Rolul Asistentei Medicale In Ingrijirea Pacientilor CU Ocluzie Intestinala

Medicina

Rolul Asistentei Medicale In Ingrijirea Pacientilor CU Ocluzie Intestinala

Byadmin ianuarie 1, 2024

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU OCLUZIE INTESTINALĂ

MOTTO

"Sănătatea este o stare de echilibru bio-psiho-social, cultural și spiritual, stare de autonomie și independență, fără a fi egală cu absența bolii sau a infirmității".

(VIRGINIA HENDERSON)

"Acolo unde există dragoste de om, există și dragoste de meserii".

(ALEXIS CARREL)

ARGUMENT

Am ales această temă, având în vedere faptul că în zilele noastre leziunile inflamatorii ale intestinelor, manifestate sub diferite aspecte de evoluție acută sau cronică, reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze de suferință abdominală, fiind considerată o urgență chirurgicală abdominală.

CAP. I. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv este ansamblul de organe responsabil de transformarea fizică și chimică a alimentelor, adică digestia alimentelor și eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate.

Aparatul digestiv este format dintr-un tub, care se întinde între cavitatea bucala și anus – numit tubul digestiv, și dintr-o serie de organe glandulare care își varsă produșii în acesta – numite glande anexe ale tubului digestiv.

Aparatul digestiv are mai multe funcții:

1. Funcția motorie – transportă alimentele

2. Funcția secretorie – secretă sucurile digestive

3. Funcția de digestie

4. Funcția de absorție

5. Funcția secretorie – este realizată de glande

Componentele aparatului digestiv:

Tractul gastrointestinal superior

I.1. Cavitatea bucală

Este partea inițială a aparatului digestiv și comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, iar în interior cu faringele.

Cavitatea bucală este alcatuită din diverse țesuturi și organe, fiind căptușită de mucoasa bucală.

În cavitatea bucală întâlnim cele două arcade dentare (superioară și inferioară), dinții, care la număr sunt 32.

Limba este un organ musculo-membranos și mobil, situat pe planșeul bucal. Pe fața superioară prezintă niște formațiuni numite papile gustative, dispuse astfel: la vârful limbii pentru gustul acid și sărat, pe marginile acesteia pentru dulce și la baza limbii pentru gustul sărat.

Cavitatea bucală are mai multe funcții: funcția de masticație pentru formarea bolului alimentar, începutul digestiei glucidelor sub acțiunea ptialinei salivare, funcția de fonație, funcția receptoare, funcția de apărare și funcția fizionomică.

I.2. Faringele

Este al doilea segment al tubului digestiv

Este un organ ce se află în partea posterioară a cavității bucale și nazale, și deasupra orificiului superior al laringelui și esofagului

El este localizat unde se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă. Se întinde de la baza craniului până la esofag

Aici se găsesc amigdalele palatine, amigdala faringiană pe peretele posterior și amigdala linguală la rădăcina limbii, legate între ele prin numeroase vase limfatice și, formând inelul limfatic Waldeyer.

Și faringele are anumite funcții: funcția de conducere a bolului alimentar către esofag și funcția de apărare împotriva infecțiilor, care pot pătrunde pe cale digestivă sau pe cale respiratorie.

I.3. Esofagul

Este un organ musculo-membranos, tubular, care face legătura între faringe și stomac, lung de 25 – 32 cm și are un calibru care variază între 10 și 22 mm.

Porneste de la partea inferioara a laringo-faringelui, coborând vertical între coloana vertebrală și trahee, trece prin mediastinul posterior, străbate diafragmul prin orificiul diafragmatic esofagian (hiatusul esofagian) care se află anterior fața de cel aortic.

Cele două funcții majore ale esofagului sunt transportul bolului alimentar din cavitatea bucală în stomac și împiedicarea refluxului conținutului gastrointestinal.

I.4. Stomacul

Organ cavitar musculo – glandular, este segmentul tubului digestiv situat între esofag și intestinul subțire.

Forma lui este variabilă în funcție de: conținut, tonicitatea musculaturii proprii, tonicitatea peretelui abdominal, poziția individului și volumul organelor vecine.

Stomacul este alcătuit din patru straturi : membrana seroasă (la exterior), sub care se află musculatura, apoi dinspre exterior spre interior, apare o tunică numită submucoasă. Submucoasa conține o rețea vastă de vase sanguine și de fibre nervoase. Ultimul strat este reprezentat de mucoasă la nivelul căreia se află numeroase glande.

Acesta primește alimentele și, datorită funcției sale motorii, le frământă, le amesteca cu sucul gastric și apoi le evacuează în duoden, datorită funcției secretoare, stomacul intervine în digerarea țesutului conjunctiv și a proteinelor cu ajutorul acidului clorhidric și al pepsinei. Mucusul gastric are un rol protector, apărând mucoasa de acțiunea sucului gastric.

În stomac sunt distruși, sub acțiunea acidului clorhidric, majoritatea agenților patogeni care pătrund în organism odată cu mâncarea sau cu lichidele ingerate. Prin mișcările musculaturii, bolul alimentar este amestecat și deplasat, dinspre cardia spre pilor. În urma acestor procese, bolul alimentar suferă câteva transformări, trecând în chimus gastric. Chimusul gastric trece în duoden prin pilor.

Tractul gastrointestinal inferior

I.5. Intestinul subțire

Se poate defini ca un tub de mușchi și membrane intestinale, ce stă strâns răsucit în cavitatea abdominală. Este compus din trei părți: duodenul, jejunul și ileonul. Are lungimea de aproximativ 5 m și diamterul de 3 cm.

Intestinul subțire este alcătuit din două porțiuni, și anume:

A) Duodenul, care are o importanță mare în digestie, deoarece aici se varsă bila și sucul pancreatic, iar prin pereții duodenali pornesc reflexe ce controlează activitatea veziculei biliare și a sfincterului Oddi, care este situat la locul de „vărsare” a canalului coledoc în duoden. Acesta are două funcții principale: motorie și secretorie. Motilitatea duodenală împinge chimul alimentar foarte repede în jejun (în câteva secunde). Secreția duodenală elaborează secretina (care are rol în stimularea pancreasului și a intestinului). La nivelul duodenului începe să se amestece chimul alimentar sosit din stomac cu sucul duodenal, bila și sucul pancreatic.

B) Jejuno – ileonul are un calibru mai mic și umple cea mai mare parte a cavității peritoneale. Prezintă o mare mobilitate, de aceea se mai numește intestinul mobil. Mobilitatea se datorează suspendării acestei parți printr-un mezou (mezoul intestinului subțire) de peretele abdominal. Fiziologic, jejuno-ileonul are trei funcții: motorie, secretorie și de absorbție.

I.6. Intestinul gros

Este segmentul terminal al tubului digestiv; el începe de la valva ileocecală și se termină cu anusul. Se distinge de intestinul subțire prin volumul lui mult mai mare și prin cele trei benzi musculare longitudinale.

Lungimea lui variază între 1,5 și 3 metri. Intestinul gros este împărțit în următoarele segmente: cecul, colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent, colonul sigmoid și rectul.

Fiziologic, intestinul gros are funcții de motricitate, secreție și absorbție. Motricitatea asigură progresiunea bolului fecal prin contracții peristaltice, segmentare și prin contracții masive. Bolul fecal se aduna în sigmoid; trecerea materiilor fecale în rect duce la expulzarea lor prin actul fiziologic al defecației.

I.7. Rectul

Este porțiunea terminală a intestinului gros, având o lungime de 15 – 20 cm. Calibrul și traiectul său nu sunt uniforme.

Prima porțiune a lui este continuarea colonului sigmoid, care este dreaptă și are un calibru uniform. Sub aceasta se află o dilatație, care are dimensiuni destul de mari și se numește ampula rectală. Aceasta se continuă cu o porțiune relativ dreaptă, având numele de canal anal.

Canalul anal prezintă, spre porțiunea sa terminală, regiunea hemoroidală și sinusurile rectale și se termină cu orificiul anal (anus), care prezintă mușchi sfincteri:

– intern este format din mușchi circulari, netezi, deci involuntar;

– extern este format din mușchi circulari striați, deci voluntar.

CAP. II. OCLUZIA INTESTINALĂ

II.1. Definiția ocluziei intestinale

Ocluzia intestinală definește un sindrom clinic, caracterizat prin oprirea patologică și persistentă a tranzitului intesinal, cu consecințele și complicațiile sale, indiferent de cauză și mecanism. Apare ca o complicație a multor patologii chirurgicale și medicale, care decurge după un anumit “scenariu”, provoacă tulburări funcționale și metabolice, intoxicație, peritonită și sepsis abdominal cu manifestări specifice.

Ea nu ocolește nici o vârstă, dar se observă o sporire a incidentei odată cu înaintarea în vârstă, astfel încât, analizând structura morbidității, prin leziuni generatoare de ocluzie, s-a evidențiat că ordinea etiologică este reprezentată de trei leziuni frecvente: bride, strangulări și neoplasm.

II.2. Clasificare

Ocluziile intestinale se clasifică în:

Ocluzii funționale sau dinamice = în care motilitatea intestinală este afectată primar, dar cu potențial reversibil, având lumenul liber. Se împart în:

Spastică

Paralitică

Ocluzii mecanice = nu au tendința spontană la dezobstrucție și la care lumenul intestinal este blocat din diverse cauze.

Prin obturație (intraluminală-corpi străini, calculi biliari, paraziți, polipi, invaginație, meconiu; intramurală-duplicație, diverticul Meckel, diverticulită, ischemie intestinală cronică, neoplasme; extrinsică-aderențe, hernii interne, pancreas anular, carcinomatoză)

Prin strangulare (strangulare internă, volvulus)

Mixtă (invaginație, aderență)

Din punct de vedere al localizării, ocluziille pot fi:

– la intestinul subțire-înalte (lângă jejun) sau joase (lângă ileon)

– la intestinul gros.

În funcție de criteriul evolutiv, ocluziile pot fi:

– acute (instalate bruscși cu evoluție rapidă, gravă

– subacute (cu evoluție mai lentă)

– cronice (cu instalare lentă și evoluție îndelungată)

După tipul obstrucției, ocluziile pot fi:

– obliterare simplă (fără afectare vasculară)

– ștrangulare (cu afectare vasculară)

– ansă închisă la ambele capete

II.3. Cauzele ocluziei intestinale

▪ Cauzele ocluziei mecanice a intestinului subțire

Cauzele extraluminale: aderențe, herniile externe și interne, metastazele de cancer, volvulusul, abcesele și hematoamele intraabdominale, pseudochistul pancreatic.

Cauzele intraluminale: tumorile,calculi biliary, corpii străini, ascaridele, bezoarii.

Patologia intramurală: tumorile, stricturile, hematomul, invaginația, enterita regional, enterita radică.

▪ Cauzele ocluziei mecanice a colonului

Cauze commune: cancerul, volvulusul, diverticulita, hernia, stricturile.

Cauze specifice: invaginația, impactul fecal, stricturile inflamatorii, postendometrioză, postterapie radică, ischemice.

Corpii străini.

Compresia extrinsecă: pseudochistul pancreatic, hematomul, metastazele, tumorile primare.

▪ Cauzele ocluziei funcționale (dinamice)

Cauzele intraperitoneale: peritonita sau abcesul, traumatismul operator, corpii străini

Iritația chimică: sucul gastric, bilă, sângele

▪ Ischemia intestinală arterial sau staza venoasă

Patologia retroperitoneală: pancreatita, hematomul retroperitoneal, fracturile vertebrale, operațiile aortale, colica renală, pielonefrita, metastazele.

Patologia toracică: infarctul miocardic, pneumonia, insuficiența cardiac congestive, fracturile costale.

Tulburări metabolice: deficitul de potasiu, sepsisul, saturnismul, porfiria, hipotiroidismul, hipoparatiroidismul, uremia.

Influențe mecanice: abuzul de opiate, medicația anticolinergică, antihistaminică, catecolaminele.

Operațiile la măduva spinării.

Traumatismele craniocerebrale, toracice sau retroperitoneale.

Chimioterapia, terapia radică.

Cauzele ocluziei mecanice (obstrucția tranzitului și strangularea vaselor mezenterice) declanșează doua fenomene patologice principale – distensia intestinală și ischemia intestinală.

Obturația prin prezența obstacolului produce întreruperea tranzitului și acumularea de lichide intestinale și gaze. Crește presiunea intraabdominală, apare hiperperistaltismul și voma, se blochează aspirația lichidului intestinal, dar continua secreția “paralitică”. Pierderile lichidiene externe prin vomă și interne prin formarea spațiului trei sunt cauza deshidratării extracelulare, care parallel cu agravarea sindromului se transformă în deshidratare generală, a deficitului de potasiu și dereglarilor acido-bazice (alcalozei hipocaliemice și apoi, a acidozei metabolice). O altă consecință a deshidratării extracelulare este hipovolemia plasmatică. Întoarcerea venoasă inadecvată și debitul cardiac scăzut provoacă insuficiența circulatorie.

Atonia, staza intestinală favorizează proliferarea florei microbiene. Când presiunea intraluminală depășește presiunea capilaă și venoasă devine posibilă translocația bacteriană și a endotoxinelor în cavitatea peritoneală și resorbția lor limfatică și venoasă. La tensiunea parietală mai mare decât 15 mmHg în capilare și 30-35 mmHg în arteriole în cele mai distense și largi segmente intestinale apar zone de ischemie parietală, necroză și poate avea lor perforația diastatică. În caz de ocluzie prin strangulare (strangulare, torsiune, volvulus și invaginație intestinală) întreruperea vascularizării provoacă rapid gangrene și perforația ansei intestinale ischemiate.

Aceste fenomene patologice successive și conjugate provoacă peritonita, infecția abdominală, sepsisul și insufieciența multiplă de organe.

Evoluția naturală în timp a fenomenelor patologice descries este diferită: pentru ocluzia prin strangulare (inclusive prin “ansa închisă“) este rapidă – câteva ore; pentru ocluzia prin obturație – câteva zile cu predominarea distensiei.

Ocluzia prin “ansă închisă”, când sunt obstruate ambele extremități ale ansei, include torsiunea sau volvularea de intestine subțire, cec sau sigma, obstrucția distală a colonului cu valvula ileocecală competentă. Când “ansa închisă” se dezvoltă în intestinul subțire apare durerea severă continuă, voma, sensibilitatea locală și simptomele de iritație peritoneală în regiunea “ansei închise“ fără distensie abdominală largă: “ansa închisă” a colonului provoacă durere și distensie abdominală intensă, iar sensibilitatea locală și apărarea musculară apar tardiv când viabilitatea intestinală va fi compromisă.

Ocluzia funcțională paralitică se manifestă printr-un peristaltism diminuat sau absent. Are loc în perioada postoperatorie sau în urma traumatismelor abdominale grave. Se asociază cu peritonita, pancreatita acută și inflamația sau hemoragia retroperitoneală. Inhibiția motilității intestinale este consecința hiperactivității simpatice neuromusculare. Cauzele metabolice sau hipomagneziemia. Ocluzia spastică este cauzată de contracția intensă a intestinului subțire fără activitate propulsivă coordonată și poate fi consecința intoxicației cu metale grele, saturnismului, porfiriei. O altă cauză a ocluziei funcționale spastice poate fi ischemia mezenterică cronică sau acută, când este afectată musculatura intestinală netedă.

Ocluzia paralitică a colonului (pseudoobstrucția sau sindromul Ogilvie) este provocată de aceiași factori, ca și ileusul intestinului subțire și doar în 5% din cazuri apare în absența acestor cauze. Are loc o distensie rapidă, progresivă fără dureri a colonului, fiind posibilă gangrena și perforația diastatică a cecului, când distensia acestui segment atinge diametrul de 10-12 cm (legea Laplace).

Starea generală a bolnavului nu se modifică în primele zile ale instalării ocluziei, în special când vorbim despre ocluzii pe intestinul gros. Funcțiile vitale (tensiune, puls, temperatură, diureză, respirații) sunt normale, acestea modificându-se progresiv, abia după 2-5 zile. Dacă nu se iau măsurile necesare se poate ajunge la o stare de șoc gravă, ireversibilă.

Într-un stadiu avansat, bolnavul manifestă sudori reci, puls slab, dar rapid, tensiune scăzută, este dispneic, necooperant, oliguric, areactiv.

II.3. Simptomatologie

În cadrul sindromului ocluziv, durerea, vărsăturile și oprirea tranzitului intestinal se constituie într-un trepied clinico-simptomatic sugestiv. Atunci când la această terță asociere se adaugă al patrulea semn (distensia abdominală), tabloul clinic este pe deplin conturat.

Durerea

Este primul și cel mai constant semn al ocluziei intestinale. Are, de obicei, caracter colicativ, intermitent, spasmodic, fiind de intensitate extrem de vie. Este mereu prezentă și se instalează brusc, dar are manifestare variabilă, în caz de strangulare prin bridă, încarcerarea unei anse intestinale într-o hernie sau în caz de volvulus. Obligă bolnavul să adopte o poziție forțată antalgică, fiind însoțită de fenomene vegetative, cum ar fi: paloare, transpirații, anxietate – în cazul în care vorbim de ocluziile prin strangulare, unde tracțiunea pe mezouri și ischemia ansei explică paroxismul durerii și celelalte simptome. În cazul în care vorbim de un neoplasm, durerea se instalează lent, dar progresiv, având evoluție clinică sub formă de colici (perioade dureroase, urmate de perioade de acalmie), acestea reliefând faptul că din când în când conținutul intestinal reușește să treacă dincolo de obstacol și distensia dureroasă a intestinului să se amelioreze (sindrom subocluziv). Durerile cu caracter colicativ durează câteva minute, fiind întretăiate de perioade de acalmie, ce variază de la 3 la 5 minute pentru jejun, la 5-10 minute pentru ileon și 15-20 de minute pentru colon. Fenomenele se repetă până la obstruarea completă, când încep durerile continue și puternice, deoarece s-a instalat ocluzia intestinală. Localizarea ințială a durerii este periombilicală (oluzie mecanică) sau difuză (ocluzie dinamică). Constant nu avem un sediu precis al durerii, ea fiind raportată la întregul abdomen.

Meteorismul abdominal

Apare datorită stagnării conținutului intestinal, care fermentează. Având în vedere că intestinele conțin și aer, pe lângă lichid abundant, se creează o distensie foarte accentuată a peretelui abdominal (constatată la inspecția abdomenului, în special la bolnavii slabi).

Vărsăturile

Sunt un simptom mai puțin constant decât durerea. În primele zile de evoluție ale ocluzie pot lipsi. În mod obișnuit, apar cu atât mai devreme cu cât sediul obstacolului este situat mai proximal la nivelul intestinului. Ele pot avea conținut de secreție gastrică sau pot fi vărsături alimentare, pot apărea în momentul instalării ocluziei intestinale, datorită reflexelor nervoase pornite de la nivelul ocluziei. Tardiv, la câteva zile de la debut, apar vărsăturile cu caracter fecaloid, ele sunt vărsături de regurgitație, caracteristice fazei de distensie atonă a intestinului. Apariția lor semnifică un stadiu avansat al ocluziei și că ansele intestinale sunt pline cu conținut intestinal. Acesta neputându-se evacua normal, se evacuează retrograd în stomac și de aici afară, prin mișcări antiperistaltice . Sindromul vărsăturilor fecaliode este unul foarte grav și este indicat ca să se pună diagnosticul înaintea apariției acestora.

Obstruarea evacuării de materii fecale și gaze

Este principalul simptom care indică ocluzia intestinală. După instalarea obstacolului, pe intestinul subțire sau prima parte a colonului, este posibil ca bolnavul să aibă emisie de gaze și 1-2 scaune, spontan sau prin clismă, prin care evacuează conținutul intestinal existent aflat sub obstacol, după care nu mai sunt evacuate scaune sau gaze. În anumite forme de strangulare este posibilă chiar apariția diareei. Oprirea tranzitului intestinal este cu atât mai precoce, cu cât sediul obstacolului este mai distal situat.

II.4. Diagnosticul ocluziei intestinale

Diagnosticul de ocluzie intestinală trebuie stabilit urgent, pentru a se putea acționa în timp util pentru pacient. El se face pe baza anamnezei – în urma discuției cu bolnavul: semne clinice și semne fizice, și paraclinic.

Examinarea subiectivă

Debutul este brusc și se manifestă prin durere abdominală, greață, vomă și obstipație, fiind uneori precedat de un prodrom de colică abdominală, subocluzie tranzitorie sau febră.

Durerea abdominală în raport cu tipul ocluziei intestinale este caracterizată de pacient în mod diferit:

Durere intermitentă sau colicativă în formă de crampe cu perioade de acalmie, este prevalentă în ocluzia simplă prin obturație; periodicitatea crampelor intestinale caracterizează nivelul ocluziei:

– la vinelul jejunului proximal crampele apar cu un interbal de 3-5 min

– la nivelul ileonului distal – cu interbal de 10-15 min

– la nivelul colonului – cu interval de 15-20 min.

Durere violentă continuă însoțită de paloare, transpirații reci, anxietate sugerează posibilitatea ocluziei prin strangulare, prin “ansă închisă“, ischemiei mezenterice și ocluziei dinamice spastice;

Durere surdă, continuă cu distensie treptată, care durează multe ore (uneori zile), este observată în ocluzia funcțională paralitică;

Localizarea inițială a durerii este periombilicală (ocluzie mecanică) sau difuză (ocluzie dinamică).

Vărsăturile apar după debutul durerii, sunt precoce în ocluziile înalte și prin strangulare (reflectorii), apar tardiv în ocluziile joase, în ocluziile postoperatorii și ocluziile paralitice; inițial vărsăturile sunt bilio-alimentare, ulterior conținutul lor devine intestinal și cu aspect tot mai fecaloid; în ocluziile înalte vărsăturile sunt cantitativ mici și frecvente, în cele joase – abundente și se repetă la intervale de timp mai mari; vărsăturile sunt precedate și însoțite de semne de stază – grețuri, sughiț și eructații.

Obstipația – întreruperea tranzitului și eliminării materiilor fecale și gazelor, se instalează după apariția durerilor și vomelor, în ocluziile intestinale și colonice fiind un semn precoce, iar în ocluziile înalte inițial poate avea loc eliminarea materiilor fecale și gazelor situate mai jos de locul obstrucției în formă de diaree, fenomen care uneori poate deveni “capcană diagnostică“.

Distensia abdominală prezentă la pacient poate fi bruscă sau rapidă în caz de ocluzie mecanică; inițial localizarea distensiei este periombilicală cu generalizare treptată ulterioară;

– în ocluziile paralitice distensia poate fi de la început generalizată;

– în strangulările interne și volvulus distensia se produce brusc și inițial este asimetrică;

– în ocluziile înalte distensia lipsește, abdomenul având un aspect normal;

Distensia abdominală gradată, progresivă cu durata de multe ore sau zile, asociată cu sațietate precoce, crampe moderate după alimentație li pierdere ponderală sugerează existența ocluziei mecanice parțiale, provocată de un proces cronic.

Simptomele de obstrucție intestinală, apărute după o colică biliară la unpacient în vârstă (> 65 ani), uneori cu litiază veziculară confirmată, sugerează suspiciunea unei obturații cu un calcul biliar.

Se va studia documentația patologiilor precedente prezentate de pacient sau rude.

Examinare obiectivă

Simptomatologia locală este evidențiată în cursul examinării abdominale.

Inspecția arată gradul distensiei abdominale și caracterul ei: localizată sau difuză, simetrică sau asimetrică.

La persoanele slabe se observă undele peristaltice, însoțite de dureri sau crampe, care caracterizează ocluzia mecanică la intestinul subțire; uneori poate fi observată o tumefiere mobilă (invaginația) sau fixă (masa neoplazică).

Cicatricele parietale în urma intervențiilor chirurgicale precedente sau traumatismelor abdominale sugerează posibilitatea ocluziei aderențiale.

Palparea

Abdomenul este distens, fără contractură musculară și în majoritatea cazurilor nedureros, se percepe din cauza meteorismului așa-numită “rezistență elastică“.

Sucusia (clătinarea) abdomenului provoacă clapotaj.

Durerea (sensibilitatea) la palpare este semnificativă pentru locul și mecanismul obstrucției în caz de strangulare.

Durerea localizată (somatică), apărarea musculară și simptomul Blumberg sunt interpretate ca semen inițiale de strangulare și considerate indicație pentru operație, deși practica chirurgicală nu confirmă întotdeauna această regulă.

Durerea generalizată poate avea loc în caz de ocluzie mecanică și în caz de ocluzie dinamă paralitică, diferențierea dintre aceste forme de ocluzie fiind foarte dificilă.

În cursul palpării se vor controla orificiile herniare, având în vedere situația, când strangularea parietală Richter, fără a întrerupe tranzitul intestinal și formarea unei hernii voluminoase, poate provoca dificultăți de diagnostic.

Pot fi palpate masele tumorale, care provoacă ocluzia prin obturație, cilindrul de invaginație.

În caz de ocluzie prin strangulare inițial se palpează ansa dilatată supraiacentă obturației în forma uni corp elastic, imobil, cu timpanism înalt la percuție (sindromul von Wahl).

Percuția evidențiază timpanism localizat sau generalizat (meteorismul) și uneori zone mate (transudatul/exudatul); timpanismul juxtaombilical (simptomul Langier) presupune ocluzia mecanică a jejunoileonului (volvulus); matitatea deplasabilă este semn de ascită, transudat sau exudat (simptomul Gandolphe).

Auscultația ne poate permite să auzim suntele începutului – sunete intestinale hiperactive prin contracția anselor dilatate, așa-numitele colici de “luptă“ și liniștirea finală – silentium abdominal (H.Mondor).

În ocluziile (stenozele) parțiale de intestine subțire după o colică de “luptă“ se pot asculta zgomotele sonore (barbarism) hidroaerice, provocate de trecerea lichidelor și gazelor intestinale prin defileu, urmate de scaun și eliminarea gazelor, după care fenomenele acustice și durerea colicativă se liniștesc pentru o perioadă scurtă de timp.

Tușeul rectal și vaginal, asociat cu palparea abdominală este obligatoriu și poate descoperi ampula rectală goală, tumori rectale, coprostază, tumori pelvine, strangularea internă obturatorie, tumora (cilindrul) de invaginație, asociat cu elimanări sanguinolente; la rectosigmoidoscopie pot fi observate spiralele mucosae de torsie în caz de volvulus sigmoidian.

Simptomatologia generală este în funcție de gravitatea sindromului ocluziv și momentul examinării. Tradițional se evidențiază trei faze (stadia) ale ocluziei intestinale acute cu durata de 2-12, 12-36 și după 36 de ore.

În faza de debut predomină sindromul algic și semnele locale de ocluzie. Simptomele generale sunt proporționale cu gravitatea formei clinice de ocluzie: pacienții cu ocluzie strangulate sunt palizi, anxioși, au tahicardie, hipotensie; în caz de peritonită apare febra, precedată de frisoane; la bolnavii cu ocluzie prin obturație starea generală este puțin afectată: în toate formele de ocluzie simpotatica locală este evidentă.

În perioada de tranziție, care durează de la 12 până la 36 de ore de la debut, are loc o ameliorare falsă, deoarece se calmează colicele, crampele, durerea devenind continua și mai puțin inteintensiveește intoxicația, iar în simptomatologia locală predomină distensia abdominală.

În perioada tardivă după 36 ore de la debut odată cu evoluția fenomenelor ocluzive, cu aprofundarea deshidratării, care devine globală, se instalează senzația de sete, tegumentele și mucoasele devin uscate, iar faciesul este “tras” cu ochii înfundați. Apare oliguria; în legătură cu agravarea peritonitei și a sepsisului abdominal febra crește până la 39-40C, fiind însoțită de frisoane. Bolnavul devine apatic, astenic, intră într-o stare de adinamie, torpoare, somnolență, pulsul define filiform, tensiunea arterial scade, respirația devine superficială și frecventă, iar starea generală se alterează rapid.

II.5. Investigații paraclinice

Explorările radiologice confirmă diagnosticul de ocluzie intestinală, oferă date suggestive despre caracterul obstrucției și precizează nivelul acesteia.

Radiografia abdominală

Poate descoperi în tractul intestinal calculi biliari, care provoacă ocluzia prin obturație, calculii renali pot provoca ocluzia funcțională paralitică. Diagnosticul radiologic al ocluziei intestinale a colonului, de regulă, este confirmat de colonoscopie și irigoscopie.

Radiografie abdominală pe gol, evidențiind distensia gazoasă a unei anse intestinale și multiple imagini hidroaerice

Irigografia, stabilește locul obstrucției colonice

Radiografia cu gastrografie, indică sediul obstrucției (recomandată doar în cazurile foarte dificile)

Analize biochimice: hemogramă, proteinemia, ionograma sangvină și urinară, pH-ul sangvin, amilazuria și amilazemia indică o evaluare mai precisă.

Ultrasonografia (US)

Tomografia computerizată (CT)

Rezonanța magnetică (RMN)

Radioscopia – cu contrast

Examinările de laborator

Ionograma, hematocritul, concentrația de creatinină, coagulograma (protrombina și trombocitele) contribuie la determinarea gravității și ghidează eforturile de reanimare.

Aceasta face diferența dintre ocluzia mecanică sau funcțională. Prin sonda de aspirație nazo-gastrică sau nazo-intestinală după aspirație se introduce soluția de bariu sulfuric.

Diagnosticul pozitiv se face pe baza examinării clinice și paraclinice a pacienților. Rol important în determinarea lui, o au investigațiile imagistice: radiografia plană, iar în cazuri speciale, radioscopia/radiografia cu contrast, laparoscopia și investigațiile imagistice moderne – US, CT, RMN.

La pacienții cu ocluzie intestinală acest diagnostic initial trebuie completat cu rezultatul diferențierii principalelor forme clinice ocluzive, necesar pentru o tactică chirurgicală corectă și tratament chirurgical adecvat.

Ocluzia mecanică, de regulă, necesită intervenție operatorie, iar cea dinamică – tratament conservator, operația fiind un factor de agravare.

Diagnosticul diferențial are ca scop excluderea patologiei neobstructive cu semne de ocluzie intestinală. În procesul de diferențiere se va tine cont de următoarele situații clinice:

– dilatația acută gastrică, sindromul de compresie vasculară a duodenului cu distensie gastrică și clapotaj epigastric, aspectul radiologic abdominal fiind normal

– colecistita acută poate provoca distensia colonului sau a unei anse intestinale vecine, producând meteorism, dar evoluează cu colică biliară, febră și uneori icter; semnele de ocluzie nu sunt clar evidente și dispar pe parcurs

– apendicita acută poate evolua cu simptome de ileus paralitic și peritonită; în perioada de debut simptomele caracteristice ale apendicitei sunt clare, în perioada de peritonită diferențierea se face în timpul operației

– pancreatita acută debutează cu durere puternică “în bară”, cu distensie abdominală, ileus paralitic, ansa “santinelă” la radiografia plană și amilazemie crescută; amilazemia și diastazuria uneori fac inutilă laparotomia de urgentă.

– ischemia mezenterică acută evoluează cu durere abdominală de intensitate extremă, disproportionate de tabloul clinic obiectiv

– peritonita prin perforație are un debut cu durere intense somatică, cu semne de iritație peritoneală și pneumoperitoneu; ăn absența pneumoperitoneului diferențierea poate fi realizată în timpul laparotomiei

– în caz de diverticuloză și diverticulită a colonului irigoscopia și colonoscopia precizează diagnosticul

– colicile diverse (renale, biliare, salpingiene) se pot asocial cu pareza intestinală tranzitorie, dar au un sindrom algic characteristic și se pretează ușor tratamentului medicamentos

– infarctul de miocard poate induce ocluzia dinamică paralitică, dar durerea este precordială, iar EKG precizează diagnosticul

– patologia retroperitoneală, ascita acută evoluează cu distensie abdominală, subocluzie, constipație, vomă

– anamneza, examinarea radiologică, ecografia și laparocenteza elucidează diagnosticul.

Diferențierea sindroamelor clinice obstructive,necesară în cadrul tacticii chirurgicale corecte de diagnostic și tratament se face pe baza examinării clinice și imagistice.

Semnele de laborator, pot releva date importante:

▪ Hemograma, arată un hematocrit crescut și un număr mare de hematii.

▪ Leucocitoza este crescută și ea.

▪ Se remarcă și o creștere a potasiului și azotului și o scădere a clorului și proteinelor sanguine.

Examinările de laborator, ionograma, hematocritul, concentrația de creatinină, coagulograma (protrombina și trombocitele) contribuie la determinarea gravității (gradului de deshidratare și insuficienței circulatorii) și ghidează eforturile de reanimare.

Examinările imagistice adjunctive, necesare în situații speciale.

Când radiografiile abdominale sunt inconluzive sau par normale la pacienții cu semne clinice consistente de ocluzie intestinală sunt indicate (după posibilitățile spitalului sau serviciului de urgență) ultrasonografia, tomografia computerizată sau rezonanța magnetică rapidă (RMN). Aceste metode sunt capabile să descopere obstruția în caz de “ansă închisă” sau strangulată.

Criteriile sonografice ale ocluziei mecanice a intestinului subțire și colonului sunt următoarele:

Observația simultană a segmentelor intestinale distense și colabate

Lichid peritoneal liber

Conținut intestinal impastat

Peristaltism paradoxal pendulat

Edemparietal între mucoasa și seroasa intestinală

Masa fixă aperistaltică plină cu lichid, anse intestinale dilatate

Ultrasonografia poate fi făcută la patul bolnavului grav și trebuie să fie următorul pas diagnostic în caz de radiografie “normală” sau neclară.

Scanarea CT față de radiografia convențională are următoarele avantaje:

– arată nivelul obstrucției

– indică severitatea și cauza obstrucției

– descoperă obstrucția cu ansa “închisă” și stangularea precoce.

Tomografia computerizată, evidențiază, de asemenea, procesele inflamatorii și neoplazice în cavitatea peritoneală, poate vizualiza pneumatoza cistoidă intestinală, nevăzută pe filmele convenționale, și poate diferenția ocluzia mecanică a colonului de pseudoocluzie.

Scanarea CT este considerate metodă de elecțiune în diagnosticul ocluziei intestinale la pacienții care au febră, tahicardie, durere localizată și leucocitoză.

Cea mai eficientă (senzitivă, specifică și corectă) metodă imagistică în diagnosticul ocluziei intestinale pare să fie (atunci când este posibilă) RMN rapidă.

În situații deosebite a examinării imagistice a ocluziei intestinale, uneori apar indicații speciale pentru definitivarea diagnosticului imagistic când sunt indicate metode sau teste adjuvante.

Diagnosticul radiologic al ocluziei intestinale a colonului, de regulă, este confirmat de rectosigmoidoscopie sau colonoscopie. O metodă foarte bună de definitivare a acestui diagnostic este clisma baritată – irigoscopia.

Radioscopia, – grafia cu contrast a intestinului subțire este folosită pentru diferențierea ocluziei mecanice de ocluzia dinamică, ocluziei mecanice complete de ocluzia partial, mai frecvent în caz de ocluzie aderențială sau postoperatorie. Prin sonda de aspirație nazo-gastrică sau nazo-intestinală după aspirație se introduce soluția de BaSO4. În legătură cu pericolul impactării bariului sulfuric și a transformării ocluziei parțiale în ocluzie completă, pacientul va fi observant atent și la primele semne de agravare a ocluziei va fi operat. Rezultate foarte bune au fost obținute cu soluția de contrast hidrosolubilă, care nu expune la pericolul impactării, si favorizează restabilirea tranzitului prin zona de stenoză. Soluția hidrosolubilă de contrast – diatrizoat de meglumină sau diatrizoat sodium în cantitate de 120 ml se introduce în sonda nazo-gastrică și în termen de până la 24 de ore în caz de permeabilitate a zonei de ocluzie ajunge în colonel drept. Metoda are sensitivitate de 98%, specificitate de 100% li valoare predictive pozitivă de 100%, iar negative 96% în calitate de predictor al tratamentului nonoperator.

CAP.III. TEHNICI DE ÎNGRIJIRE

Îngrijirea pacientului cu ocluzie intestinală necesită o supraveghere și o îngrijire foarte atentă, de aceasta depinzând viața pacientului. Tocmai de aceea, pacientul cu ocluzie intestinală va fi în mod obligatoriu direcționat urgent și spitalizat în secția de chirurgie generală sau reanimare (în caz de complicație cu șoc sau semne de decompensare hidro-electrolitică) a spitalului zonei de deservire

Terapia intensivă, tratamentul nonoperator și diagnosticul formei de ocluzie se realizează concomitent și paralel.

III.1. Îngrijirea pacienților suferinzi de ocluzie intestinală

O importanță deosebită, în saloanele de terapie intensivă o are realizarea și crearea unui climat optimal, care să reducă la minim eforturile de acomodare a pacientului: aer condiționat, temperatură optimă de 20-22 de grade, luminozitate indirectă, odihnitoare.

Întotdeauna, tratamentul ocluziei intestinale mecanice este unul chirurgical și al ocluziei intestinale funcționale, medicamentos.

Tratamentul ocluziei intestinale mecanice

Acest tratament se clasifică în 3 categorii:

Preoperator

Intraoperator

Postoperator

Categoriile care intră în atribuțiile asistentei medicale sunt tratamentul preoperator și tratamentul postoperator.

Tratamentul ocluziei intestinale funcționale (paralitice)

Dacă ocluziile sunt declanșate de un purulent intraperitoneal sau revărsat sanguin, atunci se va recurge la intervenția chirurgicală.

Dacă este declanșată de o intoxicație accidentală sau voluntară, se face tratamentul intoxicației; dacă ocluzia este declanșată de o cauză intrinsecă a intestinului, intramurală se va administra atropină, papaverină, scobutil și se va face infiltrații lombare cu Xilină. Se va face, bineînteles si reechilibrarea hidroelectrolitică.

C. Tratamentul conservator paliativ al bolnavilor terminali inoperabili

Pacienții cu patologie terminal inoperabilă (SIDA, carcinomatoză avansată), cărora tratamentul chirurgical le oferă doar șanse minimale de ameliorare de scurtă durată, cu suferință continua, pot refuza intervenția operatorie pentru ocluzia intestinală acută.

Acestor pacienți li se oferă condiții confortabile de tratament, inclusive infuzia de analgezice (morfina), octreotidă, preparate antisecretorii, rehidratarea și decompresia continua nasogastrică.

Când este posibilă, se practică stentarea endoscopică cu scopul creării unui transit digestive partial, făcând laparatomia inutilă.

La dorința pacienților, acest tratament poate fi organizat într-un hospis sau la domiciliu.

Refuzul pacientului de a fi operat trebuie să fie confirmat de pacient în scris, iar acest tratament paliativ să fie argumentat de consiliu (chirurg, reanimatolog, oncolog sau alt specialist) și aprobat de administrația spitalului.

III.3. Profilaxia și tratamentul ocluziei paralitice

Cu scopul prevenirii acestui sindrom pathologic postoperator după operații traumatizante și de lungă durată (gastrectomia totală, rezecția pancreatoduodenală, operații la organelle bazinului ș.a.), se recomandă medicamentele cu acțiune prokinetică – metoclopramide, cisapridul, eritromicina și limitarea/excluderea folosirii narcoticelor pentru analgezie.

În perioada postoperatorie tratamentul standard – regim alimentar, decompresia naso-gastrică și rehidratarea.

În caz de paralizie postoperatorie persistentă se recomandă includerea în resuscitarea hidro-electrolitică a soluției repolarizante, abolirea impulsației simaptice de inhibiție cu preparate alfa-adrenolitice (benzohexoniu, droperidol) sau cu blocul peridural și după această pregătire stimularea peristaltismului cu neostigmine și clisme.

Când sindromul ocluziei paralitice apare la pacienții neoperați se va stabili cauza posibilă (radiografie, US, TC): în caz de abces sau focar inflamator se vor practica măsuri de drenaj sau eradicarea chirurgicală; în caz de ocluzie mecanică parțială se va practica radiografia cu contrast (introducerea prin sondă naso-gastrică a soluției de contrast hidrosolubil – 120 ml deatrizoat meglumină sau deatrizoat sodium), care stabilește diagnosticul, după 6 ore restabilește tranzitul și după 24 de ore face posibilă alimentația perorală.

Radiografia cu contrast este cea mai eficientă metodă de diagnostic a ocluziei intestinale parțiale, care este principal cauză a ileusului paralitic persistent.

III.4. Evoluție și complicații

• Evoluția bolii

Este constituită din trei etape:

– Debutul poate fi brusc sau insidios. Adesea el este dramatic și brutal. Durerea abdominală poate fi vie și bruscă, alteori însă apare progresiv.

– Perioada de stare, când se adaugă vărsăturile, iar durerile se accentuează. Fără tratament chirurgical, evoluția se face către faza terminală;

– Faza terminală, când vărsăturile devin fecaloide, abdomenul ajunge la distensie extremă, fără mișcări peristaltice, apar semne generale de intoxicație (ochi înfundați în orbite, faciesul se schimbă, respirația devine superficială, pulsul slab, buzele se cianozează, prăbușire tensională, oligurie și uremie).

• Complicațiile bolii

Sunt:

– Inundația traheo-bronșică (pneumonia de aspirație) cu lichide de vărsătură;

– Atelectaziileși pneumoniile;

– Deshidratare internă și tulburări ale echilibrului acido-bazic;

– Insuficiență renală acută;

– Peritonită prin transudat și necroza peretelui intestinal;

– Șoc ocluzional.

CAP.IV. ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU OCLUZIE INTESTINALĂ

A) Procesul de îngrijire

Procesul de îngrijire reprezintă un set de acțiuni prin care se îndeplinesc îngrijiri de nursing de care pacientul are nevoie. Procesul de nursing este un proces intelectual compus din diferite etape, logic coordonate, având ca scop obținerea unei stări mai bune a pacientului. Acesta permite acordarea de îngrijiri individualizate adaptate fiecărui pacient.

Etapele sunt:

1. Culegerea de date

Este etapa inițială a procesului de îngrijire, aceasta reunește toate informațiile

necesare îngrijirii unui pacient. Se începe de la internarea pacientului și reprezintă primul contact cu pacientul care este foarte important pentru obținerea acceptului colaborării acestuia. Asistentul medical, prin comportamentul său, trebuie să-i creeze pacientului imaginea unei persoane competente și să contribuie la îngrijirea sa.

2. Analiza și sinteza datelor

Presupune examinarea datelor, clasificarea datelor în independente și dependente, identificarea resurselor pacientului, stabilirea problemelor de îngrijire și a priorităților și stabilirea cauzelor sau a surselor de dificultate. Asistentul medical trebuie să cunoască exact cauza problemei ca prin acțiunile proprii să acționeze asupra acestei cauze.

3. Planificare îngrijirilor

Se face prin stabilirea unui plan de acțiune a etapelor, mijloacelor ce se impun în îngrijire, adică organizarea îngrijirilor conform unei strategii bine definite, ținând cont în mod deosebit de îngrijirile și tratamentele prescrise de medic.

4. Implementarea sau aplicarea îngrijirilor

Constituie momentul realizării intervențiilor. Scopul este aducerea pacientului într-o stare optimă de independență, de satisfacerea nevoilor.

5. Evaluarea

Presupune aprecierea muncii asistentului medical în funcție de rezultatele obținute. Se face evaluarea după o anumită perioadă; în general un obiectiv indică în ce ritm trebuie făcută evaluarea.

Rolul propriu

Asistenta medicală are îndatorirea de a observa starea generală a pacientului încă de la internarea sa. Ea trebuie să știe să evalueze starea de sănătate a apcientului pentru a transmite medicului date importante pentru stabilirea diagnosticului și pentru stabilirea îngrijirilor de care are nevoie pacientul. De aceea, se recurge la examinarea clinică și paraclinică, în care asistenta medicală joacă un rol important.

Se va urmări atent și sistematic necesitățile pacientului și manifestările de dependență generate de nesatisfacerea nevoilor, ca să poată stabili obiective evaluabile pentru o îngrijire pertinentă și de calitate. Pacientul care suferă de ocluzie intestinală se prezintă la spital, în general, cu o stare generală alterată, stare evaluată în timpul examenului clinic. Asistenta va observa că pacientul prezintă distensie abdominală, va constata prin interogarea pacientului că acesta prezintă dureri cu caracter colicativ, intense. Pacientul va putea declara că nu prezintă tranzit intestinal, că are vărsături abundente, toate aceste manifestări fiind apoi comunicate medicului de către asistenta medicală, ajutând la stabilirea cu certitudine a unui diagnostic.

Este importantă culegerea datelor din diverse surse: din foaia de observație, foaia de temperatură, de la familia pacientului, de la ceilalți membrii ai echipei de îngrijire, însă principala sursă rămâne pacientul.

Toate datele, privind strea generală a pacientului și evoluția bolii acestuia se notează permanent în foaia de observație și planul de îngrijire, pentru a obține un tablou clinic exact, care va fi valorificat de echipa de îngrijire și va fi baza unui nursing de calitate.

Sarcinile asistentei în pregătirea și asistarea unui examen clinic medical sunt următoarele:

Pregătirea psihică a pacientului;

Adunarea, verificarea și pregătirea instrumentarului necesar;

Dezbrăcarea și îmbrăcarea pacientului;

Aducerea pacientului în pozițiile adecvate examinărilor;

Asigurarea iluminației necesare la examinările cavităților naturale;

Deservirea medicului cu instrumente;

Ferirea pacientului de traumatisme și răceală;

Așezarea pacientului în pat după examinare și facerea patului.

IV.1. Pregătirea preoperatorie și îngrijirea postoperatorie

Pregătirea preoperatorie

Pregătirea preoperatorie cuprinde:

Pregătirea fizică și psihică a pacientului

Pregătirea generală: – Bilanț clinic

-Bilanț paraclinic

Pregătirea pentru operație (îngrijiri preoperatorii)

Pregătirea pacientului înaintea intervenției chirurgicale este un element major de prevenire a infecțiilor postoperatorii. De ea depinde reușita operației și evoluția postoperatorie. Astfel, se neutralizează sursele de suprainfecție, care au originea: la nivelul pielii (incizie); la distanță (nazo – faringian, vezică urinară). De asemenea, se reduc posibilitățile de contaminare a pielii, prin utilizarea de antiseptice și se depistează și semnalează unele leziuni cutanate, infecții ORL sau urinare, recente sau vindecate, paraziți externi, posibilități de alergie.

Pregătirea psihică și fizică a pacientului

Ajunși în secția de chirurgie, pacienților trebuie să li se asigure confort fizic și psihic. Pacienții internați sunt agitați, speriați, inhibați de teama intervenției chirurgicale, de diagnosticul imprevizibil, de anestezie, de durere, de moarte.

Asistenta medicală are obligația, ca prin comportamentul și atitudinea ei să înlăture starea de anxietate în care se găsește pacientul înainte de operație:

– să îl ajute pe pacient să-și exprime gândurile, teama, grijile;

– să-i insufle încredere în echipa operatorie;

– să-i explice ce se va întâmpla cu el în timpul transportului și în sala de preanestezie; cum va fi așezat pe masa de operație; când va părăsi patul; când va primi vizite;

– să-l asigure că va fi însoțit și ajutat.

Pregătirea generală

Pregătirea generală cuprinde bilanțul clinic și bilanțul paraclinic.

Bilanțul clinic (examinarea clinică) cuprinde partea în care asistenta medicală realizează anamneza riguroasă a pacientului, controlul funcțiilor vitale și vegetative și se asigură că toate datele cu privire la starea de sănătate a pacientului vor fi transmise medicului.

Bilanțul paraclinic completează examenul clinic și permite o apreciere exactă a stării viitorului operat. Rezultatele examenelor paraclinice depind de profesionalismul și corectitudinea cu care asistentele medicale au făcut recoltarea produselor biologice și patologice sau au pregătit pacientul pentru investigație.

Reanimarea, observația și examinarea bolnavului ocluziv presupun următoarele:

Determinarea semnelor vitale: tensiunea arterială, pulsul, tensiunea venoasă centrală, respirația, diureza orară, se înregistrează în fișa de reanimare și tratament.

Prelevarea probelor de sânge pentru determinarea grupului sanguin, hemoleucogramă, coagulogramă, timpul de tromboplastie, trombocitele, gazele sanguine, ureea, bilirubina, creatinina, amilaza urinei și glicemia.

Introducerea sondei nazo-gastrale sau intestinale, pentru decompresie gastro-intestinală și aprecierea aspiratului

Introducerea cateterului urinar Folley, pentru determinarea diurezei orare.

Tratament nonoperator inițial:

– Regim și alimentație parenterală

– Lavaj gastric și decompresie nazo-gastrică sau intestinală continuă

– Reechilibrare hidroelectrolitică și volemică cu scopul compensării pierderilor externe și interne și stabilizaării hemodinamice

– Administrarea preparatelor spasmolitice și alfa-adrenoblocante, având ca scop facilitarea diferențierii ocluziei funcționale dinamice

– Clisme evacuatorii și cu sifonaj

– Antibioticoterapia profilactică – cefazoline cu spectru larg de acțiune sau aminoglicozide în asociere cu metronidazol sau clindaminică.

Astfel, observația, diagnosticul activ al formei de ocluzie intestinală și reanimarea (eventual, pregătirea preoperatorie) se realizează concomitent.

Diagnosticul activ permite chirurgului să stabilească forma de ocluzie (mecanică sau dinamică, completă sau parțială, simplă sau strangulată) și indicațiile pentru tratamentul operator.

Pregătirea pentru operație (îngrijiri preoperatorii)

Pregătirea pentru operație se face în funcție de timpul avut la dispoziție și de starea generală a pacientului.

Pregătirea pacientului în urgențe chirurgicale

Dat fiind timpul foarte scurt avut la dispoziție și faptul că ocluzia intestinală reprezintă o urgență medico – chirurgicală, pregătirea pacientului se face în același timp cu pregătirea sălii și a chirurgilor.

Pregătirea constă în:

spălarea cu apă caldă și săpun, numai a zonelor cu risc;

raderea, cu atenție, pentru a nu provoca escoriații;

badijonarea zonei cu antiseptic colorat;

eventualele plăgi prezente se vor pansa și se vor proteja foarte atent;

golirea conținutului gastric, prin spălătură gastrică.

Rolul pregătirii preoperatorii a pacientului deține un loc important în prevenirea infecțiilor nosocomiale.

Îngrijirea postoperatorie

Supravegherea postoperatorie a pacientului începe din momentul terminării intervenției chirurgicale, deci înainte ca acesta să fie transportat în cameră. Din acest moment, operatul devine obiectul unei atenții constante, până la părăsirea spitalului.

Odată adus pacientul în salonul său sau în cel de terapie intensivă, asistentei medicale îi revine sarcina să-i acorde o atenție deosebită. Asistenta medicală trebuie să acorde atenție oricărui semnal de alarmă pe care îl dă pacientul sau oricărui semn patologic pe care îl constată ea în starea generală a pacientului.

Supravegherea operatului este sarcina fundamentală a asistentei medicale. Supravegherea este permanentă, în vederea depistării precoce a incidentelor și complicațiilor postoperatorii. Prezența permanentă lângă pacient permite asistentei medicale ca, pe lângă elementele de supraveghere indicate de chirurg și anestezist, orice alte modificări și acuze subiective (durere) și să administreze, la timp, tratamentul prescris, evitând inițiativele personale, fără a ține cont de responsabilitățile celorlalți membrii ai echipei.

Asistenta medicală va urmi aspectul general al operatului și pierderile lichidiene sau sanguine, va monitoriza diferiți parametrii fiziologici.

De calitatea și minuțiozitatea acestor îngrijiri depinde, în mare măsură, evoluția postoperatorie și absența complicațiilor. Asistenta medicală va trebui să se asigure că pacientul evoluează favorabil încă din momentul trezirii și până la ieșirea din spital a pacientului.

Îngrijirile postoperatorii ocupă, și ele, un rol important în terapeutica ocluziilor și constau în:

– Reechilibrarea hemodinamică a bolnavului până când constantele ajung la valori normale, îmbunătățirea stării generale ți reluarea tranzitului intestinal.

– Administrarea de antibiotice cu spectru larg și Metronidazol pentru tratarea infecției existente sau prevenirea complicațiilor infecțioase postoperatorii

– Administrarea medicație pentru stimularea reluării tranzitului intestinal, în raport cu intervenția suferită: se administrează alfa- sau beta-blocante sau stimulante, în funcție de mecanismul ocluziei.

– Reluarea alimentației se va face treptat si cu mare atenție.

– Profilaxia recidivelor are în vedere înlăturarea factorilor ce ar favoriza o nouă ocluzie sau aplicarea unor măsuri pentru a preveni ocluzia

– Prevenirea complicațiilor postoperatorii, atât generale, cât și a recidivelor de ocluzie. Pentru acest lucru, se va continua antibioticoterapia, până la normalizarea temperaturii (în cazul în care vorbim despre un pacient febril) sau a ameliorării constantelor biologice și se va asigura o bună diureză.

– Controalele repetate clinice, radiologice, ecografice pot depista, din timp, apariția unor complicații.

Rezultatele sunt în funcție de cauza determinantă, de timpul scurs până la interveție, de starea generală a bolnavului și evoluția postoperatorie.

IV.2. Rolul asistentei medicale în îngrijirea plăgii operatorii

În obligațiile asistentei medicale intră și îngrijirea plăgii operatorii. De la sala de operație bolnavul vine cu plaga acoperită cu un pansament steril. Asistenta medicală trebuie să examineze acest pansament, să-l schimbe zilnic și să observe dacă acest pansament nu este îmbibat cu sânge sau cu puroi. Dacă este îmbibat, ea trebuie să anunțe imediat medicul, care va examina pansamentul bolnavului și va da instrucțiuni necesare suplimentare în funcție de caz.

IV.3. Rolul asistentei medicale în administrarea tratamentului

Asistenta medicală trebuie să aibă cunoștințele necesare pentru administrarea tratamentului prescris de medic. Ea trebuie să fie capabilă să execute tehnicile în mod eficient, corect astfel încât medicația prescrisă să aibă efectul dorit. Între asistentă și medic trebuie să existe o strânsă colaborare în stabilirea priorităților și tratamentului. Având în vedere că ocluziile intestinale de orice natură evoluează rapid, asistenta medicală trebuie să acționeze în grabă, dar o "grabă ordonată" pentru ca pacientul să se vindece fără complicații.

Tratamentul în ocluzia intestinală este unul complex, de aceea cadrul medical mediu trebuie să fie foarte bine pregătit pe orice plan. Pacientul are nevoie, în primul rând de reechilibrare hidroelectrolitică pentru stabilizarea stării generale. Deci, asistenta trebuie să știe cum să facă o injecție, să monteze o perfuzie, să administreze orice alt medicament necesar recuperării.

Apoi, pacientului i se va recolta o serie de produse biologice care să ajute la diagnostic. Deci, trebuiesc cunoștințele necesare recoltării unor astfel de produse (sânge, urină, vărsături).

Pentru combaterea stazei intestinale, a vărsăturilor, asistenta medicală trebuie să cunoască tehnica sondajului nazo – gastric, intervenție solicitată de medic de fiecare dată când se confruntă cu o astfel de afecțiune.

Orice pacient cu ocluzie intestinală sau cu suspiciune de ocluzie trebuie internat de urgență într-un serviciu de chirurgie, pentru definitivarea diagnosticului.

Se instalează o sondă de aspirație nazo – gastrică pentru combaterea stazei.

Dacă este cazul, se instituie primele măsuri de combatere a stării de șoc; perfuzii pentru menținerea stării generale (cu ser fiziologic, Dextran, Glucoză, Soluție Ringer).

Nu se administrează opiacee!

Nu se administrează nimic peroral!

Purgativele sunt categoric interzise!

Tratamentul în ocluzia intestinală este unul foarte complex. Acesta trebuie să cuprindă o largă gamă de grupe de medicamente care să ducă la vindecarea pacientului. Se vor folosi astfel medicamente antispastice, analgezice, antiemetice, antimicrobiene.

Una din sarcinile cele mai importante ale asistenței medicale este administrarea medicamentelor, prescrise de medic.

Reguli generale de administrare a medicamentelor

Respectarea întocmai a medicamentului prescris;

Identificarea medicamentelor administrate;

Verificarea calității medicamentelor administrate;

Respectarea căilor de administrare;

Respectarea dozajului prescris;

Respectarea orarului de administrare;

Respectarea somnului pacientului;

Evitarea incompatibilităților de medicamente.

Administrarea imediată a medicamentelor deschise;

Respectarea ordinii succesive de administrare a medicamentelor;

Luarea medicamentelor în prezența asistentei;

Servirea pacientului spitalizat cu doze unice de medicamente;

Prevenirea infecțiilor intraspitalicești;

Lămurirea pacientului asupra medicamentelor prescrise;

Raportarea imediată către medicul secției a greșelilor de administrare.

Acțiunea lor asupra organismului depinde în primul rând de structura lor chimică, dar o importanță aproape tot atât de mare o au și doza administrată, precum și calea de administrare.

CAP.V. CONCLUZII

În concluzie, ocluzia intestinală este o afecțiune gravă, cu un prognostic sumbru. Etiologic, se disting două mari tipuri:

Ocluzia paralitică, poate apărea în afecțiuni inflamatorii ale intestinului subțire sau gros, dar poate apărea și din reflex, în colica renală, remisiunea ei obținându-se prin medicație.

Ocluzia mecanică, este dată de existența unui obstacol fizic în calea tranzitului intestinal și reclamă, în marea majoritate a cazurilor, intervenție chirurgicală.

Obstrucția intestinală, necesitând sau nu intervenție chirurgicală, este responsabilă de 20% din internările în urgență, în serviciile de chirurgie generală.

Ocluzia intestinală se întâlnește la toate vârstele. La nou-născut este responsabilă de 10% din decese, prin malformații congenitale și hernii. La adult incidența crește cu vârsta, bridele și herniile constituind cauzele principale. Este mai frecventă peste 50 de ani și se întâlnește și peste 70 de ani, prin creșterea incidenței cancerelor digestive și a diverticulitelor colice.

Bridele, diverticulii, cancerul și herniile sunt responsabile de 80% dintre obstucțiile intestinale ale adultului.

Rolul asistentei medicale în îngrijirea pacienților cu ocluzii intestinale este important și privește toate măsurile necesare pentru diagnostic și tratament.

Deoarece, pacienții vor suferi o intervenție chirurgicală, asistenta va face tot ce-i stă în putință pentru a le oferi suportul psihic și fizic de care au nevoie la un nivel calitativ și cantitativ, cât mai ridicat.

De asemenea, este foarte important ca pacienții și familia acestuia să înțeleagă ce reprezintă această afecțiune și mai ales faptul că prognosticul inițial poate fi modificat, respectând indicațiile terapeutice, care au fost radical îmbunătățite datorită ultimelor descoperiri din domeniul medicinei.

Crearea unor condiții ambientale cât mai bine și asigurarea unui sprijin moral necondiționat pot avea un rol important în desfășurarea optimă a acțiunilor ce le vom desfășura pentru o cât mai bună rezolvare a problemelor de dependență ale pacientului.

CAP.VI. ANEXE

VI.1. Injecția intravenoasă

Injecțiile intravenoase se utilizează pentru introducerea unor substanțe direct în circulația sangvină. Avantajele acestei căi constau în aceea că nu se mai folosesc stații intermediare (grăsimea, spațiul intercelular, mușchii), soluțiile injectate ajungând rapid, pe calea sângelui, din vene în inimă și apoi în artere, deci la locul de acțiune. Dintre toate căile de introducere parenterală a medicamentelor, calea intravenoasă este mai puțin dureroasă pentru pacient, cea mai puțin traumatizantă.

Pe această cale, se pot introduce cantități mari de medicamente – 5 sau 6 litri de soluție sau chiar mai mult, în 24 de ore, în ritm lent – perfuzie – fără ca, practic, regiunea anatomică (vena) să se resimtă. Pot fi introduse, de asemenea, o serie de substanțe care nu sunt tolerate de celelalte țesuturi, mai ales dacă soluțiile nu sunt iritante și pentru vene.

Este, deci, după calea digestivă, modalitatea cea mai bună de introducere a medicamentelor. La ea trebuie apelat ori de câte ori felul medicamentelor care urmează a fi introduse o cere și starea clinică a pacientului o permite. Însă, nu toate medicamentele pot fi introduse pe cale intravenoasă.

Unele dintre ele: cele care trebuie suspendate într-o soluție uleioasă, anumite produse biologice sau cele care trebuie absorbite încetul cu încetul trebuie să treacă neapărat printr-un filtru țesutul pericelular, și în consecință nu pot fi administrate intravenos.

Scopul injecției intravenoase poate fi:

explorator: recoltarea sângelui pentru examene de laborator;

terapeutic:

administrarea medicamentelor sub forma injecției și perfuziei intravenoase;

recoltarea sângelui în vederea transfuzării sale;

executarea transfuziei de sânge sau derivate ale sângelui;

sângerare 300 – 500 ml în edemul pulmonar acut, H.T.A.

Locul puncției:

venele de la plica cotului (bazilică și cefalică);

venele antebrațului;

venele de pe fața dorsală a mâinii;

venele subclaviculare;

venele femurale;

venele maleolare interne;

venele jugulare și epicraniene (mai ales la sugar și copilul mic).

Materialele necesare:

de protecție: pernă elastică pentru sprijinirea brațului, mușama, aleză;

pentru dezinfecția tegumentului: tampon de vată îmbibat în alcool sanitar;

sterile: ace de 25 – 30 mm, diametru 6/10, 7/10, 10/10 mm (în funcție de scop: cantități mici de soluție, recoltare, perfuzii, transfuzii), seringi, mănuși sterile, tampoane;

alte materiale: garou, eprubete sterile, fiole cu soluții medicamentoase, soluții perfuzabile, tăviță renală.

Acele pentru puncția venoasă trebuie să aibă un bizou alungit (nu tăiat scurt), pentru că numai astfel de bizouri pot să fie bine ascuțite și să ofere o înțepare fină, făcând puncția mai sigură și totodată fără traumatizarea importantă a venei. Pentru puncția venei nu trebuie utilizate ace mai lungi de 5 – 6 cm, deoarece manevrarea acelor lungi este nesigură.

Tehnica de lucru:

explicarea pacientului asupra necesității tehnicii,

așezarea pacientului în poziție confortabilă (decubit dorsal),

evaluarea calității și stării venelor,

așezarea brațului pe perniță și mușama,

încărcarea seringii,

dezinfectarea pielii se aplică garoul la 8 – 10 cm deasupra locului unde se face injecția. Garoul trebuie strâns astfel încât să facă o bună stază venoasă, să scoată în relief vena, dar să nu oprească și circulația arterială. Cu ajutorul garoului moderat strâns se oprește întoarcerea sângelui venos către cord și se lasă și vină prin arteră sânge în segmentul respectiv de corp.

în cazul în care se puncționează o venă de pe fața posterioară a mâinii sau de pe cea anterioară a antebrațului sau a cotului, pentru a crea o turgescență mai mare a ei, cerem pacientului să facă mișcări de închidere și deschidere a pumnului, mișcări prin care musculatura pompează sângele către vene.

cu degetul mare de la mâna stângă se imobilizează pielea la 2 – 4 cm sub locul unde se va face puncția și se ține imobilizat membrul respectiv;

seringa la care este adaptat acul sau acul adaptat la perfuzor, se ține în mâna dreaptă și se înțeapă pielea și vena astfel: în primul rând se înțeapă pielea deasupra locului care este fixat de policele stâng, se introduce acul ușor de-a lungul peretelui anterior al venei – câțiva milimetri, oblic, către venă, până când se simte că a fost înțepată vena; se pătrunde în lumenul venei, se "încarcă" vena pe ac și se continuă înaintarea în lumenul ei încă 2 – 3 cm, având grijă ca acul să nu iasă prin peretele opus.

controlul prezenței acului în lumenul vasului se face trăgând ușor pistonul seringii. Dacă acul este în lumen, în seringă vine sânge. În cazul în care pacientul are o presiune venoasă mare, sângele poate intra singur în seringă sau în perfuzor.

după ce este sigur faptul că acul este introdus perfect în venă, se desface garoul, se apasă pe piston și se introduce încet soluția. Asistenta medicală urmărește ca în tot timpul injecției sau perfuziei acul să stea corect în venă.

După ce se termină de introdus soluția, se retrage acul cu un gest scurt și rapid și se aplică pe locul puncției un tampon de vată îmbibat cu alcool, care se ține presat pe locul puncției un timp cu o bandă de leucoplast.

Pentru cazurile în care se introduc soluții iritante pentru țesuturi (seruri clorurate hipertonice, clorură de calciu), introducerea lor trebuie să se facă lent, iar la sfârșitul injecției trebuie să se aspire în seringă puțin sânge, pentru a spăla acul de soluția respectivă și în felul acesta să nu existe riscul de a rămâne sub piele în timpul extragerii acului, vreo picătură din substanța iritantă.

Dacă pacientul se perfuzează, se desface clema care compresează tubul de perfuzie și se lasă să curgă lichidul în ritmul necesar (de regulă, 60 de picături pe minut).

Incidente și accidente:

Defecțiuni tehnice, determinate de un ac neascuțit care sparge vena, sau pentru că acul a fost greșit manevrat și a perforat vena, nepătrunzând în lumenul acesteia.

Introducerea de lichid iritant paravenos, care poate determina necroze locale, cu complicații mai mult sau mai puțin grave.

Introducerea de aer intravenos, care poate avea ca urmare o embolie gazoasă. Acest incident apare brutal în timpul transfuziei de sânge sau perfuziei de seruri, dacă aerul nu a fost scos din tubul de perfuzie sau transfuzie, înainte de a se introduce sângele sau serurile.

Neridicarea garoului. Introducerea lichidului face să se mărească orificiul prin care a intrat acul, iar lichidul se împrăștie paravenos.

Unele substanțe dau senzația de căldură sau dau o înroșire a tegumentelor. De aceea, este bine ca toate soluțiile intravenoase să fie introduse lent și, în felul acesta, se evită senzații neplăcute.

Lipotimiile care pot apărea în timpul injecțiilor intravenoase se previn prin efectuarea injecțiilor numai după ce pacientul a fost așezat în decubit dorsal.

După injectarea unor substanțe iritante, poate apărea o flebită, al cărei tratament este dificil și de lungă durată.

Un alt incident, de obicei rar, este înțeparea arterei omonime în locul venei. În seringă pătrunde sânge roșu – deschis, sub presiune mare. În acest caz, se scoate acul definitiv, se presează bine locul timp de 1 – 2 minute cu un tampon de vată cu alcool și se puncționează în alt loc.

Un incident neplăcut, datorită durerilor pe care le provoacă, este înțeparea unui nerv. În acest caz, acul trebuie retras sub piele și căutată cu blândețe și atenție vena.

Dacă nu a fost ținut presat un timp suficient, prin orificiul de puncționare al venei se poate scurge sânge, ceea ce creează un hematom local care multă vreme dă un aspect neplăcut tegumentului.

VI.2. Aspirația gastrică

Aspirația gastrică = golirea stomacului de conținut – prin intermediul unui tub introdus în stomac și menținerea stomacului gol, prin efectuarea unor manevre de aspirație.

Indicații: sindromul de stază gastrică este o indicate mațoră; uzual, este efectuată în următoarele cazuri:

obstrucție intestinală (ocluzie)

ileus paralitic

– preoperator – în intervenții chirurgicale abdominale, gastrice (ulcer gastric perforat, varice esofagiene sau gastrice)

– postoperator (gastrectomie, colecistectomie)

Precizare:

În afara de așa-zisă aspirație activă, continuă, intubația gastrică de evacuare a conținutului stomacal are următoarele indicații:

obstacol digestiv la nivelul stomacului, duodenului sau pilorului

hemoragie digestivă superioară, cu acumularea unor cantități mari de sânge în stomac

pareza gastrică în cadrul tubului digestiv, de stres

Echipament necesar:

– cărucior

sonda- nazo-gastrică; se folosesc, de obicei, sonde cu lumen mic, preferându-se, în ultimul timp, sonde de plastic cu vârf bont și câteva orificii laterale = sonde Levin cu un singur lumen

În lipsa unor astfel de sonde, ele pot fi improvizate din truse de perfuzie.

Orice sondă de aspirație gastrică va trebui să aibă notate, înainte de a fi introdusă, dimensiunile de 50 și 60 cm de la capătul distal.

materiale pentru protecția pacientului și a patului (servețele, șorțuri, tăviță renală, mușama, aleză)

recipient pentru proteza dentară, dacă este cazul

material necesar pentru curățarea nărilor – la nevoie

lubrifiant – hidrosolubil

seringa de 20 ml

recipient pentru lichidul de aspirație

hârtie de turnesol pentru testarea acidității

pensa hemostatică – la nevoie

pompa de aspirație sau seringa de calibru mai mare

Efectuarea manevrei:

Înainte de toate, asistenta:

– explică pacientului scopul tubațului, explică manevra, îi câștigă consimțământul și cooperarea

asigură izolarea pacientului

asigură pacientului o poziție cât mai confortabila și relaxantă, îl informează asupra duratei intervenției

îndepartează proteza dentară – dacă există – într-un recipient etichetat cu nume

roagă pacientul să-și sufle nasul, pe rând, fiecare nară sau curață nările dacă este necesar

întreabă pacientul dacă are defect nazal

măsoară, cu aproximație, distanța de la nările pacientului la stomac și notează pe tubul nazo-gastric sau măsoară distanța de la nări la tragus, și apoi de la nas la extremitatea inferioară a apendeicelui xifoid și introduce sonda în stomac (vezi tubaț gastric)

– verifica dacă sonda a ațuns în stomac prin una din următoarele metode:

aspiră conținutul gastric și testează aciditatea cu hârtie de turnesol

introduce 20 ml de aer în stomac cu ațutorul unei seringi, în timp ce o a doua asistentă ascultă abdomenul cu ațutorul unui stetoscop; un vuiet va fi auzit în cazul plasării corecte a sondei în stomac

securizează sonda la nas sau față, cu bandă adezivă

aspiră conținutul gastric printr-o aspirație continuă sau intermitentă, în funcție de recomandarea medicului

După suprimarea aspirației gastrice asistenta:

se asigură că, după manevră, pacientul stă confortabil pe cât posibil

îndepartează materialele folosite

înregistrează tehnica efectuată

monitorizează pacientul pentru orice efecte post-manevra și le raportează medicului

‼ DE REȚINUT:

Aspirația continuă poate fi efectuată: cu ațutorul unei pompe sau prin introducerea capătului distal al sondei nazo-gastrice într-un recipient așezat mai țos decât stomacul pacientului.

Aspirația intermitentă: cu ațutorul unei pompe sau cu ațutorul unei seringi. Între aspirații, capătul sondei se închide. Aspirația intermitentă este folosită la sondele cu un singur lumen.

Dacă există suspiciunea unei astupări a sondei, ea va fi permeabilizată prin introducerea unor mici cantități de aer sau ser fiziologic (nu se folosesc soluții hipertone).

Cantitatea lichidului de stază aspirată din stomac va fi măsurată cu exactitate și calculată ca pierdere în cadrul bilanțului hidric.

Suprimarea aspirației gastrice se face după o pensare prealabilă de circa 6 ore a sondei de aspirație, timp în care nu trebuie să apară semne de intoleranță gastrică.

Comunicarea, în special cea verbală, poate fi redusă, o coala de hartie și un creion, puse la îndemână, pot fi de un real ajutor pentru pacient.

Promovarea confortului

prevenirea lezării mucoaselor

securizarea sondei, la nas sau la față, atunci când aceasta a ajuns în stomac, de așa manieră încât aceasta să nu preseze mucoasa nazală; restul sondei se fixează la pat sau la hainele pacientului

lubrifierea sondei cu lubrifiant solubil în apă

păstrarea umedă a mucoaselor; se pot oferi pacientului bomboane tari ce trebuie supte și care stimulează salivația

îngrijirea frecventă a cavității bucale și nazale pentru a preveni uscăciunea lor din cauza prezenței sondei

eliminarea excesului de secreții din jurul nărilor și aplicarea de lubrifiant hidrosolubil pentru a preveni consolidarea secrețiilor

modificarea frecventă a poziției pentru prevenirea presiunii exercitate de sonda asupra mucoasei faringiene

Recipientul de colectare poate fi racordat la următoarele sisteme de aspirație:

aspirator electric

trompa de vid – care aspiră aerul din recipient în funcție de intensitatea curentului de apa din rețea. În cazul în care aparatura nu poate fi racordată la rețeaua de apa, vidul necesar se realizează prin diferite mecanisme improvizate pe principiul vaselor comunicante.

Cazul I

Diagnostic: Ocluzie intestinală prin volvulus sigmoidian

CULEGEREA DATELOR

DATE RELATIV STABILE

NUME: Buibaș

PRENUME: Valeria

VÂRSTĂ: 67 ani

SEX: F

RELIGIE: ortodoxă

RASĂ: albă

LIMBA VORBITĂ: română

DOMICILIU: Oradea

OCUPAȚIA: pensionară

GRUP SANGUIN: 0 I, Rh pozitiv

AHC: fără importanță

APP: hernie inghinală dreaptă – operată 2007

DEFICITE SENZORIALE: neagă

ALERGII: – nu prezintă

OBICEIURI: tutun, cafea- ocazional, alcool- rar

DATE VARIABILE

T.A. – 100/70 mmHg

A.V. – 94/min

PULS – 94/min

TEMPERATURA – 37,7º C

RESPIRAȚIA – 18/min

GREUTATE – 60 kg

MANIFESTĂRI DE DEPENDENȚĂ

Dureri vii abdominale, cu caracter colicativ, intermitent, vărsături alimentare de două zile, care de aproximativ 3-4 ore au devenit bilioase, distensie abdominală, clapotaj intestinal, tranzit intestinal absent de patru zile, meteorism abdominal, fatigabilitate, palpitații, stare generală alterată, inapetență, neliniște.

EXAMENE PARACLINICE ȘI DE LABORATOR

– Radiografia pulmonară: hipertensiune pulmonară difuz generalizată; cord cu diametru mărit și aortă denudată.

– Radiografie abdominală pe gol – imagini hidroaerice nivele multiple, mici, situate în zona centrală a abdomenului.

– Ecografia abdominală: stomac în distensie foarte mare, cu stază importantă, cu mișcări active brasaj.

CAZUL I – Îngrijiri preoperatorii

Cazul II

Diagnostic: Ocluzie intestinală prin volvulus sigmoidian – operat

CULEGEREA DATELOR

DATE RELATIV STABILE

NUME: Porumb

PRENUME: Aurelian

VÂRSTĂ: 70 ani

SEX: M

RELIGIE: ortodoxă

RASĂ: albă

LIMBA VORBITĂ: română

DOMICILIU: Aleșd

OCUPAȚIA: pensionar

GRUP SANGUIN: 0 I, Rh pozitiv

AHC: fără importanță

APP: nu sunt

DEFICITE SENZORIALE: neagă

ALERGII: – nu prezintă

OBICEIURI: tutun, alcool, cafea

DATE VARIABILE

T.A. – 90/60 mmHg

A.V. – 92/min

PULS – 92/min

TEMPERATURA – 37,7º C

RESPIRAȚIA – 18/min

GREUTATE – 88 kg

MANIFESTĂRI DE DEPENDENȚĂ

Durere surdă și continuă la nivelul abdomenului, cu caracter colicativ, intermitent, vărsături alimentare de două zile, distensie abdominală, clapotaj intestinal, tranzit intestinal absent de șapte zile, meteorism abdominal, fatigabilitate, palpitații, stare generală alterată, inapetență, neliniște.

EXAMENE PARACLINICE ȘI DE LABORATOR

– Radiografia pulmonară: hipertensiune pulmonară difuz generalizată; cord cu diametru mărit și aortă denudată.

– Radiografie abdominală pe gol – imagini hidroaerice nivele multiple, mici, situate în zona centrală a abdomenului.

– Ecografia abdominală: stomac în distensie foarte mare, cu stază importantă, cu mișcări active brasaj.

CAZUL II – Îngrijiri postperatorii

Cazul III

Diagnostic: Ocluzie intestinală prin volvulus sigmoidian – operat

CULEGEREA DATELOR

DATE RELATIV STABILE

NUME: Moldovan

PRENUME: Gabriel

VÂRSTĂ: 58 ani

SEX: M

RELIGIE: baptistă

RASĂ: albă

LIMBA VORBITĂ: română

DOMICILIU: Borod

OCUPAȚIA: salariat

GRUP SANGUIN: AB IV, Rh pozitiv

AHC: fără importanță

APP: nu sunt

DEFICITE SENZORIALE: neagă

ALERGII: – nu prezintă

OBICEIURI: tutun, cafea

DATE VARIABILE

T.A. – 110/70 mmHg

A.V. – 95/min

PULS – 95/min

TEMPERATURA – 37,7º C

RESPIRAȚIA – 18/min

GREUTATE – 67 kg

MANIFESTĂRI DE DEPENDENȚĂ

Durere surdă și continuă la nivelul abdomenului, cu caracter colicativ, intermitent, vărsături alimentare de două zile, distensie abdominală, clapotaj intestinal, tranzit intestinal absent de șapte zile, meteorism abdominal, fatigabilitate, palpitații, stare generală alterată, inapetență, neliniște.

EXAMENE PARACLINICE ȘI DE LABORATOR

– Radiografia pulmonară: hipertensiune pulmonară difuz generalizată; cord cu diametru mărit și aortă denudată.

– Radiografie abdominală pe gol – imagini hidroaerice nivele multiple, mici, situate în zona centrală a abdomenului.

– Ecografia abdominală: stomac în distensie foarte mare, cu stază importantă, cu mișcări active brasaj.

CAZUL III – Îngrijiri postperatorii

ANEXE