Rolul Asistentei Medicale In Ingrijirea Pacientilor cu Pneumonie

Rolul asistentei medicale in ingrijirea pacientilor cu pneumonie

Argument

Am ales sa fac acest proiect despre pneumonii pentru ca este o boala foarte des intalnita, cu totii cred ca suntem familiarizati cu ea, dar depinde cat de multa ma lasat-o sa avanseze atunci cand a aparut in vietile noastre.

Lucrarea de fata face o prezentare a activitatilor ce alcatuiesc ingrijirea pacientiilor cu pneumonie acuta pneumococica,.cercetarile in domeniul medical au progresat,sustinute prin tehnici si medicamente noi si am constatat ca este necesar sa strang noi date si sa ma informez asupra conduitei terapeutice si a monitorizari acestei boli,astfel ca lucrarea mea sa cuprinda tot ceea ce este de actualitate,informatii si teori noi despre boala .

Nursa care participa la procesul nursing al uni pacient cu pneumonie pneumococica necesita o pregatire temeinica de nursing general dar si special.. Cunostiintele acumulate de-a lungul scoli,dar nu numai o ajuta sa evalua corect un pacient bolnav de aceasta boala,sa formula un diagnosting nursing concret si sa aplice interventiile in functie de faza evolutiva a maladiei

. Dar rolul nursei nu se opreste aici,ea sustine si sprijina psihic,prevenind astfel starile depresive si de anxietate datorate lipsei de cunostinta a agresivitati bolii.

CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE PNEUMONIA PNEUMOCICIA

1.1PREZENTAREA NOTIUNILOR DE ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA A APARATULUI RESPIRATOR

Indispensabil pentru functiile vitale oxigenul reprezinta un factor care intra un procesele de nutritie si respiratie.Pentru furnizarea energiei necesare organismului ,el participa activ in procesele oxidare a substantelor celulare.Pentru a patrunde din mediul extern in cel intern ,ii sunt necesare cai de transport care sunt reprezentate de catre aparatul respirator ,si respectiv, celular. Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor de gaze dintre organism si mediul extern.In plus,prin partea superioara a cavitatii nazale la nivelul mucoasei olfactive se percepe mirosul, iar laringele,un alt segment al aparatului respirator,datorita corzilor vocale inferioare,realizeaza fonatia.

Aparatul respirator este alcatuit din :

caile respiratorii- organe care au rol in vehicularea aerului ;cavitatea nazala si faringele formeaza caile respiratorii superioare,iar laringele trahea si bronhiile – caile respiratorii inferioare.

plamanii-organe la nivelul carora au loc schimbul de gaze(oxigen si dioxid de carbon).

1.1.1 ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care asigura mecanismul respirației, al ventilației pulmonare si al schimburilor de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare–hematoza.

. Aparatul respirator este format din:

I. Căile respiratorii aeriene superioare :

– Fosele nazale ;

– Faringe ;

– Laringe ;

– Trahee ;

II. Căile respiratorii inferioare :

– Plămânii ;

– Arborele bronșic – bronhii ;

– Bronhiole ;

– Sacii alveolari – aceste organe alcătuiesc căile respiratorii superioare (cavitatea nazala si faringele) si căile respiratorii inferioare (laringe, trahee, bronhii), la care se adăuga plămânul ca organ central al actului respirator.

Căile respiratorii extrapulmonare, reprezentate de fosele nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii principale, servesc doar pentru tranzitul aerulu. NASUL ,reprezinta primul segment al cailor respiratori cu dublu rol functional:respirator si olfactiv.O formatiune mediofaciala,de forma unei piramide cu varful un jos ,despartita de septul nazal in doua cavitati numite fose nazal . Fosele nazale ,se continua cu sinusurile si flaringele prin doua orifici largi, naso–faringiene numite choane care comunica cu exteriorul prin cele doua narine, . Acestea sunt căptușite de mucoasa foarte bogat vascularizata, mucoasa respiratorie aflându-se in primele doua treimi inferioare ale foselor nazale,numita mucoasa respiratorie, iar in treimea superioara se afla mucoasa olfactiva. Rolul foselor nazale este acela de a purifica si umecta aerul inspiror.

LARINGELE

Este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, de formă triunghiulară, cu baza în sus , cu rol dubulu functional,ce deservește in protectia caii respiratorie și pe cea de organ al fonație,cu rol in fonatie.

Este situat :

– sub osul hioid ;

– deasupra traheei ;

– înaintea esofagului ;

– pe linia mediană a gâtului , în dreptul vertebrelor C5, C6 .

– Supraglotic (vestibular) ;

– Subglotic (infraglotic, continuat cu traheea) ;

– Glotic .

Laringele este acoperit de o mucoasă bogat vascularizată .

FARINGELE ,un conduct nuculo-membranos,situat posterior in cavitatea bucala si inaltimea coloanei vertebrale,este locul de încrucișare al caii respiratorii cu calea digestiva. Este divizat în trei etaje :

– nazofaringe ;

– orofaringe ;

– laringofaringe .

Este alcatuit din:

– tunica externă de înveliș (adventicea faringelui) ;

– tunica musculară (mușchi) .

La nivelul său activează plexul faringian , o rețea de nervi ce coordonează pătrunderea aerului în plămânii și a hranei în esofag .

Amigdalele formează inelul limfoepitelial al faringelui .

Mucoasa faringiana continua mucoasa cavitarilor vecine, prezentând pe alocuri foliculi limfatici si tonsile (deosebite de cele palatine), care formează inelul lifoepitelial al faringelui, cu rol in apărarea biologica contra infecțiilor.

Laringele este format din:

I.Un schelet cartilaginos alcătuit din :

– patru cartilagii pereche ;

– trei cartilagii nepereche . Dintre acestea cel mai important fiind epiglota ce închide glota în timpul deglutitiei .

II.Articulații și ligamente ce unesc cartilagiile între ele ;

III.Mușchii ce acoperă scheletul și intervin în respirație și fonaț TRAHEEA

Traheea este un tub fibrocartilaginos, care continua laringele, cu lungime de 11 – 13 cm. si diametru de 2 cm., ajungând pana la nivelul vertebrelor T4 – T5, unde apare bifurcația traheii in cele doua bronhii principale, care se termina si ele la nivelul hilului pulmonar propriu–zis. Mucoasa traheala este o mucoasa ciliata, cu numeroase glande, specifice mucoasei respiratorii.

Este situată :

– în fața esofagului ;

– înapoia marilor vase sanguine .

Este formată din 15-20 semi-inele cartilaginoase a căror parte dorsală este înlocuită de un mușchi neted transversal .

Este captușită cu două tunici :

– tunica externă – fibro-musculo-cartilaginoasă ;

– tunica internă – mucoasa ciliată .

Traheea se bifurcă în partea inferioară , la nivelul ultimului inel traheal, cu cele doua bronhii principale .

Traheea si bronhiile extrapulmonare au in pereții lor inele cartilaginoase cu rol de a menține deschise căile respiratorii in condițiile variaților de presiune din inspirație si expirație.

ARBORELE BRONȘIC Bronhiile parcurg plamanul de-a lungul intinderi sale si dau nastere la ramuri colaterale(primare,secundare,tertiale)acestea se ramifica la randul lor dand nastere la ultimile terminatii,care ajung la plamani si acini pulmonari, formând arborele bronșic .Bronhiile sunt alcatuite din tri tunici:

-o tunica fibrinoasa cu continut cartilaginos –o tunica musculara cu fibre netede – o tunica mucoasa cu un continut o tunica musculara alcatuita din fibre bogat in glande si cili vibratili cu rol in purific

Este format din căile respiratorii extra și intra-pulmonare , constituind un sistem de tuburi ce servesc la tranzitul aerului .

La nivelul T4 , traheea se împarte în două bronhii : dreaptă și stangă . Aceste bronhii pătrund în plămâni prin hil , unde se vor ramifica intra-pulmonar , formând arborele bronșic : la dreapta în trei bronhii lobare (superioară , mijlocie și inferioară) , iar la stanga în două bronhii lobare (superioară și inferioară) .

Bronhiile principale se ramifică progresiv în bronhii lobare , apoi în bronhii terminale , care se continuă cu canale alveolare (ai căror pereți prezintă dilatații în formă de saci) , saci alveolari în care se deschid alveolele pulmonare . Bronhiile principale dreapta si stânga, cea dreapta fiind scurta si cu un calibru mai mare decât cea stânga, sunt alcătuite din inele cartilaginoase. Bronhia principala dreapta are un traiect direct si aproape vertical spre baza plămânului, motiv pentru care pulmonul este frecvent sediul unor afecțiuni inflamatorii sau chistice hidatice. In interiorul țesutului pulmonar (parenchim) bronhiile principale se ramifica progresiv in bronhii lobare, segmentare, interlobulare, apoi bronhiolele terminale din care iau naștere bronhiolele respiratorii care se continua cu canalele alveolare ai căror pereți prezintă niște dilatații – saci alveolari, in care se deschid alveolele pulmonare .

I. Bronhia dreaptă :

Inainte de a pătrunde adânc în plămanul drept , bronhia principală dreaptă se împarte în :

1. bronhia lobară superioară ce pătrunde în lobul superior și se distribuie segmentelor pulmonare alcătuind trei bronhii segmentare;

2. trunchiul bronhic intermediar , ce se împarte în două bronhii lobare:

a. bronhia lobară mijlocie , ce se împarte în două bronhii segmentare corespunzator segmentelor lobului mijlociu ;

b. bronhia lobară inferioară ce se împarte în cinci bronhii segmentare , corespunzator segmentelor pulmonare ale lobului inferior .

Aceste bronhii pătrund în plămâni prin hil , unde se vor ramifica intra-pulmonar dreapta în trei bronhii lobare (superioară , mijlocie și inferioară) , iar la stanga în două bronhii lobare (superioară și inferioară) .

II. Bronhia stângă :

După ce a intrat prin hil , înainte de a pătrunde mai adânc în plămân , bronhia principală se împarte în :

1. bronhia lobară superioară care pătrunzând în lobul superior se împarte în :

a. trunchiul superior ce se termină prin trei bronhii segmentare ;

b. trunchiul inferior terminat prin două bronhii segmentare .

2. bronhia lobară inferioară , împărțită în cinci bronhii segmentare. Fiecare bronhie segmentară dă ramificații din ce in ce mai reduse astfel :

a. bronhii lobulare;

b. bronhii terminale;

c. bronhii

PLAMANII

Plămânul este alcătuit din :

I. Lobii pulmonari sunt unități morfologice mari , delimitate prin scizuri :

– plămânul drept are două scizuri – trei lobi ;

– plămânul stâng are o scizură – doi lobi .

II. Segmentele sunt unități morfologice delimitate imperfect prin septuri conjunctive. Acestea sunt alcătuite din lobuli .

III. Lobulul este o formațiune anatomică , constituită din :

1. ramificații ale bronhiilor și vaselor de sânge înconjurate de țesut conjunctiv ;

2. acini pulmonari sunt constituiți din :

a. bronhiola respiratorie ;

b. canale alveolare ;

c. alveole pulmonare – reprezintă suprafața de schimb a plămânului Plamanul ,este alcatuit din doua organe pereche(drept si stâng) ,organe principale ale actului respirator, care ocupa aproape in întregime cutia toracica,impreuna cu inima,vasele mari si viscere.Sunt organe esentiale ale respiratiei , in interiorul pronfunzimi lor are loc schimbul de gaze(oxigen si –bioxid de carbon) numit hematoza. Ei ocupa a 40-a parte din volumul corpului si a 50-a parte din greutatea sa,in diametr sagital plamanul masoara 16 cm ,vertical 25cm,si 10 cm din diametru transvers maxim.diametrle dintre cei doi plamani sunt egale .Dar diametrul vertical al plamanului drept este mai mic,dar mai lat decat cel stang care este ingustat din cauza inimi. Propietatea sa de elasticitate il ajuta sa urmezein executarea expansiuni cutiei toracice.Are o consinstenta moale creeaza senzatia la presarea sa ,ca fiind a unui burete.De culoare roz-pala la copii,devenind la adulti alb-cenusie cu pete negricioase.Iar ca forma i-se aseamana uni con taiat pe jumatate cu varful spre baza, in raport cu diafragma abdominala. Plamanul se afla in raport imediat cu peretelii cavitati toracice ,fiind despartit virtual de cavitatea pleurala ,descriindu-se doua portiuni:varful si baza care este alcatuita din suprafata interna si externa.

Varful depaseste orificiul extern al toracelui cu 3-4 cm ,rotunjit si corespunde scobituri subclaviculare.

Baza este sub forma unei suprafete triunghiulare largi si foarte concava ,baza plamanului drept vine in raport cu ficatu iar cea a plamanului stang in raport cu coada lobului stang al ficatului si stomacului.

Fata interna, de forma concava se afla in raport cu mediastinul si cordul,de unde,fiindu-se atribuit si numele de patul cordului.Pe jumatatea acesteia se gaseste hilul plamanului ,pe unde patrund bronhiile,vasele de sange si nervii plamanului(pedicolul pulmonar).

Fata externa,sau suprafata costla,se muleaza pe peretele toracic ,de forma convexa ,corespunde coastelor si spatiilor intercostale,prin fortele pleurei.Pe partea superioara a fetei externe se vad santuriile trnsversale numite „impresi costale”care sunt determinate de presiunea coastelor. Tot in acest segment se afla si fisura interlobara ,sub forma unui sant adanc sau scizura ,fiind unica pentru plamanul stang ,iar celuilalt fiindu-i atribuita una acesorie.Aceste scizuri vin in raport cu toata grosimea plamanului ce deternima impartirea in mai multi lobii.Plamanul stang are doi lobi :unul superior si unul inferior,iar plamanului drept ,datorita scizunii accesori ,ii revin trei lobii:superior care este cel mai mare,inferior si mijlociu fiind cel mai mic. Dupa tipul glandelor acinoase avem: a)un sinstem de canale-arborele bronhic ,rezultat din ramificatia bronhiilor-entrapulmonare ,prin care trece aerul;

b)o grupare de saci membranosi in care se determina ranurile arborelui bronhial,numitii lobi

. c) alveole pulmonare,la nivelul carora are loc schimbul gazelor respiratorii intrapulmonare de-a lungul sale intinderi de unde se formeaza ramuri colaterale(primare,secundare,tertiale) la randul lor ramificandu-se si ele in terminatii respiratorii lipsite de inelul cartilaginos are un strat muscular dezvoltat care ajumg la lobulii si acini pulmonari,regland astfel circulația a erului din caile respirator interpulmonare. Lobulul pulmonar,un sac membranos de forma piramidala,in care patrunde o bronhie care ii serveste drept ax ,alcătuit din ramnificatii ale bronhiolelor si vase de sânge,aflate in peretii sacului ,înconjurate de țesut conjunctiv, precum si din acini pulmonari,asigurand hemtoza.In lob patrunde o bronjie de dimensiuni foarte mici,numita bronhia interlobara,care se ramifica din ce in ce mai mult .Ultimile terminatiile in numar de 50-80 ,pe un suprafata unui lobul ,numite bronsiole acinoare terminale,se ramifica si ele in mai multe conducte alveolare sub forma unor umflaturi ,numite alveole pulmonare.Acestea fiind un sac de masura 1/10-2/10 mm, in numar foarte mare,de 250m cub, care se deschid in conductul alveolar.

Acinul pulmonar este constituit dintr-o bronhiola respiratorie, împreuna cu canalele alveolare, care deriva din ea si cu alveolele pulmonare.

Alveolele pulmonare reprezintă suprafața de schimb a plămânului,contin in mod normal aer ,avand o greutate de 700de grcel drept fiind mai greu,iar cel stang600gr. Capacitatea pulmonara alcatuita din volumul de aer continut ,este in medie de 4500-5000 ml de aer,cifra reprezentand totalul la sfarsitul unei respirati profunde.Peretele alveolar adaptat schimburilor gazoase, este alcătuit dintr-un epiteliu alveolar unistratificat, așezat pe o membrana bazala si țesut conjunctiv bogat in fibre elastice, in care exista o rețea bogata de capilare din artera pulmonara.

Membrana alveolo–capilara, prin care se face schimbul de gaze este alcătuita din epiteliul alveolar si membrana bazala a alveolei, împreuna cu membrana bazala a capilarului si endoteliului capilar.

Vascularizația plămânului este asigurata prin arterele si venele bonhice, cu rol: 1- NUTRITIV din care face parte, marea circulație, care este asigurata de arterele pulmonare si venele bronhice ,prin drenarea sangelui in vena cava superioara 2 FUNCTIONALAL, asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge (mica circulație) ;

Rețeaua nervoasă a plămânului este reprezentată de :

– fibre motorii parasimpatice provenite de la nervul vag ;

– fibre simpatice provenite de la simpaticul toracal și cervical . La exterior sunt înveliți într-o membrană seroasă numită pleură , care este de două tipuri :

– pleura viscerală – ce acoperă plămânul ;

– pleura parietală – ce acoperă pereții cavității toracice .

Cavitatea pleurală este virtuală , în general devenind patologică în urma acumulării între cele două foițe a unor produse ca :

– sange – hemotorax ;

. .

Peretele alveolar este adaptat schimburilor de gaze și este format din :

– epiteliu alveolar unistratificat așezat pe o membrană bazală ;

– țesut conjunctiv – bogat în fire elastice în care există o rețea de capilare provenite din ramurile terminale ale arterei pulmonare .

PLEURA reprezinta foita seroasa,care captuseste plamanul ,cu rol in usurarea miscarilor prin alunecare.Siea la randul ei este formata din doua foite ,una in continuarea celeilalte: 1- pleura viscerala care acopera plamanul

2-pleura parietala,care acopera peretii cavitatii toracice

Intre cele doua se afla o unitate inchisa,(cavitatea pleurala) care in mod normal este virtuala cu un continut infin de lichid ,cu rol in favorizarea alunecarii.

I n conditii patalogice,poate devenii reala ,cand se umple cu :

-puroi=pleurezie

-aer=pneumotorax

-sange=hemotorax

Cand cantitatea de lichid sau aer este mare,plamanul respectiv apare turtit,spre hil (colambat) si functia respiratorie este anulata.

Schimburile gazoase pulmonare se realizează datorita succesiunii ritmice a doua procese: inspirația si expirația.

in inspirație aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii pana la nivelul alveolelor pulmonare (suprafața de schimb a plămânului).

in expirație o parte din aerul alveolar este expulzata la exterior. Respirația reprezintă funcția prin care organismul ia din mediul său de viață O2 și elimină CO2 .

MECANISMUL RESPIRAȚIEI – este asigurat de scheletul cutiei toracice și mușchii respiratori .

Modificarea volumului cutiei toracice permite pătrunderea aerului în plămâni fiind realizată prin contracția mușchilor ridicători ai coastelor . Revenirea la poziția inițială se realizează sub acțiunea mușchilor ridicători ai coastelor .

Diafragmul este cel mai important mușchi respirator contribuind la micșorarea volumului cutiei toracice în repaus , iar prin contracție la mărirea acesteia.

Datorită elasticității lor și presiunii negative existente între foițele pleurale , plămânii urmează expansiunea cutiei toracice .

TIPURI DE RESPIRAȚIE FIZIOLOGICĂ :

I.Respirația de tip costal – este cea în care , la mișcările respirației contribuie mai ales mușchii costali . Acest tip este caracteristic femeilor .

II.Respirația de tip abdominal – este cea în care rolul cel mai important îl are diafragmul . Această respirație este caracteristică barbaților și copiilor mici .

MIȘCĂRILE RESPIRATORII – reprezintă totalitatea mișcărilor respiratorii care permit pătrunderea aerului în plămâni și eliberarea lui în afară , realizând inspirația și expirație.

Acest proces prin care se face circulația alveolara a aerului intre mediul extern si alveolele pulmonare constituie ventilația pulmonara.

1-Inspiratia este un proces activ, constituind din contracția mușchilor inspiratori si are drept rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creșterea celor trei diametre (longitudinal, antero – posterior si transversal)..Inspirația – constă în contracția mușchilor inspiratori , având drept rezultat mărirea de volum a cutiei toracice . Plămânii urmează expansiunea cutiei toracice , presiunea intrapulmonară scăzând cu 2-3 mmHg față de cea atmosferică , iar aerul atmosferic pătrunde în plămâni.

diametru longitudinal se mărește prin contracția diafragmului care isi micșorează curba, apăsând asupra organelor abdominale;

diametrele antero – posterior si transversal se măresc prin orizontalizarea, ridicarea si rotația coastelor, ca urmare a contracției mușchilor intercostali externi.

Modificările de volum ale cutiei toracice determina modificări corespunzătoare ale volumului plămânilor, deoarece prin pleura viscerala plămânii sunt solidari cu cutia toracica; mai mult, pelicula de lichid pleural dintre cele doua foite pleurale, favorizează alunecarea acestora, dar si creșterea coeziunii dintre ele. Deci, la inspirație plămânii urmează expansiunea toracica si se destind pasiv; de aceea presiunea intrapulmonara scade cu 2 – 3 mmHg fata de cea atmosferica si aerul atmosferic pătrunde in plămâni.

In inspirația forțata acționează si mușchii inspiratori accesori, contribuind la ridicarea suplimentara a coastelor (dispnee).

II. Expirația – este un proces pasiv, ce constă în revenirea cutiei toracice la volumul inițial în momentul în care mușchii inspiratori se relaxează , plămânii se contractă . Are loc o creștere a presiunii intrapulmonare cu 2-4 mmHg față de cea atmosferică , ceea ce permite ca o parte din aerul introdus anterior sa fie expulzat .

Inspirația și expirația realizează ventilația pulmonară .

Numărul mișcărilor respirației în stare de repaus este :

– 16 respirații/minut la barbați ;

– 18 respirații/minut la femei .

Expirația se realizează pe seama elasticității pulmonare, a elasticității cartilajelor costale torsionate si a ligamentelor întinse in timpul inspirației. In expirație ca urmare a relaxării musculaturii inspiratorii (proces pozitiv) toracele revine la dimensiunile de repaus, determinând retracția plămânului. Se creaza astfel in interiorul plămânului o presiune superioara cu 2 – 4 mmHg fata de presiunea atmosferica, ceea ce face ca o parte din aerul atmosferic introdus anterior sa fie expulzat

In timpul efortului si in anumite condiții patologice, expirația devine activa, intrând in anumite grupe musculare toracice (care prin contracția lor determina tracțiunea coastelor in jos) si mușchii abdominali (a căror contracție coboară rebordul costal, micșorează volumul cutiei toracice, amplificând boala diafragmatica).

Astfel mișcările inspiratorii si expiratorii se succed ritmic fara pauza toata viata.

Frecventa miscarilor respiratorii in stare de repaus este de 18 resp. / min. la femei si de 16 resp. / min. la barbati.

Frecventa si amplitudinea miscarilor respiratorii variază in funcție de necesitatile organism

ETAPELE RESPIRAȚIEI

I.Etapa pulmonară – reprezintă perioada în care aerul pătrunde prin căile respiratorii la plămâni și se distribuie la alveolele pulmonare .

Factorul ce determină sensul difuziei este reprezentat de presiunile parțiale ale gazelor din aerul alveolar , sangele venos , sangele arterial , sangele capilar și țesuturi , gazele trecând de la o presiune mai mare la una mai mică . Prin presiunea parțială se întelege presiunea pe care ar trimite-o un gaz dintr-un amestec de gaze , dacă ar putea ocupa volumul amestecului respectiv astfel

Trecând din alveolă în sângele venos , oxigenul se combină cu hemoglobina , sângele venos luând treptat culoarea sangelui arterial , fiind readus la inimă prin venele pulmonare . Acest proces este numit hematoză pulmonară .

II. Etapa sanguină – reprezintă transportul oxigenului și dioxidului de carbon de către sânge .

1. Oxigenul este transportat astfel (de la plămâni la țesuturi):

– o mică parte este dizolvat fizic în plasmă – 1% ;

– restul sub forma unei combinații chimice labile cu hemoglobina din celulele roșii , rezultând oxihemoglobina .

2. Transportul dioxidului de carbon se face de la țesuturi plămâni astfel :

– dizolvat fizic în plasmă ;

– legat chimic sub formă de bicarbonat ;

– legat chimic cu hemoglobina sub forma de carbohixoglobina III. Etapa tisulară – reprezintă schimbul de gaze din sânge și țesut cu ajutorul unui sistem complex enzimatic , în urma căreia oxigenul este cedat țesuturilor , în vederea asigurării proceselor de ardere , iar dioxidul de carbon este încorporat în sânge pentru a fi eliminate

La nivelul țesuturilor , sensul difuziei gazelor este următorul : oxigenul trece din sânge în țesutul interstițial și apoi în celule , iar dioxidul de carbon din celule în țesutul interstițial în sânge . Utilizarea oxigenului de către celule are loc în mitocondriile acestora în care se desfășoară procese de oxidoreducere complexe , sub acțiunea enzimelor specifice , substanțele organice fiind oxidate până la CO2 și H2O , eliberând energia chimică .

REGLALREA NEUROUMORALĂ A RESPIRAȚIEI PULMONARE

Prin reglarea respirației se întelege totalitatea mecanismelor nervoase și umorale care mențin și modifică mișcările respiratorii și care au drept rezultat adaptarea în fiecare moment , de respirație, la necesitățile aportului de O 2 și ale eliminarilor de CO2 .

I. Reglarea nervoasă a ventilației se realizează prin inervația centrilor respiratori :

– centrii respiratori primari , situați sub bulb ;

– centrii respiratori ascensori , situați la nivelul punții reprezentați prin :

– centrul apneustic în 2/3 posterioară ;

– centrul pneumotoxic 1/3 anterioară .

Prin conexiunile sale multiple , centrul respirator din bulb , primește impulsuri din diferite părți ale aparatului respirator , capabil să modifice activitatea centrului respirator , acționând fie asupra centrului inspirator , fie asupra centrului expirator inhibându-le sau excitându-le .

Cele mai importante impulsuri sunt cele provenite de la nivelul plămânului prin intermediul fibrelor senzitive ale nervului vag de la nivelul diferitelor segmente (alveole) .

Principiul de bază al reflexului Herring-Brener este : distensia plămânilor oprește inspirația făcând să urmeze expirația , iar replierea plămânilor (turtirea lor) , inhibă expirația și provoacă inspirația .

Reflexul de tuse și de strănut au punct de plecare receptorii situați în mucoasa cailor aeriene inferioare (tuse) și superioare (strănutul) . Ele sunt reflexe de apărare .

Prin intermediul scoarței cerebrale există posibilitatea de a rări sau accelera voluntar ritmul respirator .

II. Reglarea umorală

Reglarea umorală a ventilației se datorează influențelor excitante asupra centrilor respiratori de catre o serie de substanțe .

Rolul cel mai important îl joacă :

– concentrația gazelor respiratorii : O2 și CO2 ;

– variațiile de pH ale saângelui și LCR .

Creșterea concentrației CO2 din aerul alveolar , determină o dublare a numărului de respirații pe minut , ceea ce reprezintă adaptarea mișcărilor respiratorii la nevoile crescute de O2 ale mușchilor aflați în activitate .

În concentrații prea mari , CO2 nu mai are rol de excitant , din contră : deprimă centrul respirator o scădere exagerată a CO2 din sânge duce la mărirea mișcărilor respiratorii .

Scăderea pH-ului sanguin determină o excitație a centrului respirator , urmată de inspirații mai profunde.

. VOLUMELE ȘI CAPACITĂȚILE PULMONARE

Mișcările respiratorii permit pătrunderea si ieșirea succesiva a aerului din plămâni, contribuind astfel la realizarea ventilației pulmonare.

in inspirația normala se introduce in plămâni un volum de 500 ml. aer – volum curent (V.C.), care este eliminat prin expirație.

in inspirația forțata peste volumul curent se mai pot introduce in plămâni aproximativ 1500 ml. aer, reprezentând volumul inspirator de rezerva (V.I.R.).

printr-o expirație forțata care urmează după o expirație obișnuita se mai pot elimina din aproximativ 1000 – 1500 ml. aer – volum expirator de rezerva (V.E.R.).

V. C. + V.I.R. + V.E.R. = capacitate vitala (C.V.).

Valoarea capacitații vitale variază in funcție de vârsta, sex, inaltime, grad de antrenament. Dar plămânii nu se golesc complet de aer nici după o expectorație forțata, deoarece se găsesc in ușoara dilatare – volumul pulmonar fiind mai mic decât volumul toracic. Astfel ramane in plămân un volum de aproximativ 1500 ml. aer, care poate fi expulzat doar prin deschiderea toracelui si care reprezintă volumul rezidual. (V.R.).

C.V. + V.R. = capacitate pulmonara totala (C.P.T.).

Cantitatea de aer mobilizata pe minut in repaus este denumita debit ventilator (D.V.) si reprezintă produsul dintre volumul curent si numărul de respirații / minut.

D.V. =500 ml. * 16 resp. / min.

Debitul ventilator creste foarte mult la efort fizic.

1.3. SCHIMBURILE GAZOASE RESPIRATORII

Schimburile principalelor gaze respiratorii oxigen (O2) si bioxid de carbon (CO2), la nivelul pulmonar si tisular se fac pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice si a proprietatilor alveolo – capilare si celulare.

Shimburile gazoase pulmonare se realizează datorita diferenței presiunilor parțiale ale O2 si CO2 in cele doua medii separate de membrana alveolo – capilara; aerul alveolar (bogat in O2) si sângele din capilarele pulmonare (CO2 este mai mica). Deci O2 va trece din aerul alveolar in sânge, iar CO2 va urma un drum invers, trecând din sângele venos in aerul alveolar tot pe baza diferențelor de presiune.

Oxigenarea sângelui din capilarele pulmonare poarta numele de hematoza pulmonara.

2. Odată ajuns in sânge O2 este transportat in proporție de 1% sub forma dizolvata in plasma, iar restul sub forma unei combinații chimice labile cu hemoglobina (Hb), denumita oxihemoglobina. Forma dizolvata in plasma, deși minima comparativ cu cea combinata cu hemoglobina, este foarte importanta deoarece se afla in schimburi directe cu celulele. De asemenea CO2 este tranportat in proporție de 8% sub forma dizolvata in plasma, iar restul sub forma de combinații chimice labile (bicarbonați, carbohemoglobina).

3. La nivelul celulelor O2 din sângele arterial este descărcat, fiind necesar activității celulare, iar CO2 rezultat din metabolism, este preluat de sângele venos, condus la plămâni unde o parte este expulzat prin aerul alveolar la exterior in cursul expirației.

Atât ventilația pulmonara cat si schimburile principalelor gaze respiratorii sunt reglate prin mecanisme foarte complexe nervoase si umorale.

Mecanismele nervoase (automatismul respirator si reglarea comportamentala si voluntara a respirației) sunt asigurate de formațiuni nervoase superioare (bulbare, hipotalamice, scoarța emisferelor cerebrale), iar in mecanismul umoral intervin o serie de chemoreceptori centrali si periferici, dirijând respirația in funcție de concentrațiile de O2 si CO2 din aerul alveolar si sânge.

CAPITOLUL 2

1.2NOTIUNI GENERALE DESPRE PNEUMONIA PNEUMOCOCICA

1.DEFINITIE: Pneumonia pneumococică,cunoscuta si dub numele de pneumonia francă lobară se defineste ca fiind o pneumopatie acută, frecvent nesupurativa a plamanului ,cu distributie lobara sau secundara,provocată de penumococ(dilococus pneumonie,streptococus pneumonie) , care afectează, debutează brus,acut, la un individ sanatos anterior , cu frisoane ,febra in platou,junchi toracic si sputa hemoptoica.

2. EPIDEMIOLOGIE Incidența anuală a pneumoniei pneumococice este numai parțial cunoscută, din cauza dificultăților practice a diagnosticului bacteriologic și prin neobligativitatea declarării bolii. Pneumonia apare sporadic, la persoane anterior sănătoase, dar posibil și în mici epidemii în colectivități sau familie. Este mai frecventă la bărbați, decât la femei, precum și anotimpurile reci și umede (iarna, primăvara), ci când numărul purtătorilor de pneumococ este maxim. Pneumococul este un germen habitual al căilor respiratorii superioare, dar starea de purtător variază între 6% la adulți și 38% la copii.

In formele sale tipice (adult,copil mare,adolescent) afectiunea se caraceterizeaza printrun tablou clinico-radiologic , cu o evolutie naturala ,care in stabilirea concreta a diagnosticului. Frecventa la varstele extreme (sugar,batran),la acestia pneumococu realizeaza un tablou de bronhopneumonie,in focare diseminate sau fluctuente(bronhopneumonie bronho-lobara.

Macroscopic, pneumonia pneumococica se caracterizează printr–un proces inflamator, care cuprinde un lob in întregime sau aproape in totalitate (frecvent lobii inferiori, in special la nivelul plămânului drept). Teritoriul afectat este de consistenta mărita

3.ETIOLOGIE Capsula pneumococică conține un polizaharid pe baza căruia au fost identificate peste 84 deserotipuri diferite ,si constitue ub factor important in virulenta ,in absenta ei se produce fagocitaza,. Serotipurile 1-8 determină aproximativ 60-65% din pneumoniile cu pneumococ la adulți,iar la copii sunt frecvente in special 14 dar si 1,6,19,23 intr-un preocent mai mic . Stereotipul 3 de pneumococ are o capsulă deosebit de groasă și o agresivitate deosebită , producând pneumonii severe și bacteriemie , în special la bătrâni sau bolnavi cu afecțiuni organice (diabet , alcoolism , boli pulmonare cronice etc .)Pe mediile de cultura sange-agar apare cu o coloratie verde,datorita fenomenului de alfa-hemoliza in prezenta hialuroridazei (reprezinta un numar mare de enzime care pot converti in germen-negativ si il pot distruge)de aceea se confunda cu streptococi alfa-hemoliti ,aparuta la citirea directa a culturii.Tocmai de aceea se fac pe medii de cultura imbogatite cu bila ,dar si prin inoculare la soarecii .Rezistenta fata de infectia pneumococica este conditionata de factori nespecifici(„barierele”naturale de aparare antiinfectioasa a plamanului:reflex de tuse,reflex de inchidere a glotei,activitate ciliara,actiunea imunoglobulinelor A,secretori,macrofrage alveolare,limfaj drenatic pulmonar etc)precum si de prezenta anticorpilor specifici de tip care protejeaza fagocitoza prin combinarea cu polizaharidul capsular 4.PATOGENIE Pneumococul este saprofit al cailor respiratorii superioare (cavitate bucala, faringe) la omul sănătos,care variaza intre 5-70%, in timp ce la omul bolnav se găsește sub forma patogena in plămâni si sputa. Devine patogen, patrunde pe cale aero -bronhogena ,rar hematogena ,in otite la nivel intralobular ,cand are loc eliberarea toxinei sale.La individul sanatos ,care desi are o capacitate eficienta de aparare fata de invazie ,trecand de la sa profit in saprofism sub influenta factori favorizanți si predispozanți, care actioneaza pe o durata surta sau lunga de timp,constituind factori de risc,si pot interfera cu mecanismele de aparare respiratorie crescand suscetibilitatea la infectii, -expunerea la frig și/sau umezeală

-oboseala excesivă – infecții virale respiratorii(cres cantitatea de secreti infectate in caile aeriene superioare si altereaza activitatea ciliara prin necroza epiteliului respirator TBC,astmu bronsic,bronsiectazia,carcinomul bronsic=compromit integritatea antomo-functionala a plamanului

-alcoolism(scade starea de constiinta a organismului,deprima reflexul de tuse,si reflexul glotic de inchidere sub actiunea ciliara) ,

– insuficiență cardiacă

-diabet-ciroză,deficiente imune,fibroza chistica(scas capacitatea de aparare infectioasa a plamanului)

– hipogamaglobulinemii

– boli pulmonare cronice câștigate sau congenitale

-situații după medicamente: ca, opiaceele ,anestezicele

-mielom multiplu

-inhalare de gaze iritant

-splenectomie

Oricare ar fi mecanismele care fac posibila patrunderea germenilor intrapulmonar ,dezvoltarea sau nu a bolii va depinde in cele din urma de eficienta sau inficienta macrofagelora alveolare in ai fagocita. In cazul reactiei de raspuns pulmonar in prezenta germenilor la alveolele pulmonare,este alergizat sub influenta toxinei pneumococice producandu-se in prima etapa domina congestia si edemul.Se considera ca,pneumococu al elabora o substanta vasodilatatoare,numita”edema productim factor”Exudatul astfel produs astfel este asemanator socului anafilactic, favorizeaza proliferarea germeniilor ,iar sub influenta toxinei are loc raspandirea infectiei din aproape in aproape,atat pe cale bronhiala terminala ,cat si prin porikohn (care perforeaza septurile intralveolare)Diseminarea ei se,produce pe cale limfatica si sanguina,ier o mica parte este expectorata. După condensarea alveolara se produce o diapedeza masiva a leucocitelor in alveole care vin sa lichefieze exudatul coagulat, localizat in . multilobular, , in blocuri parenchimatoase subsegmentare, segmentare sau lobare, determinand dupa caz,pneumonia lobara sau segmentara sau bronhopneumonia (pneumonia lobulara),

Din punct de vedere anatomic se descriu patru stadii:

I. Stadiu de congestie(alveolita seroasa) : dureaza cateva ore ,si dureaza 1-2 zile,in cursul caruia plamanul este congestionat,dar inca aerat. se caracterizează prin constituirea unei alveolite catarale , sub aspect microscopic capilarele perialveolare apar mult destinse ,hipermiate, cu spațiu alveolar ocupat de lichid seros, exudat bogat în celule descuamate,ce contin pneumococi(numerosi germeni) rare neutrofile, leucocite,sau hemati, iar pereții alveolari îngroșați . plămânul apare roșu violaceu, cu o consistenta ușor crescuta.

II. Stadiu de hepatizație roșie : se produce după 24-48 de ore ,dureaza la 3-5 zile. Plămânul în zona afectată se aseamănă în mare cu ficatul , are consistență crescută și culoare roșie-brună ,densificat,si nu crepita(disparitia aerului din alveola) În spațiul alveolar,microscopic se găsesc un exudat dens fibrină-leucocitar , numeroase neutrofile , eritrocite și germeni bacterieni.,se coaguleaza. Septurile alveolare prezintă edem , infiltrat leucocitar , eritrocite și germeni . De regulă , leziunea de hepatizație se asociază cu pleurită fibrinoasă sau fibrinopurulentă .pleura apare congestiva cu pierderea luciului caracteristic.

III. Stadiu de hepatizație -cenușie care apare in ziua a cincea,si dureaza 3-5 zile : marchează începerea procesului de rezoluție a leziuni . Se produce un proces de liză și dezintegrare a eritrocitelor și leucocitelor , concomitent cu o intensă fagocitoză a germenilor de către macrofagele alveolare și polimorfonucleare și liza rețelei de fibrină sub acțiunea enzimelor leucocitare ,iar pe cale limfatica ,prin intermediul canalului toracic germenii ajung in torentul circulator ,insemnand inceperea bacterinemiei,rare ori fiind vorba de septicemii. . Anticorpii anticapsulari specifici apar între a cincea și zecea zi de la infecția pneumococică și ei accentuează fagocitarea pneumococilor . Procesul de vindecare al leziunilor este complex , un rol important jucându-l macrofagele alveolare și drenajul limfatic . Drenajul limfatic al germenilor se realizează precoce în timpul infecției pulmonare . Dacă ganglionii limfatici regionali sunt depășiți , germenii pot să pătrundă în sânge realizând bacteriemii , întâlnite la 15-30% din bolnavii. Macroscopic, in acest stadiu plămânul are culoarea brun-cenușie, consistenta dura, asemanandu–se cu ficat cirotic

IV. Stadiu final , de rezoluție(rebsortie),se incheie in aproximatin 3 saptamanii de la debut ducand la restito at integrum : urmează cazurilor necomplicate . Exudatul alveolar este digerat enzimatic și este fie resorbit , pe cale limfatică , fie eliminat prin tuse,ceea ce coincide cu disparitia completa a germenilor din alveole,dar si a resturilor de fibrina,care sunt fagocitate de catre macrofage,.alveolele astfel eliberate repneumatizeaza.. In absenta resorbțiilor spontane sau influientate terapeutic exudatul alveolar tinde sa se organizeze fibros, determinând o cornificare, o scleroza a porțiunii de plămân afectate, care va avea aspectul de carne fiarta.

Alteori exudatul alveolar evoluează spre o transformare purulenta prin persistenta germenilor, scăderea rezistentei organismului si ineficienta mecanismelor locale de apărare. Se produce astfel abcedarea pneumoniei (supurare), care corespunde stadiului de hepatizare galbena (post hepatizare cenușie)

5. TABLOU CLINIC

Manifestările clinice ale pneumoniei pneumococice sunt relativ uniforme.

Perioada de debutul este de obicei brutal(80% la dultu), în plină sănătate,in formele atipice de boala intalnite la adult,adolescent, caracterizata prin frison solemn,rar frisoane repetate, febră, junghi toracic,tahipnee,tahicardiecefalee,stare de prostatie și tuse. La aproape ½ din bolnavi se regăsește o infecție de căi respiratorii superioare,cu o aura banala, ce evolueaza timp de 2-10 zil,. Frisonul “solemn” poate marca debutul propriu-zis al bolii: este de obicei unic, durează 30-40 minute, si este invariabil urmat de ascensiune febrila inalta ,39-400 C,se poate însoți de cefalee-vărsături, inaptenta, dureri abdominale,delir,rare ori diaree,convulsii si stare de colaps vascular.Examenul fizic pulmonar ramane negativ in faza de debut a bolii ,iar uneori este negativ pe toata durata Perioada de stare Semnele functionale respiratori,constau in polipnee,geamat respirator,batai preinspiratori de aripi nazale ,tiraj,discreta cianoza periorala si tuse,care initial este rara si seaca pentru a deveni ulterior frecventa si productiva(sputa este hemoptoica si cu aspect ruginiu). Frisoanele repetate pot apare în primele zile de boală, sugerând pneumonie severă sau complicații. Febra este importantă, adesea “în platou” sau neregulată,si este cu atat mai mare cu cat varsta este mai mica,fiind regasita numai in formele netratate de boala. Ea cedează de obicei rapid, în aproximativ 24 ore, la antibioticele la care pneumococul este sensibil (de regulă la Penicilina). Febra persistentă sau reapariția febrei după câteva zile de subfebrilitate, denotă de obicei o pneumonie complicată. Junghiul toracic apare imediat după frison; este de obicei intens, are sediu submamar ,inconstanta și se exacerbeaza la mobilitate, si in cu respirația sau tusea. Adică are caracterele durerii pleurale. Sediul durerii toracice poate varia în raport cu sediu pneumoniei, ca de exemplu durere abdominală în pneumonia lobului inferior, sau durere în umăr, în pneumonia vârfului. Tusea apare rapit după debutul bolii: este inițial uscată, iritativă, dar devine productivă, cu spută caracteristic ruginie și aderentă de vas. Uneori sputa poate deveni franc hemoptoică sau purulentă. Dispneea este o manifestare comună; polipneea, de obicei moderată, se corelează cu întinderea condensării pneumonice și cu statusul pulmonar anterior bolii. Mecanismul dispneei este atât central (toxic, hipoxic), cât mai ales pulmonar (reflex), prin creșterea rigidității pulmonare. La cel puțin 10% din bolnavi se dezvoltă un herpes, la buze sau nas, caracteristic pneumoniei pneumococice.Examenul clinic pulmonar pune in evedenta din ziua a 2-a sau a 3-a de evoluit a boli,prezenta sindromului de condensare pulmonara,tradus prin matitate sau submatitate localizata,exacerbarea vibratiilor vocale in zona afectata suflu tubar sau respiratie suflata si prezenta ralurilor crepitante iar frecatura pleurala(pleurezie fibrinoasa,uscata) rar intalnita la copil,se traduce printr-un sindrom potent,ceea ce inseamna prezenta esapament lichidian(pleurezie exudativa),caz in care alaturi de matitatea”lemnoasa”se asociaza abolirea mermurului vezicular si suflu pleuretic.

Starea generală a bolnavilor netratați este de obicei alterată și este mai severă decât o sugerează leziunea pneumonică. Bolnavii sunt transpirați, adinamici uneori confuzi sau chiar deliranți. Pot fi prezente de asemenea: mialgii severe, vărsături, oligurie, hipotensiune arterială.

6.DIAGNIC PARACLINIC

Examenul radiologic toracic confirmă condensarea pneumonică. In formele caracteristice de boala, imaginea radilogic consta intr-o opacități omogene, de intensitate subcostală, sub forma triunchiulara , cu varful situat in hil si baza pe peretele toracic (pentru localizare exacta a lobului sau segmantul afecta este necesara imagini ,atat de fata,cat si de profil) . Regiunea hilară și mediastinală nu este modificată. Uneori, leziunea infiltrativă segmentară este mai puțin omogenă, aspect întâlnit în perioda de rezoluție. Rareori opacitatea radilogică este bilaterală, dar tot lobară sau segmentară (pneumonie dublă) sau leziunile au aspect bronhopneumonic – cu macronoduli bilaterali, de intensitate subcostală, neomogeni și cu limite imprecise. Un revărsat pleural minim sau mediu, întâlnit la aprox. 30% din bolnavi, aparut concomitent cu opacitatea pulmanare, poate modifica aspectul radilogic ,fie sub forma unei fine linii prodate parietale ,fie realizand o imagine de pleurezie franca. Interstitiul pulnomar,arborele traheobronhic cat si ganglioni hilari,nu prezinta modificari radiologice.Opacitatea pulmonara este mai putin caracteristica la copil(cu cat varsta este mai mica cu atat imaginea este mai putin omogena ,mai prost delimitata)si cu evolutie rapida la disparitie.Aspectul de opacitati nodulare diseminate(bronhopneumonic)este frecvent intalnita la copii mici.

Examenul aparatului respirator relevă date variate, în raport cu stadiul bolii. De obicei în pneumoniile lobare se regăsesc toate elementele unui sindrom de condensare: reducerea amplicației respiratorii de partea bolnavă, matitate sau submatitate, vibrații vocale bine transmise sau accentuate în zona cu sonoritate modificată, respirație suflantă sau suflu tubar și raluri crepitante multe, accentuate de tuse. Datele obiective pot fi mai nete sau incomplete, în raport cu întinderea procesului pneumonic și stadiul leziunii alveolare cu localizarea lobară sau segmentară, cu evoluția bolii – spontană sau sub antibiotice. Uneori, elementele obiective ale pneumoniei se rezumă la submatitate localizată, resprație suflantă, bronhofonie și raluri inspiratorii puține. În pneumonia vârfului sau a lobului mediu sau în pneumonia care cuprinde segmentele axilare, semnele obiective pulmonare pot fi mai greu de identificat, dacă examneul nu este riguros. Dacă bolnavul pneumonic este exeminat la câteva zile de la debutul bolii suflul tubar sau respirația suflantă se atenuează sau sunt înlocuite de o respirație aspră, iar ralurile subcrepitante medii (crepitante de întoarcere) iau locul ralurilor crepitante clasice. Deasemenea, dacă afectarea pleurală este semnificativă, pot apare frecâturi pleurale sau semne de revărsat pleural.

Examenul aparatului cardiovascular relevă tahicardie moderată, concordată cu febra, zgomote cardiace rapide și adesea hipotensiune arterială puțin simptomatică. În formele severe de pneumonie se pot găsi tahiaritmii, în special atriale, semne de miocardită însoțită sau nu de insuficiență cardiacă, hipotensiune arterială semnificativă sau chiar colaps circulator. În aceste condiții, pneumonia pneumococică devine “o gravă boală cardiacă”.

Explorarea paraclinică este necesară atât pentru obiectivarea pneumoniei și a infecției pneumococice, cât și pentru diferențierea de pneumoniile cu alte etiologii.

De regulă există o leucocitoză (frecvent între 12.000- 25.000 mm³) cu deviere la stânga a formulei leucocitare și dispariția eozinofilelor. Un număr normal de leucocite sau o leucopenie au semnificația de pneumoniile pneumococice grave, dar pot sugera și o altă etiologie. Hemoglobina poate fi normala sau sor scazuta. VSH este accelerat, uneori peste 100mm/oră, in raport cu creșterea fibrinemiei sau alte reacții de fază acută, sunt crescute.Proteina C reactiva este prezenta in ser Ca modificare, renale se intalnesc:hiperstenurie,proteinemie,cilindurie,eventual-azotemie.Urobinogenul este prezent in urina.

Hemoculturile pot fi pozitive pentru pneumococi, în 20-30% din cazuri ne tratate, în special în primele 3-4 zile de boală sau în caz de frisoane repetate Examenul bacteriologic al sputei este foarte util , dar nu totdeauna strict necesar . Recoltarea sputei , în recipient strict steril , ar trebui făcută înainte de administrarea medicației . Folosirea metodelor invazive de obținere a sputei (puncție-aspirație transtraheală , aspirație bronhoscopică) trebuie rezervată situațiilor de excepție:forme grave amenintatoare de viata,forme de boala care nu raspund la tratamentul obisnuit,forme de boala la copii cu leucemii, deficiente imune etc.Identificarea germenilor se face cu un antiser polivalent sau prin reactia Neufeld sau prin reactia de precipitare cu antiseruri specifice . Detectatre antigenului pneumocacic este posibila in prezent prin contraimunoelectroforeza,atat in sange,urina,LCR.Pe frotiurile colorate Gram se identifică hematii , parțial lizate , leucocite neutrofile în număr mare și coci gram pozitivi , izolați sau în diplo , în parte fagocitați de neutrofile .

Hemoculturile pot fi pozitive pentru pneumococi , în 20-30% din cazuri , în special în primele zile de boală sau în caz de frisoane repetate .Dozarea gazelor sanguine evidentiaza hipoxie sau hipocamie(corespondentul acesteia este alcaloza respiratorie),ca urmare al alterari teritoriale a raportuli ventilatie/perfuzie pe care pneumonia o realizeaza ,cu producera unui sunt intrapulmonar arterio-venos(dreapta-stanga)Parametri functionali respiartori indica prin reducerea volumelor statice o insuficinta respiratorie de tip restrictiv.

7DIAGNOSTICUL POZITIV al pneumoniei pneumococice este relativ ușor în formele tipice,fiind sustinut de anamnaza :

Date de istoric (debut brusc, cu frison, febră, junghi);

Examen obiectiv(identificarea unui sindrom de condensare pulmonară cu sau fara pleurezie de insotire , cu spută ruginie și herpes,

Imaginea radiologice (opacitate triunghiulară, segmentară sau lobară);

Confiramarea etiologica este adusa de izolarea pneumococuclui (aspirat bronsic,lichid pleural,hemocultura) sau identificarea antigenelor in sange si urina .Un argument indirect insa foarte important al diagnosticului il reprezinta raspunsul rapid favorabil la administratrea de penicilina (inabsenta sa vor fi discutate alte etiologi posibile sau existenta unor afectiuni subadiacente)

8.DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAT al pneumoniei pneumocacice are: 1.Vor fi. puse in discutie alte infectii severe : extrapulmonare,septicemii,meningite,peritonite,osteomielite,endocardite acute,abcese hepatice sau cu alta localizare ,etc

2.Diferențierea pneumoniei de alte afecțiuni pulmonare care au aspect clinico-radilogic asemănător ;

Întrucât tabloul clinico-radilogic cel mai comun al pneumoniei pneumococice comportă un sindrom de condensare febril și o imagine radilogică lobară sau segmentară , diagnosticul diferențial trebuie făcut în primul rând cu :

a. lobita sau pneumonia tuberculoasă (în special la tineri);

b. infarctul pulmonar (în prezența unor tromboze venoase sau a factorilor de risc pentru tromboză venoasă) ;

c.neoplasmul pulmonar cu sau fără atelectazie (în special după 50 de ani) ;

d. atelectazie pulmonară limitată , cu obstrucție bronșică nemalignă sau neoplazică ;

e. pleurezia tuberculoasă la debut (în special când pneumonia se complică cu revărsat pleural) ;

f.abcesul pulmonar (înainte de evacuare) . 3.Diferențierea pneumioniei pneumococice de alte tipuri etiologice de pneumoni

Unele pneumonii bacteriene determină , cel puțin în etapa inițială , un tablou clinico-radilogic asemănător pneumoniei pneumococice . Dintre acestea , mai comune sunt pneumoniile produse de Klebsiella pneumoniae , Haemophilus influenzae , Streptococcus piogenes , Staphylococcus aureus . În caz de opacități pulmonare nesegmentare , febrile , trebuie luate în discuție pneumopatiile cu Micoplasme , Rickettsii , Chlamidii , virusuri , fungi sau determinările pulmonare din boli de colagen , vasculite sistemice sau alte cauze mai puțin frecvente (pneumopatii induse de droguri , alveolite alergice , sindrom Goodpasteure etc.) . Rezolvarea problemelor de diagnostic diferențial se face prin corectă interpretare a datelor clinice , radilogice , biologice și bacteriologice , precum și prin urmărirea evoluției pneumopatiei , sub tratament antibiotic .

9.EVULUTIE SI PRONOSTIC Pneumonia pneumococică are, în majoritatea cazurilor, o evoluție tipică. Sub tratament antibiotic (Penicilină) febra scade în 24-36 ore și afebrilitatea se obține în câteva zile. Semnele generale de boală, tusea și durerea toracică se reduc rapid, pe când semnele clinice de condensare pulmonară regresează în 3-5 zile. În formele mai severe de pneumonie respirația suflantă și ralurile crepitante pot persista 5-7 zile, concordant cu rezoluția imagini radilogice. Dispariția opacității pulmonare radilogice se obține în 10-14 zile, și o pneumonie cu evoluție prelungită trebuie diagnosticată dacă nu s-a obținut vindecarea clinică și rezoluție completă radiologică după 3 săptămâni. Orice opacitate pulmonară restantă, după această dată, trebuie explorată complex, inclusiv prin bronhoscopie, pentru a exclude o pneumonie secundară unei obstrucții neoplazice.

Evoluția naturală (în absența tratamentului antibiotic) a pneumoniei este de 9-15 zile, urmată de vindecare, în cele mai multe cazuri. Sfârșitul periodei de stare este cel mai frecvent brusc (criza pneumonică) și mai rar în “lisis”. Mai ales în perioada preantibiotică, iar în prezent în formele severe sau la bolnavi tarați, pneumonia poate du Prognostic. În era preantibiotică, pneumonia pneumococică a fost o boală gravă, cu o mortalitate medie de aprox. 30%; de la introducerea Penicilinei, mortalitatea a scăzut semnificativ, fiind de aprox.5% în pneumoniile nebacteriemice și de aprox.17% în cazurile bacteriemice. Peste vârsta de 50 ani, în condițiile complicațiilor și a unor boli generale preexistente, mortalitatea este și mai mare. Pneumonia la adult, anterior sănătos, cu pneumococ sensibil la Penicilină, ar trebui să nu determine mortalitate.

Semnele de prognostic sever includ: leucopenie, bacteriemie, afectare pulmonară multilobară, complicații extrapulmonare, infecție cu pneumococ tip 3, boală sistemică preexistentă, colaps, alcoolism, vârstă peste 50 de ani.

10. Complicațiile pneumoniei pneumococice sunt relativ rare și ușoare. Ele sunt mai frecvente și mai severe în alte tipuri de pneumonii bacteriene.

Pleurezia serofibrinoasă (aseptică) se întâlnește la peste ⅓ din bolnavi, mai ales când antibioterapia nu este începută prompt. Ea apare printr-o reacție de hipersensibilitate la antigenul pneumococic de tip polizaharidic. Lichidul este serocitrin, uneori turbid, cu neutrofile foarte multe; are pH ≥ 7,30 și este steril. Cantitatea de lichid este mică sau moderată. Apariția revărsatului pleural prelungește subfebrilitatea și durerea toracică. Pleurezia se resoarbe spontan în 1-2 săptămâni, sub tratament antiinflamator și eventual antibiotic. Revărsatele pleurale mai importante sau prelungirea subfebrilității, obligă la evacuarea lichidului.

Pleurezia purulentă (empiemul pleural) survine rar la aprox. 5% din bolnavii netratați și la aprox. 1% din cei tratați. Ea se manifestă prin durere pleurală continuă, elemente de pleurezie la examenul clinic, reapariția sau persistența febrei, stare generală toxică. La orice suspiciune de epidem pleural trebuie efectuată toracenteză diagnostică. Lichidul pleural este purulent, cu leucocite între 10.000-500.000/mmc și cu germeni intra- și extraleucocitari; pH-ul lichidului este sub 7,30. Cantitatea de lichid poate fi moderată, dar în absența tratamentului adecvat poate deveni importantă. Tratamentul presupune puncție-aspirație sau mai bine toracotomie minimă și instituirea unui tub de dren, cu aspirarea continuă a lichidului, alături de antibioterapia corespunzătoare pe cale generală și eventual local.

Abcesul pulmonar survine foarte rar în pneumonia pneumococică, întrucât germenul nu produce necroză tisulară. Abcedarea se poate produce în special după infecția cu tipul 3 de pneumococ sau din cauza unei infecții concomitente cu germeni aerobi și anaerobi. În schimb abcesul pulmonar se produce relativ frecvent în pneumonia stafilococică și în pneumonia determinată de Klebsiella pneumoniae.

Atelectazia este de asemenea o complicație rară. Ea este produsă prin dopurile de mucus care nu pot fi evacuate prin tuse sau, mai frecvent, printr-o obstrucție bronșică prin tumoră sau corp străin. Febra persistentă, dispneea, lipsa de rezoluție a imaginii radilogice și lipsa de răspuns la tratament sugerează o atelectazie asociată pneumoniei, care trebuie investigată bronhoscopic.

Suprainfecția este complicația importantă a pneumoniei pneumococice, rareori diagnosticată. Ea survine rar după tratamentul cu Penicilină, cel mai frecvent după asociere de antibiotice, pentru o pneumonie prezumată nepneumococică. Evoluția bolii sugereză diagnosticul. După un tratament cu multiple antibiotice, bolnavul se ameliorează și febra diminuă; ulterior febra reapare, tusea se identifică și pneumonia se extinde. Cel mai frecvent suprainfecția se realizează cu microorganisme ca Echerichia coli, Enterobacter, Proteus, Pseudomonas.

Rezoluția întărziată și eventual constituirea unei condensări cronice sunt posibile la bolnavii vârstnici sau la cei cu bronșită cronică, fibroză pulmonară, malnutriție sau alcoolism. Pneumonia prelungită se manifestă prin subfebră, tuse și expectorație variabilă, sindrom de condensare (incomplet) clinic și aspect infiltrativ radilogic care se prelungesc peste 4 săptămâni. Bolnavii trebuie explorați în special brohoscopic, pentru excluderea neoplasmului bronșic, bronșiectaziei, corpilor străini bronșici și supranfecției pulmonare.

Pericardita purulentă este o complicație foarte rară. Se întâlnește mai ales în pneumoniile lobare stângi și se maifestă prin durere retrosternală (accentuată de respirație sau mișcări), sindrom pericarditic caracteristic (frecătură pericardică, mărirea matității cardiace etc.) și semne radilogice sau electrocardiografice sau, mai precoce, ecografice. Rareori evoluează spre tamponadă cardiacă, mai ales în cazurile tardiv recunoscute sau constricție pericardică ulterioară. Tratamentul revărsatului pericardic este similar cu cel al empiemului pleural: aspirație, instilare de antibiotice și, dacă este necesară, drenaj pericardic chirurgical.

Endocardita pneumococică poate surveni la bolnavi valvulari sau mai rar pe valve normale. Ea afectează mai ales valva aortică, dar posibil și mitrala și tricuspida. Însămânțarea endocardică se produce în timpul bacteriemiei, iar dezvoltarea bolii se face în timp de câteva săptămâni. Deobicei endocardita se diagnostichează la câteva săptămâni sau luni după o pneumonie, prin subfebrilitate, accentuarea suflurilor cardiace sau apariția unora noi, uneori prin instalarea unei insuficiențe cardiace insolite sau unor manifestări embolice sistemice. Diagnosticul se precizează pe baza datelor clinice, explorării bacteriologice (hemoculturi) și examenului ecocardiografic.

Meningita pneumococică apare, în prezent, foarte rar, tot prin diseminare hematogenă. Ea se poate manifesta prin semne clasice (cefalee, fotofobie, vărsături, redoarea cefii etc.) sau prin dezorientare, confuzii, somnolență și lipsă de răspuns la antibiotice. Având în vedere gravitatea acestei complicații, puncția rahidiană se impune la orice suspiciune de afectare meningeală. Tratamentul cu Penicilină, pe cale generală, și eventual și intrarahidian sau alternativ, cu Ampicilină, Cefalosporină, poate produce vindecări fără sechele, deși mortalitatea rămâne încă mare (20-40%)

Icterul poate complica pneumoniile foarte severe. Mai frecvent se constată subicter, hiperbilirubinemie mixtă semne biologice de citoliză moderată. Mecanismul icterului nu este bine precizat, dar explicații plauzibile sunt: hemoliza eritrocitelor în focarul pneumonic, leziuni hepatice toxice sau hipoxice, deficiență de glucoză – 6-fosfat dihidrogenază. Afectarea hepatică este tranzitorie.

Glomerulonefrita pneumococice apare rar, la 10-20 zile după debutul pneumoniei și se manifestă numai prin sindrom urinar. Mecanismul său de producere este imunologic, boala fiind declanșată de un antigen pneumococic. Activarea complementului se face pe cale alternă. Evoluția glomerulonefritei este paralelă cu cea a pneumoniei vindecându-se complet.

Insuficiența cardiacă acută poate apare la persoane vârstnice cu pneumonii severe. Ea este rezultatul afectării miocardice toxice sau hipoxice, de obicei în condițiile unor leziuni cardiace preexistente. Frecvent se însoțește de hipotensiune sau aceasta urmează unei pneumonii grave, cu deschidratare și afectarea stării generale. Apariția unei insuficiențe circulatorii acute (colaps) în cadrul unei pneumonii, sugerează o altă etiologie decât pneumococică (de obicei cu germeni gram negativi).

Alte complicații sunt posibile de asemenea. Turburările psihice, manifestate prin confuzie sau delir, se întâlnesc în special la bolnavii alcoolici sau tarați. Dilatația gastrică acută, ileusul paralitic, tromboflebita profundă, artrita septică sunt complicații rarisme.

11.TRATAMENTUL: Tratamentul pneumoniei pneumococice este relativ simplu în cazurile ușoare , necomplicate și la persoane anterior sănătoase , dar poate deveni complex , în formele severe de boală sau complicate .

În general bolnavii necesită tratament etiologic și igieno-dietetic , tratament simptomatic și profilactic .

Majoritatea bolnavilor trebuie spitalizați , deși persoanele tinere cu infecție ușoară sau medie pot fi tratați excelent la domiciliu

a) igeno-dietetic :

Este foarte important în vederea bunei evoluții .

Se recomandă :

– repaus la pat în perioada febrilă și încă 6-10 zile după defervescență , într-o cameră luminoasă , bine aerisită , la o temperatură potrivită de aproximativ 20oC ;

– regim hidro-zaharat , bogat în vitamine , sucuri de fructe , siropuri , ceai , lapte . Treptat se va trece la un regim lacto-faino-zaharat și apoi la o alimentație mai substanțială;

– în perioada febrilă se va asigura o hidratare suficientă a bolnavului ;

– asigurarea igienei bucale prin îndepărtarea reziduurilor , gargarisme , ungerea mucoaselor cu glicerină boraxată ;

– asigurarea igienei tegumentelor prin spălarea cu apă caldă și fricțiuni cu alcool mentolat .

b). Tratamentul medical – este adresat agentului cauzal (pneumococului) , iar Penicilina este antibioticul de elecție . Marea majoritate a sușelor de pneumococ sunt sensibile la doze mici de Penicilină , la concentrații minime inhibitoare de 0,1 microg/ml . Puține sușe necesită concentrații minime inhibitorii , mai mari de Penicilină – între 0,01-0,1 microg/ml , dar în ultimul deceniu s-au semnalat sușe de pneumococ rezistente la Penicilină sau cu multirezistență la antibiotice . Prevalența infecției cu pneumococi rezistenți la Penicilină pare a fi în creștere .

Pneumonia pneumococică răspunde repede , cu defervescență în 2-3 zile , la doze relativ mici de Penicilină G , in doze zilnice de 1.600.000 – 2.400.000 U.I. administrate i.m. la 6 ore . Rezultate similare se obțin cu aceeași doză zilnică , administrată divizat i.m. la 8-12 ore sau i.v. la 12 ore . Tratamentul cu Penicilină se întinde în medie pentru o perioadă de 7-10 zile , dar sunt necesare 3-4 zile de afebrilitate pentru oprirea sa . Pentru formele ușoare de boală se poate administra Fenoximetilpenicilina per os, 250-500 mgr la 6 ore , sau tratamentul pe cale parenterală cu Penicilină poate fi continuat pe cale orală , după ce s-a obținut afebrilitatea .

Rezultate tot atât de bune se pot obține cu Eritromicină (400-500 mgr la 6 ore) sau Ampicilină (500-1.000 mgr la 6 ore) .

Administrarea de Tetraciclină , ca prim antibiotic , în pneumonia pneumococică este o eroare , întrucât aproximativ 7-25% din tulpinile de pneumococ sunt rezistente la Tetraciclină .

Sub tratament antibiotic febra dispare în 24-72 ore , starea toxică se ameliorează rapid (1-3 zile) iar sindromul de condensare clinic regresează în 5-7 zile . Rezoluția radiologică se obține în 7-14 zile .

Dacă după maxim 4 zile de tratament antibiotic nu se obține defervescența bolii și afebrilitate , tratamentul trebuie reconsiderat , existând mai multe eventualități :

1.pneumonia are o altă etiologie decât cea pneumococică (cu germeni gram negativi , stafilococ etc.) ;

2. complicarea pneumoniei (pleurezie sau empiem pericardică , meningită,etc.) ;

3. infecție cu pneumococ rezistent la Penicilină sau alte antibiotice uzuale (eventualitate rară) .

Oricare din aceste eventualități impun reconsiderarea tabloului clinico-radiologic , examenul bacteriologic al sputei sau alte explorări țintite .

Ca alternative de tratament antibiotic , în cazurile cu infecție cu pneumococ rezistent la Penicilină , se pot obține rezultate bune cu Cefalosporine (1-2 g/zi – parenteral) sau Clindamicină (1,2g/zi) sau Vancomicină (2g/zi) sau medicație antimicrobiană în raport cu antibiograma sputei.

Administrarea de oxigen pentru 24 – 36 ore , este adesea necesară pentru bolnavii cu stare toxică , cu pneumonie extinsă , cu afecțiuni pulmonare asociate sau hipoxemie (de preferință monitorizată , în special la bolnavii cu istoric de boală pulmonară preexistentă) . Hidratarea corectă , pe cale orală sau i.v. , este adesea necesară , având în vedere tendința la deshidratare și tulburări electrolitice , produse de febră , transpirații intense , vărsături etc.

Medicația antipiretică (Aspirină , Paracetamol) este în special indicată la bolnavii cu febră mare , care tolerează prost tahicardia (vârstnici , cardiopați , pulmonari cronici) .

Durerea pleurală poate fi mult redusă cu Aspirină , Codeină .

La alcoolici există un risc deosebit de apariție a tulburărilor psihice , în special delirium tremens; în această situație se pot administra profilactic Benzodiazepine sau , clasic , cantități mici de alcool .

Deși sindromul toxic general și hipotensiunea arterilă sunt rare în pneumonia pneumococică , uneori este necesar controlul hipotensiunii arteriale prin administrarea de lichide parenteral și Dopamină ( 3-5 microg/min/kgcorp) și/sau administrarea Corticosteroizi parenteral (Hemisuccinat de Hidrocortizon 100-200 mgr i.v. la 6-8 ore) .

CAPITOLUL II INGRIJIRI GENERALE IN NURSING

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE GENERALISTE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

Asistenta medicală este un cadru sanitar cu o pregatire pluridisciplinară , cu responsabilități în păstrarea și restaurarea sanătății , prevenirii îmbolnăvirilor, înlăturarea suferinta. Rolul propriu:

-observarea pacientului, aprecierea starii acestuia

– asigura conditii de mediu ( salon, pat, aerisirea incaperii, etc, si de igiena personala)

– supravegheaza pacientul

– urmareste si noteaza schimbarile in urma madicatiei

– masoara temperature, pulsul si tensiunea arteriala

-Rolul delegate:

-participarea la efectuare gastroscopiei si incurajarea pacientului

– administrarea medicamentelor prescrise

2.1Internarea pacientului in spital Spitalul este o institutie sanitara destinata ingrijirii bolnavilor si organizata pentru servicii permanente. In spital se interneaza bolnavii in stare grava care necesita o ingrijire si supraveghere permanenta si o atentie deosebita din partea asistentei medicale Spitalul cuprinde urmatoarele parti componente functionale : – -serviciul de primire unde incepe pregatirea psihica a pacientului. El este primit cu zambetul pe buze si cu cuvinte de incurajare, esentiala fiind cucerirea increderii bolnavului in profesionalismul cadrelor sanitare. Pacientii vor fi dezbracati si examinati. La nevoie pacientul este ajutat de asistenta si asezat in pozitia necesara examinarii – prelucrari sanitare – aici se face deparazitarea si imbaierea bolnavului, dupa care acesta va fi imbracat in lenjerie curata si condusa pe sectia cu paturi – sectia cu paturi este partea componenta a spitalului inzestrata cu paturi si sala de tratamente, unde se asigura asistenta corespunzatoare a bolnavilor spitalizati. Dupa ce medicul hotaraste internarea bolnavului, asistentul completeaza biletul de internare, foaia de observatie si trece datele pacientului in registrul de internari 2.2 Asigurarea conditiilor de spitalizare: Bolnavul este condus de asistent in salonul prealabil hotarat de catre medic. Salonul se alege in functie de starea pacientului (diagnostic, gravitatea si stadiul bolii) si Asistentul conduce bolnavul in salon, il ajuta sa-si aranjeze obiectele personale in noptiera si sa se instaleze comod si in pozitia indicata de medic in pat. Bolnavului se aduce la cunostinta regulamentul de ordine interioara a sectiei precum si indicatiile medicului referitoare la alimentatie, pozitie indicata daca este cazul si scopulacestuia. Asemenea i se explica necesitatea si modul recoltari de produse biologice si patologic in vederea efectuarii analizelor de laborator indicate de medic.Se vor asigura conditiile de mediu necesare ameliorarii si vindecarii boli,un mediu de securitate si confort si pentru a diminua factorii de stres si cu o temparatura de 18-20°C sa fie curate, linistite si bine aerisite cu aer umidificat. Asistentul va completa o anexa la foaia de alimentatie pe care o va trimite la blocul alimentar, astfel noul pacient va primi alimentatia necesara inca in prima zi de internare. Bolnavilor l-i se acorda o pregatire preoperatorie si postoperatorie in vederea asigurarii conditiilor optime necesare interventiei si a procesului de vindecare precum si pentru evitarea unor complicatii grave si nedorite. Asistentul observa si este obligat sa consemneze aspectul general, inaltimea, greutatea, varsta, aspectul tegumentelor si mucoaselor, faciesul si starea psihica a bolnavului. Ea va urmarii necesitatile pacientului, manifestarile de dependenta in vederea satisfacerii acestora. Se vor nota datele privind antecedentele familiale, chirurgicale si patologice ale pacientului precum si bolile care au influenta asupra anesteziei si interventiei (afectiuni pulmonare, cardiace, diabet zaharat, epilepsie etc

2.3 Asigurarea conditiilor igienice pacientiilor internati

Asistenta medicală este un cadru sanitar cu o pregatire pluridisciplinară , cu responsabilități în păstrarea și restaurarea sanătății , prevenirii îmbolnăvirilor, înlăturarea suferinței .

Bolnavi cu boli contagiaoase se amplasează în saloane separate , în funcție de boală .

Bolnavi contagioși trebuiesc spitalizați în saloane mici de 1-2 maximum 4 paturi . Paturile trebuie să fie comode , camerele bine luminate și aerisite .

Asistenta medicală asigură toaleta zilnică a bolnavului și lenjerie de pat și de corp curată și uscată .

– salonul va avea ferestrele îndreptate spre nord pentru ca bolnavul să beneficieze de luminozitate intensă și permanentă ;

– temperatura optimă a saloanelor să fie de 18-19oC , eventual mai scăzută cu 1-2oC;

– salonul sa fie aerisit ori de cate ori este necesar ;

– în sezonul rece , se vor plasa pe calorifere vase cu apă caldă care vor emana vapori umezi ;

– curățenia se va efectua zilnic : dimineața și după-masa .

Pregatirea patului si a acesoriilor lui

Din cauză că pacientul își petrece majoritatea timpului de boală și de convalescență în pat, acesta trebuie să aibă anumite calități.

Patul să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât cerințele de confort ale pacientului, cât și ale personalului de îngrijire: lungime 2 m, lățime 80-90 cm, înălțimea de la dușumea până la saltea de 60 cm; să-i permită pacientului să se poate mișca în voie, să nu-i limiteze mișcările, să poată, la nevoie, să coboare din pat, să poată sta în poziție șezând, sprijinindu-și picioarele comod pe podea; asistenta să poata efectua tehnicile de îngrijire, investigațiile și tratamentul cât mai comod; ușor de manipulat și curățat; confecționat din tuburi ușoare din metal (vopsite în alb); așezat pe rotițe prevăzute cu cauciucuri, sau pe dispozitiv de ridicat prevăzut cu rotițe.

Acesoriile patului a)somiera(partea principală a patului): trebuie să fie confecționată din sârmă inoxidabilă, să fie puternică, elastică, bine întinsă, pentru a nu ceda sub greutatea pacientului.

b) Salteaua va fi confecționată din burete, material plastic, care se curață și se dezinfectează mai ușor; salteaua poate fi din cauciuc sau din material plastic, umplute cu apă sau cu aer, având avantajul că permit umflarea succesivă a compartimentelor după necesitate (pentru prevenirea escarelor).

c) Pernele trebuie să fie în număr de două: una umplută cu iarbă de mare, iar cealaltă din burete, material plastic sau puf. Dimensiunea lor: 55 cm lățime, 75 cm lungime.

d) Pătura confecționată din lână moale, trebuie să se poată spăla ușor.

e) Lenjeria este bine să aibă cât mai puține cusături.

Schimbarea lenjeriei de pat Lenjeria necesară: două cearșafuri, doua fețe de pernă, o aleză sau traversă și mușama. Cearșaful dintr-o singură bucată, dimensiunile 2,60 m x 1,50 m ca să se poată fixa bine sub saltea. Mușamaua confecționată din cauciuc sau material plastic, cu rol de a proteja salteaua de diferite dejecții se folosește numai la anumiți bolnavi; dimensiunea 1,50 m x 1,10 m. Aleza ce acoperă mușamaua este confecționată din pânză; va fi de aceeași lungime, însă cu 15-20 cm mai lată decât mușamaua pentru a o acoperi perfect; fața de pernă, confecționată din același material ca și restul lenjeriei, se va încheia cu șnur pe partea laterală sau fără șnur, cu deschizator

Schimbarea lenjeriei în patul fără bolnav

Materialele necesare: cearșaf simplu, cearșaf plic, două fețe de pernă, una-două pături, două perne.

Efectuarea: se îndepărtează noptiera de lângă pat, se așează un scaun cu spătar la capătul patului. Pe scaun se așează, în ordinea întrebuințării, lenjeria curată, pernele, păturile, împăturite corect. Cearșaful se așează la mijlocul saltelei, se desface și se întinde o parte a cearșafului spre căpătâiul patului, cealaltă spre capătul opus. Se introduce cearșaful adânc sub saltea la ambele capete. Se execută colțul: persoana așezată cu fața spre capătul patului: cu mâna de lângă pat prinde partea laterală a cearșafului la o distanță egală de la colț, cu lungimea părții atârnate și o ridică în sus pe lânga saltea; partea de cearșaf de sub marginea inferioară a saltelei se introduce sub saltea; se lasa în jos partea de cearșaf ridicată ; se introduce sub saltea partea de cearșaf care atârnă sub marginea inferioară a saltelei; celelalte trei colțuri se fac după aceeași procedură. Se introduce apoi sub saltea toată partea laterală a cearșafului începând de la colțurile saltelei; se întinde bine cearșaful să nu prezinte cute. Dacă este nevoie se așează mușamaua (transversal, la mijlocul patului) și se acoperă cu aleza.

Apoi se așează cel de-al doilea cearșaf peste care se întinde pătura; marginea cearșafului dinspre cap se răsfrânge peste pătură. Pentru ca pătura să nu constituie o greutate asupra degetelor picioarelor pacientei, se va face o cută atât din cearșaf, cât și din patură, astfel: se așează palma mâinii dinspre picioare pe patură, iar cealaltă mână se introduce sub cearșaf, ridicând cearșaful și pătura peste palma opusă, formând astfel o cută; se introduce apoi sub capătul de la picoare al saltelei, atât cearșaful cât și pătura, apoi se așează colțurile folosind procedura descrisa mai sus. Dacă se folosește plicul în loc de cearșaf, atunci pătura se introduce în plic, după ce se îndoaie în lungime. Se așează pernele introduse în fețele de pernă curate.

Schimbarea lenjeriei cu bolnavul în pat

În secțiile unde pacientele sunt în imposibilitatea de a se ridica din pat, în primele zile postoperatorii, asistenta este nevoită de cele mai multe ori să schimbe lenjeria de pat, cu bolnavul în pat. În acest scop asistenta urmărește ca bolnavul să prezinte o stare de bine, confort fizic și psihic, și o stare de igienă permanentă. Aceasta este o ocazie ca asistenta să comunice cu bolnavul pentru a-i da acestuia posibilitatea să-și exprime sentimentele, să-și ușureze starea sufletească, să câștige încrederea acesteia. Este de asemenea o posibilitate de a-l observa, de a-l mobiliza, pentru a preveni complicațiile, de a-i asigura condiții corespunzătoare de igienă, de relaxare, de odihnă. Schimbarea lenjeriei patului se face de câte ori este nevoie, de mai multe ori pe zi, dacă este nevoie, dar în general, aceasta se executa dimineața, înainte de curățenie, după măsurarea temperaturii, luarea tensiunii, măsurarea pulsului și toaleta bolnavului.

Bolnavii din cauza stării generale impuse de boală, nu au puterea necesară de a sta în poziție șezândă, de aceea tehnica de schimbare a patului cu pacientul în pat, se face întorcându-l în decubit lateral; schimbarea lenjeriei se face în lungimea patului.

Materiale necesare: aceleași ca și pentru pregătirea patului fără pacient. În plus: paravan, sac de rufe, eventual lenjerie curată de corp și material necesar pentru a spăla pacientul, dacă s-a murdărit.

Lenjeria de pat se așează pe un scaun în ordinea priorității, împăturită în felul următor: pătura și cearșaful de sub pătură se împăturesc fiecare în trei sub formă de armonică; aleza se rulează împreună cu mușamaua în lungime; cearșaful se rulează în lungime.

Se evită curenții de aer, se asigură intimitatea bolnavului, ferindu-l de priviri indiscrete, se asigură măsurile privind asepsia.

Se anunță bolnavul asupra procedeului, se liniștește și se asigură că manopera va fi făcută cu blândețe, că nu va fi mișcat inutil, că manevrele nu-i vor cauza dureri, solicitându-i-se cooperarea.

Efectuarea: se face de către două asistente așezate de o parte și de cealaltă a patului. Bolnavul rămâne acoperit până la schimbarea cearșafului de sub pătură. Marginile cearșafului murdar se desfac de sub saltea de jur împrejur.

Asistenta din partea dreaptă prinde pacientul cu mâna dreaptă în axila dreaptă, îl ridică ușor, iar mâna stângă o introduce sub umerii acestuia, sprijinindu-i capul sub antebraț. Apoi cu mâna dreaptă (retrasă de sub axilă) trage ușor perna spre marginea patului, bolnavul fiind deplasat ușor în aceeași direcție. Se așează apoi în dreptul genunchilor bolnavului, introduce mâna stângă sub genunchii acestuia flectându-i puțin , iar cu mâna dreaptă îi flecteaza ușor gambele pe coapse. Din această poziție, se întoarce bolnavul în decubit lateral drept , sprijinindu-l în regiunea omoplaților și a genunchilor. Bolnavul se menține acoperit. Asistenta din partea stângă rulează cearșaful împreună cu mușamaua și aleza murdară până la spatele bolnavului; sulul de lenjerie murdară se află în acel moment alături de sulul lenjeriei curate. Pe jumătatea liberă a patului, se derulează cearșaful curat, mușamaua și aleza pregătite mai înainte. Se întinde bine cearșaful curat pe jumătatea liberă a patului și se așează o pernă îmbrăcată în față de pernă curată , apoi se aduce pacientul în decubit dorsal cu multă blândețe, sprijinindu-l în regiunea omoplaților și sub genunchi.

Pentru a aduce bolnavul în decubit lateral stâng , asistenta din partea stângă procedează la fel ca și în cazul întoarcerii în decubit lateral drept: prinde bolnavul de axila stângă, o ridică ușor, introduce mâna dreaptă sub umerii ei, îi sprijină capul pe antebraț și după aceeași procedură, întoarce pacientul în decubit lateral stâng aducându-l dincolo de cele două suluri de lenjerie. Asistenta rulează mai departe din partea dreaptă, lenjeria murdară o îndepărtează, introducând-o în sacul de rufe murdare ; apoi derulează lenjeria curată și o întinde bine , iar bolnavul este adus în decubit dorsal, sprijinit de cele două asistente. Se efectuează colțurile după tehnica cunoscută. Pătura de deasupra bolnavului se împătură în trei și se așează pe un scaun; bolnavul rămâne acoperit cu cearșaful folosit până atunci. Peste acesta , asistenta așează cearșaful curat împăturit anterior în trei, în formă de armonică, astfel că una din marginile libere să ajungă sub bărbia pacientului. Colțurile de sus ale cearșafului curat se țin fie cu mâna, fie de către bolnav, fie de către o altă persoană. Cele două asistente care sunt de o parte și de alta a patului, prind cu o mână colțurile inferioare ale cearșafului murdar și printr-o mișcare în direcția picioarelor bolnavului, îndepărtează cearșaful murdar și acoperă în același timp bolnavul cu cearșaful curat. Se așează pătura peste cearșaf răsfrângând marginea dinspre cap pe pătură. Se continuă aranjarea patului, se pliază pătura cu cearșaful deasupra degetelor de la picioarele bolnavului.

Pacientul poate fi așezat în poziție șezând- schimbarea lenjeriei se face în lățimea patului

Se efctuează tot de către două persoane: una sprijină pacientul, cealaltă rulează lenjeria murdară, așează și derulează cearșaful curat pregătit în prealabil.

Asigurarea igienei personale, corporale și vestimentare a pacientului

– în funcție de starea generală a bolnavului , asistenta medicala va efectua toaleta pacientului pe porțiuni , respectând intimitatea acestuia și măsurile de igienă ;

– se insistă asupra toaletei bucale , după aspirarea prealabilă a secrețiilor , clătindu-se apoi gura cu apă boricată , ungând apoi mucoasele în buzele crăpate cu glicerină boraxată ;

– dacă pacientul este independent , i se vor asigura condițiile necesare în vedearea efectuării unei băi generale sau a unui duș ;

– deasemenea se insistă asupra zonelor inghinale pudrându-se apoi cu talc pentru a preveni escarele ;

– unghiile și părul vor fi curățate regulat , având în vedere faptul că la acest nivel stagnează un mare număr de agenți microbieni ;

– îngrijirea mucoasei nazale în scopul menținerii permeabilității căilor respiratorii superioare , prevenirea escarelor , infecțiilor nazale în cazul în care pacientul prezintă sonde pe această cale ;

Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat

2.4 Supravecherea functiilor vitale RESPIRAȚIA – funcția și capacitatea vitală a organismului de a asigura oxigenul necesar metabolismului celular și eliminarea dioxidului de carbon rezultat din acest metabolism .

Factorii care influentează respirația :

1. Biologici : vârsta , sexul , statura , somnul , postura , alimentația , exercițiul fizic .

2. Psihologici : emoțiile .

3. Sociologici : mediul ambient , climatul , locul de muncă .

● Calitățile respirației :

1. Frecvența : reprezintă numărul respirațiilor pe minut

– nou-născut : 30-50 R/min ;

– 2 ani : 25-35 R/min ;

– 12 ani : 15-25 R/min ;

– adult : 16-18 R/min;

– vârstnic : 15-25 R/min .

2. Amplitudinea : este dată de volumul de aer ce pătrunde și se elimină din plămâni la fiecare respirație . Poate fi :

– profundă ;

– superficială .

3. Ritmul : reprezintă pauzele dintre respirații .

4. Simetria : ambele hemitorace prezintă aceeași mișcare de ridicare și coborâre în timpul inspirației și expirației .

Asistenta medicală :

– numără respirațiile fără a anunța în prealabil pacientul , când acesta se relaxează sau în timpul somnului ;

– observă folosirea mușchilor accesori respiratori ;

– observă aspectul unghilor mâini ;

II. TEMPERATURA reprezintă necesitatea menținerii constante a temperaturii corpului între 36 ̊ C și 37 ̊ C , datorită procesului de termoreglare .

Termogeneza este rezultatul proceselor de oxidare a factorilor de nutriție ce au loc în special în mușchi și ficat .

Termoliza este procesul de eliminare a căldurii realizat prin piele, pămâni și rinichi .

Pierderile se realizeaza prin :

– evaporare ;

– radiație ;

– conducție ;

– convecție .

Măsurarea temperaturii se face cu ajutorul termometrului în cavități închise sau semiînchise , care sunt : axilă , cavitatea bucală , rect , vagin . ● Asistenta medicală :

– are obligația de a masura temperatura de cel puțin două ori pe zi : dimineața și seara;

– va nota valorile obținute în foaia de observație ; – va raporta medicului modificările intervenite .

III. TENSIUNEA ARTERIALĂ reprezintă presiunea exercitată de sangele circulant asupra pereților arteriali .

Factorii ce determină tensiunea arterială sunt :

– debitul cardiac ;

– forța de contracție a inimii ;

– elasticitatea și calibrul vaselor ;

– vâscozitatea sângelui .

Tensiunea maximă este obținută în timpul sistolei ventriculare , iar cea minima în timpul diastolei . Asistenta medicală :

– va nota tensiunea arterială în foaia de observație ;

– va cunoaște semnele hiper și hipotensiunii și metodele de intervenție în aceste cazuri ;

– va raporta medicului orice schimbare semnificativă ;

– va îndemna pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înainte de luarea tensiunii pentru a nu se înregistra valori eronate .

PULSUL – reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan osos și este sincronă cu sistola ventriculară . Pulsul ia naștere din conflictul existent între sangele aflat în sistemul arterial și cel împins în timpul sistolei . Acest conflict se exteriorizează prin destinderea ritmică a arterei . Asistenta medicală :

– sfătuiește pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înaintea măsurării pulsului ;

– sprijină brațul pacientului pentru ca mușchiul antebrațului să se relaxeze ;

– se reperează artera palpând cu vârful indexului , degetului mediu și inelar , urmărind cadranul ceasului timp de un minut și numărând în gând pulsațiile ;

– va trece în foia de observație valorile înregistrate ;

– va ști să deosebească pulsul normal de cel :

– bradicardic (mai puțin de 60 de bătăi pe minut la adult) ;

– tahicardic (puls accelerat) .

– va raporta medicului neregulile observate .

DIUREZA – reprezintă cantitatea de urină eliminată în 24 de ore prin actul micțiunii .

● Asistenta medicală :

– supraveghează diureza prin colectarea urinii în recipiente speciale și măsoară cantitatea eliminată ;

– realizează bilanțul ingerărilor și eliminărilor de lichide ;

– în cazul unei urini hiperconcentrate recomandă un aport crescut de lichide ;

– pentru golirea completă a vezicii urinare și evitarea infecțiilor prin staza urinii, învață pacientul poziția corectă de micțiune :

– pentru femei : poziția șezândă pe closet , cu bustul aplecat înainte și crearea unei compresiuni cu ambele fețe palmare la nivelul vezicii urinare ;

– pentru bărbați : poziție ortostatică ușor aplecat spre spate .

VI. SCAUNUL – reprezintă forma sub care se elimină reziduurile în urma procesului de digestie , împreună cu celulele descuamate de pe suprafața tubului digestiv , produsele de excreție ale glandelor anexe și un număr mare de microbe .

Asistenta medicală :

– va observa eventualele modificări ale calităților scaunului ;

– va nota în foaia de observație numărul scaunelor și felul lor ;

– va educa pacientul să-și formeze un orar de defecație prin stimularea reflexului de defecație zilnică , la aceeași oră ;

– va îndemna pacientul să facă exerciții fizice , plimbări în aer liber pentru a favoriza tranzitul intestinal prin solicitarea mușchilor abdominali ;

– va îndemna pacientul să consume o alimentație bogată în fibre când nu există contraindicații. 2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

Medicamentele sunt prescrise de medic și notate în foaia de observație a pacientului internat sau pe rețete în cazul pacientului ambulator .

Asistenta medicală trebuie să cunoască și să controleze :

– medicamentul prescris de medic să fie administrat pacientului respectiv ;

– doza corectă de administrare ;

– timpii de execuție ;

– acțiunea farmacologică a medicamentelor ;

– frecvența de administrare și intervalul de dozare ;

– efectul ce trebuie obținut ;

– contraindicațiile și efectele secundare ;

– interacțiunea între medicamente .

Înainte de administrare , asistenta medicală verifică și identifică următoarele :

– calitatea medicamentelor ;

– integritatea medicamentelor ;

– culoarea, decolorarea sau supracolorarea medicamentelor ;

– sedimentarea , precipitarea sau existența flocoanelor în soluții ;

– lichefierea medicamentelor solide ;

– opalescența soluțiilor .

La administrarea medicamentelor trebuie respectat :

– calea de administrare prescrisă de medic ;

– dozajul prescris , orarul de administrare și somnul pacientului ;

– incompatibilitatea de medicamente ;

– administrarea rapidă a medicamentelor deschise ;

– oridinea de administrare a medicamentelor ( tablete , soluții , picături ,injecții , supozitoare , ovule vaginale ) ;

Asistenta medicală efectuează administrarea medicamentelor în condiții de igienă , asepsie , dezinfecție , sterilizare și menținere a măsurilor de supraveghere și control a infecțiilor nozocomiale sau intraspitalicești .

În pneumonia pneumococică se folosesc prioritar următoarele căi de administrare

a. Calea respiratorie ;

b. Calea orală ;

c. Calea parenterală ;

a Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie :

Pe cale respiratorie se administrează medicamente având în vedere suprafața mare a alveolelor pulmonare și vascularizarea lor bogată .

Se administrează :

– gaze sau substanțe gazeificate ;

– lichide fine pulverizate sau sub formă de vapori ;

În cazul pneumoniei pneumococice se administrează oxigen opțional , în cazurile foarte grave , pentru combaterea hipoxiei determinată de scăderea oxigenului alveolar .

Administrarea medicamentelor pe cale bucal-orală .Introducerea medicamentelor pe cale orală , constituie calea naturală de administrare a acestora cu resorbție la nivelul mucoasei bucale și a mucoasei digestive Medicamentele sunt administrate personal de asistenta medicala sau luat de pacient în prezența acesteia respectând ordinea succesivă de administrare .

Pacientul este prevenit pentru efectele secundare sau reacții adverse al anumitor medicamente .

Nu se folosesc aceleași instrumente pentru mai mulți pacienți în administrarea medicamentelor ( pahare , linguri ,lingurițe ) .

III.Administrarea medicamentelor pe cale parenterală . Prin calea parenterală se înțelege de obicei ocolirea tubului digestive și administrarea medicamentelor prin injecții 2.7Recoltarea produselor biologice si patologice Diagnosticul și tratamentul afecțiunilor respiratorii necesită o anamneză foarte atentă , un examen fizic sistematic , un examen radiologic , examene complementare (teste funcționale pulmonare , analiza gazelor sanguine , teste chimice microbiologice sau investigații speciale) . Examinarile de laborator efectuate produselor biologice si patologice completeaza simptomatologia bolii, reflecta evolutia acesteia si eficacitatea tratamentului aplicat, semnaleaza aparitia unor complicatii. Recoltarea produselor este efectuata de asistenta in majoritatea cazurilor. Acesta trebuie sa respecte orarul recoltarilor, sa cunoasca tehnicile corecte de recoltare a diferitelor produse, sa completeze buletinul de analize, sa eticheteze produsul rezultat pentru a evita inlocuirea rezultatelor intre ele, fapt ce poate duce la erori grave. Asistenta va instrui bolnavul privind comportamentul sau in timpul recoltarii si comportamentul sau pentru reusita acestuia. Fizic bolnavul va fi pregatit printr-o dieta adecvata, repaus la pat si asezarea lui in pozitia necesara recoltarii. Se va avea grija la sterilitatea recoltarii pentru a evita suprainfectarea produsului recoltat. Transportul produselor recoltate se efectueaza astfel incat acestea sa ajunga la laborator cat mai repede si in starea in care au fost eliberate din organism. RECOLTAREA SPUTEI :

Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secrețiilor ce se expulzează din căile respiratorii prin tuse . Se recoltează pentru examinări: macroscopice , citologice , bacteriologice , parazitologice în vederea stabilirii unui diagnostic .

În pneumonia pneumococică , sputa are un aspect particular ruginiu iar prin examinarea frotiului și a examenului bacteriologic este pus în evidență agentul cauzal , diplococcus pneumoniae .

RECOLTAREA SÂNGELUI :

Puncția venoasă reprezintă pătrunderea cu ajutorul unui ac , atașat la seringă sau la holder , în lumenul unei vene , în scop explorator sau terapeutic .

Sistemul Vacutainer de recoltare a sângelui venos constituie și prezintă o tehnică simplă , sigură , menținănd însă precauții generale ca :

HEMOCULTURA reprezintă introducerea sângelui pe un mediu de cultură pentru examen bacteriologic în scopul depistării unei bacteremii sau septicemii.

2.8. Pregătirea pacientului in vederea investigatiilor paraclinice si a tehnicilor impuse de pneumoni pneumococica Rolul asistentei medicale constă în pregătirea pacientului pentru executarea investigațiilor paraclinice și chiar efectuarea unora dintre acestea precum și asistarea medicului. RADIOGRAFIA PULMONARĂ Este o metodă statică de examinare și reprezintă fixarea imaginii radiologice pe filmul radiologic la un moment dat cu scopul de a studia morfologia și funcționalitatea plămânilor .

Acest examen oferă certitudinea diagnosticului de pneumonie lobară datorită imaginii radiologice specifice de opacitate cu topografie lobară sau segmentară , uneori triunghiulară cu varful în hil . Plămânii , organe pline cu aer , contrastează cu opacitatea inimii și a vaselor cutiei toracice , oferind o orientare relativ ușoară medicului . Imaginea plămânilor apărută pe filmul radiologic , va fi în funcție de conținutul lor în aer , sânge sau lichid 2.9. Educație pentru sănătate

Profilaxia bolii

Prevenirea pneumoniei pneumococice este necesară la persoane cu “risc înalt” de a face o boală severă , cu prognostic grav . În afara măsurilor generale de profilaxie , se folosește un vaccin antipneumococic conținând polizaharide capsulare de la 23 tipuri de pneumococ , care ar fi responsabile de 90% din pneumoniile pneumococice bacteriemice . Persoanele apreciate cu “risc înalt” sunt cele peste 55 ani cu boli cronice debilitante ca : bronhopneumopatie cronică obstructivă sau broșiectazii , insuficiențe cardiace cronice sau cardiopatii avansate , ciroze hepatice , insuficiențe renale cronice , diabet , neoplazii (inclusiv limfoame maligne) , mielom multiplu , alcoholism . Vaccinul se administrează o singură doză i.m. și produce reacții locale și generale minime . De obicei nu este necesară reimunizarea , decât în cazuri de excepție . Eficacitatea vaccinări este de peste 70% la adulții imunocompetenți , iar eșecurile sunt datorită imunodepresiei severe sau infecției pneumococice cu serotipuri care nu sunt incluse în vaccine .

Acțiunile preventive ale pneumoniei pneumococice se refera la:

profilaxia bolii;

profilaxia complicațiilor;

profilaxia recidivelor;

profilaxia bolii se adresează atât omului sănătos cat si celui bolnav.

1. Profilaxia omului sănătos se adresează tuturor factorilor determinanți si favorizanți, in apariția bolii.

Rolul asistentei medicale in profilaxia omului sănătos (comunitate) este de a aduce informații privitoare la prevenirea pneumoniei.

a. Masuri de profilaxie adresate factorilor determinanți:

in comunitate de copii (nou – născuți, creșe, grădinițe), asistenta medicala trebuie sa asigure izolarea copiilor bolnavi de pneumonie, de ceilalți copii;

personalul de îngrijire are datoria sa se autodenunțe in cazul apariției oricărei infecții a cailor respiratorii si sa i se asigure o absenta temporara pe perioada afecțiunii respective;

când acest lucru nu este posibil, personalul de îngrijire va purta masti de protecție, din tifon (4 – 6 straturi), care vor fi schimbate din 3 in 3 ore;

este necesara spălarea mâinilor cu apa si săpun, înainte de atingerea copilului, de preferat fiind evitarea pe cat posibil a contactului cu copii.

in colectivitățile de adulți si vârstnici (familie, locul de munca, cămine de bâtrani) sunt necesare masuri de evitare a contactului persoanelor sănătoase (bâtrani, gravide) cu persoanele bolnave de pneumonie pneumococica.

b. Masuri de profilaxie adresate factorilor favorizanți, se refera la conștientizarea persoanelor sănătoase din colectivitati (elevi, studenți, gravide, bâtrani, adulți) cu privire la factorii favorizanți prin:

evitarea expunerii bruște la frig (îndeosebi a regiunii toracice);

evitarea ingestiei de lichide sau alimente reci la o persoana supraîncălzita;

evitarea trecerii bruște dintr – o camera încălzita in una cu aer rece;

evitarea încăperilor cu ventilații mari de aer;

inhalarea de aer rece;

purtarea de imbracaminte adecvata sezonului (imbracaminte prea groasa sau prea subțire favorizează răceala);

evitarea inhalării de fum, praf, gaze iritante;

evitarea aglomerărilor.

2. Profilaxia omului bolnav se refera la masurile de prevenire a pneumoniei pneumococice la persoanele suferinde de diferite afecțiuni locale (ale cailor respiratorii) sau generale.

Asistenta medicala va conștientiza persoanele suferinde despre riscul apariției pneumoniei si va sugera diverse masuri de prevenire a acesteia prin:

tratarea afecțiunilor rino – sincotice si alte afecțiuni respiratorii;

toaleta buco – faringiana îngrijita;

gargara cu antiseptice, ceai de mușețel;

prevenirea obstrucțiilor endobronsice si a altor afecțiuni pulmonare (infecții), in cazul bolnavilor imobilizați la pat (fracturi, traumatisme, bâtrani, etc.) prin: schimbarea frecventa a poziției in pat (maxim la 30 min.), tapotai toracic, exerciții respiratorii, barbotarea aerului intr – un pahar cu apa printr – un furtunel, umflarea unui balon, care are rolul de a mobiliza secrețiile endobronsice;

stimularea precoce a reflexului de tuse si expectorație la bolnavii care au suferit intervenții chirurgical;

interzicerea ingestiei de alcool si fumatul, care acționează prin hipoxie, intoxicație.

3. Profilaxia complicațiilor si recidivelor se realizează prin:

tratament adecvat, bine condus si energic al bolii;

eliminarea factorilor de risc, la persoanele care au prezentat un proces pneumonic in antecedente;

dispensarizarea bolnavilor pentru urmărirea lor in timpul convalescentei.

4. Educația sanitara a omului bolnav si sănătos include:

a. respectarea unui regim normal de viata prin:

alimentație echilibrata, adecvata vârstei, sexului, stării de activitate, care sa continue toate principiile alimentare;

evitarea stresului si a eforturilor fizice mari etc.;

odihna corespunzătoare vârstei si activității desfășurate.

b. creșterea rezistentei organismului prin:

călirea organismului (expunere la apa, aer, soare, practicarea sporturilor si a altor activitati recreative)

2.10 Externarea pacientului Medicul este cel care va hotari momentul externarii bolnavului cand acesta nu mai necesita o supraveghere permanenta si poate continua tratamentul prescris la domiciliu. Asistenta va pune la dispozitia medicului documentele bolnavului necesare formularii epicrizei si completarii biletului de iesire si va asigura alimentatia bolnavului pana la externare. Asistenta va anunta familia bolnavului cu privire la externarea acesteia, va avea grija ca bolnavul sa-si primeasca lucrurile personale de la magazia spitalului si sa aiba o imbracaminte corespunzatoare anotimpului.

Va aprofunda cu bolnavul indicatiile primite de la medic si cuprinse in biletul de iesire. Asistenta va conduce bolnavul la iesire unde il lasa in grija apartinatorilor.