. Rolul Agentiilor de Rating In Evaluarea Riscului Bancar

Capitolul 1

STADIUL ACTUAL AL CUNOASTERII PRIVIND RATINGUL

1.1. Ce se ințelege prin rating

Ratingul este un cuvânt a cărui traducere liberă semnifică "evaluare" desemnând în același timp un proces (analiza riscului), cât si rezultatul final al acestuia (nota).

Rating-urile sunt opinii ale unor agenții specializate, exprimate prin simboluri specifice, dintr-o scala fixă, caracterizând capacitatea economică și conectarea juridică a unei entități economice (debitor, emitent: firmă, bancă, societate de asigurări, ordonator de credite, etc.). Diferențiem între două nivele de rapoarte de evaluare: bonitatea, ca nivel primar și Rating-ul, ca nivel evoluat al unei interpretari în scala a firmei.

Nota de Rating, exprimata printr-un simbol, este opinia agenției despre capacitatea economică și conectarea juridică a firmei de a își îndeplini integral, în permanență și la timp, obligațiile de plată, dar și la obligațiile de plata rezultante dintr-un anumit titlu financiar emis pe piață.

Caracteristica esențiala a Rating-urilor este scala ordinală. Spre deosebire de "Ranking"-uri, la care se realizează o simplă ordonare în functie de rang, prin Rating are loc atribuirea unor obiecte economice de anumite clase prestabilite, unor categorii de Rating, prin acordarea unor simboluri, note de Rating.

1.2. Cum se acorda Rating-ul ?

Indiferent de modelul matematic-statistic folosit pentru calculele ce duc la nota de Rating după încheierea procesului de evaluare si analiză, plauzibilitatea Rating-urilor propuse este verificată prin discuții critice în cadrul "comisiei de Rating" din cadrul agenției. Echipa de unul sau doi analiști prezentă în firma evaluata, culege datele necesare într-un proces care poate dura chiar și câteva luni de zile, indiferent de obiectul de Rating. Urmeaza prelucrarea si integrarea datelor în cadrul agenției de Rating în modelul matematic-statistic de interpretare a raportului de evaluare. Simbolul, sau nota de Rating, este fixat de catre agenție, doar dupa ce aceasta crede ca au fost epuizate toate posibilitătile de analizare si evaluare obiective.

Agentiile conducătoare din piața, sunt suficient de inteligente pentru a nu ține neaparat să folosească anumite modele sau metode în eventualul detriment al calitatii rezultatului de Rating. Criteriul urmarit de agentii este calitatea si obiectivitatea opiniei exprimate. Renumele si credibilitatea unei agentii este principalul sau capital. Greșelile sau ezitarile si retractările în procesul si acordarea de Rating-uri pot fi fatale pentru agenția respectivă.

1.3. Rating: Contextul istoric și al globalizării

Pâna la jumătatea anilor 1980, cu excepția Marii Britanii, în Europa continentală, faptul ca o firmă sa aibă un "Rating", era considerat o particularitate a piețelor financiare din SUA. Unitatea monetară europeană bazată pe ECU, nu convinsese încă lumea afacerilor, iar în afarî de câțiva politicieni cu viziune de ansamblu, aproape nimeni nu credea că această noă monedă va avea viitor și va fi introdusă în mai mult de 5-6 state ale Europei. Pe atunci, instituționalizarea, globalizarea și internaționalizarea piețelor financiare nu era atât de avansată. Masurile de deregulare și liberalizare fuseseră implementate doar parțial in țările Europei de Vest.

Revoluția indusă în sectorul finanțelor de noile tehnologii informatice și de telecomunicații, era în anii 1980 încă de nebănuit. Cantități tot mai mari de date au început să devină disponibile cititorilor, la viteze tot mai mari și intervale tot mai mici de timp. Astfel a apărut o inundație de date, mai ales in sectorul financiar.

Rolul agențiilor de Rating în prelucrarea acestor date s-a clarificat și adâncit în SUA. La mărirea interesului și percepției publice despre importanța și semnificația ratingurilor, au contribuit în mod esențial și cerințele "Comitetului de supraveghere bancară de la Basel". Acesta cere ca băncile, atunci când determina gradul necesar de acoperire prin mijloace proprii al unui credit acordat clienților sau, sa nu mai aplice "legea ochiometrică", ci să il codiționeze de diferite simboluri de Rating.

Pe această temă, in mediile bancare și mai ales în cel din Germania, au apărut, alterior acestei decizii, discuții intense vreme de ani de zile. Rezultatul a fost ca deja la începutul anilor '90, nu se mai punea problema acceptării necesității existenței unei "note de Rating", ci doar modalitatea de întocmire a analizelor și de acordare a notei de Rating. În prezent, necesitatea ca o bancă să își înlocuiască modul tradițional de a privi o firmă din "alb-negru", în modul de îi evalua și nuanța bonitatea, în pași multipli si fini, acordându-i o notă, un simbol de Rating, este un consens general.

În practica bancară, dar și în dezbaterile științifice, multă vreme au stat în prim plan următoarele chestiuni: dimensionarea optimă a sistemelor de Rating, influența Rating-urilor și a modificării lor, influențele înscrierii unei firme pe o listă de supraveghere asupra formării prețurilor pe piețele financiare și mai ales asupra costurilor asumarii riscului de a fi prezent pe piață.

Creșterea conștientizării importanței Ratingu-lui, nu se constată doar din creșterea numărului de pagini de internet care sunt dedicate Rating-urilor pentru credite si agențiilor de rating. Ci trebuie considerat și numărul mare de știri care apar în ziare și in presa de specialitate pe această temă.

Dinamica cea mai importantă de creștere a noului sector economic al Rating-ului, a apărut târziu și în țările vest-europene dezvoltate și de abia după ce lumea începuse să fie convinsă despre utilitatea sa dincolo de zona inițial restrânsă, a emitenților publici pe piețele de fonduri de pensii. Odată înțeles, principiul ratingului a fost transferat asupra a noi obiective de Rating. S-au înființat noi scale de rating pentru domenii specifice de aplicare. De asemenea a fost extins și asupra a noi utilizatori, precum sunt simpli clienți sau furnizori internaționali. În prezent, evoluțiile sunt în curs. Peste tot în lume apar agenții de rating care descoperă noi posibilități de utilizare și acoperă noi goluri pe piață. Chiar foste tări comuniste se convertesc la principiul rating-ului în economie. De exemplu în China prima agenție de rating a apărut in 1988, iar în prezent există deja peste 50.

1.4. Utililitatea agențiilor de rating

Deși ratingul s-a afirmat relativ recent, literatura de specialitate reține două funcții care caracterizează agențiile de rating:

– supravegherea intereselor financiare externe ale întreprinderilor financiare externe ale întreprinderilor naționale și ale statelor, punând la dispoziție, prin procesul de notare, informații pertinente și cu valoare de înțelegere internațională

– alternativa la serviciile clasice de evaluare financiară și analiză oferite de bănci

Conștientizarea imporțantei evaluării riscurilor din perspectiva ratingului a facut ca la initiativa Vanguard S.A. sa apară prima agentie de rating cu capital integral romanesc. A fost fondata de agentia de rating BERG care a lansat sistemul de notare STAAR (Scala Tendintelor de Apreciere a Acțiunilor Românești).

Pentru moment marile companii de notare nu și-au deschis filiale in Romania, însă suntem convinși ca dezvoltarea pieței obligatare naționale si preocupările de implementare ale noului acord de la Basel in contextul procesului de aderare la structurile europene vor fi vectorii acestui proces.

In prezent Bursa de Valori București susține ideea unei agenții de rating in România care va funcționa cel mai probabil, ca franciză a uneia dintre cele trei mari agenții internaționale de evaluare financiară: Standard & Poors, Fitch Ratings sau Moody's.

Chiar dacă analizele de risc sunt efectuate la Londra sau la Paris entitățile românești importante care se finanțează de pe pietele financiare internaționale recurg din ce in ce mai des la serviciile agentiilor de notare externe.

1.5. Domenii si avantaje ale ratingului

Ceea ce prezintă interesul cel mai mare, sunt ratingurile pentru activitatea de creditare de către bănci si ratingurile despre titlurile emise în piață. Aceste ratinguri sunt doar elemente ajutătoare în decizile de alocare a băncilor.

Chiar dacă in SUA, printre agențiile de rating de prim rang, în ultimii ani, a început să se facă o diferențiere între "ratinguri ale emitentului" si "ratinguri despre obiectul/titlul emis", în prim planul interesului continuă să stea "ratingul despre obiectul/titlul emis". Reputația și expertiza deosebită de care se bucură aceste agenții, constă în Know-how-ul de dincolo de o evaluare generală de bonitate a titlului pe piața de capital. Este vorba de înțelegerea, în contextul pieței, a elementelor complexe de asigurare și de acțiune și reacțiune a acestor titluri emise.

Avantajul pentru firmă de a i se exprima în forma concisă o evaluare a unei stări faptice complexe prin folosirea de simboluri unice, este ca acelei firme nu îi va fi necesar să își realizeze propria evaluare. Dacă totuși își face o evaluare, atunci aceasta va fi confirmată și intărită dacă se acordă suplimentar și o notă de rating. Chiar mai mult, ratingul o va ajuta să își confirme sau infirme rezultatul propriei evaluări.

Aproape toate titlurile de valoare sau bond-urile emise de state, de ordonatori de credite sau de firme, pot deveni obiect al unei proceduri de acordare sau revizuire de rating. Agențiile mai noi de rating, care au ca segment de piață firmele mijlocii, mai exprimă prin rating "capacitatea de viitor" a firmei.

Și în cazul acțiunilor se vorbește despre rating, însă, de regulă nu este vorba de clasificări de felul AAA, AA+, AA, șamd., realizate de către agenții de rating precum Standard & Poors, ci de o recomandare cu privire la "a cumpăra", "a păstra" sau "a vinde" acțiunile sau la a modifica ponderea lor în portofoliul investitorului.

1.6. Organizarea și funcționarea agențiilor de rating

Agențiile de rating sunt organizate ca societăți prestatoare de servicii financiare cu înaltă valoare adăugată. Structura lor organizatorică este suplă și presupune un număr limitat de colaboratori repartizați peste tot în lume.

Deși joacă cartea transparenței, agențiile de notare filtrează informațiile ce privesc structura lor internă și detaliul veniturilor lor.

Moody's are 1700 de angajați, dintre care 800 de analiști în 17 țări. Agenția s-a implantat în țări emergente active pe piețele financiare internaționale. Aria sa de acoperire este mondială, fiind evaluate creanțe suverane din circa o sută de țări.

Informațiile disponibile pentru anul arată că Moody's a notat emisiuni obligatare interne și internaționale credite sindicalizate și produse structurate de aproximativ 30 miliarde de dolari.

Standard and Poor's are mai mult de 5000 de colaboratori dintre care 1200 de analiști repartizați in 40 de țări.

FitchIBCA notează entități suverane si sub-suverane din 75 de state și utilizează serviciile a 1100 de angajați.

Până în anii '70, cea mai mare parte a veniturilor agențiilor de rating proveneau din vânzarea de publicații care conțineau note. Insuficiența veniturilor a determinat începerea facturării analizelor către întreprinderile emitente de către agențiile Moody's și Fitch.

Schimbarea survenită în politica de tarifare a fost urmată după câțiva ani și de către Standard and Poor's.

Toate întrepriderile recenzate de SEC au făcut obiect al notării chiar dacă unele nu o solicitau.

Evaluarea entităților care nu doreau notarea se făcea pornind de la informațiile publice disponibile.

Onorarile agențiilor de notare includ un tarif inițial modulat în funcție de mărimea și complexitatea emisiunii, la care se adaugă cheltuielile de urmărire în timp a ratingului.

Moody's a facut public volumul veniturilor sale la nivelul grupului: 797 milioane de dolari.

Pentru Standard and Poor's putem avea o idee despre evoluția activității. Cifra de afaceri a Mc Graw Hill a fost estimată la peste 4 miliarde de dolari.

Cifra de afaceri a FitchI FitchIBCA notează entități suverane si sub-suverane din 75 de state și utilizează serviciile a 1100 de angajați.

Până în anii '70, cea mai mare parte a veniturilor agențiilor de rating proveneau din vânzarea de publicații care conțineau note. Insuficiența veniturilor a determinat începerea facturării analizelor către întreprinderile emitente de către agențiile Moody's și Fitch.

Schimbarea survenită în politica de tarifare a fost urmată după câțiva ani și de către Standard and Poor's.

Toate întrepriderile recenzate de SEC au făcut obiect al notării chiar dacă unele nu o solicitau.

Evaluarea entităților care nu doreau notarea se făcea pornind de la informațiile publice disponibile.

Onorarile agențiilor de notare includ un tarif inițial modulat în funcție de mărimea și complexitatea emisiunii, la care se adaugă cheltuielile de urmărire în timp a ratingului.

Moody's a facut public volumul veniturilor sale la nivelul grupului: 797 milioane de dolari.

Pentru Standard and Poor's putem avea o idee despre evoluția activității. Cifra de afaceri a Mc Graw Hill a fost estimată la peste 4 miliarde de dolari.

Cifra de afaceri a FitchIBCA este în creștere de 340,9 milioane de euro.

Credem că după devenirea efectivă a noului acord de la Basel cifra de afaceri a celor trei mari agenții de rating va crește și mai mult datorită poziției lor dominante pe piața vânzării financiare și a obligativitătii notării prevăzute in noul acord.

1.7. Evolutia agențiilor de rating

Criza financiară din 1937, din SUA, s-a aflat la originea dezvoltării societăților de "vânzare" de informații financiare. Aceasta criză a reprezentat proba existenței unor disfunctionalități importante ale sistemului financiar in ansamblu și a facut necesară apariția unei noi meserii care avea drept scop o mai bună protecție a investitorilor.

Agențiile de rating au apărut pentru prima data in SUA. Prima societate care s-a lansat in activitatea de rating a fost The Mercantile Agency in 1841 la new York care și-a schimbat mai târziu numele in R.G. Dun & Company. Primul birou situat in afara Americii de Nord a fost cel deschis la Londra in 1857.

Incă din anul 1949 au inceput sa apară și companiile concurente; in acel an s-a lansat pe piața The John M. Broadsteet care care sub presiunea rivalitatii si a conjuncturii economice a fuzionat cu R.G. Dun & Company creindu-se astfel Dun & Broadstreet.

In 1900 John Moody a pus bazele Moody's Investors Service. In 1909 Moody a emis pentru prima dara ratinguri financiare in lucrarea Moody's Analysis of Railroad Investments. În acest material autorul a folosit prima dată clasificarea de la Aaa la C pentru a evalua aproximativ 1500 de titluri financiare individuale emise de peste 200 de societăți.

Acest sistem de notare consacrat de aceasta lucrare este si azi in vigoare, in pofida trecerii timpului, fiind un standard mondial in domeniu.

In 1860 s-a infințat Poor's Publishing Company care a inceput sa furnizeze ratinguri din 1916 iar in 1906 a fost infințat Standard Static Bureau cele două fuzionând in 1941 formând astfel Standard and Poor's Corporation.

In Canada au fost create in 1972 Canadian Bond Rating Service si Dominion Bond Rating Service in 1976. Prima societate este specializată in notarea colectivitatilor locale, iar ce-a de-a doua in ratingul emisiunilor obligatare ale sectorului privat.

In Asia menționăm Japan Credit Agency, Rating Agency Malaysia și TRIS in Thailanda.

Notarea naționala in Europa are ca reprezentant de frunte Franța. Reformele din anii 1985 – 1986, caracterizate de dereglementarea si liberalizarea piețelor de capital au favorizat apariția de noi produse financiare si creșterea concurenței. Diminuarea statului francez in economie a favorizat crearea primei mari agenții de notare pe plan european.

Apărută in 1986 sub denumirea de Agence d'Evaluation Financiere (ADEF) prima agenție de rating franceză avea drept obiectiv notarea creanțelor pe termen scurt. Timp de doi ani ADEF a fost in pozitia de monopol pe piața franceză.

Implantarea agenției Moody's si crearea in 1988 a filialei Moody's France a dus la apariția concurenței pe sol francez. În 1990 structura capitalului ADEF s-a modificat când Standard and Poor' achizitionat 50%.

Suedia și-a creat prima agenție de notare Nordic Rating AB, care avea drept scop notarea in zona Scandinaviei.

Agențiile de rating din afara SUA nu au putut rezista concurenței acerbe manifestată prin tarife, reputație si savoir-faire venite din partea Standard and Poor', Moody's si Fitch.

In octombrie 1990, pentru a contracara dominatia americana de pe piata notării a fost creată la Paris agentia Euronotification France a carui capital era deținut in proporție de 60% de echipa managerială iar restul de către IBCA Lited, o agenție de rating londoneză.

Constatăm că in pofida inițiativelor locale existente, agențiile naționale au avut o existență limitată ca timp si arie geografică. Cauzele sunt mai multe. Pe de o parte apariția lor nu a emanat dintr-o inițiativă privată ci dintr-una publică. Lipsa experienței in notare a cântărit greu in nivelul lor de credibilitate pe piață. Pe de alta parte veniturile realizate din activitatea de notare au fost modeste și nu au acoperit in majoritatea cazurilor cheltuielile.

In 1992, Euronotification si IBCA au fuzionat dând naștere grupului de notare IBCA. Importanța acestei operațiuni este esențială deoarece pentru prima data in istorie o agenție de rating non-americană a primit permisiunea de notare pe teritoriul SUA.

IBCA Limited avea permisiunea de notare a instituților financiare acordata de către Security and Exchange Comision. Astfel după fuziune noua agenție a putut efectua primele sale ratinguri pentru clienti americani.

Dezvoltarea ratingului financiar este impulsionată de existenta legislatiei din anumite state care impun fondurilor de pensii sau altor structuri financiare sa investească numai în titluri care beneficează de note de investiții in vederea reducerii riscurilor.

In Statele Unite este acceptata doar opinia agențiilor care se inscriu in standardul NRSO instituit de SEC in 1975 în incercarea de reglementare a activității de rating financiar. Fiind singurul standard general acceptat in viguare, obținerea sa garantează intr-o anumită măsură pertinența procesului de notare.

Agențiile Standard and Poor's, Moody's, Fitch, Duff and Phelps, Mc Charty Crisanti and Maffei au standardul NRSO iar IBCA Notification si Thompson BankWatch au NRSO doar pentru instituții financiare.

Procedura de obținere a acestui standard este greoaie si puțin favorabilă agențiilor non americane. Ultima structură care a obținut NRSO a fost Thomson BankWatch in 1992 și doar pentru notarea entitățiilor financiare. Cererile depuse de mai multe agenții de rating străine sunt in discuție de mai bine de zece ani. Procesul de concentrare care se manifestă în toate domenile de activitate atinge notarea financiară.

În anul 1997 Fitch and IBCA au fuzionat dând naștere celei de-a treia mare agenție de notare la scara globală FitchIBCA.

Economiile căutate de FitchIBCA s-au concretizat in achiziționarea agentiilor anericane de nisa Duff and Phels in iunie 2000 si Thomson BankWatch in decembrie 2000.

In prezent procesul de concentrare pe piața notării pare incheiat. Agențiile care conteaza la nivel mondial sunt: Moody's, Standard an Poor's si FitchIBCA.

In ceea ce priveste forma de proprietate, Standard and Poor's aparține grupului de media Mc Graw Hill, Moody's este deținută de salariații săi, iar FitchIBCA face parte din holdingul francez FIMALAC.

In România, accesul la pietele financiare internationale a deschis noi oportunitati de finantare: fie prin emisiuni de euroobligatiuni, fie prin credite sindicalizate. Astfel BNR a solicitat agențiilor de rating internationale evaluarea riscului de credit in vederea obținerii de imprumuturi pe piețele internaționale.

In anul 1996, Banca Națională a Romaniei a solicitat primul rating in vederea evaluarii costului imprumuturilor externe ce urmau a fi angajate. Ratingul suveran evaluat in 1996 de catre agenția Fitch a fost BB-.

1.8. Scalele de notare utilizate de principalele agentii de rating

Pentru notarea pe termen lung agențiile au scale cu douăzeci de pozitii. Standard and Poor's, de exemplu, isi etaleza notele de la AAA, cea mai buna, la D care corespunde stării de neplată/faliment.

Categoriile de note acordate de agențiile de rating pot fi grupate in trei categorii:

– nota de referință care informează investitorii despre capacitatea intrinseca a unei societati, de a face față la timp la toate obligațiile financiare;

– nota de emisiune vizează imprumuturile pe termen scurt si lung și se referă la datoria de primul rang si la cea subordonată. Aceasta notă ține seama de capacitatea de plată la termen a principalului si a dobânzilor aferente.

– nota la creditele bancare ia in calcul și caracteristicile imprumutului notat: garanții si ipoteci. Spre deosebire de nota de referintă, este masurată si probabilitatea de pierdere a investitorului pe langă riscul de neplată la scadență.

Tabelul 1.1. – Scalele de notare utilizate de principalele agenții de rating

Capitolul 2

EVOLUȚII LEGATE DE RISCURILE BANCARE

2.1. Conceptul de risc bancar

Dicționarul enciclopedic ilustrat, publicat in 1999 de Editura Cartier, definește riscul ca "posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, o pagubă, un necaz".

Dicționarele englezești menționează definitia acceptată lincvistic: riscul reprezintă "probabilitatea producerii unui eveniment cu rezultate adverse pentru subiect". Teoria financiara modernă aduce însă nuanțări acestei definiții, considerând că nu trebuie pus semnul pe echivalență intre probabilitate si risc: probabilitatea constituie de fapt unitatea de măsură a riscului de cuantificare pentru accesta.

O definiție cuprinzătoare in cazul nostru ar fi: "Riscul exprimă probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru instituția bancară".

Încercând definirea si explicarea riscului bancar in general, Dennis G. Uyemura si Donald R. Deventa, în lucrarea lor "Financial Risk Management in Banking" publicată in SUA si Anglia in 1993, pornesc de la ideea că "riscul reprezintă volatilitatea fluxurilor de numerar nete (net cash flows) ale unei unități de afaceri".

Prin unitate de afaceri, in cazul băncilor, putem considera un departament, o sucursală, un produs, intreaga bancă.

Cel mai adesea, riscurile bancare sunt analizate din două puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic si cel practic.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii analizate: atât un impact în sine sub forma pierderilor suportate direct, cât și unul indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor de afaceri si nu in ultimul rand asupra autorității bancare.

În același context, prin expunere la risc se va ințelege valoarea actuală a tuturor pierderilor și cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta o anumita institușie financiară. Din acest motiv expunerea la risc poate fi efectivă sau potențială.

Diferitele accepțiuni acordate riscului bancar se pot prezenta sub forma tipurilor de riscuri bancare.

Trebuie subliniat că expunerea la risc este permanent generată de o multitudine de operații si proceduri. De aceea, mai ales în domeniul financiar, riscul trebuie privit ca un complex de riscuri interdependente, putand avea cauze comune sau producând alte riscuri in lanț.

Riscul se gasește astăzi in centrul afacerilor bancare. Gestionarea riscurilor este funcția cheie a bancilor moderne pe activitatea de piață.

Falimentele bancare nu se mai limitează în prezent doar la cazuri spectaculoase, cum au fost cele legate de bănciile Herstatt, Ambrosiano si Barings, ci pot pune in cauză stabilitatea întregului sistem bancar chiar și in tări in care procesul de supraveghere este bine dezvoltat.

Operatorii de pe piețele internaționale se confruntă cu volatilitatea crescută și cu repercursiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul. În acest caz vorbim despre riscul sistematic. Apariția sa este pusa in legatură și cu creșterea semnificativa a volumului de tranzacții cu produse financiare derivate (swaps, futures, options). Dezvoltarea pietelor financiare, dezvoltarea tehnologiei informației și explozia acestor produse financiare derivate a determinat trei tendințe importante:

– creșterea expunerii la riscul de piață si de intermediere;

– continuarea activității clasice de gestiune activ-pasiv și apariți unor situații de risc;

– modelarea riscului de piață și a celui de credit prin utilizarea instrumentelor statistico-matematice.

Obiectivul managementului bancar performant vizează maximizarea valorii de piață a băncii sub constrângerea menținerii riscurilor la nivele rezonabile. Prin valoare pe piață a băncii se înțeleg valoarea comercială a contractelor financiare deținute (credite, titluri, contracte la termen, etc), reputația și ratingul.

După agenția de rating Moody's criterile care stau la baza analizei valorii de piață a băncii sunt:

– productivitatea băncii – capacitatea tehnologică, varietatea de produse, calitatea personalului;

– soliditatea financiară – bancile cu o sănătate financiară bună au o marjă de manevră mai mare și se pot poziționa mai confortabil pe piață;

– calitatea echipei manageriale – strategia, coerența în gestiune și viziune

Riscul bancar are doua componente:

– incertitudinea privind producerea unui eveniment viitor

– expunerea la pierdere

Dacă nu se manifesta ambele componente, nu putem vorbi de risc. De exemplu, o bancă ce acordă un împrumut este confruntată cu incertitudinea rambursării la scadentă, chiar dacă există garanția, datorită posibilității reducerii valorii acesteia în timp și/sau a marimii costurilor de execuție a acesteia. Banca iși asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.

Putem afirma ca riscul descrie situațiile prin care factorii externi sau interni ai băncii acționează de o manieră imprevizibilă asupra valorii de piață a acesteia.

2.2. Apariția analizei si gestiunii riscurilor

Aceasta problemă nu a constituit o preocupare importantă pentru bănci așa cum este considerată in prezent.

Pe plan mondial, până in anii '80, gestiunea riscurilor bancare se rezuma aproape exclusiv la gestiunea riscului de creditare, in relațiile cu clienții bancii și in cadrul sistemului de plăți.

Acest fapt se datora stabilității relative a sistemului financiar și a piețelor financiare, ca urmare a acțiunii unor factori majori: nivelul relativ al riscurilor efective și marjele relativ mari ale dobânzii.

La inceputul anilor '80 instabilitatea devenea o trăsătură a mediului în care operau instituțiile financiare. Aceasta schimbare s-a datorat mai intâi fluctuațiilor pronunțate ale ratelor nominale ale dobânzii ca urmare a procesului inflaționist; apoi, o data cu abolirea sistemului de la Bretton Woods, fluctuatiile cursurilor valutare au devenit semnificative și s-a intensificat concurența in domeniul financiar.

Toate aceste condiții de operare au mărit vulnerabilitatea băncilor la șocuri negative succesive și au dus la creșterea, pretutindeni în lume, a numarului falimentelor bancare. Pentru a supravietui si pentru a prospera, bănciile au asimilat noi instrumente și tehnici de gestiune a riscurilor.

2.3. Principalele riscuri bancare

2.3.1. Riscul de credit

Riscul de creditare sau riscul de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorarii calității activelor bancare (în condițiile în care alte active au o pondere redusă în bilanțul băncii). Acest risc exprimă probabilitatea incasării efective la scadență a creditului acordat și a dobânzilor aferente acestuia.

Riscul insolvabilității se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către client (debitor). Acest risc crește pe măsura ce dimensiunile creditului se măresc. Restrângerea acestuia conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate a debitorilor băncii, deoarece creșterea obligațiilor acestora majorează, de regulă, obligațiile beneficiarilor de credite, iar clienții care sunt apreciați ca riscanți vor avea un regim de creditare cu dobânzi mai ridicate. Astfel, un risc al insolvabilității majorat determină o ofertă de credit mai mică.

In prevenirea și evitarea insovabilității se iau măsuri la nivel macroeconomic funcționând norme de metodologie bancară care promovează protejarea deponenților ca principali furnizori de resurse ai băncii, prin impunerea unor reguli menit să imprime o anumită pozitie de echilibru în relațiile cu clienții și stoparea efectelor de insolvabilitate și minimizarea acestora. Astfel de dispoziții de reglementare sunt:

– obligația unui capital minim bancii

– o rata de acoperire a riscurilor exprimata ca raport între fondurile proprii nete și creditele acordate, ponderate după gradul lor de risc (acestea poartă denumirea de Norma Cooke și trebuie sa fie egală cu 8%)

– o rata de diviziune a riscurilor care limitează, funcție de fondurile proprii ale băncii, dimensiunile creditului care poate fi acordat unui singur debitor, astfel încât falimentul unui dintre clienți să nu clatine echilibrul băncii.

2.3.2. Riscul de lichiditate

Obiectul de activitate al unei bănci presupune, prin natura proceselor economice la care participă, lucrul cu active financiare sau într-o formulare empirică lucrul cu "banii". Comparați de economisti cu "sângele ce irigă economia", banii au un efect dual asupra economiei: inexistența lor atrage după sine blocarea sistemului economic în general și in particular, falimentul unor agenți economici, iar excesul de bani aduce o insuficientă gestionare a acestora cu repercursiuni asupra rezultatului economic.

In scopul meținerii credibilitătii fața de clienți si fața de comunitatea financiară, bănciile trebuie sa probeze în permanenta un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditae, gestionarea intrărilor și a ieșirilor trebuie realizată astfel încât sa existe in permanența suficiente lichidități la nivelul instituției bancare.

Riscul de lichiditate sau al lipsei de lichiditate se manifestă în urma necorelării scadențelor la active și a reducerii celor la pasive. În cazul în care creditele si dobânziile nu sunt rambursate conform scadețarului, banca se confruntă cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanțate. Efectele sunt similare și atunci când clienții retrag sume importante din depozitele constituite la bancă.

Riscul de lichiditate prezintă mai multe accepțiuni:

– reprezinta riscul unei bănci ca veniturile și capitalul său sa fie afectae datorită incapacității de a-și onora la termen obligațiile, fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile

– riscul de lichiditate include:

a) incapacitatea băncii de a finanța portofoliul de active pe maturitățiile si la ratele de dobandă corespunzătoare;

b) incapacitatea băncii de a lichida poziția la momentul oportun și la un preț rezonabil

– riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturitățiilor dinte fluxurile de încasări și cele de plăți;

– riscul de lichiditate constă în pierderile potențiale de profit și/sau capital ca urmare a eșuarii în perspectiva obligațiilor asumate și derivă din insuficiența rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

Problemele lipsei de lichiditate nu se pun în sensul ca n-ar fi posibilă obținerea de lichidități, ci in sensul prețului lor, a costului de obținere a acestor lichidități și a increderii clienților in bancă.

Astfel lipsa de licidități este aparent, un element de conjunctură ce decurge dintr-o serie de corelații structurale ale resurselor și plasamentelor băncii.

Bănciile trebuie să studieze permanent gradul de lichiditate, să-și asigure permanent starea lor de lichiditate. Lichiditatea bancară se poate defini ca fiind capacitatea unei bănci de a efectua in orice moment, plăți din conturile pe care titularii le au deschise la bancă, la solicitarea acestora. În acest sens, băncile trebuie să dispună de rezerve suficinte, rezerve care in esență nu sunt altceva decât active ce pot fi utilizate ca mijloc de plată sau care pot fi transformate operativ în astfel de mijloace.

Dupa gradul de lichiditate, rezervele se împart în:

a) rezerve de gradul intâi (primare), constituite din:

– moneda aflată la banci;

– depozite la vedere ale băncii la Banca de Emisiune;

– depozite la vedere ale băncii la bănci corespondente

b) rezerve de gradul doi (secundare) constituite din activele cu scdențe scurte, imediat transformabile în rezerve primare (bonuri de tezaur).

Modalitățiile de asigurare a lichidității sunt următoarele:

– crearea de rezerve minime obligatorii sau, altfel spus, crearea unui depozit la banca de emisiune din depozitele constituite de către clienți la banca comercială. Astfel, are loc un transfer de resurse de la bănciile de depozit la banca de emisiune, în scopul asigurării unei rezerve de lichiditate. Aceste rezerve se stabilesc ca o cotă procentuală asupra totalului depozitelor, consemnată la banca de emisiune.

– stabilirea de rezerve primare și secundare

Nivelul rezervelor bancare se stabilește sub forma unui procent din totalul depozitelor constituite de clienți la bancă astfel:

Numerar

Rezerva 1 = –––––– * 100

Total depozite

Numerar + Depozite

Rezerva 2 = ––––––––– * 100

Total depozite

Numerar + Depozite la BE + Rezerve la alte bănci

Rezerva 3 = ––––––––––––––––––––– * 100

Total depozite

Bonuri de tezaur

Rezerva 4 = Rezerva 3 + –––––––- * 100

Total depozite

Lichiditatea bancară trebuie urmărită și prin prisma unor indicatori cum ar fi:

– Coeficientul de trezorerie

Disponibil în monedă

Ct = ––––––––– * 100

Volum de credite

– Indicele de lichiditate

Acesta se stabilește prin ponderare, aplicând categoriilor analizate cifre de ponderare în succesiune și în ordine crescătoare și prin raportarea pasivelor ponderate la active ponderate.

Suma pasivelor ponderate

IL = ––––––––––– * 100

Suma activelor ponderate

Dacă indicele de lichiditate ponderat rezultat este 1 sau apropiat de acesta, insemnă că asigură o corelație satisfăcatoare a activelor și pasivelor. Dacă indicele de lichiditate este mai mic decât 1, arată că acoperirea activelor pe termen lung se realizează din resurse pe termen scurt, ceea ce exprimă o administrare defectuoasă a resurselor atrase.

Alt indice simplu, dar semnificativ este Pozitia lichidității sau pasivul net considerat ca diferență între activele și pasivele considerate pe fiecare categorie de durată luată în parte.

PN = ∑P – ∑A, unde

PN = pasiv net

P = pasiv

A = activ

Pasivul net reprezintă modificările care trebuie efectuate pentru fiecare categorie de resurse în vederea optimizării indicelui de lichiditate.

2.3.3. Riscul de variație a ratei dobânzii

Riscul de variație a ratei dobânzii este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările nivelului ratelor dobânzii. Fluctuația prețului activelor financiare și pasivelor datorată schimbării ratei dobânzii într-o perioadă de timp poate transforma diversele riscuri (ex: riscul de creditare) într-o amenințare majoră la adresa unei bănci. De aceea, este necesară o prognozare bazată pe criterii riguros acceptate a modificărilor ce pot interveni în nivelul și structura ratei dobânzilor, aceasta corelată și cu evoluția indicatorilor macroeconomici.

Riscul de dobândă aferent activității în moneda națională, în cea mai mare măsură este de fapt preluat de clienții băncilor. Aceasta se datorează faptului că dobânda la credite, precum și la resursele atrase se modifică continuu datorita cotațiilor fluctuante ale pieței, excepție făcând doar certificatele de depozit, pentru care se utilizează o dobandă fixă. Trebuie în permanență avută în vedere o analiză a structurii resurselor atrase și plasamentelor, precum și o urmărire a acestora.

Se urmărește o minimalizare a riscului ratei dobânzii în funcție de raportul dintre activele purtătoare de dobânzi și pasivele purtătoare de dobânzi. Valoarea raportului trebuie să fie cât mai aproape de unu.

Sensibilitatea băncii la variația dobânzii pe piață este caracterizată de măsura în care marja dobânzii bancare este afectată de creșterea sau scăderea (de regulă cu 1%) a nivelului dobânzii pe piață. Prin marja dobânzii bancare înțelegem diferența dintre veniturile încasate din dobânzi și cheltuielile cu plata dobânzilor. Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate pentru intermediarii financiari. Gestiunea marjei dobânzii bancare devine obiectiv de gestiune a riscului.

Imunizarea băncii la variația dobânzii pe piață reprezintă acea modalitate de structurare a activelor și pasivelor bancare ce va garanta stabilitatea marjei dobânzii bancare indiferent de sensul și amplitudinea modificării dobânzilor pe piață.

Sensibilitatea unei bănci neimunizate la variația dobânzii pe piață este diferită ca urmare a acțiunii factorilor endogeni și exogeni.

Factorii endogeni sunt importanți pentru gestiunea riscului de piață deoarece ei pot fi gestionați și acționându-se asupra lor, se poate minimiza expunerea la risc (sensibilitatea băncii). Principalii factori endogeni sunt: structura activelor și pasivelor bancare, calitatea și eșalonarea scadențelor creditelor, scadența fondurilor atrase.

Factorii exogeni sunt determinați de evoluția condițiilor economice care se reflectă în nivelul ratelor dobânzii pe piață. Ei nu pot fi controlați sau influențați de bancă, dar pot fi anticipați cu destul de mare precizie.

2.4. Noul acord de la Basel

De la nașterea sa în 1974, rolul Comitetului Basel pentru Supraveghere bancară (BCBC) a fost să promoveze stabilitatea sistemului bancar global. Când în ultimii ani ai deceniului '80, a devenit mai mult decât evident că diferitele practici de reglementare favorizau instituții bancare din anumite zone geografice, Comitetul Basel a lansat Acordul de la Basel I, menit să reglementeze cerințele de capital minim (1988). Totuși, datorită maturizării metodologiilor de calcul a riscului care au indus un grad de sofisticare a activității bancare, precum și a ignorării riscului operațional în acordul de la Basel I, s-a impus revizuirea Acordului Basel I și, asa a apărut la sfârșitul anului 2003, forma finală a Acordului Basel II.

Acordul de la Basel II va intra in vigoare in Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007, dar prevederile sale vor putea fi aplicate opțional, încă din cursul acestui an. Aplicarea acestui acord va afecta afacerile afacerile băncilor și va reduce împrumuturile acordate acestora de către instituțiile financiare internaționale, intrucât creditele vor fi eliberate în funcție de ratingul acordat solicitantului.

Noul Acord de la Basel are drept scop creșterea siguranței sistemului financiar internațional prin acordarea unei importanțe sporite controlului intern și managementului propriu al băncilor, procesului de supraveghere și disciplinei de piață.

Noul cadru oferă un spectru mai larg de abordări de la metodele simple pâna la cele avansate de de măsurare atât a riscului de credit cât si a celui operațional pentru determinarea de capital adecvat. De asemnea, oferă o structură flexibilă, iar băncile vor adopta acele abordări care se potrivesc cel mai bine nivelului lor de comlexitate și profilui lor de risc.

Noul acord prevede abordări mai cuprinzătoare și mai sensibile la risc decât acordul din 1988, menținând nivelul capitalului.

Noile cerinte privind capitalul, mai adaptate riscului vor permite băncilor să-și gestioneze activitatea cât mai eficient.

Principalele propuneri ale noului acord sunt:

Tabelul 2.1. Principalele propuneri ale acordului de la Basel II

Primul pilon – cerințele privind capitalul minim

Noul acord menține definiția capitalului și a necesarului minim de 8% din expunerea la risc, însă perfecționează metodele de evaluare a riscului. Noul acord propune pentru prima dată evaluarea riscului operațional, în timp ce evaluarea riscului de piață definită in 1996 printr-un amendament, rămâne neschimbată.

Total capital

––––––––––––––––––––––––––––– ≥8%

Active ponderate în Active ponderate în Pierderi potențiale

funcție de riscul de + funcție de riscul de + din riscul

credit țară operațional

Pentru măsurarea riscului de credit sunt propuse două variante:

a) abordarea standard

b) rating-ul intern (IRB) cu două variante: de bază si avansate

Utilizarea rating-ului intern trebuie supusă aprobării autorităților de supraveghere pe baza standardelor stabilite de Comitetul Basel.

a) Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeași ca și in vechiul acord, dar este mai sensibila la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecărui activ și elementelor extrabilanțiere și însumează activele în functie de acești coeficienți de risc. Coeficinții de risc individual de credit depind de categoria împrumutatului (state suverane, bănci, companii). Coeficenții de risc vor fi redefiniți în functie de rating-ul acordat de o agenție de rating specializată. De exemplu, pentru un credit acordat unei firme, acordul existent prevede un singur coeficient de risc: 100%, dar noul acord prevede patru categorii: 20%, 50%, 100%, 150%.

b) Ratingul intern (IRB)

Bancile vor putea utiliza propriile estimări și modele de evaluare privind credibilitatea debitorului. Sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere la risc, de exemplu, pentru creditarea firmelor și a persoanelor fizice ale căror caracteristici de risc sunt diferite.

Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor și rezultatele sunt transformate în probabilități ale pierderilor viitoare, care formează baza cerințelor de capital minim.

Prin metodele de bază se estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor, iar autoritățile monetare vor furniza celelalte informații. Conform metodelor avansate, o bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi informații necesare.

Prin ambele metode coeficienții de risc vor fi mult mai diversificați decât cei din abordarea standard.

Acordul din 1988 a stabilit cerințele de capital doar din prisma riscului de credit, insa capitalul era destinat să acopere și celelalte riscuri. Despre riscul operațional Comitetul de la Basel arată că reprezintă riscul de a inregistra pierderi ca urmare a unor sisteme informatice sau personal defectuase, fraude, documentație incompletă sau greșită. În prezent, băncile aloca în medie riscului operational 20% din capitalul lor intern.

In cercetarea riscului lor operațional s-au conturat trei abordari de complexitate crescătoare:

– indicatorul de bază vizează utilizarea unui singur mod de estimare a riscului operațional pentru întreaga activitate a băncii;

– abordarea standard precizează indicatorii diferiți pentru activități distincte;

– evaluarea internă cere băncilor să utilizeze proprile date privind pierderile din riscul operațional pentru a estima cerințele de capital.

Al doilea pilon: procesul de supraveghere bancară

Autoritațiile bancare trebuie să se asigure că fiecare bancă are modele interne viabile capabile să evalueze adecvarea capitalului pe baza evaluării corecte a riscurilor.

Aplicarea acestor propuneri va solicita un dialog mai detaliat între banca centralăși celelalte banci. În acest sens, Comitetul și Institutul de Stabilizare Financiară al Băncii Reglementărilor Internaționale vor acorda asistență băncilor centrale.

Al treilea pilon: disciplina pe piață

Acesta intenționează să spijine disciplina pieței prin creșterea transparenței instituților financiare. Transparența este esențială pentru ca actorii de pe piață să poată înțelege mai bine profilurile de risc ale băncilor și adecvarea pozițiilor lor de capital.

2.4.1. Abordarea standardizată și rolul agențiilor de rating

Coeficienții de risc de credit și de conversie

În funcție de debitor, creanțele vor fi împărțite în:

– creanțe asupra statelor suverane și băncilor centrale

Nu are importanță dacă respectiva țară este parte a Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică sau nu, notațiile agenției de rating fiind esențiale. Coeficienții de risc aferenți acestor categorii de creanțe sunt:

Un minus este creșterea la 150% pentru creanțe cu rating speculativ (sub B-), în condițiile în care, creanțele fără rating (dintre care unele pot să aibă un coeficient de risc mai mare) au un coeficient de ponderare de risc de 100%.

Pentru evaluarea coeficienților de risc aferenți statelor suverane se pot lua în considerare ratingurile țărilor debitoare de Agențiile de Credit de Export (ECA).

Creanțele asupra Băncii Reglementărilor Internaționale (BIR), Fondul Monetar Internațional și Băncii Centrale Europene și Comunității Europene vor primi un coeficient de risc e 0%.

– creanțele administraților locale sunt evaluate ca și asupra băncilor din țara sub a cărei jurisdicție se află. Ele pot fi evaluate ca și creanțe ale țării de proveniență.

– creanțele asupra băncilor de dezvoltare multilaterală (MDB) vor fi ponderate în funcție de evaluările externe conform variantei 2 de evaluare a băncilor. Ele pot fi ponderate cu 0% dacă marea majoritate a ratingurilor sunt AAA, dacă structura acționariatului este compusă din țări notate cu AA sau mai bine, în funcție de forța acționariatului evaluată prin capitalul vărsat de acționari, dacă au un nivel adecvat de capital și lichiditate și au o politică de împrumut riguroasă și strictă.

– creanțele asupra băncilor

Sunt două variante de evaluare a creanțelor asupra băncilor. Nu este admis ca o bancă nenotată de agențiile de rating să primească un coeficient de risc mai scăzut decât cel al țării de origine.

În prima variantă, toate țările dintr-un stat suveran vor primi un coeficient de risc aferent categoriei de ric imediat inferioare celei a țării de origine. Pentru creanțe asupra băncilor aflate în state notate de la BB+ la B- și pentru băncile nenotate, coeficienții de risc vor fi limitați la maxim 100%.

A doua variantă se bazează pe evaluarea externă a riscului de credit asociat fiecărei bănci. Poate fi acordat un coeficient de risc preferențial care este mai favorabil cu o categorie față de ratingul băncii pentru creanțele cu o scadență inițială de trei luni sau mai puțin, dar acest coeficient are o limită de minim 20%. Acest tratament se va aplica atât băncilor notate cât și băncilor nenotate, dar nu se va aplica băncilor cu un coeficient de risc de 150%.

Varianta 1

Varianta 2

– creanțele asupra firmelor

Coeficientul standard de risc pentru firmele nenotate va fi de 100%. Nu este permis ca o societate nenotată să aiba un coeficient mai favorabil decât al tării de proveniență.

– creanțe garantate cu ipoteci asupra imobilelor

Împrumuturile garantate prin ipoteci asupra imobilelor care sunt sau vor fi ocupate de debitor sau care sunt închiriate vor fi ponderate cu coeficient de risc de 50%.

– creanțele garantate cu ipoteci asupra imobilelor comerciale

Având in vedere că experiența din numeroase țări a demonstrat că acest tip de credit a fost o cauză perpetuă de probleme in sectorul bancar, vor fi ponderate cu 100%.

– elementele extrabilanțiere

Factoul de conversie aplicat angajamentelor cu scadență inițială mai mică de 1 an va fi de 20%. Factorul de conversie pentru angajamente cu o scadență inițială mai mare de un an va fi de 50%.

2.4.2. Abordarea prin prisma notării interne

Comitetul de la Basel propune două opțiuni care introduc abordarea prin ratinguri interne – Internal Rating Based Approach (IRB).

Această abordare presupune calculul ca pierderi medii ce pot surveni asupra unui activ pe un orizont de timp dar și depind de probabilitatea de neplată a debitorului (PD).

Ceilalți factori de influiență ai pierderilor neașteptate sunt rata de pierdere în caz de faliment (PCD), maturitatea efectivă a împrumutului (M) și expunerea debitorului în momentul falimentului (EACD).

În metodologia IRB se propune o funcție de ponderare a riscurilor BRW în funcție de fiecare probabilitate de neplată sau faliment.

Abordarea IRB simplă presupune estimarea factorilor de risc utilizând reguli prudențiale:

– maturitatea unei tranzacții este considerată în medie de 3 ani,

– rata de pierdere la creanțele subordonate este de 75% si de 50% pentru cele senior

Abordarea IRB complexă riscurile sunt evaluate prin modelele interne ale băncilor bazate pe VaR.

Pentru ca o bancă să fi eligibilă la abordarea IRB trebuie să satisfacă un număr strict de criterii. Sistemele interne de notare trebuie să respecte mai mult de șaptezeci de criterii și să aibă statistici asupra probabilităților de neplată pentru ultimii cinci ani în abordarea simplă și de șapte ani pentru cea complexă.

2.5. Diminuarea riscului de credit

Garanțiile eligibile sunt urmatoarele:

– depozite la banca creditoare;

– titluri de valoare notate BB- sau mai favorabil emise de state sau entități din sectorul public (ratinguri de investiție);

– titluri emise de bănci și intreprinderi cu rating BBB- sau mai bun;

– acțiuni ce sunt incluse intr-un indice bursier;

– aur.

Conform abordării generale privind diminuarea riscului de credit se vor efectua corelații ale valorii de piață a garanției, în scopul protejării volatilității prețului și se va aplica o pondere w părții garantate a creanței

Dacă garanția este exprimată într-o valută diferită de cea a expunerii garantate este necesară o corecție care să reflecte volatilitatea cursului de schimb, care se va adăuga corecției aferente tipului de garanție.

Valoarea corectă a garanției este:

C

CA = ––––––-

1+HE+HC+HFX

C – valoarea curentă a garanției primite;

HE – corecția aferentă tipului de expunere;

HC – corecția aferentă garanției primite;

HFX – corecția pentru neconcordanța valutară

Dacă E > CA atunci activele ponderate în funcție de risc sunt:

r* * E = r * [E – (1 – w) * CA]

r* – coeficientul de risc al expunerii, luând în considerare reducerea riscului datorită garanției;

r – coeficientul de risc al expunerii negarantate;

E – valoarea expunerii negarantate;

w – factorul aplicat părții garantate a expunerii

Dacă E ≤ CA atunci activele ponderate în funcție de risc sunt:

r* * E = r * w * E

r* – coeficientul de risc al expunerii, luând în considerare reducerea riscului datorită garanției;

r – coeficientul de risc al exunerii negarantate

E – valoarea expunerii negarantate

w – factorul aplicat părții garantate a expunerii

Valoarea lui w este pentru tranzacțiile garantate de 0,15.

Corecțiile H sunt destinate să reflecte volatilitatea expunerii, a garanției primite și a

valutei. Pot fi calculate în două moduri:

– abordarea standard;

– abordarea internă, proprie băncii.

În cadrul abordării standard fiecare tip de garanție primește o corecție standard:

Corecțiile standard

Dacă garanția este exprimată intr-o valută diferită de cea a expunerii pe care o garantează, trebuie adăugată și o corecție de 8% pentru diminuarea garanției, considerând că garanția este deținută de 10 zile lucrătoare, este marcată zilnic la piață și se realizează modificarea zilnică a marjei.

În cadrul abordării interne, corecțiile aferente garanției se pot calcula de catre bănci utilizând proprile estimări privind volatilitatea cursului de schimb. Autoritățiile monetare vor da această autorizație băncilor cu condiția îndeplinirii standardelor minime cantitative și va fi limitată la acele bănci care au primit acordul pentru modelul intern destinat riscului de piață așa cum s-a prevăzut în Amendamentul din 1996 privind riscul de piață. Aceste bănci trebuie să calculeze volatilitatea probabilă a fiecarei categorii de titluri. Standardele cantitative de utilizare a proprilor estimări sunt cele din amendament, parametrii cheie fiind perioada de deținere de 10 zile lucrătoare și de un intreval de încredere de 99%.

Dacă frecvența de recalculare a marjei este mai mică de o zi, trebuie făcute corecții mai mari proporțional cu corecțiile de referință H10:

NRM + 9

H = H10 * –––––-

10

H10 = corecția aferentă celor 10 zile lucrătoare

NRM = numărul actual de zile între recalcularea marjei

Titularizarea

Titularizarea presupune transferul juridic sau economic al activelor instituției cedente unei terțe părți, denumită în general fond comun de creanțe sau "special purpose vehicle" (SPV). Aceste SPV emit în contrapartidă titluri de datorie "asser-backed securities" (ABS).

In general băncile cedente care realizează administrarea creditelor trebuie să deducă din capital sumele încasate din administrare, având în vedere costul de capital suplimentar aferent situației în care activele ar fi ramas în bilanț. În caz contrar, banca cedentă care administrează portofoliul de active nu va elimina acele active din calculul indicelui de solvabilitate.

Cerințele de capital pentru băncile care investesc în titlurile de datorie (ABS) se bazează pe ratingul unor instituții externe (agenții de rating).

ABS nenotate sunt în general deduse din capital.

Chiar și atunci când se îndeplinește transferul activelor, banca cedentă poate fi subiectul riscului moral sau de reputație. De aceea ea poate decide să ofere sprijin care depășește obligațiile contractuale. De exemplu, apelul implicit reprezintă oferirea de către cedent a sprijinului în cazul în care pool-ul de active înregistrează o deteriorare a creditelor, cumpărarea/înlocuirea activelor care au fost titlurizate, acordarea de împrumuturi, amânarea comisionului asociat.

Capitolul III

STUDIU DE CAZ

MODEL DE RATING PRIVIND ANALIZA RISCULUI DE CREDIT

3.1. Eurom Bank S.A.

Eurom Bank S.A. este o banca comercială privată cu capital străin, condusă de o echipă de bancheri români si israelieni, cu o vasta experiență in domeniul financiar-bancar.

Eurom Bank S.A. face parte din grupul Robinson, holding ce cuprinde instituții financiare, comerciale și industriale internaționale.

3.2. Condiții generale de acordare a creditelor

Banca acordă credite:

– clienților persoane fizice, cu respectarea prevederilor din normele de creditare care vizează acest segment de clientelă precum și din instrucțiunile specifice

– clienților persoane juridice și persoane fizice autorizate care indeplinesc condițiile de creditare.

Cerințe minime obligatorii de creditare a persoanelor juridice/persoanelor fizice autorizate:

– desfasoara activități legale în concordanță cu prevederile legislative constitutive,

– au un nivel al indicatorilor de bonitate acceptat de bancă,

– există posibilități de rambursare la scadență a ratelor din credit și plata dobânzilor, comisioanelor și spezelor bancare aferente,

– prezintă garanții sub formă garanțiilor reale și/sau a garanțiilor personale acceptate de bancă, valoarea ajustată a garanțiilor acceptate este mai mare sau cel puțin la nivelul expunerii băncii.

– acceptă cluzele din contractul de credit.

Cerințe minime obligatorii de creditare a persoanelor fizice:

Se stabilesc prin instrucțiunile de acordare credite persoane fizice.

3.3. Credite acordate de Eurom Bank S.A.

Persoanele fizice care au cetățenie romana precum și persoanele fizice cu cetățenie straină care au reședință în Romania care au capacitate de exercițiu deplina (peste 18 ani), realizează venituri permanente și prezintă garanții materiale și morale pot beneficia de unul din următoarele credite:

– credite imobiliare pentru terenuri si imobile

– credite de consum

– credite pentru situații familiale dosebite

– credite pentru nevoi temporare

– credite pentru studii

– credite pentru vacanță si călătorii

– credite pentru tratamente medicale

– credite pentru participarea la conferințe

– credite cu destinatie agricolă

– credite pentru profesii liberale

Persoanele juridice constituite în conformitate cu legea și care desfășoară activități legale, au conturile deschise la Eurom Bank, se incadrează in categoriile de rating acceptate de bancă și nu figurează cu debite restante la alte banci pot obtine credite pe termen scurt si credite pe termen mediu.

Creditele pe termen scurt pot fi:

– credite globale de exploatare

– credite pentru finanțarea stocurilor

– credite acordate importatorilor

– credite pentru documente în curs de încasare

– credite pentru export

Creditele pe termen mediu pot fi:

– credite pentru echipamente, investiții

– credite pentru activitatea de leasing

– credite pentru achiziționarea de acțiuni

3.4. Ratingul persoanelor juridice

Ratingul se determina pe baza a 3 situații financiare prin calcularea unor indicatori astfel:

– documentele anuale – Bilanțul contabil si Contul de profit și pierdere – vizat de Administrația Financiară

– documente semestriale – Rezultatele financiare si Situația patrimoniului – vizat de Administrația financiară,

– documente lunare – Balanța de verificare semnată de persoanele autorizate și ștampilate, nu mai veche de 2 luni

Incadrarea clientului intr-o categorie de rating acceptată de Bancă se face pe baza ultimei situații financiare prezentate Băncii

Pentru societățiile nou înfințate analiza bonității se va efectua cel puțin pe baza ultimelor 2 documente contabile prezentate de client.

In cazul societăților cu activitate sezonieră analiza bonității se va face pe baza a 4 situații financiare dintre care cel puțin doua, vor reflecta "activitatea de vârf" a societății astfel incât să se poată efectua o analiză comparativă relevantă pentru trendul crescător sau descrescător al activității.

Decizia de creditare a acestor clienți se va lua pe baza situaților financiare care reflectă "activitatea de vârf".

Se va face analiza ratingului pe baza ultimului document contabil anual sau simestrial vizat de Administrația Financiară in situația in care se acordă urmatoarele tipuri de facilități:

a) facilități de credite pe documente în curs de încasare confirmate:

– elemente reprezentând numerar în curs de incasare (ordine de plată acceptate și confirmate, swift-uri confirmate și cecuri certificate, aflate în circuitul de decontare, cecul de călătorie în valută remis spre încasare in străinătate)

– cecuri certificate de bănci agreate de Eurom Bank avalizate de banci agreate de Eurom Bank dar nu care se afla la momentul creditării în circuitul de decontare

– acreditive irevocabile confirmate de bănci agreate de Eurom Bank, la care livrarea a fost efectuată și toate documentele au fost remise la incasare fără discrepanțe

b) facilități de creditare (inclusiv SGB) garantate integral cu cash colateral, SGB și contragaranții bancare acceptate de Eurom Bank, efecte de comerț avalizate de instituții de credit agreate de Bancă, titluri, certificate de depozit și alte instrumente similare emise de către instanța imprumutatoare și incredințate acesteia.

Evaluarea bonității persoanelor juridice si persoanelor fizice autorizate s efectuează cel puțin din 6 în 6 luni de la data acordării credite leasing/CGE, creditelor ipotecare și imobiliare, dar numai în cazul în care facilitatea de credit este acordată pe perioade mai mari sau egale cu 12 luni. Evaluarea periodocă a ratingului se va face pe baza ultimului document contabil prezentat.

In scopul asigurării unor plasamente sigure si eficiente, sucursalele băncii vor determina ratingului clienților incepând de la prima solicitare de credit, în funcție de următorii indicatori financiari:

Lichiditatea curentă (L.C.)

LC = (Active circulante – Stocuri nevalorificabile – Clienți incerți)/Datorii curente

Pentru societățiile care realitează leasing financiar/operațional

LC= (Active circulante + Imobilizări corporale aferente leasingului operațional < 1an3 + Creanțe imobilizate din activitatea de leasing financiar < 1an4 – Stocuri nevalorificabile – Clienți incerți)/Datorii curente

Solvabilitatea (S)

S(%) = Active totale * 100

Datorii totale

Rata profitului

R.P.(%) = Profit Brut * 100

Cifră de afaceri

Rentabilitatea financiară

R.F.(%) = Profitul net realizat in ultimele 12 luni1 * 100

Capitaluri prorii

Rata utilizării activelor circulante (R.A.C.)

R.A.C.(%) = Cifra de afaceri realizată în ultimele 12 luni1 * 100

Active circulante

Gradul de acoperire a costurilor (G.A.C.)

G.A.D.(%) = Profit de exploatare * 100

Cheltuieli cu dobânzile sau comisioanele2.

-1cifra de afaceri/profitul net realizat în ultimele 12 luni se determină conform celor precizate mai jos

-2pentru societățiile care pâna la solicitarea analizată nu au inregistrat cheltuieli cu dobânzile/comisisioanele se va inscrie la numitor cifra 1

-3doar activele (imobilizările corpoarale) aferente leasingului operațional

-4doar creanțele imobilizate aferente leasingului financiar

Nota:

– in cazul în care indicatorii financiari se calculează pe baza datelor din balanța de verificare, conturile vor fi grupate în prealabil potrivit schemei de bilanț

– indicatorii în care fondurile proprii sunt negative și/sau rezultatul este perdere, nu se punctează

Datoriile curente sunt cele cu scadență sub un an, inclusiv partea eligibilă sub un an din datoriile pe termen mediu si lung.

În cazul în care nu se poate stabili cu exactitate cifra de afaceri și profitul net realizata/realizat în ultimele 12 luni, se va procesa la determinarea valorilor celor doi parametrii conform exemplului de mai jos

exemplu:

i. Pentru situația în care analizăm activitatea clientului pe baza balanței aferente datei de 31 octombrie 2005, procedăm astfel:

CA realizată în ultimele 12 luni = CA aferenta lunii octombrie 2005 + Y

Unde:

CA la 31.12.2004

Y = –––––––- * 2

12

Intrucât în cazul prezentat "Y" reprezintă o medie a cifrei de afaceri a anului anterior, se recomandă ca această medie să se calculeze pe cât posibil pentru o perioadă cât mai scurtă de timp. Deci în cazul în care analizăm activitatea clientului pe baza balanței aferente datei de 31.03.2005, cifra de afaceri pe ultimele 12 luni se poate calcula astfel:

CA realizată în ultimele 12 luni = CA aferentă lunii martie 2005 + CA aferntă semestrului II 2004 + Y

Unde:

CA semestrul I 2004

Y = –––––––––

2

ii. Pentru situația în care societatea și-a început activitatea în luna ianuarie a anului 2005 și analizăm activitatea sa în luna aprilie 2005, pe baza balanței de verificare, procedăm astfel:

CA la 30.04.2005

CA realizată în ultimele 12 luni = –––––––- * 12

4

Notă: similar se procedează la determinarea profitului net realizat în ultimele 12 luni

Punctajul factorilor cantitativi:

Factori calitativi

Punctajul indicatorilor calitativi

* În cazul clienților care nu au beneficiat de credite in ultimii 5 ani acestia vor primi punctaj zero pentru serviciul datoriei

** În cazul în care clientul prezintă Băncii mai multe tipuri de garanții, cărora le corespund punctaje diferite, punctajul fiecărei garanții se va stabili astfel:

– se va stabili ponderea deținută de fiecare tip de garanție în total garanții (valoare acceptată)

– se ajustează punctajul aferent fiecărui tip de garanție cu ponderea determinată mai sus

– se însumează punctajele rezultate

Se poate acorda punctaj maxim factorului calitativ "asigurarea surselor de rambursare" numai societăților care indeplinesc cumulativ următoarele condiții:

– desfășoară o activitate de minim 6 luni

– după indicatorii cantitativi se incadrează cel puțin in categoria C

In funcție de punctajul obținut fiecare agent economic va fi incadrat intr-una din următoarele categorii de rating, astfel:

Incadrarea agenților pe grupe de bonitate în funcție de indicatorii financiari, poate fi corectată în funcție de factori calitativi.

3.5. Ratingul persoanelor ce prestează profesii liberale/PFA

Criterii de evaluare

Factori cantitativi

1. Profit inregistrat in anul anterior, potrivit declarației de impunere a veniturilor depusă la Administrația financiară, mai mare decât 3000 EUR (sau echivalent). – 2 puncte

2. Profit înregistrat în anul curent potrivit situației veniturilor și cheltuielilor prezentată de client nu mai veche de 1 lună, mai mare decat 250 EUR (sau echivalent) media lunară; – 1 punct

3. Venitul brut realizat în anul anterior potrivit declarației de impunere a veniturilor depusă la Administrația financiară

– mai mare sau egal cu 50 mii RON – 2 puncte

– mai mare sau egal cu 10 mii RON si mai mic de 50 mii RON – 1 punct

Factori calitativi

1. Prestează profesiunea ca persoana ce prestează profesii liberale/PFA de min. 1 an – 1 punct

2. Prezintă Băncii garanții reale imobiliare – 1 punct

Incadrarea pe categorii de performanță financiară a persoanelor ce presteză profesii liberale/PFA:

Categoria A – minim 4 puncte

Categoria B – minim 3 puncte

Categoria C – 2 puncte

Categoria D – 1 punct

Categoria E – nici un punct

3.6. Ratingul persoanelor fizice

Ratingul persoanelor fizice și a terțului garant se determină astfel:

1. Este considerată în categoria standard (A) bonitatea clienților persoane fizice care inregistrează credite în sold, realizează venituri certe cu caracter de permanență exprimate in aceeași monedă cu cea a împrumutului al căror nivel, în urma deducerii tuturor celorlalte obligații de plată, (indiferent de moneda de exprimare), să permită rambursarea la termen a fiecărei rate (principal și dobândă)

2. Este considerată în categoria in observație (B) bonitatea tuturor persoanelor fizice care înregistrează credite în sold, nu realizează venituri certe cu caracter de permanență exprimate în aceeași monedă cu cea a imprumutului și obtine un punctaj la scoringul de PF mai mare de 10 puncte

3. Este considerata în categoria substandard (C) bonitatea tuturor clienților persoane fizice care înregistrează credite în sold, nu realizează venituri certe cu caracter de permanență exprimate în aceeași monedă cu cea a împrumutului si obține un punctaj la scoringul PF intre 6 si 10 puncte

4. Este considerată în categiria indoielnic (D) bonitatea tuturor clenților persoane fizice care inregistrează credite în sold, nu realizează venituri certe cu caracter de permanență exprimate în aceeași monedă cu a imprumutului și obține un punctaj din scoringul PF între 3 și 5 puncte.

5. Este considerată în categoria pierdere (E) bonitatea tuturor clienților persoane fizice care înregistrează credite în sold, nu realizează venituri certe cu caracter de permanență exprimate în aceeași monedă cu cea a împrumutului și obtine un punctaj din scoringul PF mai mic de 3 puncte.

Eligibilitatea persoanelor fizice va fi stabilită în funcție de scoringul obținut (tabelul 3.1.) aferent perioadei analizate.

Pentru toți clienții băncii, se vor avea în vedere, in mod obligatoriu, următoarele:

– factorii calitativi se iau în calcul numai în cazul clienților care se încadrează in categoriile A, B și C de bonitate după factorii cantitativi. Corecțiile din factorii calitativi nu pot influența cu mai mult de o categorie bonitatea determinată de factorii cantitativi.

– pentru facilitățiile de credit restructurate, în calculul ratingului clienților, nu se acordă punctaj factorilor calitativi

Nu se va acorda punctaj factorilor calitativi clienților care se încadrează în categoriile D și E de bonitate pe baza factorilor cantitativi. Nu se supun acestei restricții clienții care solicită facilități de credit de tipul:

– facilitate de credit garantate cu depozit colateral care să acopere integral facilitatea de credit și costurile aferente conform Normelor de creditare (nu se acceptă cazurile în care părțile – debitor și garant – aparțin grupului instituției de credit Eurom Bank). În aceste situații se va efectua verificarea respectării prevederilor Normei 3/2002 privind cunoașterea clientelei – sursa fondurilor.

– facilitățiile de credit garantate cu scrisori de garanție emise e bănci agreate de Eurom Bank care să acorde integral facilitatea de credit și costurile aferente conform Normelor de creditare.

– facilitățiile de credit garantate SWIFT confirmat, OP acceptat și confirmat, cec-uri cerificate, acreditive irevocabile confirmate de Bănci agreate de Eurom Bank (la care livrarea a fost efectuată și toate documentele au fost remise la încasare fără discrepanțe) care să acopere integral facilitatea de credit și costurile aferente conform Normelor de creditare.