Rolul Asistentului Medical In Unitatea de Primiri Urgente

MOTTO

„Îngrijirea bolnavilor e una dintre cele mai grele meserii. Compasiunea ar putea constitui motivația, însă cunoașterea este singurul atu care dă rezultate.“ — Mary Adelaide Nutting, prima profesoară de nursing din lume.

INTRODUCERE – MOTIVAȚIA LUCRĂRII

În ciuda faptului că, în general, asistenții medicali nu sunt văzuți ca o componentă indispensabilă în

interiorul staff-ului medical, asistenții medicali au un rol esențial în asistența medico-sanitară. Pe lângă implicarea emotivă și esențială pe care asistentul medical trebuie să o exercite pentru a elimina suferința psihică a pacientului, și rolul său practic în ambientul medical este capital. Asistentul medical este capabil să analizeze starea de sănătate a pacientului, să stabilească diagnosticul de nursing, să aplice corect tratamentul, să asigure condiții optime de confort, să respecte normele de igienă cu strictețe și să prevină apariția infecțiilor nosocomiale, să preleveze probe pentru investigațiile recomandate și să respecte procedurile de lucru.

Am ales ca obiect de studiu pentru lucrarea de licență această temă din nevoia de a sublinia, încă o dată, rolul pe care orice asistent medical competent ar trebui să îl exercite în interiorul echipei medicale și în special ansamblul de manevre, tehnici și activități practice pe care trebuie să le îndeplinească în interiorul Unității de Primiri Urgențe.

PARTEA GENERALĂ A LUCRĂRII

CAPITOLUL I

PROFESIA DE ASISTENT MEDICAL

I.1. ROLUL ȘI POZIȚIA CADRELOR MEDII SANITARE

Odată cu introducerea și inovarea tehnologiei în domeniul sanitar, introducerea în tehnicile curente a unor instalații și aparaturi de nouă generație, și de asemeni evoluarea procedeelor tehnologice, și a cerințelor conducerii și organizării științifice constrâng în mod obiectiv la creșterea continuă a nivelului de pregătire, de educare și informare a tuturor cadrelor. În acest sens persoana care trebuie să facă legătura dintre beneficiar, în cazul nostru fiind pacientul, și tot acest ansamblu de metode și tehnologii este cadrul mediu sanitar.

Acestea fiind spuse, trebuie înțeles rolul si poziția cadrelor sanitare medii. Cadre cu tehnicalitate ridicată, situate pe una din cele mai înalte trepte de pregătire a personalului sanitar, ele au menirea să umple golul ce survine între examenul medical propriu-zis și îngrijirea pacientului în toate aspectele sale.

Este cunoscut faptul că vizita medicală – actul prestat de medic în special – nu epuizează imensul volum de practici și acțiuni ce fac parte din îngrijirea pacientului.

"Dacă medicul vine , prescrie și pleacă , asistentul rămâne și execută" – de aceea îndeplinirea datoriilor care-i revin, la un nivel elevat de înțelegere și interpretare , ca și consecință a pregătirii sale fundamentale și tehnico-profesionale, reprezintă aportul extraordinar al asistentului medical.

Pregătirea fundamentală a asistenților medicali, gradul lor ridicat de cunoștințe generale și specifice le permit, pe de o parte, adoptarea mai intensă și mai îndată a unor practici și cunoștințe de specialitate și mai multă deschidere față de noutate, știință și tehnologie, iar pe de altă parte, un spectru mai larg, o orientare mai rapidă la patul bolnavilor. Asistentul medical, a cărui sarcină principală este asigurarea condițiilor perfecte de îngrijire a pacienților, are competențe: de îngrijire medicală propriu-zisă, igienico-sanitare, organizatorice, gospodărești și educative.

Locul său de muncă poate fi policlinica publică sau privată, spitalul sau circa medical-sanitară. Este ușor de înțeles că, pentru a-și îndeplini activitatea în condiții optime, trebuie să cunoască bine locul în care lucrează, în toate aspectele: organizare, structură etc. în cadrul circumscripției medicale sau al clinicii, asistentul medical are obligația de a executa toate practicile și actele medicale care se pot efectua ambulatoriu în unitatea sanitară respectivă sau la domiciliul pacientului, de a aplica cât mai mult din cunoștințele dobândite în anii de formare pentru îngrijirea ambulatorie, de a contribui la depistarea bolilor, la profilaxia și educația sanitară, pe scurt, de a contribui cu toate resursele sale la vindecarea bolnavilor, la îmbunătățirea stării de sănătate a pacientului dar și a populației. Spitalul rămâne însă locul unde toate valențele asistenților medicali pot fi valorificate pe deplin și unde aportul și rolul lor sunt de neînlocuit. Aici sunt permanent în serviciul bolnavului – de la internarea acestuia și până la externare. Asistentul medical trebuie să-și cunoască bine atribuțiile, să-și îndeplinească obligațiile planificat și organizat, pentru ca timpul de muncă să fie pe deplin folosit. Organizarea rațională a muncii sale asigură o economie de forțe, de materiale, de timp și un randament mai mare. Totuși, există un sector de activitate în care factorul timp nu are importanță: liniștirea pacientului. Cantitatea de atenție acordată de către asistent este foarte importantă, dacă ne gândim că patul constituie universul restrâns al bolnavului, timp de zile și, uneori, săptămâni. Bolnavul care solicită asistență medicală își încredințează sănătatea, și uneori viața, în mâinile celor care îl îngrijesc. Această încredere presupune multă responsabilitate,dar și multe calități. Din acest motiv, este bine să prezentăm aptitudinile, trăsăturile morale, obligațiile și răspunderile unui bun asistent medical.

În ceea ce privește rezistența nervoasă și fizică, activitatea medicală este fără oprire , dinamică și cu permanentă solicitare atât fizică cât și nervoasă iar câteodată, prin natura atribuțiilor, asistentul trebuie să nu adoarmă, fiind necesar ca după o tură grea și o noapte privată de somn, să-și păstreze voioșia, concentrarea, abilitatea manuală și, mai ales, calmul. Asistentul trebuie să dețină mai mult decât abilitatea și cunoștințele sale medicale; el trebuie să aibe o multitudine de calități psihologice: blândețe, stăpânire, tact, devotament în relația cu pacientul. Conștiinciozitatea ridică valoarea oricărei munci, dar fără ea este de neconceput activitatea asistentului medical, pentru că de aceasta depinde viața bolnavului. Chiar și cele mai nesemnificative neîndepliniri de sarcini pot avea consecințe foarte grave, citând în acest sens administrarea cu întârziere a unui medicament, nerespectarea dozelor prescrise sau chiar întârzierea la serviciu care pot dăuna bolnavului.

În ceea ce privește devotamentul, asistentul medical trebuie să fie curajos, devotat și cu tărie de caracter iar devotamentul trebuie să se manifeste egal față de toți pacienții. Necazurile vieții sale particulare și grijile nu trebuie să-i influențeze atitudinea. Un bun asistent medical trebuie să aibă un nivel intelectual și de instruire superior. Sfera preocupărilor sale trebuie să fie cât mai largă, pentru a realiza destinderea psihică atât de indispensabilă profesiei sale. În plus, asistentul nu trebuie să uite niciodată că are dreptul și obligația de a se transforma și a deveni o persoană intelectuală. Numai în acest fel asistentul medical poate înțelege și interpreta corect boala, semnele sale și tehnicile prestate, numai astfel poate să-și câștige prestigiul și demnitatea. Dar, pentru aceasta mai are nevoie de cunoștințe și de o bună și corespunzătoare pregătire profesională. Nu sunt suficiente cunoștințele teoretice de specialitate, oricât de numeroase ar fi, fără însușirea temeinică a tehnicilor îngrijirii bolnavului. Baza pregătirii teoretice și practice se dobândește în școală, dar, cum în zilele noastre științele medicale progresează într-un ritm fulgerător, este nevoie de o instruire permanentă și cunoaștere a metodelor noi descoperite. Particularitatea muncii în domeniul sanitar implică examinarea permanentă a cărților și revistelor de specialitate, prezența constantă la conferințe, cercuri științifice și cursuri de reciclare.

Dacă e să ne referim la atitudine prin aceasta înțelegem comportamentul asistentului medical față de pacient și față de colegi sau vizitatori și, desigur, comportamentul său moral în general. Psihologia și moralul pacientului pe durata internării și a bolii sunt deformate în mod diferit în funcție de subiect de aceea unii pacienți apreciază și încurajează îngrijirile, sunt cooperanți, în timp ce alții sunt anxioși, deprimați, preocupați de problemele sociale, familiale, afective, neliniștiți de perspective, de boală, de prognostic și diagnostic, în sfârșit, alții au impresia că sunt depersonalizați, au complexe de inferioritate considerând că nu reprezintă decât încă un număr sau un caz în istoria spitalului. În mod normal orice bolnav are un sentiment de reținere, schimbându-și modul de viață. Când este internat pacientul este separat de familie, de locul de muncă, trebuie să se adapteze la alta disciplină și la o nouă viață, la care se adaugă, de multe ori, preocupările de ordin financiar.

Infirmierului îi revine sarcina să-l ajute pe bolnav cu atenție, tact, înțelegere și delicatețe. Cine nu percepe bolnavul, nu-i cunoaște psihologia, manifestând intoleranță față de ciudățeniile, reproșurile, criticile, uneori nejustificate, ale acestuia, dovedește că este străin de profesiunea medicală. Asistentul trebuie să-și declare interesul față de toți pacienții, încurajându-i în special pe cei demoralizați și triști sau grav bolnavi. Trebuie să-și conserve însă totdeauna demnitatea, să nu favorizeze glumele sau atitudinile nepotrivite intru-un mediu sanitar, să manifeste consecvență și fermitate față de pacienți în executarea prescripțiilor, în respectarea disciplinei de spital pe care majoritatea pacienților nu o cunosc. Îngrijirile acordate bolnavului nu trebuiesc sistate sub pretextul terminării programului sau al turelor. Nu trebuie să cunoască decât un program – acela al datoriei -interesul pacientului fiind mereu pe primul loc. Întreaga sa activitate trebuie să urmărească perseverent asigurarea celor mai bune condiții de confort bolnavului, să-i creeze acestuia sentimentul de securitate.

Dar asistentul medical are îndatoriri și față de colegi, medici, administrație. El trebuie să aibă, în general, o atitudine colegială, afirmațiile care ar putea compromite prestigiul colegilor și mai ales al superiorilor fiind evitate fără discuție. Asistentul trebuie să fie foarte disciplinat, dând ascultare dispozițiilor primite de la superiori. Trebuie să fie animat de spirit de echipă, în interesul bolnavului și pentru bunul mers al instituției în care lucrează. Asistentul trebuie să cultive și spiritul de ordine și de economie. Dezinteresul față de bunurile instituției dovedește mai mult decât lipsă de educație, reflectă ignorarea celor mai elementare norme de viață și de muncă. Pentru bunurile instituției trebuie să manifeste aceeași grijă ca pentru bunurile personale; nu trebuie să permită sau să încurajeze abuzul și irosirea de hrană, medicamente sau alte materiale diverse etc. Întrebuințarea bunurilor instituției în scopuri personale indică lipsa de corectitudine, de demnitate și încălcarea principiilor deontologiei profesionale și a comportamentului etic general.

Ținuta asistentului medical face parte din condițiile de confort ale bolnavilor și nu trebuie să se uite că aceasta este și un exemplu permanent pentru pacient. Este repugnantă, și uneori chiar demoralizantă pentru bolnav, prezența unui cadru medical cu ținută dezordonată și neglijentă, cu halatul rupt și plin de pete. Aceasta este și o dovadă de lipsă de respect față de bolnav, o nepolitețe și o greșeală. Ținând cont de aceste considerente, asistentul medical trebuie să poarte totdeauna echipamentul de protecție curat, călcat, bine întreținut, iar igiena sa personală, în special cea corporală, trebuie să fie mai mult decât bine întreținută.

Secretul profesional constituie o altă obligație fundamentală a asistentului medical. Tot ceea ce se descoperă despre pacient sau despre boala sa de la medic, pacient, familie sau din documentele medicale anterioare, constituie secretul profesional, care nu trebuie divulgat cu nimeni decât în situații extreme și speciale. Respectarea secretului profesional este o datorie etică și obligatorie, chiar dacă pacientul nu a cerut-o în mod deliberat. Asistentul va păstra discreție asupra stării bolnavului și a tuturor problemelor legate de aceasta, chiar față de anturajul său în schimb, tot ce știe, află sau observă în legătură cu bolnavul trebuie să comunice medicului. Responsabilitatea reprezintă obligația de a răspunde de actele săvârșite în fața autorității competente, întrucât există o legătură între acțiuni – chiar nedorite și neprevăzute – și consecințele acestora. Ea este în primul rând morală, cu alte cuvinte de actele sale răspunde mai întâi față de el însuși. Dar există și o răspundere penală, asistentul fiind responsabil de acțiunile sale cu un grad de periculozitate socială mai mare. Astfel, efectuarea din proprie inițiativă a unei perfuzii, administrarea unui medicament fără prescripție medicală, dacă au consecințe grave pentru bolnav, antrenează responsabilitatea penală (2).

I.2. STATUTUL ASISTENTULUI MEDICAL

Încă de la prima atestare a Organizației Mondiale a Sănătății și până astăzi, cele patru responsabilități esențiale ale asistentului medical, au rămas neschimbate. Evoluția sistemului medical din punct de vedere tehnologic nu a făcut decât să mărească atenția asupra: promovării sănătății, prevenirii imbolnăvirii, restaurării sănătății și înlăturării suferinței. Prin acordarea de îngrijiri în privința menținerii acestor responsabilități, asistentul medical trebuie să respecte și să îmbunătățească calitativ viața pacientului respectând valorile, obiceiurile, religia și credința individului.

Asistentul medical trebuie să își asume o responsabilitate în ceea ce privește acordarea îngrijirilor, secretul profesional îndeplinind un rol esențial. Secretul profesional este un drept legal statuat pentru pacienți și o obligație a personalului medical, obligație etică și în același timp legală. Numeroase articole de lege (Cod Penal, Legea 95/2005, Codul de Deontologie Medicală ,Legea Drepturilor Pacientului) constituie cadrul legal al secretului profesional. Obligația este ignorată de cele mai multe ori de medici iar pacienții nu sunt în cunoștință de cauză cu privire la dreptul lor la confidențialitate, situație deosebit de delicată și cu urmări imprevizibile. Conținutul noțiunii de secret medical este mult mai amplu și este definit de Codul Deontologic ca “tot ceea ce medicul sau asistentul medical, în calitatea lui de profesionist, a aflat direct sau indirect în legătură cu viața intimă a bolnavului, a familiei, aparținătorilor precum și problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei”.

Există o serie de aspecte legale ale secretului profesional care includ:

– obligațiile furnizorilor de servicii medicale și mai ales ale medicilor și asistenților medicali, de a proteja informațiile obținute în cadrul actului medical față de persoanele neautorizate;

– dreptul pacienților de a cunoaște care sunt informațiile pe care medicii și asistenții medicali le dețin în ceea ce îi privește;

– datoria furnizorilor de servicii medicale de a se asigura că în cazul în care pacientul autorizează dezvăluirea unor informații el este corect informat și aceasta este chiar voința sa.

Tehnicile de vârf folosite dar și noțiunile teoretice din domeniu, constituie doar o parte din tehnica tratamentului, însă maniera de efectuare a acestora de către echipa de îngrijire, alcătuie o altă parte extrem de sensibilă pentru pacient. Aceasta are și rolul de a diminua senzația de izolare pe care o oferă ambientul spitalicesc pentru pacient, dacă echipa este cooperantă și profesionistă acesta va sesiza inevitabil și va fi compliant tratamentului și procedurilor care vor necesita aplicate pentru vindecarea sa. Din acest motiv rolul asistentului este de a primi ca pe un prieten, ca pe un părinte pacientul, cu multă înțelegere și compasiune, dând dovadă de o puternică empatie, uneori punându-se el însuși în locul pacientului și închipuindu-și care ar fi reacțiile lui dacă ar fi investigat, internat, examinat și lăsat singur într-un salon cu unul sau mai multe paturi, înconjurat de oameni necunoscuți în jurul său. Ca și criteriu etic avem, deci, promovarea și respectarea demnității umane și generalizând a tuturor indivizilor implicați, având în vedere și binele comun. Binele etic poate fi un compromis între ideal și ceea ce putem face în majoritatea timpului, așadar contactul cu pacientul se face încă de la internare prin examinarea lui, etapă care cuprinde 4 stadii:

examinarea pacientului;

discuția și anamneza cu pacientul;

controlul fizic;

tratamentul.

Asistentul va trebui să impună respect și ordine prin ținută, comportament și prestanță, să pună accent asupra propriei persoane, să se prezinte în mod corect pacienților, acesta nu trebuie să aștepte să fie tratat cu un respect subînțeles de pacient. Examinarea pacientului este un act gândit și spontan care apare automat din momentul în care acesta vine în contact cu mediul spitalicesc fie că e vorba de o ambulanță sau un spital. Acest lucru trebuie să survină respectând mereu intimitatea pacientului nepunându-l într-o situație jenantă niciodată pe acesta. Minimizarea invazivității examenului fizic e foarte importantă iar noi trebuie să explicăm pacientului în ce constă și necesitatea efectuării acestuia cu multă măsură, la un nivel la care pacientul să înțeleagă absolut tot ceea ce îi este comunicat. Asistentul va ajuta de asemeni pacientul să învețe să-și acorde singur îngrijirile zilnice, ori de câte ori este nevoie chiar și nesupravegheat de către un cadru medical. În ultima fază asistentul poate și în mod normal ar trebui să implice și familia pacientului în realizarea și îndeplinirea tratamentului pentru a favoriza crearea unui suport real pentru pacient . Cadrul medical nu ar trebui să acorde o mai mare atenție bolii în sine încât pacientul care suferă și consecințele bolii asupra stării lui generale au loc primordial în stabilirea și conceperea unui plan de îngrijire adecvat și corect. Orice defect în funcționare se traduce printr-o imposibilitate de a se îngriji pe sine.

I.3. CALITĂȚI ALE ASISTENTULUI MEDICAL

În această branșă este foarte important ca asistentul medical să dețină și să valorifice propriile calități umane în vederea unei relații medic-asistent-pacient ideală. Putem așadar enumera câteva din calitățile esențiale necesare unui asistent medical generalist :

Empatie

Asistentul medical trebuie să fie solidar cu durerea și suferința pacienților dar și îndeajuns de sensibil incât să arate toată compasiunea și confortul psihic și fizic de care e capabil. Nu de puține ori se va duela cu oboseala excesivă, de aceea trebuie să fie lucid mereu în timpul programului pentru a recunoaște eficient și cât mai rapid simptomele unei boli sau a unei situații critice.

Grijă la detalii

Fiecare mișcare greșită în acestă branșă poate avea consecințe pe termen lung. Infirmierul trebuie să aibe grijă la orice detaliu și să nu ignore niciodată indicațiile primite de la medic sau familie. Atunci când o mică eroare , fie că vorbim de alimentație sau că vorbim de o eroare în administrarea tratamentului și a medicamentelor , duce la o pierdere de vieți omenești, grija la detalii poate face diferența între viață și moarte. Și acesta este unul din principiile de care toți viitorii asistenți medicali ar trebui să țină cont și să-l conștientizeze.

Ancorajul emoțional

Deși acest concept de stabilitate-instabilitate emoțională este folosit de obicei pentru a cataloga lumea din jur, sau deseori pe noi înșine, el reușește să unifice în sfera sa o serie de caracteristici importante cum ar fi: predispoziția de a ne stăvili și cimenta emoțiile și de a nu le exterioriza menținându-le în limite adecvate, și de a reacționa calculat și calm în situațiile și evenimentele neplăcute. Aceste caracteristici au un rol esențial în această meserie.

Capacitatea de a comunica

În fiecare meserie este nevoie de o comunicare solidă, dar pentru asistentul medical aceasta are rol fundamental, pentru că el trebuie să fie mereu disponibil să comunice facil cu pacienții, familiile lor, și restul persoanelor care intră în contact cu el. De asemeni trebuie să aibă și o bună capacitate de ascultare și aplicare riguroasă a dispozițiilor date de medic și familie.

Abilități de rezolvare a problemelor

În fazele terminale ale diferitelor boli, când pacientul se află într-o situație extremă, există probabilitatea iminentă de urgență medicală iar asistentul trebuie să fie capabil să ia decizii prompte și agere în aceste situații stresante și să rezolve problemele cât de repede poate sau să le preîntâmpine. Asistentul medical trebuie să cunoască metode de liniștire a pacienților în cauză, să dea dovadă de stăpânire și încredere dar și să gestioneze acele momente de jenă și nervozitate sau neîncredere ale pacientului care apar în urma agoniei.

Forța fizică

În obligațiile unui asistent medical pot intra deseori diverse acțiuni ce necesită putere musculară și forță fizică: ortostatismul prelungit sau transportarea unor obiecte grele sau a persoanei care necesită îngrijire sunt unele dintre acestea. Aici vor avea un avantaj asistenții decât asistentele datorită masei musculare net superioară a bărbatului.

Abilitatea de a susține și încuraja

Destul de des asistentul medical este prezent în momente delicate ale pacientului și în cazul decesului este implicată și familia îndoliată. Un infirmier profesionist va ști să fie stăpân pe situație și pe sine, să nu se lase copleșit de durerea văzută și uneori simțită, și să acționeze ca și suport empatic și moral pentru a încerca detensionarea situației delicate.

Respectul

Lipsa de respect nu place nimănui, din acest motiv respectul e și el o piesă de bază din caracterul aplicat de un asistent profesionist în activitățile cu pacienții. Acesta trebuie să aibe respect și pentru reguli dar mai ales pentru oamenii din jurul său ținând cont în același timp de confidențialitate și imparțialitate. Și nu în ultimul rând, să respecte cu strictețe dorințele pacientului sau a familiei acestuia (15).

I.4. COMPETENȚELE ȘI ACTIVITĂȚILE ASISTENTULUI MEDICAL

Relația formală dintre pacient și asistent este foarte des aplicată eronat în sistemul public de sănătate, pentru că ea trebuie văzută ca un parteneriat, unde asistentul să devină un membru și un prieten al familiei și al pacientului. Dar cum uneori timpul și efortul insuficient nu contribuie la crearea acestui parteneriat, comunicarea o poate face cu ușurință și rapiditate în orice moment. O bună comunicare poate depăși multe alte bariere ce intervin în relația asistent-pacient, de aceea cu cât este făcută mai des și mai profesionist cu atât efectele ei pozitive vor fi resimțite mai eficient de toți participanții. Aici definim cu rol esențial – ASISTENTUL MEDICAL, care prin pregătirea morală și profesională este capabil de a iniția, de a menține și a dezvolta comunicarea cu pacientul prin patru etape esențiale ale meseriei sale:

1. promovarea sănătății;

2. prevenția bolii;

3. reinstaurarea sănătății;

4. alinarea suferinței.

Asistentul medical trebuie să trateze aparte fiecare caz și pacient în suferință și prin mijloace științifice și empatice adecvate fiecărui caz să poată să înlăture suferința sau frica de doctor care de multe ori intervine în procesul de îngrijire. Doar printr-o ambianță armonioasă se poate induce o stare de relaxare și detașare a pacientului și automat o complianță din partea acestuia. În procesul îngrijirilor de sănătate, asistentul medical întocmește și evidențiază documentele medicale pentru fiecare bolnav în parte, apreciază reacțiile pacienților și prin judecata sa formată profesional e capabil să găsească soluții potrivite fiecărei probleme identificate. Responsabilitatea asumată față de pacienți și capacitatea de a intra în relație cu pacientul de orice categorie de vârstă sau categorie socială este o altă competență a infirmierului. Atenția distributivă și puterea de concentrare în vederea supravegherii constante a stării de sănătate a pacientului sunt și ele esențiale, ajutând la o decongestionare a volumului de muncă al medicului. Asistentul va măsura și nota în fișa de îngrijiri starea prezentă și funcțiile vitale ale bolnavului: diureză, puls, temperatură, frecvența scaunelor și a vărsăturilor și consistența lor pentru ca apoi să direcționeze pacientul către consultația făcută de medic. În toate aceste acțiuni asistentul nu trebuie să ignore atenția distributivă și gentilețea, ele fiind ca și o regulă dominantă în activitățile sale, fie că vorbim de manevre minim invazive cum ar fi măsurarea pulsului și a temperaturii sau manevre mai dureroase și stresante cum ar fi administrarea de medicamente injectabil sau per os.

Alte activități mai puțin cunoscute dar la fel de importante pentru buna desfășurare a serviciilor de îngrijiri generale de sănătate , exercitate de asistentul medical generalist ar mai fi: participarea la protecția mediului ambiant, participarea abilitată ca și formator în cadrul programelor de educație continuă ce vizează alți asistenți medicali generaliști sau persoane din personalul sanitar auxiliar și desfășurarea activităților educative în instituții de învățământ care pregătesc viitorii asistenți medicali. Chiar dacă par lucruri banale ele reprezintă garanția actului medical și merită orice osteneală pentru că transformă misiunea personalului medical într-un act umanitar benevol și util societății noastre.

Putem delinea de aici importanța asistentului în procesul de menținere a stării de sănătate a bolnavului și a echilibrului microcosmosului uman. Dacă această balanță se va dezechilibra inevitabil se va ajunge la necesitatea de a primi îngrijiri medicale specializate, în instituții de profil unde costurile materiale și umane sunt automat mai mari. Îndeletnicirea infirmierului în societatea actuală are deci o importanță indispensabilă și semnificativă, el fiind cel care educă, încurajează, protejează și hotărăște; special instruit de a îngriji pacienții, având ca și scop primordial ridicarea și menținerea nivelului stării de sănătate și a calității vieții (15).

CAPITOLUL II

UNITATEA DE PRIMIRI URGENȚE

II.1. CARACTERISTICI ȘI REGULI

Unitatea de Primiri Urgențe (UPU) este secția care se află în structura unui spital județean sau regional cu personal special pregătit și propriu unde se realizează triajul, evaluarea și tratamentul de urgență a bolnavilor cu afecțiuni cronice dar in special acute , ce se prezintă la spital neintenționat sau cei transportați de către ambulanțe. În UPU se realizează tratamentul cazurilor urgente ce au nevoie de intervenție rapidă dar și de toate condițiile patologice, traumatice și spontane care necesită diagnosticare imediată și intervenții terapeutice. Aici se rezolvă toate afecțiunile acute și urgente care nu pot fi rezolvate de către medicul de familie. Ca și personal aici pot lucra în regim de gardă sau normal : medici specialiști și primari de medicină de urgență, anesteziști de terapie intensivă, medici de imagistică, medici de pediatrie dar și asistenți medicali, sociali și personal paramedical. Ca și asistent funcțiile ocupate pot fi cele de : asistent șef UPU , asistent șef adjunct UPU, asistent șef tură sau asistent medical generalist .

Ca și spații funcționale Unitățile de Primiri Urgență trebuie să aibă :

Spațiul de primire și triaj al pacienților;

Birou de informare;

Camera de resuscitare;

Sala de mici intervenții chirurgicale;

Sala de observație/ventilație pentru pacienți aflați în stare critică;

Sala de evaluare și tratamente imediate;

Sala de evaluare și tratamentul urgențelor minore care nu necesită monitorizare;

Sala de ghipsare;

Spațiu de izolare;

Spații de așteptare pentru vizitatori;

Spații de prelucrări sanitare și deparazitare;

Spații pentru investigații radiologice și paraclinice;

Spații de decontaminare;

Spații administrative folosite la întrunirile sau instruirea personalului UPU sau a rezidenților din cadrul UPU (13).

În ceea ce privesc regulile aplicate într-o Unitate de Primiri Urgențe acestea sunt construite în așa fel încât pacientul cu afecțiunea sau starea cea mai gravă să aibă prioritatea cea mai mare iar faptul de a sosi la UPU cu ambulanța nu garantează o consultație mai rapidă decât dacă nu există un caz mai grav existent în interiorul acesteia la momentul respectiv. Orice vizită inutilă la UPU este o pierdere de timp și un obstacol pentru cei care au într-adevăr o urgență și utilizarea justă a acestui serviciu evită perturbarea activității UPU. Internarea bolnavilor în spital într-un regim de urgență se face doar prin UPU excepție făcând pacienții critici transferați de la alte spitale direct la secțiile de Terapie Intensivă , în acest caz nemaifiind obligatorie evaluarea acestora în UPU.

Absolut toate cadrele sanitare care activează în UPU au obligația de a asigura asistență medicală de urgență pacientului critic în limitele propriilor pregătiri și competențe. Este obligatorie apelarea din timp a specialiștilor aflați în spital de gardă sau la domiciliu în cazurile unde este indispensabil acest lucru (13).

De asemenea, pentru a evita aglomerările în UPU este prevăzută internarea categorică a pacienților critici și în situațiile în care afecțiunea pacientului necesită abordare multidisciplinară și nici un medic nu dorește internarea într-una din secții, medicul de gardă decide internarea obligatorie. Dacă nu sunt locuri disponibile în secția unde se dorește internarea obligatorie atunci pacientul va fi internat într-o secție înrudita până la eliberarea locurilor cu acordul medicului – șef al unității și al spitalului în cazuri extreme. Politraumatizații se internează și ei obligatoriu în primele 24 de ore în secțiile de Chirurgie Generală sau Anestezie – Terapie Intensivă.

Criteriile de internare și transfer al bolnavilor din UPU sunt următoarele:

Starea critică a pacientului;

Posibilitatea dezvoltării unor complicații care pun în primejdie viața pacientului;

Pacientul suferă de o afecțiune ce necesită monitorizare, investigații și tratamente de urgență ulterioare;

Necesitatea intervenției chirugicale urgente;

Starea clinică generală, anamneza și simptomele pacientului pot fi cauzate de o afecțiune mult mai gravă decât relevă testele de laborator efectuate;

Diagnosticarea și rezolvarea cazului necesită examinare suplimentară care nu poate fi efectuată în momentul respectiv, starea pacientului fiind îndeajuns de gravă încât să nu permită externarea într-o altă secție sau instituție;

Pacientul este singur și fără însoțitori iar starea sa nu permite auto-susținerea;

Diverse alte situații justificate corespunzător unde medicul de tură din UPU sau medicul de gardă din orice altă secție consideră primordială internarea.

Alte criterii de primire a pacienților în UPU pot fi enumerate tot aici:

UPU este destinată tuturor pacienților ce solicită asistență medicală urgentă;

Acordarea asistenței medicale de urgență se face obligatoriu chiar și în cazul în care pacientul nu a primit evaluarea stării sale din partea unui medic;

Cazurile sociale care nu necesită asistență medicală urgentă vor fi transferate asistenților sociali;

Cazurile sociale care necesită îngrijiri urgente vor fi tratate ca și cazuri medicale de urgență implicând concomitent și asistența socială;

Investigația și examinarea pacienților se face în urma triajului de către medicul de gardă, el va decide investigațiile necesare și eventual apelul către alți medici din alte secții în vederea efectuării altor consultații când acestea sunt necesare. În zona de triaj pacienților le pot fi recomandate investigații în urma examinărilor clinice preliminare, în așa fel încât aceste investigații să fie disponibile la momentul examinării pacientului de către medicul specialist. Dacă există necesitatea unui consult specific urgent, medicul specialist are obligația de a se prezenta în UPU la cel mult 10 minute de la apelul inițial. Excepție fac situațiile unde medicul specialist este deja implicat în soluționarea altui caz critic aflat în secția respectivă, situație în care medicul specialist poate primi prin telefon date despre cazul aflat în UPU și eventual poate lua o decizie sau poate sfătui echipa medicală în ceea ce privește modul de acțiune. Dacă pacientul este stabil și este necesară intervenția specialistului acesta are obligația de a ajunge în cel mult 60 de minute din momentul apelului inițial. În final, pot fi efectuate și investigații care să infirme un diagnostic prezumtiv (13).

II.2. ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE ÎN UPU

Una din cele mai importante activități desfășurate în UPU este triajul și evaluarea corectă a fiecărui pacient în parte, acest proces afectând întregul proces de îngrijiri dacă a fost efectuat incorect . La prezentarea în UPU pacienții sunt evaluați și ierarhizați de către un cadru sanitar competent luând în considerare:

starea clinică și simptomele declarate de către pacient corelate cu istoricul medical al pacientului și vârsta acestuia;

stabilitatea și potențialul de agravare a funcțiilor vitale la prezentare (circulație, ventilație, stare de conștiență);

necesitatea formării tratamentului sau investigațiilor;

alte date considerate relevante.

Când vorbim de un pacient traumatizat și în stare gravă, nu poate fi aplicată aceeași secvență standard de pași pe care o aplicăm în cazul unui pacient stabil medical. Astfel secvența de pași care se aplică în UPU este:

Eliberarea căilor aeriene (atenție la coloana cervicală și eventualele fracturi);

Respirația;

Circulația (din nou atenție la coloana cervicală și eventualele fracturi);

Statusul neurologic;

Expunerea la factori de mediu.

Leziunile care primejduiesc cel mai pronunțat viața pacientului traumatizat sunt (în funcție de gravitatea lor în ordine descrescătoare):

Obstrucția cailor aeriene (care ucide cel mai rapid) cu – sânge, corpuri străine, vomismente, poziția capului sau compresiune externă;

Absența respirației (care duce la deces imediat) prin – pneumotorace, hemotorace sau leziuni pulmonare;

Absența circulației datorită – hemoragiilor interne sau externe , aritmii sau leziuni ale inimii;

Procese expansive intracraniene.

Ca și procedee și tehnici de investigație folosite în cadrul Unității de Primiri Urgențe nu putem spune că diferă cu mult de cele uzuale folosite în spital, singura diferență și cea mai importantă este însă timpul de reacție și implicit rapiditatea deciziilor și acțiunilor și corectitudinea lor în aplicarea și efectuarea acestor manevre și procedee cum ar fi:

Managementul căilor aeriene și verificarea respirației și a circulației;

Tratamentul primar al plăgilor și sutura lor;

Imobilizarea fracturilor și a luxațiilor;

Determinări urinare și sangvine;

Radiografii, ecografii, tomografii computerizate (cu substanță de contrast sau fără);

EKG;

Spirometrie;

Consult de altă specialitate,

Administrarea de medicamente intravenos, intramuscular și intraosos;

Pansamentul și toaleta plăgilor;

Drenaje toracice;

Accesul venos central;

Sondajul urinar;

Lavajul peritoneal;

Igienizarea pacientului.

Greșelile celor care acordă primul ajutor nu mai pot fi reparate nici măcar prin eforturi terapeutice intense sau costisitoare uneori, de aceea este foarte important ca personalul care oferă asistență medicală de urgență în cadrul UPU să fie extrem de bine instruit și cu îndeajuns de multă experiență încât să gestioneze cu succes fiecare situație extremă întâlnită.

O altă metodă foarte importantă ce trebuie menționată în activitatea Unității de Primiri Urgente, și care de multe ori este efectuată de către asistenții medicali prezenți în acel moment este examinarea clinică. Ea presupune interogarea pacientului, inspecția cu ajutorul ochilor, palparea și percuția cu mâinile și auscultația folosind urechile deci asistentul trebuie să-și folosească simțurile proprii pentru a le distinge și diagnostica preliminar până la sosirea medicului de gardă sau a medicului specialist. Pentru o abordare cât mai corectă a examinării fizice pacientul trebuie dezbrăcat obligatoriu la bustul gol pentru a avea acces la torace și brațe iar la nevoie pacientul va fi dezbrăcat mai mult. Dar nu mereu în UPU vor veni pacienți conștienți, așa că, uneori hainele vor fi înlăturate forțat cu ajutorul unei foarfeci speciale pentru a facilita accesul. Pentru această examinare clinică, asistentul va avea nevoie de instrumentar specific cum ar fi: stetoscop pentru auscultație și mănuși de unică folosință pentru palpare și examinare corporală. În completarea examenului clinic făcut de asistent sau medic vine și aparatura medicală care poate procesa investigații mai complexe și mult mai exacte (EKG, măsurarea TA electronic, pulsoximetrie).

II.3. TRIAJUL PACIENȚILOR

Cum am amintit și mai devreme acest proces este o componentă extrem de importantă în desfășurarea fără cusur a Unității de Primiri Urgențe sau a Compartimentului de Primiri Urgente. Triajul este un proces continuu, fiind indispensabil reevaluarii sistematice a pacienților până la părăsirea UPU sau CPU. Dacă știm deja ce înseamnă triajul în termeni generali, vom vedea în paginile ce urmează unde este efectuat, de către cine, ce rol are asistentul sau medicul care efectuează triajul, când este necesar dar și algoritmul de clasificare a urgențelor indispensabil triajului și implicit UPU sau CPU.

Triajul bolnavilor are loc într-o zonă special aranjată în acest scop conform prevederilor legale în vigoare în interiorul structurilor de Primiri Urgențe. Zona de triaj poate fi configurată și amenajată diferit în funcție de spitalul care deservește unitatea sanitară respectivă. Ca și elemente caracteristice ale zonei de triaj putem enumera:

poziționarea obligatorie la intrarea în zona desemnată pentru gestionarea urgențelor din fiecare structură sanitară;

evidența bolnavilor;

inspectarea riguroasă a accesului către aceste zone specifice tratării și diagnosticării pacienților prezentați în UPU.

Ca și moment al efectuării sale triajul începe exact în momentul când pacientul se prezintă în UPU sau CPU având în vedere câțiva parametri importanți cum ar fi ora preluării – momentul când bolnavul intră efectiv în Unitatea de Primiri Urgențe sau Compartimentul de Primiri Urgențe dar și ora efectuării primului examen medical sau consult. Dacă vorbim de o prezentare simultană a mai multor pacienți sau a altor situații deosebite, asistentul medical responsabil cu triajul va cere ajutorul colegilor asistenți care au competență în această activitate. Ca și timpi tot procesul de triaj nu trebuie să depășească în medie 2 – 3 minute/pacient.

Personalul calificat în a efectua triajul pacienților poate fi medicul în cazuri mai rare și excepționale cum ar fi supraaglomerările dar în majoritatea situațiilor asistentul medical este cadrul medical ce efectuează triajul. Desigur că orice medic este mult mai calificat să observe și să judece starea inițială a oricărui pacient ajuns în etapa triajului, dar de asemenea el va avea mereu tendința să observe mai în amănunt ca un asistent și astfel timpul anamnezei și al examenului clinic cresc considerabil, lucru nedorit în orice Unitate de Primiri Urgențe sau Compartiment de Primiri Urgențe unde 1 minut poate însemna o viață de multe ori. Așadar asistentul medical care se ocupă de triaj va avea o pregătire corespunzătoare și specifică acestui proces dar și abilități adecvate, el nu trebuie să se bazeze doar pe ascultarea pacientului în vederea stabilirii simptomelor ci și pe informațiile primite concomitent din alte surse. Ca și responsabilități și abilități ale asistentului medical însărcinat cu triajul pacienților putem enumera:

Aptitudini comunicative și interpersonale de exemplu: luarea unei decizii sau aplanarea unor conflicte;

Aptitudini de anticipare și rezolvare spontană a diferitelor situații ce se pot dezvolta;

Aptitudinea de a individualiza cu ușurință o urgență de o non urgență sau un pacient cu adevărat bolnav față de unul care doar pretinde o stare mai gravă fără baze reale pentru a se urgenta cazul său (este o situație foarte des întâlnită la nivel național);

Aptitudini excelente de organizare;

Capacitatea de a gândi critic;

Înclinație pentru prioritizarea corectă și imediată a cazurilor;

Aptitudini de adaptare imediată la stres;

Multă răbdare;

Tact

Cunoașterea regulamentului de ordine interioară și a politicii instituției unde activează ca și cadru medical precum și cunoașterea legislației în vigoare ce se aplică triajului pacienților în UPU sau CPU.

Fiecare Unitate sau Compartiment de Primiri Urgențe trebuie să asigure un minim de 2 cadre sanitare pe tură care se ocupă de triajul pacienților, intervalul de timp maxim pentru care un cadru sanitar poate efectua triajul fiind de 6 ore. Acest interval este durata optimă pentru realizarea unui triaj cât mai precis și corect. La final după stabilirea nivelului de prioritate a fiecărui caz în parte, pacientul respectiv va fi preluat în zona de tratament care i-a fost repartizată de către asistentul medical responsabil. În situații excepționale unde asistentul nu poate face față prioritizării cazului, medicul responsabil de tură poate fi solicitat pentru sprijin (11).

II.3.1. ALGORITMUL DE CLASIFICARE A URGENȚELOR ȘI NIVELUL DE TRIAJ

Introdus și aprobat în 2009 de către Ministrul Sănătății de la acea vreme Ion Bazac, acest algoritm era deja prezent sub o formă similară în multe țări ale lumii cu sisteme similare de urgență. El clasifică fiecare caz într-o categorie anume la momentul prezentării pacientului în UPU și este folosit în special în situațiile când UPU este supraaglomerată stabilind în același timp durata maximă de la sosire până la primul consult efectuat de către medic.

În cele ce urmează voi atașa algoritmul și cele 5 nivele de triaj instituite și explicate conform „Protocolului național de triaj” publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 04.02.2009:

Algoritmul de triaj:

” Modelul 1: Modelul 2:

Fig.1a si 1b – Modele de triaj al pacienților (11 ).

Nivelele de triaj ce cuprind totalitatea pacientilor care prezinta acelasi grad de prioritate in functie de caracterul acut al patologiei lor sau de gravitatea acesteia si de resursele necesare diagnosticarii si tratamentului sunt urmatoarele :

Nivel I – RESUSCITARE (cod roșu):

Pacientul care necesită ACUM intervenții salvatoare de viață.

Timpul maxim de preluare în zona de tratament: 0 minute

Tabel I. Intervenții salvatoare de viață:

Se încadrează la acest nivel și pacienții care prezintă una sau mai multe dintre următoarele situații clinice : pacient intubat, apneic, fără puls, detresă respiratorie severă, SaO2<90%, modificări acute ale statusului mental, inconștient*.

* Starea de inconștiență este definită astfel:

pacientul nu vorbește și nu execută comenzile (modificare acută)

ȘI/SAU

pacientul nu răspunde la stimuli sau răspunde doar la stimuli dureroși

Nivel II – CRITIC (cod galben)

Pacientul care prezintă o situație cu risc major sau status mental alterat (modificare acută) sau orice durere intensă sau discomfort major

Timpul maxim de preluare în zona de tratament: 10 minute

Situații cu risc major:

starea clinică ce se poate deteriora rapid sau necesită tratament imediat

afectarea gravă a stării funcționale sau a structurii unui organ sau a unui segment anatomic

acele situații pentru care „ocupăm și ultimul pat liber”

Durere severă: apreciată clinic sau de către pacient ca fiind mai mare de 7 pe scala analog vizuală a durerii (0-10)
Status mental alterat: GCS = 6-14

Discomfort major: poate fi fizic sau psihologic (victima violenței domestice, abuz etc)

„Al 6-lea simț”: pe baza experienței și a cunoștiințelor acumulate, asistentul de triaj poate să prevadă agravarea stării pacientului fără să o poată documenta în acel moment!

Nivel III – URGENT (cod verde)

Pacientul cu funcții vitale stabile dar care necesită 2 sau mai multe dintre resursele definite mai jos

Timpul maxim de preluare în zona de tratament: 30 minute

Înainte de clasificarea pacientului în nivelul III, asistentul de triaj trebuie să determine semnele vitale și să decidă dacă sunt în limite normale pentru vârsta pacientului. Dacă semnele vitale sunt în afara parametrilor acceptați, asistentul de triaj trebuie să ia în considerare reclasificarea pacientului la o categorie superioară. Semnele vitale utilizate sunt: pulsul, frecvența respiratorie, tensiunea arterială și saturația în oxigen, și pentru orice copil cu vârsta mai mică de trei ani, temperatura.

Tabel II. Valorile semnelor vitale care necesită reîncadrarea pacientului într-o categorie superioară de triaj (nivel I sau II)

Reevaluarea pacientului

Se face în cazul în care timpul de preluare în zona de tratament este mai mare de 15 min sau apar modificări semnificative în starea pacientului, ceea ce presupune reluarea integrală a algoritmului de triaj.

Definirea resurselor

Resursele sunt acele intervenții care presupun evaluarea sau efectuarea unei proceduri ce necesită mai mult timp din partea personalului medical din urgență și/sau care implică personal din afara departamentului de urgență. Resursele ce necesită un timp îndelungat (administrarea medicației intravenos, inserția unui dren toracic etc) sau care necesită personal sau resurse din afara departamentului de urgență (radiografii, consult chirurgical) cresc durata de staționare a pacientului în departamentul de urgență și indică gradul de complexitate; de aceea categoria de triaj va fi una superioară. Esența acestei părți a algoritmului este diferențierea pacienților cu patologie mai complexă de cei cu probleme mai simple.

Din punct de vedere al numărului de resurse, contează utilizarea unor resurse diferite și nu fiecare test de laborator sau radiografie în parte (de exemplu: hemoleucograma, electroliții sau testele de coagulare reprezintă o resursă; hemoleucograma și radiografia toracică reprezintă două resurse).

Tabel III. Exemple generale de resurse

Tabel IV. Exemple de apreciere a numarului de resurse*:

*Se poate adapta la nivel local în funcție de specificul fiecărei unități sanitare (ex: structura pavilionară, calificarea personalului, dotare cu echipamente etc)

Nivel IV – NON-URGENT (cod albastru)

Pacientul care prezintă funcții vitale stabile și necesită o singură resursă dintre cele definite anterior (la Nivelul III)

Timpul maxim de preluare în zona de tratament: 60 minute.

Reevaluarea pacientului

Se face în cazul în care timpul de preluare în zona de tratament este mai mare de 30 min sau apar modificări semnificative în starea pacientului, ceea ce presupune reluarea integrală a algoritmului de triaj.

Nivel V – CONSULT (cod alb)

Pacientul care nu necesită asistență medicală de urgență și nici una dintre resursele definite mai sus (la nivelul III)

Persoane care se prezintă pentru unul dintre motivele de mai jos:

vaccinare

caz social fără acuze clinice

probleme clinico-administrative (certificate medicale, rețete, etc)

Timpul maxim de preluare în zona de tratament: 120 minute.

În vederea evitării supraaglomerării structurii de primire a urgențelor, în zona de triaj se pot efectua anumite manevre și gesturi medicale, care să permită rezolvarea rapidă a cazurilor. ” (11).

CAPITOLUL III

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN UNITATEA DE PRIMIRI URGENTE

Rolul asistentului medical în interiorul Unității de Primiri Urgențe este diversificat în funcție de zona unde activează respectivul cadru sanitar chiar dacă unele proceduri și reguli se aplică în toate compartimentele unității. Ca și caracteristici generale putem menționa relațiile profesionale pe care le are asistentul medical din UPU cu restul personalului, gradul de dificultate al operațiunilor caracteristice postului, responsabilitatea implicată, desfășurarea activității în diferitele compartimente ale UPU și explicarea rolului în cele mai întâlnite proceduri și tehnici efectuate aici.

III.1. ATRIBUȚII GENERALE

În cadrul UPU, ca și în cazul oricărei altei secții intraspitalicești , există mai multe tipuri de relații profesionale pe care un asistent medical le are cu restul personalului sanitar existent. Ca și relații ierarhice asistentul medical este subordonat asistentului medical șef de secție, asistentului responsabil de tură dar și medicului care coordonează activitatea UPU și directorului de îngrijiri medicale. Relații funcționale are strict cu secțiile din cadrul instituției sanitare, iar relații de colaborare poate avea cu: medicul de urgență, personalul sanitar și cel auxiliar sau de îngrijire și laboratoarele implicate în soluționarea cazurilor urgente (analize medicale, radiologie, explorări funcționale, farmacii).

Gradul de dificultate al operațiunilor diversificate caracteristice postului comportă ca atare cunoașterea și utlizarea în absolută siguranță în ceea ce privește: aparatura medicală din dotare și caracteristicile asistenței medicale urgente, medicamentele și materialele medicale generale și specifice asistenței medicale de urgență (relaxante, anestezice, analgezice majore, medicamente psihotrope etc.), procedurile de asigurare a asistenței medicale de urgență concomitent la mai mulți bolnavi la același nivel calitativ și profesional, utilizarea tehnicilor specifice UPU dar și efortul fizic și intelectual necesar în UPU.

Responsabilitatea implicată a asistentului medical în UPU este de asemenea la fel de importantă și presupune: răspundere în cadrul urgențelor și acordarea primului ajutor în sistem de urgență până la sosirea medicului, apelul imediat către cel mai apropiat medic competent, răspundere în acordarea de îngrijiri având în vedere nevoile pacientului pe durata staționării în UPU, răspundere pentru luarea deciziilor luând în calcul funcția autonomă dar și păstrarea confidențialității (5).

III.2. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN SALA DE OBSERVAȚIE DIN INTERIORUL UPU

În acest compartiment al UPU asistentul medical are o activitate ceva mai relaxată având în vedere că toți pacienții prezenți aici sunt stabilizați hemodinamic și așteaptă efectuarea unor noi investigații, ameliorarea unor simptome sau confirmarea/infirmarea diagnosticului prezumtiv. Ca și atribuții specifice acestui compartiment asistentul medical trebuie să preia sub semnătură materialele sanitare pentru completarea stocului existent, medicamentele din aparatul de urgență și cele necesare completării stocului, pregătește bolnavul și ajută medicul la efectuarea tehnicilor de investigație și tratament și organizează transportul pacientului în cazul unui examen de specialitate din altă secție (13).

III.2.1 ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN MĂSURAREA ȘI SUPRAVEGHEREA FUNCȚIILOR VITALE

Asistentul are în atribuțiile obligatorii aceste proceduri și tehnici fiind principalul cadru sanitar care se va ocupa constant de supravegherea și măsurarea lor pentru o monitorizare eficientă a tuturor pacienților aflați în sala de observații a UPU.

Măsurarea și notarea temperaturii corporale

Se efectuează cu termometrul electronic pentru o precizie mai înaltă, termometrul cu mercur prezentând riscuri mai mari și o precizie mai mică. Aparatul realizează măsurarea temperaturii la nivelul pielii, rectal și timpanic. Este o metodă rapidă și fiabilă. Ca și indicații acest procedeu este unul fundamental în controlul oricărui pacient pe parcursul spitalizării și supravegherii simptomelor inflamatorii și infecțioase.

Ca și materiale avem nevoie de: termometru electronic timpanic sau cutanat, după caz și indicații, comprese sterile, soluție dezinfectantă dar și lubrifiant în cazul măsurării temperaturii rectal. Termometrul va fi obligatoriu dezinfectat după fiecare utilizare iar pentru măsurarea temperaturii timpanic vom folosi racorduri de unică folosință.

”Efectuarea procedurii decurge astfel:

Cu termometrul electronic timpanic

– se introduce captatorul adaptat la un capișon de unică folosință în urechea pacientului;

– se rotește termometrul cu 30° în spate pentru a fi în fața timpanului;

– aparatul afișează temperatura în 1-3 secunde.

Cu termometrul electronic cutanat

– se descoperă axila pacientului;

– se tamponează pentru a îndepărta transpirația;

– se introduce sonda /captatorul termometrului în mijlocul axilei și se apropie brațul de torace;

– se așteaptă 30 sec. până se aude semnalul sonor;

– se ajustează temperatura afișată cu 0,5°C pentru a obține temperatura corporală;

– se spală mâinile.

Același termometru poate fi folosit și pentru măsurarea temperaturii rectale.

Cu termometrul electronic oral

– se introduce sonda /captatorul electronic într-un capișon din material plastic;

– se plasează în cavitatea bucală, sublingual;

– se menține termometrul pe loc până la semnalul sonor;

– se scoate termometrul și se citește valoarea;

– se aruncă capișonul din plastic în recipientul pentru deșeuri;

– se spală mâinile.

Cu termometrul electronic rectal

– se așează pacientul în poziția SIMS;

– se introduce sonda termometrului protejată de capișonul lubrifiat (aproximativ 4 cm);

– se menține termometrul până la semnalul sonor;

– se scoate termometrul, se citește valoarea;

– se aruncă capișonul în recipientul pentru deșeuri;

– se spală mâinile.

Observații

– măsurarea temperaturii rectal poate să antreneze leziuni dacă este practicată cotidian;.

– măsurarea temperaturii rectal poate provoca sângerări la copii, rupturi ale venelor hemoroidale, escare sau rectite (necesitând intervenții chirurgicale) ” (12).

Rezultatele obținute se notează în foaia de temperatură a fiecărui pacient, pe ore și zile, pentru a avea o perspectivă generală și exactă a evoluției temperaturii pe durata tratamentului intraspitalicesc.

Măsurarea și notarea pulsului

Se realizează pentru a investiga activitatea și răspunsul cordului la medicație, dar și pentru a stabili numărul de bătăi cardiace pe minut și starea arterelor. Ca și materiale avem nevoie doar de un pix roșu pentru notarea rezultatelor obținute în carnetul de adnotări și un ceas cu secundar sau cronometru. Pacientul va fi pregătit psihic în privința colaborării și pentru a-i reduce nivelul de stres dar în același timp și fizic asigurându-i-se un repaus de minim 5 minute înaintea efectuării investigației pentru stabilizarea pulsului. Pacientul va fi de asemenea așezat într-o poziție cât mai confortabilă în decubit dorsal sau poziție semișezândă în funcție de starea sa generală, facilitând accesul la una din mâini.

”Efectuarea procedurilor:

– se spală mâinile;

– se reperează artera radială la extremitatea distală a antebrațului, pe fața anterioară (internă), în șanțul radial aflat în prelungirea policelui;

– se plasează degetele index, mediu și inelar (2,3,4) deasupra arterei radiale reperate;

– se exercită o presiune ușoară asupra arterei pe osul radius, astfel încât să se perceapă sub degete pulsațiile sângelui;

– se fixează un punct de reper pe cadranul ceasului de mână;

– se numără timp de 1 minut pulsațiile percepute sub degete, sau 30 secunde și înmulțite cu doi numărul pentru a obține rata pulsului pe minut;

– se apreciază ritmul, amplitudinea și elasticitatea peretelui arterial în timp ce se măsoară frecvența;

– se înregistrează frecvența pulsului în carnetul personal notând: numele pacientului, salonul, data înregistrării, rata;

– se spală mâinile.”(12).

Fig.2a și 2b – Palparea pulsului ( 1).

Dacă în unele situații rezultatele nu sunt satisfăcătoare se va încerca măsurarea pulsului pe alte artere cum ar fi artera temporală, artera carotidă externă, artera pedioasă , artera femurală sau în zona apexului pentru pulsul apical.

Măsurarea și notarea tensiunii arteriale (T.A.)

Este una din tehnicile de bază din munca asistentului medical ce ajută la determinarea presiunii sistolice și diastolice arteriale dar și la evaluarea volumului sangvin, randamentului inimii și a întregului sistem cardiovascular. După fluctuațiile tensiunii arteriale putem aprecia și răspunsul pacientului la tratament.

Ca și materiale necesare avem nevoie de: stetoscop biauricular, tensiometru cu manșetă, comprese sterile, pix de culoare albastră pentru notarea valorilor în carnetul de monitorizare și foaie de temperatură.

Pregătirea pacientului se realizează atât psihic cât și fizic pentru a obține o colaborare cât mai activă din partea sa dar și pentru rezultate cât mai precise. De asemenea se va asigura un repaus de minim 5 minute atât psihic cât și fizic și se va așeza pacientul în poziție confortabilă de decubit dorsal, semișezând sau în ortostatism în funcție de indicațiile medicului.

” Efectuarea procedurii :

– se utilizează comprese cu alcool pentru a șterge olivele și părțile metalice ale stetoscopului dacă este necesar;

– se selectează un tensiometru cu manșetă potrivită vârstei și stării constituționale a pacientului;

– se amână măsurarea T.A. dacă pacientul este tulburat emoțional, are dureri, dacă a făcut exerciții de mișcare sau dacă măsurarea presiunii arteriale nu este o urgență;

– se alege brațul potrivit pentru aplicarea manșetei (fără perfuzie intravenoasă, intervenție chirurgicală la nivelul sânului sau axilei, fără arsuri, șunt arterio-venos sau răni ale mâinii);

– se permite pacientului să adopte poziția culcat sau așezat cu brațul susținut la nivelul inimii și palma îndreptată în sus;

– se descoperă brațul pacientului fie prin ridicarea mânecii fie prin dezbrăcare dacă mâneca este prea strâmtă, pentru a nu crește presiunea deasupra locului de aplicare a manșetei;

– se verifică dacă manșeta conține aer;

– se scoate aerul din manșetă, la nevoie, deschizând ventilul de siguranță și comprimând manșeta în palme sau pe suprafață dură;

– se închide ventilul de siguranță înainte de a umfla manșeta;

– se aplică manșeta, circular, în jurul brațului, bine întinsă, la 2,5 -5 cm deasupra plicii cotului și se fixează;

– se palpează artera brahială sau radială exercitând o presiune ușoară cu degetele;

– se așează membrana stetoscopului deasupra arterei reperate și se introduc olivele în urechi;

– se umflă manșeta tensiometrului pompând aer cu para de cauciuc în timp ce se privește acul manometrului;

– se continuă pomparea de aer până când presiunea se ridică cu 30 cm deasupra punctului în care pulsul a dispărut (nu se mai aud bătăi în urechi);

– se decomprimă manșeta, deschizând ușor ventilul de siguranță pentru restabilirea circulației sângelui prin artere;

– se înregistrează mental cifra indicată de acul manometrului în oscilație în momentul în care, în urechi, se aude prima bătaie clară (lup-dup); această cifră reprezintă presiunea (tensiunea) sistolică sau maximă;

– se înregistrează numărul care corespunde bătăii de final în timp ce se continuă decomprimarea manșetei; acesta reprezintă T.A. diastolică sau minimă;

– se îndepărtează manșeta, se curăță și se dezinfectează olivele stetoscopului;

– se înregistrează valorile măsurate în carnetul personal, notând: numele pacientului, data înregistrării, valorile obținute (T.A. = 130/70 mmHg sau T.A.= 13/7 cmHg).” (12).

Măsurarea și notarea respirației

Se folosește pentru a determina rata respiratorie în respirații/ minut măsurând inspirațiile pacientului prin observarea mișcărilor toracelui. Pacientul nu se va pregăti psihic în cadrul acestei tehnici întrucât el poate să își modifice ritmul obișnuit în momentul în care conștientizează propria respirație. Respirația se va măsura concomitent cu celelalte semne vitale pentru a individualiza schimbări în starea pacientului.

Ca și materiale necesare vom avea nevoie de: cronometru și pix de culoare albastră pentru notarea în carnetul de adnotări și în foaia de temperatură.

” Efectuarea procedurii :

– se observă mișcările de ridicare sau de coborâre ale toracelui cu fiecare inspirație sau expirație;

– se mențin, în continuare, degetele pe locul de măsurare a pulsului în timp ce se observă toracele pacientului;

– se numără mișcările de ridicare a toracelui (inspirațiile) timp de minimum 30 de secunde și se înmulțește cu 2 numărul obținut pentru a afla rata pe minut;

– se numără timp de 1 minut inspirațiile dacă respirația este neregulată;

– se înregistrează rata respiratorie în carnetul personal notând: numele pacientului, data înregistrării, rata respiratorie;

– se spală mâinile dacă s-a atins pacientul său patul acestuia pe durata măsurării. ”(12).

III.3. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN CAMERA DE EVALUARE ȘI TRATAMENT AL URGENȚELOR MINORE ȘI ÎN CAMERA DE MICI INTERVENȚII CHIRURGICALE

În multe cazuri aceste tipuri de urgențe care sosesc în UPU sunt tratate de către asistenții medicali generaliști datorită lipsei medicului sau a indisponibilității acestuia la momentul prezentării cazului sau datorită supraaglomerării UPU. Acest sector este destinat tuturor pacienților cu afecțiuni acute dar care nu pun viața într-un pericol iminent. Voi exemplifica în cele ce urmează câteva din tehnicile esențiale cele mai uzuale tratate în aceste compartimente ale UPU, unde asistentul medical are rol principal sau secundar în prezența medicului.

III.3.1. RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU EXAMENUL DE LABORATOR PRIN PUNCȚIE VENOASĂ

Este o intervenție delegată, care se efectuează sub prescripție medicală și care e de competenta asistentului medical generalist. Ca și indicații această procedură este utilă în: stabilirea diferitelor diagnostice și diferențierea lor, screening-ul bolii, monitorizarea răspunsului terapeutic și a hemostazei precum și în evaluarea preoperatorie. Cele mai uzuale tipuri de examene de laborator efectuate sunt cele hematologice , biochimice, de coagulare dar și imunologice sau bacteriologice.

Pacientul este pregătit și instructat corespunzător, asistentul medical având obligația de a furniza informații simple și precise, adaptate nivelului de înțelegere și de a obține consimțământul acestuia sau pentru a combate anxietatea. De asemenea sunt indispensabile și informațiile ce privesc eventualele alergii de care pacientul suferă pentru a evita complicațiile ulterioare. Pacientului îi trebuiesc comunicate și restricțiile alimentare de care trebuie să țină cont pentru a nu perturba rezultatele finale ale examenului de laborator, majoritatea testelor recoltându-se în condiții bazale (pe nemâncate sau la minim 8 ore după ultimă masă, în repaus fizic și psihic, dimineața devreme și după trezire).

Ca și materiale necesare avem nevoie de: seringi și ace sterile adaptate recoltării, vacuumuri potrivite cu sau fără anticoagulanți și aditivi în funcție de proba recoltată, canula Butterfly, leucoplast, garou, soluție dezinfectantă, comprese sterile și vată, mănuși de unică folosință, etichete și coduri de bară pentru catalogarea corectă a probelor recoltate, tava pentru materiale acoperită de câmp steril. Se va respecta cu strictețe ordinea de recoltare și anume :

Hemocultura – vacuum gri sau galben

Proba fără anticogulare – vacuum roșu

Proba cu anticoagulare – vacuum albastru

Probe separatoare de ser

Proba cu heparină – vacuum verde

Proba cu EDTA – vacuum mov

Proba cu citrat de dextroză – vacuum galben

Ca și loc de elecție venele de la plicul cotului sunt cele mai potrivite (vena medială, cefalică, cubitală sau bazilică). Dacă pacientul are montat cateter venos cu perfuzie i.v se puncționează altă venă, se oprește perfuzia și nu se recoltează deasupra liniei venoase existând riscul de dilatație. Se dezinfectează atent capacul cateterului, se atașează o seringă iar după ce se aspiră și se aruncă primii 5 ml de sânge din motive de asepsie se clampează cateterul și se atașează o altă seringă care va servi recoltării propriu-zise. La final se heparinizează cateterul prin injectare lentă și se reconectează perfuzia.

” Efectuarea puncției

– se spală mâinile și se pun mânușile;

– se pregătesc vacuumurile, se etichetează;

– se alege locul: venele de la plica cotului (vena mediană, cubitală, vena cefalică și bazilică); venele antebrațului și cele de pe fața dorsală a mâinii folosind ace mai mici;

– se selectează venele uzuale;

– dacă venele nu sunt vizibile, se procedează astfel:

– se balansează brațele în jos (sub nivelul inimii) câteva minute pentru a se umple venele;

– se lovește ușor cu indexul fosa anterocubitală;

– se pune materialul de protecție sub brațul pacientului pentru a nu păta patul cu sânge sau dezinfectant;

– se palpează vena aleasă cu indexul (nu cu policele pentru a diferenția de arteră);

– se pregătește vacuumul;

– se înșurubează bine în holder;

– se verifică poziția brațului care trebuie să fie îndreptat în jos;

– se aplică garoul la 5-8 cm deasupra locului puncției;

– se face dezinfecția locului cu mișcări circulare de la centru spre periferie (evitând transportul germenilor spre locul înțepăturii);

– se lasă să se usuce sau se șterge cu un tampon;

– se îndepărtează capacul colorat al acului dublu

– se fixează vena aplicând policele mâinii nedominante la 2-3 cm. sub abord pentru a evita accidentele determinate de mișcarea bruscă a pacientului;

– se introduce acul în venă cu bizoul în sus, orientat oblic sub un unghi de 10-30° în funcție de calibrul și profunzimea venei;

– după intrarea în venă se constată scăderea rezistenței la înaintare și se pătrunde în lumenul vasului 1-2 cm.;

– se alege primul tub și se împinge în holder apăsând cu degetele mijlociu și arătător pe marginea holderului până ce partea acului dublu dinspre tub străpunge diafragmă de cauciuc a capacului tubului (acul trebuie să înțepe zona centrală a capacului);

– vacuumul din tub extrage din venă cantitatea de sânge prestabilită;

– se îndepărtează garoul (nu se lasă mai mult de 1 minut);

– când primul tub este plin și sângele nu mai curge, se scoate din holder și din ac (apăsând cu degetul mare bordura holderului);

– se umplu cu sânge celelalte tuburi conform recomandării și respectând schema de recoltare;

– tuburile cu anticoagulant se răstoarnă cu mișcări lente pentru a realiza un amestec omogen.

Observații:

În timpul recoltării, tuburile sunt menținute cu capacul în sus.

Conținutul tubului nu trebuie să atingă capacul sau capacul acului pe durata veno-puncției.

Brațul pacientului trebuie să fie plasat în jos.

După umplerea ultimului tub, acul se scoate din venă.”(9).

După puncție pacientului i se aplică un pansament adeziv fără a realiza un tur complet în vederea eliberării circulației locale și se supraveghează pentru a nu face hematom.

III.3.2. TOALETA CHIRUGICALĂ A PLĂGII RECENTE

Tratamentul unei plăgi diferă în funcție de nivelul la care se acordă asistență: prespitalicesc sau intraspitalicesc și timpul scurs de la producerea ei, dar indiferent de nivelul la care se intervine asistentul medical trebuie să ia în considerare anumite principii:

Tratamentul plăgii se realizează în condiții perfecte de asepsie;

Asigurarea unor condiții bune ale secrețiilor prin pansarea plăgii;

Protecția plăgii față de factorii termici, nocivi și infecțioși din mediul înconjurător;

Asigurarea unui repaus al regiunii interesate de plagă;

Primul ajutor făcut corespunzător va preveni infectarea ulterioară și va ajuta vindecarea;

Spălatul pe mâini este esențial înaintea oricărei manevre;

Înaintea efectuării pansamentului se pot administra antialgice și eventual sedative pentru calmarea și liniștirea pacientului.

O plagă recentă este acea plagă care nu a depășit 6 ore de la accidentul care a provocat-o și îngrijirea acesteia necesită atenție sporită deoarece asistentul medical din UPU este în multe cazuri prima persoană competentă care examinează și tratează plaga.

Etape în toaleta și dezinfecția plăgii și a tegumentului:

1. Dacă plaga se află intr- o regiune păroasă, se începe cu îndepărtarea pilozității până la 6 cm de marginea ei, se continuă cu spălarea din jurul plăgii cu apă și săpun apoi cu ser fiziologic pentru ca mai apoi să se ajungă la dezinfecția cu tinctură de iod si betadină prin mișcări circulare din interiorul spre exteriorul tegumentului;

2. Curățirea plăgii prin turnare în jet pentru a îndepărta în mod mecanic impuritățile , cu ser fiziologic și antiseptice neiritante (apa oxigenată sau cloramină 0.2- 0.4 %). Nu se va tampona cu vată plaga și nu se vor turna substanțe în plăgile penetrante și perforante în organe și cavități naturale;

3. Se reface dezinfecția tegumentului după dezinfecția plăgii pentru a elimina orice microb sau impuritate rămasă în apropierea plăgii;

4. Se va curăța plaga de țesut devitalizat și se va sutura primar doar dacă suntem siguri că are sub 6 ore de la producere;

5. Se acoperă plaga cu ajutorul compreselor sterile care vor depăși cu minim 2-3 cm marginile plăgii;

6. Pansamentul se va fixa fie cu galfix prin badijonarea tegumentului din jurul pansamentului, leucoplast sau prin bandajare în funcție de regiunea, întinderea și eventualele complicații ale plăgii (6).

III.3.3. PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU TOMOGRAFIA COMPUTERIZATĂ

Pregătirea pacientului pentru acest tip de examinare presupune satisfacerea anumitor condiții ce duc la obținerea unor tomografii mai calitative imagistic și implicit mai adecvate diagnosticării. Ca și principii generale pacientul trebuie instruit în așa fel încât să evite alimentația solidă în ultimele 4-6 ore de dinaintea examinării și să aibă vezica urinară goală cu cel mult 30 de minute înaintea examenului. La pacienții de peste 60 de ani cu ateroscleroză avansată, diabet zaharat sau patologii renale cunoscute evaluarea nivelului creatininei serice este obligatorie. De asemenea pacienții care au istoric alergic la substanțele de contrast folosite în această examinare vor fi premedicați înainte de injectarea i.v a contrastului cu Prednison sau Benardyl cu cel puțin o oră înaintea examinării. În cazul copiilor sau a pacienților necooperanți se va recurge la sedare.

Dacă tomografia va fi focalizată pe abdomen se vor urma aceleași indicații dar în plus vor fi necesare :

– o radiografie abdominala făcută în prealabil pentru a exclude prezența de bariu în tubul digestiv, în cazul în care vor fi descoperite urme examenul tomografic va fi sistat;

– dacă este vorba de un examen tomografic pentru stadializarea tumorilor tubului digestiv, colonul va fi pregătit în același mod ca în cazul clismei baritate sau endoscopiei (10).

III.4. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN CAMERA DE URGENTE MAJORE SI IN CAMERA DE RESUSCITARE

În această zonă a UPU viața are prioritate și timpul este dușmanul ei. Orice secundă aici poate valora o viață sau un deces, de aceea aici vom găsi mereu asistenții medicali și medicii cu o experiență vastă în rezolvarea cazurilor de urgență, cu aptitudinile cele mai bine puse la punct în medicina de urgență, cu o capacitate decizională ultrarapidă dar și capabili de mult calm și tact pentru a elimina stresul acumulat. Toți pacienții ajunși aici sunt fie în stare critică cu sau fără semne vitale prezente și regulate, fie starea lor se poate agrava în orice moment punându-le viața în pericol. Monitorizarea pacienților și acordarea primului ajutor este primordială asistentului medical, orice neregulă sau suspiciune fiind semnalată imediat medicului curant responsabil de caz fără a avea dubii. Ca și tehnici asistentul trebuie să cunoască în primul rând procedurile de acordare a primului ajutor pentru a se descurca în situațiile în care doctorul este indisponibil sau ocupat cu alt caz la fel de grav, tehnica resuscitării fiind una din ele. În cele ce urmează voi prezenta câteva din tehnicile urgente cele mai uzuale și esențiale pregătirii asistentului medical prezent în acest compartiment al UPU.

Primul lucru pe care trebuie să îl facă un asistent medical prezent în camera de urgențe majore la prezentarea unui pacient fără funcții vitale stabile sau inexistente este: asigurarea eliberării căilor aeriene (Airway) prin manevre de hiperextensie a capului sau subluxație a mandibulei ,asigurarea respirației (Breathing) prin intubajul endotraheal și al ventilației artificiale pentru ca mai apoi să aibă în considerare circulația pacientului (Circulation) prin manevra de resuscitare cardio respiratorie.

III.4.1. ELIBERAREA CĂILOR RESPIRATORII: SUBLUXAȚIA MANDIBULEI ȘI HIPEREXTENSIA CAPULUI

În mod uzual pacienții care au nevoie de aceste proceduri sunt în stare inconștiență și au căile aeriene blocate. În cele mai întâlnite situații blocajul este cauzat de alunecarea limbii posterior spre hipofaringe datorită relaxării mandibulei, iar rezolvarea acestei probleme poate duce de multe ori la reluarea respirației spontan. Există cazuri când blocajul este dat de obiecte străine sau lichidul de vărsătură , iar atunci asistentul trebuie să intervină prin curățarea manuală a cavității bucale folosind arătătorul și degetul mijlociu sau , cel mai uzual, aspirarea cu ajutorul aspiratorului pentru secreții aflat în dotarea UPU.

Hiperextensia capului și ridicarea bărbiei se realizează cu victima în decubit dorsal dar nu înainte de a se verifica eventualele afecțiuni ale coloanei cervicale , o eventuală agravare a acestora putând duce la paralizie. Asistentul trebuie să se poziționeze în lateralul pacientului iar cu o mână plasată pe fruntea acestuia va împinge capul pe spate, cât se poate de mult. Ridicarea bărbiei se va realiza cu degetele de la cealaltă mână. În acest mod căile aeriene se vor debloca pentru a permite aerului să intre în plămâni fie în mod natural prin respirația pacientului fie prin ventilația artificială indusă de personalul sanitar sau de aparate.

Fig. 3a – Hiperextensia capului și ridicarea bărbiei ( 1).

Fig. 3b – Subluxația mandibulei (1).

Subluxația mandibulei este cea de a doua tehnică folosită în eliberarea căilor aeriene și are deosebită importanță în cazurile în care pacientul a fost implicat într-un accident rutier, o cădere de la înălțime sau mai bine zis în toate cazurile în care se suspectează afectarea coloanei cervicale. Pentru a realiza această procedură pacientul va fi așezat tot în decubit dorsal ca în cazul hipextensiei iar asistentul se va poziționa în dreptul capului victimei, medial, plasând degetele de o parte și de cealaltă sub unghiul mandibulei și împingându-se în sus și anterior cu ajutorul degetelor mari de la ambele mâini. În acest timp capul victimei va fi într-o poziție neutră evitând cu orice preț hiperextensia capului pentru a evita eventualele complicații cu urmări extrem de grave! În cazurile unde eliminăm afectarea coloanei cervicale capul pacientului poate fi întors lateral pentru efectuarea aspirației (1).

III.4.2. ELIBERAREA CĂILOR RESPIRATORII: INTUBAJUL ENDOTRAHEAL ȘI VENTILAȚIA ARTIFICIALĂ

Ca și indicații această metodă este de preferat în defavoarea celorlalte metode de eliberare și permeabilizare a căilor respiratorii deoarece face posibilă ventilația artificială cu oxigen sub presiune fără pericol de distensie gastrică. Ea trebuie instituită cât mai devreme posibil în condițiile disponibilității materialelor necesare dar și a personalului calificat în această privință. Intubația endotraheală cu ventilație artificială consecutivă este una din competentele cele mai importante ale asistentului medical din UPU și dacă este efectuată la momentul potrivit este una din tehnicile care conduc la îmbunătățirea ratei de supraviețuire a pacienților care sosesc în UPU.

Indicații :

Stop respirator și tulburări grave de oxigenare a sângelui

Tulburări ale ventilației severe

Obstrucție respiratorie

Materiale necesare: sondă endotraheală Magill sau Oxford, laringoscop, pensă de intubație Magill, sondă de ghidaj, material de blocaj (pentru imobilizarea sondei după intubație), material de fixare (plasturi, leucoplast), dispozitiv de aspirație, pipa Guedel pentru evitarea ocluziei, medicamente sedative sau hipnotice în cazul pacientului hiperactiv și necooperant.

Tehnica procedurii:

dacă pacientul are respirație spontană se administrează oxigen pe mască;

capul este ușor în extensie și ridicat pentru a facilita controlul vizual asupra glotei;

dacă pacientul este conștient sau într-o stare comatoasă incertă se pot administra hipnotice și relaxante musculare pentru a elimina eventualele complicații date de menținerea reflexului de tuse sau de vomă;

asistentul va comprima cu 2 degete spre coloană cartilajul laringian pentru a opri regurgitarea conținutului gastric (manevra Sellick);

cu mâna stângă se va introduce laringoscopul cu limba deviata spre stânga, vârful lamei laringoscopului se va plasa pe mijloc și se va împinge până la nivelul pliului glosoepiglotic;

laringoscopul se va trage spre înainte și în sus pentru tracționarea epiglotei în sus și a planșeului bucal pentru vizualizarea corzilor vocale;

cu mâna dreaptă , sonda este introdusă printre corzile vocale îndeajuns de adânc încât balonul de fixare a sondei să dispară în spatele acestora;

se insuflă până la 8 ml de aer în balonaș până când ventilația artificială nu mai determină scurgerea de aer din trahee în inspir;

este îndepărtat tubul de ghidare și se începe respirația artificială;

tubul Guedel se va introduce odată cu sonda în gură, fixându-se la piele cu un plasture (19).

Ventilația artificială

Ca și scop și indicații această tehnică se realizează atunci când se dorește menținerea sau restabilirea unei oxigenări PaO2 și a unei PaCO2 potrivite deci a unei ventilații adecvate, din acest motiv este indicată când: este prezentă o perturbare manifestă sau gravă a oxigenării și ventilării, în caz de stop respirator, șoc, comă, cianoză, dispnee marcată sau obstrucție severă a căilor respiratorii, în vederea reanimării și a traumatismelor toracice severe.

Respirația artificială este o respirație prin suprapresiune ceea ce înseamnă că la inspir gazele respiratorii sunt împinse în plămâni printr-o suprapresiune creată la nivelul gurii și respectiv al sondei. Se formează astfel în inspirație o presiune pozitivă în plămâni și torace iar expirația se produce spontan. În mod normal la finalul expirației în plămân presiunea este identică cu cea din mediul înconjurător adică este nulă prin definiție. Cu ajutorul unui anumit ventil (PEEP) ce poate fi montat pe balonul de resuscitare în cazul ventilației manuale artificiale sau pe ventilul de direcționare al unui aparat de ventilație artificială automat, se evită scăderea la zero a presiunii, la sfârșitul respirației pentru a:

extinde capacitatea funcțională reziduală și suprafața de schimb gazos;

împiedicarea formării atelectaziei (lipsa aerului în plămân sau într-o zonă a acestuia);

reducerea formării de șunturi dreapta – stânga;

ameliorarea oxigenării.

Fig. 4a, 4b și 4c – Tehnica ventilației artificiale cu balonul de resuscitare ( 1).

În ceea ce privesc mijloacele de realizare a respirației artificiale în cadrul serviciului de urgență avem:

Balonul de resuscitare – este un sistem manual, simplu de folosit, găsit în absolut toate serviciile de urgență naționale. Este compus dintr-un balon (Ruben) cu autoumplere, un ventil de direcționare și un dispozitiv de aport al oxigenului. Pentru resuscitare, balonul este comprimat ritmic cu una sau cu ambele mâini, de aproximativ 10-16 ori pe minut și dacă este posibil trebuie asigurat și un debit de 4-8 l/minut suplimentar de oxigen.

Aparatul de ventilație artificială – este fie acționat electric fie acționat pneumatic prin presiunea din rezervorul de oxigen prezent obligatoriu. În plus mai e necesar și tubul de ventilație și ventilul de direcționare. Absolut toate aceste aparate au controlul volumetric adică indiferent de presiunea din căile respiratorii se administrează întotdeauna un volum prestabilit iar frecventa respiratorie poate fi și ea modificată la fel ca și FiO2 (fracțiunea de oxigen inspirat sau concentrația de oxigen a gazului). Raportul dintre inspirație și expirație va fi în cele mai multe cazuri setat pe valoarea fiziologică 1:2 (19).

III.4.3. TEHNICA RESUSCITĂRII CARDIO-RESPIRATORII

Resuscitarea cardio respiratorie se oferă tuturor pacienților care nu respiră și nu prezintă puls, criteriile de determinare rapidă a morții sunt puține, în aceste situații manevra de resuscitare fiind inutilă: în cazul rigidității și lividității cadaverice, în cazul decapitării sau în cazul descompunerii tisulare. Pe de altă parte resuscitarea se va sista în momentul reapariției circulației și ventilației spontane eficiente sau dacă este preluată de o persoană instruită mai adecvat tehnicii în cauză, cum ar fi medicul.

Întâi de toate asistentul medical trebuie să cunoască tehnica compresiunii toracice la adult, parte componentă și indispensabilă resuscitării cardio-respiratorii. Aceasta presupune :

eliberarea căilor aeriene, palparea pulsului și verificarea respirației;

pulsul se măsoară pentru minimum 5-10 secunde pentru a ne asigura că este absent nu prezent și slab;

pacientul va sta în decubit dorsal pe un plan dur;

se localizează punctul de compresie în partea inferioară a sternului;

se așează podul palmei unei mâini în locul respectiv urmat de așezarea celeilalte mâini peste mâna deja așezată pe stern fără ca degetele să se sprijine pe torace;

se încrucișează degetele peste mâna așezată inițial pe stern;

având coatele întinse cu brațele perpendicular pe stern se fac compresiuni astfel încât sternul să fie înfundat 4-5cm și numărând cu voce tare până la 5;

pentru a economisi energie și suflu asistentul trebuie să se aplece înainte spre pacient pentru a folosi și greutatea corpului nu doar mușchii brațelor;

intre compresiuni se va păstra contactul cu sternul pacientului dar se va relaxa complet presiunea exercitată;

compresiunile vor fi ritmice și continue, fiecare ciclu de compresiune constând dintr-o apăsare în jos urmată de o pauză de relaxare astfel încât inima să poată fi umplută de sânge;

frecvența compresiunilor va fi de 100/minut iar după 30 de compresiuni se vor efectua 2 ventilații artificiale (1).

Fig. 5a și 5b – Tehnica compresiunii toracice la adult (1).

Resuscitarea cardio-pulmonară efectuată de un singur asistent:

Este compusă din 3 mari componente :

Verificarea și menținerea deschisă a căilor aeriene (Airway);

Verificarea și menținerea respirației (Breathing);

Verificarea și menținerea circulației (Circulation).

Tehnica efectuată de asistent se realizează astfel:

se stabilește nivelul de conștientă al pacientului prin stimuli tactili, verbali și dureroși;

se deschide calea aeriană prin manevra de hiperextensie a capului și ridicarea bărbiei sau dacă pacientul are afecțiuni ale coloanei cervicale prin manevra de subluxație a mandibulei;

se verifică respirația plasând urechea aproape de gură și nasul pacientului, privind, simțind și ascultând eventualele mișcări ale aerului, cutiei toracice sau zgomotelor respiratorii;

se încep compresiunile toracice după determinarea locului de compresiune și se efectuează 30 de compresiuni cu o frecvență de 100/minut numărând cu voce tare fiecare compresiune;

după 30 de compresiuni se vor efectua 2 ventilații artificiale cu ajutorul balonului și măștii de resuscitare;

se continuă alternând compresiunile cu ventilațiile în raport de 30 de compresiuni urmate de 2 ventilații;

se verifică pulsul carotidian după primul minut și apoi la 2-3 minute, dacă este prezent se continuă doar cu respirația artificială (1).

Fig. 6a, 6b, 6c, 6d, 6e și 6f – Tehnica resuscitării cardio-respiratorii la adult efectuată de un singur salvator (1 ).

În resuscitarea cardio-respiratorie compresiunile și ventilațiile se fac în raport de 30:2 pentru că este necesară ventilația pacientului. Fiecare serie de 30 de compresiuni se va efectua în 10 secunde (100/minut) iar la această frecvență prin intercalarea ventilațiilor pacientul va beneficia de aproximativ 60 de compresiuni pe minut. Deși acest tip de resuscitare poate fi efectuat de un singur asistent și poate susține funcțiile vitale ale pacientului , este recomandată la adulți resuscitarea cu 2 asistenți sau 1 asistent și 1 medic deoarece este mult mai puțin extenuantă (1).

III.4.4. PARTICIPAREA ASISTENTULUI LA PUNEREA CATETERULUI VENOS PERIFERIC PENTRU PERFUZII

Această tehnică presupune puncționarea unei vene periferice (de pe fața dorsală a mâinii, venele antebrațului sau cele cubitale) în condiții de asepsie cu scop în administratea soluțiilor medicamentoase pe durata tratamentului.

Ca și principii generale ablația cateterului se face numai la indicația medicului și în cazul oricărei suspiciuni de infecție cateterul se va retrage imediat. Cateterul nu poate fi păstrat mai mult de 8 zile în mod normal se schimbă locul de elecție la maxim 72 de ore. Ca și soluții de bază pentru perfuzie se vor folosi mai des clorura de sodiu, glucoza și soluțiile ringer, toate medicamentele fiind adăugate acestora.

Indicații terapeutice:

hidratare și aport de electroliți și medicamente;

alimentarea parenterală;

transfuzii.

Indicații pentru diagnostic ar fi prelevările de sânge, repetate la intervale relativ scurte și necesitatea administrării substanțelor de contrast pentru examenele imagistice.

Pregătirea pacientului constă în identificarea și informarea cu privire la importanța și durata procedurii. Se va aborda brațul nedominant al pacientului după o instalare confortabilă a acestuia și o depilare a locului de elecție.

Materiale necesare: suport mobil pentru perfuzie la picioarele patului , material pentru protecția patului, mănuși de unică folosință, garou, comprese sterile, soluții dezinfectante, pungi cu soluții de perfuzat, medicamentele prescrise de medic ce urmează a fi perfuzate, trusa de perfuzat sterilă cu debitmetru și una sau mai multe căi de perfuzat, catetere și branule de diferite mărimi, plasturi și materiale de fixat, perne pentru poziționare sau atele pentru pacienții agitați.

Pregătirea liniei de perfuzie

– se verifică prescripția medicală;

– se spală mâinile și se îmbracă mănuși de unică folosință;

– se adaptează tubulatura principală la punga cu soluție sterilă;

– se adaugă robinetul la căile de perfuzare a soluțiilor, dacă sunt necesare mai multe derivații, apoi prelungitorul ce va fi adaptat la cateterul / branula endovenoasă;

– se clampează tubul perfuzorului;

– se umple camera picurătorului la jumătate;

– se deschide prestubul/clema pentru a purja ansamblul liniei de perfuzat;

– se clampează apoi tubul principal al perfuzorului și se acoperă steril;

– se datează tubulatura principală și se schimbă la fiecare 24 h dacă perfuzia durează mai multe zile.

Efectuarea procedurii

– se spală mâinile;

– se îmbracă mănuși sterile;

– se plasează brațul pacientului deasupra materialului de protecție;

– se cercetează vena de puncționat luând în calcul principiul progresiei centripete la schimbarea locurilor de puncționare;

– se aplică garoul (nu se menține mai mult de 3 minute) și se dezinfectează larg zona de puncționare;

– se face stază venoasă (pulsul arterial periferic se palpează, în caz contrar se mai slăbește puțin garoul);

– cu mâna nedominantă se exercită o presiune ușoară asupra pielii pentru a stabiliza vena cercetată;

– se introduce cateterul / branula cu vârful mandrenului orientat în sus și se puncționează vena;

– se oprește înaintarea acului în momentul în care pe ac vine sânge;

– se fixează cu tamponul cateterul în timp ce se retrage mandrenul;

– se desface garoul;

– se aruncă mandrenul în recipientul special;

– se adaptează amboul perfuzorului la branulă;

– se deschide tubul perfuzorului;

– se fixează cateterul / branula cu un pansament oclusiv steril, incluzând racordul terminal;

– se adaptează numărul de picături la prescripția medicală după formule standard;

– se reorganizează locul de muncă;

– se îndepărtează mănușile, se spală mâinile;

– se notează procedura în Fișa de proceduri (nume, dată, ora administrării, tipul soluției, doza).

PARTEA SPECIFICĂ A LUCRĂRII

CAPITOLUL IV

STUDII DE CAZ

IV.1. PREZENTARE DE CAZ 1

I. Culegerea de date

1. Numele și prenumele pacientului: C. R.

2. Vârsta: 58 ani

3. Sex: masculin

4. Stare civilă: necăsătorit

5. Nr. Copii: 1

6. Religie: ortodoxă

7. Naționalitate: română

8. Studii: superioare

9. Ocupația: Funcționar public

10.Profesia: arhitect

11.Domiciliul: București

12. Diagnosticul de prezentare :

Suspiciune de infarct miocardic acut.

13. Diagnosticul la internare :

In urma examenului EKG pacientul a fost diagnosticat cu infarct miocardic antero-extensiv acut.

14. Obișnuințe de viață și de muncă :

– Consumator de cafea DA (frecvent)

– Consumator de tutun DA (din relatările pacientului, consumă 2 pachete/zi)

– Consumator de alcool DA (ocazional)

– Consumator de alte substanțe NU

15. Obișnuințe alimentare :

Bolnavul declară că are obișnuințe alimentare normale, nu respectă un regim specific.

16. Locul de muncă: Ministerul dezvoltării regionale si administrației publice

17. Nr. de ore de muncă pe zi: 11 ore

18. Condiții de muncă:

Pacientul acuză stresul zilnic și sarcinile solicitante pe care trebuie să le indeplinească,

19. Comportament față de mediu:

Bolnavul este orientat temporo-spațial, de asemenea comunică si este sociabil.

20. Semne particulare:

Nu are

21. Reacții alergice :

Nu are

22.Motivele internării:

Durere retrosternală cu iradiere in ambele membre superioare, atroce cu debut la ora 2.00

23. Anamneza :

a). Antecedente personale patologice:

Hipertensiune arterială, gastrită cronică;

b). Antecedente heredo-colaterale: nesemnificative

24.Istoricul bolii:

Pacient cunoscut hipertensiv de aproximativ 8 ani, cu tratament neglijat si antecedente de gastrită cronică. Prezintă pe timpul nopții sub acțiunea stresului emoțional, durere relativ violentă, retrosternal cu iradiere in membrele superioare , cu durată de peste 30 de minute care nu cedează la nitroglicerină sublingual, asociată cu anxietate, transpirații reci, greață, vomă, motiv pentru care solicită serviciul de urgență.

25. Examen clinic general :

a). Stare generală:

Starea generală a bolnavului este relativ bună cu amețeli, cefalee și anxietate.

Temperatură 36,9°C.

– T= 187 cm G= 95 Kg IMC= 27.2 Supraponderal

– T.A.= 195/85 mm/Hg;

– Puls= 96 bătăi/minut;

– Resp.= 28 resp./min; Ortopneic

II. Analiza datelor culese

1.Nevoi perturbate

a) Nevoia de a respira;

b) Nevoia de a evita pericolele;

c) Nevoia de a se mișca;

d) Nevoia de a se odihni;

e) Nevoia de a se hidrata, a bea și a mânca;

f) Nevoia de a elimina;

g) Nevoia de a-și păstra tegumentele curate;

h) Nevoia de a-și păstra temperatura în limitele normale;

i) Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca;

j) Nevoia de a comunica, a învăța.

2. Diagnosticul de nursing:

– Sechela infarctului miocardic se poate complica dacă nu se intervine prin impunerea repausului total la pat, regim igienico-diedetic specific bolii.

– Bolnavul are dureri precordiale, este dispneeic, este neliniștit și are palpitații.

– Dificultate de a se odihni din cauza durerilor precordiale, a dispneei și a stării de neliniște.

3. Diagnosticul posibil:

Dacă pacientul nu respectă regimul de repaus, de alimentație și graficul de odihnă riscă reapariția simptomelor sub formă complicată; inclusiv riscul de tulburare de ritm urmat de stop cardio-respirator.

Tabel V – Plan de îngrijiri cazul 1

Tabel VI – Plan de tratament cazul 1

III. Epicriza:

Pacientul în vârstă de 58 de ani , cu regim de viață anterior predispozant pentru producerea unui infarct miocardic (oboseală, stres, mese neregulate, sedentarism), ajuns prin serviciul de ambulanță la UPU datorită unor episoade repetate de angină pectorală(durere in zona precordială) în urma unui efort, manifestări precedate și de cefalee, transpiratii și fenomene digestive datorită gastritei cronice. În urma examinării EKG s-a confirmat existența sechelelor recente ale infarctului miocardic acut care ar putea să se complice dacă nu se intervine. Pacientul a urmat indicațiile medicului si ale asistentului si în urma tratamentului cu bronhodilatatoare, anxiolitice cardiovasculare si antialgice au fost ameliorate simptomele.

Recomandări la externare:

efort fizic și psihic redus,

continuarea și respectarea tratamentului prescris;

efectuarea controalelor cardiologice la timp;

evitarea oboselii și stresului.

IV.2. PREZENTARE DE CAZ 2

I. Culegerea de date

1. Numele și prenumele pacientului: R.F.

2. Vârsta: 67 ani

3. Sex: feminin

4. Stare civilă: căsătorită

5. Nr. Copii: 2

6. Religie: ortodoxă

7. Naționalitate: română

8. Studii: medii

9. Ocupația: pensionară

10.Profesia: nu are

11.Domiciliul: București

12. Diagnosticul de prezentare :

Suspiciune de astm bronșic în criză.

13. Diagnosticul la internare :

În urma examenului spirometric și auscultației pulmonare pacientul a fost diagnosticat cu astm alergic și bronșic în criză.

14. Obișnuințe de viață și de muncă :

– Consumator de cafea NU

– Consumator de tutun DA (din relatările pacientului, consumă 1 pachet/zi)

– Consumator de alcool NU

– Consumator de alte substanțe NU

15. Obișnuințe alimentare :

Pacienta declară ca are obisnuințe alimentare normale, îi plac prăjelile, carnea, prăjiturile, portocalele si bananele.

16.Locul de muncă: nu are

17.Nr. de ore de muncă pe zi: –

18.Condiții de muncă: nu există

19.Comportament față de mediu:

Pacienta este dezorientată temporo-spațial, anxioasă dar comunică și este sociabilă.

20.Semne particulare:

Nu are

21. Reacții alergice :

Alergică la polen, pene si acarieni.

22.Motivele internării:

Acces de dispnee astmatica progresiva de tip expirator cu posibilitate de evoluție spre ortopnee și tuse cu expectorație mucopurulentă, cefalee, amețeli, palpitații si senzație de sufocare. De asemenea prezintă și crize de bronhospasm.

23. Anamneza :

a). Antecedente personale patologice:

infecții virale dificile in copilărie, la vârsta de 40 de ani a fost operată de apendicită acută;

b). Antecedente heredo-colaterale: bunica cu astm bronșic

24.Istoricul bolii:

Pacienta se prezintă la UPU relevând că este cunoscută cu astm bronșic de mai mulți ani. Cu 5 zile înaintea prezentării a avut o viroză respiratorie care a declanșat o criză astmatică manifestată prin accese de dispnee astmatice progresive. Se asociază respirația șuierătoare și tuse. Dispneea nu se ameliorează nici la administrarea repetata de Miofilin și bronhodilatatoare simpaticomimetice, respectiv Salbutamol, motiv pentru care se internează in secția de Interne.

25. Examen clinic general :

a). Stare generală:

Starea generală a pacientei este afectată vizibil cu amețeli, dificultăți în vorbire și cooperare, cefalee , anxietate cu senzație de sufocare.

Temperatură 37,5°C.

– T= 160 cm G= 79 Kg IMC= 30.9 obezitate gradul 1

– T.A.= 180/90 mm/Hg;

– Puls= 120 bătăi/minut; tahicardică

– Resp.= 14 resp./min; dispneică

II. Analiza datelor culese

Nevoi perturbate

a) Nevoia de a respira;

b) Nevoia de a evita pericolele;

c) Nevoia de a se mișca;

d) Nevoia de a se odihni;

e) Nevoia de a se hidrata, a bea și a mânca;

f) Nevoia de a invata cum sa ti pastrezi sanatatea;

g) Nevoia de a comunica;

h) Nevoia de a se recrea.

3. Diagnosticul de nursing:

– Alterarea funcției respiratorii datorită apariției obstrucției bronșice manifestată prin accese de dispnee paroxistică și tuse cu expectorație mucopurulenta.

– Alterarea funcției circulatorii datorită palpitațiilor și neliniștii manifestată prin HTA.

4. Diagnosticul posibil:

În cazul în care pacienta nu respectă tratamentul și indicațiile, afecțiunea poate evolua spre pneumotorax spontan, emfizem pulmonar sau bronșiectazii.

Tabel VII – Plan de îngrijiri cazul 2

III. Epicriza:

Pacienta internată cu astm alergic și bronșic în criză de bronhospasm, cu dispnee paroxistică expiratorie. În urma tratamentului cu anxiolitice, antibiotice bronhodilatatoare și antiinflamatoare simptomatologia s-a ameliorat.

Recomandări la externare:

se va evita efortul fizic intens ;

se vor evita expunerile la frig și umezeala;

se cor evita expunerile la pulberi de orice natură , polen , pene și acarieni pe cât posibil;

tratament: Ketoprofen 2cp/zi dimineața și seara, Berotex spray 1-2 puffuri.

IV.3. PREZENTARE DE CAZ 3

I. Culegerea de date

1. Numele și prenumele pacientului: S.D.

2. Vârsta: 59 ani

3. Sex: masculin

4. Stare civilă: căsătorit

5. Nr. Copii: 4

6. Religie: ortodoxă

7. Naționalitate: română

8. Studii: medii

9. Ocupația: pensionar

10.Profesia: nu are

11.Domiciliul: Tulcea

12. Diagnosticul de prezentare :

Suspiciune de abdomen acut .

13. Diagnosticul la internare :

În urma examenului clinic general, analizelor de laborator și a anamnezei pacientului se pune diagnosticul de ulcer duodenal cronic în puseu acut dureros, cu nișă.

14. Obișnuințe de viață și de muncă :

– Consumator de cafea DA

– Consumator de tutun DA (din relatările pacientului, consumă 1/2 pachet/zi)

– Consumator de alcool DA (ocazional)

– Consumator de alte substanțe NU

15. Obișnuințe alimentare :

Pacientul neglijează orarul meselor si dieta impusă, de aproximativ 3 luni. Se alimentează des pentru a i se calma durerea din regiunea epigastrică. Nu are alimente preferate.

16.Locul de muncă: nu are

17.Nr. de ore de muncă pe zi: –

18.Condiții de muncă: nu există

19.Comportament față de mediu:

Pacientul este orientat temporo-spațial, echilibrat psihic cooperant și comunicativ.

20.Semne particulare:

Cicatrice postcolecistectomie, proteza dentară mobilă.

21. Reacții alergice :

Nu prezintă alergii alimentare sau medicamentoase.

22.Motivele internării:

Dureri colicative în regiunea epigastrică, greață, vărsături alimentare și bilioase postprandiale tardive – 200ml. De asemenea pacientul prezintă o astenie fizico-psihică progresivă, transpirații reci și abundente, cefalee, amețeli, insomnie, anxietate moderată.

23. Anamneza :

a). Antecedente personale patologice:

Ulcer duodenal de 10-15 ani.

b). Antecedente heredo-colaterale: neagă bolile infecto-contagioase si dermato-venerice în familie.

c). Antecedente personale chirurgicale: colecistectomie în urmă cu 2 ani.

24.Istoricul bolii:

Pacientul în vârstă de 59 de ani cu antecedente de ulcer duodenal cronic de 10-15 ani, datorită nerespectării tratamentului din ambulator și a regimului igieno-dietetic, de aproximativ o săptămână acuza dureri în etajul abdominal superior pe un fond de astenie fizico-psihica progresivă și asociate cu cefalee, transpirații reci, greață și vărsături alimentare și bilioase postprandiale tardive, insomnie, anxietate moderată, motiv pentru care se prezintă la UPU pentru investigații și tratament de specialitate.

25. Examen clinic general :

a). Stare generală:

Pacient afebril cu tegumente palide și umede, facies palid acuză dureri colicative în etajul abdominal superior, țesut musculo-adipos normal reprezentat, sistem osteo-articular integru, respirație de tip abdominal ritmică, profundă, amplă, liberă pe nas.

Temperatură 36,5°C.

– T= 172 cm G= 67 Kg IMC= 22.6

– T.A.= 135/80 mm/Hg;

– Puls= 84 bătăi/minut;

– R= 21/minut.

II. Analiza datelor culese

Nevoi perturbate

a) Nevoia a fi curat și a-și proteja tegumentele;

b) Nevoia de a elimina;

c) Nevoia de a se mișca;

d) Nevoia de a se odihni;

e) Nevoia de a se hidrata, a bea și a mânca;

f) Nevoia de a învăța cum să ți păstrezi sănătatea;

g) Nevoia de a comunica;

h) Nevoia de a se recrea.

3. Diagnosticul de nursing:

– Dureri colicative in regiunea epigastrica cu iradiere in hipocondrul drept, ce au caracter neperiodic, suportabile, apar noaptea si ingreuneaza ingestia de alimente;

– Greata, varsaturi alimentare si bilioase postprandial, tardiv = 200 ml;

– Cefalee frontala, ameteli, astenie fizico-psihica progresiva;

-Pirozis, anxietate moderata, insomnie si transpiratii reci si abundente.

4. Diagnosticul posibil:

În cazul în care pacientul nu respectă tratamentul și indicațiile, complicațiile pot duce la:

deshidratare

hemoragie digestivă superioară

perforație

stenoză

malignizare

Tabel VIII – Plan de îngrijiri cazul 3

Tabel IX – Plan de tratament cazul 3

III. Epicriza:

Pacientul în vârstă de 59 de ani se internează acuzând dureri colicative în regiunea epigastrică, greață, vărsături alimentare postprandiale tardive, pirozis, astenie fizico-psihică progresivă, transpirații abundente și reci, cefalee, amețeli , insomnii și anxietate moderată. În urma tratamentului și a spitalizării, starea pacientului s-a ameliorat pacientul putând să își îndeplinească singur nevoile fundamentale.

Recomandări la externare:

cunoașterea și respectarea normelor de igienă;

să beneficieze de o educație sanitară adecvată;

să evite stressul și factorii de risc;

să respecte regimul alimentar evitând alimentele bogate în lipide, condimentele, alcoolul, tutunul, cafeaua;

să urmeze precis tratamentul de întreținere prescris;

să se prezinte la medic dacă apar complicații.

Concluzii

Studiul realizat și prezentat în această lucrare aduce clarificări asupra celor mai uzuale tehnici și practici pe care asistentul medical generalist trebuie să le îndeplinească în cadrul Unității de Primiri Urgențe în condițiile actuale ale sistemului național de sănătate, când prezenta medicilor nu este o constantă ci devine din ce în ce mai mult o variabilă datorită așa numitului „exod masiv”. În acest context asistentul medical generalist trebuie să fie extrem de bine instruit atât legislativ cât și procedural pentru a putea face față oricărei situații intervenite în cadrul Unității de Primiri Urgente. Procedurile de Suport Vital de Bază precum și cele de Suport Vital Avansat trebuiesc cunoscute obligatoriu de personalul UPU și implicit de asistenții medicali, deoarece în multe cazuri este posibil ca echipajul de pe ambulanță să necesite sprijin în scenariile cele mai cumplite, unde logistica și materialele medicale lipsesc cu desăvârșire sau pur și simplu timpul sau condițiile de mediu nu permit folosirea lor adecvată la locul accidentării pacientului. Din acest motiv am detaliat unele din tehnicile componente ale acestor mecanisme de asistență de urgență pe care personal le-am putut întâlni în cadrul structurilor de UPU, în special în timpul gărzilor de noapte cum ar fi: evaluarea stării de conștiență, recoltarea probelor de sânge pentru examenul de laborator, toaleta plăgilor recente, deschiderea căilor aeriene, intubajul endotraheal, ventilația artificială, montarea și menținerea unei linii venoase și resuscitarea cardio-respiratorie a pacientului.

Totodată am încercat să subliniez și partea non-medicala a acestei meserii pe care mulți asistenți și medici o uită sau o ignora, tratând pacientul ca pe un obiect, fără conștiință și simț de răspundere. Pincipiile etice și deontologice trebuie să fie primordiale pentru asistentul medical generalist, respectarea lor fiind responsabilă și riguroasă. Autonomia, binefacerea, non-maleficiența, dreptatea, veridicitatea acțiunilor, sinceritatea și confidențialitatea sunt cele mai importante principiii etice. Pacientul trebuie să primească o îngrijire sigură și potrivită stării în care se afla și fiecare acțiune a personalului medical trebuie să fie justificată și calculată. Lucrarea are un parcurs logic plecând de la partea non-medicala și ajungând spre final la partea medicală ce conține tehnicile care ar trebui să facă parte din bagajul de cunoștințe permanent actualizat al fiecărui asistent medical generalist. În concluzie este foarte important ca toți asistenții medicali să fie conștienți și interesați de formele de educație medicală continuă oferite de Ordinul Asistențilot Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România pentru actualizarea cunoștințelor și a abilităților profesionale deja acumulate, îmbunătățirea celor deja existente și însușirea de noi cunoștințe, deprinderi și abilități necesare în exercitarea profesiei de asistent medical generalist, moașă și asistent medical.

Bibliografie

Asistență medicală de urgență – Manual de prim ajutor calificat, Ministerul Sanătății, Editura Ministerului Administrației si Internelor, București, 2009

Borundel, C – Manual de Medicină pentru cadre medii, Editura ALL, 1994

Baltă, G – Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor, Editura didactică și pedagogică, București, 1983

CODUL DE ETICĂ ȘI DEONTOLOGIE al asistentului medical generalist, al moașei și al asistentului medical din România, 2009

Fișa postului pentru asistent din UPU- august 2008, sursa: www.scju-cluj.ro/Documentatie_/fisa_post_as_upu.doc ;

Îngrijirea leziunilor și plăgilor, sursa: http://www.creeaza.com/familie/medicina/INGRIJIREA-LEZIUNILOR-PLAGILOR851.php ;

Legea 307 / 2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical și a profesiei de moașă, precum și organizarea și funcționarea OAMMR ;

Mozeș, C – Tehnica îngrijirii bolnavului – Editura Medicală, București, 2003 ;

Modul de recoltare, prelucrare,transport și stocare a probelor de sange, sursa: http://www.sfatulmedicului.ro/profile-analize/modul-de-recoltare-prelucrare-transport-si-stocare-a-probelor-de-sange-66 ;

Pregătirea bolnavului pentru examenul computertomografic, sursa: http://www.mediculmeu.com/tulburari-ale-homeostaziei/semnalele-aferente-ale-reflexului-la-agresiune/pregatirea-bolnavului-pentru-examenul-computertomografic.php ;

Protocolul național de triaj al pacienților din structurile pentru primirea urgențelor, 2009;

Proceduri de Practică pentru asistenții medicali generaliști, anexa a Ordinului nr.1142/2013, sursa: http://www.ms.ro/documente/Proceduri%20de%20practica%20pentru%20Asistentii%20Medicali%20GeneralistG_788_1560.pdf ;

Regulament de organizare și funcționare al Spitalului Județean de Urgență, 2012, sursa: http://www.spitalgorj.ro/organizare/ROF%202012%20Spital%20Tg-Jiu.pdf ;

Responsabilitățile Asistentei Medicale , sursa:http://ro.scribd.com/doc/78751636/Curs-2-Responsabilitatile-Asistentei-Medicale#scribd ;

Statutul asistentei medicale în cadrul echipei medicale, sursa: http://ro.scribd.com/doc/44089319/ECHIPA-MEDICALA#scribd ;

Titircă, L – Urgențele medico chirugicale – sinteze pentru cadre medii, Editura Medicală, București, 1989 ;

Titircă, L – Ghid de nursing, Editura Viața Medicală Românească , București, 2001 ;

Titircă, L – Tehnici de evaluare si îngrijiri acordate de asistenții medicali, Editura Viața Medicala Românească , București, 2006 ;

Ziegenfuß, T – Medicina de urgență . Cu 97 de figuri, în 174 de imagini și 53 de tabele, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2001 .