Rolul Asistentului Medica In Ingrijirea Pacientului cu Traumatism de Antebrat

CUPRINS

Motivația lucrării

Introducere

Capitolul I. Anatomia și fiziologia antebrațului ……………..

I.1.Anatomia antebrațului……….……..……………

I.2.Fiziologia antebrațului…..………………………

Capitolul II. Traumatism de antebraț…………………………

II.1.Definiție………………………………………

II.2.Clasificare………………………………………

II.3.Etiologie………………………………..…….

II.4.Tablou clinic………………………………….

II.5.Diagnostic.…………………………………….

II.6.Tratament……………………………………..

II.7.Complicații……………………………………

II.8.Intervenții proprii și delegate ale asistentului medical…………

Capitolul III. Rolul asistentului medical în îngrijirea pacientului cu traumatism de antebraț……………………………………..

III.1.Caz clinic………………………………..……

III.2.Fișa tehnică……………………………………

Bibliografie………………………………………………….

Motivația lucrării

Mi-am ales această temă, pentru că fracturile se întâlnesc frecvent la toate vârstele,mai ales la vârste tinere,în ultimul timp numărul accidentelor de circulație au crescut.

Ca procentaj fracturile reprezintă 10 – 20% din totalul traumatismelor și sunt de 10 ori mai frecvente decât luxațiile.

Osteoporoza și vârsta înaintată reprezintă un factor de risc al fracturii.

Rolul asistentei medicale în îngrijirea acestei afecțiuni este extrem de important,începând cu coordonarea pacientilor care au trecut peste o fractură spre spitalul corespunzator cât și îngrijirile acordate și nevoile de care trebuie să aiba parte.

Nu este de delasat psihicul bolnavului cu fracturi care de foarte multe ori este tintit la pat,pacientul fiind mai anxios și unde rolul asistentilor medicali este de a-l imbarbata și de a-l include în societate cât mai curand.

Educația sanitară prin mediatizare,prin toate modalitatile pe care asistentul medical trebuie să le facă vizavi de fracturile patologice la varstnici este tot obligatia asistentului medical.

Introducere

Fractura de antebraț este una din afecțiunile specifice și înseamnă mai mult decât un os rupt, pentru varstnici reprezintă o schimbare majoră a vieții. Această fractură apare de cele mai multe ori la sexul feminin,decât la cel masculin,deoarece femeile sunt în legatura directă cu osteoporoza,care fragilizează oasele,protejand apariția fracturilor de antebraț.Poate sa apară și la persoanele tinere,în urma unor accidente de circulație,sportive sau casnice.Pentru persoanele de vârsta a treia,fractura de antebraț poate ajunge la urmari destul de grave dacă nu este tratată la timp.Un asemenea accident duce la imobilizarea pacientului,iar starea de sănătate se poate inrautatii incetu cu incetu prin restrictionarea bolnavului prin repaus la pat.

.

Capitolul I.Anatomie și fiziologie

I.1.Anatomia sistemului osos

Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participa,pe de o parte,la susținerea corpului,iar pe de altă parte la locomoție sau la delăsarea diferitelor segmente ale acestuia.În alcătuirea aparatului locomotor intră oasele și articulațiile care formează sistemul osteoarticular,cu rol pasiv în mișcare,și sistemul muscular,format din mușchi reprezentând organe active ale mișcării.

Anatomia sistemului osos cuprinde oase,organe dure și rezistente datorită compoziției chimice,cât și arhitecturii sistemului osos.

Clasificarea oaselor dupa forma:

– oase lungi:predomină lungimea (femur,tibie,fibulă,humerus,radius,ulnă);

– oase late:predomina lățimea și înălțimea (coxal,omoplat,parietal,frontal,occipital,stern);

– oasele scurte:dimensiunile lor sunt aproape egale (carpiene,tarsiene);

– oasele neregulate (vertebre,sfenoid,etmoid,mandibular);

– oase pneumatice:conțin cavități cu aer (frontal,maxilar,etmoid,sphenoid).

Există și oase,cum ar fi rotula,care se găsesc în grosimea unui tendon.Astfel de oase poarta denumirea de sesamoide.Sunt,astfel,și oase alungite,cum ar fi coastele și clavicula,dar care nu reprezinta diafiză și epifize,așa cum au oasele lungi.

Oasele prezintă suprafețe articulare cu cele vecine,acoperite de un cartilaj articular hialin;de asemenea,prezintă apofize si tuberozitati pe care se prind mușchii,cauzate de tracțiunea acestora asupra oaselor,șanțuri și fosete determinate de presiuni exercitate asupra osului.

STRUCTURA OSULUI

Prin structura sa,osul este potrivit funcției de a rezista la presiune și tracțiune,supunându-se principiului “cu material puțin,maximum de rezistență”.La nivelul corpului oaselor lungi se remarcă,în centru,canalul central,care adăpostește măduva osoasă,roșie la făt,galbenă la adult, cenușie la bătrân.În jurul canalului central se află o zona de țesut osos compact,care are în structura sa sisteme hawersiene,unități morfofunctionale ale țesutului osos.În centrul osteonului se află canalul Hawers,care conține țesut conjunctiv și vase de sânge.În jurul canalului Hawers sunt dispuse 5-10 lamele osoase concentrice,între care se află cavități numite osteoplaste,în interiorul cărora sunt adăpostite osteocitele.

Epifizele au în structura lor țesut spongios în interior și țesut compact la periferie.Țesutul spongios este format din lamele osoase care se întretaie și delimitează spații numite areole,pline cu măduva roșie.Oasele scurte prezinta la interior țesut spongios,cu areole,iar la exterior țesut compact.Oasele late au în interior,în canalul central al diafizei oaselor lungi,ca și în areolele osului spongios din interiorul oaselor scurte și late, se află măduva osoasă.Ea prezintă trei varietăți:roșie,galbenă și cenușie.Măduva roșie are rol hematopoietic;la adult,se află în țesutul spongios din interiorul oaselor scurte și late,cât și în interiorul epifizelor oaselor lungi.Măduva galbenă se găsește în canalul central din diafizele oaselor lungi ale adultului și este bogată în țesut adipos.În oasele persoanelor în vârstă există măduva cenușie,fără rol funcțional.

DEZVOLTAREA ȘI CREȘTEREA OASELOR

Cresterea oaselor se desfasoara prin procesul de osteogeneză,care ia la cunostinta transformarea țesutului cartilaginos conjunctivo-fibros al embrionului și apoi al fătului în scheletul osos al adultului.

Procesul are loc în două faze:

faza de osificare primară,în care predomină procesele constructive în urma cărora se realizează osul brut,nefuncțional;

faza de osificare secundară,care duce la formarea osului funcțional,cu lamelele osoase dispuse pe direcțiile liniilor de forță.

Scheletul membrelor superioare este alcatuit din scheletul centurii scapulare și scheletul membrului superior liber.Centura scapulară alcatuieste membrul superior de torace și este formată din claviculă și scapulă.

I.2.Fiziologia sistemului osos

Scheletul acumuleaza cea mai mare concentrație de calciu din organism,acesta realizând schimburi cu sângele,în acest fel concentrația sanguină și tisulară a calciului este foarte stabilă. Acest transfer al calciului din oase în sânge se realizează pe două căi:una rapidă și una lentă.

Oasele au rol de suport:susțin greutatea corpului,de protecție,de formare a globulelor roșii și albe în măduva roșie și evident de depozitare a calciului,așa cum s-a descris anterior.

COMPOZIȚIA CHIMICĂ A OASELOR

Osul compact obișnuit conține aproximativ 30% din greutate matrice și 70% săruri.Totuși,osul nou format poate avea un procent mult mai mare de matrice decât de săruri.

Sărurile minerale sunt prezentate în special de calciu și fosfați,iar cea mai importantă substanță cristalină este hidroxiapatita;fiecare cristal are forma unei plăci lungi și plate.Raportul relativ între calciu și fosfor poate varia foarte mult în diverse condiții nutriționale,acest raport,în unități de greutate,situându-se între 1,3 și 2,0.

Rezistența la presiune și la compresiune a osului.Fiecare fibră de colagen a osului este alcătuită din segmente periodice repetitive la fiecare 64 nanometri ai lungimii sale;cristalele de hidroxiapatita se află adiacent fiecărui segment de fibră și se leagă strâns de acesta,împiedicând alunecarea lor.Acest lucru este esențial pentru a asigura rezistența osului.În plus,segmentele fibrelor de colagen învecinate se suprapun,făcând ca și cristalele de hidroxiapatita să fie suprapuse.Fibrele de colagen ale osului,ca și cele din tendoane,au o mare rezistență la tensiune,în timp ce sărurile de calciu au mare rezistență compresiune.Aceste propietăți combinate,la care se adaugă gradul de legare între fibrele de colagen și cristale,creează o structura osoasă care are rezistență atât la întindere,cât și la compresiune.

ANATOMIA ANTEBRAȚULUI

Antebrațul are două oase paralele,unul situat în prelungirea degetului mic,numit ulnă și unul situat în prelungirea policelui,numit radius.Cele două oase se articulează prin epifizele lor, rămânând însă distanțe la nivelul diafizelor.

Radiusul este un os lung,situat în partea laterală a antebrațului.El prezintă un corp și două epifize.Corpul este prismatic și triunghiular,având 3 fete și 3 margini.

Fața anterioară:în porțiunea superioară se insera flexorul lung al policelui,iar în porțiunea inferioară,pătratul pronator.

Fața posterioară:superior este rotunjită,plană și ușor excavată,în restul întinderii.

Fața laterală:în partea mijlocie are o tuberozitate pronatorie,pentru inserția muschiului rotund pronator.

Deasupra tuberozității se găsește mușchiul supinator,care este străbătut de ramura profundă a nervului radial.

Epifiza superioară:alcătuită din cap,col,și tuberozitatea radiusului.

Epifiza inferioară:este alcătuită din 4 fete și o bază.

Fața medială:prezintă o scobitură ulnara.

Fața laterală:prezintă un șanț pentru trecerea tendoanelor mușchilor lungi abductor și scurt extensor al policelui.Această față se continuă în jos cu procesul stiloid al radiusului.

Fața posterioară:la mijlocul fetei posterioare se găsește o creastă verticală.Are un tubercul dorsal care o împarte în două șanțuri.

Fața anterioară:da inserție muschiului pătrat pronator.Baza:intră în raport cu scafoidul și semilunarul.

Ulna este un os lung,situat în partea medială a antebrațului,are un corp și două epifize.

Diafiza are 3 fete și 3 margini.Cele 3 fete sunt:anterioară,posterioară,mediala.

Cele 3 margini sunt:marginea posterioară,marginea laterală sau interosoasă,marginea anterioară.

Epifiza superioară este formată din două proeminente osoase:una verticală (olecran) și una orizontală (procesul coronoid).Între cele două proeminente se află scobitura trohleara,ce se articulează cu trohleea humerusului.Pe partea laterală a procesului coronoid se găsește incizura radială,care se articulează cu capul radiusului.Deasupra procesului coronoid se găsește tuberozitatea ulnei,pe care se inseră mușchiul brahial,pe olecran inserandu-se mușchiul triceps brahial.

Epifiza inferioară este formată din:capul și procesul stiloid.Capul,un segment de cilindru. Procesul stiloid este situat pe partea medială a capului.Între cap și procesul stiloid,se formează pe fața posterioară a osului,un șanț prin care trece tendonul muschiului extensor ulnar al carpului.

Mecanism de producere.Ambele oase se fracturează atunci când forța impactului trece prin ele.Fracturile pot fi la diferite niveluri.Într-un procent mare se produc printr-o lovitură directă puternică,prin forțe de îndoire care apar în urma unui traumatism prin cădere,sau prin forțe de răsucire când antebrațul este rotat la maxim intern sau extern.

Articulațiile

Către extremitățile lor segmentele osoase sunt legate între ele prin părți moi , participând astfel la formarea articulațiilor.

Articulațiile în funcție de gradul lor de mobilitate se clasifică în:

Prima grupă o formează sinartozele în care mișcările sunt minime sau inexistente.

A doua grupă de articulații o formează articulațiile semimobile cu mișcări ceva mai ample,denumite amfiartroze.

A treia grupa,cea a adevăratelor articulații este reprezentată de diatroze,caracterizate prin prezența unei cavități articulare care apare între extremitățile oaselor.

Anatomia sistemului muscular

Sistemul muscular este alcatuit din mușchi,care sunt organe active ale mișcării.Acest rol este indeplinit de către musculatura scheletică,ce are în alcatuirea sa țesut muscular striat.Mușchii au forme diferite.Se prezinta mușchi fusiformi,mușchi triunghiulari,mușchi de formă patrulateră,în formă de cupolă,în formă de trapez,mușchi circulari.Tot formă circulară au și sfincterele.

După dimensiunea care predomină,distingem mușchi lați,care au tendoanele lățite,numite aponevroze,mușchi lungi și mușchi scurți.

După numărul capetelor care se prind pe os,pot fi cu un singur capăt pe os,celălalt capăt inserandu-se pe piele,cu două,cu trei capete,cu patru capete.

STRUCTURA MUSCHIULUI

Mușchii scheletici prezintă o porțiune central musculară,mai voluminoasă,numita corpul muschiului și două extremități de culoare alb-sidefie,numite tendoane,care au în structura lor țesut fibros.Unul dintre tendoane,cel care se inseră pe osul fix,se numește de origine,iar celălalt,care se prinde de osul mobil,se numește de inserție.În general,originea este unică,dar se cunosc și mușchi cu mai multe origini.Corpul muschiului este format din fibre musculare striate,care la unii mușchi pot atinge lungimea de 10-15 cm.La exteriorul corpului muscular se află o membrana conjunctivă, numită fascia muschiului,care învelește atât corpul muschiului,cât și tendoanele.Sub aceasta se află o lamă,de țesut conjunctiv,perimisium extern,care,de asemenea,învelește corpul muschiului și din care pornesc,în interior,septuri conjunctive,numite perimisium intern,din care se detașază o teacă de țesut conjunctiv,numită endomisium,care învelește fibrele musculare striate.

Mușchiul are o bogată vascularizație,asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere care însoțesc mușchiul.Dintre aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin septurile conjunctive și duc,spre miofibrile,sânge încărcat cu oxigen și substanțe nutritive.Sângele cu dioxid de carbon și cu produsele de dezasimilatie rezultate în urma metabolismului muscular este colectat de vene satelite și omonimea arterelor.

Inervația muschiului este dublă,somatică și vegetativa.Inervația vegetativa simpatica determină,pe cai aferente,reacții vasomotorii.

Inervația somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din ganglionii spinali,care ajung la porțiunea ecuatorială a fibtrelor musculare din structura fusului neuromuscular,la corpusculii Vater din mușchi sau la corpusculii tendinosi Golgi.

Inervația somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α,situați în cornul anterior al măduvei,care ajung la fibra musculară striată,formând o placă motorie,sau de către axonii neuronilor somatomotori γ,cu aceeași localizare,care ajung la porțiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular.Placa motorie este considerata o sinapsă specială și are în structura sa două componente,una nervoasă,component presinaptic,și alta musculară,component postsinaptic.Între ele se află spațiul sinaptic.

Componenta presinaptica este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase care pătrund în niște adâncituri ale sarcoplasmei fibrei musculare striate.Butonii terminali conțin vezicule cu acetilcolină.

Componenta postsinaptica este reprezentată de sarcoplasmă,lipsită la acest nivel de miofibrile,dar care conține mulți nuclei și numeroase mitocondrii.La om,fiecare fibră musculară are, în general,câte o placă motorie.

Fiziologia sistemului muscular

Mușchii reprezintă efectori importanți ai organismului.În funcție de aspectul lor la microscopul optic,fibrele musculare sunt de două tipuri:

striate;

netede;

Mușchii scheletici asigură tonusul,postura,echilibrul,mimica și mișcările voluntare.Mușchiul cardiac asigură creativitatea de pompă ritmică a inimii.Mușchii netezi asigură bună funcționare a circulației,motilitatea digestiva și excretorie,acomodarea vederii,nașterea,alăptarea etc.Componentă efectorie a reflexelor somatice de tonus,postură,echilibru și redresare,precum și a activității motorii voluntare,a expresiei stărilor afectiv emoționale și limbajului o reprezintă mușchiul striat somatic.Componentă efectorie a reflexelor vegetative motorii o reprezintă musculatura netedă.Indiferent de particularitățile morfologice și de rolul lor specific,toți mușchii se caracterizeaza prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică.Această transformare are loc la nivelul sarcomerului,cu un randament de 30-40%.Mușchii scheletici reprezintă aproximativ 40% din masa organismului,iar mușchii netezi și miocardul încă 10%.

COMPOZIȚIA BIOCHIMICĂ A MUSCHIULUI

Mușchii conțin 80% apă și 20% substanțe solide,organice și anorganice.

Substanțele organice:cele mai importante sunt proteinele și substanțele energetice. Proteinele sunt localizate în miofibrile și sarcoplasmă.Proteinele de la nivelul miofibrilelor formează sarcomere.Unele sunt proteine contractile,altele au rol reglator.Proteinele citoplasmatice sunt reprezentate de enzime,mioglobină și calmodulina.

Substanțele energetice ale muschiului sunt glucidele,lipidele și substanțele macroergice. Glucidele se află sub formă de polimer al glucozei,glicogenul,depozitat ca incluziuni în sarcoplasmă.Prin glicogenoliză,din glycogen se eliberează molecule de glucoză ce sunt metabolizate pe loc,furnizând energia necesară refacerii moleculelor macroergice.Lipidele musculare se află sub formă de incluziuni citoplasmatice de triglyceride,fiind și ele sursă de energie. Moleculele macroergice sunt adenozintrifosfatul (ATP) și creatinfosfatul (CP).ATP furnizează direct energia necesară contracției,iar CP asigura refacerea moleculelor de ATP.

Substanțele anorganice.Sunt ca si in cazul altor celule,săruri minerale:cloruri,bicarbonati, sulfati,fosfați de sodium,potasiu,calciu,magneziu.

PROPRIETĂȚILE MUȘCHILOR

Contractilitatea este proprietatea specifică muschiului și reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta.Când mușchiul se contractă fără sarcină,el se scurtează cu viteză maximă fără tensiune.Când se contractă cu o sarcină mai mare decât forța sa,atunci el dezvoltă o tensiune maximă,fără scurtare.

Excitabilitatea se datorează proprietăților membrane celulare.Mușchii răspund la un stimul printr-un potențial de acțiune propagate.

Elasticitatea joacă un rol foarte mare la mușchii ce prestează lucru mecanic,mai ales atunci când trebuie învinsă inerția.Întreruperea unei structuri elastice între forță și rezistență amortizează creșterile prea mari de tensiune în mușchi și asigură deplasarea continuă,uniformă,a obiectului.

Tonusul muscular este o stare de tensiune permanentă,caracteristică mușchilor.Aceste procese se produc permanent,atât în repausul muscular,cât și în timpul diferitelor activități motorii voluntare sau autonome.Intensitatea lor scade sau crește în funcție de circumstanțe.Tonusul muscular este influențat și de scoarța cerebrală, diferite stări afectiv-emoționale având efect stimulator sau inhibitor.

OBOSEALA MUSCULARĂ

Constă în reducerea temporară a capacității de contracție a mușchilor și este practic proporțional cu rata depletiei glicogenului muscular.

Cauza ei este,cel mai probabil,de natură lezională:în mușchiul neantrenat,supus unor solicitări mecanice intense,se produc microtraumatisme ale structurilor nervoase și conjunctive.Aceste leziuni nu dor imediat, datorită intoxicațiilor acide a terminatiilor senzitive nervoase și a întreruperii conducerii semnalului dureros prin mici rupturi ale terminatiilor dendritice.Aceste cai se refac în 1-2 zile și durerea apare. Încetarea durerii prin reluarea activității musculare poate fi explicată atât prin acțiunea analgetica a unor factori locali,cât și prin fenomenul de blocare a conducerii senzației dureroase la nivelul talamusului de către colaterale ale căilor proprioceptive,stimulate intens în efort.

REMODELAREA MORFOFUNCȚIONALĂ A MUȘCHIULUI

Toți mușchii corpului suferă un proces de remodelare continuă,spre a corespunde cât mai bine regimului mecanic de funcționare.Se produc modificări ale diametrului,ale lungimii și forței, ale rețelei vasculare a mușchiului și,într-o mai mică măsură,chiar a tipului de fibre care alcătuiesc mușchiul.Acest proces de remodelare este adeseori destul de rapid,de câteva săptămâni.

HIPERTROFIA ȘI ATROFIA MUSCULARĂ

Creșterea masei totale a unui mușchi se numește hipertrofie musculară,iar scăderea acesteia se numește atrofie musculară.Hipertrofia muschiului se datorează creșterii numărului de miofibrile. În paralel cu înmulțirea numărului de miofibrile are loc și dezvoltarea tuturor sistemelor enzimatice care participa la furnizarea energiei.

UNITATEA MOTORIE

Fiecare fibră nervoasă motorie ce părăsește măduva spinării inervează de obicei mai multe fibre musculare;numărul lor diferă în funcție de tipul de mușchi.Toate fibrele musculare inervate de o singură fibră nervoasă motorie constituie o unitate motorie.În general,mușchii mici,cu reacție rapidă,supuși unui control exact,conțin puține fibre musculare pe unitatea motorie și posedă în schimb un număr mare de fibre nervoase care inervează fiecare mușchi.Mușchii care nu necesită un grad fin de control pot avea sute de fibre musculare pentru o unitate motorie.O cifră medie,pentru întreaga musculatura scheletică a corpului,este de 150 de fibre musculare pentru o unitate motorie.

Capitolul II. Traumatism de antebraț

II.1.Definiție

Fracturile antebrațului sunt definite prin întreruperea continuității a unuia sau ambelor oase (radius și ulnă)ce formează scheletul acestui segment de membru,produse,de obicei,prin cădere pe membrul superior în extensie,accidente rutiere,traumatisme directe,dar și prin împușcare cu proiectile cu viteză mare.

II.2.Clasificare

Clasificarea fracturilor după modul de producere:

Directe – care se produc la nivelul impactului prin zdrobire,compresiune sau șoc violent sunt fracturile din marile accidente asociate cu leziuni variabile ca gravități ale părților moi.

Indirecte – sunt fracturile produse în alt loc decât acolo unde a acționat agentul traumatic, sunt cele mai numeroase și pot fi împărțite în 4 tipuri anatomopatologice după cum acționează traumatismului:

Prin flexiune – când forța se exercită la un capăt ale extremității osoase,osul se rupe fiind depășită elasticitatea normala acestuia la maximum de curbură;

Prin tracțiune – printr-o contractură musculară violență ce smulge fragmentele osoase de la locul de inserție tendinoase sau fracturi parcelare epifizare;

Prin compresiune în lungimea axului ducând la fracturi epifizare;

Prin torsiune – când se produce totdeauna o fractură spiroida sau helicoida.

Din punct de vedere anatomopatologic, se deosebesc două tipuri de fracturi:

A.Fracturi incomplete: mai frecvent la copii:

Îngroșarea fusiformă sau “inelară” a axului;

Ruperea incompletă “în lemn verde”;

Înfundarea (mai frecvent la oasele cranului);

Fisuri, mai ales la adulți.

B.Fracturi complete:

Cu sediul variabil putând avea traiectul de fractură în transversal,oblic,spiroid sau longitudinal;

Fragmentele în general sunt în număr de două,dar uneori sunt fragmente intermediare;

Unul sau mai multe când fractura este cominutivă,fragmetele putând fi deplasate prin:

Translație – când un fragment este deplasat înainte,înapoi,intern sau extern față de celălalt;

Ascensiune – a unui fragment în lungul celuilalt producând încălecarea lor;

Rotație – când un fragment se rotește în jurul axului sau producând decalajul fragmentelor;

Unghiularea unui fragment față de celălat.

Ca urmare a acțiunii agentului traumatic,fractura este însoțită de leziuni a tuturor părților moi din jurul focarului de fractură:

Pielea este contuzionată,secționată de agentul traumatic sau înțepat de un vârf osos sau alteori poate fi întins ca un căluș prin deplasarea fracturii,necrozandu-se secundar;

Mușchii sunt contuzionați sau desirati de fragmetele de fractură;

Periosul poate fi rupt,decolat și uneori interpus între fragmetele osoase ducând la întârziere de consolidare;

Vasele pot fi contuzionate,înțepate sau sfâșiate de către fragmentele osoase;

Nervii pot fii contuzionați înțepați sau rupți;

Articulațiile vecine pot fi lezate prin traiectele de fractură ce se prelungesc până în articulație sau pot fi înțepate cu un fragment osos;

Viscerele pot fi lezate în cazul politraumatismelor,evoluția fiind grav complicată.

Fracturile antebrațului se pot clasifica,în funcție de structurile osoase afectate,în:

fracturi despartite ale ulnei;

fracturi despartite ale radiusului;

fracturi ale ulnei si radiusului.

În funcție de caracteristicile focarului,fracturile antebrațului se pot clasifica în:

fracturi cu traseu simplu;

fracturi cu o bucata intermediara;

fracturi complexe.

II.3.Etiologie

Sex:

Aceste fracturi se întâlnesc mai frecvent la femeile în vârstă,care sunt mai puțin active și mai expuse la osteoporoză.

Vârstă :

Toate statisticile menționează faptul că frecvența fracturilor colului femural crește cu vârsta,75% din fracturi survenind după 60 de ani.

Pentru înțelegerea mecanismului de producer a fracturilor sunt necesare revederea unor noțiuni de anatomie privind structura extremității superioare.Această extremitate sub aspectul tensiunilor care exercită asupra ei,se aseamănă cu brațul unei macarale.

II.4.Tablou clinic (semne, simptome)

Semne locale de fractură:

Semne de probabilitate:

durere foarte vie într-un punct fix osos exagerată de mobilizarea fragmentelor;

echimoză precoce,când masa musculară este mare;

deformarea regiunii,semn clinic de valoare datorită deplasării fragmentelor,când deformarea este distanțată datorită de o articulație;

scurtarea regiunii cu același semn ca la deformare;

impotența funcțională,semn frecvent întâlnit însă și în contuzii sau luixatii.

Semne de certitudine:

mobilitatea normală,prezența în fracturile complete și absența în cele incomplete;

crepitația osoasă percepută odată cu mobilitatea;

întreruperea continuității osoase,apreciată prin palpare,este un semn prețios;

netransmiterea mișcării de-a lungul osului este semn de fractură completă;

examenul radiografic mijlocul ce completează examenul clinic ce arată numărul fragmentelor osoase,mărimea lor,deplasările.

Obligatoriu se face examen radiografic înaintea oricărei manevre de reducere cel puțin de față și profil,cuprinzând oasele lungi,articulații superioare și inferioare.

Simptome:

– durere la nivelul antebrațului;

– deformarea regiunii;

– inflamație locală;

– crepitații osoase;

– imposibilitatea de a mișca antebrațul.

II.5.Diagnostic

Diagnosticul este clinic și radiologic.Conturul anatomic al brațului este deformat,cu edem local important și echimoze.Radiologic se poate observa întreruperea continuității osoase,cu sau fără deplasarea fragmentelor,cu sau fără fragmente intermediare,cu sau fără leziuni asociate,precum fracturile sau luxațiile cotului și pumnului.Incidentele standard pentru antebraț sunt antero-posterior și latero-lateral,care trebuie obligatoriu să includă cotul și pumnul.

II.6.Tratament

Există două opțiuni terapeutice:tratament conservator(ortopedic)și tratament chirurgical.

Tratamentul ortopedic

Tratamentul conservator constă în imobilizarea într-un aparat gipsat circular care trebuie neapărat să cuprindă articulațiile cotului și pumnului,cu flexia antebrațului față de braț la 90° și mâna în supinație(palma privește în sus).Membrul imobilizat trebuie susținut printr-o eșarfă lată,pentru a preveni strangularea ulnara a fragmentelor și pentru a menține membrul în poziție elevată.Mișcarea permanentă a degetelor trebuie încurajată.Supraveghere clinică permanenta pentru prevenirea apariției sindromului de compartiment la nivelul antebrațului.

Monitorizarea clinică și radiologică periodică este esențială pentru a observa eventual deplasările secundare.Tratamentul chirurgical este posibil numai în primele 3 săptămâni de la producerea evenimentului traumatic.După această perioadă,o reducere anatomică este foarte dificil de obținut.Imobilizarea se menține până la apariția semnelor clinice și radiologice.

Avantajele tratamentului ortopedic este acela ca pacientul nu mai este supus riscului anestezico-chirurgical și infecțios,dar presupune riscul unor deplasări secundare,întârziere în consolidare sau consolidare vicioasă,cu urmări nefavorabile asupra funcționalității membrului superior afectat.

Complicațiile imobilizării în aparat gipsat circular sunt reprezentate de riscul apariției sindromului de compartiment:edem masiv al țesuturilor moi ale antebrațului,constrânse într-o structură inextensibilă.Poate apare ischemia musculaturii,care se retractă,generând așa-numita contractură Volkmann,cu pierderea funcționalității membrului superior.De asemenea o evaluare clinică amănunțită trebuie să excludă eventuale leziuni nervoase și/sau vasculare.

Tratament chirurgical

Tratamentul chirurgical este destinat fracturilor cu deplasare ale antebrațului,fracturi instabile,în care nu se poate obține vindecare corectă doar prin imobilizare gipsată.De asemenea tratamentul chirurgical este indicat în fracturile deschise.

Fixatorul extern(soluție temporară)prezinta un cadru rigid,unit prin fișe metalice introduse în fragmentele osoase ce trebuie reduse și fixate în poziție anatomică.

Fixarea externă este o soluție provizorie de tratament,în cazul pacienților politraumatizați,cu importante leziuni ale țesuturilor moi,ce nu permit o fixare definitivă imediată.Convertirea la fixare definitivă nu trebuie întârziată cu mai mult de 3 săptămâni,datorită riscului crescut de infecție,în caz contrar,repartizarea fișelor trebuie să dea voie unei aplicari ulterioare a unei plăci pentru fixare definitivă.

Avantajele fixării externe sunt:fixare rapidă,cu impiedicarea acutizarii plagilor țesuturilor moi,reducerea semnificativă a durerilor pacientului,până la fixarea definitivă.

Placă și șuruburi.Reducerea deschisă și fixarea internă cu placă și șuruburi este tratamentul de elecție în cazul fracturilor radiusului și ulnei.Această tehnică presupune deschiderea focarului de fractură,îndepărtarea țesuturilor devitalizate și fragmentelor osoase neviabile,reducerea fracturii și fixarea în poziție anatomică cu placă și șuruburi.

Recomandarile sunt:

-rupturi separate ale radiusului sau ulnei;

-cu deplasare;

-fără fragment intermediar;

-fracturi ale ambelor oase ale antebrațului;

-rupturi in fragmente mici(cominutive).

Privilegiul este reprezentat de:diminuare anatomică,imobilizarea absolută la nivelul focarului,durabilitatea primară a fracturii,miscare precoce.

Dezavantajele sunt reprezentate de:risc anestezico-chirurgical,risc de lezare a structurilor vasculo-nervoase în timpul intervenției,risc infecțios,risc de producere a fracturilor iatrogene, traumatism chirurgical important al țesuturilor moi cu risc de devascularizare a fragmentelor osoase și întârziere în consolidare.

Îndepărtarea materialului de osteosinteză în cazul acestor fracturi este un subiect controversat.Având în vedere faptul că radiusul și ulna nu sunt structuri cu rol în susținerea greutății corpului și că intervenția chirurgicală de îndepărtare a plăcii și șuruburilor este una laborioasă,cu risc de refracturare și leziuni neurologice,se preferă evitarea acestui procedeu.

Tijă centromedulară.Reducerea închisă și fixarea internă cu tijă centromedulara este rezervată fracturilor antebrațului cu leziuni importante ale țesuturilor moi.Această tehnică presupune introducerea unei tije metalice în canalul medular al radiusului sau ulnei și blocarea montajului cu șuruburi proximal și distal,sub control radioscopic.

Dezavantajul acestei tehnici este dificultatea de a obține o reducere anatomică și stabilitate rotationala.

Avantajul fixării cu tijă centromedulara este evitarea producerii unui traumatism adițional al țesuturilor moi și evitarea devitalizării fragmentelor osoase prin deschiderea focarului de fractură și deperiostare.Acest aspect este deosebit de important în cazul traumatismelor de energie înalta cu leziuni grave de țesuturi moi.

Îndepărtarea materialului de osteosinteză,în acest caz,nu presupune un risc de refracturare, însă nu este o procedura de rutină.Se practică îndepărtarea tijelor,numai după obținerea consolidării, în cazul în care acestea devin simptomatice.

II.7.Complicații

Complicații generale imediate:

Congestia pulmonară la bătrâni ce conduc la bronhopneumonii grave;

Tulburări urinare la bătrâni cu adenom de prostată fără fenomene urinare până atunci;

Infecția urinară ce urmează retenția de urină;

Diabetul,lent anterior,agravat de fractură,putând duce la acidocetoză;

Embolii grăsoase pulmonare sau cerebrale.

Complicații locale imediate:

Fractură deschisă,prin comunicarea focarului de fractură cu mediu extern,fie printr-o plagă produsă din afară de agentul traumatic când plaga este mare adesea anfractoasa cu corpi străini incluși și practic infectată,fie când înțeparea tegumentului se face dinăuntru înafară de către un fragment osos,prin mobilizarea prudentă,prin tentative de reluare a mersului când plaga este punctiformă și practic neinfectata.

Complicația cea mai gravă a unei fracturi deschise este infecția,care perturbează grav procesul de consolidare ajungându-se la osteită și psedartroza.

Leziunile nervoase ce merg de la simplă contuzie a nervului (neuropraxie) la înțeparea nervului cu întreruperea cilindtacsilor (axonotmesis) și până la secționare completă a nervului (neurotmesis).

Leziunea nervoasă asociată unei fracturi impune intervenția chirurgicală.

Leziuni vasculare ce provoacă hemoragii mari sau duce la constituirea unui hematom pulsatil sau a anevrismului.

Tulburări ischemice cutanate,produse de obicei din cauza aparatului gipsat sau în fracturile asociate cu luxația oaselor și mult timp neglijate.

Trombozele venoase.

Întreruperea de părți moi(mușchi,aponevroze,perios,tendoane)ce pot duce la pseutatroze.

Complicații locale tardive:

Calusul vicios când fragmentele se deplasează în decalaj sau unghiuleaza,ce duc treptat la artroza articulațiilor subiacente.

Întârzierea în consolidarea fracturilor ce ține de reducerea imperfectă a fragmentelor sau de contenția insuficientă a lor.

Pseudartoza este o stare definită de lipsa de consolidare ce urmează întârzierii și apare sub trei aspecte anatomopatologice:

1) Formă rară fibrosinovala ce realizează o articulație rudimentară;

2) Formă fibroasă cea mai frecventă;

3) Formă flotantă cu spațiul interfragmentar lung.

În focarul de pseudartoza se găsește întotdeauna o mobilitate în focar după o perioada îndelungată de mobilizare,nedureroasă.În cazurile de pseudartoza fibroasă strânsă fără mișcări numai examenul radiografic stabilește diagnosticul,impotența funcțională este în funcție de forma pseudartrozei.

Osteoporoza posttraumatică:Sindromul Sudeck Leriche este ca o consecință a tulburărilor vasomotorii:durere permanentă a articulațiilor la tentative de mobilizare,atrofie musculară,tulburări vasomotorii,traduse prin cianoză,răceală,hiperhidroză,edem dur sau radografic o demineralizare a oaselor mâinii sau picioarelor și extremității oaselor lungi din vecinătate.

Ostioamele periarticulare posttraumatice:Formațiuni osoase ce apar la 2-3 săptămâni de la traumatism în jurul articulațiilor sau a mușchilor pericapsulari prin osificarea hematoamelor.

Litiază renală:ce apar la polifracturatii îndelung imobilizate și care au avut o medicație calcică abuzivă.

II.8. Intervenții proprii și delegate ale asistentului medical

Pregătirea preoperatorie constă în pregătirea fizică și psihică a pacientului,pregătirea generală și pregătirea pentru operație.Are ca scop:pregătirea pacientului înaintea intervenției chirurgicale este un element major de prevenire a infecțiilor postoperatorii.De ea depinde reușita opeatiei și evoluția postoperatorie,neutralizarea surselor de suprainfectie,care au originea:la nivelul pielii (incizie),la distanță (naso-faringian și vezica urinară),reducerea posibilităților de contaminare a pielii,prin utilizarea de antiseptice,depistarea și semnalarea unor leziuni cutanate,infecții ORL sau urinari recente ori vindecate,paraziți externi,posibilități de alergie.

Pregătirea fizică și psihică a pacientului.

Ajunși în secția de chirurgie,pacienților trebuie să li se asigure confort fizic și psihic. Pacienții internați sunt agitați,speriați,inhibați de teama intervenției chirurgicale,de diagnosticul imprevizibil,de anestezie,de durere,de moarte.Asistenta medicală are obligația ca prin comportamentul și atitudinea ei să înlăture starea de anxietate în care se găsește pacientul înainte de operație:să-l ajute pe bolnav să-și exprime gândurile,grijile,teama,să-i insufle încredere în echipa operatorie,să-i explice ce se va întâmpla cu el în timpul transportului și în sala de preanestezie,cum va fi așezat pe masa de operație,când va părăsi patul,să-l asigure că va fi ajutat și însoțit.

Pregătirea generală:

– înălțimea și greutatea sa;

– vârsta aparentă și reală;

– aspectul pielii;

– ținută;

– faciesul;

– mersul;

– starea psihica;

– culegerea dateleor prinvind antecedentele pacientului (familiale,chirurgicale,patologice).

Examenul clinic este făcut de către medic (inspecția,palparea,percuția,auscultatia).

Examenele de rutină sunt examene de laborator,obligatorii înaintea tuturor intervențiilor chirurgicale,indiferent de timpul avut la dispoziție pentru pregătire și indiferent de starea generală a pacientului:timp de sângerare și de coagulare,determinarea grupei sanguine,hematocrit,glicemie, uree sanguină.

Examene complete:hemoleucogramă completă,V.S.H,ionogramă,E.A.B (echilibrul acido-bazic),coagulogramă completă,probe de disproteinemie,proteinemie,transaminaze,examen de urină, E.K.G,radiografie sau radioscopie pulmonară.

Examene speciale:sunt în funcție de aparatul sau organul pe care se intervine.

Pregătirea pentru operație

În ziua precedentă se recomandă:repaos,regim alimentar,în seara zilei precedente se pregătește pielea (baie generală,toaletă bucodentara,toaleta nasului,ras).

În ziua intervenției pacientul nu mai bea apă,se face eventual o clismă cu patru ore înaintea intervenției,se indeparteza bijuteriile,proteza dentară,se rebadijoneaza cu un antiseptic colorat regiunea rasă,se îmbracă pacientul cu o lenjerie curată în funcție de intervenție,se pregătesc documetele:F.O.,analize,radiografii care vor însoți pacientul.

În sala de preanestezie se verifică zona rasă și se notează eventualele escoriații,se pregătesc zonele pentru perfuzie și se monteză sondă urinară în condiții de asepsie.

În sala de operație se execută ultima parte a pregătirii pacientului.

Supravegherea postoperatorie a pacientului:începe imediat din momentul terminării intervenției chirurgicale,deci înainte că el să fie transportat în cameră.Din acest moment,operatul devine obiectul unei atenții constante,până la părăsirea spitalului.

Supravegherea operatului este sarcina fundamentală a asistenței medicale.Supravegherea este permanentă,în vederea depistării precoce a incidentelor și complicațiilor postoperatorii.

Supravegherea pacientului se bazează pe date clinice și rezultatele examenelor complementare:

• aspectul general al pacientului:colorația pielii,unghiilor,starea extremităților,mucoaselor,stare de calm sau agitație.

• diferiți parametri fiziologici:tensiunea arteriala (T.A.),pulsul,respirația,temperatura.

• pierderile lichidiene sau sanguine:urina,scaunul,transpirația,vomismetele,pierderile prin drenaj.

Capitolul III. Rolul asistentului medical in ingrijirea pacientului cu traumatism de antebrat

III.1. Caz clinic

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise:fructe,legumele verzi,lapte.

Alimente interzise:alcoolul,cafeaua si nicotina.

FUNCTII VITALE

INVESTIGATII DE LABORATOR

EXAMINARI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la:pacientul nu se stie alergic la nici un medicament.

TRATAMENT LA DOMICILIU

PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCATIE PENTRU SANATATE

III.2. Fisa tehnica

Supravegherea si ingrijirea postoperatorie

Definiție

Perioada postoperatorie imediata = perioada care dureaza de la sfarsitul interventiei chirurgicale pana la restabilirea starii de cunostinta si a functiilor vitale;se mai numeste perioada de trezire.

Perioada postoperatorie precoce = incepe din momentul in care pacientul a fost complet recuperat din anestezie si se termina in momentul externarii.

Obiective

Restabilirea homeostaziei fizice si psihice.

Prevenirea si tratarea prompta a complicatiilor postoperatorii imediate si precoce.

Managementul durerii.

Supravegherea postoperatorie imediata

Se face in compartimentul postoperator.

Supraveghez functiile vitale din 15 in 15 minute pana devin stabile si se noteaza in fisa de trezire a operatului.

Raportez imediat medicului anestezist si chirurgului orice modificare.

Observ aspectul general al operatului:in mod obisnuit este palid,cu extremitati reci,cu psihic lent si sensibil la durere.

Verific permeabilitatea si pozitia cateterelor,sondelor,tuburilor de dren.

Transportul de la blocul operator

Aplic masuri de protectie si de siguranta a pacientului,mai ales in cazul celor agitate.

Se transporta operatul cu functiile vitale si vegetative stabile in salonul postoperator sau in STI.

Evit,pe timpul transportului,zdruncinaturile,curentii de aer.

Impun atentie sporita la tuburile de dren,perfuzie,sonda de aspiratie,plaga operatorie.

Bibliografie

1.Cezar Th.Niculescu “Anatomia si fiziologia omului”Compendiu Editura Corint

2.”Tehnici de evaluare si ingrijiri acordate de asistentii medicali”Ghid de nursing Lucretia Titirca,Editura Viata medicala romaneasca

3.Udma Florica Stanciu Maria “Proceduri de nursing”partea I,Editura Ex Ponto 2008

4.Vasile Lupescu “Traumatologie si ortopedie”volumul I,Editura Muntenia

5.Carol Mozes “Cartea asistentului medical “ Editura medicala Bucuresti 2003

6.Dem Teodorescu “Mic atlas de anatomie a omului “ Bucuresti 1982

7.L. Titirca “Breviar de explorari functionale si de ingrijiri speciale acordate

bolnavului “ Bucuresti 1994

8. V. Hendersson “ Principii de baza a ingrijirii persoanei sanatoase, bolnave si

nursing “