Rolul Asistentului Medical In Imbunatatirea Calitatii Vietii la Copilul cu Glomerulonefrita

Cuprins

Capitolul I: Noțiuni teoretice

Noțiuni de anatomie

Noțiuni de fiziologie a aparatului renal

Capitolul II: Noțiuni teoretice despre glomerulonefrită

2.1. Definiția glomerulonefritei

2.2. Clasificare. Tipuri de glomerulonefrite

2.3. Etiopatogenie

2.4. Tablou clinic

2.5. Investigații paraclinice

2.6. Diagnosticul pozitiv și diferențial

2.7. Evoluție

2.8. Prognosticul. Complicații

2.9. Tratament și profilaxie

Capitolul III: Noțiuni de nursing

3.1. Definiția nursingului

3.2 Rolul asistentei medicale în îngrijirea copilului cu glomerulonefrită

3.3. Planul de îngrijire:

4.1. Caz clinic, glomerulonefrita la copil, plan de îngrijire și nursing.

Bibliografie.

Anatomia aparatului excretor

Rinichiul

Rinichii sunt situați în cavitatea abdominală, concordant cu coloana vertebrală, în zona lombară. Ei sunt situați de la nivelul ultimelor doua vertebre toracale T11,T12, rinichiul drept este situat mai jos, cu o jumătate de vertebră față de cel stâng, datorită  prezenței ficatului în partea dreaptă. Rinichii au propria lor loja renală iar în interiorul lojei se află un strat de grăsime perirenală care acoperă rinichii. Aceste grăsimi au rol protector contra traumatismelor din zona lombară. Rinichii sunt de culoare brun-roșcată, se aseamană cu un bob de fasole, având o lungime de aproximativ 12 cm, grosime de 3 cm și lățime de 6 cm; greutatea fiecărui rinichi este de aproximativ 120 g.

Rinichii au doi poli, două fețe și două margini. Fețele rinichiului sunt una posterioară și una anterioară. Fața anterioară este convexă și diferită în partea dreaptă și în stângă. Marginile: sunt interne și externe. Marginea internă este și marginea externă este convexă. Polii rinichiului sunt unul superior și altul inferior. Polul superior are legătură cu glanda suprarenală.

STRUCTURA RINICHIULUI

Rinichiul este alcătuit din: capsula renală și țesutul sau parenchimul renal.

Capsula renală acoperă toată suprafața parenchimului și se află sub forma unui înveliș fibros.

Parenchimul renal este format din două porțiuni: una periferică, denumită corticală și una medulară numită zona centrală.

 Medulara are niște formațiuni de aspect triunghiular, numită piramidele lui Malpighi, în număr de 7 până la 14, sunt situate cu baza către corticală, și cu vârful spre centru, către hilul renal. Vârfurile piramidelor sunt rotunjite și au denumirea de papile renale. Prin aceste orificii urina se scurge prin tubii colectori Bellini în calicele renale mici. Suprafața piramidelor renale are aspect striat, stabilit de tubii colectori Bellini și de arterele drepte adevărate care străbat piramidele Malpighi în tot lungul lor, de la bază la vârf. Fiecare piramidă Malpighi are importanța unui lob renal, așadar un rinichi are tot atâția lobi câte piramide Malpighi are între piramide se găsesc coloanele Bertin, care sunt prelungiri ale cortical ei înmedulară.

Corticală prezintă pe zona cu formațiuni de aspect triunghiular, denumite și piramide Ferrein, au importanța unui lobul renal și înfățișează prelungiri ale medularei în corticală. Aceste piramide Ferrein sunt situate invers decât piramidele malpighiene, cu baza spre centru, la baza piramidelor Malpighi, și cu vârful spre periferie, fără să atingă capsula renală. Între piramidele Ferrein se găsește denumitul labirint, în care se află , vase sangvine, corpusculii renali și tubi uriniferi în direcții variate.

Nefronul este unitatea funcțională a rinichiului. Numărul acestora este imens, mai mult de un milion pentru fiecare rinichi, iar structura unui nefron intră două părți: un sistem tubular și capsula Bowman

Capsula Bowman este partea inițială a nefronului. Ea se află în corticală, are forma unei cupe cu pereții dubli, înfățisând doi poli:

• un pol urinar, situat în zona opusă celui vascular. Foița internă a capsulei Bowman este compusă din celule turtite și se mulează intim peghemul de capilare al glomerulului renal Malpighi. Foița externă a capsulei se prelungește cu tubul contort proximal. Capsula Bowman, alături de glomerulul renal, alcătuiește corpusculul renal Malpighi.

• un pol vascular, prin care pătrunde în capsulă arteriola aferentă care se capilarizează alcătuind un ghem de capilare, denumit glomerulul renal Malpighi, prin care iese din capsulă arteriola eferentă;

Sistemul tubular, aflat în continuarea capsulei Bowman, este compus din mai multe segmente, care măsoară 3-4 cm. Astfel sunt:

• tubul contort proximal, măsoară o lungime de 15 mm, poziționat în corticală, este un tub încolăcit, aproape de capsula capsulei Bowman.

• ansa Henle, aflată în prelungirea tubului contort proximal, este alcatuită din două ramuri:

un ram descendent și un alt ram ascendent.

• tubul contort distal, un tub răsucit, aflat în corticală, în prelungirea ansei Henle. Tubul contort distal este alcătuit din două porțiuni: și o porțiune întortocheată și una o porțiune dreaptă. Limita dintre cele două părți ale tubului contort distal este poartă denumirea de macula densa, care face parte din aparatul juxtaglomerular. Aparatul juxtaglomerular are rolul de reglare a activitații rinichilor și de a secreta renina și eritro-poietina.

Vascularizația rinichiului este realizată de artera renală, ramură viscerală din aorta abdominală. Artera renală trece în rinichi prin hilul renal și atribuie la acest nivel ramuri . De aici încep arterele interlobare care duc printre piramidele renale Malpighi, în coloanele Bertin. La baza piramidelor Malpighi, arterele interlobare se fac artere arcuate și ajung la limita dintre medulară și corticală. Au caracter terminal, nu se anastomozează între ele.

Din arterele arcuate duc la corticală, printre piramidele Ferrein, arterele interlobulare, se vascularizează corticală până la capsula renală. La acest nivel în medulară arterele drepte adevărate vascularizează piramidele Malpighi de la bază până la vârf, de-a lungul tubilor colectori Bellini. Din arterele interlobulare se despart arteriolele aferente care pătrund în capsula Bowman prin polul vascular, unde se capilarizează și alcătuiesc glomerulul renal Malpighi, din care ia naștere apoi arteriola eferentă, mai subțire decât cea aferentă. Aceasta iese din capsula Bowman prin polul vascular, după care se recapilarizează în pereții tubului urinifer. Sângele venos este adunat de capilare dispuse la periferie, sub capsula renală, denumite stelele Verheyen. Din această rețea, venele au o traiectorie invers arterelor și sunt reprezentate de venele interlobulare, venele arcuate, venele interlobare, care se scurg în venele pre și retropielice, iar acestea în vena renală.

In vena renală stângă se scurge vena testiculară la bărbat sau ovariană la femeie. Venele renale se deschid în vena cavă inferioară. Limfa rinichiului este adunata de vase limfatice care merg cu venele și drenează în ganglionii aortici. Rinichiul prezintă o inervație vegetativă simpatică și parasimpatică. Inervația vegetativă a rinichilor precede din plexul celiac, mezenteric superior și aortico-renal, care cuprinde fibre din lanțul simpatic (nervii splanhnici) și fibre vagale mai puțin numeroase. Cele mai multe fibre nervoase abordează rinichiul sub forma plexului renal se juxtapune arterei renale și ramurilor ei. Nervii au o acțiune vasomotorie, reglând debitul sangvin al rinichiului.

CĂILE DE ELIMINARE A URINII

Căile urinare sunt o parte intrarenale și altele extrarenale. Cele intrarenale sunt înfățișate de calicele renale mici, calicele renale mari și o parte din bazinet. Căile extrarenale conțin partea dinspre vârf a bazinetului, ureterul, vezica urinară și uretra. Calicele renale mici se află la vârful piramidelor Malpighi. Numărul lor este de 7 – 14. Ele se îmbină în trei calice renale mari: superior, inferior și mijlociu, iar calicele renale mari se unesc și alcătuiesc bazinetul.

Bazinetul sau pelvisul renal este un tub mai dilatat, a cărui parte bazală este plasata în rinichi și aparține căilor urinare intrarenale. Bazinetul înfățișează o față posterioară, o față anterioară, și două margini: una superioară și una inferioară, care converg de la bază la vârf. Baza este îndreptată în sus și în afară la nivelul ei se afla calicele renale mari. Vârful bazinetului se situează în jos și înăuntru și se prelungește cu ureterul.

Ureterul este un organ cilindric, lung de aproximativ 25 – 30 cm, care se desfășoară oblic în jos, spre medial de la vârful bazinetului până la vezica urinară. Este un organ retro- peritoneal care înfățișează două zone:

• o parte abdominală, de la vârful bazinetului și până la îngustarea superioară a bazinetului;

• o parte pelviană, care ține de la îngustarea superioară a bazinului până la vezica urinară.

Ureterul are un perete compus din trei tunici:

• una externă, fibroasă, denumită și adventice;

• una mijlocie, musculară, cu fibre musculare netede (longitudinale la exterior, circulare la mijloc și longitudinale la interior);

una internă, mucoasă, care cuprinde lumenul ureterului.

Vascularizația ureterului este garantată de arterele ureterale, în partea superioară, vin din artera renală, iar în partea inferioară din arterele vezicale. Sângele venos este adunat de venele ureterale satelite arterelor. Inervația este vegetativă, simpatică dar și parasimpatică. Ea vine din plexul renal, pentru partea superioară și din cel hipogastric, pentru partea inferioară a ureterului.

Uretra este un tub care la la femeie este de 4 – 5 cm bărbat, iar la bărbat are o lungime de aproximativ 14 – 16 cm. Înfățișează porțiunea de evacuație a aparatului urinar prin care urina este eliberată din vezica urinară în timpul micțiunii. La femeie uretra are lumenul mai larg și este utilizată doar la eliminarea urinii. La bărbat aparatului urinar este un organ comun genital, folosind la  micțiune, ejaculare și are un lumen mai îngust.

FIZIOLOGIA APARATULUI EXCRETOR 

Rinichii au două roluri importante:

• De a regla concentrațiile majorității constituienților organismului, ei ajutând astfel la menținerea homeostaziei și a echilibrului acido-bazic al organismului. Rinichii au următoarele funcții:

• formarea și eliberarea reninei;

• De a elimina o mare parte a produșilor finali de metabolism ai organismului.

Activarea vitaminei D.

Unitatea funcțională a rinichiului, este nefronul, este format din glomerul, dar au arteriolele aferentă și eferentă, din tub renal.

Glomerulul este compus din capsula Bowman și 20 – 40 anse capilare. Tubul renal începe cu capsula Bowman și se prelungește cu tubul proximal; acesta este urmat de ansa Henle, tubul distal, tubulcolector cortical și tubul colector. Mai multe tuburi colectează, alcătuind tuburi colectoare din ce în ce mai mari, se deschid la nivelul pelvisului renal prin vârful papilelor renale. În fiecare rinichi sunt aproximativ 250 tuburi colectoare mari, acestea adunând urina de la aproximativ 4000 de nefroni.

FILTRAREA GLOMERULARĂ ȘI FILTRATUL GLOMERULAR. 

Lichidul care pătrunde prin glomerul în capsula Bowman este denumit filtrat glomerular, iar membrana capilarelor glomerulare este denumită membrană glomerulară, are câteva particularități, fiind compusă din câteva straturi importante:

• endoteliul capilar;

• un strat de celule epiteliale

• membrană bazală;

Vascularizația rinichiului.

PARTICULARITĂȚI ANATOMICE ALE APARATULUI RENAL LA COPIL

dimensiuni și greutate relativ mare (în raport cu masa)

topografic rinichii dispuși mai jos (palpabili)

mobilitate crescută a rinichilor

rinichiul are structură lobulară până la 2-3 ani, corticala subdezvoltată

ureterele lungi

vasele limfatice renale și intestinale comunică, factor de translocare a florei patogene

intestin-rinichi

capsula renală subțire

uretra la fete scurtă, largă

vezica urinară dispusă mai sus, palpabilă.

Glomerulonefrita

2.1. Definiție

Glomerulonefritele sunt nefropatii glomerulare, cu afecțiuni caracteristice inflamatorii ale capilarelor glomerulare. După forma clinică ele se diferențiază forme acute, subacute și cronice, iar după întinderea leziunilor, forme difuze și în focar.

2.2. Clasificare

Tipuri de afecțiuni glomerulare:

Focale: sunt afectați o parte din glomeruli (50 – 80 %)

Difuze: sunt afectați majoritatea glomerulilor ( peste 80% )

Segmentare: sunt afectate doar o parte dintr-un glomerul

Globale: glomerulul este afectat în intregime

Glomerulonefrita acută postreptococica (GNAPS)

Glomerulonefrita difuză: cronică, nestreptococică, virotică.

Glomerulonefrita membranoasă;

Glomerulonefrita mezangiocapilara sau glomerulonefrita membrano – proliferativă se definește prin îngroșarea preților capilari. Excepția unei forme de glomerulonefrită este mai ridicată la copii și tineri decît la adulți.

Glomerulonefrita rapid progresivă, numită și glomerulonefrita subacută sau glomerulonefrita extracapilară crescentică, conține o categorie de boli glomerurale definite prin evoluție rapid progresivă spre insufieciența renala. Din acest grup fac parte:

glomerulonefrita extracapilară proliferativă crenscetica

glomerulonefrita endocapiară proliferativă difuză

glomerulonefrita necrozantă

glomerulonefrita poststreptococică cu evolutțe subacută

glomerulonefritele infecțioase, din endocardite, virusuri hepatice C, D.

2.3. Etiopatogenie

Glomerulonefrita acută poststreptococică apare în special la copii și adulți, mai ales la sexul masculin. Se întâlnește în special în lunile de iarna și toamnă. Factorul cauzator cel mai important este infecția streptococică (mai ales streptococul hemolitic din grupa A): otite, sinuzite, amigdalite, infecții dentare, angine, scarlatina, erizipel. În cazuri excepționale, apăre după infecții stafilococice sau pneumococice.

Boala este o complicație tardivă a infecției cu streptococ betahemolitic grup A. Poarta de intrare este, cel mai frecventa, respiratorie (căile superioare: faringoamigdalite etc.) sau cutanate (piodermite).

2.4. Tablou clinic

Semiologia sindromului nefrotic

Vârsta cea mai afectată: 6-12 ani, excepție sub 3-4 ani.

 Edemul este manifestarea și semnul clinic obligatoriu de la edeme palpebrale până la anasarcă; tipic edemului renal de tip nefrotic: pufos, alb, moale, care lasă godeu.

 Oliguria își apariția odata cu edemul; iar densitatea urinară crește din cauza proteinuriei;

Tablou clinic: paloare, cefalee, inapetență, astenie, tulburări psihice, subfebrilitate, câteodată discretă hepato-splenomegalie;

 Crizele nefrotice sunt crize dureroase abdominale; se produc cu ocazia puseelor edematoase; urmate de vărsături, meteorism, tulburări de tranzit intestinal, diaree și constipație, leucocitoză și febra, dar se remit spontan după 24-48 ore;

 Infecțiile – cauzele des întâlnite sunt; baterii, peritonite, pneumonii, infecții urinare, septicemii; favorizate de carența de imunoglobuline;

 Trombozele venoase – indică fluctuații, determinate de înrăutățirea bruscă a a hiperlipidemiei și a hipovolemiei;

 Semne de deficit proteic – cu progrese prelungite și proteinurie mare; înrăutățită corticoterapie pe termen lung; scădere ponderală uneori mascată de edeme; hipotrofie; tulburări trofice cutanate, ale mucoaselor și fanerelor piele uscată, subțiată, cheiloză, ragade labiale și comisurale, păr uscat, unghii cu striuri albe longitudinale friabile; tulburări de creștere la copil; demineralizare osoasă fracturi osoase; – osteoporoză, osteomalacie, pierderea anumitor proteine transportore și tisulare; secundar – anemie feriprivă, tulburări nervoase, hipotiroidie cu sau fără gușă;

 Xantoamele și xantelasma sunt corelate cu și hipercolesterolemia și hiperlipidemia .

Infecția streptococică premonitorie (cutanată sau respiratorie) se află prezentă în toate cazurile.

2.Perioada de latență (până la debutul G.N.A.P.S.) durează 8-14 zile (până la 21 de zile după infecțiile cutanate și 15-25 zile după scarlatină) este de obicei, asimptomatică sau marcată de acuze nespecifice, vagi: subfebrilitate, inapetență, astenie, epistaxis, fatigabilitate, artralgii ș.a.

3.Debutul bolii este acut și se manifestă:

tipic: manifestări urinare oligurie, hematurie, însoțite adesea de edeme, uneori febră;

mai puțin tipic, cu predominanța uneori violentă a unuia dintre sindroamele majore ale bolii: edem pulmonar acut, insuficiență cardiacă, , cu manifestări neurologice sau I.R.A. HTA brutală;

Debutul bolii poate fi și total atipic: , debut pseudoinfecțios , febră, anorexie, cefalee, vărsături, stare de rău, letargie, dureri abdominale în flancuri. Unori, în zilele următoare, apar semnele urinare specifice. Debutul manifestărilor pot avea o puternică fluctuantinstabilitate, de la forme oligo-simptomatice, nesemnificative, până la forme cu prognostic reținut.

4.Perioada de stare este descrisă de cele patru sindroame, prezente de obicei de la debutul bolii și care au o severitate foarte diversă.

Sindromul urinar pentru diagnostic:

– hematurie microscopică sau macroscopică, nedureroasă comparată divers cu (ceai concentrat, „spălătură de carne", bere, pepsi-cola, cafea), niciodată cu cheaguri de sânge. Păstrată în vas, urina se face cu un depozit cafeniu-roșcat, brun-negricioasă,;

– oligurie (mai puțin 300 ml/m2 s.c/zi).

Sindromul edematos retenție hidro-salină, prezent în majoritatea cazurilor, schimbător ca intensitate, cu toate caracteristicile edemelor renale: albe, pufoase, moi, albe, moderate sau severe până la anasarcă, uneori oculte localizare în țesut subcutanat lax bogat,.

Sindromul de retenție azotată are expresie predominant biochimică. Simptomele necaracteristice sunt frecvent prezente: stare de rău, inapetență, letargie, febră, dureri lombare sau abdominale, vărsături, cefalee.

Sindromul hipertensiv de supraîncărcare vasculară, la 50-90% din cazuri, cu valori ridicate atât sistolice, cât și diastolice HTA „mixtă", uneori moderată (120-180/80-120 mmHg), poate fi și riguros.

2.5.Investigații paraclinice

Sindromul urinar, hematurie în toate cazurile microscopică sau macroscopică (la peste 1/3 din copii), datorită glomerurilor (hematii cu aspect schimbat, asociere cu proteinurie și cilindrurie). Proteinurie permanentă, 0,5-2 g/24 h ore (rar mai mare), nepotrivit cu gravitatea bolii, inițial neselectivă (de tip glomerular), se face selectivă către vindecare. Leucocituria este adesea (chiar cilindri leucocitari); densitate urinară normală sau puțin crescută.

Sindromul de retenție azotată. Azotul neproteic sanguin crește datorită clearance-ul creatininei endogene scăzut, ca și fracția de filtrare, dar cu flux plasmatic renal normal reducerii filtrării glomerulare dovadă.

Sindromul hipertensiv, este însoțit uneori cu modificarea fundului de ochi, examen necesar în toate cazurile cu HTA sau cu simptome neurologice: edem papilar și stază în venele retiniene

Ionograma serică — hiponatriemie de diluție în formele cu oligoanurie; în prezența IRA: valorile serice sunt crescute cele ale fosforului anorganic (se poate însoți hipocalcemia), sulfaților, potasiului și magneziului . La debutul convalescenței, poliuria poate crea o evidențiere a hipokaliemie și hiponatriemie.

VSH crescut (probe inflamatorii nerelevante) uneori pozitivi: fibrinogen, proteina C reactivă, electroforeza proteinelor plasmatice , cu valoare mai ales în urmărirea bolii (se normalizează la intrarea în convalescență).

Radiografia toracică poate arata inflamația în circulația pulmonară, eventual moderată cardiomegalie, cu normalizare pe măsura reluării diurezei.

EKG-ul confirmă hiperpotasemia unda P este turtită până la diminuare, PR alungit, complexe QRS deformate și lărgite, T ascuțit, înalt, simetric, ST deprimat, iar la peste 9-10 mEq/l, aritmii grave sau oprirea cordului, eventual suprasolicitarea VS sau hipokaliemie.

Crioglobulinele sunt frecvent prezente în ser în etapele nefavorabile ale bolii.

Factorii coagulării indica coagularea intravasculară localizată (activitate plasmatică mereu ridicată la început, prezența produșilor de degradare fibrinei în urină și sânge).

Confirmarea cauzei streptococice a bolii se face:

• fie prin demonstrarea indirectă a infecției streptococice recente:

– ASLO mărit la peste 80% din situații, nu este raportat la severitatea bolii și nu este noțiune de prognostic;

2.6. Diagnosticul pozitiv se pune pe asocierea celor trei sindroame ale bolii, în urma infecției post-streptococice recente. Procesul autolimitat și vindecarea sunt dovezi indicii în vederea diagnosticului.

Diagnosticul diferențial.

Alte Glomerulonefrita acută cu afecțiuni imunologice;

Glomerulonefrita acută infecțioase de altă cauză;

Glomerulonefrita rapid progresivă;

Glomerulonefrita cronică;

Unele simptome rar prezente ale sindromului nefritic acut.

2.7. Evoluție. Glomerulonefrita acută poststreptococică, în peste 95% din cazuri, aceleași stadii:

Perioada acută (faza de stare), aproximativ de 7-14 zile, câteodată mai mult semnele se diminuează dar în totalitate în maximum două luni, modificările urinare pot dura chiar peste un an. Uneori, diureza se reia în 3-7 zile de la începutul bolii, apoi se reduce hipertensiunea arteriala și edemele, dispărând inflamația circulatorie (în primele două săptămâni). Hematuria nu își modifică aspectul macroscopic 1-2 săptămâni de la debutul bolii.

Infecția streptococică este premonitorie, iar perioada de latență este de 7-21 zile, cu debut de obicei acut. Perioada de însănătoșire durează până la un an de debutul bolii iar vindecarea se apreciază la un de la debut; în 90-95% cazuri aceasta este deplină, în 5-10% fiind “mai speciale” (persistența unor sechele glomerulare minime, neevolutive: hematurie microscopică și/sau descretă proteinurie riziduală).

2.8. Prognosticul. Este foarte bun în majoritatea cazurilor care depășesc faza de stare a bolii. Partea negativă este: distrugerea funcției renale sau a anomaliilor urinare, asocierea semnelor de sindrom nefrotic. Vindecarea este cel mai frecvent mod de evoluție și se produce de obicei în 2 – 3 săptămâni, prin dispariția principalelor simptome: edemul, hipertensiunea, hematuria. Uneori, vindecarea are loc după luni sau chiar ani. Uneori poate persistă ani de zile cu o ușoara hematurie microscopică sau proteinurie. Evoluția către cronicizare se întâlnește în anumite cazuri într-un ritm lent sau rapid, după primul sau după mai multe puseuri acute. Perseverența hipertensiunii mai mult 6 săptămâni și a hematuriei peste 4-6 luni sunt semne de cronicizare a bolii. Prognosticul este avantajos în majoritatea cazurilor dar contează de forma clinică, de tratament și complicații.

2.8.Complicațiile cele mai întalnite sunt: edemul cerebral, insuficiența renală și insuficiența cardiacă. Insuficiența cardiacă este datorită hipertensiunii arteriale. Pseudouremia eclampsică sau edemul cerebral se manifestă prin bradicardie, amețeli, vărsături, cefalee, cu oligurie severă sau anurie.

2.9.Tratamentul.

Tratamentul profilactic sunt recomandate antibioticele pentru toate infecțiile streptococice, pentru eliminarea focarelor de infecție, în vederea unor examene frecvente ale urinii în săptămânile de după o infecție streptococică a căilor aeriene superioare, pentru diagnosticul preventiv al unei eventuale glomeralonefrite.

La evaluarea sensibilității germenilor, antibioticul se va arăta în funcție de antibioticogramă. Dozele vor fi recomandate în funcție de vârstă. Durata tratamentului antibacterial va da 4 – 6 săptămâni în funcție de tipul focarului infecțios cronic sau în cazul tratamentului cu corticosteroizi.

Tratamentul curativ constă în repausul la pat este obligatoriu până la dispariția a HTA, edemelor, și a hematuriei. Se recomandă repaus preventiv trei saptamani în toate infecțiile cu streptococ betahemolitic grupa A, antibioterapie. Activitatea va fi reluată progresiv. Pacientul va respecta dieta impusă de medic. Regim normocaloric (1500 -2 000 cal/zi), normolipidic hiperglucidic, și hipoproteic. Dacă sunt edeme, regimul va hiposodat (unt, uleilegume, fructe, zahăr). Dacă ureea este depăși limita normala, se va micșorează porția protidică mai puțin (20 – 40 g/zi), se indică pacientului glucide și lipide, pentru ca porția alimentară să nu fie sub 1500 cal. In caz de oligurie, rația hidrică va fi diminuată. Restricția strictă de alimente și lichide, numită de cură de sete și de foame (2-3 zile), este indicată în cazul unei retenții mari de lichide, cu semne de HTA, sau de edem cerebral și de apariție inevitabilă a insuficienței cardiace.

Tratamentul medicamentos antibioterapie Penicilină G (1 – 3 milioane u./zi, la interval de 6 ore), i.m., timp de 10 – 14 zile. Focarele de infecție vor fi sub protecție de penicilină, la 6 – 8 săptămâni (până la 3 – 4 luni) de la începutul bolii, numai dacă starea generală este bună. Se recomandă Furosemidul pentru accelerarea diurezei, dacă răspunsul este favorabil. Hipertensiunea arterială (când valorile sistolice depășesc 180 mm Hg) se tratează cu antihipertensive.

Terapie antibacterială:

– Amoxicillin per os 30 mg/kg/24 ore 2-3 ori 2 săptămâni sau amoxicillini / acid clavulonic per os 20-40 mg/kg/24 ore de 3 ori – 2 săptpmâni.

 Penicilinele semisintetice cu acid clavulonic:

– Macropen copiilor cu masa < 30 kg 20-40 mg/kg/24 ore în 3 prize, > 30

kg 400 mg în 3 prize.

 Macrolide:

 Cefalosporine generația II-IV:

– Cefalexinum 25-50 mg/kg în 3 prize per os

– Cefazolinum 50-100 mg/kg/24 ore în 2 prize i/m

– Cefuroximum 50-100 mg/kg/24 ore i/m

– Cefepinum 50 mg/kg/24 ore i/v în 2 prize până la 10 zile

– Cefatoximum 70-100 mg/kg/24 ore în 2 prize i/m

Preparate antihistaminice:

Clemastine 1 mg 2 ori pe zi per os sau Clemastine 2 mg – 2,0 ml 1 dată pe

zi, i/m 5-7 zile.

Diphenhydramine 5 mg/kg/24 ore per os sau i/m

Chloropyramine (Suprastin)

Corecția hipoproteinemiei și hipoalbuminemiei:

Soluție Albumini 10 – 20% 0,5-1,0 ml/kg; infuzie i/venoasă 30-60 pic/min

(la sfârșitul infuziei i/venos jet soluție Furosemid 1% 1-2 mg/kg);

Diuretice:

Spironolactone (Verospiron) 1-3 mg/kg/24 (până la 10 mg/kg/ 2-3 ori pe zi

per os); sau

Furosemide 1-2 mg/kg/24 ore la necesitate 3-5 mg/kg/24 per os, parenteral;

sau

Hydrochlorothiazide (Hypothiazid) 1mg/kg/24 per os.

Antihipertensive:

Inhibitori ai enzimei de conversie:

Captopril – 0,3-5,0 mg/kg/24 ore, 1-2 prize;

Enalapril – 0,15-0,5 mg/kg/24 ore,1-2 prize;

Blocatori ai canalelor de calciu:

1. Nifedipine 0,25-2,0 mg/kg/24 ore per os.

Preparate de caliu:

Potassium aspartate and magnesium aspartate (Panangin)

Potassium chloride 4%

Indicații pentru administrarea terapiei cu anticoagulante

hiperfibrinogenemia >5g/l;

hipoalbuminemia 20-15 g/l;

scăderea antitrombinei III.

Dipyridamolum se administrează în doză 3-5 mg/kg/24 ore.

Heparinum se administrează în doze 100-250 UI/kg/24 ore i/venos sau subcutanat în 4 – 6 prize timp 24 ore cu o durată de 2 – 4 săptămâni sub controlul coagulogramei.

2.9. Profilaxie

Depistarea prematură și tratarea corectă a faringoamigdalitelor streptococice (penicilină) redus peste 50% riscul complicațiilor renale. Membrilor familiei copilului li se vor face culturi pentru streptococ betahemolitic grupa A și dacă acestea sunt pozitive vor fi tratați adecvat. Dispanserizarea este obligatorie pentru copilul cu GNA poststerptococică. După externare copilul va fi supravegheat prin examene clinice și prin examen de urină lunare.

Sindromul nefrotic la copil. Este diagnosticat în prezența edemelor, proteinuriei masive (>40 mg/m²/h sau raportul proteină/creatinină în urină > 2,0 mg/mg), și hipoalbuminemie (<2,5 mg/dl).

CAZ CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise: cartofii, mierea, marmelada, sfecla, roșiile, dovleceii, orezul fiert, pastele fainoase, portocale, compoturi, lămâi,

-360 de grame de lipide pe zi

– 70 de grame de lipide pe zi

– 60 de grame de proteine pe zi

Alimente interzise: alimentele uscate, condimentele, alunele, nucile, peștele, scrumbiile de mare, varza roșie, mezelurile, carnea afumată, legumele uscate cu boabe, brânzeturi fermentate. Sunt strict interzise băuturile alcoolice și apa minerală.

FUNCȚII VITALE

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

EXAMINĂRI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la: Arnetin

TRATAMENT LA DOMICILIU

PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE

Fișa tehnică

Perfuzia

Injecția intravenoasă constă în administrarea medicației în circulația venoasa.

Obiectivul: are scop terapeutic, alimentare, hidratare, menținerea legăturii cu circulația venoasă. Avantajele acestei proceduri sunt efectele rapide ale soluțiilor medicamentoase.

Pregătirea materialelor:

Sterile: Seringi, ace sterile, branule, perfuzor, slouția perfuzabila, comprese sterile.

Nesterile: tăvița renală, garou, recipient de colectare a deșeurilor, stativ telescopi, aleză, leucoplast, soluție dezinfectanta, etichete.

Pregătirea pacientului:

Psihică: informez pacientul și îi explic procedura explicându-i avantajele procedurii dar și eventualele riscuri.

– semne de inflamație, infiltrație sau flebită

– posibilitatea de mișcare sau deplasare a branulei

Obțin acordul pacientului.

Fizică: poziția pacientului în decubit dorsal, îi asigur intimitatea, aleg locul puncției și palpez vena.

Efectuarea procedurii:

– verific prescripția medicală și soluția care o administrez

– identific pacientul

– mă spăl pe mâini și îmi pun mănușile sterile

– aduc materialele sterile la patul pacientului, pregătesc perfuzia

-suspend flaconul de perfuzie

– scot aerul de pe perfuzor, îndepartez capacul, las lichid să curgă până se îndepărtează toate bulele de aer, închid și pun capacul protector

-selectez vena, pun aleza sub brațul pacientului

-aplic garoul 10-12 cm deasupra locului de inserție

-recomand pacientului să strângă pumnul, dezinfectez tegumentul cu tampon cu alcool

– îndepărtez capacul protector, introduce acul în lumenul venos, efectuez puncția venoasa și atașez acul la perfuzor.

– dezleg garoul, pacientul desface pumnul, deschid prestubul și dau drumul la soluție să curgă.

– fixez rata de curgere a soluției de 60 de picături pe minut

– fixez acul sau branula cu leucoplast

– aplic eticheta pe flaconul de perfuzie, indicând ora, data, medicația și doza adăugată

Îngrijirea pacientului:

– așez pacientul în poziție comodă, îl instruiesc că dacă se mișcă se poate deplasa perfuzia

– supraveghez pacientul, inspectez locul de inserție

Reorganizarea la locul de munca:

– colectez deșeurile în containerele special, îndepărtez mănușile și mă spăl pe maini.

Notarea procedurii: administrarea perfuziei notez în planul de îngrijire: ora când a început perfuzia, locul, tipul de soluție, cantitatea, debitul, reacția pacientului, măsurarea funcțiilor vitale.

Evaluarea eficacității procedurii:

Efecte dorite: linia venoasa accesibilă, absența edemelor periferice, absența frisonului

Efecte nedorite: deficitul de volum al lichidelor: hipotensiune, tahicardie, hiperhidratare, embolie gazoasă, inflamație, edem local, flebită, coagularea sângelui, venele nu sunt vizibile, lichidul nu curge.

Bibliografie

http://www.scribd.com/

Anatomia si fiziologia omului. Compediu

Corneliu Borundel: Medicina interna pentru cadre medicale medii

International study of Kidney Disease in children, 1981, Brodehl I., 1991.

Intern study of Kidney Disease in children, 1978, Broyer M. et. Al 1998.