Rolul Asistentului Social In Asistarea Persoanelor cu Boli Terminale

PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Capitolul I

Istoric

Activitatea de asistență socială în Biserică

Concepte și definiții medicale

Asistența socială și conceptul de slujire în învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare

Conceptul de sănătate și boală la Sfinții Părinți

Prevederi legale ale acordării îngrijirilor paliative în România

Asistentul social – consilier și apărător a drepturilor bolnavilor aflați în stare terminală

Obiectivele și principiile îngrijirii paliative

Asistentul social – punte de legătură între bolnav și societate

Capitolul al II-lea

2.1. Boala ca fenomen social și stare contra firii

2.2. Semnificații ale suferinței și durerii

2.2.1. Cauzele și scopul suferinței și durerii

2.2.2. Cercetarea omului bolnav, vindecarea și ajutorarea permanentă a aproapelui

2.3. Asistentul social și evoluția socio-emoțională a pacientului și a familiei

2.4. Valoarea mântuitoare a suferinței

Capitolul al III-lea

3.1. Copilul bolnav și familia

3.1.1. Asistentul social în diada părinte-copil bolnav

3.2. Bătrânii și stadiul terminal

3.2.1. Rolul asistentului social în îngrijirea bătrânilor în stadiu terminal

3.3. Problema eutanasiei în lumina moralei creștine

Concluzii

Introducere

Atunci când vorbim de îngrijire paliativă vorbim despre o echipă interdisciplinară, despre pacient și familie ca unitate de îngrijire. Beneficiarii serviciilor de îngrijire paliativă sunt pacienți cu boli cronice avansate, progresive, cu speranță de viață limitată, care prezintă simptome necontrolate și se confruntă cu diverse probleme medicale, sociale, psiho-emoționale, spirituale etc. Fără o implicare a echipei multidisciplinare care oferă îngrijire paliativă, fără un ochi atent al profesionistului multe din aceste probleme ar putea să rămână nerezolvate.

De aceea echipa de îngrijire paliativă vine în sprijinul pacientului și familiei oferind îngrijire holistică. Este un lucru bine cunoscut că atunci când apar probleme medicale implicit apar și probleme de ordin social. De aceea serviciile sociale sunt parte integrantă a serviciilor de îngrijire paliativă. Oferirea de sprijin direct și suport informațional de natură medicală, socială, psiho-spirituală de către echipa multidisciplinară, face ca pacientul și membrii familiei să controleze mai bine stresul, îngrijorarea, teama legată de boală și evoluția ei, reintegrare socială, teama referitoare la venituri, etc.

Oferirea unui sprijin direct din partea asistentului social, consilierea, empatia vin să sporească stima de sine a pacientului și aparținătorilor, reducând astfel depresia și anxietatea.

PARTEA I

Capitolul I

Istoric

Îngrijirea paliativă a cunoscut o evoluție semnificativă în decursul secolului trecut. Ea incluzând, pe lângă consolare, tehnici de îngrijire paliativă, controlul simptomatic și acordând susținere pacientului și familiei acestuia.

Centrele moderne de îngrijire paliativă au progresat de la forma de azil la centre în care se întâlnește „un amestec” al sistemelor de îngrijire, atât academice, cât și nonacademice, servicii bazate pe îngrijirea la domiciliu îmbinate cu cele bazate pe îngrijirea în spital.

Activitatea de asistență socială în Biserică

Sfinții Părinți au acordat o mare atenție problemelor sociale, apărând poporul de abuzurile asupritorilor, ținând legătura cu celelalte comunități creștine surori spre împreună sfătuire și dragoste, pentru a păstra unitatea Bisericii, de asemenea ierarhii s-au implicat destul de mult atunci când au venit vremuri de foamete, și alte dezastre, arătând iubirea frățească față de ceilalți creștini în suferință.

Astfel obiectivul misiunii Bisericii este omul, adică mântuirea lui și ajutorarea lui în caz de nevoie. De asemenea Biserica ne învață că noi suntem fii ai lui Dumnezeu prin Botez, împreună formăm o mare familie a lui Dumnezeu.

Astăzi, într-un context social nou, complex și exigent, cu multe speranțe de împlinit și multe răni de vindecat, asistența socială a Bisericii nu se poate dezvolta viguros dacă nu este motivată temeinic, ea nu trebuie să fie o modă, ci modul însuși al existenței misionare a Bisericii în lume, icoana dinamică a iubirii lui Dumnezeu.

Pentru a înțelege mai bine care este rolul asistentului social este necesară o scurtă descriere a domeniului asistenței sociale. Astfel ea este reprezentată de un ansamblu de instituții cu direcții de activitate specializate pe categorii de probleme sociale, care inițiază și dezvolta diverse programe și acțiuni ce vin în sprijinul, ameliorarea și rezolvarea problemelor unor categorii de persoane, familii, grupuri sau comunități.

Însuși denumirea de asistență socială vrea să arate scopul și obiectivele acestui domeniu, asistarea societății presupunând o intervenție concretă și un sprijin acordat acesteia în problemele cu care se confruntă. Fie că este vorba de persoane defavorizate din punct de vedere al unui handicap, deficiente fizico-psihice, sau fie că este vorba de alte probleme cu care individul și societatea vin în contact, asistența socială își propune rezolvarea și ameliorarea acestor situații problemă.

Activitatea de asistență socială are două dimensiuni principale:

a). dimensiunea economică:

Presupune alocarea și distribuirea unor resurse material–financiare categoriilor de persoane defavorizate economic pe o perioada limitată de timp până la redresarea situațiilor respective.

Mai putem aminti aici și de un management al resurselor financiar–materiale, dar și de necesitatea desfășurării unei bogate activități administrative.

b). dimensiunea socială și psiho–socială:

Vizează procesele de integrare și reintegrare socială în sensul cel mai larg; dar și o gama destul de diversificată de aspecte și probleme la nivel de individ, familie și comunitar.

Atât asistența socială desfășurată sub patronajul și coordonarea bisericii, cât și cea din afara sferei de influență a acesteia, adică cea care ține de instituții aparținând statului și nu numai, organizații guvernamentale și nonguvernamentale sau cu caracter privat, au până la un punct scopuri și obiective comune. Sub acest aspect putem afirma că din ambele părți se urmărește o intervenție concretă în ameliorarea și rezolvarea problemelor sociale.

Putem vorbi de o colaborare între asistența socială din cadrul bisericii și cea provenind din cadrul altor instituții fără caracter religios. Există numeroase centre de acest gen în care ambele părți sunt implicate, parteneriatul în aceste cazuri propunându-și o colaborare și o unire de forțe, canalizată și direcționată spre întrajutorarea unor categorii sociale defavorizate sau cu probleme.

Toate aceste forme de asistență socială reprezintă expresia unei colaborări profesionale fructuoase între biserică, între filantropia realizată în sfera bisericii și asistența socială din cadrul altor instituții de profil.

Diferența constă în faptul că asistența socială realizată de biserică vizează nu numai asistarea din punct de vedere material, financiar, medical și psiho-emoțional a celor aflați în diverse situații problemă, ci se urmărește și o „asistență a sufletului”. Ajutorarea doar a „trupului” devine o rutină ce poate naște un sentimentalism și o dependență față de sursa de sprijin din partea beneficiarului; de aceea biserica administrează, pe lângă asistența socială oficială, normală și o consiliere sufletească, din punct de vedere teologic.

Se urmărește găsirea unui echilibru spiritual, moral și împăcarea cu Dumnezeu, ce are o pedagogie benefică, chiar și în adâncul celor mai mari suferințe pe care le îngăduie acestuia. Omul trebuie să înțeleagă scopul pentru care a fost creat și să pătrundă semnificația și rostul problemelor cu care se confruntă, întrucât acestea au menirea de al căli, de al maturiza, de al sensibiliza și de al apropia de Dumnezeu: „Fiul meu, nu disprețui certarea Domnului și nu simți scârbă pentru mustrările Lui. Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubește și ca un părinte pedepsește pe feciorul care îi este drag” (Pilde 3,11-12 ).

Modelul și exemplul ideal de răbdare și smerenie în fața deciziilor Lui Dumnezeu ni-l dă „Cartea Iov” din Sfânta Scriptură, tablou expresiv al suferinței umane, ca testare a iubirii și a fidelității, din partea Celui ce „ține cu mana Sa toate”.

Nu însă în toate cazurile aceasta consiliere spirituală poate fi aplicată, mai ales în cazul persoanelor care prezintă deficiențe psihice, mentale, însă pentru toți biserica Lui Hristos săvârșește continuu rugăciuni către Doctorul sufletelor și al trupurilor. Rugăciunea, fiind o formă de asistență socială specifică creștinismului, este expresia implicării noastre spirituale în a mijloci la Dumnezeu pentru ajutorarea celor aflați în boli, necazuri și suferințe de tot felul.

Un alt aspect este cel de consiliere în cazul tentativelor de suicid și a problemelor de interrelaționare la nivel de indivizi, familie și la nivel de grup.

Consilierea și tratarea sufletului din perspectivă teologică, spirituală, poate redresa situații conflictuale și de criză și poate corecta mentalități și comportamente deviante într-un mod mult mai eficient decât o poate face consilierea și psihoterapia pur științifică, tocmai prin faptul că îi da omului o motivație spirituală și îl așează pe acesta în fața unui Dumnezeu real, nu fictiv, care știe toate și care poartă de grijă întregii creații; cu atât mai mult viața și soarta oamenilor.

Este un gând ce aduce mângâiere și alinare sufleteasca, un gând ce poate împăca conștiințe tulburate de diverse tensiuni și sentimente de nemulțumire și neîmplinire, de regret, ură sau egoism.

Conștiința trează că există un Dumnezeu al iubirii ce poartă permanent de grijă creației Sale poate elimina nenumărate tensiuni interioare, temeri și stres, putând reechilibra psihic–sufletește oameni aflați în suferințe de tot felul.

Concepte și definiții medicale

Termenul de paliativ este folosit pentru tot ceea ce ajută la atenuarea durerii sau intensității simptomelor unei boli. Medicament care ușurează starea de boală fără a o vindeca. Aceste medicamente sunt adesea utilizate în tratamentul diverselor forme de cancer.

Îngrijirea paliativă reprezintă totalitatea acțiunilor destinate să atenueze simptomele unei boli între care, în particular, durerea pe care aceasta o provoacă, fără a o vindeca.

Sunt acordate în deosebi bolnavilor aflați în faza terminală a unei boli incurabile.

Îngrijirile fizice constau în punerea sub oxigen, în schimbarea pozițiilor bolnavului, în administrarea de medicamente și eventual în practicarea unor intervenții chirurgicale de confort. Lupta împotriva durerilor intense și continue pe care o provoacă. Blocajul chirurgical, prin secționarea unuia sai mai multor nervi, al influxului nervos care transmite durerea poate, de asemenea să fie avut în vedere.

Centrele de îngrijire sunt special alcătuite pentru minimalizarea suferințelor pacienților aflați pe moarte și ale membrilor familiilor acestora. Ele oferă îngrijire interdisciplinară. Îngrijirea poate fi oferită și la domiciliu.

În afecțiunile terminale tulburările fizice și mintale sunt frecvente. Pacienții se tem că suferința lor va fi prelungită și numeni nu o va controla.

Compania psihologică permite lupta împotriva anxietății, a depresiei, a fricii, a revoltei sau regretului legat de apropierea morții sau contra rușinii cauzate de sentimentul de nepuțință sau de gradul de decădere.

Îngrijirea paliativă nu pune accentul asupra morții, scopul acesteia fiind acela de a ajuta persoana să-și mențină calitatea vieții cât mai bună și să-i fie alături în lupta cu cancerul sau alte boli fără speranță de vindecare.

Ea presupune o colaborare strânsă între persoana bolnavă, familie și prieteni și echipa de îngrijire a sănătății. Această echipă poate include serviciile unui medic, asistent medical, asistent social, consilier și consilier spiritual.

Este foarte importantă comunicarea, atât din partea celor care formează echipă de îngrijire paliativă, cât și din partea pacientului. Tactul este de asemenea important: împărtășirea adevărului este șocantă dar duce la conștientizarea timpului rămas, care devine pe zi ce trece tot mai limitat și care trebuie folosit cât mai eficient.

Asistența socială și conceptul de slujire în învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Ioan Gură de Aur, prin intermediul scrierilor sale, a încercat să moralizeze și să scoată în evidență unele aspecte ale slujirii creștine, ca răspuns la problemele social-religioase din vremea sa.

Milostenia este o faptă a dragostei creștine. Ea îl face pe om asemenea Lui Dumnezeu. Între virtuți ea este cea mai mare, căci postul, fecioria și chiar martiriul sunt virtuți individuale, ele nu contribuie la binele altora, pe când milostenia este pentru alții.

Prin milostenie ne asemănăm cu Dumnezeu care este milostiv; ea este o șansa prin care ne putem câștiga mântuirea. Printr-o bună administrare a bogățiilor și a celor materiale, se transferă fapta milosteniei fata de cei săraci în contul mântuirii.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în Biserică un organism viu de slujire a problemelor sociale, el încurajând ajutorarea celor nevoiași, bolnavi, orfani, fără adăpost etc. În Constantinopol în acea perioadă există un spital întreținut din veniturile episcopale, căruia Sfântul Ioan îi dăruiește: „doi preoți, doctori și bucătari pentru a ajuta trecătorii ce au căzut bolnavi și nu are cine să-i ajute”.

Activitatea socială a Sfântului Vasile cel Mare este deosebit de complexă și se poate observa în construcția de spitale, care aveau deopotrivă grijă și de săraci și de cei cu o situație materială mai bună, precum și centre de readucere la credință a femeilor păcătoase sau care se ocupau de copiii abandonați. Așadar avem informații că activitatea sa ascetică și filantropică s-a intensificat datorită dispoziției sale, în construcția unui Basileias, adică a unui spital în orașul său care a devenit centrul Cezareei. Această operă intensă de binefacere poartă numele de vasiliadă. Vasiliada sa a rămas peste veacuri, în amintirea credincioșilor, ca mare operă de binefacere.

Sfântul Vasile, supranumit ,,ajutorul neamului omenesc“, a creat marele complex de asistență socială lângă Cezareea, supranumit Vasiliada, pe care sfântul Grigorie îl așează mai presus de cele șapte minuni ale lumii vechi. Din acest «grânar al evlaviei» răsărea dragostea pentru oameni sub toate formele: hrănirea săracilor, ușurarea pentru orice neputință omenească, chiar pentru leproși, ale căror răni marele episcop le săruta, nicidecum nu se ferea de ei așa cum a fost și atunci când o mare năpastă a lovit cetatea sa. Această mare organizație de asistență socială și râvna depusă pentru ea i-au adus sfântului Vasile învinovățiri de orgoliu și vanitate din partea invidioșilor, care mi puteau înțelege faptele de smerenie și de dragoste ale arhiepiscopului, pe care Sfântul a trebuit să le înfrunte de-a lungul timpului.

Așadar, ilustrul episcop se ocupa activ de toate problemele societății în care trăia, în special de bolnavi, săraci, femei ce cădeau în păcat,chiar copii etc., ocupându-se în același timp și de cult de mănăstiri având și grija eparhiilor din afara Cezareei care întâmpina mari dificultăți.

În momente sociale grele Sfântul Vasile se poartă precum un păstor plin de inițiativă și dragoste caldă fată de fiii săi sufletești roși de foame, de boli, de sărăcie și de toată mizeria inimaginabilă din epoca sclavagistă, creându-le acel „nou oraș”, așezământ de asistentă socială, în care erau tratați, ocrotiți și mângâiați dezmoșteniții sorții din regiune, inclusiv străinii și necreștinii.

Caritatea fusese practicată de la început în Biserică, dar sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice și sens de universalitate și oferind-o ca model statului roman. Această organizație a stimulat organizațiile creștine similare din toată lumea. Aici, sub acoperișul acestui nou oraș vin diferiți oameni cu diferite categorii de nevoi, atât cât privește clasele sociale defavorizate precum și cei bolnavi trupește sau sufletește, precum și copii abandonați, cărora nu li s-a oferit șansa de a avea o familiei.

Conceptul de sănătate și boală la Sfinții Părinți

Boala și suferința, realități care marchează existența noastră pământească, nu sunt create de Dumnezeu. Prin voința liberă, pe care a primit-o de la Dumnezeu, omul alege să se depărteze de Dumnezeu prin neascultare și astfel pierde comuniunea cu Izvorul vieții, al sănătății, iar suferința, boala și moartea pun stăpânire pe el. Cel care a avut cel dintâi de suferit a fost sufletul și de aici suferința s-a transmis și trupului. Sfântul Irineu ne spune că „din pricina păcatului neascultării îl asaltează bolile pe om”.

Păcatul strămoșesc se transmite atât în mod biologic cât și spiritual la toți oamenii, care moștenesc natura umană căzută dar sunt și ei, prin voința proprie, responsabili de păcat, care aduce boală. Un alt Părinte al Bisericii, Clement Alexandrinul spune că „fiecare dintre noi își alege pedepsele atunci când păcătuiește cu voie”. De aici înțelegând că pedeapsa ar putea fi înțeleasă ca boală trupească. Există însă și cazuri de boală, consecință exclusivă a împărtășirii naturii umane căzute, așa cum ne explică Hristos la episodul orbului din naștere: „nici el, nici părinții lui n-au păcătuit”( Matei, 9, 1-6).

Sănătatea sufletului nu implică, în mod obligatoriu și sănătatea trupului și aceasta o putem vedea la cei care având o viață sfântă nu sunt ocoliți de bolile trupești. Boala ajutându-i la progres duhovnicesc și fiind exemplu de viețuire creștină pentru cei care nu au ajuns la un asemenea nivel duhovnicesc. Cel mai puternic exemplu îl întâlnim la Iov, care folosindu-se de necazuri, boală și suferință, crește duhovnicește.

Bolile trupului pot fi consecința bolilor sufletului, după cum starea de sănătate trupească poate să fie nu fie consecința unei sănătăți sufletești ci să aparțină oamenilor bolnavi sufletește, după cum spune și psalmistul: „că n-au necazuri până la moartea lor”( Psalmul 72, 4). Dezordinea sufletească își pune amprenta în mod vizibil asupra chipului unui om dacă nu și asupra sănătății sale, „patimile își imprimă pecețile lor asupra trupului.”

Cele două realități ale trupului, sănătatea și boala pot primi profunde conotații spirituale și care nu au o valoare în sine, ci capătă valoare în măsura în care sunt folosite spre slava lui Dumnezeu, spre împlinirea poruncilor. Părinții duhovnicești se întrebau adesea, după o perioadă îndelungată de sănătate trupească, dacă Dumnezeu nu i-a uitat și dacă îi mai cercetează, dacă cumva aceasta se întâmplă pentru greșelile lor, pentru lipsa de pocăință și pentru slaba lor dragoste de Dumnezeu. Pentru ei era un prilej mai ușor de a ține comunicarea cu Dumnezeu, de a-L lăuda, în suferință sau în boală, căci tocmai atunci darul sănătății căpăta valoare și Dăruitorul era slăvit cu mulțumire. Boala nu afecta sufletul celor cu tărie duhovnicească, ci era prilej de întărire în dragostea de Dumnezeu, în credință și în răbdare. Suferința și boala erau prilej de cercetare a gândurilor, a faptelor de reînnoire a pocăinței și de recunoaștere a darurilor venite exclusiv de la Dumnezeu, de smerenie în fața atotputerniciei divine. „În orice boală, Dumnezeu ne vorbește despre mântuirea noastră și-și exprimă voința de a ne ajuta să o realizăm”.

Uitarea de Dumnezeu este pricinuită și întreținută, cel mai adesea, de căderea în patimi întreținută de o stare de sănătate trupească, care nu îi folosește omului cu nimic dacă rămâne bolnav sufletește, el trebuind să știe să disprețuiască „o sănătate stupidă care ne duce la păcat”. Dacă boala trupească devine mijloc de îndreptare sufletească, atunci în boala se vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel ne mărturisește că „orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercați cu ea roadă pașnică a dreptății”(Evrei 12, 11).

Legătura cu Dumnezeu se stabilește cel mai autentic prin rugăciune. Omul, deschizându-se comuniunii cu Dumnezeu, este ascultat și se bucură de prezența Acestuia, rugăciunea fiind „ ajutorul cel mai tare al bolii”.

Natura umană, căzută în Adam, este restaurată în Hristos, iar în urma acestei restaurări starea inițială, de după creație, a omului este depășită prin împlinirea unei comuniuni în dragoste mai puternice cu Dumnezeu. „Precum în Adam natura omului s-a îmbolnăvit de stricăciune…, așa în Hristos ea și-a redobândit sănătatea.” Trupul rămâne legat de modul său de existență pământească și libertatea omului este în continuare respectată, iar acestea ar putea fi cauzele pentru care boala încă nu a fost eradicată prin Jertfa pe Cruce și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Prevederi legale ale acordării îngrijirilor paliative în România

România face parte astăzi dintre cele 40 de state care au adoptat conceptul de îngrijiri paliative si recomandările OMS. Îngrijirea paliativă s-a dezvoltat în Romania în ultimii 20 de ani mai mult în sistemul neguvernamental, cu sprijinul diferitelor organizații internaționale sau a unor fundații, asigurând un potențial de îngrijire inconstant, neuniform repartizat pe teritoriul țării, finanțat în special prin programe si proiecte pe termen scurt, ducând lipsă de profesioniști și de recunoașterea necesară. Dar cum respectă România aceste recomandări în prezent?

Desele schimbări ale miniștrilor din sănătate ca si a celor cu putere de decizie, a dus la o perpetuare a absenței legislației specifice îngrijirilor paliative, lăsând loc la întrebări, interpretări, confuzii si dezorientare chiar și în rândul profesioniștilor.

În prezent fiecare pacient din Romania are dreptul la îngrijirea paliativă prin lege, dar de cele mai multe ori acest drept este doar teoretic. Organizațiile neguvernamentale care acordă îngrijire paliativă nu pot să asigure acest tip de serviciu tuturor pacienților cu boli incurabile, aflați sau nu în stadii terminale.

Legislația din domeniul medicinii paliative din România este în prezent incompletă, incoerentă, modificabilă de la an la an, cele mai grave lipsuri fiind date de confuzia cu îngrijirea la domiciliu, de lipsa unui număr suficient de profesioniști pregătiți în domeniul paliației (medici, asistenți medicali, asistenți sociali, psihologi, etc.) și de absența posibilității de plată a serviciilor de paliație prin casele de asigurări de sănătate. Deși încă de la sfârșitul anilor ‘90 au apărut o serie de ordine si legi în acest domeniu, ne aflăm în prezent practic tot la început, neavând o lege de bază a funcționarii serviciilor de îngrijire paliativă.

Printre actele normative existente în prezent, amintim:

1. Ordinul MSF Nr.772/1999 – anexa 7; este recunoscută competența de medicină paliativă pentru toți medicii specialiști;

2. Ordinul MSF nr.254/2000: medicina paliativă este recunoscută ca supraspecializare;

3. Ordinul MSF Nr. 923/2001: în nomenclatorul de specialități și competențe este enumerată la Competențe suplimentare, Anexa 7, îngrijirea paliativă;

4. Hotărârea de Guvern nr. 826/2002: Strategia Națională privind reforma în unitățile cu paturi: Cap. I Cadrul general „ Unitățile sanitare cu paturi (spitale, institute, centre medicale si centre de sănătate) asigura servicii medicale de specialitate: preventive, curative, de urgentă, de recuperare si paliative”;

5. Ordonanța de Urgență nr. 150/2002 – privind modificarea Legii 145/1997 a Asigurărilor Sociale de Sănătate, art. 11, lit. l si art. 27: precizează pentru prima data dreptul pacienților de a primi îngrijiri la domiciliu în orice situație de boală;

6. Ordinul MSF nr. 318/2003, pentru aprobarea Normelor privind organizarea și funcționarea îngrijirilor la domiciliu, precum și autorizarea persoanelor juridice și fizice care acordă aceste servicii – publicat în MO nr. 255/2003 – punctul 8 din Anexa 1,: specifică posibilitatea persoanelor fizice sau juridice de a acorda îngrijiri la domiciliu care constau printre alte servicii și în servicii de comunicare și consiliere și diferite manevre terapeutice de management al simptomelor, recuperare, kinetoterapie, logopedie și evaluare psihologică paliativă, servicii ce pot fi decontate de CAS într-o relație contractuală;

7. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, la Titlul 3, despre organizarea Autorităților de sănătate publică: se precizează că acestea printre altele coordonează și activități de îngrijiri paliative; activități de consiliere, etc.;

8. Ordinul nr. 3390/2008 al Ministerului educației, cercetării și tineretului, Anexa 18, Domeniul sănătate și asistență pedagogică, lista modulelor din învățământul postliceal pregătire si instruire practică: menționează pentru prima dată și îngrijirea paliativă ca obiect de studiu;

9. Legea opioidelor: în decembrie 2005 se publică în Monitorul Oficial Legea 339, iar normele aferente ei, după îndelungi amânări, apar în ianuarie 2007 intrând în vigoare în 1 iunie 2007. După 30 de ani și lobby îndelungat din partea organizațiilor neguvernamentale dar și din partea altor state comunitare, se modifică una dintre cele mai vechi legi din sănătate.

Asistentul social – consilier și apărător a drepturilor bolnavilor aflați în stare terminală

Adesea bolnavul și familia acestuia, având venituri mici și nu se pot descurca. Asistentul social poate acționa pentru obținerea anumitor drepturi legale, ca obținerea unui certificat de handicap, a unei pensii de boală, a unor ajutoare sociale, donații, alocații monoparentale.

Una dintre atribuțiile asistentului social este și aceea de a oferi consiliere și sprijin. El își îndreaptă toată atenția asupra sprijinirii cu onestitate a pacienților și a familiilor acestora. Periodic, organizează grupuri de sprijin pentru membrii familiilor pacienților prin care se urmărește oferirea posibilității de socializare a participanților, aceștia, având aceleași obiective, își oferă reciproc informații. Totodată prin astfel de întâlniri se urmărește facilitarea exteriorizării sentimentelor și stimularea interacțiunii prin implicarea în activități desfășurate în cadrul grupului. De asemenea, asistentul social, prin organizarea grupurilor de sprijin, încurajează participanții să își descopere resursele proprii și a celorlalți, prin exploatarea modalităților de adaptare și de responsabilizare în preluarea unor sarcini. Prin aceste întâlniri periodice se oferă și posibilitatea stabilirii și menținerii relațiilor formate și într-un cadru exterior.

Asistentul social împreună cu cei care organizează aceste grupuri au un rol deosebit de important în sondarea nevoilor și așteptărilor celor care participă, în crearea cadrului necesar desfășurării întâlnirii, stabilirea programului de activități, avându-se în vedere așteptările participanților. Aceștia trebuie să asigure un climat de încredere, căldură, respect, atât între participanți cât și între profesioniști și participanți, motivând și valorificând membrii grupului.

Tot asistentul social este cel care intervine și încearcă să ajute familiile numeroase care se descurcă greu din punct de vedere financiar, pe cele care nu au o locuință sau se confruntă cu diverse probleme sociale, locuiesc singuri și nu se pot descurca singuri, datorită bolii.

Obiectivele și principiile îngrijirii paliative

Obiectivele îngrijirii paliative e de a atenua suferințele fizice și psihice ale bolnavului în ultimele clipe ale vieții sale.

de a ameliora durerea și alte simptome; lupta împotriva durerii este esențială dar ea nu poate fi eficace decât în cadrul unei relații de înțelegere între bolnav și personalul ce urmează a-l îngriji, relație ce are în vedere și confortul psihologic al bolnavului.

de a ajuta la îmbunătățirea dimensiunilor emoționale, mentale și spirituale; în spatele durerii se ascunde adesea o suferință omenească fizică, socială și spirituală complexă. Îngrijirea ce vizează planul afectiv sunt la fel de importante ca și atenuarea durerii.

În asistarea bolnavului aflat în fază terminală, este necesar ca aceste obiective să fie urmărite și îndeplinite în totalitatea lor, cu atât mai mult pentru că ele îl vizează nu numai pe bolnav, cât și familia acestuia.

Îngrijirea paliativă are ca scop îngrijirea bolnavilor aflați în ultimele clipe ale vieții. Chiar dacă nu s-a folosit acest termen încă de la început, îngrijirea bolnavilor în stadiu terminal se caracteriza tocmai prin faptul că acești bolnavi erau în pragul morții, iar îngrijirea lor era diferită de a celorlalți bolnavi. Pe măsură ce a evoluat îngrijirea s-a extins și la familie.

Beneficiarii îngrijirii paliative sunt bolnavi care suferă de diverse boli, nu doar de cancer, dar și cei care au malformații congenitale, SIDA, boli cronice și alte boli care necesită o îngrijire continuă sau la care boala are o evoluție imprevizibilă. Îngrijirea bolnavilor în stadii terminale se extinde dincolo de controlul durerii și al simptomelor.

În aceast tip de îngrijire se realizează o legătură strânsă, de parteneriat cu pacientul și cu familia acestui, deoarece îngrijirea paliativă nu se ocupă doar de aspectele fizice ale bolnavului ci și de cele psihice, sociale și spirituale.

Asistentul social – punte de legătură între bolnav și societate

Asistentul social are și rolul de a intermedia între pacient și instituțiile statului, de a informa, sprijini, acționa și pleda pentru pacient și familie. Pentru ca aceste acțiuni să se desfășoare în timp util necesită crearea și menținerea unei strânse colaborări cu instituțiile statului, cu ONG-urile abilitate, în așa fel încât pacientul și familia acestuia să se poată bucura, în timp util, de drepturile cuvenite. Pentru pacienții aflați în stare terminală, dar și pentru asistenții sociali, care își desfășoară activitatea în hospice, fiecare clipă este foarte importantă.

Dacă sunt cazuri sociale, asistentul social oferă sprijin în internarea pacienților în unitățile cu paturi și de asemenea se ocupă de planificarea externării pacientului, pentru ca acesta să primească o îngrijire de calitate la domiciliu sau în unitățile de stat specializate unde va fi transferat.

În perioada de doliu, asistentul social și membrii echipei de îngrijire paliativă păstrează legătura cu familia celui dispărut: se vor face vizite la domiciliu, vor încuraja membrii familiei să-și exprime sentimentele care-i încearcă și-și vor arăta permanent disponibilitatea de a-i asculta, vor recomanda prezentarea la un specialist în cazul simptomelor de depresie sau alte manifestări patologice, consiliere psihologică sau sprijinul unui preot.

Capitolul al II-lea

2.1. Boala ca fenomen social și stare contra firii

Comportamentul este rezultatul procesului de negociere dintre bolnav și cei cu care interacționează, societatea în care trăiește fiind cea care-i influențează comportamentul. Suferința capătă o dimensiune socială atunci când devine publică și determină modificări în relațiile cu ceilalți.

Suferința devine boală și omul își asumă statutul de bolnav în cadrul unui proces ce integrează mai multe componente:

– Vizibilitatea și recunoașterea simptomelor

– Evaluarea simptomelor

– Evaluarea efectului acestora asupra activității familiale, profesionale sau sociale

– Frecventa apariției și persistența acestor simptome

– Gradul de toleranță al celor cu care interacționează bolnavul

– Gradul de înțelegere din punct de vedere cultural al celor ce evaluează boala

– Interpretările alternative care pot fi atribuite simptomelor

– Modul de manifestare al unor trebuințe specifice ale bolnavului

– Gradul de disponibilitate a resurselor de tratament.

Nu toate persoanele dau suferința lor conotație de boală, ne asumându-și astfel rolul de bolnav. Aceasta se întâmplă cel mai adesea în cazul bolnavilor cu resurse modeste și se caracterizează prin:

– Acordă mai mică atenție simptomelor unor boli

– Au comportamente preventive absențe sau deficitare

– Sunt mai puțin informați cu privire la simptome și la serviciile medicale accesibile

– Sunt mai sceptici față de valentele actului medical

– Ajung să fie îngrijiți mai târziu pentru simptome grave.

Dumnezeu l-a creat pe om fără nicio slăbiciune sau durere, trupul fiind destinat nemuririi, ca și sufletul. Nemurirea trupului și desăvârșita armonie dintre trup și suflet erau trăsături care nu țineau de firea omului, ci erau un dar de la Dumnezeu. Neascultarea este pricina pentru care oamenii au pierdut libertatea și viața de binecuvântare a lui Dumnezeu, fiind stăpâniți de patimi, suferință și moarte.

Alungarea lui omului din Rai a adus o viață plină de suferință, durere, boală, toate acestea fiind urmarea păcatului neascultării. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „păcatele sunt cauza tuturor relelor. Din cauza păcatelor avem durerile, războaiele, bolile și toate patimile noastre greu de vindecat”. Conform învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur principala cauză a intrării bolii și durerii în viața omului este voința sa personală prin alegerea făcută de a nu asculta de Dumnezeu.

Boala este o stare contrară firii, nefiind lucrarea lui Dumnezeu, care nu a creat stricăciunea și boala în lucrarea sa. Dumnezeu l-a creat pe om și întreaga creație cu o fire desăvârșită, revărsând asupra lor toate darurile duhovnicești și materiale.

Sfântul Vasile cel Mare ne spune că „Dumnezeu nu este autorul relelor noastre; aceasta blasfemie … nimicește bunătatea lui Dumnezeu”. Răul este absența binelui, el nu există prin el însuși, ci este o consecință a păcatelor.

2.2. Semnificații ale suferinței și durerii

Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că viața duhovnicească a omului este oscilantă, ea se desfășoară între adâncurile păcatului și piscurile virtuților. Virtuțile fiind dobândite prin încercări duhovnicești, ispite, necazuri, „supărări fără de voie”, și „pătimiri fără de voie”.

Suferințele sunt necesare tuturor oamenilor, atât celor păcătoși, pentru a-i întoarce la adevărata viață spirituală, cât și celor îmbunătățiți duhovnicește, pentru a-i întări și ajuta să progreseze, în continuare, în asemănarea cu Dumnezeu.

Cu privire la cauza acestora, Părinții filocalici ne oferă învățături foarte importante. Întreaga literatură ascetică, consideră toate aceste pătimiri fără de voie ca fiind pedeapsă pentru păcat.

Suferința nu este o înfrângere. Cel care este în suferință se luptă cu ea nu doar pentru a o înfrânge, ci mai ales „pentru a trage maximum de posibilități și de bogății spirituale”.

Din punct de vedere medical, durerea este un simptom complex, manifestat de numeroase persoane, în diferite moduri. Durerea este o experiență psihologică, este forma de dispreț cea mai universală, care se impune conștiinței noastre, conducând la o scădere dramatica a calității vieții.

Durerea a fost, este și poate va mai fi încă un “punct nevralgic” care-l leagă pe medic de pacient. Suscitând interes, durerea a trecut și trece încă, prin fazele definițiilor, a caracteristicilor cât și a perspectivelor pe care le poate implementa (cea psihologică cât și cea medicală).

Am putea considera durerea un sentiment atunci când reușim să trăim unii stimuli dureroși ca pe niște sentimente și/sau emoții în timp ce-ar putea declanșa o senzație.

Durerea ascunde de cele mai multe ori momentele de eșec ale omului. Cel care suferă este mai preocupat de durere, fără să se gândească la ce se ascunde sub acea durere.

Clasificare:

a). cea cu suport real-unde există cu certitudine un agent extern sau intern care interacționează cu organismul; ce la rândul ei poate fi:

– somatică care rezultă din acțiunea unor stimuli cu risc nociv asupra receptorilor dureroși;

– neuropatici care rezultă din lezarea căilor somato-senzoriale, fapt ce duce la existența/persistența senzațiilor dureroase, în absența unui stimul nociv;

b) psihogene sunt aceste dureri pe lângă faptul că nu se pot pune în evidență niciun fel de modificări de natură organică sau acțiunea unui sistem nociceptiv, extern sau intern, se mai caracterizează și prin aceea că apariția lor reprezintă practic un simptom cu valoare, diagnostică în psihiatrie, tratamentul lor fiind de competența medicului psihiatru.

Dumnezeu a așezat, în firea omului, atât durerea, ca suferință care însoțește orice necaz sau încercare, dar și moartea ca să fie o piedică în calea păcatului. Referitor la aceasta Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că durerea este un cel mai eficient medicament, iar moartea este „o consecință cuvenită”. Durerea fără de voie și moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie.

În funcție de atitudinea pe care o adoptă omul față de durere, aceasta poate să aibă efect pozitiv sau negativ. Când omul consideră că durerea este un mijloc pedagogic al purtării de grijă a lui Dumnezeu, aceasta poate fi un mijloc pentru dobândirea desăvârșirii duhovnicești.

Dacă durerea este înțeleasă duhovnicește, aceasta arată că cel aflat în suferință este în urcuș duhovnicesc, aceasta fiind spre creșterea și înaintarea spre Dumnezeu. Iar dacă față de suferință și durere se adoptă o atitudine de revoltă sau chiar de învinovățire a celor din jur, a lui Dumnezeu sau a diavolilor, atunci acestea devin prilej de îndoită suferință și durere și cale sper o și mai mare cădere duhovnicească.

Suferința este o continuă răstignire duhovnicească, o permanentă luare a Crucii pentru a urma lui Hristos, după cum El ni s-a făcut nouă pildă.

Singurul lucru pe care îl poate oferi omul lui Dumnezeu este durerea.

2.2.1. Cauzele și scopul suferinței și durerii

Analizată din perspectivă duhovnicească, cauza principală a durerii și suferinței este păcatul strămoșesc.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „la baza vieții se află un cerc vicios plăcere-durere”, al cărui autor este omul.

Părinții filocalici ne-au lăsat cele mai frumoase cuvinte despre scopul suferinței și a durerii și despre rolul duhovnicesc al acestora. În viziunea lor necazurile au mai multe dimensiuni și urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu privire la fiecare om. Prin urmare, încercările au la bază „o judecată dreaptă a lui Dumnezeu”.

Din punct de vedere etimologic cuvântului „pacient”, vine din limba latină și înseamnă „cel ce rabdă”, arătând atitudinea sau conduita pe care omul trebuie să o aibă atunci când are înfruntat toate încercările și suferințele, trupești sau sufletești. Încercările, suferințele sau boala nu trebuie percepute ca o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra noastră.

Față de orice suferință sau boală, omul trebuie să caute și să înlăture cauzele care a pricinuit ivirea lor în viața lui și nicidecum nu trebuie să se considere un nedreptățit și încercat fără motiv și mai greu decât are el puterea de a suporta.

Din punct de vedere medical, fiecare persoană trăiește suferința într-un mod unic, în funcție de starea și structura sufletească. Astfel pentru unii și cea mai mică suferință este considerată un obstacol de nedepășit, pe când alții consideră un prilej de bucurie fiecare clipă în care durerile lor îngrozitoare par a se fi ușurat.

2.2.2. Cercetarea omului bolnav, vindecarea și ajutorarea permanentă a aproapelui

Învățătura Mântuitorului referitoare la modul în care ar trebui să ne raportăm la suferința noastră dar și a aproapelui nostru este cel mai important reper privire la modul de raportare a fiecăruia dintre noi la aproapele și la cât demult putem fi alături unii față de alții în suferință. Modelul cel mai suprem care ne-a arătat ce înseamnă a fi ,,aproapele” cuiva, și care trebuie să fie atitudinea fiecărui creștin față de suferința celui de lângă noi este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Samarineanul Milostiv și aproapele firii umane căzute pradă duhurilor rele.

Așadar suferința aparține cuiva, deci a avea o anumită atitudine față de suferință presupune a avea o anumită raportare față de semenii aflați în suferință, a ieși din sfera noastră de confort și a fi receptivi la suferința aproapelui cu ceea ce îi este necesar.

Suferința nu este doar o formă de manifestare a ieșirii din firesc ci și o manifestare a consecințelor căderii în păcat a omenirii. Mântuitorul și-a asumat suferința întregii lumi și prin Învierea Sa din morți a desființat-o. Pentru noi oamenii este un prilej de a exersa iubirea față de semeni.

Suferința îl ajută pe om să dezrădăcineze egoismul și să sădească virtutea smereniei și sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru că dacă omul primește binecuvântarea lui Dumnezeu fără a trece prin suferință există pericolul să se mândrească, pe când dacă este binecuvântat în durere și suferință îi v-a fi greu să se mai mândrească.

Fie că este a noastră sau a aproapelui, suferința ne apropie de unii de alții, fiind, pentru fiecare dintre noi, un moment de întâlnire a unora cu alții, dar mai ales cu Hristos aflat în stare de jertfă, adică de suferință și ne pune în situația de a ne exersa iubirea față de aproapele.

Având un profund rol pedagogic, încercările trebuie să fie primite cu smerenie și nădejde, ca de la Dumnezeu, fiind spre folosul nostru duhovnicesc.

Referitor la aceasta, Sfântul Isaac ne spune că dacă primim cu toate cu răbdare, smerenie și nădejde și dacă ne aducem aminte de nedreptățile săvârșite și le mărturisim cu pocăință lui Dumnezeu, atunci El ne va încerca prin necazuri scurte și mai mici. Dar dacă, nu dovedim smerenie și pocăință, ci, în loc de a ne recunoaște păcatele pentru care suntem pedepsiți, ne învârtoșăm în necazurile noastre și învinovățim pe Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe draci, considerându-ne pe noi înșine nevinovați, atunci toate acestea ne pricinuiesc “o mâhnire neîncetată și necazurile noastre se fac cumplite” .

Durerea și suferința umană au constituit o preocupare de bază nu numai pentru medicină, ci și pentru magie sau religie. Fiecare dintre ele încearcă să atenueze durerea prin diferite metode.

Medicina bazată pe achizițiile științifice este capabilă să ne facă să înțelegem suferința și durerea. Astfel, durerea și suferința alături de sănătate și moarte, reprezintă momente marcante în existența ființei umane. Din perspectiva simțului comun, durerea se identifică cu boala și, în final, cu moartea.

De asemenea, durerea este cea mai frecventă cauză a suferinței și incapacității de muncă care afectează viața a milioane de oameni de pretutindeni. Estimările arată că aproximativ o treime din populația țărilor industrializate suferă de dureri cronice și că jumătate până la două treimi din populație este în incapacitate de muncă pentru perioade variind de la câteva zile până la câteva săptămâni, luni sau chiar permanent. În afară de aceste aspecte inestimabile de sănătate publică, ar fi demn de luat în considerație și efectele economice ale durerii, ceea ce atrage ca efect principal pierderea a milioane de zile lucrătoare și a importante sume de bani anual.

Durerea este percepută de fiecare individ în felul lui, având astfel un puternic grad de personalizare, fiecare trăind durerea în felul său.

Durerea este definită ca fiind o senzație neplăcută de intensitate variabilă, rezultat al executării receptorilor nervoși periferici de către stimuli care lezează sau amenință țesuturile cu distrugerea. Durerea este constituită în primul rând dintr-o senzație independentă și distinctă și în al doilea rând dintr-o reacție individuală față de ea, adică ceva trăit în sfera psiho-afectivă.

Se înțelege din tot ceea ce am arătat mai sus, că durerea este o senzație particulară care are și o tonalitate emoțională. Implicațiile sunt atât somatice cât și voliționale – de a evita, de a scăpa de ea.

Dacă intervenția medicamentoasă revine exclusiv medicinii, susținerea psiho-socială cade în sarcina psihologului, a asistentului social și nu în ultimul rând a preotului, adică acelui personal care cu tact dar și ajutați de cunoștințe de specialitate, pot susține bolnavul în lupta împotriva durerii.

Abordarea durerilor bolilor cronice care apar în bolile netratabile, din punct de vedere nemedical se face prin:

instruirea bolnavului și a anturajului în vederea acceptării situației ca atare, fără o resemnare defetistă, ci ca o luptă reală, activă, împotriva durerii și afecțiunii care a generat-o;

implicarea atât a bolnavului cât și a anturajului acestuia în lupta împotriva durerii;

distragerea atenției bolnavului de la durere prin focusarea atenției și preocuparea acestuia pe alte probleme decât cea a bolii și durerii respective;

utilizarea de mijloace adecvate, a unei terapii ocupaționale, hipnozei, autosugestiei, terapiei moderne de bio feedback, cu scopul creșterii eficacității tratamentului analgetic și etiologic;

încurajarea bolnavului la orice succes obținut în vederea stimulării voinței și mobilizării acestuia în lupta activă împotriva durerii.

Avansarea bolii canceroase și nu numai, toate cele care nu au șanse de vindecare, îl aduc pe bolnav în postura de a experimenta mai multe tipuri de simptome: durere, oboseală, scădere în greutate, slăbiciune, dispnee, constipație, confuzii, tuse, dureri și în alte zone decât cea afectată, lipsa poftei de mâncare și altele, care cu tratament adecvat pot fi ținute sub control. Este bine ca bolnavul să spună medicului despre oricare din simptome și să-l întrebe tot ceea ce îi este neclar. În medicină nu ar trebui să existe rușine, iar asistentul social trebuie să îl ajute pe beneficiar să înțeleagă că îi este permis să întrebe și să cunoască tot ceea ce dorește să știe despre boala lui și complicațiile ei.

Gradul de acceptare și ajungere la acord în boala terminală depinde de personalitatea pacientului – religie, cultură, sprijin în consiliere din partea profesioniștilor din domeniul sănătății și de modalitatea de îngrijire. Din toate aceste aspecte, calitatea vieții este influențată de atitudinea și valorile societății, scopul tuturor celor ce fac parte din viața bolnavilor cu boli care nu se mai pot trata fiind acela de a menține această stare. Fiind un punct important în cadrul îngrijirilor paliative, am acordat acestui concept – durerea – un spațiu mai amplu.

2.3. Asistentul social și evoluția socio-emoțională a pacientului și a familiei

Atunci când un membru al familiei este în faza terminală pentru toți membrii familiei este o perioadă dificilă dar și pentru pacient, iar reacțiile la suferință sunt diferite de la individ la individ. Cele mai frecvente sunt: negarea și izolarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea.

Negarea și izolarea

Odată cu primirea veștii unei boli terminale apare și neîncrederea, care este benefică în aceste condiții. Pe termen scurt negarea ajută persoana să poată să își ordoneze apărarea și răspunsurile.

Furia

Este reacția la pierderea vieții, vitalității și libertății. Ea poate fi benefică în fața morții. Poate apărea din frustrarea legată de incapacitatea fizică sau din imposibilitatea temporizării diagnosticului, ceea ce echivalează cu o înșelare.

Negocierea

Constituie încercarea muribundului de a amâna inevitabilul prin negocierea cu Dumnezeu, cu familia, cu prietenii și cu îngrijitorii. Este o perioadă care dă speranță, control.

Depresia

Atunci când negarea nu mai este posibilă, iar furia s-a epuizat muribunzii devin apatici, nu se pot concentra și nu discută despre viitor. Pentru ei lumea nu mai are sens, iar slăbiciunile și defectele persoanei sunt argumentate.

Acceptarea

Bolnavul se împacă cu ideea că este în fața morții. Această etapă se întâlnește cu preponderență în primele trei stadii.

Aceste etape nu sunt universale și inevitabile și nici ordinea lor nu este. Ci mai degrabă, este un ansamblu complicat de stări intelectuale și afective, unele dintre ele trecătoare, pe fundalul neașteptat al întregului, care este personalitatea individului.

Problema legată de pierderea pacientului, durere și doliu familie asistentul social o începe odată cu inițierea îngrijirii paliative și continuă pe toată perioada de îngrijire. Membrii familiei depășesc mai ușor momentul despărțirii atunci când știu că persoana care a pierdut lupta cu boala a fost bine îngrijită și că a primit sprijin, decât atunci când are sentimentul că nu s-a făcut mai mult pentru a oferii o îngrijire de calitate persoanei suferinde.

Sprijinul acordat familiei constă în ajutorul oferit în perioada bolii și în timpul doliului. Aceste două forme de ajutor sunt de fapt în strânsă legătură: tot ce a fost perceput ca experiență pozitivă înainte de decesul persoanei iubite va ajuta în adaptarea ulterioară. Pregătirea pentru pierdere este deja o parte a procesului de trăire a durerii.

Conform Asociația Asistenților Sociali Onco-Pediatri, există șase componente esențiale în intervențiile unui asistent social: susține drepturile pacientului și oferă educație; oferă servicii paliative specializate (ex. terapie prin joc, artă); consilier pentru copii (sprijin emoțional pentru pacient și pentru frații acestuia), oferă evaluare psiho-socială (evaluare psiho-socială individuală în ceea ce privesc nevoile familiei și ale copilului), confident (deschidere pentru a exprima temerile, preocupările, speranțele) și sprijin în perioada de doliu.

2.4. Valoarea mântuitoare a suferinței

Spiritualitatea ortodoxă ne ajută să percepem suferința într-o lumină pozitivă, ca mijloc de creștere spirituală, în Hristos și nu ca ceva lipsit de sens.

Capitolul al III-lea

3.1. Copilul bolnav și familia

Tehnologiile medicale avansate și îngrijirile specializate de care societatea modernă dispune, au făcut ca rata mortalității neonatale și pediatrice să se reducă considerabil în ultimele decade. Aceste tehnologii au condus la o supraviețuire mai îndelungată a pacienților copii diagnosticați cu afecțiuni severe, chiar potențial letale, fără a se obține însă întotdeauna succese în sens curativ.

Pentru părinți, realizarea faptului că copilul lor suferă de o boală inexorabilă care duce la un declin precoce, vine ca un șoc devastator. Povara emoțională și practică privind îngrijirea unui copil care prezintă o condiție limitantă este imensă pentru familie, de aceea îngrijirea paliativă pediatrică trebuie să se focalizeze asupra unității familiei, chiar mai mult decât situația în care pacientul este un adult. În plus, părinții împreună cu medicii care îngrijesc copilul se confruntă cu luarea unor decizii dificile privind tratamentul, beneficiile tehnologiilor medicale versus povara și impactul acestora asupra calității vieții. De aceea este important ca medicii și echipa de îngrijire paliativă să colaboreze îndeaproape cu familia copilului bolnav, pentru a lua deciziile cele mai benefice pentru pacient, păstrând în același timp valorile familiei.

Nevoile de îngrijire ale nou născuților, copiilor și adolescenților cu afecțiuni grave, evolutive, ce pot conduce la deces sau la o viață trăită cu dizabilități severe, sunt profunde și necesită o abordare suportivă și pe termen lung, în centre specializate de îngrijire paliativă pediatrică.

Prin definiție, îngrijirea paliativă pediatrică se referă la îngrijirea activă și totală a copilului din punct de vedere fizic, psihic și emoțional. Ea se focalizează asupra îmbunătățirii calității vieții copilului și sprijinirea familiei acestuia, incluzând managementul simptomelor, asigurarea pauzei de „respiro” și a suportului pentru familie în preajma decesului și în timpul doliului.

Scopul îngrijirii paliative este asigurarea unei bune calității de viață pentru copilul bolnav și familie, în conformitate cu valorile acestora, indiferent de mediul în care este acordată îngrijirea: în spital, la domiciliu, în unitate hospice sau alte centre comunitare.

3.1.1. Asistentul social în diada părinte-copil bolnav

Asistentul social oferă suport de diferite feluri pentru pacienții adulți și aparținători, dar și pentru copiii pacienți și familiile lor.

În momentul când i se spune copilului despre boala pe care o are, atribuțiile asistentului social depășesc cu mult nivelul strict al informării, pe măsură ce acest moment declanșează un proces de maturizare accelerată și este însoțit de modificări ale relației copil-părinte. Pregătirea momentului informării este foarte importantă, deoarece primirea informație poate acționa, în sufletul copilului, ca un generator de noi capacități care să îl ajute la înfruntarea dificultăților legate de boala sa. Strânsa legătură pe care copilul o are cu personalul medical și social produce adesea o reducere a dependenței excesive a acestuia de părinți. Apare dorința de a se descurca singur, având aliați personalul medical și social. Aceasta deplasare parțială a investirii părinților asupra asistentului social constituie o etapă pozitivă, care poate fi determinantă, deoarece pune bazele unui nou punct de plecare în structura copilului.

Asistenții sociali trebuie să organizeze periodic întâlniri cu frații copiilor pacienți și copiii pacienților adulți, care să aibă ca scop socializarea, posibilitatea de a cunoaște și alte persoane de vârsta lor care trec prin probleme asemănătoare și oferirea siguranței că nu sunt singuri în momentele grelele prin care trec. Este important să se acorda atenție nevoilor specifice ale copiilor și adolescenților. Copii au nevoie să fie ascultați, înțeleși și integrați în mijlocul familiei. Cu toate că cer multă atenție, ei pot fi o sursă de confort și sprijin părinților.

3.2. Bătrânii și stadiul terminal

O dată cu înaintarea în vârstă, sănătatea fizică, dar și cea mentală se deteriorează, de aceea este important să facem distincție între bătrânețea ca ultimă perioadă a vieții și starea de boală.

Starea de boală este o stare anormală care se poate asocia oricărei vârste. Bătrânețea este o stare fiziologică normală care favorizează instalarea bolii. Acumularea deprinderilor nesănătoase de-a lungul vieții: fumat, sedentarism, alimentație incorectă, consum excesiv de alcool etc., favorizează apariția bolilor. Ca și cum toate astea n-ar fi suficiente, la bătrânețe veniturile se restrâng pentru cei mai mulți dintre ei, ceea ce îngreunează accesul atât la servicii medicale de prevenție, cât și la cele de intervenție. Mă refer aici la intervenții și tehnici de recuperare / reabilitare și foarte important, îngrijiri paliative.

În ceea ce privește bolile, la vârsta a III-a acestea au o caracteristică aparte: bolile sunt de cele mai multe ori concomitente, se cumulează câte 4-5 la o singură persoană. Găsim de exemplu: cardiopatie, hipertensiune, cataractă, diabet și reumatism (polipatologie).

Evoluția lor de lungă durată le cronicizează, implicând creșterea costurilor pentru tratamente, îngrijiri și servicii sociale. Pentru întâmpinarea și contracararea costurilor este esențial ca accentul să fie pus pe prevenție. Din acest punct de vedere centrele de îngrijire paleativă pun accentul și pe fazele incipiente ale bolilor grele, după ce bolnavul este evaluat, iar echipa de evaluare concluzionează că există șanse de stabilizare/recuperare. Astfel, putem observa caracterul dublu al centrelor, de îngrijire a bolnavului în fază terminală, iar al doilea, de preîntâmpinare a bolii, de susținere și îngrijire. În acest sens este remarcabil Centrul Nova-Vita din Târgu Mureș, unde acest model se practică și acum. Modelul a fost preluat de la un centru de îngrijire paliativă din Belgrad, preluat la rândul lui după modelul Centrului Hospice St. Christopher din Londra.

Am amintit polipatologia și cronicizarea. Nu sunt de neglijat: asocierea bolilor somatice cu cele psihice, vindecarea cu sechele, agravarea bolilor cronice, boli de nutriție și metabolism, cancere, demențe, Alzheimer cu predilecție, Parkinsonul, paranoia, delirul, halucinațiile, apariția complicațiilor și dependența persoanelor vârstnice de personalul de îngrijire.

Dacă la începuturile ei medicina paliativă se ocupa cu predilecție de cancer, acum ea are în vedere și alte boli incurabile care necesită atenție cum ar fi demența, deficiența unor organe datorate vârstei, dar și boli în stadiu final al persoanelor vârstnice. Ideea principală se axează pe realizarea unei calități cât mai bune a vieții. Echipele de lucru pluridisciplinare: medici, asistente medicale, terapeuți, asistenți sociali, psihologi, clinicieni, dieteticieni, lucrători pastorali, voluntari – oferă împreună sprijin, astfel încât viața rămasă pacienților să fie petrecută la un nivel cât mai bun cu putință.

Îngrijirea paleativă nu intenționează să curme moartea, ci privește moartea ca pe un proces normal care face parte din viață.

3.2.1. Rolul asistentului social în îngrijirea bătrânilor în stadiu terminal

Rolul asistentului social în asistarea muribundului vârstnic sau nu, este de o complexitate mare și îmbină tot ceea ce ține de abilitatea lui în asistare în general, având în vedere tocmai poziția în care este pus, asistând bolnavi cu boli în fază terminală, în particular.

Astfel, când pacientul se află în spital, asistentul social trebuie să obțină informații care țin de funcționarea instituției. Trebuie de asemenea, să obțină informații despre asistat, de la personalul medical care îi cunoaște comportamentul și care știe cât cunoaște acesta în legătura cu boala sa.

Asistentul social nu trebuie să-l aibă în vedere numai pe bolnav, ci și pe familia acestuia. Pacientul poate fi pus în legătură cu asistentul social la cererea sa sau din inițiativa personalului medical. Dilema pacientului este că nu știe ce așteaptă sau ce face asistentul social. Personal am constatat că în marea lor majoritate, bolnavii cred că asistentul social este acea persoană care se îngrijește de ei efectiv și că acesta face munca infirmierului sau îngrijitorului. Responsabilitatea asistentului este să-l ajute pe pacient ca acesta să-și poată defini nevoile, cerințele, să poată să-și stabilească pașii ce trebuie să-i parcurgă în îndeplinirea lor.

Punctul de plecare în interacțiune îl constituie prima întâlnire dintre pacient și asistentul social. Clientul trebuie asigurat că este liber să-și exprime orice problemă pe care o simte sau orice anxietate.

Abilitatea în interviul cu bolnavul a asistentului social stă în atenția pe care o are în a asculta, observa și înțelege ceea ce dorește să-i transmită acesta. Bolnavul poate ști sau poate bănui că este pe moarte și s-ar putea să dorească să vorbească despre acest subiect, de aceea asistentul trebuie să fie pregătit și capabil să vorbească despre un subiect atât de delicat. Contactul vizual nu trebuie evitat; atitudinea nu trebuie să fie formală și el nu trebuie să se simtă stânjenit. Prin atitudine, asistentul social trebuie să transmită încredere, nu dezamăgire.

Cunoștințele asistentului social în privința îngrijirii muribundului, acțiunile de îngrijire corespunzătoare trebuie învățate iar experiența se câștigă în timp.

Însoțirea muribunzilor este o provocare etică ce are loc într-un cadru profesional. Actul uman este transformat în act profesional ce are loc atât în mediu instituțional cât și neinstituțional. El este însă reglementat de norme, valori și atitudini profesionale; formarea inițială construiește începutul de învățare.

Granița la care lucrează asistentul social este la limita dintre sistemul social și cel medical. Asistentul social trebuie să înțeleagă starea de sănătate și boală pe baza cărora construiește intervenția.

Pentru bolnavii de cancer scopul asistentului social împreună cu echipa pluridisciplinară, este de menținere a calității vieții. În urma cercetărilor pe care le-a întreprins, că pacienții își doresc tratamente care îmbunătățesc calitatea vieții, nu prelungirea ei. Oricare ar fi cea aleasă de bolnav, asistentul social trebuie să respecte dorința și alegerea lui.

În țările dezvoltate, calitatea vieții câștigă teren chiar și de la diagnosticarea timpurie. Menținerea calității vieții la standarde bune fiind cel mai important obiectiv al oricărei terapii. Acest rol trebuie să îl adopte asistentul social care își desfășoară activitatea în îngrijirea paliativă.

Linia pe care asistentul social trebuie să o urmeze în discuțiile cu pacientul nu trebuie să fie bine stabilită. Dacă bolnavul nu dorește să vorbească despre boală sau despre moarte, dar consideră că probleme legate de vizitele rudelor, situația financiară, modul de organizare a asistării la domiciliu sunt mult mai importante pentru el, asistentul social trebuie să-i demonstreze că este liber să schimbe subiectul interviului. Modul în care asistentul social reușește să arate că situația bolnavului este foarte importantă pentru el, îl vor ajuta pe acesta să continue să vorbească. Nu este exclus ca bolnavul să poată vorbi deschis despre subiectul morții, fără rețineri; de asemenea asistentul social trebuie să fie pregătit să răspundă fără ezitări sau anxietate, astfel încât să nu ajungă el să fie pus în postura de a trebui să fie ajutat.

Recunoașterea realității situației arată că asistentul social poate trăi pierderea alături de client. Pacientul are dreptul să fie trist pentru ceea ce pierde; nu trebuie să i se spună să se înveselească sau să înceteze să fie morbid și că tristețea lui este supărătoare pentru ceilalți. Tot ceea ce spune este important; asistentul social poate întări simțul identității și autoaprecierea pacientului. Nu trebuie să se teamă să pună întrebări pentru că toate acestea îl conving pe client că ceea ce spune este valoros și că el încă mai are lucruri importante de transmis.

În relația bolnav-asistent social, comunicarea este de o importanță deosebită: disponibilitatea, abilitatea de a asculta, de a-l asculta pe celălalt, fac din comunicare reușita în acțiunea pe care asistentul social o întreprinde.

Comunicarea este stabilită nu numai verbal, prin dialog ci și prin contactul corporal: atingere, mângâiere, strângere de mână. Ea nu trebuie eliminată nici la cei cu diminuări mari psihice, deoarece ea acționează ca o mângâiere, făcându-se uneori la nivelul inconștientului.

3.3. Problema eutanasiei în lumina moralei creștine

Eutanasia este respinsă în totalitate, fie că este sau nu acceptată de către pacient. Viața este darul lui Dumnezeu, singurul Care decide când începe și când se sfârșește. Eutanasia apare ca o formă particulară de ucidere și de sinucidere, fiind un lucru condamnabil.

Instituția medicală și comunitatea creștină au datoria să aline suferințele fizice și psihice ale bolnavilor incurabili, acordându-le îngrijirile necesare, stând alături de ei și sprijinindu-i din punct de vedere psihologic și duhovnicesc de-a lungul întregului proces care-i conduce la moarte, pentru a le permite să se folosească la maximum resursele lor spirituale și ca să poate muri în pace, fără să se atingă de viața lor.

Nici moartea nu trebuie grăbită, dar nici menținerea în viață prin mijloace artificiale nu este recomandată. Teologii ortodocși admit că, în cazul în care principalele organe au încetat să mai funcționeze de la sine și nu mai există nicio speranță de a le repune în funcțiune, decesul fiind inevitabil în scurtă vreme, îngrijirile medicale pot înceta, lăsând să se desfășoare procesul natural al morții. O asemenea practică nu ține propriu-zis de eutanasie. Apare ca inuman să obligi bolnavul la o luptă dificilă, dureroasă și lipsită se orice speranță și inutil să menții sufletul pe pământ, o dată declanșat procesul morții; dimpotrivă, e de dorit să i se îngăduie să moară în pace, potrivit dorinței formulate în rugăciunile Bisericii Ortodoxe, care se rostesc în mod obișnuit în asemenea situații. În cărțile de rugăciuni ale Bisericii Ortodoxe este de altfel inclusă o foarte veche rugăciune pentru cel aflat pe patul de moarte, care se rostește la „ieșirea grea a sufletului”, în care I se cere lui Dumnezeu să ușureze suferința celui care zace și să pună un sfârșit bolii, dându-i odihnă.

PARTEA A II-A

CAZUISTICĂ

STUDIU DE CAZ NR. 1

DATE DE IDENTIFICARE

NUME ȘI PRENUME: M.N.

VÂRSTA: 7 ani

ADRESA: Iași, jud. Iași

NAȚIONALITATE: română

RELIGIA: ortodoxă

NIVELUL STUDIILOR: –

OCUPAȚIA: elev în centru de zi

PREZENTAREA PROBLEMELOR

Domnul M.N, în vârstă de 7 de ani, a fost diagnosticat cu leucemie acută limfloblastică și a fost internată în centrul de zi, din mun. Iași, jud. Iași.

Domnul M.N. a fost diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică în urmă cu doi ani, aproximativ la vârsta de 5 ani.

Mama lui M.N. se numește M.A., are 35 de ani și este casnică, iar tatăl M.N. în vârstă de 37 de ani lucrează ca și șofer de Taxi.

Starea copilului s-a agravat de la descoperirea bolii, în ciuda tuturor tratamentelor efectuate.

PREZENTAREA FAMILIEI

VENITUL

Domnul M.N. beneficiază de o alocație de 84 de lei, tatăl având un salar de 1300 de lei. În total venitul familiei este de 1384 de lei.

PREZENTAREA LOCUINȚEI

Domnul M.N. locuiește într-un apartament cu două camere în municipiul Iași, județul Iași; locuința deși este una modestă este foarte îngrijită, deține aparatura necesară pentru buna desfășurare a activităților casnice. Un lucru care m-a impresionat a fost prezența icoanei Sfântului Nectarie și a candelei aprinse.

STAREA DE SĂNĂTATE, FIZICĂ ȘI MENTALĂ

Domnul M.N. a fost diagnosticată în urmă cu doi ani, cu leucemie acută limfoblastică, urmând în acest sens un tratament cu chimioterapie. Mental el este sănătos, își cunoaște foarte bine starea de sănătate și își dorește foarte mult să se vindece și să devină un copil normal.

PREZENTAREA STĂRII EMOȚIONALE

Domnul M.N. a început lupta cu boala din momentul aflării diagnosticului, niciodată nu s-a lăsat bătut și încă dorește să lupte. Tot ceea ce își dorește este să se vindece, pentru a nu cauza suferință părinților, fiind deplin conștient că dacă s-ar întâmpla ceva cu el părinții s-ar măcina de dorul lui (mai ales că și este singur la părinți).

Fiind copil, și știm că aceștia sunt foarte energii și activi, boala au fost o lovitură destul de cruntă, atât pentru M.N. cât și pentru întreaga familie.

Deși este doar un copil, are doar 7 ani, M.N. are speranță că se va vindeca, de aceea se roagă mereu lui Dumnezeu; putem spune că are și un sfânt mai apropiat, acesta este Sfântul Nectarie.

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLANUL DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ

Domnul M.N. este înscris în centul de zi al Asociației Pavel, acesta urmează un tratament chimioterapeutic, și a fost înscris în baza de date națională pentru a putea efectua transplantul atât de necesar. Cazul va fi monitorizat pe tot parcursul desfășurării lui; asistentul social și familia conlucrând și identificând mereu surse de finanțare.

GENOGRAMA

ECOMAPA

STUDIU DE CAZ NR. 2

DATE DE IDENTIFICARE

NUME ȘI PRENUME: C.C.

VÂRSTA: 77 de ani

ADRESA: Iași, jud. Iași

NAȚIONALITATE: română

RELIGIA: ortodoxă

NIVELUL STUDIILOR: superioare

OCUPAȚIA: pensionar

PREZENTAREA PROBLEMELOR

Domnul C.C., în vârstă de 77 de ani, a fost diagnosticată cu tumoră malignă a prostatei, cu infarct cerebral multiplu și hemepareză dreaptă, și a fost internat în centrul de îngrijiri paliative Hospice Arcadia din Iași, jud. Iași.

Domnul C.C. s-a căsătorit cu doamna C.A. și au avut împreună două fete, B.A. în vârstă de 40 de ani care este în America, și P.M. în vârstă de 37 de ani care locuiește în municipiul Iași. Domnul C.C. a lucrat ca și economist, iar actualmente este pensionar. Soția sa, doamna C.A. se prezintă bine din punct de vedere medical. De atunci el a locuit singur până la aflarea diagnosticului, apoi a fost internat de către familie în centrul Arcadia. Familia este una unită, singura problemă este că fata cea mare, B.A. este plecată de foarte mulți ani în America și se întoarce în țară destul de rar.

PREZENTAREA FAMILIEI

VENITUL

Domnul C.C. beneficiază de o pensie în valoare de 1639 lei. Soția are o pensie de 400 de lei. Venitul familiei este de 2039 de lei.

PREZENTAREA LOCUINȚEI

Domnul C.C. locuiește într-un apartament cu 3 camere, situat în municipiul Iași. Acesta este mobilat și deține aparatură modernă, fiind amenajat cu mult bun gust. Culorile calde, mobilierul din lemn masiv și prezența tablourilor ne sugerează că familia iubește frumosul, și are un nivel ridicat de cultură.

STAREA DE SĂNĂTATE, FIZICĂ ȘI MENTALĂ

Domnul C.C. a fost diagnosticat cu tumoră malignă a prostatei, infarct cerebral multiplu și hemepareză dreaptă. Mai prezintă și unele semne de demență mixtă.

PREZENTAREA STĂRII EMOȚIONALE

Domnul C.C se luptă cu boala, dând dovadă de un curaj de invidiat. Nu dorește să fie o povară s-a luptat mult pentru a-și păstra demnitatea și stăpânirea de sine. Nu dorește să fie o povară pentru ceilalți, fiind o fire independentă. A luat această decizie de a sta în centru pentru a nu o supune la o muncă istovitoare pe soția sa, afirmând că a muncit destul toată viața.

Domnul C.C. speră să se vindece, măcar parțial dacă nu integral. Ne mărturisește că boala l-a apropiat mai mult de Dumnezeu, și o acceptă ca și pe o cruce.

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLANUL DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ

Domnul C.C. va fi monitorizat până ce vor fi îndeplinite toate obiectivele.

GENOGRAMA

ECOMAPA

STUDIU DE CAZ NR. 3

DATE DE IDENTIFICARE

NUME ȘI PRENUME: B.T.

VÂRSTĂ: 75

NAȚIONALITATE: română

RELIGIA: ortodoxă

NIVELUL STUDIILOR: superioare

PROFESIA: medic veterinar

OCUPAȚIA: pensionar

PREZENTAREA PROBLEMELOR

Doamna B.T. locuiește în municipiul Iași, are 75 de ani, în urmă cu 2 ani a fost diagnosticată cu cancer la sân, a fost operată, însă cancerul a recidivat acum fiind în ultimul stadiu. În prezent doamna este internată în centrul Alinare Mica din Iași, fiind imobilizată la pat.

Doamna are doi băieți, B.C. și B.D., ambii își au domiciliul în municipiul Iași. Soțul doamnei a decedat în urmă cu 5 ani.

Înainte de a fi internată în centru a beneficiat de servicii de bază de la Fundația Solidaritate și Speranță.

PREZENTAREA FAMILIEI

VENITUL

Doamna B.T. beneficiază de o pensie de 1110 lei.

PREZENTAREA LOCUINȚEI

Beneficiarul locuiește în Iași. Locuința este compusă din 3 camere, baie, hol și bucătărie. Este prevăzută cu aragaz, frigider și televizor. Locuința prezintă apă curentă, iar încălzirea este centralizată. Condițiile sunt bune, locuința prezintă un ambient plăcut.

STAREA DE SĂNĂTATE, FIZICĂ ȘI MENTALĂ

Starea de sănătate a beneficiarului este precară. A fost operată de cancer la sân acum 3 luni iar în prezent este imobilizată la pat.

PREZENTAREA STĂRII EMOȚIONALE

Este afectată de boală, conștientizează acest lucru și dorește să se vindece. Mai are însă unele momente când își pierde nădejdea, afirmând că sigur nu v-a scăpa. Mai este supărată deoarece nu se poate deplasa singură, nu poate fi independentă, ceea ce-i produce unele stări de neliniște și nervozitate.

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLANUL DE INTERVENȚIE

12. EVALUAREA FINALĂ

Cazul este în continuare monitorizat pe tot parcursul șederii doamnei în centru.

13. GENOGRAMA

14. ECOMAPA

STUDIU DE CAZ NR. 4

DATE DE IDENTIFICARE

NUME ȘI PRENUME: D.L.

VÂRSTA: 84 ani

ADRESA: Iași, jud. Iași

NAȚIONALITATE: română

RELIGIA: ortodoxă

NIVELUL STUDIILOR: medii

OCUPAȚIA: pensionar

PREZENTAREA PROBLEMELOR

Doamna D.L., în vârstă de 84 de ani, a fost diagnosticată cu cancer osos, cataractă, astm bronșic și obezitate, și a fost internată în centrul de îngrijiri paliative Hospice Alinare Mica, din Iași, jud. Iași.

Doamna D.L. a fost căsătorită cu domnul D.I. timp de 50 de ani, domnul a decedat în urmă cu 9 ani. Din această căsătorie a rezultat un copil, D.M., acesta momentan nu deține nici-un servici, fiind șomer.

Principala problemă a doamnei este, pe lângă cancer, cataracta, deoarece nu mai poate să vadă deloc; ceea cei îngreunează mai mult situația.

PREZENTAREA FAMILIEI

VENITUL

Doamna D.L. beneficiază de o pensie socială în valoare de 350 lei.

PREZENTAREA LOCUINȚEI

Doamna locuiește într-un apartament cu 2 camere, situat în Iași. Locuința este una modestă, și prezintă unele probleme, cauzate probabil de faptul că doamna este bolnavă și nu mai poate întreține curățenia. M-a impresionat faptul că nu folosește sufrageria fiindcă știe că nu are puter să facă curat, și astfel se gândește că o păstrează curată.

STAREA DE SĂNĂTATE, FIZICĂ ȘI MENTALĂ

Doamna D.L. a fost diagnosticată cu cancer osos, cataractă, astm bronșic și obezitate. Din punct de vedere mintal nu prezintă probleme, în afară de cele specifice vârstei.

PREZENTAREA STĂRII EMOȚIONALE

Doamna D.L. nu a avut probleme medicale și financiare până la decesul soțului, acesta avea o pensie decentă și își permitea astfel să-și țină sub control sănătatea. Ne mărturisește că s-a îngrășat după moartea soțului, probabil criza cauzată de pierderea partenerului i-a cauzat și agravat acest lucru.

Este supărată și uneori chiar nervoasă deoarece nici nu se poate deplasa, nici nu vede, și în plus mai are și cancer. Are totuși încredere că se va face bine, își dorește măcar să vadă, dacă celelalte lucruri nu sunt posibile.

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLANUL DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ

Doamna D.L. v-a fi monitorizată pe tot parcursul șederii în centru, până ce vor fi rezolvate obiectivele.

GENOGRAMA

ECOMAPA

STUDIU DE CAZ NR. 5

DATE DE IDENTIFICARE

NUME ȘI PRENUME: A.F.

VÂRSTA: 70 ani

ADRESA: Iași, jud. Iași

NAȚIONALITATE: română

RELIGIA: ortodoxă

NIVELUL STUDIILOR: medii

OCUPAȚIA: pensionar

PREZENTAREA PROBLEMELOR

Doamna A.F., în vârstă de 70 de ani, a fost diagnosticată cu neoplasm rectal, neoplasm sân, metastaze osoase și dermatită acută, și a fost internată în centrul de îngrijiri paliative Hospice Alinare Mica din Iași, jud. Iași.

Doamna A.F., este căsătorită cu domnul A.V. și au împreună 3 fete și un băiat.

A fost operată atât la neoplasm rectal cât și la neoplasm la sân, și după operație a fost internată în acest centru de îngrijiri paliative. Familia a considerat că este cea mai bună soluție atât pentru doamna A.F. cât și pentru familie.

Doamna A.F. nu este deplin conștientă de starea ei de sănătate, și speră că se va vindeca cât mai repede.

Ne mai amintește că are un conflict cu o sora, acesta datează din tinerețe, și ar dori să-l aplaneze.

PREZENTAREA FAMILIEI

VENITUL

Doamna A.F. beneficiază de o pensie în valoare de 505 lei, și soțul A.V. o pensie în valoare de 725 de lei. În total venitul familiei este de 1230 lei.

PREZENTAREA LOCUINȚEI

Doamna A.F. locuiește într-un apartament cu 3 camere, situat în municipiul Iași, într-o zonă centrală. Apartamentul este amenajat cu mult bun gust, prezentând un ambient plăcut și odihnitor.

STAREA DE SĂNĂTATE, FIZICĂ ȘI MENTALĂ

Doamna A.F. a fost diagnosticată cu neoplasm rectal, neoplasm la sân, metastaze osoase și dermatită acută.

PREZENTAREA STĂRII EMOȚIONALE

Doamna A.F. a primit cu mari rezerve diagnosticul, și-a acceptat boala însă speră într-o vindecare sigură. Nu se poate resemna cu gândul că nu mai are nicio șansă de supraviețuire. Are încredere în soț, afirmând că nu a supărat-o niciodată, și nu i-a cauzat probleme; acesta îi dă forță pentru a merge mai departe. Își dorește să organizeze nunta de aur, pentru a fi un model pentru tânăra generație.

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLANUL DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ

Doamna A.F. va fi monitorizată până când vor fi atinse obiectivele.

GENOGRAMA

ECOMAPA

STUDIU DE CAZ NR. 6

DATE DE IDENTIFICARE

NUME ȘI PRENUME: B.F.

VÂRSTA: 91 ani

ADRESA: Iași, jud. Iași

NAȚIONALITATE: română

RELIGIA: ortodoxă

NIVELUL STUDIILOR: medii

OCUPAȚIA: pensionar

PREZENTAREA PROBLEMELOR

Domnul P.N., în vârstă de 92 de ani, a fost diagnosticat cu neoplasm de prostată, parkinson, și a avut și unele probleme cu stomacul, însă a fost operat, și a fost internată în centrul de îngrijiri paliative Hospice Arcadia din Iași, jud. Iași.

Domnul P.N. a fost căsătorit cu doamna P.V., au avut împreună un băiat și o fată, doamna a decedat în urmă cu un an.

După aflarea diagnosticului, familia a considerat că este mai bine ca domnul P.N. să fie internat într-un centru paliativ, deoarece locuia singur și nu mai avea cine să aibă grijă de dumnealui. În plus agravându-se problemele medicale necesită supraveghere medicală, ceea ce acasă nu era posibil.

Menționez că domnul P.N. are un conflict cu fiul P.C. de 20 de ani; de atunci nu și-au mai vorbit, acesta nu a fost nici la înmormântarea mamei.

PREZENTAREA FAMILIEI

VENITUL

Domnul P.N. beneficiază de o pensie în valoare de 1209 lei.

PREZENTAREA LOCUINȚEI

Domnul locuiește într-o casă în Iași, județul Iași. Aceasta are 3 camere, bucătărie și baie. Nu prea deține aparatură modernă, casa necesită reparații și modernizare. Fiica ne-a comunicat că se va ocupa ea de acest lucru, deoarece ea este moștenitoare.

STAREA DE SĂNĂTATE, FIZICĂ ȘI MENTALĂ

Domnul P.N. a fost diagnosticat cu neoplasm de prostată, parkinson, precum și unele leziuni ale stomacului de care a fost operat.

Din punct de vedere mintal prezintă tulburări de comportament, precum și uneori pierderi de memorie.

PREZENTAREA STĂRII EMOȚIONALE

Domnul P.N. deși are o vârstă destul de înaintată, a dorit să se îngrijească singur, însă când a constatat că boala s-a agravat nu a dorit să devină o povară pentru familie, si astfel împreună cu fiica F.D. a luat decizia de a se interna în centrul Arcadia.

Este oarecum resemnat și își acceptă boala, însă îl macină dorul de băiatul său, pe care nu l-a văzut de 20 de ani.

S-a resemnat oarecum, și-a pus totul în rânduială, și mărturisește că dacă va veni moartea este oarecum pregătit; însă afirmă că nu este prea bisericos.

Se emoționează ori de câte ori vine câte un copil la ceilalți bolnavi internați în centru, și uneori lacrimile îi inundă obrazul brăzdat de trecerea anilor.

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLANUL DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ

Domnul P.N. va fi monitorizat până la punerea în aplicare a obiectivelor.

GENOGRAMA

ECOMAPA

STUDIU DE CAZ NR. 7

DATE DE IDENTIFICARE

NUME ȘI PRENUME: D.A.

VÂRSTA: 82 ani

ADRESA: Iași, jud. Iași

NAȚIONALITATE: română

RELIGIA: ortodoxă

NIVELUL STUDIILOR: superioare

OCUPAȚIA: pensionar

PREZENTAREA PROBLEMELOR

Doamna D.A., în vârstă de 82 de ani, a fost diagnosticată cu tumoră de rect, și a fost internată în centrul de îngrijiri paliative Hospice Arcadia din Iași, jud. Iași.

Doamna D.A., este căsătorită cu domnul D.N., și au împreună 5 copii, 2 fete și trei băieți. Doamna a fost contabilă, a dus o viață destul de echilibrată din toate punctele de vedere, problema însă s-a declanșat odată cu aflarea diagnosticului. Din câte se pare, de când a fost internată în centru este suspectă și ca având diabet.

PREZENTAREA FAMILIEI

VENITUL

Doamna D.A. beneficiază de o pensie în valoare de 650 lei, iar soțul de 1020 lei. În total venitul familiei este de 1670 lei.

PREZENTAREA LOCUINȚEI

Doamna locuiește într-un apartament cu 2 camere situat în Iași, destul de bine amenajat, cu toate utilitățile. Acesta prezintă un ambient plăcut.

STAREA DE SĂNĂTATE, FIZICĂ ȘI MENTALĂ

Doamna D.A a fost diagnosticată cu tumoră de rect, și este suspectă de diabet. Din punct de vedere mintal nu prezintă probleme.

PREZENTAREA STĂRII EMOȚIONALE

Doamna D.A. a solicitat internarea în centru deoarece copii sunt toți la casa lor, au familiile lor, ba chiar și servici și nu pot avea grijă de ea; în plus soțul este și el bătrân și nu-i poate acorda cele mai bune îngrijiri. Nu cunoaște diagnosticul foarte bine, familia nu a considerat că este încă pregătită să-l afle, de aceea are foarte mari speranțe de vindecare. Ea motivează că nu-și poate lăsa soțul singur; dacă s-ar întâmpla ceva cu ea, oare ce s-ar întâmpla cu soțul.

Mărturisește că a mers la biserică în tinerețe, însă nu s-a mai spovedit de vre-o 10 ani, și după cum a vorbit se pare că dorește acest lucru.

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLANUL DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ

Doamna D.A. va fi monitorizată până ce cazul va fi rezolvat.

GENOGRAMA

ECOMAPA

Concluzii

M-am gândit la această temă când am văzut foarte mulți oameni bolnavi ce nu se pot îngrijii singuri și care ajung în stare de depresie, astfel ne făcând altceva decât să-și agraveze starea de boală, deoarece nu au în preajmă oameni special pregătiți care să îi ajute atât din punct de vedere medical cât și din punct de vedere psihologic, spiritual și material.

M-a impresionat tragedia lor și am dorit să fac ceva pentru a îmbunătăți atât pentru ceea ce aveam să aflu mai târziu că se numește – calitatea vieții. Am căutat răspunsuri la întrebările unor bolnavi care se înspăimântau la gândul morții. Am întâlnit familii care căutau un mod de a ușura suferința, prin mici bucurii pentru cel bolnav, și de a amâna cât mai mult momentul despărțirii de cel persoana dar și putere de a accepta.

Am observat că în România medicii nu sunt încă pregătiți, dar nici nu posedă cunoștințe psihologice sau de psihologie socială pentru a putea aborda holistic acest tip de boli și de bolnavi, pentru ei totul reducându-se la tratamentul somatic axat strict pe boală. Bolnavii care ajung să cunoască ce sunt îngrijirile paliative își doresc să beneficieze de un astfel de serviciu și își arată disponibilitatea de învăța cât mai multe despre acest tip de îngrijiri, adică sunt receptivi la nou.

Asistenții sociali au o înțelegere clinică a procesului de boală și pot acționa ca o punte de legătura între pacient, familie și echipa de îngrijire multidisciplinară.

Comunicarea presupune mai mult decât transmiterea unei informații. Este un proces care implică mai multe persoane care au ca obiectiv schimbul de informație, sprijin și înțelegere reciprocă, abordarea uneori a unor subiecte dificile și dureroase, a unor stări emoționale dificile. Comunicarea presupune timp, devotament și reală dorință de a auzi și înțelege îngrijorările celuilalt. Parțial este vorba despre a da răspunsuri; în cea mai mare parte este vorba despre a sta cu persoana când nu există răspunsuri și de a încerca să empatizezi cu durerea acesteia.

Însoțirea pacientului și familiilor acestora pe perioada bolii este o recompensă în sine și un simplu mulțumesc din partea unui pacient sau a familiei acestuia îți relevă valoarea acestei munci. Asistentul social care își desfășoară activitatea în serviciile de tip hospice reprezintă o verigă deosebit de importantă în oferirea unor servicii de îngrijire calitativă.