Robele Materiale In Criminalistica

1.PERTINENȚA, CONCLUDENȚA ȘI UTILITATEA PROBELOR

1.1. Noțiuni introductive cu privire la probe

În literatura juridică și în practica judiciară, noțiunea de probă este folosită cu mai multe sensuri.

Într-un prim sens, prin probă se înțelege acțiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat naștere conflictului dintre părțile în litigiu; privită din acest punct de vedere, noțiunea de probă este legată de ideea de sarcină a probei.

Într-un al doilea sens, prin probă se înțelege mijlocul prin care, în cauzele supuse judecății, se poate ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noțiunea de probă se referă la mijloacele de probațiune judiciară admise de lege: înscrisurile, depozițiile martorilor, mărturisirea uneia dintre părți, cercetarea la fața locului.

Într-un al treilea sens, prin noțiunea de probă se înțelege rezultatul acțiunii de probațiune judiciară; din acest punct de vedere se spune că proba este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare.

În mod obișnuit, noțiunea de probă e folosită în cel de-al doilea sens, adică în înțelesul de mijloace de probațiune judiciară.

În literatura juridică se mai vorbește și de un alt înțeles al noțiunii de probă, și anume acela de fapt probator, adică un fapt material care, odata dovedit printr-un mijloc de probă, este utilizat la rîndul său pentru a stabili existența sau neexistența unui alt fapt material, determinant în soluționarea pricinii.

Din acest punct de vedere faptele se împart în:

Fapte principale (facta probanda sau res probantae) care constitue raportul litigios dedus judecății și care trebuie dovedite.

Fapte probatorii (facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie la dovedirea existenței sau inexistenței raportului litigios.

În sens larg, probele în doctrină rusă sunt definite ca mijloace legale prin care se obțin informații veridice, despre circumstanțele care au importanță pentru examinarea cauzei.

În sens îngust, probele reprezintă informațiile pertinente care direct sau indirect pot confirma sau infirma circumstanțele de fapt care au importanță pentru soluționarea justă a cauzei, exprimate într-o anumită formă procesuală, care sînt administrate într-o consecutivitate procesuală stabilită de lege.

Definiția de probă este reflectată și în legislația procesuală. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova definește probele ca elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și a altor circumstanțe importante pentru justa soluționarea a cauzei. [1]

La fel definiția probelor este dată și de Codul de procedură penală care stipulează că probele sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvîrșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. [2]

Astfel, daco o faptă de tîlhărie a fost săvîrșitî față de martori, aceștia vor constitui probe pentru ceea ce au văzut.

Aceste probe ajung la cunoștința organelor de urmărire penală prin intermediul mijloacelor de probă. Legiutorul a ales între aceste mijloace de probă pe cele care prezintă încredere și nu lezează integritatea fizică și psihică a sursei. Aceste mijloace de probă sunt: declarațiile învinuitului sau incilpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele. [3]

Probele constitue un concept unic în care se intercalează informațiile despre anumite fapte și mijloace prin care se obțin acestea.

Probele au un anumit conținut, care constă în primul rănd din inforația despre circumstanțele cauzei, în al doilea rind din formă procesuală pe care o îmbracă acestea, numită mijloc de probație care garantează veredicitatea informației și în al treilea rind probele trebuie să urmeze o anumită ordine.

Potrivit Codului de procedură civilă datele obținute cu încălcarea legii nu au putere de probațiune și nu pot fi puse de instanță în temeiul hotărîrii. [4]

Astfel proba poate fi definită ca fiind informația cu privire la circumstanțele de fapt pe care se întemeieaza pretențiile și obiecțiile părților,precum și alte circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei, care în ansamblu alcătuiesc obiectul probației în cauza data, infornație care se conține pe anumite surse numite mijloace de probație și care trebuie sa fie determinate, colectată, prezentată, cercetată și apreciată într-o anumită ordine procesuală stabilită de lege.

Importanța probelor

Din momentul declanșării procesului penal și pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. De aceea în literatura de specialitate s-a afirmat că probele sau dovezile stau la temelia hotărîrii judecătorești.

Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în administrarea justiției penale unii autori afirmă că întregul proces penal este dominat de problema probelor.

Astfel, legea procesual penală prevede că:

-urmarirea penală are ca obiect strîngerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii acestora.

-procurorul, dacă constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmarirea penală este completă existînd probele necesare și legal administrate, dispune trimiterea în judecată.

-instanța de judecată își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Potrivit CPPRM probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penlă sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.

Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecăreia i se conferă o anumită importanță, justificată prin informațiile pe care le oferă în aflarea adevărului.

Administrarea probelor este activitatea procesuală desfășurată de organele judiciare în colaborare cu părțile ce constă în procurarea, verificarea și preluarea dovezilor pe baza cărora se soluționează cauza. Legea a limitat mijloacele din care pot proveni probele (declarațiile învinuitului sau inculpatului, ale părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente precum și ale martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele material de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele). De asemenea a fost reglementată în mod amănunțit procedura de administrare a fiecărui mijloc de probă, prevăzîndu-se preocedeele sau condițiile în care acestea poate fi folosite.

Administrarea probelor trebuie făcută în așa fel încît să nu aducă atingerea drepturilor și intereselor părților. Potrivit legii este oprită întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrîngere precum și de promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe; este oprit de asemenea a determina o persoană să săvîrșească sau să continuie săvîrșirea unei fapte penale, în scopul obținerii de probe. Nerespectarea acestor reglementări legale constituie infracțiune.

În faza de urmărire penală descoperirea, strîngerea și aprecierea probelor constituie obligația organelor de urmărire penală. Administrarea probelor se realizează indiferent de prezența sau absența părților (cu excepția mijloacelor de probă care prin specificul lor impun ca acestea să se afle în fața organului judiciar- decarațiile inculpatului), cu condiția încunoștiințării lor de activitățile ce vor fi efectuate atunci cînd apărarea este obligatorie.

În cursul judecății administrarea probelor se face de către instanța de judecată, în prezența parților. Instanța readministrează probele strînse în cursul urmăririi penale verificîndu-le administrînd totodată probe noi din oficiu sau la propunerea părților.

Aprecierea probelor este momentul procesului penal în care munca depusă de către organele de urmărire penală, instanța de judecată și părți se concretizează în soluția ce va fi adoptată în urma acestei activități.

Prin aprecierea probelor ca operație finală a activității de administrare a lor, organelle de urmărire penală determină măsura în care acestea le forează convingerea că fapele și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate.

Evaluarea unei probe nu este posibilă fără verificarea ei prin alte probe sau procedee probatorii care să o confirme și să conducă la certitudine.

1.2. Categoriile de probe în criminalistică

Clasificarea probelor după diferite criterii permite studierea lor mai aprofundată, relevarea importanței lor pentru soluționarea unei cauze concrete precum și a regulilor de apreciere a acestora. În continuare voi face o clasificare general a probelor după care urmează clasificarea lor în cadrul criminalisticii.

Astfel probele ar putea fi clasificate după criterii ce se referă la conținutul probei, adică la informația care confirm sau infirmă o circumstanță ce se referă la forma procesuală de administrare, criterii ce se referă la sursa probației și după criterii ce se referă la locul de formare a probei.

După legătura conținutului probei cu faptul probant putem deosebi:

Probe directe-din conținutul căreia rezultă cert o singură concluzie.

Probe indirecte-au o legătură multiplă cu obiectul probației de aceea conținutul acesteia poate condiționa mai multe concluzii.

Cu toate că din conținutul probelor indirecte nu rezultă cert o singură concluzie valoarea probantă a acestora nu poate fi diminuată ori deseori probele indirecte luate în cumul pot confirma sau infirma veridicitatea unei probe directe, în concluzie probele indirecte sînt necesare într-un număr mai mare instanței pentru a putea condiționa anumite concluzii, ceea ce face ca procesul să dureze mai mult.

După modul de formare a conținutului probei (adică a informațiilor despre anumite circumstanțe) putem deosebi:

Probe primare-care implică un raport, o interacțiune directă între circumstanță și sursa probației. De exemplu-înscrisuri în original, depozițiile martorilor oculari.

Probe secumdare-care implică un raport indirect între sursa probației și fapta produsă și au drept conținut informații ce provin din alte surse. De exemplu-copiile de pe înscrisuri, depozițiile martorilor despre ce-au auzit de la alte persoane.

După sursa probației pute deosebi:

Probe personale – explicațiile părților și altor persoane interesate, depozițiile martorilor, concluziile expertului.

Probe material – înscrisurile, probele material și înregistrările audio-video.

În doctrină se discută încă despre corectitudinea acestei clasificări, complicate mai ales prin subdivizuirea probelor personale în verbale și scrise.

După locul de formare a probei putem deosebi:

Probe judiciare-care se constitue pe parcursul examinării nemijlocite a cauzei. De exemplu-depozițiile martorilor, explicațiile părților, prezentarea și examinarea înscrisurilor.

Probe extra-judiciare-care se formează în afara ședinței de judecată. De exmplu-în procesul asigurării probelor audierea martorilor este facută de către notar, reprezentanți ai misiunilor diplomatice sau în procesul delegațiilor judecătorești.

Noțiunea de probă nu se confundă cu cea de probare, ca activitate de strîngere și verificare a probelor, constînd în acele acte procedurale prin care organele judiciare și părțile stabilesc, prin mijloace prevăzute de lege elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor și împrejurărilor care formează obiectul unei cauze penale.

În același timp nu trebuie confundate nici noțiunea de proba ce cea de mijloc de probă. Astfel probele ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului în procesul penal, sunt aduse la cunoștința organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de proba, iar mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care se constată existența probelor sau altfel spus ele sunt izvorul probelor.

Categorii de probe oferie de criminalistică

În interacțiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relația cauzală „de schimb cu mediul” unde contactul fizic concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperirii și examinării urmelor se pot stabili legături de natură a permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel: atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, conversații, sunete, poziții de obiecte personale, a aspectului, a trăsăturilor, etc.

Urmele materiale pot avea orice formă , de la firul de păr la obiecte, părți de aeronave, etc.; de la urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul produs de explozii.

Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și interpretării lor.

Urmele ideatice – fac parte dintr-o categorie încă disputată, după unele opinii ele fiind relevabil exclusiv prin intermediul mărturiilor, alți autori considerând ca ele pot fi valorificate și pe calea interpretării de profilaj criminalistic.

Criminalistica oferă:

1)Probe disculpante – prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori (o urmă de mușcătură pe corpul victimei, amprente, striații pe cămașa de metal a unui glonț produse de ghinturile țevii).

2) Probe indicative – indică producerea unei anumite fapte (acțiune, fenomen, proces) fără a indica și autorul (ex. răzuirea unei mențiuni pe un act, explozia unei bombe).

3) Probe coraborative – prin coraborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situații (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezența ei într-un anumit loc, dar nu și calitatea: autor, victimă, martor).

4) Probe determinante – care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta și autorul ei.

Esențial este a se reține că prin Criminalistică se oferă elemente științifice cu caracter de certitudin (deși uneori chiar și acestea pot cunoaște o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind împrejurările, timpul, locul, modul, mobilul, scopul, autorul (ori autorii), unei (unor) fapte. Acesta conduce însă și la înclinarea unora dintre teroreticienii Dreptului de a pune în echivalență Criminalistica cu componenta sa tehnică, cu „latura de laborator” a investigării. Ea este însă mai mult, credem alături de criminaliști, un domeniu exact al cunoașterii, de sine stătător, pluridisciplinar și multivalent, ce nu se reduce la datele de laborator ci „ se extinde și la cercetarea locului faptei, care astfel nu mai apare ca o problemă de tactică ci de investigație tehnică, incluzând și regulille de căutare și consemnare a starii scenei infracționale.

1.3. Cerințele înaintate față de probe

-Admisibilitatea.În principiu orice probă este admisibilă. În acest sens CPPRM prevede că părțile pot propune probe și cere administrarea lor, aceste solicitări neputînd fi respinse dacă proba este concludentă și utilă. Prin excepție există și situații cînd proba nu este admisibilă, legea interzicînd-o.

-Pertinența.Probele sunt pertinente dacă au legătură cu procesul penal, cu faptele și împrejurările ce trebuie dovedite (relatarea de către un martor a modului în care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă, trebuind să fie și concludentă, pentru a contribui la rezolvarea cauzei.

-Concludența.Probele sunt concludente dacă sunt esențiale în cauză, contribuind hotărîtor la soluționarea procesului (relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul victimei portofelul în care acesta avea bani și acte) prin clarificarea elementelor necunoscute.

Toate probele concludente sunt pertinente avînd legătură cu cauza însă nu orice probă pertinentă este și concludentă (relațiile de dușmănie dintre autorul omorului și victimă constituie o probă pertinentă,dar nu și concludentă, deoarece nu aduce informații esențiale și edificatoare pentru rezolvarea cauzei).

-Utilitatea. Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente se impune administrarea lor în cauza penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.

Toate probele utile sunt concludente însă nu orice probă concludentă este și utilă. Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informații noi față de probele administrate anterior (dacă într-o cauză există mai mulți martori oculari, organul de urmărire penală după ascultarea unora dintre ei poate respinge ca inutilă propunerea de a mai fi audiați și ceilalți).

În concluzie pentru a fi administrate într-o cauză penlă probele trebuie să fie admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu soluționarea procesului (pertinente), să aibă un rol hotărîtor în soluționarea cauzei (concludente) și să fie necesară administrarea lor (utile).

În orice proces penal se pune problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt dată în vileag cu ajutorul probelor, altfel spus, obiectul probei, are sau nu corelație cu obiectul probațiunii în cauză și deci dacă faptele, datele și întîmplările concrete a căror dovedire se solicită sînt de natură a ajuta soluționarea cauzei.

Această corelație se examinează din diferite puncte de vedere ridicînd problema admisibilității, pertinenței, concludentei și utilității probelor. In materie penală, în principiu este admisibilă orice probă , legea ne-precizînd măsura în care probele sînt sau nu admisibile. Articolul 93 alin.4 CPP stipulează că părțile pot propune probe și cere administrarea lor, aceste cereri neputînd fi respinse dacă proba este concludentă și utilă. [5]

Rezultă că proba este totdeauna admisibilă dacă este necesară pentru soluționarea cauzei. În procesul penal funcționează principiul libertății probelor. Acest principiu se manifestă pe de o parte sub aspectul libertății de a produce probe, în materie penală de regulă orice probă fiind admisibilă, pe de altă parte sub aspectul aprecierii acestora. Din punct de vedere al producerii probelor principiul cunoaște două categorii de limitări: limitări legale și limitări impuse de principiile generale. Dacă intervin asemenea limitări proba devine inadmisibilă.

O probă este inadmisibilă în măsura în care legea o interzice expres. De exemplu, proba verității în cazul calomniei este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvîrșită pentru apărarea unui interes legitim. în celelalte cazuri proba verității este inadmisibilă.

Inadmisibilitatea unei probe în procesul penal poate decurge din contradicția ei cu cunoștințele științifice sau atitudinile morale ale organului judiciar. Nu se va admite de exemplu, dovedirea unor împrejurări despre care s-аг susține că sînt supranaturale, pentru că vin în contradicție cu explicațiile pe care știința le dă fenomenelor; nu se poate admite în procesul penal încercarea dovedirii caracterului moral al unei fapte care contrazice concepțiile noastre etice etc. în orice alte situații respingerea ca inadmisibile a unor probe trebuie considerată greșită.

Astfel, este nelegală respingerea cererii de a fi audiat un martor pe motiv că a fost prezent anterior la dezbateri ori că ar fi în dușmănie cu una din părți. Aceste împrejurări nu pot determina inadmisibilitatea probei, ci ar putea fi avute în vedere numai după administrare, cu ocazia aprecierii ei

Toate probele care au legătură cu procesul penal supus soluționării se numesc pertinente; cele care nu sînt într-o asemenea legătură cu cauza reprezintă în speță probe nepertinente. De pildă, nepertinentă este încercarea inculpatului de a dovedi modul în care și-a petrecut timpul înainte de săvîrșirea infracțiunii și în mod concret că nu a participat la o petrecere.

Totuși, chiar această împrejurare poate deveni pertinentă dacă inculpatul este implicat într-un accident de circulație în care ar fi învinuit de conducere în stare de ebrietate. Nu este suficient ca o probă să aibă numai legătură cu pricina, fiind necesar ca ea să fie edificatoare avînd o anumită concludentă. Sînt probe concludente acelea care fiind esențiale în cauză, influențează asupra soluționării procesului.

Probele care nu sînt edificatoare, întrucît nu determină în nici un fel soluția se numesc neconcludente. Orice probă concludentă este și pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă și concludentă. De exemplu, relațiile personale, inclusiv cele de rudenie, dintre inculpat și persoana vătă- mată sînt totdeauna pertinente avînd legătură cu cauza, dar nu sînt și concludente în toate situațiile.

Ele capătă însă o importanță deosebită în rezolvarea unor cauze unde relația de rudenie ar putea determina soluționarea cauzei în ce privește calificarea faptei (omor intenționat, incest, furt între rude din CP) [6]

O probă concludentă deja administrată care determină convingerea organului de urmărire penală nu mai trebuie dovedită devenind inutilă. De exemplu, în cazul unei infracțiuni flagrante cunoscută de un număr foarte mare de martori, cele declarate de ultimul martor care s-ar audia, deși ar avea toată concludenta, prezintă o anumită inutilitate.

Constituie o probă utilă, proba concludentă care nu a fost administrată în asemenea condiții încît să formeze o convingere a organului de urmărire penală. Invers, poate deveni inutilă o probă care deși concludentă a fost deja administrată.

Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficiență . Inutilitatea probei se manifestă gradat fiind cu atît mai sporită cu cît proba a fost administrată de mai multe ori peste limita necesară. Această limită se apreciază de organul judiciar în mod concret și de la caz la caz. Pentru activitatea procesuală prezintă importanță dispozițiilor din CPP. potrivit cărora cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă și utilă; admiterea sau respingerea cererii se face numai motivat.

În practică s-a decis, că dacă instanța a admis odată o probă, ea nu mai poate reveni asupra dispoziției decît dacă s-ar stabili că acea probă este neconcludentă, inutilă ori administrarea sa este imposibilă. Revenirea asupra probei admise nu se poate face decît cu arătarea cauzelor care o fac inutilă în cauză și asigurarea dreptului de apărare a inculpatului. Dacă din probele administrate rezultă că inculpatul a săvîrșit infracțiunea imputată, deși acesta neagă comiterea faptei, instanța nu poate respinge probele solicitate în apărare, pe considerentul că administrarea lor ar fi inutilă.

Deci, după cum am mai menționat elementele de fapt și de drept pe care trebuie să se bazeze hotărârea judecătorească prin care se rezolvă conflictul de drept penal material adus în fața justiției se dovedesc cu ajutorul probațiunii. Cum scopul final al procesului penal îl reprezintă însăți judecata, adică această hotărîre, iată deci cît de mare este importanța probațiunii în procesul penal. Ea reprezintă nervul central al procesului, constituindu-se într-o procedură aparte, cunoscută sub denumirea de procedură probatorie (faza probatorie a procesului penal). Probațiunea cuprinde două elemente indispensabile și indesolubil legate între ele:

probele (probationes);

mijloacele de probă (media, instrumenta probanti).

2MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEE PROBATORII

2.1 Mijloace de probă orale

Savantul autohton, Igor Dolea, subliniază că în tot scenariul judiciar nucleul în jurul căruia se realizează activitatea procesuală este demnitatea umană.[11]

Mărturia sau proba testimonială reprezintă, după cum bine se știe, unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și printre cele mai folosite în cadrul procesului judiciar, în general și a celui penal în special. Ascultarea, în calitate de martor, a persoanei care are cunoștință despre o anumită faptă sau împrejurare, în legătură cu cauza penală, respectiv informația obținută prin mărturie este de natură să servească aflării adevărului.

Administrarea probei testimoniale, constînd în ascultarea persoanelor chemate să depună mărturie într-un proces, aprecierea declarațiilor (depozițiilor) și valorificarea acestora, face parte dintre acele activități judiciare în care este pusă pregnant în evidență necesitatea respectării, în egală măsură, atât a prevederilor procesuale, cât și a regulilor tactice criminalistice.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Mai mult, pot fi martori inclusiv persoane cu anumite defecțiuni senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică, ceea ce impune, cu atât mai mult, aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare.

Sunt exceptate de la obligația de a depune ca martor persoanele care au luat cunoștință de anumite fapte și împrejurări în exercițiul profesiei, deci, persoanele obligate să păstreze secretul profesional (medic, avocat, notar ș.a).

Nu sunt obligați să depună ca martori, decât dacă acceptă, soțul și rudele apropiate ale învinuitului/ inculpatului. Poate fi ascultată ca martor și persoana vătămată, numai dacă nu se constituie parte civilă sau nu participă în proces în calitate de parte vătămată.

În confonnitate cu prevederile CPP, martorului îi revin, în esență, două obligații principale: să se înfățișeze la locul, ziua și ora indicate în citație și să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. Acestor două obligații li se subsumează atât obligația generală de informare, cât și obligația de a spune.

Principalele cauze ale relativității mărturiei.

Cauzele principale care determină relativitatea declarațiilor unui martor, așa cum au fost ele evidențiate în literatura de specialitate sunt:

a) Imperfecțiunea organelor de simț ale omului, însoțită de o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influențează nu numai percepția, dar și procesul de memorare sau redare a celor percepute.

b) Procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul și selectivitatea psihică, precum și constructivismul psihic au un rol predominant.

c) Convingerea cvasi-generală a mediilor judiciare (dar nu numai a lor) este că declarația martorului trebuie să fie o reproducere absolut fidelă, o „fotografie obiectivă” a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat în practică.

d) Particularitățile psihologiei organului judiciar, esențială, atât în luarea declarațiilor, cât și în evaluarea lor

Procesul de formare a declarațiilor martorilor implică un moment de achiziție a informațiilor circumscrise infracțiunii sau făptuitorului acesteia, un moment de conservare în memorie a informațiilor percepute, și în fine momentul de comunicare a acestor informații organului de urmărire penală, pe calea reproducerii sau recunoașterii.

La formarea acestui proces concură, într-o măsură sau alta, toate categoriile de senzații. Unele dintre acestea au un rol precumpănitor (senzațiile vizuale și auditive) altele un rol subsegvent (senzațiile tactile, olfactive și gustative). [1]

Printre mijloacele orale de probă unele dintre cele mai importante enumerăm declarațiile părților și ale martorilor.

Declarațiile învinuitului sau inculpatului

Aceste declarații ale învinuitului sau inculpatului, au o valoare importantă deoarece, dacă sunt sincere și pot conduce la aflarea adevărului. Învinutul sau inculpatul în cele mai multe cazuri cunoaște starea de fapt și împrejurările în care s-a comis fapta. Din aceste cauze învinutul sau inculpatul pot constitui și o sursă pentru aflarea de probe în apărare sau acuzare.

Învinuitul este persoana stabilită deseori dintr-un cerc de suspecți, față de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa. O dată pusă în mișcare acțiunea penală, învinuitul capătă calitatea de inculpat, fiind o persoană care a săvârșit o faptă incriminată de lege, în legătură cu care organele de urmărire penală sau instanța de judecată au obligația să stabilească împrejurările comiterii infracțiunii, gradul de vinovăție a făptuitorului și pedeapsa care i se cuvine. A câștiga acest duel în favoarea adevărului, înseamnă stăpânirea de către magistrat a unor cunoștințe de psihologie judiciară, aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice, specifice ascultării învinuiților sau inculpaților.

Este de neconceput să se realizeze scopul procesului penal fără o cunoaștere exactă a omului, în calitatea sa de autor al unei fapte penale, a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea declarației și, în general, a poziției învinuitului sau inculpatului în fața organului de urmărire penală sau a instanțelor de judecată, element nelipsit de importanță pentru conturarea laturii subiective a infracțiunii.

Particularitățile psihologice ale procesului formării și redării declarațiilor învinuitului sau inculpatului.

Complexitatea mecanismelor psihologice ale învinuitului sau inculpatului rezultă din specificitatea etapelor infracționale pe care acesta le traversează, mai mult sau mai puțin conștient. În linii mari, se apreciază că mecanismele psihologice ale făptuitorului trebuie raportate la trei etape:

– în prima etapă se conturează latura subiectivă a infracțiunii, prin mecanisme psihologice specifice conceperii activității infracționale (reprezentarea actului și tendința de săvârșire ori de nesăvârșire a faptei) și rezoluției infracționale.

Precizăm că această faptă este proprie infracțiunilor săvârșite cu intenție.

– în etapa a doua, are loc desfășurarea activității infracționale, de regulă în trei faze succesive: faza actelor pregătitoare, faza actelor de executare și faza urmărilor.

– în etapa a treia, postinfracțională, își fac apariția procese psihice, determinate de teamă, de lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale, specifice încercărilor de simulare, de disimulare și, în general, minciunii. În momentul interogatoriului, este deosebit de important să se cunoască mecanismele proceselor psihice tipice celei de-a treia etape.

Psihologia învinuitului sau inculpatului din perioada postinfracțională.

După săvârșirea unui act ilicit, se poate instala, la majoritatea infractorilor, o stare de tensiune psihică, alta decât cea de tensiune preinfracțională, mai mult sau mai puțin evidentă, determinată de teama de a nu fi descoperiți, și care motivează dominanța depresivă a individului.

Psihologia învinuitului sau inculpatului în momentul interogatoriului.

Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva caracteristici care trebuie cunoscute, mai ales pentru contracararea încercărilor de inducere în eroare a organului de urmărire penală prin simulare, disimulare, minciună, sau prin folosirea altor mijloace prin care acesta consideră că poate evita tragerea la răspundere penală.

Acestor încercări le corespund anumite manifestări determinate de mecanisme psihologice, pe care organul de urmărire penală sau magistratul trebuie să le sesizeze și să le interpreteze într-un mod critic. Depistarea prezenței stării de emoție care poate dezvălui dezacordul dintre cele afirmate și cele petrecute în realitate, dintre adevăr și minciună, reprezintă o problemă majoră a tacticii de anchetă. Tensiunea psihică a învinuitului sau a inculpatului este, de regulă, mult mai mare decât a celorlalte persoane.

Din practică, se știe însă că un anumit gen de infractori, de tipul recidiviștilor sau al profesioniștilor, cu alte cuvinte cei „familiarizați” cu ancheta, prezintă o stare emoțională aparent mai redusă, pentru magistrații neavizați sau fără experiență aceasta fiind greu de depistat. Încercările de simulare sau disimulare conturează a doua grupă importantă de probleme psihologice, alături de emoții, tipice momentului interogatoriului.

Pe lângă observarea directă a acestor încercări, detectarea comportamentului simulat este posibilă prin folosirea unor tehnici speciale de tipul poligrafului. Dintre modurile de simulare (contrafacere) ori disimulare (ascundere) transpuse și sub formă verbală, respectiv de minciună, învinuiții sau inculpații apelează mai frecvent la următoarele:

– Refuzul de a vorbi sau de a recunoaște faptele care li se impută.

– Invocarea imposibilității de a-și aduce aminte.

– Prezentarea de alibiuri, fie create premeditat, fie „inventate” în momentul ascultării.

– Recunoașterea unor fapte minore, în scopul disimulării celor importante;

– Motivarea faptului că săvârșirea infracțiunii este consecința provocării sau a unui „moment de rătăcire”.

– Simularea nebuniei sau a tulburării funcțiilor unor organe de simț (surzenie, muțenie, orbire).

– Încercări de sinucidere sau de automutilare.

Pe timpul cînd declarația constituia “regina probelor” se încerca obținerea ei pe orice căi și unele reminescențe au rămas și astăzi. Acte normative cum ar fi Codul Penal sau Codul de procedură penală interzic categoric obținerea forțată a acesteia. O garanție că nu se va proceda așa o constitue dispoziția CPP, potrivit căreia organele de urmărire penală au obligația să aducă la cunoștință învinuitului sau inculpatului, înainte de a i se lua prima declarație despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consmnîndu-se aceasta în procesul verbal de audiere. Importanța pe care o dă CPP acestor declarații rezultă din obligativitatea lor, atît în cursul urmăririi penale, cît și în cursul judecății. Dacă nu s-a respectat obligația de audiere a învinuitului sau inculpatului măsura procesuală sau chiar hotărîrea este nulă.

Pe parcursul ascultării, învinuitului sau inculptului se poate situa fie pe poziția recunoașterii, fie pe poziția nerecunoașterii față de învinuirea care i se aduce. În cazul recunoașterii se pot distinge următoarele situații:

-uneori învinuitul sau inculpatul își recinoaște vinovăția și recunoașterea este sinceră

-alteori, învinuitul sau inculpatul recunoaște total sau în parte învinuirea ce i se aduce, dar declarațiile sale nu sunt sincere.

În cazul nerecunoașterii învinuirii aduse deosebim, de asemenea, următoarele două situații:

-învinuitul sau inculpatul nu recunoaște învinuirea ce i se aduce, dar declarațiile sale sunt de rea- credință

-învinuitul sau inculpatul nu recunoaște faptele, dar declarațiile sale sunt sincere, deoarece, într-adevăr, nu el este autorul faptei.

Apropiată atitudinii de nerecunoaștere este refuzul de a da declarații. [2]

În timpul nostru, recunoașterea sau mărturisirea învinuitului sau inculpatului e prezumată sinceră, deoarece cel ce se recunoaște vinovat de săvîrșirea unei infracțiuni este conștient de gravitatea consecințelor la care se expune și e nefiresc ca cineva să se acuze în mod fals de săvîrșirea unei infracțiuni, deoarece, o astfel de conduită, se opune acelei înclinații naturale spre autoconservare.

Atît în literatura de specialitate națională, cît și în legislația multor state s-a dat valoare absolută sau s-a negat valoarea probantă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului.

Acte normative cum ar fi CPP dă o valoare relativă declarațiilor , astfel adoptînd o soluție de mijloc, în sensul că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coraborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblu probelor de cauză. Altfel spus, aceste declarații nu au forță probantă luate izolat, rupte de celelalte probe. Nu se poate întemeia o soluție de condamnare doar pe simpla recunoaștere a învinuitului sau inculpatului. Potrivit CPP organul de urmărire penală, pentru aflarea adevărului, este obligat, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta, să adune probe atît în favoarea sa cît și în defavoarea cestora.

În unele cazuri unele declarații pot fi acceptate în întregime sau în parte, din acest motiv declarația este divizibilă și instanța de judecată va reține doar partea care are legătură cu faptele și împrejurările din ansamblu probelor.

Există cazuri cînd învinuitul sau inculpatul poate să revină sau sa retragă declarația, ori să contrazică în cele declarate, astfel instanța de judecată îi va cere acestuia explicații putînd da citire, în întregime sau în parte, declarațiile anterioare. La fel i se vor cere învinuitului sau inculpatului explicații asupra revenirilor, retragerilor sau contrazicerilor. Legislația nu stabilește o prioritate privind valoarea probantă a unei declarații luate în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății.

Declarațiile altor părți în proces

În cursul urmăririi penale organul de urmărire penală este obligat să cheme pentru a fi ascultate: persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune și persoana responsabilă civilmente, potrivit legii civile, pentru paguba produsă prin infracțiune de învinuit sau inculpat. La fel persoanei vătămate i se va aduce la cunoștință că poate participa la proces ca parte vătămată, iar în cazul cănd a suferit o pagubă materială că se poate constitui parte civilă. Acesteia i se va atrage atenția că declarația de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața instanței de judecată, pînă la citirea actului de sesizare.

Din perspectiva psihologiei judiciare, victima este persoana care suferă consecințele (fizice, materiale sau morale) ale unui fapt penal. Ea este persoana care „fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfa unei acțiuni sau inacțiuni criminale”. Este firesc ca o agresiune, mai ales în sensul său fizic, să producă un șoc victimei, cu tot ce presupune el din punct de vedere psihologic. Cunoașterea complexității acestui fenomen servește direct la obținerea și evaluarea declarațiilor de la persoanele vătămate. Respectarea regulilor tactice criminalistice oferă garanția desfășurării ascultării acestei categorii de persoane într-un cadru legal, optim obținerii unor declarații sincere și complete, care să servească real la aflarea adevărului.

Complexitatea acestui proces este accentuată de necesitatea descifrării relației victimă-agresor, cu posibile consecințe în clarificarea sau conturarea unor elemente constitutive ale infracțiunii, mai ales în ceea ce privește identificarea făptuitorului. Măiestria anchetatorului în aplicarea procedeelor tactice de ascultare, abilitatea sa profesională, ca și experiența sa pe tărâm psihologic, condiționează obținerea unor declarații apropiate de realitatea obiectivă.

În primul rând, aceasta permite elaborarea științifică a regulilor și procedeelor tactice de ascultare a victimei infracțiunii, reprezentînd totodată o sursă potențială deosebit de importantă în descoperirea infractorului.

În al doilea rând, este posibilă cercetarea mai exactă a împrejurărilor în care a fost săvârșit un fapt penal și, de aici, conturarea laturii subiective a infracțiunii, a celorlalte elemente de natură să permită aflarea adevărului și tragerea corectă la răspundere penală a agresorului.

Particularități și categorii de recepție senzorială ale persoanei vătămate.

Primul moment al formării declarațiilor victimei îl reprezintă recepția, ca rezultantă psihologică a percepției sale senzoriale, în momentul în care este supusă unei agresiuni. În legătură cu recepția auditivă. În funcție de împrejurările asupra cărora persoana vătămată este ascultată, ea trebuie să redea cuvinte, expresii, modul de a vorbi al agresorului, interesul anchetatorului fiind obținerea reproducerii cuvintelor, a termenilor, expresiilor, cifrelor sau a sensului convorbirii, a conținutului de idei.

Distanța dintre sursa sonoră și organul receptor, apreciată în funcție de intensitatea undelor sonore. Posibilitatea determinării relative a acestei relații există numai atunci când fenomenele sonore sunt familiare persoanei vătămate; în caz contrar, determinarea distanței este exclusă.

Direcția de propagare a fenomenelor sonore poate avea caracter de certitudine când este întemeiată nu doar pe senzații auditive, ci și vizuale. Dar, și în aceste situații, pot apărea erori (atribuirea unei arme de foc prezente în câmpul vizual, a sunetului asemănător produs de un altfel de obiect aflat simultan în afara câmpului vizual al victimei).

Determinarea fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor. Din cauza experienței acumulate, omul nu percepe pur și simplu sunete, ci acestea sunt însoțite de înțelegerea lor; îndeosebi timbrul sunetului ce-i conferă caracter individual constituie o însușire caracteristică unei anumite persoane sau unui anumit obiect sau fenomen.

Iluziile acustice pot influența, însă, recepția fenomenelor sonore, în sensul distorsionării ei. Deși datorate unor cauze multiple, iluziile sunt declanșate de stări conflictuale circumscrise condițiilor de săvârșire a infracțiunilor, mai ales dacă sunt asociate cu alți stimuli, în legătură cu recepția vizuală:

Imaginilor consecutive, constând în persistarea acestora după ce stimulul începe să acționeze, în culori normale sau inversate (negative);

Contrastului simultan, în care un obiect cenușiu pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb, iar pe un fond cromatic tinde să ia nuanța culorii complementare fondului (pe galben devine albăstrui).

În legătură cu recepția cutanată s-au identificat 3 categorii de senzații cu mecanisme senzoriale diferite:

– Senzațiile tactile (de atingere, de presiune), provocate de deformarea locală a pielii, viteza acestei deformări (proporțională cu viteza de acțiune a stimulului) determină de intensitatea senzației tactile.

– Senzațiile termice de cald și rece, care se manifestă sub acțiunea unui stimul cu o temperatură mai mare, respectiv mai mică decât temperatura pielii (32- 33° C care reprezintă zero fiziologic). Stimularea poate avea loc și de la distanță pe calea schimbului termic radiant;

– Senzațiile de durere sunt provocate de orice stimul mai intens (mecanic, termic, electric, chimic), care duce la vătămarea țesutului, a terminațiilor nervoase din piele. În legătură cu recepția olfactivă, este de menționat că ea este rezultatul receptorilor olfactivi de către anumite substanțe care se găsesc în stare gazoasă sau sub formă de vapori, receptori situați în membrana mucoasă a cavității nazale. Altă categorie de senzații, mai rar întâlnite în practică, pot avea o oarecare însemnătate în formarea unei imagini complete despre evenimentele în legătură cu care relatează persoana vătămată. Factori de natură obiectivă sunt ca și în cazul recepției martorului:

Condițiile de iluminare în care are loc percepția vizuală influențează puternic vizibilitatea însușirilor obiectelor, în special a culorii acestora. Lumina artificială poate denatura percepția culorilor prin intensitatea ei și natura iluminatului, modificând proprietățile culorilor (tonalitatea cromatică, saturația și luminozitatea), spre deosebire de lumina naturală a zilei care oferă condițiile cele mai bune vizibilității.

Condițiile meteorologice sunt factorii care pot optimiza, dar mai ales pot perturba procesul perceptiv. Ceața, ploaia sau ninsoarea puternică reduc considerabil vizibilitatea, iar vântul puternic și furtuna creează greutăți și erori în percepția auditivă.

Distanța mare și diversele obstacole, interpuse între persoana vătămată și obiectul observației sale, îi îngreunează procesul perceptiv, reducându-i 2 vizibilitatea, apărând erori în procesul auditiv din cauza ecourilor sau reverberațiilor produse de obstacole etc.

Asemenea situații pot fi întâlnite, de exemplu, în cazul folosirii armelor de foc. – Existența unor surse sonore poate bruia în primul rând percepția auditivă. De exemplu, zgomotul de fond datorat vecinătății unui obiectiv industrial, sau iluzia auditivă, creată prin atribuirea sunetului unui alt obiect aflat în câmpul vizual al persoanei vătămate și nu celui emis în realitate de un alt obiect care emite sunete asemănătoare.

Durata percepției, respectiv intervalul de timp în care este posibilă percepția. Calitatea percepției este condiționată de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare a celui care percepe sau a obiectivului percepției, uneori de timpul de iluminare (de exemplu, fapte percepute la lumina fulgerului sau la farul unui autoturism în mers).

Disimularea înfățișării – este o condiție obiectivă care poate denatura grav declarațiile persoanei vătămate, fiind provocată de însăși persoana autorului infracțiunii care, în acest scop, apelează la deghizări, caută să atragă atenția acționând cu rapiditate, folosind diverse metode care să îngreuneze identificarea sa

În cazul cînd persoana vătămată, se dovedește ca nu este parte vătămată sau parte civilă, poate fi ascultată ca martor. În mod similar și persoana responsabilă civilmente, dacă a fost introdusă în proces, va fi ascultată în aceiași calitate, adică ca martor. Modul de ascultare nu diferă de al învinuitului sau inculpatului, este la fel, și se face potrivit dispozițiilor privind aceștia, mai puțin declarația scrisă personal care se cere în cursul urmăririi penale.

Persoanele date, fiind părți în proces au de apărat o anumită poziție. Legea nu le poate determina să declare adevărul. Din această cauză declarațiile acestor părți sunt pe același plan cu declarațiile învinuitului sau inculpatului, se are în vedere că pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt însoțite de fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblu probelor deja existente. Așa cum nu se poate întemeia o soluție de condamnare pe declarațiile singular alte învinuitului, la fel nu se poate baza o soluție de condamnare pe declarația singular a unei părți vătămate, sau părții civile care nu-și găsesc sprijin și alte fapte sau împrejurări, ceea ce complică munca organelor de urmărire penală.

Declarațiile martorilor

În tot cursul procesului penal cea mai utilizată probă este martorul pentru că foarte rar se poate comite o faptă fără a fi văzută de cineva, adică fără prezența martorilor. Aceasta fiind o sursă valoroasă pentru aflarea adevărului, legea îi acordă o importanță deosebită în cursul cercetării cauzei. Astfel, martorul este persoană fizică care are informații despre vreo faptă sau împrejurare care ar ajuta la aflarea adevărului și la descoperirea faptei săvîrșite.

Prin urmare, procesul de ascultare a martorului poate fi divizat în patru faze mai importante: recepția (percepția) informațiilor, prelucrarea lor logică, memorarea și reproducerea sau recunoașterea, respectiv reactivarea. Elementele care definesc recepția senzorială a unor evenimente ca primă etapă a formării mărturiei, conturează un proces psihic de cunoaștere, care parcurge mai multe etape:

a) Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț.

b) Percepția este, în schimb, consecința unei reflectări mai complexe care conduce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor.

Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferențiat, unele fiind înregistrate imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar, deși au posibilitatea de a influența analizatorii. Factori de distorsiune (bruiaj), determinați de legitățile generale ale senzorialității, cu influență directă asupra modului de recepționare, proprii fiecărei persoane. Dintre aceste legități menționăm:

Modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului, care se constituie în structuri și configurații, permițând martorului să perceapă întregul înaintea părților componente. Rapiditatea cu care sunt sesizate elementele componente ale întregului variază de la individ la individ.

a) Constanța percepției, fenomen care determină o anumită „corectare a imaginii” percepute, clasic fiind procesul de așezare în poziția normală a unei .imagini care, pe retina noastră, apare răsturnată, potrivit legilor opticii geometrice. în acest caz, distorsionările sunt specifice percepției de persoane, obiecte sau împrejurări familiare martorului.

b) Fenomenul de iluzie, care conduce la percepții eronate, prin deformarea subiectivă a realității. Din diversele iluzii, cele optico-geometrice sunt mai frecvente în bruierea mărturiei. De pildă, o persoană poate fi apreciată mai scundă sau mai înaltă, după cum aceasta a fost percepută într-un grup de indivizi mai scunzi ori mai înalți.

c) Fenomenul de expectanță, prin care este pregătită să recepționeze anumiți stimuli, filtrându-i pe alții. Exemplul clasic este cel al mamei care se trezește imediat la plânsul copilului, dar poate dormi liniștită în prezența altor zgomote mai puternice.

d) Efectul „halo”, fenomen ce ne determină să extindem, necritic, un detaliu asupra întregului. Vezi cazul escrocilor care, datorită înfățișării distinse și exprimării corecte, sunt crezuți cu ușurință, spre deosebire de o persoană onestă, dar cu o prezență mai puțin agreabilă.

Factori de distorsionare a recepției senzoriale a martorilor din perspectivă criminalistică.

Astfel:

1. factorii de natură obiectivă, determinați de împrejurările în care are loc percepția, cei mai importanți fiind:

a) Vizibilitatea poate fi redusă de distanța de la care face percepția, de condițiile de iluminare (întuneric, umbră, soare care bate din față etc.), de condițiile meteorologice (ceață, ninsoare, ploaie), de diverse obstacole interpuse între cel care percepe și locul în care se desfășoară evenimentul.

b) Audibilitatea este influențată, de asemenea, de distanță, de condițiile de propagare a sunetelor, specifice fiecărui loc în parte (cunoscându-se, spre pildă, că sunetele se propagă mai bine la suprafața apei, decât în pădure sau localitate), de existența unor surse sonore care pot perturba audiția și de factorii meteorologici (vânt, ploaie, furtună), obstacole care pot da naștere la ecouri, reverberația sunetelor întâlnite în locurile închise ș.a.

c) Durata percepției reprezintă un alt factor obiectiv important de care depinde calitatea recepției. Intervalul de timp în care este posibilă percepția poate fi în funcție de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare, fie a persoanei sau a obiectului perceput, fie a celui care percepe, iar câteodată de tipul de iluminare.

d) Disimularea înfățișării, alt factor de natură obiectivă care nu trebuie neglijat, este determinat de însăși persoana autorului infracțiunii, care încearcă să se facă percepută: atenția, inclusiv cu ajutorul unor complici, folosindu-se de întuneric sau de diverse obstacole pentru a nu fi văzut etc.

2. Factorii de natură subiectivă sunt reprezentați de totalitatea particularităților psiho-fiziologice și de personalitatea individului, apte să influențeze procesul perceptiv. Dintre aceștia, considerăm necesar să-i amintim pe cei mai importanți:

-Calitatea organelor de simț reprezintă un factor psiho-fiziologic esențial pentru o bună percepție, orice defecțiune a acestora, fie pe latura perceptivă, fie pe cea corticală (orbire, miopie, surzenie etc.), reducând până la anulare o parte din posibilitățile receptive ale persoanei. – Personalitatea și gradul de instruire a individului joacă un rol semnificativ în procesul perceptiv, mai ales atunci când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la care asistă. De pildă, medicul ce poate percepe o anumită stare patologică sau conducătorul auto care apreciază mai exact viteza unui autovehicul.

-Vârsta și inteligența persoanei reprezintă alți factori subiectivi majori în percepție, atât experiența de viață, cât și calitățile intelectuale având un aport deosebit în receptarea faptelor, a împrejurărilor în care a avut loc un anumit eveniment.

-Temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori după care trebuie făcută diferențierea între un individ și altul cu privire la capacitatea și modul de a raționa și de a distinge fapte sau date.

-Stările de oboseală, precum și reducerea capacității perceptive, ca urmare a influenței alcoolului, drogurilor, medicamentelor etc., conduc, de asemenea, la o scădere a acuității senzoriale. –

Stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate, au o influență inhibitorie asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia, situație întâlnită destul de frecvent la persoanele care asistă la fapte cu un caracter șocant (accidente grave, scandaluri, omoruri ș.a.) și mai ales atunci când, în săvârșirea faptelor respective, sunt antrenate rude, prieteni sau cunoștințe apropiate.

-Atenția se numără printre factorii de care depind direct calitatea și realismul informațional al percepției. În primul rând, se cuvin avute în vedere calitățile atenției, cum sunt stabilitatea și mobilitatea acesteia, gradul de concentrare și distribuția ei. În al doilea rând, trebuie ținut seama de tipurile de atenție, voluntară sau involuntară, ultima întâlnită mai des în cazul martorilor, din cauza apariției neașteptate a unui stimul puternic, șocant (țipăt, împușcătură) sau a interesului pe care îl poate atrage o persoană, obiect, discuție, acțiune.

Dacă de factorii menționați mai sus depinde direct corectitudinea percepției, trebuie să avem în vedere și faptul că recepția senzorială mai poate fi în funcție și de tipul perceptiv căruia îi aparține martorul. Martorul cu recepție de tip analitic (specifică, în general, femeilor) are capacitatea de a reține mai multe amănunte, mai multe detalii, spre deosebire de tipul sintetic, care reține întregul, caracteristicile sale generale. Precizăm că acestor factori subiectivi trebuie să li se adauge și factorii de distorsiune tipici legilor generale ale senzorialității menționați anterior, ei alcătuind împreună grupul de elemente ce pot bruia sau distorsiona recepția informațiilor.

Conform legii orice persoană este obligată să ajute la aflarea adevărului. Nu se ia în considerare sexul persoanei, vîrsta (în anumite limite), religia, cetățenia acesteia și nici poziția socială a persoanei care este chemată să depună ca martor declarații. Adică nu există limite de nici o natură ca să împiedice pe cineva să depună mărturii.

Deseori, în practica judecătorască sa pus problema dacă ca martori pot fi audiați cei condamnați pentru mărturisire mincinoasă, sau cei care fiind învinuiți sau inculpați au fost scoși de sub urmărire penală sau persoanele care au comis infracțiunea de dare de mită, dacă prin autodenunțare au beneficiat de apărare de pedeapsă. Răspunsul la această problemă este că toate aceste cazuri trebuie examinate cu mult discernămînt și că singure nu pot sta la temelia unei condamnări.

Sunt două cazuri în care o persoană nu poate fi audiată ca martor:

-persoane obligate de a păstra secretul profesional;

-persoane care nu sunt obligate să depună mărturie.

Din momentul chemării sale în fața instanțelor de judecată, martorul este obligat să se înfățișeze la locul stabilit în citație. În caz de neprezentare nejustificată, el poate fi amendat judiciar sau poate fi adus cu mandat de aducere silită.

Martorul este obligat să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. În cazul în care refuză să facă declarații sub motivul că nu știe nimic în cauză, deși cunoaște îmrejurările esențiale asupra cărora i s-a cerut să facă declarații, comite infracțiunea de mărturisire mincinoasă.

Spre deosebire de declarațiile părților, care constitue mijloc de probă numai în măsura în care sunt însoțite de fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblu probelor existente în cauză, pentru declarațiile martorilor nu există asemenea restricții.

În vechile legiuiri se prevedea regula: testis unus, testis nullus. Această regulă nu mai funcționează datorită regulii generale a liberei aprecieri a probelor, astfel că pe baza declarației unui singur martor se poate întemeia o sentință de condamnare. Judecătorul în această situație va trebui să fie sigur că declarația este sinceră, în sensul că martorul este de bună-credință și a perceput corect faptele și fidelă, în sensul că martorul a reușit sa redea exact cum s-au petrecut faptele în realitate. Depinde de experiența și măiestria organului de urmărire penală, care trebuie să aibă temeinice cunoștințe de psihologie judiciară pentru a depista martorii de rea-credință.

Există și niște procedee speciale de ascultare a părților și a martorilor:

-confruntarea;

-folosirea interpreților.

Confruntarea – pentru aflarea adevărului, cînd se constată că există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceiași cauză, se procedează la confruntarea acestora.

Persoanele sunt chemate în fața organelor de urmărire penală, sau chiar în fața instanței și sunt ascultate îmreună asupra chestiunilor pentru care anterior au dat versiuni diferite. Procesul verbal care se încheie din această cauză va cuprinde pe lingă datele de identitate introductive, întrebările puse de organul specializat fiecîrui subiect în parte și răspunsurile celui chestionat. După terminarea confruntării, pe bază de întrebări ale organul dat, acesta poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună reciproc întrebări ce se vor include în același proces verbal.

Folosirea interpreților-este o dispoziție legală care își găsește fundamentul chiar și în Constituție, și potrivit căruia procedura judiciară se desfășoară în limba se stat, cetățenii aparținînd minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba de stat au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale acest drept este garantat gratuit. Aceiași dispoziție se aplică persoanelor care datorită unor deficiențe medicale nu se pot exprima. Persoanele pot să-și aleagă în cursul judecății interpretul pe care îl doresc.

În cazul în care la dosar sau în instanță sunt prezentate acte redactate într-o alta limbă decît limba de stat, se recurge la interpret.

Interpretului i se aplică dispozițiile CPP, fiindu-i aplicabile și dispozițiile privind mărturisirea mincinoasă, adică el este informat despre răspunderea care o poartă în cadrul acestui proces.

2.2. Mijloace de probă scrise

Înscrisurile ca mijloace de probă

Deși nu sunt atît de numeroase ca în procesul civil, înscrisurile sunt mijloace de probă importante și în procesul penal, deoarece ele cuprind declarații, atestă existența sau inexistența unor fapte și acete juridice, ori a unor împrejurări care confirmă sau infirmă învinuirea, circumstanțe în care s-a produs infracțiunea sau caracterizează persoana infractorului.

Fiind făcute, de regulă, înainte de comiterea unei fapte, cu intenția de a servi ca probă în viitor, fie fără această intenție, au o rată în plus de sinceritate și exactitate. Ele mai prezintă și însușirea, deosebit de importantă, de a nu se altera sau pierde cu trecerea timpului și de a se păstra cu ușurință, contrariul fiind excepție, spre deosebire de proba testimonială care este fregvent folsită în procesul penal și este și foarte labilă.

“Prin înscris se înțelege orice declarație despre un act sau un fapt juridic, făcută prin scriere de mîină sau prin dactilografiere, litografiere sau imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, ori prin efectuarea de orice alte semne convenționale, pe hîrtie sau pe orice alt metal: carton, material plastic, sticlă, lemn, metal, pînză și alte suprafețe. Sunt astfel de înscrisuri nu numai actele obișnuite scrise pe hîrtie, dar și pe biletele de tren imprimate pe carton: tichete de garderobă, confecționate din metal, sticlă, lemn și material plastic folosite la C.E.C. sau la alte înreprinderi, confecționate și ele din diferite metale. Pot fi assimilate cu înscrisurile și declarațiile verbale ale părților înregistrate mechanic pe bandă de magnetofon, peliculă, disc sau alte suporturi. [3]

Înscrisurile constitue mijloace de probă, iar faptele și împrejurările de fapt cuprinse în acestea sunt probe.

O primă clasificre a înscrisurilor este în: înscrisuri preconstituite – cele care sau întocmit pentru a fi folosite ca mijloc de probă; și înscrisuri nepreconstituite – cele la a căror întocmire nu sa urmărit acest scop.

O altă clasificare este în: înscrisuri necaracterizate și caracterizate. Înscrisurile necaracterizate sunt cele care nu au fost inventate anume ca mijloc de probă, în primul rănd scopul lor initial fiind total diferit, iar înscrisurile caracterizate sunt cele întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă în procesul penal. [4]

Înscrisurile pot fi: anterioare săvîrșirii infracțiunii, concomitente cu aceasta, sau ulterioare, în raport cu împrejurările de fapt ce urmează a fi dovedite. [5]

Noțiunea de înscris poate avea două sensuri. În sens larg, noțiunea de înscris înseamnă orice scris, cuprinzîndu-se și formele scrise în care se consemnează celelalte mijloace de probă, cum ar fi declarațiile părților și ale martorilor, expertize de constatare medico-legală, expertiza tehnică, procesul verbal de cercetare a locului faptei sau percheziția

În sens restrîns, prin înscris ca mijloc de probă se înțeleg numai actele care, prin conținitul lor, contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forme scrise de manifestare a celorlalte mijloace de probă. Asemenea înscrisuri sunt: scrisorile, telegramele, evidențele de orice fel, cecurile, titlurile de valoare, care pot fi acte sub semnătură privată sau înscrisuri oficiale.

Uneori înscrisurile pot constitui mijloc natural de probă, deoarece furnizează informații de probă nu prin conținutl său ci prin faptul că poartă urme papilare sau în cazul unui act falsificat, care poartă pe el urme alterare ale scrisului. [6]

Procesele verbale

Între înscrisurile caracterizate, ulterioare sunt procesele-verbale. În acestea, organul autorizat de lege consemnează constatările proprii sensibus privind existența unor fapte sau împrejurări de care a luat cunoștință în cadrul diferitelor activități specifice.

Procesele verbale întocmite de organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată sunt probă. Sunt mijloace de probă și procesele verbale încheiate de alte organe, dacă legea prevede astfel. Deci, pentru ca un proces verbal, încheiat de alte organe decît cele judiciare, să fie considerat mijloc de probă, aceste organe trebuie să fie abilitate de lege să le întocmească. Este vorba aici despre organele prevăzute de CPP. Procesele verbele încheiate de alte organe vor avea valoarea unor înscrisuri extrajudiciare.

Întucît procesul verbal trebuie să cuprindă descrierea amănunțită a celor constatate și măsurile luate de organul abilitat de lege, el va constitui mijloc de probă numai pentru aceste constatări. În unele situații în procesul verbal se consemnează și unele declarații ale unor persoane sau rezultatele unor constatări proprii ale organului care a întocmit procesul verbal, datele consemnate au valoarea unor declarații de învinuit, martor sau a unor rapoarte de constatare.

Legea prevede pentru prcesul verbal și respectarea unei anumite structuri a acestuia. Astfel ,acesta cuprinde, în partea introductivă, data și locul unde a fost încheiat; numele, prenumele și calitatea celei care îl încheie; numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, în cazul cînd aceștia există; partea descriptivă cuprinde: descrierea amănunțită a celor constatate fără a se trece impresiile, părerile, opiniile organului constatator, a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul verbal, obiecțiile și explicațiile acestora, alte mențiuni pe care legea le cere pentru anumite procese verbale; partea finală constă din semnăturile organului care încheie proces verbal, ale martorilor asistenți și ale persoanelor la care se referă procesul verbal. Procesul verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfîrșit, iar în cazul în care una din persoanele îndreptățite refuză sau nu poate să semneze, se face mențiune și despre aceasta.

Încălcare dispozițiilor legale care prevăd formele în care trebuie încheiat procesul verbal atrage sancțiunea nulității relative. [7]

Valoarea probantă a înscrisurilor

Dispozițiile legislației în vigoare în domeniul penal nu precizează o anumită preferință în aprecierea valorii probante a înscrisurilor și nici prevederile legislației civile așa cum o fac alte legislații, unde procesul verbal încheiat de ofițerii de urmărire penală nu are doar valoarea unei simple informații, aprecierea acestuia fiind lăsată intimei convingeri a organului de urmărire penală.

Desigur că, înscrisurile autentice, procesele verbale își trag puterea doveditoare din faptul că actele au fost primite și autentificate de un funcționar competent a le întocmi, operînd o prezumție de autenticitate, corectitudine, dar în procesul penal aceste acte pot fi contestate și, chiar fără a se face înscrierea în fals [8], pot fi înlăturate, motivate, de către organul de urmărire penală dacă intima sa convingere este că actul nu reflect adevărul.

2.3. Mijloacele materiale de probă

Declarațiile martorilor și ale părților fiind perisabile din multiple motive, în cadrul cercetării cazului se pune tot mai mult accent pe mijloacele material de probă. Potrivit CPP orice obiecte care servesc la aflarea devărului și la soliționarea cauzei poartă denumirea de mijloace material de probă. Obiectul este izvor al probei – mijlocul de probă – iar datele ce decurg din schimbările produse pe obiect sau din împrejurările în care a fost găsit un obiect, sunt probe.[9]

Aportul acestora este important din mai multe motive, printre care enumerăm: suplinesc în lipsa altor mijloace de probă golul din probațiune; se alternează mai greu, rămînînd în majoritatea cazurilor neschimbate de la începutul procesului, spre deosebire de declarațiile părților sau a martorilor care cunosc fluctuații de la etapă la etapă. Aceste mijloace de probă pot fi examinate de specialiști și se pot trage concluzii veridice privind proba conținută.

Valoarea probantă a mijloacelor de probă, denumită corpus delicti – adică corpuri delicate era cunoscută din vechime, apreciindu-se că cea dintîi datorie a oricărui ofițer de urmărire penală este de a afla corpul delict al infracțiunii examinate. Corpul delict avea nu numai sensul de res (cadavru, casa incendiată), ci privea acțiunea sau inacțiunea făptuitorului. [10]

Sensul dat de CPP mijloacelor material de probă este următorul:

-obiect ce conține o urmare a infracțiunii (înscrisurile, titlurile de valoare, monedele, timbrele falsificate, cadavrul sau corpul unei persoane cu leziuni provocate prin agresiune, clădire incendiată sau minată și altele);

-obiect ce poartă o urmă a infracțiunii (urmele de mîini pe portiera unui automobil furat, urmele de topor pe o ușă spartă, urmele biologice de pe îmbrăcămintea infractorului);

-obiecte ce pot servi la aflarea adevărului (obiecte care pot fi folosite pentru dovedirea unor împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei, deși nu dovedesc faptul, cum ar fi existența unor relații anterioare între inculpat și victimă sau prezența la locul comiterii faptei în alte împrejurări – fotogtafii, obiecte cu dedicații, cadouri sau chiar obiecte purtînd amprente sau urme biologice);

-obiecte care au fost folosite sau destinate să folosească la săvîrșirea infracțiunii (armele de foc sau altele, drogurile sau tranchilizantele folosite pentru imobilizarea victimei, cheile false, instrumente pentru ambalarea și fabricarea drogurilor, autotuismele adaptate pentru contrabandă sau furturi, utilajele pentru executarea de titluri de valoare, etichete false);

-obiecte care sunt produsul infracțiunii (în primul rind ca rezultat material al faptei; armele produse illegal, monedele, titlurile de valoare, timbrele falsificate ș.a. și în al doilea rind, ca beneficii obținite din infracțiune – valorile de orice fel, obiectele a căror obținere este interzisă – droguri, arme, explozibili, substanțe radioctive).

Mijloacele material de probă pot fi prezentate de părți sau de alte personae, dar cel mai adesea ele trebuie căutate de către organele de urmărire penală în virtutea principiului rolului activ și al aflării adevărului cu ocazia cercetării la fața locului, a percheziției, a ridicării de obiecte și înscrisuri.

După ce organul de urmărire penală a intrat în posesia mijloacelor material de probă, acestea trebuie fixate procesual, activitate ce se realizează prin întocmirea unui process verbal (de cercetare la fața locului, de percheziție sau de ridicare de obiecte și înscrisuri) în care se descrie obiectul cu indicarea locului, a poziției și împrejurările descoperirii. Pentru o mai bună localizare, se recomandă a se face fotografii, înregistrări video, schițe, mulaje, ridicări de amprente, care fac parte integrantă din procesul verbal întocmit.

Legea prevede posibilitatea ca unele corpuri delicte, în loc să fie păstrate de organul de urmărire penală, să fie restituite victimei sau să fie depuse la unele instituții specializate. Dacă nu sunt perisabile, acestea trebuie păstrate pînă la soluționarea cauzei. Dacă procesul verbal de fixare este contestat, ele trebuie prezentate organului de urmărire penală pentru o examinare mai minuțioasă.

Mijloacele material de probă pot fi prezentate martorilor și părților pentru recunoaștere sau pot face obiectul unei constatări tehnico – științifice sau a unor expertize criminalistice, biocriminale sau a unor expertize tehnice.

Valoarea probantă a mijloacelor materiale de probă

Mijloacele materiale de probă au valoare preconstituită, dar așa cum am arătat, în general sunt măsuri obiective. Valorificarea lor prin diferite posibilități oferite de știință ajută într-o mare măsură la aflarea adevărului. În procesul de apreciere trebuie verificate minuțios proveniența acestor mijloace materiale de probă, dacă nu au fost alterate sau contrafăcute. Astfel, în cazul unui accident de circulație în care se invocă cazul fortutit datorat unei defecțiuni imprevizibile la mecanismul de direcție, se va verifica dacă defecțiunea nu a fost ulterior provocată sau piesa defectă nu a fost înlocuită. În cazul prezentării unei arme albe ca fiind arma cu care s-a comis un omor se vor verifica cu atenție împrejurările în care cel ce o prezintă a intrat în posesia acesteia, urmele de pe armă, componentele caacteristicilor armei cu leziunile produse victimei, singură neputînd face dovada unei nevinovății.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri

În cazul în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată are cunoștință de existența unor obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă în cursul procesului, are obligația să le ridice și să le atașeze la dosarul cauzei. Această activitate constituie un act procedural de strîngere a mijloacelor de probă.

Ridicarea se face în două modalități: prin predare de bunavoie și prin ridicare silită.

Predarea de bună voie are loc după examinarea cererii de către organul de urmărire penală. Unele organizații prevăzute de CP, dacă sunt în posesia unui obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă sunt obligate să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de judecată. În cazul în care se apreciază că este suficientă o copie a înscrisului, reține numai copia. În acest caz, organul de urmărire penală trebuie să se asigure că originalul nu va dispărea sau va suferi careva modificări. Dacă înscrisul sau obiectul are un caracter secret, predarea se face în condiții în care să se asigure păstrarea secretului.

Ridicarea silită are loc în situațiile în care înscrisul sau obiectul, deși este cerut nu este predat de bună voie. Organul de urmărire penală va dispune ridicarea forțată. Dispoziția de ridicare forțată a obiectului sau înscrisului, data în cursul judecății, se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de urmărire penală.

2.4Mijloacele de probă tehnice

Constatarea tehnico-științifică

Antrenarea tot mai frecventă a unor specialiști în investigații judiciare a fost impusă atât de nevoia lărgirii posibilităților de perfecționare a activității de înfăptuire a justiției, cât și de progresul rapid al științei și tehnicii, cu impact direct asupra aflării adevărului.

Autorii de specialitate afirmă că, întrucât ne aflăm într-o “epocă în care cunoștințele devin tot mai întinse, iar specializarea capătă forme dintre cele mai diverse, este firesc ca expertiza să aibă un rol deosebit, așa cum nu l-a avut niciodată până acum” sau că ne aflăm într-o perioadă de desfășurare științifică a probelor”. Importanța expertizei în procesul judiciar este clar subliniată în numeroase lucrări de specialitate, în primul rând în cele din domeniul dreptului procesual.

Categoria specialităților la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnificație juridică într-o cauză este foarte largă. Cu toate acestea, putem afirma că, o bună parte din expertizele sau constatările tehnico-științifice solicitate în procesele penale, aparțin domeniului criminalisticii și medicinii legale.

Dezvoltarea deosebită a celor două științe a creat, în prezent, premisa unei restrângeri relative a altor categorii de expertize cerute de organele judiciare.

Constatarea tehnico-științifică

Constatarea tehnico- științifică se înscrie printre mijloacele de probă specifice actualei noastre legislații procesual- penale.

Potrivit prevederilor CPP RM, constatarea tehnico-științifică are un caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor fiind impusă de existența pericolului dispariției „unor mijloace materiale de probă sau de schimbarea unor situații de fapt. în cazurile urgente, la care se impune lămurirea fără întârziere a faptelor și împrejurărilor: cauzei, organul de urmărire penală are posibilitatea să folosească cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunînd, fie din oficiu, fie la cerere, efectuarea unei constatări tehnico- științifice asupra materialelor și faptelor pe care le pune la dispoziție sau le indică specialistul. [12]

De regulă, constatarea tehnico- științifică este efectuată de către specialiștilor care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de cercetare sau de urmărire penală, fără ca aceștia să-și însușească atribuții de organ de urmărire penală. Considerăm că această precizare este foarte importantă, întrucât constatările tehnico- științifice criminalistice sunt efectuate de specialiști ai Ministerului de Interne, care nu pot desfășură, în același timp, și activitate de cercetare penală.

O atare cerință este determinată cu precădere de necesitatea asigurării obiectivitătii și corectitudinii urmăririi penale. Spre deosebire de expertiza criminalistică, constatarea tehnico-științifîcă se dispune numai în cursul urmăririi penale, exceptând cazul refacerii sau completării acesteia, când poate fi dispusă și de instanța de judecată.

Înregistrările audio și video

În lupta împotriva fenomenului infracțional care ia forme tot mai complexe și sofisticate s-a simțit nevoia introducerii în rîndul mijloaelor de probă, consacrate pe plan internațional, și altor procedee probatorii.

La elaborarea actualei reglementări sa avut în vedere, pe lăngă Rezoluțiunea celui de al cincilea Congres de drept comparat ținut la Bruxelles în 1958 care concluziona “Procedeele de investigare științifică care fără să atenteze la personalitatea individului, ating libertățile fundamentale, precum mijloacele de captare a conversațiilor fără știrea interlocutorilor, nu pot să fie utilizate decît prin decizia autorității judiciare motivate prin existența unor indicii serioase de infracțiuni grave” și prevederile actualei Consituții care înscrie inviolbiliatea domiciliului și secretul corespondenței între drepturile și libertățile fundamentale. [ ]

Datorită acestor rezerve înregistrările audio sau video se fac numai dacă există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvîrșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă pentru aflarea adevărului și din conținutul convorbirilor rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Autorizarea acestor înregistrări o face numai procurorul.

CPP reglementează două feluri de înregistrări: a convorbirilor telefonice și înregistrările audio sau video ascunse. Regulile de efectuare sunt commune.

În cazul în care organul de urmărire penală deține date sau indicii temeinice privind săvîrșirea unei infracțiuni și interceptarea convorbirilor sau a imaginilor este utilă pentru aflarea adevărului, cere autorizarea procurorului desemnat de procurorul general. Acesta emite autorizare motivate. Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, dar nu mai mult de 30 de zile, dacă legea nu prevede altfel. Se poate prelungi autorizarea pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputînd depăși 30 de zile.

În cazul cînd aceste înregistrări sunt cerute de persoana vătămată, pentru comunicările care îi sunt adresate, autorizarea o dă procurorul desemnat la fel de procurorul general.

Aceste înregistrări, o dată efectuate, pentru a avea valoare probantă, trebuie certificate; organul de urmărire penală întocmește un proces verbal în care se menționează autorizația dată de procuror pentru efectuarea interceptării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbire, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea. În cazul înregistrării de imagini aparatele mai performante înscriu aceste date pe fiecare imagine.

Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul verbal, cu certificatul pentru autenticitate de către organul de urmărire penală în cauză. Înregistrările de imagini nu trebuie să fie însoțite de redarea scrisă, numai dacă este posibil. La procesul verbal se atașează la fel, caseta sau rola care conține înregistrarea convorbirii sau a imaginii în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

Valoarea probantă a acestor înregistrări

Legea nu stabilește o valoare probantă de excepție a acestor înregistrări, drept urmare va opera principiul liberei aprecieri a probelor.

Dacă sunt contestate de persoanele în cauză, ele pot fi supuse expertizei tehnice, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu. În prezent este posibilă expertiza urmelor sonore pentru a stabili identitatea persoanei de la care emană prin compararea cu modelul de comparație. Același lucru se poate face și în cazul îregistrării de imagine.

În cazul în care înregistrările au fost făcute de părți sau de personae specializate la cererea acestora, dacă sunt prezentate de părți, pot servi ca mijloc de probă dacă nu sunt interzise de lege și dacă nu sunt luate prin încălcarea unui drept fundamental.

Expertiza criminalistică

Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizelor judiciare ce constituie un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentate pe date și metode științifice, „expertul aduce la cunoștință organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate”. Expertiza criminalistică reprezintă o cercetare științifică a probelor materiale, destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăți ale acestora, precum și a unor eventuale modificări de formă, conținut sau structură.

Efectuarea expertizei este facultativă, în principiu ea fiind dispusă, conform prevederilor CPP RM, de organul de urmărire penală sau de o instanță de judecată, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert.[13]

Potrivit prevederilor CPP RM, în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni de omor deosebit de grav ori a existenței unor îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie. Spre deosebire de constatarea tehnico-științifică, la efectuarea expertizei poate participa, alături de expertul numit de organele judiciare și un expert recomandat de părți.

Expertiza complexă.

Conturarea domeniului de cercetare al fiecărei categorii de expertize judiciare – expertiza simplă, după cum e denumită în literatura de specialitate este determinată de obiectul cercetării și de metodele proprii de investigare.

Reguli tactice aplicate în dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice. Eficiența constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice, ca, de altfel, a oricărei expertize judiciare, depinde, în bună măsură, de modul în care organele de urmărire penală și instanțele de judecată dispun efectuarea acestora. Respectarea nu numai a prevederilor legale, dar și a unor reguli sau cerințe privind oportunitatea și stabilirea obiectului expertizei, formularea întrebărilor și calitatea materialelor trimise expertului este de natură să influențeze direct rezultatele expertizelor.

Oportunitatea expertizei. Asigurarea oportunității expertizei constituie o primă cerință ce trebuie avută în vedere de către organele judiciare. În funcție de probele, datele sau materialele existente în cauză, este necesar să se aprecieze dacă și în ce măsură o expertiză este utilă, astfel încât nici să nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile soluționării cazului. Stabilirea corectă a obiectului expertizei. Cerința privind stabilirea corectă a obiectului expertizei criminalistice are implicații directe asupra modului de valorificare judiciară a acestui mijloc de probă.

Delimitarea strictă a aspectelor de clarificat este de natură să influențeze pozitiv însăși cercetarea fondului problemelor ce constituie obiectul expertizei. Obiectul expertizei judiciare constă în lămurirea unor fapte sau împrejurări de fapt ce reclamă cunoștințe speciale din diverse domenii.

Argumentul principal în susținerea acestor opinii îl reprezintă chiar prevederile CPP RM, potrivit cărora, în vederea aflării adevărului, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei se apelează la cunoștințele unui expert, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt. Formularea clară a întrebărilor adresate expertului. [15]

La dispunerea expertizei criminalistice este important să se acorde atenția cuvenită modului de formulare a întrebărilor la care va răspunde expertul. Una din cauzele principale ale ajungerii la concluzii eronate sau nefundamentate științific o reprezintă superficialitatea în fixarea obiectivelor expertizei, fară a mai menționa situațiile în care aceste obiective sunt lăsate la aprecierea expertului.

Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză.

Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză reprezintă premisa de bază a obținerii rezultatelor spontate prin administrarea acestui mijloc de probă. în vederea efectuării lucrărilor indicate de organul judiciar, expertul va trebui, de regulă, să aibă la dispoziție, pe de o parte, urmele, obiectele ce se constituie mijloace materiale de probă, iar, pe de altă parte, modele de comparație sau obiecte presupuse a fi creat urmele descoperite în câmpul infracțional.

a) Prima cerință pe care trebuie să o îndeplinească aceste materiale este aceea a cunoașterii cu certitudine a provenienței lor. Regula privește atât urmele sau mijloacele materiale de probă, dar mai ales modelele tip ori obiectele suspecte trimise expertului.

b) A doua cerință importantă se referă la calitatea pe care trebuie s-o prezinte materialele, în sensul că ele trebuie să conțină sau să reflecte suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se facă identificarea.

Efectuarea propriu-zisă a expertizelor.

Cerința esențială, de ordin deontologic, în efectuarea expertizelor criminalistice, ca și a oricărei alte expertize judiciare, inclusiv a constatărilor tehnico-științifice, o reprezintă corectitudinea și probitatea profesională. Considerăm necesară această precizare, deoarece, prin rezonanța lor în procesul judiciar – deși nu au o valoare probantă superioară altor mijloace de probă – concluziile expertizelor criminalistice pot influența pozitiv sau negativ soluțiile pronunțate de către instanțele de judecată. Alte principii de bază, menite să guverneze întreaga activitate de investigare tehnico- științifică criminalistică, constau în operativitatea și limitarea strictă !a obiectul indicat prin actul de dispunere a expertizei.

Cunoașterea obiectului expertizei este prima etapă în care specialistul procedează la studierea actului de dispunere a lucrării, precum și a materialelor de cercetat, în scopul stabilirii concordanței dintre indicațiile și datele conținute în ordonanță sau încheiere și obiectele primite. Examinarea separată a fiecărui obiect, este a doua etapă, având ca scop sesizarea particularităților sau elementelor sale caracteristice. Obiectele trebuie să fie, dacă este posibil, fixate prin fotografiere.

Examinarea are în vedere atât urmele sau obiectele în litigiu, cât și modelele de comparație, expertul fiind interesat să surprindă suficiente caracteristici pe baza cărora să poată stabili identitatea sau neidentitatea persoanei sau obiectului inclus în sfera cercetării. Examinarea comparativă a caracteristicilor, reflectate sau conținute în urma ridicată de la locul faptei, cu caracteristicile modelelor de comparație create experimental cu obiectele incluse în sfera cercetării.

Procedeele folosite în examenul comparativ sunt confruntarea, juxtapunerea și suprapunerea.

a)Confruntarea se realizează prin modalități diverse, în funcție de natura obiectelor examinate. Se poate, astfel, practica confruntarea unor imagini, a unor diagrame, confruntarea urmelor cu impresiunile aflate în cartotecile criminalistice, confruntarea cu obiectele aflate în colecțiile laboratoarelor pentru stabilirea apartenenței de grup;

b)juxtapunerea sau continuitatea liniară este întâlnită frecvent în cazul striațiilor specifice armelor de foc sau instrumentelor de spargere, ca, de altfel, în întreaga examinare traseologică;

c) Suprapunerea a două imagini, dintre care una este transparentă, reprezentând urma, persoana sau obiectul în litigiu și, respectiv, modelul de comparație, este al treilea procedeu folosit în examinarea comparativă.

Raportul de expertiză criminalistică prezintă rezultatele investigațiilor științifice și cuprinde, trei părți:

a) Partea introductivă, în care este menționat organul judiciar ce a dispus efectuarea expertizei, data la care s-a dispus efectuarea, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată lucrarea, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care urma să răspundă expertul, materialul pe baza căruia a fost efectuată expertiza și dacă părțile ce au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei.

b) Partea descriptivă, referitoare la mijloacele și metodele tehnico-științifice folosite în efectuarea expertizei, eventualele obiecții sau explicații ale părților, analiza acestor obiecții ori explicații în lumina celor constatate de expert.

c) Partea finală, în care sunt prezentate concluziile expertului, ca răspuns la întrebările adresate, precum și părerea acestuia în legătură cu obiectul expertizei. Raportul de expertiză se redactează în termeni clari și preciși, evitându-se formulări incomplete, echivoce sau tehniciste, astfel încât ele să reflecte temeinicia științifică a cercetării.

Modalități de formulare a concluziilor.

O deosebită importanță pentru atingerea scopului urmărit prin expertiza criminalistică o are formularea răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar. în funcție de rezultatele la care a ajuns examinarea, concluziile pot fi certe, probabile sau de imposibilitate a rezolvării problemei, astfel:

-Concluziile categorice sau certe reflectă nu numai convingerea fermă a expertului privind soluționarea problemei în cauză, ci, în primul rând, rezultatele științifice categorice la cate s-a ajuns.

-Concluziile certe pot fi pozitive sau negative, în sensul că pot da fie un răspuns net afirmativ la întrebare, clarificând sau stabilind existența unui fapt, a identității unei persoane sau obiect., fie negativ, ceea ce poate echivala cu excluderea persoanei sau obiectului din cercul de bănuiți, cu respingerea unor afirmații sau susțineri privind un anumit fapt sau o împrejurare. De exemplu, o concluzie cert pozitivă este aceea prin care se precizează că urmele digitale descoperite la fața locului aparțin persoanei „X”, în timp ce concluzia că semnătura de pe actul în litigiu nu aparține persoanei „Y” este cert negativă.

a) Concluziile de probabilitate sunt consecința existenței unui anumit grad de îndoială, de incertitudine, determinată de insuficiența calitativă sau cantitativă a elementelor caracteristice ale materialului cercetat, de limitele posibilităților tehnico-științifice de cercetare, dar și de considerente subiective.

b) Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei sau, în denumirea prescurtată „n.s.p.”, care nu trebuie confundate cu o concluzie certă negativă, sunt determinate de calitatea cu totul nesatisfacătoare a elementelor caracteristice de identificare a obiectelor cercetate, ca și de lipsa unor mijloace tehnico-științifice adecvate de investigare. Imposibilitatea formulării unei concluzii poate avea drept cauză și modul defectuos de revelare, fixare și ridicare a urmelor și a corpurilor delicte de la fața locului sau de expediere a acestora către laboratorul de expertize, îndeosebi în cazul urmelor biologice. Aceasta se motivează la fel de clar și complet, ca și în situația rezolvării problemei, cu excepția cazurilor în care expertiza a fost solicitată unui specialist care nu are cunoștințele necesare efectuării lucrării.

3.ROBELE MATERIALE ÎN CRIMINALISTICĂ

3.1Categorii de urme de origine umană

Urmele de mîni

Cercetarea urmelor de miinii din punct de vedere criminalistic presupune o activitate care cuprinde mai multe acțiuni, în care sunt implicate în primul rînd examinarea desenului papilar de pe fața palmara a miinii. Fiecare din aceste activitati are denumiri proprii, astfel în literatura de specialitate ele sunt cunoscute ca: dactiloscopie, poroscopie, crestoscopie. Dactiloscopia este ramura criminalisticii care se ocupă de examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei. [ 1]

Importanța desenului papilar la identificarea persoanei decurge din proprietățile acestuia,adică din:unicitatea (individualitate),fixitatea,inalterabilitatea și longevitatea.Unii autori admit numai existenta primelor doua caracteristici,altii si pe a treia,iar alții și pe cea de-a patra.Toate aceste proprietati sunt importante în felul lor la cercetarea desenului papilar astfel contribuind la identificarea persoanei.

-Unicitatea sau în literatura de specialitate mai putem găsi noțiunea de individualitate a desenului papilar. Se admite teoretic că ar putea exista exista doua desene papilare identice,dar pîna în prezent nu s-a identificat nici un asemenea caz. La această concluzie sa ajuns atît prin îndelungate cercetări, cît și pe baza calculelor matematice prin care s-a stabilit că posibilitatea repetării a două desene papilare cu aceleași puncte coincidente ar exista teoretic numai la 64 milioane de amprente.[ 2 ]

-Fixitatea sau am mai putea spune stabilitatea desenului papilar. O data cu nașterea și pîna la moarte, pielea sub influența diferitor factori suferă importante modificari privitoare la grosime, elasticitate, culoae. La copii pielea este elastică, mai mult predominînd culoarea roz pelea la fel este moale. O dată cu trecerea anilor, pielea pierde din capacitatea de elasticitate la fel suferă modiricări și culoarea, încep să apară ridurile, pielea devine mai uscata,însă cu toate acestea nu intervin schimbări în detaliile desenului papilar.

-Inalterabilitatea este o altă caracteristică a desenului papilar. Aceasta este proprietatea desenului papilar de a nu putea fi schimbat cu nici unul din mijloacele cunoscute de tehnică și știință pîna în ziua de astăzi. În acest scop au fost efectuate mai multe încercări care sau soldat a fi fără rezultat. Această caracteristică a desenului papilar își are și o explicație ce rezultă în proprietatea pielii de a fi un tesut viu, care se afla permanent în transformare.

Unii cercetători care au încercat, cu ajutorul agenților chimici sau fizici,să modifice sau chiar să distrugă detaliile desenului papilar au ajuns la concluzia că, daca distrugerile au fost superficiale, pielea și-a revenit complet timp de cîteva zile,iar leziunile care au fost profunde au ramas ca niște cicatrice, a caror prezență atrage și mai mult atenția organelor de urmarire penală.

-Longevitatea este o trasatură caracteristică proprie,care nu poate fi confundata cu nici un alt detaliu al desenului papilar. Se caracterizează prin aceea că desenul papilar are o durată destul de lungă, mai lunga chiar decit viata persoanei; detaliile acestea apar încă din luna a șasea a vieții intrauterine și rezistînd încă mult timp dupa moartea persoanei.

Pentru urmele de mîini este caracteristică următoarea clasificare:

-primul criteriu este dupa modul de formare, astfel avem: urme dinamice și statice.

-un alt criteriu destul de important este dupa valoare de identificare : după acest criteriu ave.m cunoscute urme vizibile si urme invizibile sau latente.

În continuare vom vorbi despre căutarea și descoperirea urmelor de miini astfel,această activitate cuprinde doua etape : una dintre ele ar fi etapa ce se desfășoară la fața locului, iar cea de-a doua etapă în laboratorul specialistului. Prima etapă cuprinde cîteva momente importante care se referă la: căutarea și decoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor papilare.

Căutarea și descoperirea acest moment este cel mai important deoarece cele mai prețioase urme care ajuta cel mai bine la identificarea persoanei sunt urmele latente (invizibile) care necesită o căutare mai aprofundată. În acest moment sunt implicați următoarele categorii de persoane: ofițeri de urmărire penală specializați, la fel sunt implicați și experții criminaliști. Este momentul cel mai dificil a cercetării urmelor de mîini, pentu că, odată ce au fost descoperite, relevarea, fixarea și ridicarea lor sunt mai lesne de efectuat, deaici tragem concluzia ca cel mai greu procedeu este descoperirea urmelor de mîini.

Pe lînga folosirea mijloacelor tehnice de care dispun specialiștii ,descoperirea urmelor presupune la fel și cunoasterea acelor metode tactice, corespunzătoare specificului locului cercetat.

Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă conform căreia “pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz organul de urmărire penală va căuta să reconstitute mintal fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgînd cu atenție drumul presupus că a fost făcut de infractor”. [3]

Chiar daca se consideră că cel care a săvîrșit infracțiunea a utilizat mănuși, procesul de căutare trebuie continuat,fiincă intervin momente în care infractorul este nevoit să-și scoată mănușile, sau sunt cazuri că acestea nu mai acoperă întreaga suprafață a mîinii, permițind să rămînă un fragment din urma papilara. Urmele urmează a fi căutate pe toate suprafețe netede și lucioase , adică acele locuri apte sa pastreze detaliile desenului papilar (portelan, sticla, lemn lustruit), dar și în alte locuri și pe alte obiecte cum ar fi: ambalaje de celofan, cartoane, perete proaspat vopsit. Criminalistul trebuie sa aibă o atentie deosebită, pentru a nu distruge urmele sau a nu lăsa propriile desene papilare pe suprafețele care sunt supuse cercetării. Pentu a putea fi observate mai usor, acestea trebuie privite pe suprafața cercetata sub un unghi de 45 de grade, ori ar putea să folosească o sursă de lumina.

Relevarea urmelor papilare constitue acel moment acre se situează imediat următor și este legat srîns de activitatea de cautare a urmelor de mîini. Activitatea dată se desfășoară atît în laborator cît și la locul faptei, în laborator aceastase efectuează pentu obiectele care sunt comod de transportat și care au fost ridicate cu acest scop.

Fixarea urmelor este acel procedeu de conservarea, păstrare a urmelor pentru valorificarea lor în cadrul cercetărilor care urmează a fi efectuate în laborator sau cînd se efectuează expertiza. Principalele mijloace de fixare a urmelor constau în descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la fata locului și fotografierea lor.

În procesul-verbal care este întocmit se consemnează toate detaliile privitoare la tipul din care fac parte, descrierea formelor acestor urme, a locului unde au fost gasite, metodelor de relevare folosite și a raportului de poziție față de obiectele principale, totodată fiind făcute mențiuni privind fotografiile executate, transferarea acestora pe peliculă adezivă, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mîini. [4]

Ultimul moment al cercetării criminalistice a urmelor de mîini de la fața locului îl constitue ridicarea acestora. Criminalistul va folosi metodele cele mai potrivite, în dependență de obiectul purtator de urma și de condițiile specifice ale locului faptei. Un exemplu potrivit în acest sens ar fi fotografierea, adicp transferarea pe pelicula adeziva, folosirea mulajelor (in cazul urmelor de adincime), iar in cazul obiectelor purtatoare de urme de dimensiuni mici se procedeaza la ridicarea acestora.

Fotografierea urmelor la fața locului se efectueză dupa ce au fost relevate și numai dacă obiectele purtatoare nu pot fi transportate la laborator, ambalînduse corespunzător. Ambalarea se face în condiții care să asigure intergritatea urmelor, dar și a obiectului. De exemplu obiectul nu se învelește în vată sau pînză. [5]

Identificarea persoanelor dupa urmele de mîni.

După examinarea structurii desenului papilar sa ajuns la concluzia că valoarea cea mai mare pentru identificarea pesoanelor o au formațiunile crestelor papilare,care descriu o figură triunghiulară asemănătoare literei delta. Referitor la prezența sau absența acestor formațiuni în detaliile desenului papilar, în lieratura de specialitate sunt cunoscute 3 grupe de desene papilare: adeltice, deltice și amorfe.

Desenele adeltice le este caracteristic faptul că lor le lipsesc formațiunile asemanătoare cu litera delta. Crestele papilare au destule elemente de identificare în care pot fi descrise detalii multe și,în dependență de acestea, acestea se supun următoarei subclasificări: adeltice simple, piniforme, cu bucla dreapta,cu bucla stînga, cu bucle opuse la fel pot fi cu început de spirală, confluenta dreaptă cu confluenta stîngă.

Desenele deltice sunt acele la care crestele papilare dispun de formațiuni ce se aseamănă cu litera deltalit. La un deget pot fi întîlnite o deltă sau mai multe delte care reprezintă niște formațiuni de tip monodeltice, sau bideltice, mai pot fi trideltice și quatrodeltice.

Desenele amorfe sau mai sunt numite excepționale. La desenele de tip amorfe nu se constată formațiuni identice deltei și nici asemănătoare cu alte figuri geometrice. Crestele papilare dispun de o linie ce este greu de descris la fel ele sunt rar întilnite și de aceea au primit și denumirea de excepționale.

La identificarea persoanei după desenul papilar se recurge la descrierea celor mai mici detalii pe care specialistul le poate folosi pentru o comparație cu alte desene papilare și ajută la formularea unor concluzii fundamentate științific. Descrierea detaliilor desenului papilar constă în procedura de căutarea a unor trăsături caracteristice unor grupe mari de desene papilare, deci ajută la stabilirea tipurilor, iar în legătură cu acestea și la stabilirea unor subgrupe care sunt împărțite după trăsăturile lor comune.

Aceste tipurile sunt grupe ale desenelor papilare care sunt împărțite după forma lor generală adică a crestelor care și alcătuiesc regiunea centrala și care dispune de următoarele tipuri: arc (adeltic); lat (monodeltic); cerc (bideltic); combinat (polideltic) și nu înultimul rînd cel amorf.

Literature de specialitate semnalează astfel un tip de desen, este vorbe de cel simian, asemănător maimuțelor, care este întîlnit la unii handicapați mintal, precum și un tip denumit danteliform, întîlnit în țara noastră. [6]

Urmele de picioare

Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare reprezintă o activitate complexă care are drept scop principal identificarea persoanei ca și în cazul cercetării urmelor de mîini.

Valoarea de identificare a urmelor de piciare este dată atît de detaliile desenului papilar caracteristic plantei piciorului adica a tălpii piciorului, cît și de forma acestuia și detaliile urmei de încălțăminte și, în unele cazuri a piciorului încălțat numai cu ciorapi. Cu privire la urmele de încălțăminte precizăm că unii autori le consideră ca făcînd parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alți autori, cu care sunt deacord și eu iau în considerare factorul creator principal:adică piciorul omului.[7]

Aceste urme dispun de următoare clasificare care se înfăptuiește după mai multe criterii:

-După criteriul obiectului creator avem: urme formate de piciorul descălțat ele mai fiind numite în literatura de specialitate urme plantare, urme formate piciorul încalțat adica de încălțăminte aici puem enumera pantofi, cizme și a treia categorie urme formate de piciorul semiîncălțat aici se are în vedere urmele formate de ciorap.

-Un alt criteriu de clasificare este după modul cum ele se formează, aici avem: urme create la adîncime și urme de suprafața. În ceea ce privește urmele de suprafața acestea se subclasifică în urme de stratificare șia doua categorie în urme de destratificare.

-Al treilea criteriu de clasificare este dupa valoarea de identificare, acestea se clasifică în vizibile și invizibile, la acestea invizibile mai putem găsi noțiunea de latente.

Cercetarea la fata locului a urmelor de picioare

Procesul de căutare și cel de descoperire a urmelor de picioare. Descoperirea urmelor de picioare reprezintă un grad de dificultate mult mai mic față de aceeași activitate de descoperire a urmele de maîini. Dacă e să ne referim la urmele latente adica cum am mai spus cele invizibile formate de talpa piciorului, adică de piciorul descaltat, se vor folosi aceleași tehnici care au fost folosite și la descoperirea și căutarea urmelor de mîini.

Urmele de picioare care au fost găsite la fața locului se pot izola sau pot fi expuse în grup compact. Acestea vor fi căutate în toate locurile de pătrundere sau cele de ieșire din cîmpul infracțiunii. Dacă există probe evidente că o anumită persoană a pătruns în cîmpul infracțiunii și a ieșit din el, dar nu pot fi descoperite urme de picioare mai ales vizibile îndeosebi cu mijloace tehnice care sunt cunoscute, și față de condițiile concrete ale faptei care a fost săvîrșită, se vor folosi cîinii de urmărire pentru depistarea acestor. După descoperirea și relevarea lor, este obligatorie măsurarea urmelor, inclusiv bidimesional, interesîns lungimea acestora, lățimea în regiunea metatarsiană și tarsiană, lățimea călcîiului, poziția degetelor în ipoteza urmelor piciorului gol. [8]

Fixarea urmelor de picioare.

La fixarea urmelor de picioare se folosesc diferite tehnicile care sunt cunoscute în domeniul criminalisticii pentru toate tipurile de urme și anume: descrierea în procesul -verbal de cercetare la fata locului a urmelor găsite, fotografierea acestora și copierea lor cu pelicule adezive și în unele cazuri folosirea mulajelor în ceea ce privește urmele de adîncime.

Descrierea urmelor în procesul-verbal. Aici se are în vedere locul pe care s-au format cum a r fi de exemplu un teren arabil, spațiu de locuit sau chiar drum, la fel aici se descriu și condițiile atmosferice, în special pentru urmele care au fost găsite în locuri neacoperite (de ploaie, de zapadă),în continuare se descrie numărul acestora, natura lor adică sunt urme de suprafață sau sunt urme de adîncime și în procesul-verbal se mai descrie și modul în care au fost create adică au fost create de picior încălțat, de picior descălțat sau încălțat numai cu ciorapi.

O atenție deosebită aici se acordă formei urmei, conturului ei și dimensiunilor lor, neluînd în considerare faptul dacă sunt urme de adîncime sau sunt urme de suprafață. La urmele de picior descălțat se atrage atenția dacă se disting detaliile caracteristice reliefului papilar, la fel urmele degetelor și nu în ultimul rînd aspectul talpii.

Dacă ne referim la urmele de încălțăminte se descrie în primul rind natura lor adică sunt urme de adîncime ori de suprafață sau cum se mai numesc în literatura de specialitate urme de stratificare sau de destratificare, aici se mai atrage atenția la forma lor generală, la lungime și la lațime ,măsurate în centimetri.

Dimensiunile referitoare la urmă se menționează de fiecare data separat pentru toată urrna și separat pentru toc. Se descrise și alte detalii necesare care ajută la identificare: de exemplu desenul antiderapant în cazurile cînd acesta există sau diferite semne de uzură.

Fotografierea urmelor.

Acest procedeu se realizează prin intermediul mijloacelor tehnice obișnuite, simple sau în unele cazuri prin folosirea unor tehnici speciale. Care nu ar fi aceste tehnicile folosite, urma trebuie în primul rînd pregătită pentru a fi fotografiată, aceasta are loc prin curățare cu mijloace corespunzătoare, aceasta are loc pentru a nu fi distruse detaliile care ar fi utile identificării. De pildă dacă prin ridicarea unei frunze, îngropate pe jumătate se alterează o parte a fundului urmei, aceasta va fi lăsată pe loc. [9]

În timp ce urma este supusă fotografierii, aparatul foto este fixat perpendicular pe urmă și la fel se folosesc sursele ajutătoare de iluminare pentru a putea fi ușor de identificat toate detaliile urmei. Alături de urma supusă fotografierii se pune o linie gradată sau alt mijloc de măsurat, pentru a putea fi fixate dimensiunile reale ale urmei, aceasta de cele mai dese ori se măsoară în centimetri.

La fel cu aceiași intenție se așează instrumentul de măsurat de-a curmezișul urmei. La urmeleca nu sunt suficient de bine conturate se trasează în jurul lor un cere cu. Pentru acest fel de urme se folosesc diverse tehnici speciale la fel de fotografiere.

Deci în cazuri speciale se folosesc diferite filtre pentru a putea realiza fotografia separatoare de culori, iar pentru urmele care sunt formate de zăpadă, unde contrastul nu este puternic, se folosesc filtre galbene sau exista cazuri cînd se purcede la pudrarea ușoară a urmei cu praf de grafit, pentru a reduce stralucirea puternică.

Copierea cu pelicula adezivă a urmelor de picioare. Metoda dată este folosită îndeosebi pentru urmele de suprafață, adică în momentul cînd acestea prezintă detalii importante ușor de a fi transpuse pe pelicula adezică, cum ar fi de exemplu: detalii ale desenului papilar sau detaliile de uzura de încălțăminte.

Această tehnică este folosită și în cazul urmelor de mîini, însă aici criminalistul trebuie sa dea dovadă de precauție, pentru a nu distruge detaliile urmei găsite la locul faptei la fel și pentru a asigura o copie uniformă a întregii suprafețe a acesteia .După ce sa obținut copia se verifică că s-a înregistrat negativul, iar pentru a obține pozitivul, se folosește aparatul de mărit, astfel se așează pelicula cu emulsia spre izvorul de lumini pentru o vizibilitate mai sporită a tuturor detaliilor.

Realizarea mulajelor. Aceasta este o etapă importantă a cercetării ce se desfășoară imediat după fotografiere, și eventual după desenarea urmei pe o coală de calc, așezată pe o bucată de geam, deasupra urmei.[10]

Aceasta este la fel o tehnică care se folosește îndeosebi la urmele de adîncime. În primul rînd înainte de a purcede la realizarea mulajului, urma care este supusă acestui proces trebuie pregătită, curățînd-o cu mijloace corespunzătoare, care să nu disrugă detaliile necesare identificării.

În cazul cînd urma nu este destul de bine conturată în adîncime, se așează în jurul ei și pe margini carton, lemn mărunțit sau pamint, aceasta se face pentru o înălțare și pentru a împiedica alunacarea în afara urmei a gipsului care este de o consistență mai moale. La realizarea mulajelor se folosesc substanțe ca ceara, parafina, gipsul.

În cazul cînd urma a fost lăsată pe o suprafata instabilă, cum ar fi nisipul, faina, această urmă mai întîi va fi pregătită înainte de turnarea soluției necesare. Pentru aceasta se pulverizează această suprafață cu vapori de apa astfel obținîndu-se o pojghiță care va fi ca un suport pentru materialul folosit pentru mulaj, fara a distruge detaliile existente.

Pentru pregătirea prafului de gips, acesta se pune într-un vas în care se adaugă apa și se amestecă pînă se obține o pasta cu fluiditate corespunzatoare cu consistența smîntînii. În cazul în care mulajul pe care l-am obținut este prea moale acesta își pierde forma și astfel părăsește conturul urmei. Iar dacă este prea dur, distruge toate detaliile urmei sau nu pătrunde în mod constant în toate detaliile acesteia.

Soluția de gips se toarnă în cîtevareprize, două sau chiar trei, iar între aceste sloiuri se așează diferite bețe sau fire de sîrma, pentru a asigura rezistența mulajului în timpul ridicării și al transportării lui la locul de destinație. Mulajul pe care l-am obținut se ridica cu atent pentru a fi evitată degradarea, după aceasta mulajul sa lasa să se usuce. După uscarea deplină a mulajului acesta este spălat după care se fotografiază.

Cărarea de pași

Uneori la cercetarea la fața locului pot fi observate o înșiruire constantă de urme, care sunt create de piciorul încălțat sau descălțat al unei și aceleiași presoane, care în literatura de specialitate are denumirea de cărare de pași sau mai putem găsi în unele izvoare și noțiunea de cărare de urme. În criminalistică importanța acestor urme este deneconceput, în unele cazuri constituind singurul mijloc de probă care ajută la identificarea presoanei supuse cercetării.

Cunoscîndi-se faptul ca mersul omului este supus și influentat de o mulțime de factori de ordin subiectiv și obiectiv, putem indentifica o anumită presoana și după urmele care au fost create în timpul mersului acestei persoane.

Este destul doar de o stabilire a grupului din care persoana dată face parte deoarece astfel, se restrînge cercul presoanelor bănuite ca ar fi creat aceste urme. Printre factorii obiectivi, care au o oarecare influență asupra particularităților mersului putem menționa vîrsta persoanei, sexul acesteia, starea de sanatate în care se află, la fel starea terenului, conditiile atmosferice și nu în ultimul rînd transportarea unor greutati de către persoana căreia îi aparțin urmele. [12]

La factorii subiectivi am putea enumera temperamentul persoanei, starea de neliniste a acestuia, teama, dorința de a se îndeparta de la locul faptei acestea toate se descoperă de niște specialiști calificați în domeniu. La descrierea cărării de pași se examinează urmatoarele elemente ale mersului: directia în care sa mișcat persoana, linia mersului, lungimea și lățimea pasului și nu în ultimul rînd unghiul pasului adică se are în vedere unghiul de mers.

Directia de miscare.

Dacă examinăm atent aspectul general al urmelor așa putem afla și direcția de mișcare a persoanei. La început se cercetează poziția degetelor a piciorului descălțat apoi și vîrful încălțămintei cînd piciorul esre încălțat, acestea trebuie să fie în față, spre direcția de mers, în care sa îndreptat persoana ce a lăsat urmele.

Acest fapt poate fi modificat în cazurile de simulare, aceasta se face îndeosebi cu scopul dezorientării organelor judiciarecare cercetează fața locului. În cazurile de simulare sunt cunoscute o multitudine de metode care sunt folosite cum ar fi: încălțarea diferitor tipuri de pantofi pantofi, folosirea ghetelor cu tocul în față, sau există cazuri cînd sa depistat confecționarea încălțămintelor cu cele 2 repere sus numite inversate adică: tocul încălțămintei se afla în față și vîrful acesteia la spate.

La depistarea cazurilor de simulare și pentru a diferenția mersul normal în ceea ce priveste încălțămintea, de mersul denaturat cu intenție, se iau în considerație mișcările pe care le-a facut piciorul în timpul mersului. Mersul omului se distinge prin 3 faze: prima fază este atingerea solului cu tocul, care este urmat de o ușoară alunecare înainte, duă care urmează așezarea tălpii cu toata suprafața sa pe sol și se sfîrșește cu ridicarea vîrfului și cu o ușoară alunecare în spate. Între prima și a doua fază, există deosebiri care pot fi ușor observate chiar cu ochiul liber, cu atît mai mult prin procedeul de fotografiere sau cel de măsurare.

Cînd o persoană atinge solul cu un pantof ce are vîrful și tocul inversate, se va marca o alunecare înainte mult mai scurtă la prima atingere cu solul, decît alunecarea care se produce înapoi, care este produsă la ridicarea talpii, a vîrfului încălțămintei de pe suprafața dată.

În continuare vom vb despre linia mersului. Ea la rîndul ei, aceasta constituie o linie frîntă, ce unește aceleasi puncte ale urmelor consecutive lăsate de piciorul stîng și de cel drept, și reprezintă linia după care corpul se mișcă odata cu fiecare pas făcut de această persoană. Punctele date reprezintă centrele exterioare ale calcîielor fiecărui picior, iar în rezultatul unirii acestora obținem o linie zig-zag. Aceste unghiuri formate de linia dată sunt mai mici sau mai mari,în functie de lungimea pasului.

Dacă ne referim la lungimea pasului acesta se măsoara din partea de la spate adică toc sau călcîi a unei urme unui picior, și pîna la partea de spate a urmei care este imediat următoare celuilalt picior care a lăsat urma. De cele mai multe ori lungimea pasului este folosită cu scopul de a stabili dacă presoana care a lăsat urmele fugea sau mergea normal, transporta o greutate sau nu.

Lățimea pasului se măsoara între laturile interioare ale călcîiului, tocului de la urma piciorului stîng, și pînă la urma celuilalt picior. Referindune la acest element se poate reduce cercul de persoane bănuite că ar fi produs cararea din urmele depistate, deoarece după acestea se va putea stabili vîrsta aproximativă a persoanei, starea lui de sănătate, viteza cu mers și în anumite cazuri chiar și sexul persoanei.

Cu timpul la persoanele vîrstnice lățimea pasului devine mai mare, deoarece persoana dată simte nevoia de a-și echilibra mersul și, din această cauză el merge cu picioarele mai îndepărtate față de alte persoane. Așa se întimplă și cu persoanele care transportă o greutate lăsînd astfel urme, aceasta are loc pentru a evita caderea în față, astfel asigurînduși baza de susținere prin îndepărtarea picioarelor.

La lățimea pasului, aceasta se reduce proportional cu viteza de deplasare asfel omul pentru a străpunge mai usor aerul și pentru a-și asigura viteza, acesta reduce din lățimea pasului. Indeosebi lățimea pasului este caracteristică sexului feminin, care tinde la reducerea lui pîna la inexisteța acestuia.

Femeile spre deosebire de bărbați, care nu dau importanță acestui element, își studiază mersul, călcînd cu un picior în fața celuilalt picior, încît ambele picioare calcă pe aceeași linie, ca la mersul pe bîrna de exemplu. Mai ales mersul dat este caracteristic pentru fetele fotomodel, manechine fiind un mers asemănător cu cel al acrobaților, sau a echilibriștilor.

Unghiul pasului, unghiul de mers, măsurat între axa cărării de urme și axa longitudinală a tălpii.[11]

Dacă vorbim despre acesta atunci unghiul pasului este dat de locul de întîlnire a liniei imaginare, care trece prin diametrul longitudinal al urmei cercetate cu linia mersului al aceleiași urme. Elementul dat uneori nu poate fi descris aceasta este în cazul în care linia mediana a urmelor este paralelă cu linia mersului în acest caz este aproape imposibil de descris unghiul pasului. Acest unghi poate fi pozitiv, în cazul cînd este deschis în directia de mers adică în cazul mersului norma, sau acest unghi poate fi negativ, dacă este deschis în direcția opusă adică în cazul mersului normal, denaturat intentionat sau forțat.

În cazul deschiderii unghiului aceasta este direct proporțională cu viteza de deplasare. Dacă persoana se deplasează la fuga, unghiul se deschide aici foarte mult, în timp ce la mersul normal, mersul studiat sau pasul de plimbare ,pentru a produce efectele așteptate unghiul pasului este de ordin pozitiv și are o deschizătură destul de mare.

Aceste toate elementele ale cărării de pași vor fiexaminate și descrise în procesul-verbal de cercetare la fața locului. După aceasta urmele vor fi fotografiate atat în grup, cît și independent, pentru a fi folosite în continuare la micșorarea cercului de presoane bănuite de a le fi produs, și nu în ultimul rînd la identificarea presoanei care a săvîrșit fapta.

Urme de buze

Valoarea de identificare a urmelor de buze. Importanța urmelor de buze în cercetările criminalistice a fost pusă în evidență prin numeroase cercetări întreprinse atît în țara noastră cît și peste hotare, cercetărin prin care s-a demonstrat fundamentul științific al identificării și pe baza acestor categorii de urme.[13]

Față de alte categorii de urme, urmele de buze sunt mai rar intalnite la locul savarsirii infractiunii, iar valoarea lor de identificare este mai redusă, comparativ cu urmele de mîini sau de picioare. Acest tip de urme sunt întîlnite în cazul infracțiunilor de omor și a celor care se referă la viața sexuală atît pe corpul victimei, cat și pe cel al făptuitorului. Conturul buzelor, compoziția machiajului, adică rujul oferă elemente cu valoare de identificare mai redusă. Urmele de salivă care sunt prezente în aceste împrejurări pot contribui la stabilirea grupului secretor și la aflarea grupei sangvine a persoanei careia îi aparțin.

Căutarea și ridicarea urmelor de buze. Acestea de cele mai multe ori se formează pe suporturi din cele mai diverse cum ar fi pahare, sticle pentru apă sau băuturi alcoolice din care se bea direct, linguri, diferite instrumente stomatologice, lenjerie de corp sau de pat și în unele cazuri chiar pe corpul uman. Aici sunt cercetate cu atenție toate obiectele pe care se formează de obicei asemenea urme. o mai mare valoare de identificare o au urmele latente, invizibile adică. Pentru depistarea lor sunt folosite diferite metode, cum ar fi pudrarea și afumarea.

Urmele de buze se consideră urme de suprafață și se formează prin depunerea lor pe obiectele cu care acestea vin în contact direct a unor secreții biologice (saliva), diferite produse alimentare (grasimi, sosuri, sucuri) sau în unele cazuri chiar produse cosmetice (rujuri, vaselina).

Pentru ridicarea lor, suprafața unde au fost găsite se pudrează, într-un strat fin, această pudră relevantă se aplică pe întreaga suprafață pe care se presupune că păstrează urme de acest tip; la fel, pudra se mai aplică pe suprafața cercetată cu ajutorul unei pensule. Pentru aceasta sunt folosite pulberi din cele mai cunoscute în dactiloscopie, precum și cele care sunt întrebuințate în cosmetică deseori.

Mereu, la alegerea pulberii se va urmări asigurarea contrastului cu fondul. Obiectele supuse cercetării vor fi manevrate cu mare grija, pentr a nu deteriora sau chiar șterge urmele. Dacă ne referim la afumare, aceasta se aplică îndeosebi la relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal cromat sau nichelat, la fel procedeelor folosite la urmele de mîini.

Urmele ridicate se descriu în procesul-verbal de cercetare la fața locului, apoi se fotografiază. Obiectele care sunt comod transportabile se ridică pentru a fi cercetate în laborator. Fotografierea urmelor de buze se realizează dupa tehnici simple cunoscute, sau cu mijloace moderne, în dependență de natura și caracteristicile suportului, la fel depinde și de dotarea tehnică a organelor de urmărire penală, care efectuează cercetările asupra acestui tip de urme.

Pentru relevarea urmelor care sunt latente se folosește procedeul reflexiei sau un alt procedeu numit fotografierea prin transparență, în cazul în care supotul pe care au fost depistate urmele este transparent. Urmele de buze depistate pe corpul uman pot fi relevate prin fotografierea cu tehnici speciale, ce folosesc razele gamma.

Urme de dinți

Urmele de dinți au o valoare de identificare a persoanelor apreciabilă, datorită detaliilor danturii care pot fi imprimate în urma respectivă, datorită unor caracteristici ale formei, dispunerii și particularităților prezentate de fiecare dintre dinte, îndeosebi după vîrsta de 25 de ani , cînd întraga dantură este formată.[14]

Acest tip de urme le întîlnim în special în cazul infracțiunilor de violență, violuri, tîlhării, care pot fi atît pe corpul victimei, cît și pe corpul făptuitorului. De asemenea, acestea pot fi găsite pe obiecte capabile de a le reproduce detaliile, cum ar fi alimentele (branzeturi) sau fructele (mere, pere). Acele elemente care servesc la identificare sunt lungimea și lățimea acestora, modul cum sunt dispuși pe maxilare, lipsa unora dintre dinți sau a unor părti a acestora, modificări datorate uzurii, a accidentelor, datorită diferitor boli, în urma lucrărilor de protecție dentară sau alte elemente ce individualizează sisemul dentar. Un alt element care ajută la identificare este stabilirea danturii umane.

Cautarea si ridicarea urmelor de dinți. Aceste tipuri de urme pot fi găsite pe diferite suporturi, în formă statică sau dinamică. În formă statică, urmele păstrează conturul, plasamentul, lățimea și distanța. Dacă ne referim la urmele dinamice se recunosc pe obiectul primitor, deoarece au aspect de striații, creeate de neregularitățile lor, în special ale dinților situați pe maxilarul superior. Pe corpul omului aceste urme se formează ca urme de suprafață pentru ca, după ce sa produs mușcătura, pielea și țesuturile moi au capaitatea de a reveni în poziția lor inițială.

În cadrul cercetărilor la fața locului, prezența medicului legist, iar cînd situația cere chiar și a unui medic stomatolog, poate deseori contribui substanțial la descoperirea și la valorificarea acestor urme. Din motiv că urmele de dinți sunt vizibile și cu ochiul liber, descoperirea lor nu întampină mari dificultăți.

Pentru a fi valorificate, aceste urme în cursul cercetărilor trebuie fixate în primul rînd prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la fața locului, după care urmează a fi fotografiate sau folosirea mulajelor. Descrierea acestor urme în procesul verbal de cercetare la fața locului se face cu respectarea acelor regulilor generale privitoare la întocmirea acestui mijloc de probă.

O atenție deosebită se acordă descrierii suporturilor pe care acestea s-au găsit, natura și consistența acestora, forma și numărul lor. Dacă suportul este chiar corpul omului care se află în viață sau pe un cadavru, se menționează zona în care au fost găsite acestea, cu precizarea organului de apropiere, adică ochi, nas, ureche sau altă parte a corpului.

Dacă există mai multe urme, se precizează distanța dintre acestea. Fiecare dintre urmele depistate vor fi descrise separat, cu precizarea formei, dimensiunilor, precum și a aspectului, a culorii în care se aflau acestea la momentul depistării. Fotografierea acestui tip de urme se face cu obiectivul aparatului foto aflat în pozitie perpendiculară pe suprafața purtătoare de urme.

Urmează a fi supuse fotograferii grupele de urme precum și fiecare urma individual, folosindu-se diferite surse de iluminat așezate lateral sau în spatele aparatului foto, prin diferite procedee, în dependență daca urmele sunt de adîncime sau de suprafață..

Pentru aputea aprecia dimensiunile reale ale urmelor de diți, se recomandă folosirea unei linii gradate, asezată lîngă urma depistată. Pentru mulajele acestui tip de urme se folosesc materiale cunoscute, gipsul dentar de cele mai multe ori. Urma mai întîi va fi pregatită astfel înlăturînduse toate impuritățile și corpurile străine care ar împiedica procesului.

Daca urma este depistată pe un suport moale (ciocolata, unt), aceasta va fi stropită cu substanță de serlac, pentru a forma o crustă de protecție, apoi se toarna gipsul. Mulajele la fel se fotografiază și se conservează în ambalaje corespunzatoare. La efectuarea expertizei criminalistice se vor folosi mulaje de comparație, luate de la persoanele bănuite că aceste urme le aparțin. De asemenea dacă expertului i se pun la dispoziție și modele de comparație, aceasta poate stabili identitatea sau neidentitatea persoanei. [15]

Urmele biologice de natură umană

Cercetarea firelor de păr

În cadrul activității de cercetarea a firelor de par se folosesc diferite denumiri care nu întodeauna sunt proprii de a contura conținutul acestei noțiuni. Ca să includem firele de par în sfera largă a urmelor, acestea au fost asemănate cu urmele și au căpătat și denumire proprie ,,urme de natura piloasa" putem întîlni și noțiunea de ,,urme sub forma firelor de par". Aceste denumiri sunt într-un fel improprii, fiindcă de fapt, se cerceteaza firele de par dar nu urmele acestora, în acest caz cercetarea are drept scop studiul de identificare a firelor de par, adică se are în vedere, măsura în care aceste fire de păr pot contribui la identificarea persoanei căreia îi aparțin.

Comparativ cu alte urme produse de diferite părți ale corpului cum ar fi urmele de mîini, de picioare, de buze sau de dinți, firele de păr au valoare de identificare mai redusă. Firele de păr sunt cercetate fiindcă ajută la restragerea cercului de persoane de la care acestea ar putea proveni. Acestea conțin informații care se referă la vîrsta aproximativă a persoanei, starea lui de sănătate, sexul persoanei date, împrejurările care au dus la desprinderea de la locul de inerție adică prin inermediul ruperii, smulgerii, au fost tăiate sau prin căderea naturală a acestora, la fel acesta ne aduce informațiidespre zona corpului din care s-au desprins cum ar fi cap, gene, sprancene.[16]

La fel valoarea de identificare a firelor de păr se micșorează și datorită posibilităților pe care le oferă toate produsele cometice folosite de a le schimba usor culoarea și alte trasaturi proprii firului de păr.

Cercetarea firelor de păr.

În știința criminalistică cercetarea firelor de păr este înfăptuită atît de către organele de urmărire penala, cît și de experții din domeniu, adică de criminaliști.

Sarcinile organelor de urmarire penala. La efectuarea cercetării la fața locului, organele de urmărire penală dau o importanță mai deosebită procesului de căutare, ridicare și conservare a firelor de păr găsite, indiferent de fapta cercetată, însă acestea prezintă un interes mai deosebit în cazul cercetării infracțiunilor de violență a fost săvîrșită.

Firele de păr, uneori pot rămîne la fața locului și atunci cînd a fost săvîrșit un furt sau în cazul unei distrugeri de bunuri, dar de cele mai multe ori, acestea sunt aproape nelipsite atunci cînd se săvîrșesc fapte împotriva vieții persoanei sau a integrității corporale a acestuia, la fel în cazul infracțiunilor ce atentează la viața sexuală, și în unele cazuri de tîlhării pot fi depistate.

De cele mai multe ori firele de păr se caută pe lenjeria de pat de la fața locului, pe lenjeria de corp, pe îmbracaminte, pe corpul victimei dacă aceasta este și nu în ultimul rînd pe corpul făptuitorului, dacă acesta este cunoscut. Firele de păr pot fi observate și cu ochiul liber, însă se recomandă a se folosi o lupă sau o lampă cu raze ultraviolete pentru facilitarea procesului de căutare.

În cadrul cercetării mijloacele și metodele care sunt folosite diferă, deoarece aceasta depinde de împrejurările în care s-a săvîrșit fapta dată. De exemplu în cazul incendiilor sau exploziilor, cînd sunt temperaturi foarte înalte, firele de păr pot suferi unele schimbări în ceea ce privește culoarea, aspectul sau în unele cazuri pot fi carbonizate, astfel complicînd munca expertului criminalist.

În ceea ce privește activitatea de căutare a firelor de par, atunci aceasta continuă pe toată durata cercetării la fața locului, aceasta se caută atît pe corpul victimei, cît și pe obiectele care se află în jurul acesteia.

În primul rînd vor fi supuse cercetării obiectele de uz personal ale victimei și cele ale făptuitorului: pieptene, prosop precum și obiectele corp delict cum ar fi un cuțit, topor, atăît la persoanele bănuite cît și la victime, firele de păr vor fi căutate pe mîini și desigur sub unghiile acestora. [17]

Astfel, în procesul-verbal de cercetare la fața locului sa vor înregistra cît mai multe detalii și date privind locul și suportul sau suprafețele unde au fost găsite aceste fire de păr, după aceasta vor fi fotografiate. [18]

Firele care au fost găsite în cadrul cercetărilor la fața locului urmează a fi ridicate cu multa atenție, pentru a nu putea fi amestecate cu cele provenite de la alte persoane după săvîrșirea faptei și inducerea în eroare a organelor care înfăptuiesc cercetarea la fața locului.

Pentru a putea fi cercetate ulterioar în laborator acestea vor fi introduse în eprubete speciale sau pungi de celofan, ambalate și cu cîte mai multe detalii privind locul unde au fost gasite acestea. La fel organelor de urmărire penală au împuternicirea de a colecta fire de păr de la persoanele bănuite, aceasta se înfăptuiește pentru a fi comparate cu cele care au fost găsite la fața locului. Se recomandă ca firele de păr sa fie extrase din mai multe regiuni ale corpului, iar dacă vorbim despre părul de pe cap, trebuie să se aleagă din locuri diferite, menționînduse despre aceasta pe plicurile în care au fost introduse și ambalate.

Expertiza criminalistica a firelor de par. Deși acestea au o valoare de identificare mai mică față de alte urme, în pactica organelor judiciare este deseori solicitată expertiza criminalistică a firului de păr.

Pentru a da posibilitatea expertului de a formula concluzii științifice fundamentate, organele de urmărire penală sunt nevoite să recolteze firele de par de la fața locului cu multa atenție, după aceasta urmează a fi introduse, separat, în plicuri bine etichetate, iar firele de păr care constituie modele de comparație sa fie introduse, la fel în plicuri separate etichetate.

Urmele de sînge

Față de bogata practică judiciară existentă îm materie și, așa cum se subliniază în literatura de specialitate, la fața locului se întîlnesc mai multe categorii de urme (sînge, alte țesutiri moi, diverse secreții), în multe cazuri ele fiind associate, cee ace impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.[19]

Cercetarea urmelor biologice se situeaz[ ]n zona de interfață a Criminalisticii cu Medicina Legală. Practice nu se poate vorbi de o somplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau a cee ace este denumit în practică expertiza complexă.[20]

Urmele de sange, față de alte categorii de urme au valoare de identificarea datorita posibilității lor de a determina regiunea sau organele din care provin, la fel se poate determina natura lor, nemaivorbind de grupa sangvină, la fel se poate depista prezența alcoolului sau a unor alți microbi în componența sîngelui, timpul dar cu aproximație în care s-a scurs de la săvîrșirea faptei, și se mai poate stabili daca acesta provine de la o persoană sau de la mai multe persoane.

Din aceste considerente, organul de urmărire penală trebuie pe lîngă valoarea de identificare a acestor urme să cunoască și noțiuni ce se referă la proprietățile fziologice ale sîngelui și la compoziția acestuia. Adulții poate avea o cantitate de 4-5 litri de sînge în organizm, aceasta reprezintă a 13-a parte din greutatea corpului uman.

Printre principalele componente ale sîngelui sunt plasma și elementele celulare: globulele roșii care mai sunt numite și hamații sau eritrocite, și globulele albe numite și leucocite și trombocitele la fel fac parte din componența sîngelui. Sîngele omenesc are caracteristicile sale proprii, care ne ajută să deosebim urmele de sînge de natură umană de sîngele provenit de la alte vietuitoare, sau din alte surse.

De exemplu, sîngele de la pasăre, care poate fi găsit adesea la fața locului, în apropiere de cadavru sau pe obiectele pe care se presupune ca ar fi fost folosite la săvîrșirea acestei fapte, poate fi ușor de deosebit de sîngele uman, deoarece acesta nu conține globulele roșii cum le are sîngele uman. Față de compoziție și de alte criterii de diferențiere, putem să determinăm zona sau organul din care acesta provine.

Așadar , sîngele din artere este mai deschis la culoare, iar cel care provine din vene este cu mult mai închis. La fel, sîngele provenit de la creier conține încă în plus și niște fibre sau niște celule nervoase, ceea ce îi conferă acestuia un timp de coagulare mult mai îndelungat decît sîngele provenit din alta parte. Odată ieșit din organism, sîngele se oxidează, apoi își schimbă culoarea caracteristică lui, căpătînd culori din ce în ce mai închise, odată cu scurgerea timpului.

Urmele de sînge găsite pe îmbrăcăminte sau pe alte suporturi pot fi distruse ușor, pîna la dispariția lor prin folosirea unor substanțe chimice sau chiar prin simpla spălare cu apa a acestei suprafeți. Orice procedee nu ar fi folosite pentru a face sa dispară petele de sînge, pe aceste suprafețe rămîn urme caracteristice, care pot fi depistate în laborator sau prin folosirea unei lămpi ultraviolete, care facilitează procesul de cautare a urmelor de sînge.

Cercetarea urmelor de sange.

Organele de UP trebuie să cunoască foarte bine procedeele care trebuie folosite pentru căutarea, evidențierea, fixarea și ridicarea urmelor de sange de la fața locului.

Căutarea urmelor de sînge

Descoperirea urmelor sangvinolente reprezintă o activitate de o deosebită importanță.[21]

Urmele de sînge se caută, porninduse de la studiul suporturilor pe care se pot forma acestea. Din practica organelor de urmărire penală rezultă că, în cursul cercetărilor la fața locului, urmele de sînge cel mai des se pot găsi atît pe corpul și pe îmbrăcămintea victimei cît și pe cea a agresorului, la fel se mai depistează pe obiectele care se presupune că ar fi fost folosite la săvîrșirea faptei în cauză, adeseori se găsesc pe drumul parcurs de victimă și de agresor, aceasta în cazul dacă prezintă leziuni deschise, la locul în care a fost găsită și victima.

Toate detaliile acestea vor fi examinate cu deosebită precauție, deoarece este cunoscut faptul că pot fi folosite diferite procedee care ar duce la distrugerea lor cum ar fi prin ștergere, tratare cu substanțe chimice, la fel prin arderea obiectelor purtatoare sau prin spălare.

În dependență de natura lor și de cantitatea de sînge care sa scurs în afara corpului uman, urmele de sange pot lua diferite forme cum ar fi: balta de sînge, diferite mînjituri sau picaturi cel mai adesea întîlnite.

Balta de sange este atunci cînd s-a scurs o cantitate de sange destul de mare și poate lua forme rotunde sau forme fără contur, în dependență de natura suportului, cum ar fi de exemplu pe un support înclinat de exemplu pe care se formează șiroaie de sange. La fel sîngele provenit din vene formează urme cu diferite forme bine conturate, pe cînd sîngele provenit din artere, datorită presiunii cu care el iese în afara corpului, capătă adeseori formă de stea cu ramificații, dimensiunile cărora diferă în dependență de înalțimea și distanța la care se afla acest support.

Mînjiturile sau mai sunt numite darele de sînge se formează pe timpul cînd persoana care a suferit leziuni s-a tîrît în scopul de a încerca să-și salveze viața, ori atunci cînd cadavrul a fost tîrît de faptuitor cu scopul de a fi ascuns, de lichidare a probei. La fel, darele de sange provin în unele cazuri de la porțiunile corpului cu leziuni pe care victima sau faptuitorul le-a atins cu anumite obiecte în timpul unor mișcări intenționate sau involuntare.

Picaturile, acestea au diferite forme și dimensiuni caracteristice în dependnță de natura lor, în dependență de poziția în care era victima și agresorul cînd sa săvîrșit fapta, se mai ia în considerare poziția în care se află victima față de suportul pe care se găsesc urmele, adică este culca sau în picioare.

La căutarea urmelor de sange nu prea se întampină dificultăți mai ales atunci cand sunt proaspete, și au o vizibilitate sporită. Este mai complicată căutarea atunci cînd sunt dovezi care duc la concluzia că au fost spălate, sau au fost tratate cu diferite substanțe chimice sau pur și simplu au fost spălate.

Din aceste considerente se folosec diferite surse de iluminat, lampa cu raze ultraviolete sau în unele cazuri diferiți reactivi, care dau posibilitatea diferențierii petelor care ar părea a fi de sînge, de petele care întradevăr sunt formate de sînge. În cele mai dese cazuri, urmele de sînge se găsesc pe corpul și/sau pe îmbrăcămintea agresorului sau a victime. Dacă ne referim la victimă, atunci urmele de sange ar trebui sa fie căutate de fiecare data cînd s-au produs leziuni ale pielii, organelor sau a țesuturilor.

Dacă lipsesc urmele de sînge de la un cadavru care prezintă leziuni, aceasta constituie o îmrejuarare negativă după care putem trage concluzia ca fapta a fost săvîrșită în alt loc. În ceea ce privește îmbrăcămintea, urmele de sange vor fi căutate cu o atenție deosebita, cunoscîndu-se faptul că acestea pot fi spălate sau șterse cu diferite substante chimice care duc la dispariția petei. Urmele de sange mai trebuie căutate și în depozitul subunghial, aceasta se referă atît la victimă cît și la cercul de persoane bănuite ca ar fi participat la săvîrșirea infracțiunii.

La fel se cercetează obiectele care au fost folosite la săvîrșirea infracțiunii: cuțit, topor deoarece acestea poartă urme de sînge provenite de la victima, dar la fel de bine conturează și urme care pot proveni de la agresor. Dacă fapta sa produs într-o încăpere, petele de sînge vor fi căutate în primul rînd pe lenjeria de pat, pe mobilier, pereti, tavan sau pe covoare.

Cînd există suspiciuni că au existat urme de sînge în aceste cazuri vor fi folosite diverse surse de lumina adecvate, lampa cu raze ultraviolete care au menirea de a pune în evidență prezența sangelui sau absența acestuia. Într-un loc deschis sau în padure de exemplu, urmele de sînge vor fi căutate pe în iarbă, pe frunze, flori sau sol. În cazul în care faptele au fost săvîrșite în mai multe etape, pe traseul parcurs de victimă vor fi căutate urmele de sange pe cărarea de pași sau pe drumul care se presupune că ar fi fost parcurs de agresor și victimă.

O atenție aparte trebuie oferită căutării urmelor de sînge pe autovehiculele care sunt presupuse că ar fi fost implicate în producerea vatamărilor corporale sau chiar în uciderea unor persoane, după care acestea au părăsit fața loului. Deseori autovehiculele sunt folosite la transportarea cadavrului victimei.

Din aceste considerente acestea vor fi cercetate atît prin interior, cît și pe suprafețele exterioare care posibil au fost expuse contactului cu victima și în așa mod sau produs careva urme. În afară de examinarea cu ochiul liber, aici la fel fi vor fi folosite diferite procedee tehnice necesare, surese de lumina sau lămpi cu raze ultraviolete pentru depistarea mai ușor a urmelor. După forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sîngele provine din artere sau vene. [23]

Fixarea urmelor de sînge găsite la fața locului. La descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la fața locului și fotografierea acestor urme se folosesc diferite procedee cunoscute.

Procesul-verbal de cercetare la fața locului trebuie să conțină date referitoare la următoarele: locul unde au fost găsite urmele aceste urme adică suportul, la fel se include raportul cu celelalte urme, distanța dintre ele, mărimea urmelor, aspectul și culoareaîn care se aflau cînd au fost găsite, forma adică erau sun formă de baltă, stropi sau dara.

Daca acestea au fost depistate pe corpul victimei sau a persoanei banuite, la fel se indică regiunea anatomică sau organul pe care au fost găsite, iar în cazul îmbracamintelor se indică și locul unde se afla. Fotografierea acestu tip de urme se face prin procedee simple, obișnuite însă se recomandă fotografierea separatoare de culori sau chair fotografia color a acestora, precum și imprimarea video a acestora.

Pentru ridicarea urmelor de sînge se folosesc diferite procedee în dependență de stadiul de coagulare a sangelui, de mărimea urmei sau de suportul pe care acestea se găsesc. În cazul în care sîngele nu s-a coagulat, acesta se colectează cu pipeta apoi se introduc în eprubete sigilate și bine etichetate. În cazul sîngelui coagulat, acesta se ridică prin desprindere cu o lamă de cuțit și se introduce la fel în eprubete.

Dacă cantitatea de sînge este mai mică, în cazul picăturilor atunci se folosește hîrtia de filtru, aceasta în cazul sîngelui necuagulat; picaturile care sunt mai vechi vor fi prelucrate mai întîi cu apă distilată, pentru ale aduce în starea de substanță solubilă. Dacă urmele se găsesc pe frunze, atunci se taie crengile sau frunzele, iar cînd acestea se află pe pămînt ori pe nisip, acestea se ridică cu toată această porțiune pe care au fost găsite.

Dacă obietele sunt comod de transportat, și sunt purtătoare de urme, acestea se ridică pentru examinarea lor în laborator, ele urmînd a fi ambalate cu grijă, pentru a nu suferi modificări urmele cercetate. Pentru expertiză, organele de urmărire penală, și cu ajutorul personalului medical, în cazul cînd este necesar, vor folosi și probe de comparație atît de la victimă, cît și de la persoanele banuite în această cauză.

Atragem atenția asupra recomandărilor făcute insistent de către medicii legiști sau biologi, de a nu se ambala obiectele purtătoare de urme de sînge în stare umedă și mai ales în material plastic. [22]

Expertiza urmelor de sange, reprezintă o expertiză complexă, deoarece, fiind efectuată de personal medical calificat, în unele cazuri se solicită și participarea experților criminaliști pentru o expertiză mai concretă, la fel această expertiză este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări adresate de către organele judiciare. [24]

Vizînd întrebările ce pot fi adresate expertilor diferă în dependență de modul cum sunt examinate probele ridicate în cursul cercetării la fața locului, precum și probele de comparație folosite. După examinarea urmelor ridicate de la fața locului, expertul are posibilitatea de a stabili dacă urma este de origine umană, grupa sangvina a acestei persoane, vechimea cu probabilitate a urmei, și la fel se stabilește dacă sîngele conține impurități sau nu.

În cazul cînd se prezintă și proba pentru comparație, expertul poate ajunge la concluzia dacă cele două probe au aceeași grupă sau dacă există și alte asemănări cu aceasta. În dependență de cantitatea de sînge găsită și starea în care acesta se afla, se poate stabili și faptul dacă sîngele dat conține alcool sau elemente de natura toxică în componența sa.

Identificarea persoanelor după urmele de sînge a devenit posibilă îndeosebi în ultimii ani. Prin introducerea tehnologiilor moderne care determină caracteristicile genetice ale celulelor specifice componentelor sangvine, permit experților să formuleze concluzii pozitive sau negative certe și în domeniul dat.

Urmele de salivă

Urmele de salivă au o valoare de identificare mai mică comparativ cu alte tipuri de urme. Acestea fiind un produs al glandelor salivare, le găsim pe diferite obiecte care aparțin făptuitorului, victimei sau altor persoane.

Valoarea urmelor date constă în posibilitatea de a se determina grupul secretor al persoanei căreia îi aparțin. Saliva reprezintă un compus lichid care este format din următoarele elemente: 99% apa, 0,3% substanțe organice și 0,7% elemente celulare degenarate care sunt provenite din glande, mucoasa bucală și limfonoduli, fară microbiană și substanțe anorganice.

Datorită constătarilor făcute de savantul japonez K.Yamakami, potrivit cărora în toate secrețiile organismului grupul secretor corespunde grupei sangvine, prin examinarea în laborator a urmelor de salivă poate fi stabilită și grupa sangvină. [26]

Căutarea urmelor de salivă. Organele de urmărire penală sunt obligate să cunoască modul în care acestea sau format și locurile unde acestea sunt întîlnite cel mai des. Este cunoscut faptul că urmele de salivă cel mai des se depun pe obiecte în timp ce o persoană de exemplu fumează, sau mănîncă, fie că cîntă la un intrument de suflat, de asemenea, aceste urme se depun pe corpul unei persoane în timpul sărutului.

Aceste urme se caută în locurile unde se formează cel mai frecvent adică pe obiecte din cele mai diferite cum ar fi batiste, pahare, țigări intrumente muzicale de suflat, lenjerie de pat și de corp sau chiar pe corpul victimei. [25]

La fel ca și la alte tipuri de urme cercetarea și examinarea urmelor de salivă se face cu deosebită atenție, fiindcă acestea pot fi confundate cu pete de alta natura. Caracteristic urmelor de saliva este faptul ca ele au culoare și aspect diferit.

Fixarea și ridicarea urmelor. Urmele date se descriu în procesul verbal de cercetare la fața locului și urmează a fi fotografiate. La fel în procesul-verbal se concretizează suportul pe care au fost gasite acestea, aspectul în care au fost găsite, culoarea lor cît și conturul și natura acestor urme.

Fotografierea urmelor de salivă se face prin procedee obișnuite care sunt folosite și la fotografierea altor tipuri de urme ori prin folosirea unor dispozitive separatoare de culori, în dependență de culoarea obiectelor pe care au fost găsite urmele date.

La ridicarea urmelor date se folosesc diferite tehnici, în dependență de starea în care se aflau acestea. Dacă urmele sunt proaspete, acestea se ridică cu ajutorul pipetei și se introduc în eprubete etichetate și închise, iar pentru cele care sunt mai puțin conturate se folosește hîrtia de filtru pentru a fi ridicate.

Dacă urmele sunt vechi, acestea sunt umezite cu apa distilată, apoi urmează a fi ridicate ca și cele proaspete. Obiectele care sunt purtătoare de urme, îndeosebi comod de transportat, acestea se ridică în totalitate pentrut examenul de laborator, ele urmînd a fi bine ambalate și protejate, pentru a nu suferi modificări detaliile acestor urme. Pentru efctuarea expertizei se vor colecta și probe de comparație de la persoanele bănuite în această cauză.

Expertiza urmelor date, servește la clarificarea unor aspecte aproape asemănătoare cu urmele de sînge. Expertul, în primul rînd poate decide dacă urma dată este de salivă sau nu și se mai poate stabili daca saliva aparține unei ființe umane sau nu. De asemenea, axpertul stabilește calitatea de secretor sau nesecretor și pînă la final poate stabili chiar și grupa sangvină a persoanei careia îi aparține.

O serie de particularități pot fi determinate și de mediul în care își desfășoară activitatea persoana căreia îi aparține urme, cum sunt cazurile persoanelor care își desfășoară activitatea în întreprinderi chimice, topitorii sau chiar în mine. [27]

3.2Corpurile delicte

Posibilitatea determinării acestor circumstanțe, adică, posibilitatea aflării adevărului în cauzele penale e dată de împrejurarea că infracțiunea, ca orice faptă a omului, este însoțită, în majoritatea sitațiilor, de producerea unor transformări în mediul înconjurător.

Astfel de modificări, de natură materială, desemnate prin termenul de urme, luat aici în accepția cea mai corespunzătoare, sunt susceptibile de o constatare nemijlocită, cad sub simțurile noastre și pot fi percepute direct de către organele de urmărire penală în cadrul unor acte de urmărire penală (cercetarea la fața locului, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri) sau prin supunerea acestora unor examinări de specialitate (expertize, constatări tehnico-știinșifice).

Descoperirea, ridicarea, fixarea, analiza și sinteza acestor elemente materiale furniează informații utile cu privire la infracțiunea săvîrșită și la făptuitorul acesteia.

În cele mai multe cazuri, săvîrșirea unei infracțiuni este marcată și prin urmele lăsate pe anumite obiecte la locul fapaptei, prin însăși lăsarea unor obiecte la locul săvîrșirii infracțiunii sau în apropierea acestui loc. [ ]

Denumite și “martori mulți” ai ănfăptuirii justiției, mijloacele materiale de probă pot furniza uneori informații mai exacte decît martorii adevărați și nu ridică niciodată suspiciunile relei-credințe care pot fi întîlnite, uneori la persoanele chemate ca martori. Obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvîrșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, sunt mijloace de probă.

De asemenea sunt mijloace materiale de probă obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvîrșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii. Data fiind legătura strînsă pe cae o au aceste din urmă categorii de obiecte cu săvîrșirea infracțiunii, ele au fost denumite de către legiuitor corpuri delicte. [ ]

Multitudinea și varitatea obiectelor și înscrisurilor care pot servi la aflarea adevărului se găsesc sub o diversitate de forme, mărimi, proprietăți fizico-chimice ascunse ori la vedere și pot fi clasificate în mai multe categorii. Reieșind din literatura de specialitate și dispozițiile legale s-ar putea face următoarea clasificare a acestora:

-obiecte și înscrisuri care au fost folosite sau destinate să servească la comiterea infracțiunii. De exemplu: documentul falsificat în vederea trecerii frauduloase a frontierei ori „gura de lup” folosită la comiterea furtului prin forțarea unei case de bani.

-obiecte care reprezintă produsul infracțiunii. De exemplu bunurile delapidate de gestionar sau lucrul însușit de infractor în cazul unui furt.

-obiecte ori înscrisuri care poartă o urmă a faptei penale comise. De exemplu înscrisul contrafăcut prin fals sau lacătul distrus prin forțarea încuietorii în cazul unui furt, ori tabelul de plată, folosit pentr săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune în paguba avutului obștesc, prin pontarea unei persoane în mod fictiv.

-orice alte obiecte sau înscrisuri care servesc la aflarea adevărului și rezolvarea cauzei. De exemplu bancnotele ori alte bunuri de valoare cu urmele digitale ale mituitului în cazul infracțiunii de mită.

Corpurile delicte sunt recunscute obiectele, în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au ervit la săvîrșirea infracțiunii, au păstrat asupra lor urmele acțiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acțiuni, precum și banii sau alte valori ori obiecte și documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracțiunii, constatarea circumstanțelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale. [ ]

Obiectul poate fi recunoscut ca corp delict în următoarele condiții:

1.dacă prin descrierea lui detaliată, prin sigilare, precum și prin alte acțiuni întreprinse imediat supă depistare, a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esențiale a particularităților și semnelor sau urmelor aflate pe obiect.

2.dacă a fost dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii:

a.cercetarea la fața locului

b.percheziție

c.ridicare de obiecte

d.precum și prezentat de către participanții la proces, cu ascultarea prealabilă a acestora.

Pentru ca un obiect sau altul să devină corp delict, trebuie respectată ordinea de depistare, ridicare și fixare a corpurilor delicte. Această ordine este stabilită prin lege și include următoarele etape:

1.fixarea împrejurărilor depistării obiectelor, care pot fi corpuri delicte (în procesul verbal de cercetare la fața locului, de percheziție sau de ridicare).

2.examinarea și descrierea detaliată a corpurilor delicte în procesul verbal corespunzător.

3.emiterea unei ordonanțe de anexare a corpurilor delicte la dosarul penal. [ ]

Corpurile delicte sunt anexate și se păstrează în dosar sau se păstrează în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte motive, nu pot fi păstrate împreună cu dosarul trebuie fotografiate și fotografiile se anexează la procesul-verbal. Obiectele voluminoase, după fotografiere, pot fi sigilate și transmise spre păstrare persoanelor fizice sau juridice. În acest caz, în dosar se va face mențiunea respectivă.

Substanțele explozive și alte obiecte care prezintă pericol pentru viața și sănătatea omului și din acest motiv nu pot fi păstrate în calitate de corpuri delicte, fapt confirmat prin concluzia specialiștilor ăn domaniu, în baza ordonanței organului de urmărire penală autorizate de judecătorul de instrucție, se nimicesc.

Imediat după ridicare și examinare, metelele nobile și pietrele prețioase, perlele, valuta națională și străină, carnetele de plată, hîrtiile de valoare, obligațiile, care pot fi recunoscute corpuri delicte , se transmit spre păstrare la instituțiile Băncii Naționale. Valuta străină, banii lichizi naționali, obligațiile ridicate în cadrul efectuării acțiunilor de urmărire penală se păstrează în dosar dacă ele conțin semne individuale în urma săvîrșirii infracțiunii.

Corpurile delicte și alte obiecte ridicate sunt păstrate pînă ce soarta lor nu va fi soluționată prin hotărîre definitivă a organului de urmarire penală sau a instanței. La păstrarea corpurilor delicte și a altor obiecte, la transmiterea lor pentru efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-științifice sau medico-legale, precum și la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penală sau altei instanțe judecătorești trebuie să fie luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea între ele sau amestecul corpurilor delicte ori a altor obiecte.

În cazul transmiterii cauzei, în documentul de însoțire, în anexele la el și informația anexată la rechizitoriu sunt indicate toate corpurile delicte și alte obiecte care au fost anexate la dosar și pe care îl însoțesc, precum ș locul lor de păstrare dacă ele nu sunt anexate la dosar.

La transmiterea cauzei în care figurează corpuri delicte, organul care preia cauza verifică prezenșa obiectelor anexate la dosar în conformitate cu datele menționate în documentul de însoțire. Pînă la soluționarea cauzei penale, procurorul, în faza urmăririi penale, sau după caz, instanța dispune restituirea către proprietarul sau posesorul legal:

-a poduselor ușor alterabile.

-a obiectelor necesare acestuia pentru viața cotidiană.

-a animalelor domestic, păsărilor, altor animale care necesită îngrijire permanent.

-a automobilului sau a unui alt mijloc de transport, dacă acesta nu a fost sechestrat pentru asigurarea acțiunii civile în cauza penală sau a posibilei confiscări special a bunurilor.

Corpurile delicte voluminoase, care necesită condiții special de păstrare și care nu au pe ele urme ale infracțiunii, precum și alte corpuri delicte, cu excepția celor care au servit la săvîrșirea infracțiunii și care păstrează pe ele urmele infracțiunii, se transmit instituțiilor fiscal respective pentru a fi utilizate, păstrate, ăngrijite sau comercializate.

În cazul în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menționate nu este cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau instituțiilor fiscal respective pentru a se decide utilizarea, păstrarea, îngrijirea sau comercializarea acestora cu transferarea banilor încasați la contul de deposit al procuraturii sau al instanței de judecată respective.

În cadrul soluționării cauzei îm fond se hotărăște chestiunea cu privire la corpurile delicte. În acest caz:

-uneltele care au servit la săvîrșirea infracțiunii vor fi confiscate și predate instituțiilor respective sau nimicite.

-obiectele a căror circulație este interzisă vor fi predate instituțiilor respective sau nimicite.

-lucrurile care nu prezintă nici o valoare și care nu pot fi utilizate vor fi distruse, iar în cazurile în care sunt cerute de persoane ori de instituții interesate, ele pot fi remise acestora.

-banii și alte valori dobîndite pe cale criminală sau asupra cărora au fost îndreptate acțiunile criminale, în baza sentinței instanței, se trec în venitul statului. Celelalte obiecte se predau proprietarilor legali, iar dacă aceștia nu sunt identificați, se trec în proprietatea statului. În caz de conflict referitor la apartenența acestor obiecte, litigiul se soluționează în ordinea procedurii civile.

-documentele care constitue corpuri delicte rămîn în dosar pe tot termenuș de păstrare a lui sau, la solicitare, se restituie persoanelor interesate.

-obiectele ridicate de organul de urmărire penală, dar care nu au fost recunoscute a fi corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.

Valoarea obiectelor alterate, deteriorate sau pierdute în urma efectuării expertizei și a altor acțiuni legale se atribuie cheltuielilor judiciare. Dacă aceste obiecte au aparținut învinuitului, inculpatului sau persoanei civilmente responsabile, contravaloarea acestora nu se restituie. Dacă aceste obiecte au aparținut altor persoane, contravaloarea lor se restituie, prin sentință, din bugetul de stat și poate fi încasată de la condamnat sau de la partea civilmente responsabilă.

În caz de achitare a persoanei, precum și în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloare obiectelor alterate sau pierdute în cadrul efectuării expertizei sau a altor acțiuni legale se restitue proprietarului sau posesorului legal, indiferent de calitatea lui procesuală, din bugetul de stat.

În cazul în care corpurile delicte au fost transmise conform destinației potrivit prevederilor legale proprietarului său, după caz, posesorului legal îi sunt restituite obiecte de același gen și calitate sai i se plătește contravaloarea lor, pornind de la prețurile libere în vigoare la momentul compensării.