod constructiv

Cum abordează, implementează, monitorizează și evaluează, psihologii și asistenții sociali din penitenciare, și din afara acestora, programele de tratament pentru deținuți? Dacă ar fi să ținem seama numai de literatura de specialitate din domeniu, am putea spune că lucrurile nu sunt tocmai promițătoare. Însă, ascultându-i pe specialiști, observăm o notă de optimism, plină de speranță.

Instituția penitenciară, ca și alte organizații, fie ele birocratice, fie disciplinare, au obligația să cunoască persoanele pe care le au în grijă la un moment dat. Această cunoaștere nu se poate realiza numai studiind dosarul infractorului, ci mai ales din contactul direct cu acesta.

Dacă se dorește transformarea sau cel puțin evoluția pozitivă a deținuților, personalul specializat trebuie să le cerceteze “adevărul”, să aibă capacitatea de a surprinde acest adevăr la b#%l!^+a?b#%l!^+a?momentul oportun, trebuie să-i construiască “umanitatea”, conform lui Léonore Le Caisine, iar, pentru a conduce deținutul pe drumul evoluției spre reintegrare socială și reabilitare, este necesar să se stabilească un punct de plecare optim pentru această evoluție. Acest demers de construcție se sprijină pe trei postulate:

fiecare individ posedă un “adevăr al naturii sale”, un soi de nucleu care se dezvăluie în afara interacțiunii și care poate fi sesizat numai dacă există posibilitatea și expertiza observării;

individul este “mai adevărat” în unele momente decât în altele;

contextul judiciar și penitenciar obișnuit nu permit nici deținutului să-și dezvăluie adevărata personalitate, nici personalului din instituție să cunoască această personalitate, decât poate fragmentat, fiind condiționat de loc și de funcție.

De aceea se impune o evaluare pre-penitenciară, privind mai cu seamă self-esteem-ul deținuților, atitudinile lor față de comportamentul conformist și neconformist, atribuțiile pe care aceștia le fac legat de infracțiunea săvârșită, precum și locul controlului (în funcție de cum acesta este intern sau extern, ei vor atribui responsabilitatea pentru infracțiunea comisă fie lor-înșiși, fie altora), evaluare făcută de specialiști la modul cel mai serios, pe o perioadă de cel puțin două luni, ocazie pentru deținut să declanșeze un proces de evoluție pozitivă. Pe aceste observații se vor baza specialiștii din penitenciar, care îl vor avea în custodie ulterior. Ei nu vor primi un material neprelucrat deloc, ci unul a cărui prelucrare a fost începută, căruia i se cunosc parametrii pe baza cărora se va desăvârși operația de șlefuire. Se știe, că individul își dezvăluie adevărata natură, dacă se află într-un mediu agreabil, ceea ce nu se poate spune despre penitenciarele românești. De aici nevoia unui centru pre-penitenciar, un centru național de observație, după modelul celui din Franța, de la Fresnes, un centru care să primească într-o primă fază infractorii condamnați pentru delicte grave, cu violență.. Într-un astfel de centru, totul este organizat în așa fel încât deținutul să se poată exprima, să fie el însuși. Denise Jodelet afirma, în legătură cu aceasta, că „accesul la lucruri plăcute facilitează intrarea în zona reflexiei. Aici are loc „ademenirea” spre înțelegere, spre cunoaștere, prin capacitatea de a se distanța de funcționarea corporală, de a-și finaliza căutarea satisfacțiilor care stau și ele la baza schimbului social”.

În acest tip de centru, nu este nevoie să funcționeze nici un atelier de muncă. Este b#%l!^+a?b#%l!^+a?adevărat, că munca în penitenciar, mai ales cea manuală, prezintă interes, pentru că ea canalizează gândurile negative ale deținutului și în același timp controlează violența, dar în faza de evaluare pre-penitenciară nu este necesară. Aici relațiile cu supraveghetorii sunt mai degrabă cordiale, iar psihologii, asistenții sociali, psihiatrii, medicii, sunt mai aplecați către problemele condamnaților. De fapt, politețea și bunăvoința personalului îl fac pe deținut să se simtă în largul lui, să abandoneze orice tentativă de respingere a comunicării, de apărare. El trebuie ajutat să conștientizeze că este acolo pentru binele lui, acest stagiu pre-penitenciar trebuind să fie pentru el, în esență, o etapă a descoperirii de sine.

Este indicat ca deținuților să li se spună că sunt într-un astfel de centru pentru a fi observați, dar nu precum un animal în cușcă, ci împreună, el și specialistul. Este nevoie de participarea activă a deținuților la propria observare, aceștia ajungând să fie convinși că astfel își pregătesc întoarcerea la o viață normală în libertate, oricât de lungă ar fi pedeapsa pe care o au de ispășit.

La sfârșitul ciclului, psihologii, asistenții sociali, medicii au obligația să menționeze istoria condamnatului, apoi faptele pentru care a fost încarcerat, situația prezentă – dacă își acceptă condamnarea, cum își percepe încarcerarea, dacă are sprijinul familiei, dacă dorește să muncească. Este necesară o grilă de interviu standardizată care să fie respectată întocmai, chiar dacă subiectul evită să vorbească despre unele lucruri care i s-au întâmplat, el fiind în mod necesar canalizat și sugestionat să răspundă la întrebările care îl deranjează vădit. I se poate spune: “Nu suntem aici pentru a afla ce este adevărat sau fals în dosar. Ceea ce m-ar interesa ar fi să aflu ce gândești tu acum despre ce s-a întâmplat”. Este mai important să se insiste pe ajutarea deținutului să reflecteze asupra motivelor care l-au condus la comiterea infracțiunii, plecând de la istoria personală, decât a insista pe crima ca atare.

Ideea asupra căreia trebuie insistat este aceea a „reconstruirii” unui individ, a remodelării lui identitare. Infracțiunea trebuie mai întâi marcată și numai după aceasta deținutul va fi condus pe drumul „umanizării”. Astfel, deținutul este obligat să conștientizeze actul infracțional comis, gravitatea lui, iar acest demers poate îmbrăca o haină terapeutică, realizându-se în acest mod și o eliberare de pulsiunile negative. A-l conduce pe subiect spre introspecție, înseamnă a-l determina să regrete sau, mai precis, să-și exprime regretul.

b#%l!^+a?

2.2 Rolul asistentului social. Analiză comparată între România și alte state b#%l!^+a?europene

Din cercetările efectuate a rezultat că deținuții sunt sensibilizați de interesul care li se acordă și de bunăvoința personalului. Mulți așteaptă chiar cu nerăbdare interviul cu asistentul social. Evaluarea și concluziile expuse în mod riguros științific pot avea un rol important în activitatea magistraților, a directorilor de penitenciare, educatorilor și supraveghetorilor și mai ales a asistenților sociali, a psihologilor din aceste instituții, care pot pleca, în demersul lor de pregătire a deținuților pentru momentul eliberării și pentru reinserție socială, de la cunoașterea adevăratei lor personalități; personalul de specialitate din penitenciare lucrează de acum înainte cu un subiect adus deja pe calea umanizării, care și-a conștientizat fapta, și-a actualizat motivele care l-au determinat să treacă la actul infracțional, și care a conștientizat că trebuie să revină în mediul său social remodelat și gata să înfrunte viitorul. Există țări (Austria) în care, pentru a asigura în mai mare măsură cooperarea și participarea deținuților la propriul tratament/recuperare, li se dă acestora ocazia de a participa la procesul de luarea deciziei privind planul de executare a pedepsei. Recunoașterea faptului că individualizarea tratamentului este foarte importantă, mai ales pentru deținuții care execută pedepse pe termen lung, a determinat ca Austria să aplice un sistem flexibil de clasificare a deținuților pe grupe. Dacă s-ar măsura calitatea regimului penitenciar în Austria în ceea ce privește efectele programelor de re-socializare, am observa că statisticile referitoare la recidivism menționează că acesta este considerabil mai scăzut la deținuții cu pedepse pe termen lung, care au avut prioritate la programe de tratament, comparativ cu cei care execută pedepse pe termen mediu și scurt, mai ale în primii doi ani după eliberare, considerați a reprezenta timpul critic.

Pentru a-și găsi un loc în comunitatea din care a plecat din vina sa și unde trebuie să se întoarcă, este nevoie ca deținutul să fie ajutat să mențină legătura cu aceasta, mai ales cu familia sa. Locul primei socializări, familia reprezintă legătura dintre deținut și comunitate. Un deținut care rămâne atașat de familia sa și, invers, de care familia rămâne atașată, este o ființă socială. Sprijinindu-l material și afectiv, familia pare a fi instituția cea mai sigură pentru reintegrarea socială a deținutului, asta sigur dacă nu vorbim despre familii cu istorie delictuală și/sau de violență. Vizita la penitenciar a membrilor familiei reprezintă o potențială unică ocazie de a construi o punte între pierderea primară asociată cu încarcerarea și ceea ce va urma, dar poate activa conexiuni emoționale dureroase între aceștia și deținut. Amabilitatea b#%l!^+a?personalului este esențială în cazul acestor vizite. Există studii care demonstrează cât de b#%l!^+a?puternic sunt afectate familiile de practicile instituționale rigide și uneori arbitrare, de condițiile precare în care au loc vizitele, de modul lipsit de înțelegere de a se comporta al personalului penitenciarului, de stigmatul cultural. Un program în cadrul căruia să se lucreze atât cu deținutul cât și cu familia lui ar fi extrem de benefic: familiile ar deveni sensibile la pierderea ambiguă și ar rupe o eventuală izolare socială, printr-o schimbare sănătoasă, în primul rând. De asemenea, extrem de util poate fi și un demers de sprijinire a familiilor cu venituri reduse pentru a-și putea vizita ruda din penitenciar, dar și existența unor resurse și a unor strategii de suport pentru consiliere și terapie de grup pentru familiile care au membri încarcerați. Părinții înșiși ar putea participa la jocurile copiilor care vin să-i viziteze, spărgând astfel sentimentul de izolare socială și sporind simțul apartenenței la familie/comunitate.

Având în vedere eficiența intensificării contactelor cu lumea „de afară”, în afara familiei, orice relație exterioară menținută cu un prieten, un fost profesor sau chiar cu un funcționar de la primăria localității din care provine, poate reprezenta un criteriu favorabil, căci aceste contacte sunt susceptibile să apropie deținutul de viața în libertate.

Proiectul trebuie să garanteze îndepărtarea deținutului de contextul delictului comis. Condamnatul care a evoluat pe drumul umanizării simte o adevărată renaștere socială prin relevarea ființei sale intime: “Neofitul se bucură de o cu totul altă existență…el a devenit un altul” spunea Mircea Eliade în “La nostalgie des origines”. În același spirit, unul dintre deținuții care au beneficiat de programul de la Fresnes mărturisește: “Am devenit un alt om…în timpul și în spațiul penitenciar eul meu intim, dar mai ales social, s-a metamorfozat. Din starea de animal revoltat, deveneam uman, înțelegeam lucrurile. Deveneam un copil pe cale să se nască. Nu mai aveam nici o ranchiună, evoluasem. Instinctul și nebunia făcuseră loc conștientizării. Înțelesesem că îmi aveam locul în societate”. Dar, atenție, acest lucru nu poate fi făcut de nici un deținut de unul singur, ci numai ajutat, ajutat de specialiștii din centrul de evaluare pre-penitenciară și apoi din penitenciar, în cadrul unui program bine structurat și mai ales adaptat la realitățile românești.

În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt sau vom menționa numai unele programe care și-au dovedit în timp eficiența în ceea ce privește reabilitarea psihomorală, reinserția și reintegrarea socială. b#%l!^+a?

Programul intitulat „Time to change” , aplicat în Finlanda, a inclus învățarea b#%l!^+a?motivațională și din punctul de vedere al schimbării cognitive: b#%l!^+a?

Stadiul I de pregătire psihologică constă în 12 sesiuni de grup în penitenciar. Aceasta se b#%l!^+a?numește „Pentru schimbare” (F.O.R. – Focus On Resettlement) cu următoarea tematică:

1-2 – Unde am fost și unde vreau să ajung. b#%l!^+a?

3-5 – Ce mă reține, ce mă trage înapoi.

6-10 – Ce trebuie să fac ca să ajung unde îmi doresc.

11 – Cum fac față obstacolelor

12 – Relația mea cu comunitatea (menține angajamentul, încrederea, implicarea, dorința de a avea legături „în afară”).

Se are, de asemenea, în vedere folosirea unor instrumente psihometrice, pentru a măsura schimbarea, prin raportarea situației la care s-a ajuns după participarea la program la situația dinaintea programului.

Programul este aplicat și supervizat de personalul de specialitate din penitenciar și de asistenții sociali.

Alte programe de tratament pentru deținuți și de prevenire a recidivismului – Breaking with crime, Sexual offenders program, Violence in close relationship, Youth Rise – se concentrează pe dezvoltarea unei reintegrări holistice și a unor modele preventive, ca și a capacității participanților de a se implica în activități lucrative (în muncă) sau în educație. Ideea de bază a unui astfel de program de reabilitare (Youth Rise) constă în asigurarea unei relații confidențiale și strânse a deținutului (de obicei tânăr sau minor) cu un adult care să-l sprijine în pregătirea pentru eliberare și imediat după (se au în vedere mai ales primele luni, considerate a fi perioada cu risc înalt de recidivă). Este ceea ce în viața „civilă” se numește instituția mentoratului. Mentorii sunt aleși dintre oamenii obișnuiți din comunitate, iar activitățile (zilnice) sunt stabilite individual, putând să cuprindă elemente diferite, în grade diferite, de activități de sprijin, educative și sociale. Actorii cheie în acest program sunt: serviciile de probațiune, municipalitatea, poliția, justiția, autoritățile de reabilitare, organizațiile de tineret, specialiști din penitenciare. Bartol & Bartol au realizat a clasificare și o trecere în revistă a celor mai folosite tratamente în penitenciare:

Modele comportamentale – programe de modificare a comportamentului care recompensează deținutul pentru un comportament bun, pedepsindu-l pentru unul rău.

Modele cognitiv-comportamentale – programe de modificare a comportamentului care nu numai că folosesc cadourile și privilegiile, dar cer deținuților să-și creioneze propriul plan al recuperării personale. Examinarea propriilor convingeri și credințe, atunci când își alcătuiesc planul reprezintă partea cognitivă a programului. b#%l!^+a?

Modele rațional-emoționale – terapie de grup sau individuală în cadrul căreia deținuții b#%l!^+a?sunt provocați să se confrunte cu propriile credințe iraționale – de exemplu, „Dacă eșuez, e pentru că sunt o persoană rea” – surprinzându-se modul în care își vorbesc sieși și cum își stăpânesc emoțiile; de asemenea, ei mai sunt încurajați să țină jurnale, planuri de activitate, recomandându-li-se și „teme pentru acasă”.    

  Într-un penitenciar pot exista și programe speciale pentru delincvenți „speciali”. Aceiași autori au prezentat unele dintre cele mai cunoscute:

Programe pentru delincvenții violenți – sunt folosite o varietate de abordări, iar tratamentul diferențial este recomandat ca normă, atunci când deținuții violenți nu sunt un grup omogen. Cei care uzează de violență ca mijloc instrumental sunt tratați separat de cei care folosesc violența ca expresie. Programele sunt fie de tip antrenament de relaxare (se mai numesc și „de inocularea stresului”), fie farmaceutice.

Programe pentru psihopați – psihopații se oferă adesea ca voluntari pentru tratament, prezintă progrese remarcabile, dar anumite penitenciare au programe care încearcă să facă față acestei situații prin crearea unor grupuri de exprimare emoțională, care, pentru a avea succes, trebuie frecventate regulat, cel puțin o dată sau de două ori pe săptămână.

Programe pentru agresorii sexuali – chiar dacă acest lot de subiecți pare a face progrese prin abordări de tip cognitiv-comportamental, cea mai obișnuită abordare pare a fi prevenirea recidivei, similară celei folosite în tratamentele pentru alcoolism, fumat, bulimie, în care subiectul devine responsabil pentru soluția proprie pe care o dă problemei pe care o are.

Deși, atunci când vorbim despre specialiștii din penitenciare, percepția societății românești este eronată, în sensul că aceștia sunt considerați depășiți, fără dorința de implicare în problemele deținuților, cu mentalitate învechită de asistenți sociali, în ultimii ani s-au semnalat eforturi majore de îmbunătățire și modernizare a activităților și programelor pentru deținuți. Nu cu mult timp în urmă era aproape o glumă să vorbești despre programe de recuperare în penitenciare, însă acum lucrurile s-au mai schimbat. Desigur mai sunt multe de făcut în această direcție și mai ales în politica de personal (mărirea numărului de asistenți sociali din penitenciare). Acești specialiști ai lumii considerate underground trebuie să fie formați în sensul b#%l!^+a?conștientizării că „a ajuta la reintegrarea individului care a greșit și suportă o pedeapsă b#%l!^+a?privativă de libertate presupune în primul rând cunoaștere și puterea de a înțelege ființa b#%l!^+a?umană”. Această meserie este de multe ori comparată cu activitatea unui medic, specialistul din penitenciar având datoria să „repare” nu trupul pacientului, ci comportamentul individului care a greșit față de societate.

2.3 Rolul asistentului social în relația deținut familie

Primul pas este făcut prin trecerea în revistă a tuturor factorilor relevanți în situația dată. Pe lângă sistemul client (adulții, familiile, comunitățile în cauză și copiii lor), în acest stadiu vor fi luați în considerare atât rudele, prietenii, colegii(rețeaua de suport) cât și profesioniștii – de exemplu, asistenții sociali, învățătorii, medicii și avocații .

Diagnoza socială permite evidențierea, procesarea și evaluarea sistematică a informațiilor la care au acces factorii activi într-un caz dat și care sunt considerate relevante pentru stabilirea problemei și analiza resurselor, în cazul unei situații specifice (neglijarea copilului, violența în familii, instituționalizări etc.), construirea unei imagini globale a situației date, cu toate persoanele implicate (părinți, copii, asistente sociale, medici, alți membri ai familiei etc.).

Un model de diagnoză în asistența socială trebuie să:

– facă referință la aspectele fiziologice, sociale, economice și psihice ale indivizilor și să

analizeze relațiile dintre ele;

– ia în considerare atât situațiile problematice, cât și resursele beneficiarilor asistenței sociale;

– cointereseze și să implice, fără excepție, toți beneficiarii în procesul de analiză;

– aibă ca punct de plecare pentru întregul proces metodologia specifică asistenței sociale;

– să permită o intervenție efectivă și eficientă;

– să aibă în vedere caracterul procesual al asistenței sociale;

– să țină seama de dimensiunile discriminării și ale marginalizării sub aspectul sexului, rasei, etniei, statutului de ședere, vârstei, handicapului și orientării sexuale;

– să consolideze procesul de profesionalizare a asistenței sociale . b#%l!^+a?

Consilierea este un subiect vast, disputat de diferite categorii profesionale (asistenți b#%l!^+a?sociali, psihologi, medici, juriști etc.), dar care prezintă câteva elemente comune, indiferent de profesioniștii care o utilizează: reprezintă un proces bine structurat, are o durată limitată în timp, o durată a sesiunii , obiective clare dezvoltate împreună cu clientul, un cadru specific, precum și cerințe specifice antrenate în procesul de închidere al consilierii.

Consilierea reprezintă acea metoda utilizată de asistentul social având treapta de competență specialist sau principal și care constă în utilizarea cu abilitate și principialitate a relației asistent social – deținut precum și a unor tehnici specifice. Astfel, deținutul este ajutat să își identifice problemele, nevoile, să le exploreze, să identifice soluții pentru acestea, să își conștientizeze abilitățile, resursele și să le utilizeze optimal în vederea rezolvării problemelor personale și interpersonale, pentru o mai buna adaptare și integrare sociala.

Având în vedere că întrevederea între asistentul social și deținut presupune culegerea unor informații generale despre acesta (date de identificare, stare civilă, stare de sănătate, structura familiei, etc), în cadrul interviului de explorare asistentul social va urmări să analizeze mai profund:

caracteristicile problemei (natura, cauzele, durata acesteia),

un istoric al clientului și al familiei sale,

sistemul de relații în familie și comunitate,

resursele care pot fi implicate în rezolvarea cazului.

Familia are un rol fundamental în viața persoanelor condamnate, în cele două perioade distincte prin care acestea trec: perioada încarcerării și perioada post penală. Având în vedere că relațiile sociale ale persoanelor condamnate se deteriorează odată cu încarcerarea lor, relațiile acestora cu familia (soția, concubina) pot reprezenta pentru acestea una din resursele principale de care ele dispun pentru a face față situațiilor sociale diferite, caracteristice fiecărei perioade în parte.

Familia ar trebui să reprezinte acea celulă a sistemului social din care indivizii să preia, să selecteze acele valori și norme care să îi ajute în dezvoltarea lor psihosocială. Însă de multe ori familia nu reprezintă o resursă pentru indivizi, iar aceștia nu pot prelua din cadrul sistemului familial valorile și normele sociale, deoarece însăși familia reprezintă un complex de norme, atitudini și comportamente antisociale, care poate influența în mod negativ dezvoltarea individului. În acest context, nu putem vorbi despre dezvoltare armonioasă a individului care b#%l!^+a?face parte din acest tip de familie, deoarece acesta fiind influențat de climatul familial este predispus să încalce normele sociale, să adopte o conduită neadecvată în raport cu valorile și b#%l!^+a?normele sociale.

Braithwaite (1989), alături de alți criminologi precum Naser și La Vigne (2006) susțin importanța suportului social în cadrul procesului de desistare, acesta reprezentând un factor protectiv pentru ex-deținut. Cadrele teoretice dar și empirice ale criminologilor menționați mai sus susțin ideea conform căreia comportamentul infracțional poate fi influențat pozitiv de către suportul social, care poate consta în oferirea de servicii sociale, consiliere psihologică, oferirea unui loc de muncă, etc. Astfel, persoanele condamnate care primesc suport din partea familiei și din partea comunității, sub diferite forme pot să își schimbe comportamentul, să valorifice resursele care le sunt oferite prin schimbarea lor comportamentală și atitudinală.

Menținerea legăturii cu familia poate reprezenta pentru deținut o resursă pe care o poate utiliza în perioada post penală pentru a-și depăși comportamentul infracțional; acceptarea ex-deținutului în familie, alături de copiii săi, îi poate oferi acestuia sentimentul de apartenență la grupul familial și îi poate spori încrederea în sine. Asumarea din nou a rolurilor familiale îl va responsabiliza pe ex-deținut și îi va conferi sentimentul că familia are nevoie de implicarea lui în sarcinile familiale, iar decizia lui este importantă în cadrul sistemului familial. Cercetările cu privire la rolul suportului familial în viața de detenție a deținuților nu pot confirma cu exactitate, de exemplu, care este gradul în care acest suport influențează sau nu schimbarea comportamentului deținuților și îi ajută pe aceștia să nu mai comită infracțiuni, dar cert este că suportul familial poate reprezenta un factor protectiv, alături de alți factori sociali, demografici în vederea procesului de schimbare al deținutului.

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Capitolul 3 Studiul de caz Prezentarea cercetării calitative efectuate în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță Gherla

Am considerat că este importantă explorarea sferei comportamentului infracțional prin prisma relațiilor familiale ale deținuților, întrucât comportamentul infracțional poate avea ramificații și în trecutul vieții de familie al acestora, fapt care poate influența indivizii, alături de alți factori, să adopte un comportament infracțional. De asemenea, am considerat importantă, pentru demersul de cercetare, percepția deținuților în raport cu relațiile pe care le au cu propriile familii, atât în perioada anterioară detenției, cât și în cursul perioadei de detenție. Viziunea pe care o au deținuții cu privire la relațiile lor familiale și modul în care aceștia se raportează la viața de familie după liberare este, de asemenea, un aspect esențial care poate influența în mod pozitiv sau negativ, procesul de reintegrare socială al deținutului. Potrivit literaturii de specialitate, cercetarea calitativă este interesată de complexitatea interacțiunilor sociale exprimate în viața cotidiană și semnificațiile atribuite de participanți acestor interacțiuni.

Am considerat relevantă folosirea cercetării calitative și a metodelor specifice acesteia în demersul personal de cercetare, deoarece am urmărit să explorez realitatea fiecărui subiect (deținut) în parte cu privire la relațiile de familie, lucru care a fost posibil cu ajutorul interviurilor. De asemenea, am optat pentru abordarea calitativă întrucât am dorit să interacționez direct cu persoanele condamnate, această interacțiune având ca scop stabilirea unei relații de comunicare cu acestea, pentru a avea o perspectivă reală și coerentă asupra contextului social care a determinat și influențat declanșarea comportamentului infracțional.

Din punctul meu de vedere, în urma experienței dobândite, acest tip de relație cu persoanele condamnate este foarte greu de stabilit și necesită un timp îndelungat, întrucât de cele mai multe ori acestea nu sunt dispuse să îți acorde încredere și sunt reținute în a acorda detalii legate de a?viața lor, tocmai pentru că sunt conștiente de poziția în care se află.

Astfel, pentru stabilirea unei relații favorabile cunoașterii universului real al persoanei condamnate este nevoie de timp, răbdare și o serie de întâlniri destinse în care persoana b#%l!^+a?condamnată să se simtă confortabil și să își dezvăluie treptat temerile, perspectivele fără să se simtă judecată de mărturisirile pe care le face.

Scopul cercetării

Cercetarea socială de tip calitativ realizată în cadrul penitenciarului a avut drept scop determinarea percepției asupra relațiilor familiale ale persoanelor condamnate din Penitenciarul Gherla în raport cu viața de detenție și perioada post penală, pentru a constata în ce măsură relațiile de familie au fost influențate de viața de detenție și în ce mod acestea devin suport pentru persoanele condamnate în perioada post penală.

Cercetarea socială de tip calitativ realizată în cadrul penitenciarului a avut drept scop determinarea percepției asupra relațiilor familiale ale persoanelor condamnate din Penitenciarul Gherla în raport cu viața de detenție și perioada post penală, pentru a constata în ce măsură relațiile de familie au fost influențate de viața de detenție și în ce mod acestea devin suport pentru persoanele condamnate în perioada post penală.

Obiectivele cercetării

Prin demersul de cercetare am urmărit identificarea naturii relațiilor familiale ale deținuților în perioada anterioară detenției; modul în care detenția a schimbat percepția deținuților în raport cu propriile familii și prospecția pe care o au aceștia din postura de deținuți, referitoare la viața de familia după eliberare. Toate aspectele sunt importante, deoarece este relevant să identificăm natura relației anterioare detenției a deținutului cu familia (soția, concubina), lucru care ne va ajuta să constatăm care este percepția din poziția de condamnat asupra propriei familii și cum se raportează din această postură la viitoarea relație pe care o va avea cu familia nucleară după ce va fi eliberat.

Întrebări de cercetare

Întrebările de cercetare de la care am pornit acest demers și care m-au direcționat în vederea atingerii scopului meu sunt următoarele:

1. Care sunt schimbările pe care le aduce detenția la nivelul relațiilor familiale ale deținuților?

2. Care este semnificația acordată de către deținuți suportului familial în detenție?

3. Care este poziția familiei în modul de concepere a perspectivelor de viață ale deținuților? 4. Care este locul familiei în cadrului sistemului de priorități ale deținuților în perioada post penală? b#%l!^+a?

Lotul de subiecți

Actorii sociali ai cercetării calitative care au constituit lotul de subiecți a fost compus din 10 persoane condamnate de sex masculin, cu vârsta cuprinsă între 31 și 40 de ani, condamnate pentru diferite infracțiuni care fac parte din programul pentru liberare derulat în cadrul penitenciarului Gherla și mai au maxim 6 luni până la liberare. Subiecții au fost aleși din totalul de aproximativ 78 de persoane condamnate care participă la acest program desfășurat în penitenciar. În selectarea subiecților un criteriu important a fost ca aceștia să fie implicați într-o relație de căsătorie sau concubinaj. Perioada în care s-a desfășurat cercetarea a fost noiembrie 2014 – februarie 2015. Metoda principală de culegere a datelor pe care am utilizat-o în demersul de cercetare a fost interviul semi-structurat, iar instrumentul care a făcut posibilă culegerea informațiilor a fost ghidul de interviu semi-structurat, care a cuprins mai multe unități de observație.

Datele relevante pentru această cercetare au fost obținute în urma interviurilor realizate cu 10 persoane condamnate din cadrul Penitenciarului Gherla. Cu fiecare dintre cele 10 persoane am realizat câte 3 interviuri.

Prezentarea rezultatelor cercetării efectuate în cadrul Penitenciarului Gherla

În ceea ce privește rezultatele cercetării am constatat în urma analizei interviurilor, pe baza unităților de observație, că persoanele condamnate au menținut legătura cu familia pe parcursul ispășirii pedepsei lor. Am observat, în urma interviurilor realizate, că detenția a schimbat modul de raportare al persoanelor condamnate la propriile lor familii (soție, concubină, copii), dar și percepția pe care acestea o aveau asupra vieții de familiei înainte să fie încarcerate. Detenția, împreună cu schimbările inevitabile pe care le aduce în viața unei persoane condamnate au produs și schimbări pozitive în viața persoanelor condamnate. Așadar 9 persoane dintre cele 10 intervievate au păstrat legătura cu familia după încarcerarea lor și susțin că relația pe care au avut-o cu concubina/soția s-a transformat într-o relație bazată mai mult pe încredere și sprijin din partea soției, respectiv a concubinei. Consider importantă stabilitatea acestor relații de familie ale persoanelor condamnate, întrucât ele reprezintă o resursă esențială de restabilire a echilibrului psihic și emoțional al persoanei aflate în detenție. Doar o singură persoană condamnată din cele zece intervievate declară că pentru ea familia nu reprezintă nimic: „Familia pentru mine nu e ceva stabil, eu nu am acordat niciodată o importanță mare familiei… și nici acum, de când sunt condamnat nu simt lipsa ei; cu ultima concubină discut la telefon, mai vine în vizită numai că b#%l!^+a?acuma nu îmi mai place de ea că îmi tot face morală, că mă așteaptă afară, că trebuie să îmi caut de lucru să le dau bani la copii, că dacă nu mă dă la poliție că nu îi dau pensie alimentară… mă presează și mie nu îmi place deloc să mă tot bată cineva la cap. I-am spus că dacă nu mă lasă în pace eu o las… și așa poate o să am o nouă relație, cu concubina din penitenciar, ea mi-o fost alături aici…”. (A. S este în vârstă de 39 de ani este condamnat la 7 ani de închisoare pentru trafic de droguri și mai are 4 luni până va fi eliberat). Pe scurt, voi prezenta fragmente relevante din răspunsurile oferite de către persoanele condamnate cu privire la diferite aspecte legate de viața lor, cum ar fi: atitudinea pe care persoanele condamnate au avut-o față de familia extinsă înainte de încarcerare; natura relației persoanelor condamnate cu familia nucleară înainte și după încarcerare pentru a vedea în acest fel dacă există modificări în relația de cuplu și care sunt modificările care au survenit în urma încarcerării persoanei condamnate; modul în care persoanele condamnate se raportează la viața de familie după eliberare din poziția de deținuți.

Atitudinea persoanei condamnate față de familia extinsă înainte de încarcerare

Prima unitate tematică din ghidul de interviu a vizat, prin întrebările deschise relevante, să identifice care a fost atitudinea persoanei condamnate față de familia extinsă înainte de încarcerare. Astfel, am urmărit să identific care a fost atitudinea persoanei condamnate înainte de a fi încarcerată față de părinții săi, dar și natura relației pe care aceasta a avut-o cu aceștia. În cazul a 7 persoane condamnate dintre cele 10 intervievate relația cu părinții a fost una tensionată, conflictuală caracterizată de certuri și violență. Aceste stări conflictuale se datorau în principal din cauza lipsei resurselor materiale, a comportamentelor deviante ale părinților persoanei condamnate (dependență de alcool, săvârșirea de infracțiuni, etc.). Voi reda sumar câteva fragmente relevante din răspunsurile persoanelor condamnate cu privire la atitudinea lor față de familia extinsă dar și la relația lor cu familia extinsă.

1) „Când am început eu să fur mi s-o dat viața peste cap… părinții nu m-or mai primit acasă, nici înainte nu m-am înțeles io bine cu ei, tata o bătea zilnic pe mama, apoi după o vreme au divorțat, mama s-a recăsătorit, apoi iar o divorțat și tot felul de probleme din astea… De la locu de muncă unde lucram m-o dat afară pentru că am adus pierderi firmei și peste noapte m-am trezit singur… iar apoi a început calvarul.” (D. V are 38 de ani și este condamnat la 8 ani de închisoare pentru furt. Mai are de ispășit din pedeapsă 3 luni) Din interviurile pe care le-am realizat cu D. V am constatat că a avut o relație conflictuală cu părinții încă din copilărie, relație care s-a deteriorat și mai mult după ce D. V a început să comită infracțiuni. De când se află în penitenciar nici unul din părinți nu l-a căutat. b#%l!^+a?

2) ,,Mama nici nu cred că știe că sunt aici… tot timpul era beată… nu poți vorbi cu ea nimic serios, a fost internată o vreme în spital la nebuni… eu eram mic peatunci. Iar tata e cu ale lui, nu a fost un sfânt… a furat și el în tinerețe și a făcut 5 ani de pușcărie, acuma nu mai se ocupă cu din astea… Mi-aș fi dorit să mai știu cum stau lucrurile acasă și să mai vorbesc cu ei… da nu am cu cine, tata nu mă iartă că am furat… mama e… în altă lume.” (S. C are 34 de ani și este condamnat la 4 ani de închisoare pentru furt. Mai are de ispășit din pedeapsă 3 luni) În urma discuțiilor pe care le-am avut cu S. C am constatat că relația cu familia a fost una tensionată și conflictuală și înainte de a ajunge acesta în penitenciar. Tatăl său a fost condamnat în trecut pentru furt, iar mama sa este alcoolică. Nici unul din părinți nu l-a căutat de când se află în penitenciar.

3) „Am plecat demult de acasă… am fost condamnat la 20 de ani și apoi nu m-am mai întors niciodată. Aveam alte priorități, nu părinții… oricum cu ei nu m-am înțeles eu prea bine…. Dacă eu nu le-am spus unde sunt, nu m-au căutat nici ei, erau tot timpul băuți, pentru că asta făceau toată ziua…” (J. M este în vârstă de 40 de ani și este condamnat la 5 ani de închisoare pentru furt. Mai are de ispășit din pedeapsă 4 luni) . Datorită faptului că J. M a început să comită infracțiuni de la 17 ani acesta s-a mutat din Medgidia în Ardeal, iar relațiile cu părinții s-au deteriorat complet. Părinții erau alcoolici amândoi și din acest motiv zilnic existau conflicte. Ulterior s-a stabilit în Ardeal și și-a continuat carierea infracțională fără să mai fie interesat de soarta părinților săi, de care nu a mai știut nimic timp de 15 ani. A aflat acum un an că ambii părinți au murit și regretă că nu i-a mai căutat. Așadar, în urma analizei informațiilor obținute, am constat că majoritatea dintre persoanelor condamnate, mai exact 7 dintre cele 10, nu au avut un trecut familial favorabil dezvoltării psihosociale armonioase, lucru care a marcat într-un mod nefavorabil dezvoltarea comportamentală ulterioară a acestora și în mod direct sau indirect, în funcție de fiecare caz în parte, a influențat dezvoltarea comportamentului infracțional și declanșarea acestuia.

II. Relația persoanei condamnate cu familia nucleară înainte și după încarcerare

A doua unitate tematică a ghidului de interviu a urmărit să identifice natura relației persoanei condamnate cu soția/concubina înainte de încarcerare, dar și după această etapă. În acest fel am reușit să identific care au fost schimbările care au apărut în viața de familie a persoanei condamnate și cum a influențat detenția relația de familie a acesteia. În urma analizei rezultatelor am constatat în mod paradoxal că în cazul a 9 persoanele condamnate dintre cele 10 b#%l!^+a?intervievate relațiile acestora cu soția/concubina s-au îmbunătățit și s-au stabilizat după ce acestea au fost încarcerate. Voi reda pe scurt fragmente relevante din răspunsurile a trei dintre cele 9 persoane condamnate a căror relații de cuplu s-au îmbunătățit și s-au stabilizat în urma încarcerării acestora.

1) „Ne-am despărțit de vreo două ori, ne tot certam tot des… ba că nu ne ajung banii, ba că nu muncesc destul… nu eram o familie tare unită, eu eram mai violent, nu o băteam dar înjuram și spărgeam obiecte prin casă… însă de când am fost închis a fost mereu lângă mine, ne-am mai certat, am fost despărțiți un an, dar eu i-am scris și apoi ne-am împăcat iar… acum ne înțelegem bine” (F. A are 34 de ani și este condamnat la 10 ani de închisoare pentru omor. Mai are de ispășit din pedeapsa 4 luni) Chiar dacă F. A a avut o relație tensionată cu soția înainte de a fi închis, recunoaște că acum familia înseamnă mult mai mult pentru el și si-ar dori să le ofere, atât fetiței cât și soției, mai multă atenție. Regretă faptul că nu s-a implicat mai mult în educația fetiței, lăsând această sarcină exclusiv soției.

2) ,,M-am căsătorit de tânăr… că mi-am zis că trebuie să am și eu familie și să am pe cineva lângă mine… da nu o fost așa de simplu pe cât credeam eu că o să fie… am divorțat… apoi m-am implicat într-o relație… avem 4 ani de când suntem împreună și avem doi copii. Ne înțelegem destul de bine, înainte să vin aici ne mai certam și noi, aveam greutăți. Eu am fost închis de 5 ori până acum. Tot mi-a zis că dacă nu mă las de furturi, mă părăsește, dar eu nu cred. Acum vine destul de des în vizită…” (R. A are 34 de ani și este condamnat pentru furt la 2 ani închisoare și mai are 3 luni până va fi eliberat) Din cele relatate de R. A am constatat că relația cu concubina s-a răcit după ce acesta a intrat în închisoare și aceasta îl amenință că dacă nu va renunța la săvârșirea de infracțiuni și va mai intra încă o dată în închisoare îl va părăsi. Însă R. A este optimist că va avea în continuare sprijinul ei moral și financiar după ce va fi eliberat, deoarece de fiecare dată când a fost condamnat a spus același lucru, dar nu l-a părăsit.

3) „Am crezut că după ce m-or închis o să mă părăsească și concubina, așa cum o făcut prima mea soție… și am fost tare mirat să văd că nu m-o lăsat… noi ne-am înțeles binișor înainte să intru aici… mai aveam noi certuri… ca-n fiecare casă. dar nu ne băteam, nu eram violenți. Când o aflat ce am făcut o plâns toată noaptea aia… că acum ce se face singură cu copilul, cum îl va crește… E drept că mi-o reproșat, da nu m-a lăsat”. (A. D are 36 de ani și este condamnat la 10 ani de închisoare pentru omor. Are până la momentul eliberării sale încă 4 luni de executat din pedeapsa primită) Relația lui A. D cu concubina este o relație stabilă care a rămas neschimbată pe parcursul celor 9 ani de detenție și care, potrivit afirmațiilor lui A. D, va continua și după ce b#%l!^+a?acesta se va elibera. Așadar, cum precizam anterior, în mod paradoxal detenția nu a distrus relațiile de familie, de cuplu ale persoanelor condamnate, dimpotrivă aceste relații s-au stabilizat pe parcursul detenției, iar persoanelor condamnate au învățat să aprecieze mai mult suportul venit din partea familiei. Este esențial ca persoanele condamnate să se identifice cu o rețea de suport, cum este familia pentru a putea face față presiunilor la care sunt supuse în mediul penitenciar, dar și după eliberarea lor.

Din păcate sistemul penitenciar nu oferă posibilitatea păstrării unei relații cât mai naturale cu familia (soția, concubina, copiii), legătura cu aceștia fiind posibilă doar prin intermediul telefonului și a vizitelor, vizite care nu pot asigura întotdeauna un mediu propice comunicării. III. Percepția persoanei condamnate față de familia nucleară după încarcerare

A treia unitate tematică care a structurat ghidul de interviu a vizat identificarea percepției persoanelor condamnate față de familia nucleară după încarcerarea lor pentru a observa dacă această percepție s-a modificat în urma încarcerării acestora. Așadar, în urma încarcerării, 8 persoane condamnate dintre cele 10 intervievate șiau schimbat percepția față de familia nucleară și susțin că după ce vor fi eliberate își vor schimba comportamentul față de soție, respectiv concubină. În următoarele paragrafe sunt redate răspunsuri relevante oferite de către persoanelor condamnate.

1) „După ce o să ies nu o mai cert… nu o mai înjur cum mai făceam uneori, fără ea nu știu cum treceam peste perioada asta… poate mă schimbam într-o persoană și mai rea, pentru că nu îmi păsa… oricum nu mai aveam pe nimeni afară, dar ea m-a ajutat psihic… și financiar cum a putut săraca… cu bani… se împrumuta, dar tot îmi trimitea…” (F. S are 35 de ani și este condamnat la 8 ani de închisoare pentru furt. Mai are de ispășit din pedeapsa 3 luni) F. S relatează că și-a schimbat complet viziunea legată de familie și de importanța pe care aceasta o are în viața sa, după ce a intrat în penitenciar. Timpul petrecut în detenție l-a determinat să înțeleagă că are alături de el o soție care i-a fost alături și în momentele grele din viața sa și nu l-a părăsit. Lucrul acesta l-a făcut să își schimbe atitudinea distantă și rece pe care o avea față de soție înainte de a intra în penitenciar.

2) „Am apreciat că nu m-o părăsit concubina și că nu și-o găsit alt bărbat… a stat lângă copii mei și îi crește greu, da nu s-o gândit niciodată să îi lase la case de copii… și de asta o să fac tot ce pot să rămân cu ei… nu știu eu dacă o să îmi reușească și dacă mă voi descurca.” (R. A are 34 de ani și este condamnat la 2 ani de închisoare pentru furt și mai are 3 luni până va fi eliberat) De când este închis R. A a înțeles cât de important a fost suportul pe care l-a primit din b#%l!^+a?partea concubinei în cursul perioadei de detenție și de aceea își dorește să continue să îi fie alături și după ce va fi eliberat. Din experiența ultimei încarcerări R. A mărturisește că deși îi va fi greu să își găsească un loc de muncă în țară va încerca să facă tot posibilul să rămână alături de familia sa, așa cum aceasta i-a fost alături pe parcursul anilor de detenție anteriori.

3) „Până să fiu închis nu am știut cum trebuie să mă port cu soția/concubina… am crezut că pot să vorbesc oricum cu ea… însă după ce am ajuns aici și am văzut ce lume e aici, mi-am spus că nu am știut să prețuiesc ce am avut și nu am știut să mă bucur de viață fără prietenii mei violenți și bețivi. Acum îmi pare rău, dar e prea târziu, viața mea oricum e marcată pentru totdeauna, doar am omorât un om, el nu se mai întoarce niciodată, în schimb eu o să ies de aici și tot nu mai pot face nimic să îl aduc înapoi…”. (S. F are 33 de ani și este condamnat pentru omor și a primit o pedeapsă de 9 ani. Este la prima condamnare și mai are 5 luni până va fi eliberat) S. F mărturisește că până să intre în penitenciar nu acorda o importanță deosebită familiei și considera familia ca un lucru care i se cuvine și pe care nu trebuie să îl prețuiască, familia există de la sine. Abia după încarcerare a înțeles că familia este cel mai important lucru pe care îl poate avea un om și că doar atunci când nu mai îți este alături începi să o prețuiești. Așadar, am constat faptul că persoanele condamnate și-au schimbat percepția față de soție, respectiv concubină după încarcerare, iar perioada petrecută în detenție le-a determinat să înțeleagă că nu sunt singure în cursul ispășirii pedepsei și că pot trece cu ajutorul familiei peste această perioadă dificilă. Este dezirabil ca persoanele condamnate să își păstreze dorința de a fi alături de familie și după ce sunt eliberate, întrucât șansele lor de reintegrare socială pot crește semnificativ dacă beneficiază de suportul familiei și bineînțeles, dacă acest suport este valorificat de către acestea.

IV. Raportarea din penitenciar a persoanei condamnate la familia nucleară după eliberare

O ultimă unitate tematică care a structurat ghidul de interviu și pe care o voi prezenta în cadrul acestui articol a vizat identificarea modului în care persoanele condamnate se raportează la familia nucleară după eliberarea lor. Prin întrebările din această unitate tematică am urmărit să identific modul în care se raportează persoanele condamnate, din postura de „persoană condamnată”, la familia nucleară pe care și-au întemeiat-o înainte sau după ce au intrat în penitenciar, în momentul in care vor fi eliberate. De asemenea, am urmărit să identific care este b#%l!^+a?locul pe care îl ocupă familia (soția/concubina/copiii) în cadrul sistemului de priorități ale b#%l!^+a?persoanelor condamnate după eliberare. 9 dintre persoanele condamnate afirmă că își doresc să rămână alături de familie după ce vor fi eliberate și să își ajute familia. Mai jos sunt expuse o serie de răspunsuri relevante ale persoanelor condamnate cu privire la această tematică.

1) „Sper să îmi găsesc de lucru la un atelier de tâmplărie, m-am calificat aici în meseria asta. Vreau să îmi ajut familia după ce ies și să le arăt că pot să îmi îndrept greșeala”. (A. D are 36 de ani și este condamnat la 10 ani de închisoare pentru omor. Mai are de executat din pedeapsa primită 4 luni) A. D i-a mărturisit planurile concubinei și dorește să locuiască împreună cu aceasta după ce va fi eliberat. Dorește să își găsească un loc de muncă și speră că îi va fi de folos calificarea pe care a obținut-o în penitenciar.

2) „… nu mai vreau să ajung aici… concubina îmi oferă tot sprijinul de care am nevoie, mă ajută să îmi caut copiii din prima căsătorie… a fost mereu lângă mine… ea știe că vreau să ne căsătorim, e de acord… și mă așteaptă, plus că s-a interesat și de serviciu… numai că e mai greu și… încă nu a primit nici un răspuns, dar se tot interesează și eu cred că în timp îmi voi depăși eticheta și nu voi fi doar un fost pușcăriaș… omul mai greșește.” (D. V are 38 de ani și este condamnat la 8 ani de închisoare pentru furt. Mai are până la momentul eliberării sale încă 3 luni) D. V dorește după ce va fi eliberat să își întemeieze o familie alături de concubină și să își caute copiii din prima căsătorie, pe care nu i-a mai căutat de 17 ani. Concubina știe de existența copiilor lui D. V din relația de căsătorie anterioară și îl susține pe acesta în demersul său de a-și revedea copiii. Tot sprijinul pe care l-a primit din partea concubinei în perioada de detenție îl motivează pe D. V să își schimbe comportamentul și să nu mai comită infracțiuni și să își întemeieze o familie cu aceasta.

3) „Sunt trist și bucuros în aceeași măsură, știu că acasă mă așteaptă cineva… merită să fac tot ce pot să le fiu de acum încolo alături. Îmi voi căuta un loc de muncă, chiar dacă material o ducem bine… însă voi face asta să arăt lumii că și un criminal, cum mă numesc ei, poate să devină un om muncitor și serios… fac asta în primul rând pentru familie… nu vreau să le fie b#%l!^+a?rușine cu mine și nu mai vreau să treacă prin ce au trecut…” (M. N are 32 de ani și este condamnat la 8 ani de închisoare pentru omor. Mai are de ispășit din pedeapsă două luni, urmând apoi să fie eliberat) După ce va fi eliberat M. N dorește să își viziteze mai întâi părinții, apoi se va întoarce acasă la soția și fiica lui care îl așteaptă acasă. Este optimist și crede că va reuși să treacă peste prejudecățile oamenilor cu ajutorul și sprijinul soției și a fiicei lui.

4) „Vom locui împreună după ce ies… vreau să îl trec pe copil pe numele meu… și să fim cu acte împreună. Va fi greu cu banii până o să îmi găsesc eu de lucru… am ceva prieteni care lucrează în construcții și o să mă rog de ei… poate mă vor ajuta.” (P. M are 35 de ani și este condamnat la 3 ani de închisoare pentru furt. Este la a doua condamnare și mai are de ispășit din pedeapsă 5 luni) P. M este optimist în privința vieții de familie și își face planuri alături de concubina sa. Acesta vrea să se căsătorească cu T. și să îi dea numele lui copilului său. De asemenea, una din prioritățile lui P. M este să își găsească un loc de muncă pentru a avea un venit stabil din care să își ajute familia. Așadar, în urma analizei datelor oferite de către persoanele condamnate, raportarea acestora la viața de familie după eliberare este una pozitivă, 8 dintre cele persoane 10 persoane intervievate își doresc să acorde mai multă atenție familiei și să se implice mai mult în viața de familie. Din afirmațiile acestora, o prioritate a persoanelor condamnate după eliberare este găsirea unui loc de muncă, astfel să obțină un venit necesar susținerii materiale a familiei. Persoanele condamnate declară că familia a devenit importantă pentru ele doar după ce au intrat în penitenciar, însă acestea își doresc să rămână alături de soție/concubină și copii și după ce vor fi eliberate.

Subliniez faptul că este important ca familia să continue și după eliberarea persoanei condamnate să îi ofere acesteia suport și sa îi păstreze motivația pentru schimbare, esențială în procesul de reintegrare socială a acesteia. Concluziile cercetării În ciuda faptului că lotul se subiecți a fost unul restrâns, informațiile pe care le-am obținut în urma analizei tematice a interviurilor, realizate cu cele 10 persoane condamnate, sunt relevante pentru cercetarea prezentă. Prezintă, din perspectiva asistenței sociale, problemele legate de dimensiunea familială cu care se confruntă persoanele condamnate după ce sunt încarcerate, dar și nevoile pe care acestea le întâmpină în raport cu această dimensiune. Astfel, identificarea acestor probleme și nevoi ne oferă posibilitatea, ca asistenți sociali, să construim un plan de intervenție și asistare socială corect, individualizat, adaptat nevoilor fiecărei persoane condamnate în parte, care să aibă ca scop principal, de lungă durată reintegrarea persoanei condamnate în mediul său social: în familie, în comunitate, etc. Pe parcursul studiului am răspuns la întrebările de cercetare, care au b#%l!^+a?stat la baza acestui demers și am atins obiectivele pe care le-am formulat la începutul prezentului demers. Am identificat astfel, care este a fost natura relațiilor familiale ale persoanelor condamnate înainte de încarcerare, de asemenea, am identificat modul în care detenția a schimbat percepția persoanelor condamnate în raport cu propriile lor familii (relația soție, concubina, copii), dar și prospecția pe care aceste persoane o au din postura de „deținuți” referitoare la viața de familie după ce vor fi eliberate.

În concluzie, am constatat în urma analizei interviurilor realizate cu cele 10 persoane condamnate din cadrul Penitenciarului Gherla, că există două categorii de persoane condamnate: o categorie de persoane condamnate care au menținut legătura cu familia în perioada de detenție și susțin că vor rămâne alături de familiile lor și după ce se vor elibera, iar a doua categorie de persoane condamnate este aceea a persoanelor care au păstrat legătura cu familia, respectiv soția concubina în cursul ispășirii pedepsei lor, însă păstrarea relației cu aceasta nu este prioritară după eliberare.

Numărul persoanelor condamnate care se află în această ultimă categorie este semnificativ mai mic, doar două persoane dintre cele 10 intervievate nu plasează familia pe un loc prioritar după eliberare. Ceea ce am constatat din discuțiile cu persoanele condamnate, fără să îmi propun acest lucru este că toate cele 10 persoane condamnate prezintă o nesiguranță în ceea ce privește viitorul lor legat de viața de familie, găsirea unui loc de muncă, etc., deși afirmă că își doresc să își recompenseze familia pentru faptul că le-a fost alături. Însă, discursul lor este dominat de verbe ale dorinței „sper”, „aș vrea” ,,îmi doresc”, „dacă”, lucru care denotă o nesiguranță la nivelul conștiinței lor și nu o siguranță că vor reuși. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că aceste persoane nu sunt încă pregătite psihic, moral, social să își asume din nou responsabilități. Le este teamă de eșecul cu care cred că inerent se vor confrunta în momentul eliberării lor. Aceste persoane condamnate se ascund după propria lor proiecție pe care o au despre sine și „despre viața de afară”, care de cele mai multe ori este complet diferită și în discordanță cu realitatea. Lipsa de motivație pentru schimbare este ilustrată prin faptul că 3 din cei 10 deținuți intervievați sunt recidiviști, 2 dintre ei fiind la a 6-a condamnare.

Este important ca deținuții să ceară ajutorul asistenților sociali și al psihologilor pentru a-i ajuta să își găsească echilibrul interior și motivația necesare acțiunilor care vizează schimbarea comportamentului lor și a calității vieții acestora. Afirmații ale persoanelor condamnate cu privire la viața lor după eliberare

1): „Nu știu cum voi reuși să îmi găsesc un loc de muncă afară, deși aș vrea să am bani b#%l!^+a?să îmi pot întreține familia, sper ca familia să nu mă părăsească din acest motiv”; (Persoană condamnată M. A este neîncrezătoare în ceea ce privește viitorul și nu crede că va reuși să își găsească un loc de muncă stabil, care să îi asigure un venit stabil și din acest motiv crede că își va pierde familia)

2) „După ce faci pușcărie nu te mai angajează nimeni, toți zic că nu mai ești bun de nimic… mă tem că nu mă voi descurca și nu voi reuși să îmi pun viața în ordine… poate dacă mă va ajuta și familia… voi reuși”. (Persoana condamnată S. P este sceptică că va putea să facă față cerințelor existente pe piața muncii și este sigură că nu va reuși decât cu sprijinul familiei să se schimbe)

3) „Dacă faci prostia asta și ajungi aici, nu mai poți fii vreodată om cinstit. Ce vezi aici te marchează toată viața și înveți tot ce e mai rău de aici, deși în mintea ta știi că nu faci bine, dar te contaminezi, e ca o boală pușcăria asta”. (Persoana condamnată R. P este conștientă ca are deja o etichetă și că nu mai poate face nimic pentru ca aceasta să dispară. Scopul lui R. P este să încerce să trăiască cu această etichetă și să demonstreze comunității, familiei că în ciuda faptului că a fost închis, poate deveni un om responsabil pentru ceea ce face)

Toate aceste răspunsuri pun în evidență nesiguranța pe care o au aceste persoane condamnate când vorbesc despre ceea ce vor face după eliberarea lor. Așadar, în spatele acestor afirmații pe care le fac persoanele condamnate cu privire la modul în care vor reuși să se reintegreze în familie și în comunitate după ce se vor elibera stă teama acestora de nereușită, de respingere și de marginalizare de către comunitatea în care se reîntorc. Persoanele condamnate percep aceste stări, sentimente ca fiind inerente în perioada post penală și cred că toate acestea, le vor împiedica să își restabilească relațiile de familie (cu soția/concubina și copiii) în perioada post-penală.

De aceea, este nevoie ca cele 10 persoane condamnate să conștientizeze faptul că familia poate constitui un real suport de care acestea au nevoie pentru ca să poată depăși toate momentele și situațiile dificile cu care se vor confrunta în momentul eliberării lor. Această conștientizare, de către persoanele condamnate, a rolului pe care familia îl are sau îl poate avea în viața lor după ce sunt eliberate, trebuie să fie actualizată mereu de către cadrele specializate din penitenciar (asistenți sociali, psihologi etc.) pentru a păstra o raportare constantă a persoanelor condamnate la propriile lor familii. Este important și dezirabil ca pedeapsa privativă de libertate să aibă un efect pozitiv asupra comportamentului persoanei condamnate, să o ajute b#%l!^+a?pe aceasta să își reconstruiască prioritățile și să adopte comportamente pro-sociale.

Din păcate, încarcerarea nu reușește întotdeauna să transforme comportamentul antisocial, infracțional al persoanei condamnate într-un comportament pro-social, deoarece, în esență, mediul social al penitenciarului este un mediu în care valorile, principiile, normele nu mai au aceeași semnificație și prioritate pentru persoanele condamnate; valorile nu mai există, principiile sunt incerte, iar normele nu se respectă. Consider că este esențial ca persoanele condamnate să beneficieze în cursul ispășirii pedepsei de suport atât din partea familiei dar și din partea asistenților sociali, psihologi, întrucât de calitatea acestui suport depinde bunăstarea morală și psihică a persoanei condamnate, dar și refacerea comportamentul infracțional. Concluzii generale Articolul prezent a fost realizat cu scopul de a aduce în prin plan aspecte legate de dimensiunea familială a persoanele condamnate. Partea de cercetarea prezintă transformările, dificultățile legate de viața familială pe care un număr restrâns de persoane condamnate din penitenciarul Gherla le întâmpină, odată încarcerate. Cercetarea a urmărit să determine percepția asupra relațiilor familiale ale persoanelor condamnate din penitenciarul menționat anterior, pentru a constata în ce măsură aceste relații au fost influențate de viața de detenție și în ce mod aceste relații pot deveni suport pentru persoanele condamnate în perioada post-penală. Așadar, încarcerarea unei persoane presupune privarea de libertate a acesteia, privare care înseamnă separare de restul lumii. Am observat că în cele mai multe cazuri, familia este primul sistem social afectat de această separare, care aduce cu sine ruperea relațiilor pentru o perioadă relativ lungă sau scurtă a persoanei încarcerate cu soția, concubina, copiii în funcție de fiecare caz în parte. De la această separare, pornesc inerent o serie de alte probleme cu care persoana încarcerată se confruntă, dar asupra cărora nu voi insista întrucât nu sunt subiectul acestei cercetări. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că persoanele condamnate au nevoie de menținerea unei legături reale (vizite, telefon, scrisori) cu familia pe care o au, întrucât ideea de apartenență a persoanelor condamnate la grupul familial reprezintă pentru acestea o resursă esențială în cursul perioadei de detenției. În mediul social în care trăiesc aceste persoane condamnate (penitenciar) relațiile de comunicare sunt diferite de cele care se petrec în mediu social natural, lucru care le afectează puternic personalitatea, comportamentul și caracterul. Doresc de asemenea, să subliniez faptul că este importantă calitatea legăturilor pe care persoanele condamnate reușesc să o stabilească cu familia (soția, concubina, copiii) în perioada de detenție, deoarece în acest fel ele își pot canaliza motivația spre depășirea comportamentului lor infracțional, lucru care se urmărește prin privarea de liberate, însă nu întotdeauna se și b#%l!^+a?reușește.

Motivația pentru schimbare a persoanelor condamnate, din punctul meu de vedere, în urma interacțiunii directe pe care am avut-o cu persoanele private de libertate este fundamentală în procesul de reintegrare socială al acestora.

Este utopic să vorbim despre foste persoane condamnate reintegrate social, în contextul în care acestea nu își doresc să își schimbe comportamentul infracțional, le „place” să fure, viața din penitenciar nu li „se pare grea”, și condițiile sunt acceptabile pentru a duce „un trăi lipsit de griji”. Printre prioritățile acestora, după eliberare, se numără „fuga în străinătate” pentru a face „banii ușor”, familia sau găsirea unui loc de muncă nefiind decât un set de priorități relative. Toate aceste lucruri nu fac decât să aducă în prim-plan nevoia de asistare a acestor persoane și de motivare a lor pentru schimbare, motivare care nu reprezintă un proces ușor și din acest motiv, de multe ori, fostele persoane condamnate nu reușesc să facă față procesului de reintegrare socială datorită faptului că motivația lor scade pe parcurs ce întâmpină dificultăți. În cadrul acestui proces de reintegrare socială a fostelor persoane condamnate nu vorbim doar de implicarea resurselor exterioare lor ci și de implicarea propriilor resurse ale acestora. Nu putem vorbi despre reintegrarea socială a persoanei condamnate atâta timp cât acesta nu este motivată și nu participă activ la acest proces.

Trebuie, ca societate civilă, să acordăm o atenție sporită acestei categorii de persoane, întrucât de modul în care aceste persoane sunt asimilate de comunitate, familie depinde reintegrarea lor socială.

Consider că, studierea acetei categorii de beneficiari ai asistenței sociale în mediul lor social, în penitenciar nu face decât să aducă în prim plan problemele cu care se confruntă acestea, nevoile pe care le întâmpină și în acest fel putem, ca și profesioniști, să gândim planuri reale și realizabile de intervenție de lungă durată, care să aibă ca scop principal reintegrarea socială a persoanelor condamnate.

b#%l!^+a?

Referințe

Bales, W. D., Mears, D. P. 2008, ‚Inmate social ties and the transition to society: Does visitation reduce recidivism?’, Journal of Research în Crime and Delinquency (45), 3, pp. 287-321.

Băban, A., 1998, Metodologia cercetării calitative, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. Bobbitt, M., Nelson, M. (2004),

The Front Line: Building Programs that Recognize Families Role in Reentry, Vera Institute of Justice, New York. Braithwaite, J. 1989,

BIBLIOGRAFIE

Amza, T.(1999) – Criminologie. Tratat de teorie și politică criminologică, Ed. Lumina Lex, București;

Butoi, T.(2003) – Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Phobos, București;

Butoi, T.(2004) – Victimologie- curs universitar, Ed. Pinguin Book;

Florian, Gheorghe, Psihologie penitenciară, (1996), Editura Oscar Print, București;

Florian, Gheorghe, Dinamică penitenciară, (1999), Editura Oscar Print, București;

Florian, Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, (2003), Editura Oscar Print, București;

Mitrofan,N., Butoi, T., Zdrenghea,V. (1992)- Psihologie Judiciară, Ed. Șansa, București;

Stănișor, Emilian (coord), Penologie, (2002), Editura Oscar Print, București;

www.epi.edu

www.crimelibrary.com

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Referințe

Bales, W. D., Mears, D. P. 2008, ‚Inmate social ties and the transition to society: Does visitation reduce recidivism?’, Journal of Research în Crime and Delinquency (45), 3, pp. 287-321.

Băban, A., 1998, Metodologia cercetării calitative, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. Bobbitt, M., Nelson, M. (2004),

The Front Line: Building Programs that Recognize Families Role in Reentry, Vera Institute of Justice, New York. Braithwaite, J. 1989,

BIBLIOGRAFIE

Amza, T.(1999) – Criminologie. Tratat de teorie și politică criminologică, Ed. Lumina Lex, București;

Butoi, T.(2003) – Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Phobos, București;

Butoi, T.(2004) – Victimologie- curs universitar, Ed. Pinguin Book;

Florian, Gheorghe, Psihologie penitenciară, (1996), Editura Oscar Print, București;

Florian, Gheorghe, Dinamică penitenciară, (1999), Editura Oscar Print, București;

Florian, Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, (2003), Editura Oscar Print, București;

Mitrofan,N., Butoi, T., Zdrenghea,V. (1992)- Psihologie Judiciară, Ed. Șansa, București;

Stănișor, Emilian (coord), Penologie, (2002), Editura Oscar Print, București;

www.epi.edu

www.crimelibrary.com