Rolul Asistentului Medical la Pacientul cu Angina Pultacee (amigdalita Acuta)

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Anatomia si fiziologia faringelui

1.1.Notiuni de anatomie clinica a cavitatii bucale a faringelui

1.2.Notiuni de fiziologie si fiziopatologie faringiana.

1.2.1.Afectiunile orofaringelui

1.3.Malformatiile faringelui

1.4.Traumatismele faringelui

1.5.Metode de investigatie faringiana

1.6.Inflamatiile acute ale faringelui (anginele acute)

CAPITOLUL 2. Angina acuta pultacee (amigdalita acuta)

2.1.Notiuni de fiziologie a amigdalitei

2.1.1 Definitie

2.2. Clasificare

2.2.1 Diagnosticul anginei

2.2.2 Tratamentul anginelor

2.3.Anginele eritematoase si eritemato-pultacee

CAPITOLUL III. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL LA PACIENTUL CU ANGINA PULTACEE (amigdalita acuta)

3.1.Abordarea pacientului cu simptome faringiene.

3.2.Ingrijirea pacientilor cu amigdalita

Caz clinic

Fisa tehnica

Bibliografie

Introducere

Capitolul I: Anatomia și fiziologia faringelui

Noțiuni de anatomie clinică a cavității bucale a faringelui

Cavitatea bucală este desparțită de fosele nazale prin bolta palatină, iar de regiunea cervicală prin mușchiul milohioidian, inserat pe hioid și pe mandibulă. Comunică cu exteriorul prin orificiul bucal și cu faringele prin istmul buco-faringian. Această cavitație este împarțită de arcadele dentare în două compartimente:

Anterior – denumit vestibulul bucal

Posterior- cavitatea bucală propriu-zisă, în care se gasesc limba și dinții.

Faringele este un conduct musculo-fibros, întins de la baza craniului până la orificiul superior al esofagului, cu care se continuă. Limita superioară este formată de baza craniului, iar cea inferioară este reprezentată printr-un plan orizontal, ce trece prin marginea inferioară a celei de a șasea vertebră cervicală.

Este așezat înaintea coloanei vertebrale și înapoia foselor nazale, a cavității bucale și a laringelui.

În partea de sus se întinde până la baza craniului, iar în partea de jos se continuă cu esofagul. Faringele reprezintă o răspântie în care se încrucișează calea respiratorie cu cea alimentară. Prin formațiunile limfoide pe care le conține, el are un rol important în funcțiile de aparare a organismului. Faringele mai servește și la ventilarea urechii medii și în fonație.

Faringele are forma unei palnii incomplete deoarece îi lipseste peretele anterior. Astfel faringele prezintă: o bază, un vârf și 3 pereți: unul posterior și doi laterali.

Faringele cuprinde exofaringele (suprafața exterioară) și endofaringele (suprafata interioară).

Cavitatea faringelui este divizată în 3 etaje:

Fig.1 Prezentarea faringelui

Rinofaringele – este în raport anterior cu orificiile coanale, superior și posterior – vegetațiile adenoide, lateral – orificiile faringiene ale trompei și amigdalele tubare.

Orofaringele – se deschide prin istmul faringian în cavitatea bucală. Lateral, în loja amigdaliana, delimitate de pilieii anteriori și posteriori, se găsesc amigdalele palatine. Mucoasa este constituită dintr-un epiteliu malpighian nekeratinizat.

Hipofaringele – prezintă ca repere anatomice importante raportul cu additus-ul laringian, fața posterioară a laringelui și sinusurile piriforme.

Vascularizația arteriala este asigurată de ramuri ale arterei carotid externe (artera faringiană ascendentă, artera palatină ascendentă), ramuri ale arterei maxilare interne (artera palatină descendentă), ramuri ale arterei linguale.

Drenajul venos se face în vena facială, plexul pterigoidian, vena jugulară internă, iar cel limfatic in ganglionii retrofaringieni și cervicali.

Sistemul limfo-epitelial al faringelui. La nivelul orofaringelui și rinofaringelui se descriu o serie de formațiuni limfo-epiteliale (amigdale), care în ansamblu formeaza inelul Waldeyer:

Amigdala faringiană – situată pe peretele superior al rinofaringelui;

Amigdala tubară – situată în jurul ostiumului tubar, în foseta Rosenmuller;

Amigdala palatină – situată între pilierii anterior și posterior al vălului palatin;

Amigdala linguală – situată în baza limbii.

1.2.Noțiuni de fiziologie și fiziopatologie faringiană

Cavitatea bucală și faringele participă la o serie de funcții importante în digestie, fonație: masticația, deglutiția, senzația gustativă.

Masticația are rol de stimulare a activității secretorii a glandelor salivare, receptorilor gustativi și oflactivi și în pregătirea bolului alimentar pentru deglutitie. Ea este rezultanta participării dinților, mușchilor masticatori și articulației temporo-mandibulare.

Deglutiția cu cei trei timpi – bucal, faringian, esofagian – este un act voluntar numai până la nivelul arcurilor palatine, de unde începe să intervină refluxul de deglutiție.

Senzația gustativă. Mucoasa limbii, unde se găsesc celulele gustative, constituie simultan și un câmp vast al sensibilității tactile, termice și algice; de la acești receptori, senzațiile sunt transmise pe calea nervului trigemen.

Aghezia este pierderea completă a gustului care, ca și mirosul, este un simț chimic. Ea poate fi unilaterală sau bilaterală, permanentă sau temporară și ori de câte ori se însoțește cu pierderea olfacției este și mai neplacută.

Hiperaghezia este exagerarea senzației gustative.

1.2.1.Afecțiunile orofaringelui

Afecțiunile orofaringelui includ: bolile adenoidene, epiglotita, abcesele parafaringiene, abcesele periamigdaliene și celulita perimigdaliana, abcesele retrofaringiene, litiaza salivară, infectarea spațiului submandibular, faringo-amigdalita, chistul Tornwaldt si insuficiența velofaringiană.

1.Bolile adenoide

Hipertrofia sau inflamarea vegetațiilor adenoide este frecventă la copii. Simptomele includ obstrucție nazală, tulburari de somn și otite medii seroase însoțite de hiperacuzie. Diagnosticul de certitudine este pus prin fibroscopie. Tratamentul include adesea corticosteroizi intranazali, antibiotic și, pentru obstrucții nazale semnifiative sau otite seroase persistente, se recomandă adenoidectomia.

Vegetațiile adenoide sunt o masă de țesut limfatic în partea superioară a nazofaringelui. Ele sunt mai voluminoase la copiii intre 2 și 6 ani, care dezvoltă cel mai frecvent hipertrofie adenoidă sau adenoidită cronică. Marirea poate fi fiziologică sau secundară infecțiilor virale sau bacteriene, alergiei, substanțelor iritante, inclusiv secundar fumului de tutun, precum și secundara refluxului gastroesofagian. Alți factori de risc includ expunerea în colectivitatea de copii – de exemplu la gradiniță. Hipertrofia severă poate obtrucționa trompele lui Eustachio(cauzand otita medie) coarnele posterioare(cauzând sinuzite) sau ambele.

2. Epiglotita

Epiglotita este o infecție bacteriană, rapid progresivă, a epiglotei și a țesuturilor înconjuratoare, care poate duce la obstrucția bruscă respiratorie și moarte. Simptomele includ faringita severă, disfagie, febra înaltă, hipersalivație, stridor în inspir. Diagnosticul necesită vizualizarea directă a structurilor supraglotice, dar care nu se efectuează pana ce pacientul nu este pus pe suport respirator. Tratamentul include protecția căilor respiratorii și antibiotice.

3.Abcesul parafaringian

Abcesul parafaringian este un abces profund al gâtului care trebuie tratat cu antibiotic și drenaj chirurgical.

Spațiul parafaringian (faringomaxilar) este situat lateral de muschiul constructor faringian. Acest spațiu se conectează la orice alt spațiu major fascial al gâtului și este împarțit într-un compartiment anterior și unul posterior prin procesul stiloid. Compartimentul posterior conține artera carotidă, vena jugulară internă și numeroși nervi. Infecțiile spatiului parafaringian își au de obicei originea la nivelul amigdalelor sau faringelui deși pot aparea prin răspândirea infecției de la nivelul unor surse odontogene sau la nivelul ganglionilor limfatici.

Mărirea abcesului poate compromite căile respiratorii. Abcesul spațiului posterior poate eroda artera carotidă sau provoca tromboflebita septică a venei jugulare interne.

4. Abcesul și celulita peri-amigdaliană

Abcesul și celulita peri-amigdaliană sunt infecții acute faringiene care apar frecvent la adolescenți și la adulții tineri. Simptomele sunt angina severă, trismus, vorbirea neinteligibilă( ca si cum ar avea un cartof fierbinte în gură) și devierea uvulei. Diagnosticul necesită aspirație cu ac fin. Tratamentul include antibiotic cu spectru larg, drenarea puroiului, hidratare, analgezice și ocazional amigdalectomie acută.

5. Abcesele retrofaringiene

Abcesele retrofaringiene apar cel mai frecvent la copiii mici și pot determina angină, febră, rigiditatea gâtului. Diagnosticul necesită radiografia gâtului în incidența laterală.Tratamentul impune intubare nazotraheală, drenaj și antibiotice.

Abcesele retrofaringiene se dezvoltă în ganglioni limfatici din partea posterioară a faringelui, adiacent vertebrelor. Aceste zone pot fi inseminate cu germeni din faringe, sinusuri, vegetații adenoide sau din nas. Apar mai ales la copii intre 1-8 ani, deoarece ganglionii limfatici retrofaringieni încep sa evolueze dupa 4-5 ani. Adulții pot dezvolta infecții dupa ingestia de corpi straini sau dupa utilizarea anumitor instrumente.

Cele mai grave consecinte includ obstrucția cailor respiratorii, șocul septic, ruptura abcesului în căile respiratorii determinând pneumonie de aspirație sau asfixie, ruptura de carotidă și trombofeblită supurativă a venei jugulare interne.

6. Calculi salivari

Calculi formati din săruri de Ca obstruează adesea glandele salivare și produc durere, tumefacție și uneori infecții. Diagnosticul se stabilește clinic sau pe baza ecografiei. Tratamentul presupune eliminarea calculilor prin stimularea secreției salivare, prin manipulare manuală sau cu o sondă sau printr-o intervenție chirurgicală.

7. Faringo-amigdalita

Faringo-amigdalita este o infecție acută a faringelui, a amigdalelor palatine sau a ambelor. Simptomele pot include angina, disfagia, limfadenopatia cervicală si febra. Diagnosticul este clinic, completat de o testare antigenică rapidă. Tratamentul este simptomatic și in cazul streptococului beta-hamolitic de grup A implica antibiotic.

Etiologie și fiziopatologie

Amigdalele participă la supravegherea imuna sistemică. În plus, mecanismele amigdaliene de apărare locală include existent unui epiteliu de acoperire scuamos care procesează antigenele contribuind la raspunsul limfocitelor B si T. Faringo-amigdalita este de obicei virală, cele mai frecvente virusuri sunt cele care determină raceala comună (adenovirus, rhinovirus, virus gripal, coronavirus, virusul sincitial respirator), dar uneori sunt implicati și virusul herpes simplex, citomegalovirusul sau HIV. În aproximativ 30% din cazuri cauza este bacteriană.

Faringo-amigdalita de toate tipurile reprezintă aproximativ 15% din totalul solicitarilor din medicina primară. Streprococul Beta-hamolitic de grup A apare cel mai frecvent la copii cu varste între 5 și 15 ani și este mai putin frecvent înaintea vârstei de 3 ani.

Semne și simptome

Durerea la înghițire este semnul patognomonic și adesea este reflectată la nivelul urechii. Copiii foarte mici care nu se pot plange de sensibilitate la nivelul gâtului refuză adesea să mănânce. Febra înaltă, starea generală proastă, cefaleea sunt frecvente, precum și halena și vocea înnabușită. O erupție cutanată scarlatiniformă sau nespecifică poate fi de asemenea prezentă. Amigdalele sunt tumefiate, roșii și prezintă frecvent exsudate purulente. Limfadenopatia cervicală sensibilă la palpare poate fi prezentă. Febra, adenopatia, exsudatele sunt oarecum mai des întălnite în faring-amigdalitele cu streptococ Beta-hamolitic de grup A decât în cele virale, dar există și multe semne care se suprapun.

Faringo-amigdalita cu streptococ Beta-hamolitic de grup A se remite de obicei în 7 zile. Netratată poate determina complicații supurative locale ( de exemplu abces periamigdalian sau celulita) și uneori, poate determina reumatism articular acut sau glomerulonefrită.

Diagnostic

Faringita în sine este recunoscută clinic cu ușurință. Cu toate acestea, cauza faringitei nu este stabilită usor. Rinoreea și tusea indică de obicei o cauza virală. Mononucleoza infecțioasă este sugerată de adenopatia cervicală posterioară sau generalizată sau de hepatosplenomegalie, astenie și stare generală proastă > 1 saptamană; de multe peteșii situate pe palatul moale și de exsudate amigdaliane de consistența crescuta. O membrană gri murdar, groasă, tare, care sângerează daca este îndepartată indică difterie.

Pentru că tratamentul infecției cu streptococ Beta-hamolitic de grup A necesita antibiotic, aceasta trebuie să fie diagnosticată. Criteriile de testare sunt controversate. Multe autorități în domeniu recomandă testarea antigenică rapidă sau efectuarea de culture în cazul tuturor copiilor. Testele antigenice rapide sunt specifice dar nu sunt sensibile și poate fi necesar să fie urmate de efectuarea culturilor, care au o sensibilitate și o specificitate de aproximativ 90%. La adulți multe autorități recomandă utilizarea a 4 criterii: antecedente de febră, exsudat amigdalian, lipsa tusei și o limfadenopatie laterocervicala sensibilă. Pacienții care îndeplinesc un criteriu sau niciunul probabil nu au infecție cu streptococ Beta-hamolitic de grup A si nu ar trebui testati. Pacienții care îndeplinesc 2 criterii pot fi testați. Pacienții care îndeplinesc 3 sau 4 criterii pot fi testati sau tratați empiric pentru infecție cu streptococ Beta-hamolitic de grup A.

Tratament

Tratamentele suportive includ analgezice, hidratare și repaus. Penicilina V este considerată, de obicei medicamentul de electițe pentru faringo-amigdalita cu streptococ Beta-hamolitic de grup A; doza este de 250 mg p.o. de doua ori pe zi pentru 10 zile la pacientii < 27 kg si 500 mg pentru cei > 27 kg. amoxicilina este eficientă și cu gust mai acceptabil în cazul unui preparat lichid. Daca pacientul nu este compliant atunci se administrează o doza unică de benzatin-penicilina 1,2 milioane de unitați i.m. (600.000 de unitați pentru copii ≤ 27 kg). Alte medicamente includ macrolidele pentru pacienții alergici la penicilina, cefalosporinele de generatia 1 și clindamicină.

Tratamentul poate fi început imediat sau amanat pana când se obțin rezultatele culturilor. Dacă tratamentul este început empiric, a trebuit să fie oprit în cazul în care culturile sunt negative. Nu se efectuează de rutină faringiene de control. Ele sunt utile în cazul pacienților cu infecții recurente multiple cu streptococ Beta-hamolitic de grup A.

Amigdaloctemia ar trebui luată în considerare daca amigdalita cu streptococ Beta-hamolitic de grup A se repetă (>6 episoade pe an, >4 episoade pe an pentru 2 ani; > 3 episoade pe an pentru 3 ani) sau dacă infecția acută este severă și persistentă în ciuda antibioterapiei. Alte criterii pentru amigdaloctemie includ tulburările de somn cauzate de obstrucție, abcesele periamigdaliene recurente și suspiciunea de malignitate.

Sunt utilizate numeroase tehnici chirurgicale eficiente pentru a efectua tonsilectomia, inclusiv electrocauterizarea, folosirea microdebriderului, cobratie cu radiofrecvente și disectie prin incizie. Sangerarea semnificativă intraoperatorie sau postoperatorie apare la < 2% dintre pacienți, de obicei, în termen de 24 ore de la intervenția chirurgicală sau dupa 7 zile, atunci cand se desprinde escara.

Pacienții cu hemoragie ar trebui sa meargă la spital. Daca sângerarea continuă la sosire, în general pacienții sunt examinați în sala de operație și se efectuează hemostaza. În cazul în care un cheag este prezent în fosa amigdaliană, pacienții sunt ținuți sub observație 24 ore. Rehidratarea i.v. postoperatorie este necesară la ≤ 3% dintre pacienți, eventual într-un procent chiar mai mic la pacienții cu hidratare preoperatorie optimă și cu administrare de antibiotic, analgezice și corticosteroizi preoperator.

Obstrucția căilor respiratorii postoperatorie apare cel mai frecvent la copiii < 2 ani, care anterior intevenției au prezentat tulburari de somn obstructive severe și la pacienții cu obezitate morbida, cei cu tulburări neurologice, anomalii craniofaciale sau sindrom cu apnee constructivă în somn severă preoperatorie. Complicațiile sunt în general mai frecvente și mai grave la adulți.

8.ChistulTornwaldt (bursa faringiană)

Chistul Tornwaldt este un chist rar care apare pe linia mediană a nazofaringelui și care se poate infecta. Acesta este o reminescență a notocordului embrionar superficial de mușchiul constructor superior al faringelui și este acoperit de mucoasa nazofaringelui.

Se poate infecta producând o secreție purulentă persistentă cu gust și miros fetid, obstrucția trompei lui Eustachio și angina.

Exsudatul purulent poate fi văzut la deschiderea chistului. Diagnosticul se bazează pe nazofaringoscopie completată cu CT sau RMN cand diagnosticul nu este clar. Tratamentul constă în excizie.

1.3.Malformațiile faringelui

Cavitatea bucală și faringele sunt sediul unor anomalii dintre care cele mai frecvente sunt: insuficiența velo-palatină, buza de iepure, palatoschizis, veloschizis și velo-palatoschizis.

Insuficiența velo-palatină se datorează scurtării vălului moale care nu poate ajunge pana în peretele faringian posterior și deci nu poate separa nazofarinxul de bucofarinx. Se caracterizează prin: rinofonie deschisă, reflux alimentar pe nas, mai ales pentru lichide. Corectarea insufiecienței velo-palatine se poate face prin: reeducarea ortofonică și în caz că aceasta nu reusește se poate face cu ajutorul chirurgiei folosind tehnici diverse de velo-faringo-plastie.

Buza de iepure. Este consecința lipsei de sudură a mugurilor maxilari superiori și nazali. Poate fi unilateral sau bilateral interesand numai buza (buza de iepure simplă) sau/si planurile osoase (buza de iepure complicată).

Palatoschizis. Oasele palatine sunt separate printr-o fisură mediană, iar bucofaringele comunică cu una sau cu ambele fose nazale.

Veloschizis. Vălul palatin (vălul moale) este dehiscent pe linia mediana.

Velo-palatoschizis rezultă prin combinarea palatoschizisului cu veloschizisul.

Simptomatologia malformațiilor faringelui constă din dificultățile de supt, reflux alimentar în timpul deglutiției, rinofonie deschisă, tulburari importante in articulațiile cuvintelor.

Tratamentul este chirurgical, protetic și ortofonic.

1.4.Traumatismele faringelui

Plăgile faringelui apar în contextul unor plagi și traumatisme faciale. Se observă mai ales în timp de razboi, precum și în cursul unor accidente rutiere, de vânătoare sau tendința de suicid.

Plaga interesează fie un stalp al lojii amigdaliene, fie vălul palatin sau peretele posterior al orofaringelui. Daca nu interceptează tunchiurile vasculare din pereții laterali ai faringelui, aceste plăgi nu au nevoie de alt tratament în afară de o riguroasa igienă locală.

Arsurile faringelui pot fi provocate de: absorbția accidentală sau voluntară a unor substanțe chimice (soda), de un jet de vapori fierbinți, de gaze caustice iritante.

Simptomatologia subiectivă constă dintr-o durere foarte vie care se atenuează în urmatoarele ore.

Inspecția buco-faringelui poate releva patru grade de arsură, asemanatoare cu cele de la nivelul tegumentelor:

Arsura de gradul I – simpla reactie eritematoasa a mucoasei;

Arsura de gradul II – formare de bule cu lichid citrin;

Arsura de gradul III – coagularea și necrobioza corionului;

Arsura de gradul IV – carbonizarea profunda a țesutului.

Tratamentul arsurilor constă în gargarisme alkaline și antiseptic și administrarea de antalgice, iar în cazul unor leziuni gingivale accentuate se vor administra antibiotic timp de 5-6 zile pentru a evita infecția secundară.

1.5.Metode de investigație faringiană

Inspecția și palparea poate evidenția:

Modificari de culoare, mobilitate, ulcerații, indurații ale buzelor;

Aspectul arcadelor dentare, functionalitatea articulației temporo-mandibulare;

Aspectul, mobilitatea, eventuale asimetrii ale limbii;

Aspectul vălului palatin, șantul amigdaloglos, pilierii și peretele posterior al faringelui, la nivelul carora pot aparea ulcerații, hiperplazii ale mucoasei, tumori.

Examenul se completează cu rinoscopia posterioară pentru rinofaringe și laringoscopia indirect pentru inspectia hipofaringelui.

Investigația radiologică. Rinofaringele poate fi examinat prin clișee de profil ale craniului, cu sau fara substanța de contrast. Astfel se pot evidenția tumori, hipertrofia vegetațiilor adenoide, etc.

Incidența axială descoperă opacități ale țesuturilor moi sau leziuni osoase ale bazei craniului. În cazul unor tumori rino-faringiene, pentru a studia limitele extensiei se apelează la tomografie, scanner.

Angiografia carotidiană se folosește in diagnosticul fibromului nazofaringian.

Gustometria se realizează fie aplicând pe limba diverse substanțe care reprezintă cele patru senzații gustative distinct, fie prin stimularea electrică a receptorilor gustativi (electrogustometrie) și înregistrarea raspunsurilor. Gustometria obiectivă este superioară, dar trebuie efectuată în mediul spitalicesc.

1.6.Inflamațiile acute ale faringelui (anginele acute)

Anginele acute se împart în mai multe criterii:

Anginele roșii (virale) diminuează rezistența locală, pregătind terenul pentru angine eritemato-pultacee. Apar în:

Oreion, rujeola;

Gripă;

Virus APC (adeno-faringo-conjuctival)

Anginele eritemato-pultacee succeda anginelor rosii. Agenții cauzali: streptococul (63%), stafilococul, pneumococul (38%)

Anginele cu false membrane:

Angina difterică

Anginele ulceroase (cu ulcerația învelisului epitelial):

Angina herpetică

Angina zoosteriană

Angina perifigoidă

Anginele ulceronecrotice (cu ulceratie necrotica profundă):

Angina ulceroasă de tip Moure (cu germeni banali)

Anginele gangrenoase ( cu germeni gangrenosi)

Anginele necrotice de origine hematogenă

Angina monocitară

Angina granulocitară

Angina leucemică

CAPITOLUL 2. Angina acută pultacee (amigdalita acută)

2.1.Noțiuni de fiziologie a amigdalitei

Definiție

Amigdalita este o inflamație acută sau cronică, de origine infecțioasă a amigdalelor palatine sau linguale. Amigdalita este o afecțiune care apare cel mai des la copiii sub 10 ani și mai rar la adolescenți sau la adulți.

Amigdalele reprezintă formațiuni limfoide care se constituie din limfocite, o varietate de globule albe cu rol în imunitatea organismului. Amigdalele au un rol important în asigurarea imunității organismului și asta deoarece apăra organismul de microbii patogeni, participă la fabricarea globulelor albe și la producerea de anticorpi. Cu toate acestea, amigdalele nu sunt ferite de infecțiile cu virusuri sau bacterii ce poartă numele de amigdalite.

Simptomele amigdalitei

  Amigdalita presupune dureri în gât care pot afecta și urechile, și degluție. Alte simptome ale amigdalitei includ mărirea volumului amigdalelor, jena respiratorie, „roșu în gât”, modificarea sau pierderea vocii, febră, stare de rău, cefalee și chiar vărsături.

Cauzele declanșării amigdalitei

Medicii specialiști au identificat trei cauze ale declanșării amigdalitei. Este vorba despre streptococul de grup A (responsabil pentru jumătate din cazurile de amigdalită), virusurile respiratorii (de exemplu, virusul gripei) și mononucleoza infecțioasă. Aceasta din urmă este provocată de virusul Epstein-Barr care determină și inflamarea amigdalelor.

 Complicațiile amigdalitei

Cele mai multe forme de amigdalită se vindecă de la sine chiar și fără administrarea unor tratamente iar procesul durează câteva zile iar, deseori, câteva săptămâni. Dacă apar complicații, medicul va prescrie antibiotice.

 Complicațiile care pot apărea ca urmare a dezvoltării unor amigdalite sunt infecțiile ulterioare. Antibioticele pot preveni infecțiile însă nu pot stopa răspândirea infecțiilor. Abcesul periamigdalian este o altă complicație a amigdalitei. Această complicație se poate manifesta în cazul adulților tineri care au amigdalită. Alte complicații ale amigdalitei includ otita medie sau reumatismul articular acut(presupune propagarea infecției cu streptococi din grupa A, la organe vitale cum ar fi inima).

Amigdalita este o infecție faringiana cu interesare amigdaliană. Daca inflamația cuprinde pe langa amigdale și mucoasa faringiană, atunci vorbim despre angina.

2.2. Clasificare

Anginele sunt inflamatii ale faringelui.Ele se clasifica în acute si cronice si de asemenea pot fi banale sau specifice.

1. Angine eritematoase care sunt produse de virusuri.

2. Angine eritemo-pultacee care au un debut viral si care se supraincarca ulterior bacterian cu:

Haeomophilus influenzae;

Pneumococ;

Streptococ;

Stafilococ;

Moraxella catharalis.

3. Angine cu false membrane, produse de:

difterie ;

Pneumococ;

Streptococ;

Stafilococ .

4. Angine cu ulceratii superficiale, date de:

virusul Herpes simplex;

virusul Coxackie;

angina aftoasa;

angina buloasa.

5. Angine cu ulceratii profunde:

Plaut-Vincent;

Moore;

din bolile de sange;

din bolile infecto-contagioase.

Anginele cronice mai contin si un grup cu etiologie specifica:

TBC faringian;

lupus faringian;

sifilis faringian;

SIDA a carei debut e deseori in sfera ORL.

Simptomele anginei

Angina, oricare ar fi etiologia ei, are o serie de simptome comune:

durerea spontană sau la deglutitie;

hipersialoree (secretie salivara excesiva);

halena fetida (respirație urât mirositoare);

disfagie  (tulburări de deglutiție);

tuse;

stare generală alterată;

senzație de usturime și arsură.

În funcție de ceea ce a determinat angina, există o serie de simptome particulare, cum ar fi:

febra cu frisoane;

otalgie reflexa (dureri de ureche).

cefalee (durere de cap);

mialgii (dureri musculare);

adenopatie latero-cervicală (mărirea în volum a ganglionilor din regiunea laterală a gâtului, ei devenind și durerosi).

Examenul clinic este important prin prisma:

palpării grupelor ganglionare;

bucofaringoscopiei pentru examenul orofaringelui;

rinoscopie posterioară pentru rinofaringe;

laringoscopie indirectă pentru hipofaringe.

Alte investigații:

fibroscopia flexibilă este utilă pentru oricare din segmentele faringelui unde s-ar putea afla leziunea;

exudatul faringian și cel lingual ajută în stabilirea etiologiei;

eventual, radiografie simplă sau tranzit baritat pentru hipofaringe;

rar, tomografie computerizată și rezonanță magnetică;

ecografia cervicală este utila în studiul adenopatiilor și daca vrem sa facem diagnostic diferențial cu o formațiune tumorală.

Aspectul bucofaringoscopic specific anginei este de congestie și edem orofaringian cu hipertrofie și congestie amigdaliană, la care se adaugă:

depozite purulente amigdaliene daca exista suprainfectie bacteriana;

false membrane care sangerează spontan sau la detasare;

vezicule albicioase la nivelul vălului palatin, a mucoasei jugale sau faringine în anginele cu ulcerații superficiale;

ulcerații la nivelul amigdalelor însotite de necroza în anginele cu ulcerații profunde.

2.2.2 Tratamentul anginelor

În tratamentul anginelor este important de cunoscut cine a produs afecțiunea, lucru care se realizează prin exudatul faringian. Totuși, în așteptarea unui rezultat, se poate institui un tratament pe baza anamnezei și a examenului clinic sugestiv pentru o anumita etiologie.

Așadar, etiologia virală impune un tratament simptomatic:

regim hidric și vitaminoterapie corespunzatoare;

antiinflamatorii nesteriodiene: Paracetamol sub diferite forme: Nurofen, Coldrex;

antiseptice faringiene: Faringosept, Strepsils.

gargara cu Citrolin, badijonaj cu albastru de metilen.

Dacă etiologia este bacteriană, atunci este obligatoriu să se asocieze și un tratament antibiotic:

antibiotice cu spectru larg: Augumentin, Unasin, Claritromicina, Penicilina.

Daca disfagia este severă, atunci este indicată asocierea antiinflamatoerelor steriodiene intravenoase: hemisuscinat de hidrocortizon sau dexametazona.

Strict în cazul amigdalitelor, se poate interveni chirurgical, indicațiile fiind:

hipertrofie amigdaliană severa;

angina pultacee mai mult de 4-5 ori/an;

complicarea unei angine acute cu flegmon periamigdalian sau abces;

amigdalita cronica cazeoasa;

tumori maligne de amigdală.

Afecțiunile comune sunt întotdeauna tratate cu superficialitate. Complicațiile lor sunt cele care impun o responsabilitate în tratamentul acestor boli.

Anginele acute nespecifice.

Semnele clinice: debutul este brusc, cu frison, febră, cefalee, la copii poate apărea un sindrom convulsiv. În alte situații, simptomatologia generală poate fi mai discretă. Bolnavul acuză senzație de uscăciune în gât.

Se observă o congestie difuză a mucoasei faringiene, uneori cu un discret edem al luetei, mai rar al vălului. Adenopatia latero-cervicală dureroasă poate fi prezentă sau poate lipsi. Dupa o evoluție de 2-3 zile, pe văl rămân arborizații vasculare cu un aspect de microvezicule diseminate, cu conținut transparent, însemnand semne ale virozei faringiene.

Laboratorul nu depistează modificări importante, de obicei numărul de leucocite este normal. Examenul virusologic poate identifica agentul patogen, dar nu este necesar decât în caz de epidemii cu un numar important de cazuri.

Ca și complicații, pot apărea infecții microbiene care determină transformarea în angina eritemato-pultacee.

Tratamentul :

cel local constă în comprese calde în jurul gâtului, gargarisme cu substante dezinfectante sau administrarea substantelor moderne sub formă de spray-uri sau bomboane (Hexoral, Codecam, Faringosept, Fenosept).

cel general este simptomatic, cu aspirină, algocalmin, paracetamol, repaus relativ, alimentație lichidă cu evitarea condimentelor și a alcoolului.

Dacă aceste angine recidivează des, se ridică problema unui ‘’impas imunologic’’ local sau general. În acest caz se impune ridicarea rezistenței la infecții prin administrarea de substanțe microbiene.

2.3.Anginele eritematoase și eritemato-pultacee

Angina roșie este o angina virală determinată de foarte multe categorii de virusuri, cei mai frecvenți fiind: virusul parodititei epidemic, al rujeolei, gripei.

Angina roșie precede forme eritemato-pultacee: virusul slăbește rezistența amidalei, pregătind locul infecției bacteriene. Pe acest fond, streptococul intră în acțiune și determină angina eritemato-pultacee.

Anginele streptococice apar la mici epidemii familiale sau la colectivități. O parte (aproximativ 30%) din anginele eritemato-pultacee sunt produse de stafilococ, pneumococ, bacilul difteric.

Frigul și atmosfera umedă favorizează apariția anginei eritemato-pultacee. Debilitatea imunologică locală și generală.

Angina acută eritematoasă face parte din categoria anginelor acute nespecifice și este determinată de virusuri respiratorii. Din cauză că virusurile atacă celulele epiteliale. Inflamația este difuză și superficială. Boala este favorizată în principal de anotimpul rece, aer poluat, bauturi reci. Este contagioasă și poate afecta orice categorie de vârstă.

Simptomatologie

Debutul este brusc, cu coriză, febră înaltă (39-40⁰), frison, durere vie faringiană; durere retromandibulară provocată de palparea regiunii.

În stadiul eritematos se constată roșeată difuză a întregului faringe, ceva mai pronunțată pe suprafața amigdalelor și o usoară reacție ganglionară subangulomandibulară bilaterală.

In stadiul pultaceu, pe fondul hiperemic difuz apar puncte albe la nivelul criptelor amigdaliene. Halena devine rău mirositoare, limba capătă un aspect galbui și astfel se amplifică sindromul general infecțios (constipație, febră, transpirație).

Formele clinice sunt multiple: dupa evoluție (forme recidivante), dupa sediu (amigdalita palatină, amigdalita linguală, angine retronazale), dupa manifestările clinice, etc.

Complicațiile sunt locale și generale.

complicația locală cea mai frecventă este abcesul periamigdalian

complicațiile generale sunt renale, reumatismale, eruptive și vasculare.

Tratament

Angina eritematoasă banală nu are nevoie de tratament antibiotic. Ea va fi tratată cu repaus la pat, igienă riguroasa buco-faringiană (gargară cu soluții boraxate, pulverizații cu Codecam, Fenosept), antitermice, vaccinoterapie nespecifică. Alimentație usoară hidro-lacto-zaharată și vegetală, regim hiposodat. Adenopatia se va trata cu comprese calde alcoolizate aplicate pe gât în trei straturi.

Antibioterapia este recomandată anginelor eritemato-pultacee. Deoarece mare parte din acestea sunt produse de streptococul beta-hemolitic de grup A (care nu dezvoltă rezistență la penicilină), penicilinoterapia pe cale elenterală ramane tratamentul de electie. Dacă pacientul specifică alergie la penicilină, aceasta va fi înlocuită cu eritromicină sau oxacilină. Tratamentul trebuie aplicat pentru o perioada de 5-7 zile cel puțin, în doze corespunzatoare și va fi întrerupt în funcție de aspectul local al amigdalei și de starea generală a bolnavului.

În formele grave cum ar fi la anginele streptococice recidivante, se recomandă continuarea tratamentului prin administrarea unui preparat penicilinic de tip retard (Moldamin, Extencilina) pentru încă câteva săptămâni până la ameliorare.

Pentru anginele eritemato-pultacee produse de alți germeni decat streptococul, antibioterapia asociată cu sulfamide va fi orientată dupa datele antibiogramei.

CAPITOLUL III. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL LA PACIENTUL CU ANGINĂ PULTACEE (amigdalita acuta)

3.1.Abordarea pacientului cu simptome faringiene.

Nasul, gura și faringele (constituit din nazofaringe, orofaringe și hipofaringe) pot fi afectate de inflamații, infecții, traumatisme, tumori și multe altele. În plus, ca sa sugereze o boală sistematică pot fi gasite la nivelul gurii și al structurilor adiacente.

Gatul: lueta atarnă pe linia mediană la capătul indepartat al palatului moale. Aceasta variază mult în lungime. O luetă lungă și un văl palatin lax sau excesiv de mare poate determina sforait și ocazional, contribuie la apnee în somn.

Amigdalele și vegetațiile adenoide sunt aglomerări de țesut limfoid în jurul faringelui pesterior într-o zonă numita inelul lui Waldeyer. Rolul lor este de a lupta împotriva infecției.

Simptomele orofaringine includ durere, prezența ulcerațiilor și dificultăți la inghițire sau vorbire.

Cu gura pacientului deschisă, mucoasa bucală și vestibulul bucal sunt examinate cu un apasator de limbă; apoi se inspectează palatul moale și cel osos, lueta și orofaringele. Pacientul este rugat să scoată limba cat mai mult posibil și să o mute într-o parte și în alta, astfel încat suprafețele posterolaterale să poată fi vizualizate. În cazul în care un pacient nu scoate limba suficient de mult pentru a putea fi vizualizate papilele circumvalate, examinatorul prinde limba cu un tifon și trage de ea.

Examinarea gâtului constă în inspecție și palpare pentru detectarea maselor tumorale. Dacă se găsesc formațiuni tumorale sunt notate de medic, indiferent dacă aceste sunt moi, fluctuente, ferme, pietroase sau dacă sunt mobile sau fixe. Masele tumorale cauzate de infecții sunt moi și mobile; neoplaziile tind să fie tari dure si fixate. O atenție deosebită este dată ganglionilor limfatici cervicali, glandei tiroide și glandelor parotide.

3.2.Ingrijirea pacienților cu amigdalită

Amigdalita este inflamația amigdalelor. Poate fi acută sau cronică, fiind determinată de streptococ hemolitic în mod deosebit.

Culegerea datelor:

Circumstante de aparitie:

– anotimpul rece

– schimbari bruste de temperatura

– frecventa crescuta la copii

– persoane astenice, convalescente, cu rezistenta scazuta

Manifestari de dependenta:

– dureri la deglutitie, usoara senzatie de sufocare;

– febra 39-40 C, frison

Probleme:

Alterarea respirației și circulatiei

Hipertermie

Incapacitatea de a se alimenta

Risc de complicații – flegmon amigdalian

Obiective:

Pacientul sa afirme stare de bine fizic si psihic

Să aibă respirație liberă, usoară, eficientă

Pacientul să se poată alimenta pe cale naturală

Pacientul să-și mențină temperatura corpului în limite fiziologice

Să nu intervină complicații

Interventii:

Asigură repausul la pat în camera caldă, cu umiditate corespunzatoare, pe fața anterioară a gâtului aplică comprese alcoolizate

Asigură alimentație lichidă în perioada febrilă; alimentația se imbogateste cu alimente semiconsistente in functie de reducerea durerilor la deglutitie

Masoara temperatura, pulsul, respiratia

Administreaza tratamentul: antibioticoterapie, antitermice

Recolteaza exudatul faringian, sange pentru cercetarea VSH-ului, leucogramei

Pregateste pacientul care prezinta flegmon amigdalian de urgenta pentru incizia si evacuarea puroiului

Invata pacientul caruia i s-a facut incizie sa stea cu capul aplecat in fata pentru a se scurge puroiul in tavita renala si periodic sa faca gargara cu apa oxigenata

Educa pacientul care prezinta amigdalite repetate sa se supuna intervintiei chirurgicale pentru a prevenii reumatismul articular acut, glomerulonefrita

Pregateste pacientul pentru amigdalectomie

Masoara pulsul, tensiunea arteriala, respiratia, temperatura

Recolteaza sange pentru determinarea hemoleucogramei, TS, TC

Recolteaza urina pentru examen de laborator

Ingrijeste postoperator dupa amigdalectomie

Supraveghere permanenta sase-opt ore. Internare 24 ore.

Asigura repausul complet la pat in decubit ventral cu capul sprijinit pe antebrat sau sezand cu capul aplecat in fata cu tavita renala pe coapsa.

Educa pacientul sa nu inghita saliva, sa nu faca miscari de deglutitie, copiii sa nu planga pentru a nu se accentua sangerarea

Examineaza secretia care se scurge in tavita renala si informeaza medicul in cazul hemoragiilor mari pentru a se reinterveni chirurgical

Alimenteaza pacientul dupa atenuarea durerii si opririi hemoragiei cu lichide reci in inghitituri mari

Invata pacientul sa nu suga cu paiul lichidele, sa nu faca gargara, sa evite sa tuseasca, sa stranute, sa vorbeasca tare (acestea putand determina hemoragii)

Educa pacientul ca timp de sapte zile sa stea in casa si il informeaza ca in a sasea-opta zi este posibila o mica hemoragie datorita desprinderii membranelor albicioase formate in lojile amigdaliene.

CAZ CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise:

Alimente interzise: pacientul va evita ingestia de alimente si lichide reci

FUNCTII VITALE

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

EXAMINĂRI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la: Bolnavul nu se știe alergic la medicamente

TRATAMENT LA DOMICILIU

PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCATIE PENTRU SANATATE

Fisa tehnica

RECOLTAREA EXUDATULUI FARINGIAN

Exudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui process inflamator faringian.

Acesta are scop explorator prin depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui în vederea tratamentului, precum și depistarea persoanelor sanatoase purtatoare de germeni.

Pregatirea materialelor:

De protectie: – masca de tifon

Sterile: – spatula lingual

– eprubetă cu tampon faringian sau ansă de platină

– eprubete medii de cultură

– ser fiziologic sau glicerina 15%

Nesterile: – tăviță renală

– stativ pentru eprubete

– lampa de spirt

– chibrituri

Pregătirea pacientului:

Psihică: – se anunță și i se explică tehnica

Fizica: – se anunță să nu mănânce, să nu bea apă

– să nu I se instileze soluții dezinfectante în nas, să nu facă gargară

– se așează pacientul pe un scaun

Executie:

– se recoltează înainte de administrarea antibioticelor sau sulfamidelor

– asistenta se spală pe mâini și se dezinfectează cu alcool

– își pune masca de protective

– invită pacientul să deschidă gura și inspectează fundul de gât

– deschide eprubeta cu tamponul faringian

– flambează gâtul eprubetei și o inchide cu dop steril

– apasă limba cu spatula lingual

– cu tamponul faringian sterge depozitul de pe faringe și amigdale, dezlipește o porțiune din falsele membrane

– flambează gura eprubetei și introduce tamponul faringian în eprubeta care se închide cu dopul flambat

– la indicația medicului, întinde produsul obtinut pe lame de sticlă pentru frotiuri colorate sau însămânțează imediat pe medii de cultură, succesiv două eprubete in aceeași categorie

– se spală pe mâini cu apa si săpun

Pregatirea produsului pentru laborator:

– se transporta produsul la laborator evitând suprainfectarea

– daca nu este posibilă insămânțarea la patul bolnavului, tamponul se umezeste in prealabil cu ser fiyiologic sau glicerina 15%

Notarea in foaia de observatie:

– se noteaya data recoltarii, numele persoanei careia I s.a efectuat recoltarea

– dacă sau făcut însămânțări sau nu

BIBLIOGRAFIE