Rolul Agentiei Pentu Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene In Promovarea Demnitatii Umane

=== 62e2294aef2b668ab14a5fd31ce3c914d1b76ab9_39846_1 ===

INTRODUCERE

Lucrarea de față, intitulată „Rolul Agenției pentru Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene în Promovarea Demnității Umane”, are scopul de a ilustra importanța Agenției pentru Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene în promovarea și protecția drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului în cadrul Uniunii.

Lucrarea este structurată pe trei capitole. Primul capitol, denumit Rolul Organizațiilor Internaționale în Promovarea Drepturilor Omului”, prezintă principalele sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului și rolul acestora. Capitolul începe prin definirea noțiunilor necesare lucrării: dreptul internațional, drepturile omului și dreptul internațional al drepturilor omului. Pentru a ilustra rolul organizațiilor internaționale în promovarea drepturilor omului, sunt aduse în discuție principalele sisteme de protecție a drepturilor omului de pe continentul european: Sistemul ONU de protecție a drepturilor omului (ca sistem universal), sistemul Consiliului Europei de protecție a drepturilor omului și sistemul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. Finalul capitolului abordează eficiența sistemelor internaționale de mai sus

În cadrul celui de-al doilea capitol, „Problematica Drepturilor Omului: Uniunea Europeană și Drepturile Omului”, sunt abordate principalele aspecte referitoare la sistemul de protecție a drepturilor omului promovat de Uniunea Europeană. Capitolul cuprinde prezentarea înființării Uniunii, punându-se accent pe dezvoltarea sistemului de protecție a drepturilor omului până la proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Acest capitol prezintă, de asemenea, atribuțiilor principalelor instituții ale Uniunii – Consiliul European, Consiliul UE, Parlamentul European, Comisia UE, Curtea de Justiție a UE, etc – în domeniul drepturilor omului. Un alt subiect prezent în cadrul acestui capitol este promovarea universală a drepturilor omului de către Uniune.

Cel de-al treilea capitol, „Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA)”, cuprinde descrierea detaliată a singurei instituții a Uniunii însărcinată exclusiv cu protecția drepturilor fundamentale. Acest capitol cuprinde o arie vastă de informații, de la înființarea Agenției, structura Agenției, mecanismele prin care Agenția își desfășoară activitățile, actorii cu care Agenția cooperează în desfășurarea activităților, până la ariile tematice actuale ale activităților Agenției. Fiecare arie tematică – accesul la justiție; victimele infracțiunilor, inclusiv despăgubirea victimelor infracționalității; societatea informațională și, în special, respectarea vieții private și protecția datelor cu caracter personal; integrarea romilor; cooperarea judiciară, exceptând în materie penală; drepturile copilului; discriminarea; imigrarea și integrarea migranților, controlul la frontiere și vizele și azilul; rasismul, xenofobia și lipsa de toleranță asociată acestora – este descrisă prin obiectivele și măsurile propuse de Agenție, completate cu realizările Agenției în aceste domenii până în prezent.

Prin lucrarea de față se urmărește prezentarea cât mai detaliată a rolului Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene în promovarea drepturilor omului, în special a demnității umane. Acest lucru se poate realiza, în primul rând, prin analizarea rolului organizațiilor interguvernamentale în acest sens. Apoi, prezentarea acțiunilor Uniunii în vederea înființării unui instrument de protecție a drepturilor omului – în cazul nostru, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii – ne arată dificultatea cu care UE a introdus în legislația UE necesitatea respectării drepturilor omului. În acest context se va analiza și activitatea Agenției pentru Drepturi Fundamentale a UE, ilustrând principalele acțiuni ale acesteia și, de asemenea, importanța lor pentru respectarea drepturilor omului pe teritoriul Uniunii Europene.

Rolul Organizațiilor Interguvernamentale în Promovarea Drepturilor Omului

În contextul actualei comunități internaționale și a relațiilor internaționale actuale, care sunt în plină schimbare și de o mare complexitate, dreptul internațional public se află în plin proces de înnoire și de accentuare a caracterului său umanitar. El apare ca o garanție juridică a păcii și a securității internaționale, a colaborării între state și popoare și a stimulării progresului lor.

Dreptul internațional actual este nu numai un drept al păcii, ci și un drept cu un profund caracter umanitar. În perioada postbelică, normele și instituțiile dreptului internațional public referitoare la persoana fizică au cunoscut o dezvoltare deosebită. S-au dezvoltat, în special, normele sale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, la eliminarea diferitelor discriminări din practica statelor, la garantarea drepturilor diferitelor minorități, precum și cele privind condamnarea colonialismului, a terorismului și a genocidului.

Dreptul internațional al drepturilor omului este o ramură dreptului internațional public născută după finalul celui de-al Doilea Război Mondial, care reprezintă totalitatea normelor adoptate de comun acord de către actorii internaționali, care au ca scop protejarea ființelor umane în fața abuzurilor, a tratamentelor inumane sau degradante și în fața oricăror pericole de natură să lezeze viața și integritatea umană.

Drepturile omului pot fi definite, în general, ca acele drepturi care sunt inerte naturii noastre, fără de care nu putem trăi ca ființe umane. Drepturile omului și libertățile fundamentale ne permit să ne dezvoltăm și să ne utilizăm pe deplin calitățile umane, inteligența, talentul și conștiința și satisfacerea nevoilor spirituale. Ele sunt bazate pe dorința omului de a trăi într-o lume în care demnitatea și bunăstarea fiecărei persoane umane se vor bucura de respect și protecție. Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu este numai o tragedie individuală și personală, dar creează, de asemenea premisele neliniștilor sociale și politice, aruncând semințele violenței și conflictului în și între societăți și națiuni. Apariția conceptului de drepturi ale omului a fost rezultatul evoluției ideilor umaniste și a receptării acestora din ce în ce mai intense. Debutul, din punct de vedere cronologic, poate fi poziționat în antichitatea preocupată de definirea omului și a poziției sale în societate și de formularea înaltelor principii morale, a ideii de justiție.

Drepturile omului mai pot fi definite drept „acele libertăți, imunități și beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice ființă umană este îndreptățită să le pretindă de la societatea în care trăiește.”

Drepturile omului nu sunt altceva decât standarde de atins de fiecare sistem social politic statal și au ca subiect omul definit ca o ființă abstractă și rațională. Ele sunt etalonul internațional și regional al drepturilor subiective și fundamentale, reglementate de un stat în constituții și legi pentru locuitorii acelui stat și care se transformă, astfel, din omul abstract și rațional, în cetățean sau străin. Aceste ultime două categorii de oameni reprezintă scopul reglementării interne a drepturilor subiective și fundamentale care trebuie să valorifice cât mai mult posibil din conținutul drepturilor omului.

După conținutul lor, drepturile și libertățile fundamentale ale omului pot fi politice, civile, economice, sociale și culturale. În funcție de destinatar, acestea pot și individuale (generale sau adresate anumitor tipuri de persoane) sau colective (de exemplu dreptul popoarelor la autodeterminare).

Analizând sfera generațiilor de drepturi constatăm că într-o primă etapă au apărut drepturile civile și politice, care formează prima generație de drepturi. A doua generație de drepturi este reprezentată de drepturile sociale, economice și culturale. A treia generație de drepturi, denumite și drepturi de solidaritate, include drepturi precum dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu înconjurător protejat, dreptul la somn, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul a petrece timpul liber după bunul plac, dreptul la intimitate, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanității, dreptul la asistență umanitară, etc. În anii 1990 a început să se contureze o nouă generație de drepturi ale omului, cea care include dreptul la fericire, dreptul la demnitate, dreptul de a greși, etc. Se poate spune că această a patra generație de drepturi este strâns legată de spiritualitate.

Prioritățile globale se află în mod constant în schimbare, astfel că organizațiile și instituțiile însărcinate cu responsabilizarea guvernelor cu privire la drepturile omului și democrația joacă un rol esențial. 

Din punct de vedere istoric, referiri la drepturile omului au fost făcute cu mult înaintea apariției sistemului actual de protecție a drepturilor omului: Magna Charta (1215), Petiția drepturilor (1628), Habeas Corpus (1679), Bill of Rights (1689), Declarația de independență a SUA, Declarația drepturilor omului si ale cetățeanului (Franța), Congresul de la Viena din 1815 (abolirea sclaviei), Tratatul de la Paris (1856), Convenția de la Geneva (1864), Conferințele de la Haga din 1899 și 1907.

Pentru ca drepturile să fie respectate, trebuie să existe, create de state și mai ales de organizațiile internaționale, mecanisme cu menirea de a veghea asupra apărării drepturilor omului.

După cel de-al Doilea Război Mondial, aspectele legate de relația dintre securitate și protecția drepturilor omului s-a extins la nivel internațional. În scurt timp, problematica drepturilor omului nu a mai reprezentat doar o atribuție națională, aceasta ajungând pe agenda de lucru și determinând dezbateri la nivelul Organizației Națiunilor Unite, Uniunii Europene, Consiliului Europei, Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și altor organizații internaționale specializate.

Pornind de la principiile înscrise în Carta Națiunilor Unite, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în 1948 Declarația Universală a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această Declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Importanța Declarației Universale a Drepturilor Omului a fost confirmată, ulterior, prin documente precum Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului (1948), Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (1950), Convenția Americană a Drepturilor Omului (1969), Carta Africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor (1981), Declarația Islamică Universală a Drepturilor Omului (1981) sau Carta Socială Europeană revizuită (1990).

Ulterior semnării Declarației Universale a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a ONU a adoptat nenumărate documente care reglementează, la nivel internațional, protecția drepturilor omului, fiind instituite mecanisme speciale: Convenția Internațională privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială (1965), Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (1966), Pactul internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale (1966), Convenția asupra Eliminării Tuturor Formelor De Discriminare Față de Femei (1979), Convenția împotriva Torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (1984), Convenția Internațională cu privire la Drepturile Copilului (1989), Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (2006), etc.

Declarațiile mai sus menționate consacră drepturi civile și politice, drepturi economice, sociale și culturale, dar și drepturi colective. Printre acestea putem aminti dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul la liberă circulație, dreptul la apărare, dreptul la intimidate, libertatea conștiinței, dreptul la informație, dreptul la cultură, dreptul de vot, dreptul de a fi ales, dreptul la proprietate, dreptul la căsătorie, dreptul de a nu fi supus la un tratament inuman sau degradabil, protecție egală în fața legii, libertatea de expresie, dreptul la asociere, dreptul la hrană, dreptul la un trai decent, dreptul la pace, dreptul la autodeterminare sau dreptul la un proces echitabil.

Protecția internațională a drepturilor și libertăților omului însumează un întreg ansamblu de drepturi, libertăți și îndatoriri ale persoanelor asupra respectării cărora veghează întreaga comunitate internațională prin principii, norme și mecanisme de apărare a drepturilor omului.

1.1 Sistemul O.N.U. de Protecție a Drepturilor Omului

Ideea drepturilor omului are o istorie lungă, dar abia în secolul al XX-lea comunitatea internațională a început crearea unui sistem care să promoveze și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Organizația Națiunilor Unite (ONU), înființată în 1945, a pus primii piloni ai recunoașterii și protecției drepturilor fundamentale ale omului.

Sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului este un sistem cu un caracter universal. Unul din scopurile și principiile Organizației Națiunilor Unite, enunțat în Carta ONU (1945) este „să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasa, sex, limba sau religie.”

O mare parte din actele constitutive ale agențiilor specializate ale ONU includ referiri la drepturile omului, de exemplu Convenția Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (1946) sau Constituția Organizației Internaționale a Sănătății (1946).

Organizația Internațională a Muncii (OIM) de exemplu, agenție specializată a ONU din 1946, are la bază Constituția OIM, în cadrul căreia se făceau următoarele referiri la drepturile omului: „munca nu este o marfă; libertatea de exprimare și de asociere sunt esențiale pentru un progres continuu; sărăcia, oriunde există, constituie o amenințare pentru bunăstarea tuturor; lupta împotriva sărăciei trebuie să se desfășoare fără răgaz în fiecare stat și prin efort internațional continuu și de comun acord în care reprezentanții salariaților și ai angajatorilor se bucură de un statut egal cu cel al guvernelor, iau parte la discuții libere și la luarea deciziilor democratice în vederea promovării bunăstării comune.”

După trei ani de la înființarea sa, ONU a adoptat, în 10 decembrie 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, considerată punctul central al dreptului internațional al drepturilor omului, prevede drepturi precum: dreptul la viață, la libertate și la securitate; dreptul de a nu fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul la egalitate în fața legii; dreptul la respectarea vieții private, de familie, a domiciliului și a corespondenței; dreptul la liberă circulație în interiorul granițelor unui stat; dreptul la azil; dreptul la cetățenie; dreptul de căsătorie; dreptul la proprietate; dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie; libertatea de opinie și de exprimare; dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică; dreptul la securitate socială; dreptul la odihnă și recreație; dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale; dreptul la învățătură, etc.

Alte documente ONU cu privire la drepturile omului sunt:

Convenția Internațională privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială (1965, în vigoare 1969) – fiecare stat parte se angajează să nu comită niciun act sau practică de discriminare rasială împotriva persoanelor, grupurilor de persoane sau instituțiilor și se asigură că toate autoritățile publice și instituțiile publice, naționale și locale, acționează în conformitate cu această obligație; fiecare stat parte se angajează să nu încurajeze, să apere sau să sprijine discriminarea rasială practicată de persoane sau organizații; fiecare stat parte va lua măsuri eficiente pentru a revizui politicile guvernamentale, naționale și locale, și să modifice, abroge sau anuleze orice legi și reglementări care au ca efect crearea sau perpetuarea discriminării rasiale.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (1966) – include drepturi precum dreptul popoarelor la autodeterminare („toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală”); dreptul la viață; abolirea parțială a pedepsei cu moartea; dreptul la amnistie, grațiere sau comutare; dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau supus la muncă forțată; dreptul la libertate și la securitate; dreptul la recurs și la despăgubire; dreptul la demnitate; dreptul la prezumția de nevinovăție; dreptul la întrunire pașnică; dreptul la asociere; dreptul de a alege și de a fi ales. Pactul instituie și un Comitet al Drepturilor Omului.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale (1966) – include drepturi precum dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice care să asigure remunerația care asigură tuturor muncitorilor cel puțin un salariu echitabil, o existență decentă pentru ei și familia lor, securitatea și igiena muncii, posibilitatea egală pentru toți de a fi promovați în munca lor la o categorie superioară adecvată, luându-se in considerare numai durata serviciilor îndeplinite și aptitudinile; dreptul la asigurări sociale; dreptul la adăpost; dreptul la hrană; dreptul la sănătate; dreptul la educație; dreptul de a participa la viața culturală; dreptul de a beneficia de progresul științific și de aplicațiile sale, etc.

Convenția Asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare față de Femei (1979).

Convenția împotriva Torturii și altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane Sau Degradante (1984).

Convenția cu privire la Drepturile Copilului (1989) – include drepturi precum: dreptul la viață; dreptul de a dobândi un nume; dreptul de a dobândi o cetățenie; dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit de aceștia; dreptul de a nu fi separate de părinți fără voia acestora (exceptând situația în care autoritățile competente decid că această separare este în interesul suprem al copilului); dreptul la libertatea de exprimare; dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie; dreptul la sănătate, etc.

Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (2006).

Protocol Opțional la Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (2008).

În prezent, ONU dispune de 10 instituții responsabile de monitorizarea implementării tratatelor de drepturi ale omului. Acestea sunt:

Comitetul pentru Drepturile Omului (monitorizează implementarea dispozițiilor Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice din 1966);

Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale ale Omului (monitorizează implementarea dispozițiilor Pactului Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale din 1966);

Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (monitorizează implementarea dispozițiilor Convenției Asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare Rasială din 1965);

Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Femeilor (monitorizează implementarea dispozițiilor Convenției Asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare față de Femei din 1979);

Comitetul împotriva Torturii (monitorizează implementarea dispozițiilor Convenției împotriva Torturii și altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane Sau Degradante din 1984);

Comitetul pentru Drepturile Copilului (monitorizează implementarea dispozițiilor Convenției cu privire la Drepturile Copilului din 1989);

Comitetul pentru Muncitorii Imigranți (monitorizează implementarea dispozițiilor Convenției cu privire la Protecția Drepturilor Tuturor Muncitorilor Imigranți și a Membrilor Familiilor lor din 1990);

Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (monitorizează implementarea dispozițiilor Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități din 2006);

Comitetul privind Dispariția Forțată (monitorizează implementarea dispozițiilor Convenției Națiunilor Unite privind Protecția Persoanelor de Dispariții Forțate din 2006);

Subcomitetul pentru Prevenția Torturii și a altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante (monitorizează implementarea dispozițiilor Protocolului Opțional al Convenției împotriva Torturii și altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane Sau Degradante din 2002).

Responsabilitatea principală pentru promovarea și apărarea drepturilor omului în cadrul ONU îi revine Oficiului Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului. Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului are autoritatea de a investiga și de a întocmi rapoarte privind respectarea drepturilor omului în diferite situații.

ONU este instituția globală centrală care se ocupă de aspectele legate de drepturile omului, de la adoptarea de norme, până la aplicarea acestora. Mecanismele principale de acțiune ale ONU includ Consiliul de Securitate al ONU, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului (UNHRC), comitete de experți, grupuri de lucru, tribunale pentru crime de război (Curtea Penală Internațională, tribunale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, instanțele de judecată în Sierra Leone și Cambodgia).

Carta Internațională a Drepturilor Omului este un ansamblu de 5 documente adoptate sub egida ONU: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Protocolul Opțional la Pactul International cu privire la Drepturile Civile și Politice, respectiv Al doilea Protocol Opțional la Pactul International cu privire la Drepturile Civile și Politice.

1.2. Sistemul de Protecție a Drepturilor Omului dezvoltat de Consiliul Europei

Consiliul Europei, înființat în 1949, este inițiatorul și principalul cadru de promovare și de apărare a drepturilor omului în spațiul European. Principalul său instrument de apărare a drepturilor omului este Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, din 4 noiembrie 1940.

În preambulul Convenției se specifică: „Considerând că scopul acestei declarații este recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor pe care ea le enunță; Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi și că unul dintre mijloace este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; Reafirmând atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepție și un respect comune ale drepturilor omului din care acestea decurg.”

În Titlul I al Convenției sunt specificate drepturi și libertăți civile și politice, precum dreptul la viață; dreptul de a nu fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante; dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie și de a nu fi constrâns de muncă forțată; dreptul la libertate și siguranță; dreptul la un proces echitabil; dreptul la respectarea vieții private și de familie; libertatea de gândire, conștiință și religie; libertatea de expresie; libertatea întrunire și de asociere; dreptul la căsătorie, etc.

Titlul II al Convenției a stabilit înființarea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a fost ulterior dezvoltată prin adoptarea de protocoale adiționale, prin care se adăugau Convenției: protecția proprietății, dreptul la instruire, dreptul la alegeri libere, libertatea de circulație, abolirea pedepsei cu moartea (adoptată cu 6 ani înaintea sistemului ONU), dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, interzicerea generală a discriminării.

Convenția nu include drepturile economice, sociale și culturale, acestea fiind recunoscute prin Carta Socială Europeană Revizuită, care include drepturi precum: dreptul la muncă; dreptul la condiții echitabile de muncă; dreptul la Securitate și igienă în muncă; dreptul la o salarizare echitabilă; dreptul de asociere; dreptul la negociere colectivă; dreptul la formare profesională; dreptul la securitate socială; dreptul la egalitate de șanse în angajare și profesie; dreptul la protecție în caz de concediere; dreptul la locuință; dreptul la protecție împotriva sărăciei, etc.

Consiliul Europei a adoptat , pe lângă cele două instrumente juridice de mai sus, și alte tratate în domeniul drepturilor omului, precum Convenția Culturală Europeană (1954), Convenția Europeană de Securitate Socială (1972), Convenția Europeană asupra Statutului Juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei (1975), Carta Europeană a Autonomiei Locale (1985), Convenția pentru Protecția Minorităților Naționale (1995), Convenția Europeană privind Naționalitatea (2000), Convenție privind Infracțiunile Cibernetice (2004), Convenția Consiliului Europei privind Prevenirea Terorismului (2007) sau Convenția privind Prevenirea și Combaterea violenței împotriva femeilor și împotriva violenței domestice (2011).

În prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este cea mai performantă instituție internațională de apărare a drepturilor Omului. Hotărârile care constată existența unor violări au caracter obligatoriu pentru statele vizate, acestea obligându-se la executarea lor. Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei monitorizează executarea hotărârilor, în special în ceea ce privește efectuarea plății sumelor cu titlu de despăgubire.

1.3. Sistemul de Protecție a Drepturilor Omului dezvoltat de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Consiliul pentru Securitate și Cooperare (CSCE) a fost înființat în anul 1973. Ca parte procesului de instituționalizare, CSCE a devenit Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa printr-o decizie a Summit-ului din Budapesta din decembrie 1994. OSCE are o abordare cuprinzătoare a securității, abordând o gamă largă de preocupări, inclusiv drepturile omului, minoritățile naționale și democratizarea.

Conform Actul Final de la Helsinki (1975), statele semnatare și-au declarat sprijinul pentru „promovarea drepturilor fundamentale, a progresului economic și social și a bunăstării tuturor popoarelor.” Actul prevede aspecte precum: respectarea libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie; respectarea drepturilor și libertăților civile, politice, economice, sociale, culturale și altele care decurg toate din demnitatea inerentă persoanei umane și sunt esențiale pentru libera și deplina sa dezvoltare; respectarea drepturilor minorităților; dreptul la autodeterminare.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21.11.1990 prevede drepturi și libertăți precum: libertatea de gândire, conștiință și religie sau de convingere; libertatea de expresie; libertatea de asociere și de întrunire pașnică; libertatea de mișcare; interzicerea unei arestări sau dețineri arbitrare; interzicerea unei torturi sau oricărui alt tratament sau pedepse aspre, inumane sau degradante; dreptul de a-și cunoaște și de a-și face respectate drepturile; dreptul de a participa la alegeri libere și corecte; dreptul de a fi judecat în mod echitabil și public dacă este acuzat de comiterea unui delict; dreptul de a avea individual sau în asociere o proprietate și de a exercita activități individuale; dreptul de a se bucura de drepturi economice, sociale și culturale.

O activitate importantă a OSCE este monitorizarea procesului de vot, care se află în curs de desfășurare de trei decenii, dat fiind că un cadru pentru drepturile omului a fost aplicat pentru prima dată într-un proces electoral din Filipine, în 1986.

1.4. Eficiența Sistemelor de Protecție a Drepturilor Omului

După cum observăm din nenumăratele exemplele de mecanisme de protecție a drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului, cel puțin aparent, idealul conviețuirii într-o lume în care să primeze principiile morale și bunăstarea socială este tot mai răspândit în arena internațională. Putem afirma, însă, că în contextul actual primează ca reper valoric bunăstarea socială și nu puterea? În ciuda procesului de democratizare și de globalizare, prin care idealul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului se răspândește în toate colțurile lumii, legislația internațională în domeniul drepturilor omului, ca și dreptul internațional, de altfel, este facultativă. Din moment ce nu există un legiuitor internațional, iar la baza dreptului internațional public stă principiul pacta sunt servanda, drepturile omului rămân o problemă de conveniență și de conștiință internațională.

Promovarea drepturilor omului a cunoscut, din punct de vedere istoric, cel mai mare progres, chiar dacă aplicarea normelor încă întâlnește impedimente. În principal, unele guverne naționale se opun, uneori, aderării la normele internaționale percepute ca fiind în contradicție cu anumite valori culturale sau sociale naționale. Unele state care încalcă frecvent drepturile omului nu au aderat tratate sau instituții privind drepturile fundamentale, afectând inițiativele internaționale în domeniul drepturilor omului. Probleme intervin și în capacitatea instituțiilor de drept internațional de a sancționa astfel de abateri. Carta ONU, de exemplu, promovează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dar promovează și principiul neintervenției în treburile interne ale statelor.

Raportul anual al Amnesty International pe anul 2015 a ilustrat problemele respectării drepturilor omului la nivel global, secretarul general al Amnesty International declarând că „sistemul construit vreme de 70 de ani de comunitatea internațională pentru apărarea drepturilor omului este periclitat.”

În ciuda existenței numeroaselor mecanisme de protecție a drepturilor omului, acestea sunt departe de a fi consistente. În general, atunci când acestea sunt eficiente, ele modifică comportamentul statelor prin publicarea abuzurilor, mai degrabă decât prin furnizarea de consultanță tehnică sau prin aplicarea de măsuri punitive. De exemplu, niciun organism la nivel mondial nu a fost capabil de a obliga Statele Unite să oprească maltratarea de deținuți de la facilitatea de detenție Guantanamo Bay, dar montarea presiunii internaționale a încurajat reforma fundamentală a politicilor SUA de detenție și interogare în 2009. Ca rezultat, de asemenea, scepticii consideră că alte mișcări sau organizații fundamentale ar deține o mai mare responsabilitate pentru respectarea drepturilor omului decât instituțiile mondiale. Mai mult decât atât, deși progresele în condamnarea și prevenirea atrocităților a fost semnificativă, a fost limitată în promovarea drepturilor civile și politice. Mulți din comunitatea internațională reevaluează drepturile economice, sociale și culturale în timp ce organizațiile interguvernamentale duc drepturile omului în sfera practicilor de afaceri și a sănătății publice.

Consiliul de Securitate al ONU are mai multă putere de a lua măsuri împotriva încălcării drepturilor omului. Acesta poate impune sancțiuni, poate mandata operațiuni de menținere a păcii și poate autoriza utilizarea forței în cazuri extreme. Totuși, cei cinci membri permanenți dispun de dreptul de veto asupra tuturor rezoluțiilor. Franța, Marea Britanie și Statele Unite tind să fie susținătorii cei mai vocali ai promovării drepturilor omului, deși ele subordonează în mod obișnuit astfel de preocupări intereselor strategice. China și Rusia, cu toate acestea, și-au exercitat de multe ori dreptul de veto asupra intervențiilor din domeniul drepturilor omului.

În ceea ce privește Consiliul Europei, CEDO se confruntă, de asemenea, cu nenumărate provocări la adresa misiunii sale de punere în aplicare a hotărârilor. Un exemplu în acest caz este Rusia. Președintele rus, Vladimir Putin, a semnat, la finalul anului 2015, o lege care îi permite Curții Constituționale a Rusiei să decidă dacă va respecta hotărârile luate de instanțele internaționale privind drepturile omului. Astfel, statul rus poate refuza aplicarea hotărârilor CEDO.

În ceea ce privește OSCE, aceasta este o organizație care lucrează, în general, prin consens. Consiliul ministerial și reuniunile anuale la nivel înalt nu au reușit să adopte niciun text de fond privind dimensiunea umană în decursul ultimilor ani tocmai datorită lipsei de consens între statele membre.

Concluzionând, observăm faptul că la nivel internațional există nenumărate norme care promovează drepturile și libertățile fundamentale. Același lucru se poate afirma și în cazul mecanismelor de protecție a drepturilor omului. Rolul organizațiilor interguvernamentale în acest sens este unul vital. Pe de altă parte, nevoia de reformare a mecanismelor este una continuă, fiind necesar ca toate instituțiile care desfășoară activități în sfera drepturilor omului să se alinieze la tendințele globale. După cum afirmam în cadrul acestui capitol, în ciuda procesului de democratizare și de globalizare, prin care idealul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului se răspândește în toate colțurile lumii, legislația internațională în domeniul drepturilor omului, ca și dreptul internațional, de altfel, este facultativă. Din moment ce nu există un legiuitor internațional universal recunoscut, iar la baza dreptului internațional public stă principiul pacta sunt servanda, drepturile omului rămân o problemă de conveniență și de conștiință internațională.

Promovarea drepturilor omului a cunoscut, din punct de vedere istoric, cel mai mare progres, chiar dacă aplicarea normelor încă întâlnește impedimente. Principalele probleme în promovarea și protecția drepturilor omului sunt că unele guverne naționale se opun, uneori, aderării la normele internaționale percepute ca fiind în contradicție cu anumite valori culturale sau sociale naționale și în capacitatea instituțiilor de drept internațional de a sancționa astfel de abateri. Carta ONU, de exemplu, promovează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dar promovează și principiul neintervenției în treburile interne ale statelor.

În cadrul acestui capitol am adus în discuție principalele sisteme de protecție a drepturilor omului în spațiul european. În primul rând, am descris sistemul ONU de protecție a drepturilor omului, fiind un sistem universal, apoi am prezentat sistemele Consiliului Europei și al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. În cele ce urmează, ne vom concentra pe mecanismele Uniunii Europene de promovare și protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, prezentând, dacă este cazul, eventualele critici aduse Uniunii Europene în acest domeniu de activitate.

Problematica Drepturilor Omului: Uniunea Europeană și Drepturile Omului

2.1. Scurtă prezentare a Uniunii Europene: înființare, instituții

Actuala Uniune Europeană (UE) își are originile în data de 9 mai 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a prezentat propunerea de a realiza o uniune a cărbunelui și oțelului între Franța și Germania de Vest, proiect bazat pe ideile lui Jean Monnet. În aprilie 1951, drept urmare, prin Tratatul de la Paris s-a înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care cuprindea statele Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. Tratatul prevedea înființarea Înaltei Autorități, a unei Adunări Parlamentare, a unui Consiliu de Miniștri, a unei Curți de Justiție și a unui Comitet consultativ.

În 1957, statele CECO au decis extinderea colaborării, înființând, prin Tratatul de la Roma, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Energiei Atomice (Euratom).

În 1973 are loc prima extindere a Comunității prin aderarea statelor Danemarca, Irlanda și Regatul Unit. Ulterior s-au introdus noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În iunie 1979 a avut loc organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European (fosta Adunare Parlamentară, redenumită în 1962).

În 1981, Grecia s-a alăturat Comunităților, urmată de Spania și Portugalia în 1986.

În 1986 a fost semnat Actul Unic European, care prevedea realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993.

În 1993 a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht. Din acest moment, fostele Comunități Europene au primit denumirea de Uniunea Europeană.  Acesta instituie o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunitățile Europene, politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar în materie penală (JAI). Tratatul instituie, de asemenea, o cetățenie europeană, consolidează puterile Parlamentului European și lansează Uniunea Economică și Monetară (UEM). Referitor la principalele instituții ale Uniunii – Parlamentul European, Consiliul și Comisia – Tratatul de la Maastricht aduce modificări consistente. Acesta consolidează rolul Parlamentului European. Domeniul de aplicare a procedurii de cooperare și a procedurii de aviz conform este extins, iar tratatul introduce o procedură nouă, codecizia, care îi permite Parlamentului să adopte acte împreună cu Consiliul. Tratatul asociază Parlamentul la procedura de învestitură a Comisiei.

În 1995, la Uniunea Europeană au aderat încă trei țări – Austria, Finlanda și Suedia – ridicând numărul membrilor acesteia la 15.

În 1997 statele membre ale Uniunii semnează Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare din 1 mai 1999. Printre prevederile tratatului putem aminti măsuri menite să reformeze instituțiile Uniunii (Parlamentul European și Consiliul deveneau colegiuitori, pe poziție de egalitate) și să consolideze cooperarea interguvernamentală în domeniul cooperării judiciare penale și polițienești.

În februarie 2001 statele membre ale Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nisa viza să sporească eficiența și legitimitatea instituțiilor UE și să pregătească UE pentru următoarea sa mare extindere.

În mai 2004, 10 state au aderat la Uniunea Europeană: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia., iar în anul 2007 aderă Bulgaria și România.

În decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona, întrând în vigoare în decembrie 2009.

Tratatul de la Lisabona organizează și clarifică pentru prima dată competențele Uniunii, distingând trei tipuri de competențe: competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea lor în aplicare; competența partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a legifera și de a adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența și competența de sprijin, potrivit căreia UE desfășoară acțiuni de sprijin sau de completare a politicilor statelor membre. Competențele Uniunii pot fi redate statelor membre în cursul unei revizuiri a tratatului.

Tratatul de la Lisabona a conferit Uniunii Europene personalitate juridică proprie. Prin urmare, Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile sale de competență și poate deveni membră a unor organizații internaționale. Statele membre pot semna doar acorduri internaționale compatibile cu legislația UE.

În anul 2013, numărul statelor membre ale UE a ajuns la 28, odată cu aderarea Croației.

În ceea ce privește actualele instituții ale UE, este necesar să menționăm, pe scurt, care sunt acestea și care este rolul lor în cadrul Uniunii.

Consiliul European reprezintă instituția politică de vârf a UE. Acesta este format din șefii de stat sau de guvern – președinți și/sau prim-miniștri – ai tuturor statelor membre ale UE, plus președintele Comisiei Europene, fiind condus de un președinte permanent. Acesta fixează obiectivele UE și stabilește cursul de urmat pentru îndeplinirea acestora. Este principalul promotor al inițiativelor politice ale UE și adoptă decizii privind aspecte controversate, în privința cărora Consiliul de Miniștri nu a ajuns la un consens. De asemenea, Consiliul European abordează probleme internaționale de interes actual prin intermediul “politicii externe și de securitate comune”, care reprezintă un mecanism de coordonare a politicii externe a statelor membre ale UE.

Consiliul UE (denumit și Consiliul de Miniștri) este alcătuit din miniștri ai guvernelor naționale din statele UE. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de câte un stat membru, pe o perioadă de șase luni. Consiliul reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în funcție de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc. Principala sarcină a Consiliului este de a adopta legile UE, atribuție împărțită cu Parlamentul European. Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii.

Parlamentul European este singura instituție a Uniunii Europene ai cărei membri sunt aleși direct de către cetățenii statelor membre. Acesta are un rol legislativ (adoptă legislația UE împreună cu Consiliul UE pe baza propunerilor Comisiei, ia decizii cu privire la acordurile internaționale și la extinderea UE), un rol de control democratic asupra instituțiilor UE și un rol bugetar (stabilește, alături de Consiliu, bugetul UE). Numărul deputaților europeni din fiecare țară este proporțional cu populația sa, dar niciun stat membru nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96 de parlamentari.

Comisia UE este o altă instituție importantă a Uniunii. Aceasta are competențe de redactare de propuneri pentru noi legi ale UE, pe care le transmite spre dezbatere și adoptare Consiliului și Parlamentului. În plus, Comisia gestionează politicile UE, alocă fonduri europene, garantează respectarea legislației UE (alături de Curtea de Justiție) și reprezintă Uniunea pe scena internațională. Membrii acesteia sunt numiți pe o perioadă de cinci ani, prin acordul comun al statelor membre și cu aprobarea Parlamentului, existând câte un comisar pentru fiecare stat membru, inclusiv președintele Comisiei și Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene are drept competențe interpretarea și respectarea legislației, anularea unor acte legislative ale UE și sancționarea instituțiilor UE. Curtea de Justiție a UE este formată din câte un judecător din fiecare stat membru, asistați de nouă avocați generali.

Printre instituțiile Uniunii Europene mai putem aminti Banca Centrală Europeană (are responsabilitatea de a gestiona moneda euro și politica monetară a Uniunii), Curtea Europeană de Conturi, Serviciul European de Acțiune Externă, Comitetul Economic și Social European, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiții, Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor și Ombudsmanul European (investighează plângerile cu privire la cazuri de administrare defectuoasă de către instituțiile și organismele UE). În plus, Uniunea Europeană dispune de numeroase agenții, organisme juridice separate, distincte de instituțiile UE.

Sistemul de Protecție a Drepturilor Omului dezvoltat de UE

2.2.1 Pașii către Adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale a UE

Demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului sunt valori ce s-au regăsit dintotdeauna la baza politicilor Uniunii Europene. Până la adoptarea Actului Unic European, însă, noțiunea de „drepturile omului” nu s-a regăsit în niciun tratat al organizației. Abia din anul 2000 UE dispune de un instrument cuprinzător de promovare și protecție a drepturilor fundamentale: Carta Drepturilor Fundamentale. Aceasta a fost proclamată, în mod oficial, în decembrie 2000 de către Parlamentul European, Consiliu și Comisie. Instituțiile europene, în special Parlamentul European, au depus eforturi de a crea un astfel de instrument încă de la începutul anilor 1970.

În 1953, pe când Comunitatea nu era decât cea a Cărbunelui și a Oțelului, Adunarea Parlamentară a acesteia prezenta un raport de tratat referitor la crearea unei uniuni politice între țările membre. Proiectul reunea dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, adoptată în 1950 în cadrul Consiliului Europei. Prin urmare, demersul de integrare nu putea continua fără a enunța valorile comune pe care acesta se putea întemeia și nici fără a le apăra. Lupta pentru respectarea și promovarea drepturilor fundamentale ale omului a fost constantă, astfel încât aceasta poate fi considerată drept una din liniile directoare în istoria Parlamentului European.

Semnate la 25 martie 1957 la Roma, tratatele fondatoare ale Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom) și ale Comunității Economice Europene (CEE), care vizează crearea unei piețe europene comune, nu conțin nici un articol referitor la drepturile fundamentale. În gândirea acestora, caracterul sectorial și vocația esențial economică a acestor tratate nu justificau introducerea unei dispoziții considerate preponderent politică. Totuși, activitatea comunitară, chiar dacă era limitată la domeniile economice, a ridicat probleme referitoare la respectarea drepturilor omului. De exemplu, dreptul de proprietate sau nediscriminarea în cadrul politicii agricole comune, sau chiar drepturile procedurale, atunci când trebuie pusă în aplicare o politică de concurență. În relațiile sale cu terțe state, Comunitatea nu mai putea ignora orice referire la valorile universale.

La începutul anilor 1970, Curtea Europeană de Justiție (CEJ) și-a schimbat poziția după ce mai multe instanțe constituționale au condiționat supremația legii CEJ de verificarea eventualelor încălcări ale drepturilor fundamentale consacrate în constituțiile naționale. Aflată într-o poziție defensivă, CEJ a susținut că dreptul comunitar a respectat drepturile fundamentale și că, în lipsa unui proiect de lege a drepturilor, ar asigura acest lucru prin aplicarea principiilor generale ale dreptului comunitar, pe baza tradițiilor naționale comune și pe textele internaționale convenite de către statele membre.

În timp ce dezbaterea juridică cu privire la drepturile fundamentale se dezvolta ca un dialog între instanțele constituționale și CEJ, Parlamentul European a început să devină tot mai activ în domeniul drepturilor omului. Prima dezbatere importantă privind drepturile fundamentale a început în mod oficial în aprilie 1973. Cu această ocazie, raportorul, Léon Jozeau-Marigné și-a prezentat raportul privind protecția drepturilor fundamentale ale cetățenilor statelor membre. În raportul său, Jozeau-Marigné definea drepturile fundamentale, după cum urmează: „Termenul se aplică drepturilor și libertăților susținute de garanții pozitive; aceste drepturi și libertăți pot fi stabilite în dispozițiile scrise cuprinse în constituție sau fac parte dintr-o tradiție constituțională continuă ținută în viață de legiuitor.” Acesta a indicat două tipuri de soluții: soluții formale și pragmatice. În ceea ce privește soluțiile formale, era important să se țină seama de faptul că niciunul dintre cele trei tratate nu conținea o declarație a drepturilor fundamentale. Soluția pragmatică era de a cere o oportunitate ca Curtea Europeană de Justiție să recunoască drepturile cetățenilor și, prin urmare, să dobândească o poziție tot mai puternică în acest domeniu.

În 1977, pentru prima dată, Parlamentul European, Consiliul și Comisia semnează o declarație comună privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului în interiorul Comunității Europene prin care subliniază voința lor de „a respecta, în exercitarea puterii lor și urmărind obiectivele Comunității (…) drepturile fundamentale astfel cum reies acestea din constituția statelor membre, precum și din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.” În 1979, Parlamentul European instituie o comisie parlamentară însărcinată să vegheze la definirea, promovarea și apărarea drepturilor femeii în Comunitatea Europeană și în țările terțe.

În anii 1980, Parlamentul European și-a continuat activitatea în domeniul drepturilor omului. În 1980, Parlamentul European cere abolirea totală a pedepsei cu moartea în Uniune, iar în 1988, Parlamentul European afirma că dreptul la informare „se numără printre libertățile fundamentale ale cetățenilor europeni și trebuie, prin urmare, să fie recunoscut ca atare de către Comunitatea Europeană.”

Primul tratat fundamental care a făcut referiri la drepturile fundamentale a fost Actul Unic European, în vigoare din 1 iulie 1987. Conform preambulului acestuia, statele semnatare erau „hotărâte să promoveze împreună democrația, bazându-se pe drepturile fundamentale recunoscute în constituțiile și legile statelor membre, în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și în Carta Socială Europeană, în special libertatea, egalitatea și dreptatea socială.” Comunitatea se angaja să „promoveze în special principiile democrației și respectarea legii și a drepturilor omului, în relațiile sale externe.”

La 12 aprilie 1989, Parlamentul European a proclamat Declarația Drepturilor și Libertăților Fundamentale, dar nu a fost aprobată de către Consiliu. Ulterior, în luna decembrie a aceluiași an, în cadrul lucrărilor Consiliului Europei de la Strasbourg, cei 12 membri, cu excepția Marii Britanii, adoptă Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale, având ca sursă de inspirație Carta Socială Europeană. Pe 22 noiembrie, însă, Parlamentul deplânge faptul că nu a fost asociat lucrărilor pregătitoare și denunță caracterul neobligatoriu al Cartei.

În cadrul conferinței interguvernamentale care a început la Roma în decembrie 1990 și care s-a finalizat prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul a încercat să determine guvernele să confere Declarației Drepturilor și Libertăților Fundamentale un caracter juridic obligatoriu, însă fără succes. Declarația a rămas doar o rezoluție a Parlamentului European, având o valoare morală. În ciuda acestui fapt, Parlamentul a continuat să facă din promovarea și protecția drepturilor omului o parte importantă a activității sale. În 1992, de exemplu, Parlamentul European a refuzat să ratifice acordul de uniune vamală încheiat cu Turcia ca urmare a politicii de la Ankara față de prizonierii politici.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht în 1993, a fost recunoscută oficial cetățenia europeană. De atunci, fiecare cetățean european beneficiază de drepturi suplimentare. Fiecare cetățean al unui stat membru al UE este și cetățean al UE. Cetățenia UE nu înlocuiește cetățenia națională, ci le conferă tuturor cetățenilor UE o serie de drepturi suplimentare, garantate de tratatele UE. Este vorba de următoarele drepturi:

dreptul de a călători și locui oriunde în UE;

dreptul de a nu fi discriminați pe criterii de naționalitate;

dreptul de a putea vota și candida la alegerile municipale și pentru Parlamentul European organizate acolo unde își au locul de reședință, indiferent de naționalitate;

dreptul la asistență, în afara UE, din partea ambasadei sau consulatului altei țări din UE, în aceleași condiții ca și cetățenii țării respective;

dreptul de a transmite o petiție Parlamentului European și de a sesiza Ombudsmanul European;

dreptul de a lansa sau de a susține, împreună cu alți cetățeni europeni, o inițiativă cetățenească prin care se solicită noi propuneri legislative din partea UE.

Anul 1999 este un an extrem de important în ceea ce privește activitatea Uniunii în sfera drepturilor omului. Un nou progres a fost realizat odată cu Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999. În cadrul Tratatului, la articolul 6, se stipula principiul general al respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale și prevedea sancțiuni în caz de „încălcare gravă și repetată” a principiilor în cauză. În iunie 1999, Consiliul European, reunit la Köln, a hotărât crearea unui grup de lucru însărcinat cu elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Recunoscând faptul că politicile sale pot avea impact asupra drepturilor omului și într-un efort de a face cetățenii să se simtă „mai aproape” de UE, pe data de 7 decembrie 2000 UE a proclamat Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Această Cartă încorporează întreaga gamă de drepturi civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, sintetizând tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune statelor membre. Drepturile descrise în Cartă se împart în șase secțiuni: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, drepturile cetățenilor și justiție. Această cartă a fost elaborată de către o convenție alcătuită din membri ai parlamentelor naționale și ai Parlamentului European, reprezentanți ai guvernelor statelor membre și un membru al Comisiei Europene.

Carta reunește într-un document unic drepturi care se găseau anterior într-o varietate de instrumente legislative, cum ar fi legislațiile naționale și cea de la nivelul UE, precum și în convenții internaționale ale Consiliului Europei, Națiunilor Unite (ONU) și ale Organizației Internaționale a Muncii (OIM). Conferind drepturilor fundamentale mai multă claritate și vizibilitate, carta instaurează securitate juridică în interiorul UE.

Drepturile fundamentale prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale sunt structurate în șase capitole:

capitolul I: Demnitatea (demnitate umană, dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate);

capitolul II: Libertățile (dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);

capitolul III: Egalitatea (egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);

capitolul IV: Solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecția în cadrul concedierii nejustificate, condiții de muncă echitabile și corecte, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, protecția sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor);

capitolul V: Drepturile Cetățenilor (dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară);

capitolul VI: Justiția (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune).

Pe parcursul anului 2000, Parlamentul a cerut de mai multe ori includerea Cartei în noul tratat aflat în negociere, argumentând că absența caracterului obligatoriu ar reduce parțial eficiența sa.

În februarie 2002 a fost inițiată o nouă Convenție, însărcinată cu elaborarea unui proiect de tratat constituțional care să includă Carta. Cu toate că Tratatul a fost aprobat de majoritatea statelor membre (cu excepția Marii Britanii și a Poloniei, care au invocat circumstanțe naționale speciale), a fost respins prin referendum de către alegătorii francezi în 29 mai 2005, urmați, trei zile mai târziu, și de electoratul olandez.

Deși inițial a fost doar un document politic, Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, conferă Cartei o valoare juridică similară celei a tratatelor – astfel, în temeiul său, o cauză poate fi instrumentată la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Chiar dacă textul nu include Carta, în capitolul 6 acesta îi recunoaște „aceeași valoare juridică ca a tratatelor”.

Cu toate acestea, există un protocol care specifică modul de aplicare a Cartei în Polonia și în Regatul Unit, care se va aplica ulterior și în cazul Republicii Cehe. În plus, articolul 6 din Tratatul de la Lisabona se constituie într-o bază juridică a aderării UE la Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, pe lângă simpla prezență în tratatele UE, Convenția va avea forță juridică în statele membre ale UE, asigurând astfel o protecție sporită a drepturilor omului în Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este fondată pe o hotărâre comună de promovare a păcii și stabilității și de construire a unei lumi întemeiate pe respectarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept. Aceste principii sunt subiacente tuturor aspectelor politicilor interne și externe ale Uniunii Europene. Intrarea în vigoare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și perspectiva acceptării de către UE a jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului prin aderarea sa la Convenția europeană a drepturilor omului, subliniază angajamentul UE față de drepturile omului în toate sferele de acțiune. În interiorul propriilor lor frontiere, UE și statele sale membre s-au angajat să fie exemplare în asigurarea respectării drepturilor omului. În afara frontierelor lor, promovarea drepturilor omului și a democrației și luarea de poziție în mod public pe tema acestora reprezintă o responsabilitate comună a UE și a statelor sale membre.

În prezent, temeiul juridic pe care UE se bazează în promovarea și protecția drepturilor omului este reprezentat de:

Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE): Valorile UE. Uniunea are ca valori fundamentale „demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, precum și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților”;

Articolul 3 TUE: Obiectivele UE. În ceea ce privește ,,relațiile UE cu lumea întreagă”, UE contribuie la „eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite”;

Articolul 6 TUE: Carta Drepturilor Fundamentale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Deși Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se referă în mod explicit numai la punerea în aplicare a dreptului Uniunii, instituțiile, organismele și statele membre ale UE trebuie să respecte Carta și în relațiile externe ale UE. Țările care aderă la UE trebuie, de asemenea, să respecte Carta. Articolul 6 alineatul (2) conferă UE competența juridică de a adera la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

Articolul 21 TUE: Principii la baza acțiunilor externe ale Uniunii. Aceste principii sunt democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite din 1945 și a dreptului internațional. La articolul 21, UE își însușește principiul „indivizibilității drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

Articolul 205 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE): Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii. Acest articol stabilește că acțiunile internaționale ale UE trebuie să aibă la bază principiile prevăzute la articolul 21 din TUE.

2.2.2 Uniunea Europeană și Promovarea Universală a Drepturilor Omului

Uniunea Europeană se bazează pe un angajament ferm față de promovarea și protejarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept la nivel mondial. Drepturile omului se află în centrul relațiilor UE cu alte țări și regiuni. Promovarea drepturilor omului poate contribui la prevenirea și soluționarea conflictelor și, în cele din urmă, la combaterea sărăciei. Prin politica sa în domeniul drepturilor omului, UE:

promovează drepturile femeii, ale copilului, ale minorităților și ale persoanelor strămutate

se opune pedepsei capitale, torturii, traficului de persoane și discriminării

apără drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale

apără caracterul universal și indivizibil al drepturilor omului, în colaborare deplină și activă cu țările partenere, cu organizații internaționale și regionale, cu asociații și grupuri de la toate nivelurile societății civile.

Toate acordurile comerciale sau de cooperare cu țări terțe (în prezent peste 120) conțin o clauză care prevede că drepturile omului reprezintă un element esențial al acestor relații. De asemenea, UE participă la dialoguri pe tema drepturilor omului cu peste 40 de țări și organizații, inclusiv cu Rusia, China și Uniunea Africană. Raportul anual al UE privind drepturile omului și democrația evaluează activitatea desfășurată de Uniune în acest domeniu în lumea întreagă.

UE include drepturile omului în mod regulat în dialogurile sale politice realizate cu țările terțe sau cu organizațiile regionale. UE desfășoară, de asemenea, dialoguri și consultări dedicate drepturilor omului cu peste 40 de țări. În plus, aproape toate cele 79 de state din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) întrețin un dialog tematic cu UE pe baza articolului 8 din Acordul de la Cotonou, care stipulează că dialogul politic ar trebui să includă o „evaluare regulată a progreselor înregistrate în ceea ce privește respectarea drepturilor omului.”

Demersurile diplomatice (confidențiale) și declarațiile (publice) referitoare la autoritățile din țările terțe constituie, de asemenea, un mijloc important de a exercita presiuni diplomatice în relațiile internaționale.

Acordurile comerciale bilaterale și a diferitele acorduri de asociere și cooperare între UE și țările terțe sau organizațiile regionale includ o clauză privind drepturile omului, ca „element esențial”. În caz de nerespectare, sunt prevăzute diferite măsuri, cum ar fi reducerea sau suspendarea cooperării. Un mecanism puternic de condiționalitate a fost stabilit pentru țările candidate. Abordarea „mai mult pentru mai mult” (mai multă integrare și bani în schimbul mai multor reforme) a fost inclusă în noua politica europeană de vecinătate. În acordurile comerciale preferențiale sunt prevăzute o serie de stimulente pentru reforme, acordate de UE țărilor în curs de dezvoltare (GSP +).

Misiunile UE de observare a alegerilor au, de asemenea, scopul de a îmbunătăți drepturile omului prin descurajarea intimidărilor și a violențelor în timpul alegerilor și prin consolidarea instituțiilor democratice.

UE promovează drepturile omului și prin participarea sa la forurile multilaterale, cum ar fi Comitetul al III-lea al Adunării Generale a ONU, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Consiliul Europei. De asemenea, Uniunea promovează în mod activ justiția internațională, de exemplu prin intermediul Curții Penale Internaționale.

2.2.3 Rolul Instituțiilor Uniunii Europene în Promovarea și Protecția Drepturilor Omului

Drepturile fundamentale sunt garantate la nivel național de constituția fiecărei țări, iar la nivel european de Carta drepturilor fundamentale. Toate instituțiile UE – Comisia, Parlamentul și Consiliul – joacă un rol important în apărarea drepturilor omului. Carta definește drepturile fundamentale pe care sunt obligate să le respecte instituțiile și organismele UE și li se aplică și guvernelor naționale, atunci când pun în aplicare legislația europeană.

Persoanele care doresc să obțină reparații trebuie să se adreseze instanței în țara lor. Ca ultimă soluție, se pot adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

Instituțiile UE și autoritățile naționale, inclusiv instanțele de judecată, sunt obligate să respecte Carta când pun în aplicare dreptul UE. Carta se aplică, de exemplu, când țările Uniunii adoptă sau aplică o lege națională de transpunere a unei directive UE sau când aplică direct un regulament al UE. Carta nu extinde competența UE la aspecte care nu sunt incluse în tratate.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona din 1 decembrie 2009, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a dobândit un caracter juridic obligatoriu. Acest nou statut al cartei întărește acțiunile Uniunii cu privire la respectarea drepturilor fundamentale. Această comunicare prevede o strategie pentru implementarea cartei în mediul juridic curent, aplicată de către Comisia UE. Scopul strategiei Comisiei este de a asigura aplicarea efectivă a drepturilor fundamentale definite în cartă. În această privință, Uniunea însăși trebuie să fie exemplară, astfel încât:

să permită oamenilor care trăiesc în Uniune să se bucure de drepturile înscrise în cartă;

să construiască încrederea reciprocă între tarile UE;

să construiască încrederea publică în politicile UE;

să sporească credibilitatea acțiunilor externe ale UE privind drepturile omului.

Începând cu anul 1993, Comisia elaborează rapoarte anuale privind respectarea drepturilor omului în Uniune, care cuprind recomandări adresate instituțiilor și statelor membre.

Comisia efectuează controale periodice pentru a se asigura că propunerile și actele sale legislative sunt compatibile cu Carta. Cu toate acestea, ea trebuie să consolideze aceste controale în cadrul departamentelor care formulează propunerile și actele, introducând o „cultură a drepturilor fundamentale” în toate etapele procedurii. Acest lucru este important mai ales pentru evaluarea necesității și a proporționalității propunerilor, în special ținând cont de faptul că unele drepturi sunt absolute (de exemplu, demnitatea umană, interzicerea torturii etc.), iar altele pot fi supuse unor limitări în anumite condiții.

Comisia are o metodologie prin care se asigură că sunt efectuate controale sistematice și riguroase privind respectul fată de drepturile fundamentale la elaborarea propunerilor legislative în timpul consultărilor pregătitoare, al evaluărilor impactului și al elaborării proiectelor de acte. De asemenea, Comisia efectuează controale pentru a asigura reflectarea cartei în evaluările ex post ale instrumentelor UE. Sunt necesare însă eforturi suplimentare pentru o mai bună punere în practică a metodologiei. Se va acorda atenție în special propunerilor și actelor care pun probleme specifice de compatibilitate cu un anumit drept fundamental protejat de cartă sau care vizează promovarea unui asemenea drept.

Deși nu au putere de lege, orientările UE privind drepturile omului, adoptate de Consiliul UE, oferă instrucțiuni practice cu privire la: acțiunile UE împotriva pedepsei cu moartea; dialoguri privind drepturile omului; drepturile copilului; acțiunile împotriva torturii și altor tratamente crude; protecția copiilor în timpul conflictelor armate; protecția apărătorilor drepturilor omului; conformitatea cu dreptul umanitar internațional; combaterea violenței împotriva femeilor și fetelor; promovarea libertății de religie și convingeri; protecția drepturilor persoanelor lesbiene, homosexuale, bisexuale, trans gen și intersexuale (LGBTI); promovarea libertății de exprimare, atât online, cât și offline.

Consiliul European definește interesele strategice ale UE și orientările generale ale PESC. Miniștrii de externe din UE se întrunesc lunar în cadrul Consiliului Afaceri Externe, care se ocupă în general de problemele legate de drepturile omului, ce apar în PESC sau în politicile comerciale sau de dezvoltare ale UE. Grupul de lucru pentru drepturile omului din cadrul Consiliului (COHOM), în cadrul căruia sunt pregătite discuțiile și deciziile la nivel înalt privind drepturile omului, este compus din experți în materie din statele membre și reprezentanți ai Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) și ai Comisiei. În cadrul SEAE există o Direcție pentru drepturile omului, afaceri mondiale și multilaterale, iar fiecare delegație a UE are „punct focal” dedicat drepturilor omului.

În 2012, Consiliul European a adoptat un Cadru strategic privind drepturile omului și democrația, însoțit de un „plan de acțiune” pentru punerea în aplicare a acestuia. Cadrul definește principiile, obiectivele și prioritățile pentru a îmbunătăți eficacitatea și consecvența politicii UE în următorii zece ani. Aceste principii includ integrarea drepturilor omului în toate politicile UE (ca fir conducător), inclusiv atunci când politicile interne și externe se suprapun, precum și adoptarea unei abordări mai bine adaptate. Planul de acțiune stabilește măsuri specifice pentru perioada de până la 31 decembrie 2014. În iulie 2015 a fost adoptat un nou plan de acțiune, pentru perioada 2015-2019, bazat pe evaluarea celui dintâi și pe orientările politice ale Vicepreședintei Comisiei/Înaltă Reprezentantă a Uniunii pentru politica externă și de securitate. De asemenea, raportul anual privind drepturile omului, pregătit de Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate și adoptat de Consiliu, oferă o imagine de ansamblu a situației drepturilor omului în lume, precum și a acțiunilor UE în cursul anului respectiv.

În 1992, în cadrul Parlamentului European a fost creată Comisia pentru Libertăți Civile, Justiție și Afaceri Interne. Competențele acesteia acoperă în totalitate drepturile cetățenilor Uniunii: drepturi fundamentale, cetățenie, discriminare, protecția datelor cu caracter personal, etc. Rezoluțiile Parlamentului contribuie la o mai bună informare cu privire la încălcările drepturilor omului.  Subcomisia Parlamentului pentru drepturile omului, atașată Comisiei pentru afaceri externe, are 30 de membri și 19 de supleanți. Aceasta organizează audieri cu privire la o gamă largă de probleme în domeniul drepturilor omului, cu participarea părților interesate, pentru a contribui la redactarea rezoluțiilor. Subcomisia se ocupă, de asemenea, de gestionarea curentă a dosarelor privind drepturile omului, în timp ce delegațiile sale vizitează în mod regulat țările în cauză. De aspectele legate de drepturile omului în relațiile externe ale UE se ocupă și următoarele comisii: Comisia pentru afaceri externe (AFET), Comisia pentru comerț internațional (INTA), Comisia pentru dezvoltare (DEVE) și Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen (FEMM).

Drepturile omului reprezintă un element esențial al întâlnirilor cu parlamentele din afara UE, precum și în adunările parlamentare regionale. Pentru a asigura coerența și credibilitatea activităților Parlamentului, în 2011 au fost aprobate „Orientările privind promovarea drepturilor omului și a democrației destinate vizitelor parlamentare în țările din afara UE.

Datorită competențelor sale bugetare (în conformitate cu articolul 14 din TUE și articolul 310 alineatul (1) din TFUE), Parlamentul are un cuvânt de spus în alocarea fondurilor pentru Instrumentul European pentru Democrație și Drepturile Omului (IEDDO) și alte instrumente financiare utilizate în promovarea drepturilor omului.

Cu un buget de 1,3 miliarde de euro alocate între 2014 și 2020, Instrumentul European pentru Democrație și Drepturile Omului (IEDDO) sprijină în principal actorii societății civile care promovează drepturile omului și democrația. O caracteristică importantă a acestui instrument este faptul că acordul guvernului în cauză nu este necesar. Alte instrumente financiare care se ocupă de drepturile omului includ: Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare (ICD), Instrumentul care contribuie la stabilitate și pace (IcSP), Instrumentul european de vecinătate (IEV) și Fondul European de Dezvoltare (FED). Fundația Europeană pentru Democrație este o fundație de drept privat, susținută de UE și statele sale membre. Bugetul 2014-2020 pentru politica externă și de securitate comună a Uniunii (PESC), în valoare de 2,3 miliarde, acoperă diferite activități, în special managementul de criză.

Observatorul șef al misiunilor UE de observare a alegerilor este, de obicei, un deputat în Parlamentul European. Delegațiile de observare a alegerilor ale Parlamentului European sunt integrate în misiunile UE sau în misiuni internaționale și folosesc facilitățile și infrastructurile acestora.

Președintele Parlamentului European sprijină în mod activ drepturile omului prin declarații și scrisori și discută chestiuni legate de drepturile omului la întâlnirile cu protagoniști importanți. Raportul anual din proprie inițiativă al Parlamentului include reflecții asupra politicii UE privind drepturile omului, iar raportul anual privind UE analizează activitățile proprii ale Parlamentului și stabilește prioritățile pentru viitor.

În 2012 a fost desemnat primul reprezentant special al UE pentru Drepturile Omului, Stavros Lambrinidis. Rolul său este de a consolida politica externă a UE în domeniul drepturilor omului și de a o aduce în atenția publicului.

Institutul European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (EIGE) este un organism autonom al Uniunii Europene (UE), înființat pentru a dezvolta și consolida promovarea egalității între femei și bărbați și a unei abordări integratoare a egalității de gen în toate politicile naționale și ale UE; totodată, EIGE are responsabilitatea de a ajuta la combaterea discriminării pe criterii de sex, precum și la creșterea gradului de informare a cetățenelor și cetățenilor europeni privind egalitatea între femei și bărbați. Egalitatea între femei și bărbați este un drept fundamental, un principiu comun și o valoare centrală a Uniunii Europene. Viziunea Institutului European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați constă în „a transforma egalitatea dintre femei și bărbați într-o realitate pentru toți europenii și de a o susține.” EIGE a fost creat pentru împlinirea acestei viziuni și a devenit un centru de cunoaștere, lider în informare, cunoaștere și realizarea de schimburi de experiență și expertiză în domeniul egalității dintre femei și bărbați. Institutul și-a început activitatea în 2010.

Pe scurt, EIGE colectează, analizează, prelucrează și distribuie date și informații despre aspecte ale egalității de gen și garantează comparabilitatea, fiabilitatea și relevanța lor. EIGE a dezvoltat o abordare și criterii pentru a identifica, a evalua și a disemina bunele practici în diferite domenii ale activității sale. În perioada 2011-2014, EIGE a colectat și va continua să colecteze bune practici în următoarele domenii: integrarea perspectivei de gen; formarea în domeniul problematicii de gen; mutilarea genitală feminină; violența domestică; femeile și mass-media; antreprenorialul feminin (axat pe tineret);găsirea unui echilibru între viața profesională, viața de familie și viața privată.

În 13 decembrie 2003, Consiliul a decis să extindă mandatul Observatorului European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe, înființat în 1997, pentru a face din acesta o Agenție pentru Drepturi Fundamentale. Agenția a fost în mod oficial înființată la 1 martie 2007 fiind, înainte de toate, un instrument de consiliere a instituțiilor comunitare și a statelor membre și de transmitere de informații și de date.

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA)

3.1 Înființarea FRA

În decembrie 2003, Consiliul European a decis să prelungească atribuțiile Observatorului European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe (EUMC), pentru a-l transforma într-o Agenție pentru Drepturi Fundamentale. Decizia respectivă a pus capăt unei dezbateri îndelungate în care părțile interesate și-au exprimat sprijinul față de înființarea unei astfel de Agenții. În iunie 1999, Consiliul European de la Köln a sugerat examinarea nevoii unei Agenții pentru drepturile omului și democrație, idee susținută de Parlamentul European. În urma unei consultări publice ample, Comisia Europeană a emis o propunere privind Agenția pentru Drepturi Fundamentale (FRA) în iulie 2005. În cele din urmă Consiliul a adoptat, la 15 februarie 2007, Regulamentul (CE) nr. 168/2007 privind înființarea Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene la Viena, în Austria. Lansarea Agenției a avut loc la 1 martie 2007 la Viena, cu participarea președintelui și a vicepreședintelui Comisiei Europene, a cancelarului și a ministrului afacerilor externe din Austria, a ministrului german al justiției și a secretarului general al Consiliului Europei.

Președintele José Manuel Barroso a declarat: „Comisia Europeană se dedică în totalitate promovării respectării drepturilor fundamentale la nivelul UE. Înființarea Agenției pentru Drepturi Fundamentale reprezintă un pas înainte în ceea ce privește furnizarea expertizei de care Uniunea Europeană are nevoie pentru a combate cu succes discriminarea. Odată ce Agenția va fi complet funcțională, consider că aceasta va furniza o resursă valoroasă Comisiei și altor instituții ale UE. Privesc Agenția mai degrabă ca pe o completare decât ca pe o concurență a activităților întreprinse în altă parte.”

Vicepreședintele Frattini a salutat, de asemenea, cu căldură înființarea Agenției pentru Drepturi Fundamentale: „Trebuie să promovăm drepturile fundamentale, dacă dorim să construim o Europă de care să putem fi mândri cu toții. O Europă bogată în diversitate, ai cărei cetățeni să trăiască integrați, unii alături de alții, într-o societate fără inegalități între sexe, rase etc. Cetățenii europeni sprijină acest lucru: un studiu recent a arătat că 73% dintre aceștia doresc să se ia mai multe decizii la nivelul UE privind promovarea și protejarea drepturilor fundamentale. Agenția pentru Drepturi Fundamentale va fi una dintre resursele esențiale pentru a facilita acest lucru.”

În trecut, activitatea Agenției, în calitate de EUMC, s-a concentrat asupra rasismului și a xenofobiei. Când EUMC a fost transformat în FRA, în 2007, s-a concentrat treptat și asupra altor probleme legate de drepturile fundamentale, ca răspuns la anumite solicitări din partea Parlamentului European și a Comisiei Europene.

Obiectivul Agenției este acela de a furniza instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor relevante ale Comunității și ale statelor membre asistență și expertiză privitoare la drepturile fundamentale în punerea în aplicare a legislației comunitare, pentru a le susține pe acestea de fiecare dată când iau măsuri sau formulează acțiuni în cadrul domeniilor proprii de competență, pentru a respecta pe deplin drepturile fundamentale.

La baza creării FRA au stat mai multe motive, printre care Carta drepturilor fundamentale. Comisia a precizat, în 2005, că FRA are menirea de a „stabili un centru de expertiză în domeniul drepturilor fundamentale la nivelul UE. Instituirea unei Agenții va face Carta mai concretă, iar relația strânsă cu Carta se reflectă în numele agenției.”

FRA este singurul organism al UE care este exclusiv și în mod special însărcinat să se ocupe de protecția drepturilor fundamentale. Spre deosebire de cele trei instituții majore ale UE – Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană și Parlamentul European – FRA nu este o instituție politică. Este un organism expert care „își îndeplinește sarcinile în deplină independență”. Mai mult decât atât, FRA nu are, spre deosebire de instituțiile UE, dreptul de a emite decizii cu caracter obligatoriu. Spre deosebire de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), Ombudsmanul European sau Comisia pentru petiții a Parlamentului European, FRA nu este însărcinată să se ocupe de plângerile individuale.

3.2. Structura FRA

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE este constituită:

dintr-un consiliu de administrație;

dintr-un comitet executiv;

dintr-un comitet științific;

dintr-un director.

Consiliul de administrație este compus din persoane cu o experiență adecvată în managementul organizațiilor din sectorul public și din sectorul privat și care, în plus, au cunoștințe în domeniul drepturilor fundamentale, după cum urmează:

persoană independentă desemnată de către fiecare stat membru, cu funcție de înaltă răspundere în cadrul unei instituții naționale independente de apărare a drepturilor omului sau în cadrul altei organizații din sectorul public sau privat;

persoană independentă desemnată de Consiliul Europei;

doi reprezentanți ai Comisiei.

Consiliul de administrație se asigură că agenția îndeplinește misiunile care i-au fost încredințate. Acesta are rolul unui organism de planificare și monitorizare al agenției.

Consiliul de administrație este asistat de către un comitet executiv. Comitetul executiv este constituit din președintele și vicepreședintele consiliului de administrație, alți doi membri ai consiliului de administrație aleși de către consiliul de administrație și unul dintre reprezentanții Comisiei în consiliul de administrație. Comitetul executiv este convocat de către președinte atunci când este necesar pentru pregătirea deciziilor consiliului de administrație sau pentru acordarea de asistență și consiliere directorului. Comitetul executiv adoptă decizii cu majoritate simplă.

Comitetul științific este compus din unsprezece persoane independente, cu înaltă calificare în domeniul drepturilor fundamentale. Consiliul de administrație îi desemnează pe membrii comitetului științific în urma unui apel la candidaturi și a unei proceduri de selecție transparente, după ce a consultat comitetul competent al Parlamentului European. Consiliul de administrație trebuie să asigure o reprezentare geografică echitabilă.

Comitetul științific garantează calitatea științifică a activității agenției, pe care o orientează în acest sens.

Agenția este condusă de către un director numit de către consiliul de administrație în conformitate cu o procedură de cooperare.

3.3 Desfășurarea Activității FRA

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE (FRA) oferă consiliere independentă și bazată pe dovezi Uniunii și factorilor de decizie de la nivel național, pentru ca dezbaterile, politicile și legislația privind drepturile fundamentale să fie mai bine orientate și să se bazeze pe informații mai bune.

Conform Regulamentului de înființare, Agenția „ar trebui să colecteze informații obiective, viabile și comparabile privind evoluția situației în domeniul drepturilor fundamentale, să analizeze aceste informații prin prisma cauzelor care duc la nerespectarea drepturilor fundamentale, a consecințelor și efectelor și să examineze exemplele de bune practici în abordarea acestor chestiuni.”

Agenția își propune să contribuie la promovarea și protejarea drepturilor fundamentale într-un mod cât mai eficient, în întreaga UE. În acest sens, se consultă și cooperează cu partenerii în ceea ce privește:

colectarea și analizarea informațiilor și datelor prin cercetare sociojuridică;

acordarea de asistență și consultanță de specialitate;

comunicarea și sensibilizarea cu privire la drepturi.

Pentru a-și atinge obiectivele, Agenția:

colectează, analizează și distribuie informații și date relevante, obiective, viabile și comparabile, inclusiv rezultatele cercetărilor și ale acțiunilor de monitorizare comunicate acesteia de către statele membre, instituțiile Uniunii, precum și de către organismele, oficiile și agențiile Comunității și ale Uniunii, de către centrele de cercetare, organismele naționale, organizațiile neguvernamentale, țări terțe și organizații internaționale și, în special, de către organismele competente ale Consiliului Europei;

dezvoltă metode și standarde de îmbunătățire a comparabilității, obiectivității și viabilității datelor la nivel european în cooperare cu Comisia și statele membre;

îndeplinește, cooperează sau încurajează efectuarea unor cercetări și studii științifice, studii pregătitoare și de fezabilitate, inclusiv, unde este cazul, și acest lucru este compatibil cu programul său anual de lucru, la solicitarea Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei;

formulează și publică concluzii și avize privind subiecte tematice specifice instituțiilor Uniunii și statelor membre la punerea în aplicare a legislației comunitare, fie din proprie inițiativă, fie la solicitarea Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei;

publică un raport anual privind chestiunile referitoare la drepturile fundamentale care intră în domeniul de activitate al agenției, subliniind, de asemenea, exemplele de bune practici;

publică rapoarte tematice pe baza propriilor analize, cercetări și studii;

publică un raport anual privind activitatea sa;

dezvoltă o strategie de comunicare și promovează dialogul cu societatea civilă pentru a crește sensibilizarea marelui public asupra drepturilor fundamentale și pentru a-l informa pe acesta cu privire la activitatea sa.

De exemplu, o sarcină principală a Agenției este cea de a colecta date și informații la nivel național, pentru a efectua analize comparative care vor îmbunătăți înțelegerea fenomenelor de rasism și xenofobie, precum și a intoleranțelor asociate acestora. În principal, aceasta a încercat să facă acest lucru îmbunătățind calitatea datelor și a informațiilor disponibile la nivelul Uniunii Europene, pentru a sprijini un proces decizional informat, bazat pe dovezi și, astfel, mai eficient. Aceste date și informații alcătuiesc baza unei părți semnificative a cercetărilor și analizelor sale comparative. Datele și informațiile sale contribuie la rezerva de date disponibilă la nivel internațional pentru organizații din Uniunea Europeană și din afara acesteia. Agenția a creat, astfel, un corpus de cunoștințe bazate pe date și informații care nu au fost disponibile anterior la nivel european.

Din 2000, Agenția contractează diferite tipuri de organizații din statele membre pentru a colecta date și informații relevante care să fie utilizate ca bază pentru analizele sale comparative. Aceste organizații au alcătuit RAXEN, sursa de date și informații la nivel național a Agenției pentru probleme privind rasismul și xenofobia. RAXEN este alcătuită din diferite organizații, de exemplu, organisme pentru egalitate, instituții pentru drepturile omului, centre de cercetare universitare și ONG-uri antirasism. RAXEN este o inițiativă unică și deschizătoare de drumuri în ceea ce privește colectarea sistematică de date secundare și informații fiabile atât din surse guvernamentale, cât și neguvernamentale, pe baza unor orientări comune. Punctele focale naționale sunt selectate printr-o licitație internațională și contractate de către Agenție pentru a furniza date și informații într-o varietate de formate de raportare, la diferite intervale de timp. Ele lucrează în strânsă legătură cu alți actori esențiali de la nivel național, pentru a se asigura că culegerea datelor este exhaustivă. Agenția coordonează și monitorizează îndeaproape munca și activitățile RAXEN, prin intermediul unor reuniuni, cursuri de formare și comunicări frecvente prin e-mail și telefon.

FRA nu este o instituție de monitorizare sau de standardizare, precum Consiliul Europei, și nici nu este abilitată să examineze plângerile individuale, precum Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Aceasta nu are nicio putere de luare a deciziilor de reglementare. Mandatul său prevede că FRA formulează concluzii și emite avize către Uniunea Europeană (UE), instituții, organisme și agenții, cât și statelor membre, cu privire la situația drepturilor fundamentale în punerea în aplicare a dreptului Uniunii. Mai mult decât atât, FRA are capacitatea de a desfășura activități de cercetare științifică și de analiză comparativă, de sensibilizare a publicului și de oferire de consiliere și îndrumare guvernelor naționale și legiuitorilor de la nivelul UE. FRA își propune, prin urmare, să contribuie la elaborarea politicilor bazate pe date concrete în întreaga Uniune.

Activitățile Agenției au la bază un plan strategic, un cadru multianual și un program anual de lucru.

Conform Regulamentului de înființare a Agenției, „tematicile de activitate ale agenției ar trebui să fie stabilite într-un cadru multianual, definind astfel limitele activității acesteia. Dată fiind semnificația politică a cadrului multianual, este important ca acesta să fie adoptat de către Consiliu, după consultarea Parlamentului European, la propunerea Comisiei.”

Consiliul adoptă, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, un cadru multianual pentru agenție. La pregătirea propunerii, Comisia se consultă cu consiliul de administrație. Cadrul:

acoperă cinci ani;

indică zonele tematice ale activității agenției, care trebuie să includă lupta împotriva rasismului, a xenofobiei și a lipsei de toleranță asociate acestora;

este în concordanță cu prioritățile Uniunii, ținând cont de orientările ce rezultă din cadrul rezoluțiilor Parlamentului European și al concluziilor Consiliului în domeniul drepturilor fundamentale;

ține cont de resursele financiare și umane ale Agenției;

include prevederi pentru asigurarea complementarității cu mandatul altor organisme, oficii și agenții ale Comunității și ale Uniunii, precum și cu cel al Consiliului Europei și al altor organisme internaționale active în domeniul drepturilor fundamentale.

Pentru a pune în aplicare abordarea strategică pe termen lung, FRA a adoptat o metodă de planificare multianuală: programele sale anuale de lucru sunt pregătite trei ani în avans de către Comitetului științific. Părțile interesate încep să contribuie la programul anual de lucru al agenției cu cel puțin doi ani în prealabil prin dialog sistematic, continuu și consultare, care continuă pe tot parcursul procesului de planificare.

O astfel de abordare de planificare multianuală permite Agenției să dezvolte proiecte pe scară largă, bazate în principal pe cercetare pe teren. Coerența obiectivelor și atenuarea potențialelor incertitudini legate de planificarea pe termen lung sunt verificate și revizuite în mod regulat.

Agenția formulează și pune în aplicare proiectele sale bazate pe o abordare inter-departamentală integrată: departamentele pentru egalitate și drepturile cetățenilor (ECR) și a libertăților și justiției (FJ) cooperează cu părțile implicate în proiect, întreprind cercetări și analize pentru a dezvolta avize și consultanță de specialitate; Departamentul de comunicare (COR) desfășoară activități de comunicare și de sensibilizare și cooperează cu parteneri-cheie ai agenției (cum ar fi ofițerii naționali de legătură, instituțiile UE, Platforma drepturilor fundamentale, instituțiile naționale pentru drepturile omului, organismele de promovare a egalității și instituțiile ombudsmanului). O mare parte a activității agenției se realizează prin intermediul unor proiecte multianuale pentru a aborda mai multe probleme ce necesită timp și resurse. În plus, activitățile transversale permit agenției să acopere un spectru larg de aspecte legate de drepturile fundamentale.

În cursul anului 2007, Agenția s-a pregătit pentru a-și îndeplini rolul extins, iar la începutul anului 2008, Consiliul a adoptat un cadru multianual în care definea domeniile exacte de activitate ale Agenției pentru perioada 2007-2012, în timp ce consiliul de administrație al acesteia a ales directorul Agenției.

Conform Cadrului multianual pentru perioada 2007-2012, FRA urma să lucreze în următoarele domenii:

rasism, xenofobie și intoleranțe asociate acestora; 

discriminare pe motive de sex, rasă, etnie, religie, handicap, vârstă sau orientare sexuală și împotriva persoanelor care aparțin minorităților; 

despăgubirea victimelor;

drepturile copilului, inclusiv protecția copiilor;

dreptul de azil, imigrarea și integrarea migranților; 

controlul vizelor și controlul de frontieră;

participarea cetățenilor UE la funcționarea democratică a Uniunii; 

societatea informațională și, în special, respectarea vieții private și protecția datelor cu caracter personal; 

accesul la o justiție eficientă și independentă.

În plus, Agenția trebuie să prezinte un raport anual privind chestiunile relative la drepturile fundamentale care fac obiectul activității agenției, subliniind, de asemenea, exemplele de bune practici. De asemenea, Agenția trebuie să producă rapoarte tematice pentru subiectele cu importanță deosebită pentru politicile Uniunii.

Agenția pentru Drepturi Fundamentale se consultă cu o gamă largă de părți interesate, pentru a se asigura că proiectele sale acoperă lacune și nevoi specifice. Pentru a asigura punerea în comun a cunoștințelor și resurselor, FRA își coordonează cercetările și face schimb de expertiză cu numeroase organizații, inclusiv cu agenții ale UE.

FRA menține o cooperare permanentă cu instituțiile și guvernele UE, furnizându-le consultanță independentă de specialitate și analize privind drepturile fundamentale. Agenția a înființat rețele și a stabilit legături cu parteneri de la toate nivelurile, astfel încât sugestiile și cercetările sale să ajungă la factorii de decizie din UE și din statele membre.

FRA lucrează în strânsă colaborare cu:

instituțiile, organismele și agențiile UE

parlamentele naționale și guvernele din UE

Consiliul Europei

grupuri și organizații care lucrează în domeniul drepturilor fundamentale, inclusiv platforma drepturilor fundamentale

organisme naționale din domeniul drepturilor omului 

ONU, OSCE și alte organizații internaționale.

Conform Regulamentului de înființare, „Agenția ar trebui să funcționeze în legătură cât mai strânsă cu toate instituțiile relevante ale Uniunii, precum și cu organismele, birourile și agențiile Comunității și ale Uniunii pentru a evita orice paralelism, în special în ceea ce privește viitorul Institut European pentru Egalitatea de Gen.”

FRA colaborează îndeaproape cu partenerii săi la toate nivelurile Uniunii Europene pentru a se asigura că activitățile sale sunt relevante pentru dezbaterile actuale în materia drepturilor fundamentale. FRA menține relații de lucru strânse cu instituțiile Uniunii Europene, și anume cu Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană. Cooperează cu organismele consultative – Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, precum și cu un număr de agenții ale UE (în special Eurofound, Frontex, Eurojust, EASO, Europol, EIGE, EAHC, eu-LISA și CEPOL ). FRA a co-prezidat Forumul consultativ Frontex, instituit prin Regulamentul 1168/2011 pentru a oferi expertiză drepturi fundamentale pentru Frontex. Ca un accent specific în 2016, FRA va coordona cooperarea agențiilor UE în contextul justiției și afacerilor interne (inter-agenții de cooperare JAI).

Agenția cooperează cu Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă (Eurofound) în conformitate cu acordul de cooperare din 8 octombrie 2009 și cu Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe (Frontex) în conformitate cu acordul de cooperare din 26 mai 2010. De asemenea, Agenția cooperează cu Biroul European de Sprijin pentru Azil (EASO), cu Rețeaua europeană de migrație, cu Eurojust, cu Unitatea de Cooperare Judiciară a Uniunii, cu Oficiul European de Poliție (Europol), cu Colegiul European de Poliție (CEPOL) și cu Agenția europeană pentru gestionarea operațională a sistemelor informatice la scară largă în spațiul de libertate, securitate și justiție (Agenția IT) în conformitate cu viitoarele acorduri de cooperare ce vor fi încheiate cu acestea. Cooperarea cu aceste organisme se limitează la activitățile care intră în sfera de aplicare a domeniilor tematice din cadrul multianual.

Agenția colaborează îndeaproape cu Consiliul Europei: „Această cooperare ar trebui să permită evitarea oricărei suprapuneri între activitățile agenției și cele ale Consiliului Europei, în special prin elaborarea mecanismelor necesare pentru a asigura complementaritatea și valoarea adăugată, cum ar fi încheierea unui acord bilateral de cooperare și participarea unei persoane independente, numită de către Consiliul Europei, în cadrul structurilor de gestionare ale agenției, cu drepturi de vot definite corespunzător.”

Agenția își coordonează activitățile cu cele ale Consiliului Europei în conformitate cu articolul 9 din Regulamentul (CE) nr. 168/2007 și Acordul între Uniunea Europeană și Consiliul Europei cu privire la cooperarea între Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene și Consiliul Europei, menționat la articolul indicat.

Acordul dintre Uniunea Europeană și Consiliul Europei cu privire la cooperarea între Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene și Consiliul Europei instituie un cadru de cooperare între Agenție și Consiliul Europei pentru a evita suprapunerea activităților și pentru a asigura complementaritatea și valoarea adăugată. Între Agenție și Consiliul Europei se stabilesc contacte în mod periodic, la nivelul adecvat de reprezentare. Directorul Agenției și Secretariatul Consiliului Europei numesc, fiecare în parte, câte o persoană de contact responsabilă cu aspectele privind cooperarea dintre cele două părți.

Agenția ia în considerare în mod corespunzător hotărârile și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului privind domeniile de activitate ale agenției și, dacă este cazul, constatările, rapoartele și activitățile din sfera drepturilor omului realizate de comitetele interguvernamentale ale Consiliului Europei, precum și cele ale Comisarului pentru Drepturile Omului din cadrul Consiliului Europei.

Nu în ultimul rând, Agenția trebuie să promoveze dialogul cu societatea civilă și să colaboreze îndeaproape cu organizațiile neguvernamentale și cu instituțiile societății civile active în domeniul drepturilor fundamentale. Agenția ar trebui să creeze o rețea de cooperare intitulată „Platforma drepturilor fundamentale”, pentru a iniția un dialog structurat și fructuos și o strânsă colaborare cu toți factorii implicați relevanți.

3.4 Activitatea FRA: Arii Tematice în perioada 2013-2017

FRA consiliază instituțiile UE și guvernele naționale asupra drepturilor fundamentale, în domenii precum discriminare, acces la justiție, rasism, protecția datelor cu caracter personal, drepturile victimelor, drepturile copiilor sau migrație.

Conform Cadrului Multianual pentru perioada 2013-2017, în prezent Agenția desfășoară activități în următoarele arii tematice:

accesul la justiție;

victimele infracțiunilor, inclusiv despăgubirea victimelor infracționalității;

societatea informațională și, în special, respectarea vieții private și protecția datelor cu caracter personal;

integrarea romilor;

cooperarea judiciară, exceptând în materie penală;

drepturile copilului;

discriminarea bazată pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristicile genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, proprietate, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală;

imigrarea și integrarea migranților, controlul la frontiere și vizele și azilul;

rasismul, xenofobia și lipsa de toleranță asociată acestora.

În ceea ce privește obiective strategice în perioada 2013 – 2017, Agenția urmărește:

Sporirea contribuției FRA la procesele de la nivelul UE;

Sporirea contribuției FRA la procesele de la nivel național;

Identificarea tendințelor și măsurarea progreselor în statele membre;

Dezvoltarea unor reacții în timp util orientate către situații de urgență ale drepturilor fundamentale;

Îmbunătățirea impactului comunicării FRA și a sensibilizării opiniei publice;

Planificarea lucrărilor FRA și evaluarea impactului acestora.

Ca o completare a planului multianual din 2013, planul strategic al Agenției mai prevede arii tematice precum:

Impactul crizelor economice;

Impactul asupra coeziunii sociale în timpul tranziției către o economie globală mai competitivă;

Impactul schimbărilor demografice;

Evoluțiile libertăților, securității și justiției după Programul de la Stockholm (Programul de la Stockholm, în vigoare între 2010-2014, a definit prioritățile și activitățile Uniunii în domeniul libertății, securității și justiției).

3.4.1 Accesul la Justiție și Cooperarea Judiciară, exceptând în materie penală

Carta drepturilor fundamentale garantează dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, inclusiv la asistență juridică persoanelor care nu dispun de resurse suficiente. Accesul la justiție este un drept care le permite celor care consideră că drepturile lor au fost încălcate să solicite despăgubiri.

Obiectivul general al FRA este să contribuie la eforturile UE de a consolida mecanismele de asigurare a accesului la justiție prin mecanisme juridice, precum și non-judiciare, la nivelul UE și la nivel național, mecanisme care servesc pentru a consolida respectarea drepturilor fundamentale.

În acest sens, FRA:

va realiza cercetări socio-legale privind accesul la justiție în domenii cum ar fi discriminarea și protecția datelor;

va întreprinde cercetări pe rute diferite, prin intermediul cărora indivizii se pot plânge cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale, în scopul de a produce un instrument on-line, sub forma unei „liste de verificare a admisibilității”, concentrându-se în primul rând pe organismele non-judiciare existente;

va elabora un manual, în cooperare cu Consiliul Europei, privind legislația europeană referitoare la accesul la justiție;

va difuza și promova manualul agenției privind formarea poliției și a drepturilor fundamentale, care pot fi îmbunătățite în continuare prin utilizarea rezultatelor activității de cercetare privind accesul la justiție și victimele infracționalității.

În 2011, Agenția a publicat primul său raport privind „Accesul la justiție în Europa: o privire de ansamblu a provocărilor și a oportunităților”, o prezentare amplă a accesului la mecanismele de justiție și a barierelor la nivel internațional, european și național în ceea ce privește domeniul non-discriminării. Ca o reflectare a domeniilor tematice de bază ale Agenției de muncă pentru perioada 2007-2012, raportul a abordat problema accesului efectiv la despăgubiri pentru victimele discriminării, inclusiv dreptul la compensație și asistență juridică. În 2012, agenția a publicat al doilea său raport, un studiu cu privire la experiențele reclamanților de accesare a mecanismelor de justiție și de sprijin în domeniul nediscriminării, subliniind provocările și căile de urmat pentru legislația UE referitoare la egalitate, inclusiv la organismele de promovare a egalității. FRA a realizat, de asemenea, lucrări legate de educația în domeniul drepturilor omului și a elaborat un manual privind drepturile omului, lansat în 2013.

3.4.2 Victimele Infracțiunilor, inclusiv Despăgubirea Victimelor Infracționalității

Obiectiv general al FRA in această arie tematică este de a deveni un actor principal în promovarea drepturilor fundamentale ale victimelor infracțiunilor, în special în ceea ce privește dreptul victimelor de a avea acces la justiție și de a face vizibile în special infracțiunile motivate de ură.

În acest sens, FRA:

va sublinia prin studii cantitative la scară largă discriminarea persoanelor care aparțin minorităților, violența împotriva femeilor, discriminarea împotriva persoanelor lesbiene, homosexuale, bisexuale și transgen (LGBT), antisemitismul și prin anchete efectuate asupra populației majoritare, anumitor forme de victimizare și a prevalenței acestora;

va pune în aplicare un proiect privind „formele grave de exploatare prin muncă”, care va furniza informații specifice țării cu privire la situația lucrătorilor migranți ca victime ale formelor criminale ale exploatării prin muncă, și va avea ca scop de a identifica, printre altele, formele și frecvența incidentelor de muncă; va indica zonele economice afectate și factori comuni de risc; va indica măsuri de prevenire a reducerii riscurilor de exploatare a muncii și mecanisme pentru a facilita plângerile și pentru a permite victimelor să aibă acces la justiție și compensații;

va lucra la serviciile de asistență pentru victimele infracțiunilor cu intenția ca rezultatele acestui proiect să fie completate prin activități de supraveghere ale agenției care colectează date cu privire la experiențele victimelor;

va utiliza rezultatele sondajelor agenției UE privind violența împotriva femeilor – care oferă o bază de date bogată pentru utilizatori diferiți în luarea în considerare a experiențelor din cazurile de violență îndreptată împotriva femeilor în ceea ce privește răspunsurile poliției și justiției – în elaborarea de politici care vizează contracararea în mod eficient a violenței împotriva femeilor.

În 2012, Agenția a realizat un studiu la nivelul UE privind violența împotriva femeilor, inclusiv cu privire la experiențele femeilor privind violența în copilărie. Acesta a fost primul sondaj la nivel european de acest gen, în care au fost intervievate peste 42.000 de femei din întreaga UE. Primele rezultate ale sondajului au fost lansate în 2014, alături de alte activități legate de analiza ulterioară a rezultatelor și a comunicării și utilizarea rezultatelor vizate la nivelul statelor membre. Rezultatele sondajului ilustrează experiențelor femeilor privind violența sexuală, fizică și psihologică, inclusiv violența în copilărie, din domeniul privat și public (cum ar fi la locul de muncă), precum și modele de raportare și non-raportare a violențelor de către victime și tratarea acestora prin diferite servicii de sprijinire a victimelor.

3.4.3 Societatea Informațională, Respectarea Vieții Private și Protecția Datelor cu Caracter Personal

Protecția datelor cu caracter personal reprezintă un drept fundamental prevăzut la articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale, diferit de drepturile la viața privată și de familie cuprinse în articolul 7 din Cartă. Această caracteristică deosebește Carta UE de alte documente importante privind drepturile omului, care, în cea mai mare parte, tratează protecția datelor cu caracter personal drept o prelungire a dreptului la viață privată.

În perioada 2013-2017, obiectivul general al Agenției este de a deveni un jucător relevant în domeniul societății informaționale, protecția vieții private și a datelor cu caracter personal (TIC). În acest sens, măsurile FRA sunt:

colectarea și analiza datelor comparative primare și secundare în domeniul societății informaționale, protecția vieții private și a datelor cu caracter personal, prin inserarea unui modul dedicat (acolo unde este posibil) în „barometrul drepturilor fundamentale” al FRA; astfel, FRA va fi în măsură să evalueze protecția drepturilor fundamentale în mediul digital, în special în ceea ce privește gradul de conștientizare a problemelor de confidențialitate în și a riscurilor asociate cu utilizarea TIC;

elaborarea de rapoarte comparative și tematice, informarea factorilor de decizie politică cu privire la evoluțiile în domeniul TIC; 

elaborarea de opinii juridice cu privire la proiectele legislative în domeniul TIC;

consolidarea de rețele și cooperarea cu actorii-cheie specializați în domeniul TIC, cum ar fi Consiliul Europei, Organizația Națiunilor Unite sau OSCE, precum și organizații profesionale și non-guvernamentale.

În luna mai 2010, Agenția a publicat un raport privind „Protecția datelor în Uniunea Europeană: rolul autorităților naționale în protecția datelor”. Acest raport a analizat provocările pentru sistemul UE de protecție a datelor în ceea ce privește deficiențele actuale referitoare la independența, eficiența și capacitățile autorităților de protecție a datelor în diferite state membre. Raportul a abordat lipsa actuală de aplicare a sistemului de protecție a datelor în unele state membre și, de asemenea, a făcut referire la lipsa de conștientizare publică a drepturilor în domeniul protecției datelor. În plus față de acest raport, în 2011 Agenția a răspuns unei solicitări din partea Parlamentului European de a elabora un aviz de considerare privind colectarea datelor prin registrul cu numele pasagerilor (PNR), care a servit drept o actualizare a avizul anterior al agenției în acest domeniu. În 2013, la cererea Comisiei Europene, FRA a analizat situația actuală în ceea ce privește finanțarea și personalul autorităților de protecție a datelor.

Agenția își îndeplinește atribuțiile în domeniul societății informaționale și, în special, al respectării vieții private și al protecției datelor cu caracter personal fără a aduce atingere responsabilităților Autorității Europene pentru Protecția Datelor, pentru a se asigura că drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul acestora la viață privată, sunt respectate de instituțiile și organele Uniunii în conformitate cu competențele și îndatoririle acestora prevăzute la articolele 46 și 47 din Regulamentul (CE) nr. 45/2001.

3.4.4 Integrarea Romilor

Persoanele de etnie romă reprezintă cea mai mare minoritate etnică din Europa. Carta drepturilor fundamentale interzice orice discriminare bazată pe rasă, culoare, origine etnică sau socială. Capitolele privind libertățile și solidaritatea stabilesc dreptul la educație și accesul la asistență medicală preventivă și tratament medical. Carta garantează, de asemenea, respectul pentru diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.

FRA urmărește contribuirea la atingerea obiectivelor stabilite de Cadrul UE pentru Integrarea Romilor de respectare a drepturilor fundamentale ale romilor în întreaga UE, în contextul punerii în aplicare a Strategiei UE 2020. În acest sens FRA a dezvoltat un program multianual privind integrarea romilor (2012-2020), în strânsă cooperare cu Grupul Operativ al Comisiei Europene privind persoanele de etnie romă. Programul este revizuit periodic pentru a se alinia cu activitățile altor actori-cheie, cum ar fi Comisia Europeană și Consiliul Europei, și va atinge obiectivele prin:

generarea de date statistice comparabile prin sondaje pentru a măsura progresul strategiilor naționale de integrare a romilor; 

colectarea și analizarea datelor existente privind situația romilor în toate statele membre ale UE;

cartografierea surselor naționale oficiale de date ale UE și identificarea lacunelor și nevoilor de date defalcate relevante actuale pentru integrarea romilor;  comunicarea de date și informații despre romi colectate de FRA prin intermediul unor instrumente de vizualizare inovatoare către instituțiile UE, statele membre, alți actori și publicul larg;

strânsă colaborare cu Comisia Europeană, statele membre și alți actori-cheie, prin intermediul unui grup de lucru dedicat, pentru a sprijini statele membre ale UE în dezvoltarea metodologiilor de colectare a datelor și a indicatorilor care pot produce rezultate comparabile și care să măsoare în mod eficient progresele realizate cu privire la integrarea romilor;

sprijinirea monitorizării strategiilor naționale de integrare a Romilor folosind indicatorii drepturilor omului și consolidarea legăturilor cu obiectivele Strategiei UE 2020;

consolidarea sinergiilor cu inițiativele întreprinse de Comisia Europeană, Consiliul Europei, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Banca Mondială, granturile Spațiului Economic European și Norvegia, precum și ale alor actori și rețele active în domeniul integrării romilor.

contribuiri la dezbaterea publică și politică la nivel european și național prin participarea la conferințe la nivel înalt, evenimente și reuniuni în instituțiile UE și parlamentele naționale;

raportarea anuală către Comisia Europeană a activităților FRA privind situația romilor în toate statele membre ale UE.

Programul Romilor este un proiect multianual cu mai multe activități care sunt transversale și interdependente. Programul a fost inițiat în anul 2011, când un studiu pilot important al romilor în 11 state membre ale UE a fost efectuat în paralel cu un studiu UNDP / Banca Mondială comandat de Politica Regională DG. In plus, FRA a realizat interviuri cu autoritățile locale din statele membre, care fac obiectul cercetării FRA, pentru a contextualiza concluziile studiului și au colectat date secundare cu privire la cele 16 state membre care nu fac obiectul studiului publicarea studiilor relevante în 2013.

În 2013-2014 FRA efectuat lucrări preliminare privind al doilea val al sondajului UE-MIDIS, care a inclus un studiu asupra a opt state, finalizat în 2014. În 2013, FRA a lansat activități de cercetare calitativă în paralel, cu scopul de a examina și de a oferi dovezi solide și comparabile privind factorii de succes și obstacolele în calea măsurilor de integrare a romilor și a acțiunilor puse în aplicare în 22 de municipalități din 11 state membre – acest proiect (IREJ) este implementat în strânsă cooperare cu Consiliul Europei (proiectele ROMED II și ROMACT) pentru a asigura complementaritatea și sinergia. În 2014, studii s-au desfășurat în două municipalități, înainte de rularea în faza principală a proiectului, în 2015, ceea ce contribuie la contextualizarea datelor statistice și informează activitățile Grupului de lucru pentru romi indicatori de integrare.

3.4.5 Drepturile Copilului

În conformitate cu articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale, copiii au dreptul la protecție și îngrijiri necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Opiniile lor trebuie să fie luate în considerare cu privire la chestiuni care îi privesc, și cel mai bun interes al unui copil trebuie să primeze în orice acțiune întreprinsă cu privire la acestea.

Obiectivul general al FRA este să integreze problema legată de drepturile copilului pe tot parcursul activității Agenției, în conformitate cu necesitatea unei abordări holistice și, prin urmare, oferind consultanță solidă, relevantă și în timp util, bazată pe dovezi privind protejarea, respectarea și promovarea drepturilor copilului instituțiilor UE și statelor membre. În această privință, Agenția urmărește:

proiectarea metodologiei de cercetare, colectarea, analizarea și comunicarea rezultatelor proiectului multianual privind participarea copiilor în cadrul unei proceduri judiciare, în strânsă cooperare cu Comisia Europeană;

realizarea unor rapoarte comparative de bază, rapoarte într-un format prietenos pentru copii, materiale de instruire, manuale sau culegeri de bune practici pentru practicienii din domeniul justiției – în conformitate cu rezultatele proiectului multianual privind participarea copiilor în cadrul procedurilor judiciare;

promovarea și facilitarea schimbului de bune practici între statele membre în ceea ce privește participarea copiilor în cadrul procedurilor judiciare;

elaborarea unui manual de drept european de caz cu privire la drepturile copilului, în cooperare cu Consiliul Europei, CEDO, Comitetul european al drepturilor sociale (CEDS) și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE);

sprijinirea eforturilor Comisiei de a lucra cu Eurostat și oficiile naționale de statistică, cu scopul de a dezvolta date referitoare la justiție dezagregate în funcție de vârstă; 

dezvoltarea de sinergii cu inițiativele Comisiei Europene, Consiliului Europei, UNICEF și ale altor agenții ale UE pentru a îmbunătăți respectarea și protecția drepturilor copilului, în special în ceea ce privește justiția în interesul copilului și sărăcia copiilor.

Comisia Europeană a identificat timpuriu necesitatea unor indicatori bazați pe drepturile omului, care pot evalua modul în care standardele UE privind drepturile fundamentale sunt respectate, protejate, promovate și îndeplinite, iar în 2007 i-a cerut Agenției să elaboreze indicatori relevanți. Agenția de efectuat această sarcină în strânsă cooperare cu actorii-cheie instituționali, și anume Comisia, Consiliul Europei și UNICEF. În 2009, Agenția a publicat un raport inițial privind indicatorii drepturilor copilului, continuat în anii următori pentru a rafina, operaționaliza și popula raportul cu date și informații. Lucrările FRA în acest domeniu sunt transversale și se bazează pe multe alte domenii ale activității sale. FRA a colectat date cu privire la copiii aflați în situații vulnerabile prin intermediul unor proiecte axate pe copii (de exemplu, în ceea ce privește copiii victime ale traficului) dar, de asemenea, a acordat o atenție deosebită angajării copiilor în activitatea sa de cercetare.

3.4.6 Discriminarea

Articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale a UE garantează dreptul la demnitate umană, în timp ce articolul 10 prevede dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Articolul 21 interzice discriminarea bazată pe orice motiv, inclusiv sex, origine etnică, religie, orientare sexuală sau dizabilități.

Orientarea sexuală și identitatea de gen au fost recunoscute drept motive de discriminare în dreptul internațional. În conformitate cu legislația UE, persoanele lesbiene, bisexuale și gay sunt în prezent protejate împotriva discriminării pe motive de orientare sexuală numai în domeniul ocupării forței de muncă. În același timp, persoanele trans-sexuale sunt protejate de lege împotriva discriminării în conformitate cu legislația UE, pe motiv de sex, în măsura în care discriminarea rezultă din schimbarea de gen.

Carta drepturilor fundamentale interzice discriminarea pe motiv de handicap și recunoaște dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri pentru a asigura independența, integrarea și participarea lor socială și profesională în viața comunității. Drepturile persoanelor cu handicap în UE sunt, de asemenea, protejate de Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap.

Egalitatea dintre bărbați și femei este un principiu fundamental al UE. Articolul 8 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că: „În toate activitățile sale, Uniunea urmărește să elimine inegalitățile și să promoveze egalitatea între bărbați și femei.” Carta drepturilor fundamentale face referire în mod explicit la egalitatea între bărbați și femei și non-discriminarea. Aceste principii fundamentale sunt dezvoltate printr-o legislație specifică, acoperind domenii cum ar fi ocuparea forței de muncă și accesul la bunuri și servicii.

Obiectiv general al FRA în acest domeniu este oferirea de sfaturi solide, relevante și oportune privind egalitatea și nediscriminarea către instituțiile UE și statele membre, precum și altor părți interesate prin acțiuni precum:

efectuarea de cercetări și colectarea datelor privind egalitatea și nondiscriminare relevante pentru politica și fișierele legislative „Directiva orizontală”, Strategia UE 2020, Directivele privind egalitatea (RED / EED), precum și actualizarea periodică a analizei legislației naționale privind egalitatea în statele UE;

efectuarea de politici de cercetare relevante în domeniul nediscriminării pe motiv de handicap, în special în proiecte care se axează pe „violența bazată pe identitate împotriva copiilor cu dizabilități” și „participarea politică a persoanelor cu handicap”;

finalizarea analizei și comunicarea rezultatelor diferitelor proiecte privind drepturile persoanelor cu handicap, inclusiv dezvoltarea unor indicatori și criterii de referință pentru a sprijini procesul de monitorizare;

efectuarea de cercetări relevante pentru politica din domeniul nediscriminării pe motive de orientare sexuală și identitate de gen, în special în proiectele care vizează „autoritățile publice și alți responsabili” (personalul de aplicare a legii, lucrătorii medicali și profesori), și factorii de identificare care poate fi obstacole în calea inițierii și punerii în aplicare a politicilor de egalitate în acest domeniu;

dezvoltarea de indicatori pentru măsurarea respectării, protecției și promovării nediscriminării și a egalității.

În 2013, activitatea Agenției în acest domeniu s-a axat în principal pe discriminarea pe motive de orientare sexuală și identitate de gen și cu privire la handicap. În luna mai, FRA a publicat rezultatele primului studiu realizat vreodată la nivel european privind experiențele de discriminare și ură împotriva persoanelor gay, lesbiene (LGBT) bisexuale și transsexuale în UE și a lansat un proiect privind drepturile fundamentale ale persoanelor LGBT din perspectiva autorităților publice. Cu privire la handicap, FRA a publicat raportul final al proiectului privind drepturile fundamentale ale persoanelor cu probleme de sănătate mintală și dizabilități intelectuale și a continuat să dezvolte metode pentru a colecta date comparabile privind provocările la adresa drepturilor fundamentale ale persoanelor cu handicap.

În 2015, pe baza activității sale anterioare cu privire la situația persoanelor cu handicap, FRA a dezvoltat indicatori în strânsă cooperare cu Comisia Europeană cu scopul de a examina modul în care drepturile persoanelor cu handicap sunt respectate, protejate, promovate și îndeplinite în UE prin analiza datelor secundare, identificarea și testarea metodelor de colectare a datelor primare comparative și prin cercetare pe teren, cu accent pe dezinstituționalizare. De asemenea, Agenția a publicat rezultatele proiectului privind practicile și politicile autorităților publice din statele membre, care contribuie la crearea de egalitate pentru persoanele LGBT.

Agenția abordează teme referitoare la discriminarea bazată pe sex doar ca parte a activității sale și în măsura relevantă pentru activitatea sa, ținând seama de faptul că strângerea de date privind egalitatea de gen și discriminarea pe bază de sex este o atribuție a Institutului European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (EIGE). Agenția și EIGE cooperează conform dispozițiilor acordului de cooperare din 22 noiembrie 2010.

3.4.7 Imigrarea și integrarea migranților, controlul la frontiere, vizele și azilul

UE dispune de un set de reguli și politici care reglementează regimul de vize, frontiere și azil, migrația ilegală, admiterea și integrarea migranților. In plus, cele mai multe drepturi consacrate în Carta drepturilor fundamentale se aplică tuturor, indiferent de statutul lor de migrație. Carta conține dreptul la azil și interzice expulzarea colectivă și individuală a persoanelor în cazul în care există un risc major la adresa vieții lor.

În acest domeniu, obiectiv principal al FRA pentru perioada 2013-2017 este promovarea măsurilor eficiente de protecție a drepturilor fundamentale în dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor UE în domeniul imigrației și integrării imigranților, acordarea de vize, controlul la frontieră și de azilul. Obiectivul poate fi împlinit prin:

colectarea și analizarea datelor și informațiilor privind imigrația și integrarea imigranților, acordarea de vize, controlul la frontieră și de azilul, în special cu privire la o drepturile fundamentale, inclusiv implicațiile tehnologiilor moderne de control la frontieră; și forme grave de exploatare a muncii;

publicarea opiniilor și a rezultatelor cercetării în formatele cele mai potrivite pentru publicul țintă, inclusiv prin mijloace electronice, cu accent special pe următoarele domenii: tratamentul resortisanților țărilor terțe la punctele de trecere a frontierei; aranjamente de tutelă pentru copiii victime ale traficului; incriminarea migrației ilegale; forme grave de exploatare a muncii; tehnologii moderne, inclusiv date biometrice în materie de vize și control la frontieră;

participarea la și furnizarea de contribuții la grupurile de lucru, experți și alte reuniuni pentru a sprijini drepturile fundamentale ale politicilor conforme;

compilarea și schimbul de practici promițătoare și de instrumente legate de problemele legate de imigrație, de control la frontiere și azil, inclusiv în domeniul traficului, astfel cum a fost solicitat de Strategia UE pentru combaterea traficului de ființe umane; 

participarea activă la reuniunile Frontex și ale Forumului consultativ EASO și oferirea, în timp util, de aspecte legate de drepturile fundamentale, în conformitate cu acordurile de cooperare semnate cu FRA;

consolidarea și dezvoltarea FRA prin rețele și relații cu organizațiile care lucrează pe probleme de integrare.

În perioada 2010-2015 FRA s-a concentrat asupra controlului la frontieră, migrației ilegale, inclusiv azilului, publicând 15 rapoarte. Începând cu anul 2013, agenția și-a dedicat resurse pentru proiect de lucru pe forme grave de exploatare a muncii. În plus, în 2013 FRA a lansat un manual, împreună cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul european în domeniul azilului, migrației și a frontierelor, pe care s-a angajat să îl actualizeze în mod regulat. Două acorduri de cooperare au fost semnate cu Frontex (mai 2010) și cu BESA (iunie-2013), pe baza căruia FRA furnizează în mod regulat expertiza drepturilor fundamentale ale acestor două agenții europene.

În ceea ce privește frontierele externe, în 2013 FRA a emis un raport privind provocările la adresa drepturilor fundamentale la frontierele maritime sudice ale UE, care sunt afectate de sosirea migranților pe nave nesigure. În 2014, a publicat două rapoarte suplimentare cu privire la respectarea drepturilor fundamentale în timpul controalelor la frontieră în aeroporturi și punctele de trecere a frontierei terestre. În domeniul migrației ilegale, patru rapoarte au fost lansate în 2010-2011: unul privind detenția imigrației (o analiză juridică comparativă a 27 de state membre ale UE) și trei privind drepturile migranților într-o situație neregulamentară. Acestea din urmă includ un raport comparativ privind politicile din cele 27 de state membre ale UE și două rapoarte (privind asistența medicală și asupra migranților angajați în sectorul muncii casnice), care acoperă 10 state membre ale UE.

3.4.8 Rasismul, xenofobia și lipsa de toleranță asociată acestora

Carta drepturilor fundamentale interzice discriminarea pe motive de rasă, culoare, origine etnică și religie sau convingeri. UE a adoptat o legislație detaliată care abordează discriminarea în diverse domenii ale vieții. Statele membre sunt obligate, de asemenea, să combată incitarea publică la violență și ură împotriva persoanelor de altă rasă, culoare, religie, naționalitate sau etnie prin intermediul dreptului penal.

FRA urmărește să devină un observator și centru de date privind fenomenele rasismului, xenofobiei, intoleranței și fenomenele asociate acestora, inclusiv infracțiunilor motivate de ură și a extremismului, precum și fapte cu privire la discriminarea rasială și etnică. În acest sens, Agenția și-a propus:

colectarea și analizarea datelor primare și secundare cu privire la punerea în aplicare și impactul instrumentelor juridice internaționale (de exemplu, decizia-cadru UE privind rasismul sau Directiva UE privind egalitatea rasială, Convenția internațională a ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, convenții ale Consiliului Europei, etc.);

colectarea și analizarea datelor primare și secundare privind fenomenele rasismului, xenofobiei, intoleranței și a fenomenelor asociate acestora, inclusiv infracțiuni motivate de ură și extremismului din surse oficial (OIG, aplicarea legii, justiția penală, etc.) și surse neoficiale (ONG-uri);

colectarea și analizarea datelor privind experiențele discriminării etnice, rasismului și infracțiunilor motivate de ură în UE, examinând experiențele și atitudinile migranților și ale altor grupuri etnice minoritare (de exemplu, UE-MIDIS II);

dezvoltarea unor indicatori de măsurare a progreselor și a tendințelor în abordarea fenomenelor rasismului, xenofobiei, intoleranței și a fenomenelor asociate acestora, inclusiv a criminalității și a extremismului, precum și a discriminării rasiale și etnice; 

colectarea și analizarea datelor privind formele contemporane de rasism (antisemitism, islamofobie, etc.).

În 2014, Agenția a stabilit un grup de lucru pentru îmbunătățirea raportării și înregistrării infracțiunilor motivate de ură în UE, format din 59 membri numiți de cele 27 de state membre, plus cinci membri ai Comisiei Europene și ODIHR.

În 2015, Agenția și-a actualizat raportul anual general asupra antisemitismului și a transmis rezultatele activității sale privind rasismul, examinând posibilitățile de acoperire a altor motive de discriminare. FRA a continuat cooperarea cu UE și actorii naționali în activitățile privind memoria Holocaustului și a crimelor regimurilor totalitare, mai ales într-un context mai larg de formare. În strânsă cooperare cu Comisia Europeană și Biroul OSCE pentru Instituțiile Democratice și Drepturile Omului (ODIHR), agenția și-a continuat angajamentul de a facilita schimbul de bune practici pentru a sprijini statele membre în efortul lor de a îmbunătăți raportarea și înregistrarea infracțiunilor motivate de ură.

CONCLUZII

Ideea drepturilor omului are o istorie lungă, dar abia în secolul al XX-lea comunitatea internațională a început crearea unui sistem care să promoveze și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Organizația Națiunilor Unite (ONU), înființată în 1945, a pus primii piloni ai recunoașterii și protecției drepturilor fundamentale ale omului.

Promovarea drepturilor omului a cunoscut, din punct de vedere istoric, cel mai mare progres, chiar dacă aplicarea normelor încă întâlnește impedimente. În principal, unele guverne naționale se opun, uneori, aderării la normele internaționale percepute ca fiind în contradicție cu anumite valori culturale sau sociale naționale. Unele state care încalcă frecvent drepturile omului nu au aderat tratate sau instituții privind drepturile fundamentale, afectând inițiativele internaționale în domeniul drepturilor omului. Probleme intervin și în capacitatea instituțiilor de drept internațional de a sancționa astfel de abateri

Lucrarea de față a prezentat, în cadrul primului capitol, sistemele de protecție ale ONU, Consiliului European și OSCE. Uniunea Europeană, însă, a avut de departe cel mai complicat traseu de urmat până la înființarea unui instrument de protecție a drepturilor omului: Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii.

Demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului sunt valori ce s-au regăsit dintotdeauna la baza politicilor Uniunii Europene. Până la adoptarea Actului Unic European, însă, noțiunea de „drepturile omului” nu s-a regăsit în niciun tratat al organizației. Abia din anul 2000 UE dispune de un instrument cuprinzător de promovare și protecție a drepturilor fundamentale: Carta Drepturilor Fundamentale. Aceasta a fost proclamată, în mod oficial, în decembrie 2000 de către Parlamentul European, Consiliu și Comisie. Instituțiile europene, în special Parlamentul European, au depus eforturi de a crea un astfel de instrument încă de la începutul anilor 1970.

Drepturile fundamentale sunt garantate la nivel național de constituția fiecărei țări, iar la nivel european de Carta drepturilor fundamentale. Toate instituțiile principale ale UE joacă un rol important în apărarea drepturilor omului. Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE este, însă, singura instituție a Uniunii însărcinată exclusiv cu protecția drepturilor fundamentale în domenii precum accesul la justiție; victimele infracțiunilor, inclusiv despăgubirea victimelor infracționalității; societatea informațională și, în special, respectarea vieții private și protecția datelor cu caracter personal; integrarea romilor; cooperarea judiciară, exceptând în materie penală; drepturile copilului; discriminarea; imigrarea și integrarea migranților, controlul la frontiere și vizele și azilul; rasismul, xenofobia și lipsa de toleranță asociată acestora.

Dezbaterea privind înființarea Agenției a fost, și ea, una îndelungata. În iunie 1999 s-a pus, pentru prima oară, problema înființării unei astfel de agenții. Abia în decembrie 2003, Consiliul European a decis să prelungească atribuțiile Observatorului European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe (EUMC), pentru a-l transforma într-o Agenție pentru Drepturi Fundamentale. Agenția a fost în mod oficial înființată la 1 martie 2007.

Principalele elemente inovatoare aduse de către Agenție sunt cercetările socio-juridice efectuate pe întreg teritoriu al Uniunii; activitățile sale se concentrează în special pe beneficiarii drepturilor (societatea civilă), cercetând situațiile pe teren; mobilizează societatea civilă prin întâlniri anuale și consultații; are rolul unui organism expert independent în cadrul UE, singurul însărcinat exclusiv cu respectarea drepturilor omului; strânsă colaborare cu actorii locali și regionali, precum și cu ONU, Consiliul Europei și OSCE; are un rol activ în clarificarea și conștientizarea domeniului de aplicare al Cartei drepturilor fundamentale; a reușit crearea unei baze pe date și informații care nu a fost disponibilă anterior la nivel european.

Agenția colectează, înregistrează și analizează obiectiv informații relevante, fiabile și comparabile referitoare la aspecte legate de drepturile fundamentale în UE și statele sale membre, și este considerată a ocupa un rol unic ca furnizor de studii comparative la nivelul UE. FRA a stabilit proceduri eficiente de coordonare și de cooperare care să asigure coerența politicilor și a activităților cu părțile interesate la toate nivelurile, însă este necesar să menționăm faptul că Agenția nu are nicio putere de luare a deciziilor de reglementare. Mandatul său prevede că FRA formulează concluzii și emite avize către UE instituții, organisme și agenții, cât și statelor membre, cu privire la situația drepturilor fundamentale în punerea în aplicare a dreptului Uniunii, având capacitatea de a desfășura activități de cercetare științifică și de analiză comparativă, de sensibilizare a publicului și de oferire de consiliere și îndrumare guvernelor naționale și legiuitorilor de la nivelul UE. FRA își propune, prin urmare, să contribuie la elaborarea politicilor bazate pe date concrete în întreaga Uniune.

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene. Activități în 2007, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, Luxemburg, 2009.

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Manual de legislație europeană privind protecția datelor, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014.

Comisia Europeană, Direcția Generală Comunicare, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Justiție, drepturi fundamentale și egalitate, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2015.

Conte, Amelia, A Europe of Rights: History of the EU Charter, CARDOC Journals, nr. 9, Publications Office of the European Union, 2012.

Fontaine, Pascal, 12 Lecții despre Europa, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2014.

Institutul European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (EIGE), Institutul European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați – O scurtă prezentare, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.

Lenkin, Louis, The Age of Rights, New York, Columbia University Press, 1990.

Niciu, Marțian, Drept Internațional Public, Vol. I, Editura Chemarea, 1995.

Parlamentul European, Parlamentul European în Centrul Luptei pentru Valorile Europene, Oficiul pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene, Luxemburg, 2008.

Scaunaș, Stelian, Noul Mecanism de Control pentru Apărarea Drepturilor Omului, Studii de Drept Internațional Public, Ed. Burg, 2006.

Toggenburg, Gabriel N., Fundamental Rights and the European Union: how does and how should the EU Agency for Fundamental Rights relate to the EU Charter of Fundamental Rights?, European University Institute Department of Law, 2013.

Articole, studii de specialitate

Iancu, Gheorghe, Spre un Nou Drept Fundamental al Omului – Dreptul la Demnitate, în Drepturile Omului, nr. 2, 2015.

Documente oficiale, declarații

Acord între Comunitatea Europeană și Consiliul Europei cu privire la cooperarea între Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene și Consiliul Europei, 15.07.2008.

Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, Helsinki, 01.08.975.

Actul Unic European, 1986.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă, 1990.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, 2000.

Carta Europeană a Autonomiei Locale, 1985.

Carta Organizației Națiunilor Unite, San Francisco, 1945.

Constituția Organizației Internaționale a Muncii.

Convenția Consiliului Europei privind Prevenirea și Combaterea violenței împotriva femeilor și împotriva violenței domestice, 2011.

Convenția Consiliului Europei privind Prevenirea Terorismului, 2007.

Convenția Culturală Europeană, 1954.

Convenția Europeană asupra Statutului Juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, 1975.

Convenția Europeană de Securitate Socială, 1972.

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, 4 noiembrie 1940.

Convenția Europeană privind Naționalitatea , 2000.

Convenția Internațională privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, 1965.

Convenția Națiunilor Unite Asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare față de Femei, 1979.

Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, 1989.

Convenția Națiunilor Unite împotriva Torturii și altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane Sau Degradante, 1984.

Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, 2006.

Convenția pentru Protecția Minorităților Naționale, 1995.

Decizia Nr. 252/2013/UE a Consiliului din 11 martie 2013 de instituire a unui cadru multianual pentru perioada 2013-2017 pentru Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, 10.12.1948.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, 1966.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, 1966.

Regulamentul (CE) nr. 168/2007 al Consiliului din 15 februarie 2007 privind înființarea Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene.

Resurse disponibile în format electronic

Articole, studii de specialitate

Consiliul Uniunii Europene, Drepturile omului și democrația: cadrul strategic al UE și planul de acțiune al UE, disponibil la http://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-11855-2012-INIT/ro/pdf, accesat la data de 10.06.2016.

Council on Foreign Relations, The Global Human Rights Regime, 19.06.2013, disponibil la http://www.cfr.org/human-rights/global-human-rights-regime/p27450, accesat la data de 04.06.2016.

Dumitrescu, Laura-Andreea, Past And Present in ihe Evolution of Legal Instruments for Human Rights Protection, disponibil la http://conference.dresmara.ro/conferences/2010/08_Dumitrescu_Laura.pdf, accesat la data de 02.06.2016.

Jeppesen, Helle, Kühnel, Alina, Amnesty International: Drepturile omului sub presiune, Deutsche Welle, 24.02.2016, disponibil la http://www.dw.com/ro/amnesty-international-drepturile-omului-sub-presiune/a-19070094, accesat la data de 31.05.2016.

Săbău-Pop, Ioan, Interferența dintre Drepturile Omului și Dreptul Internațional Public, disponibil la http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_200634/recjurid063_41F.pdf, accesat la data de 09.06.2016.

Articole de presă

The Independent, Vladimir Putin Signs Law Allowing Russia to Ignore International Human Rights Rulings, 15.12.2015, disponibil la http://www.independent.co.uk/news/world/europe/vladimir-putin-signs-law-allowing-russian-court-to-overthrow-international-human-rights-rulings-a6773581.html, accesat la data de 01.06.2016.

Documente oficiale, declarații

The European Commission’s proposal for Council regulation establishing a European Union Agency for Fundamental Rights, COM(2005), 30.06.2005, disponibil la http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A52005PC0280(01), accesat la data de 15.06.2016.

FRA Strategic Plan 2013–2017, disponibil la http://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_strategic_plan_en.pdf, accesat la data de 13.06.2016.

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Annual Work Programme 2016, disponibil la http://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/annual-work-programme-2016_en.pdf, accesat la data de 14.06.2016.

Decizia Consiliului din 28 februarie 2008 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 168/2007 în ceea ce privește adoptarea unui cadru multianual pentru Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene pentru perioada 2007-2012, disponibilă la http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:063:0014:0015:RO:PDF, accesat la data de 14.06.2016.

Site-uri Internet

http://eur-lex.europa.eu/

http://europa.eu

http://fra.europa.eu/en

http://www.europarl.europa.eu

http://www.osce.org/