Rivalitatea Razboiului Rece

Rivalitatea Razboiului Rece

Razboiul rece, o rivalitate ostila dintre Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica, a durat de la sfarsitul anilor 1940 pana la prabusirea Uniunii Sovietice din anul 1991. Razboiul a fost “rece” doar pentru ca Statele unite si URSS niciodata n-au avut un conflict militar direct. Ambele superputeri s-au amenintat reciproc cu anihilarea nucleara si au participat frecvent la asa numitele “proxy wars” sustinand natiunile aliate in numeroase razboaie “calde” in locuri ca si Coreea, Vietnam si Angola. Razboiul rece a definit politicile externe ale ambelor state in a doua jumatate a secolului douazeci, pentru ca americianii si sovieticii au fost in competitie pentru as-i mentine sferele de influienta. Fiecare parte a vazut Razboiul Rece ca fiind un razboi al civilizatiilor; o ciocnire mondiala intre capitalismul American si comunismul sovietic. Pentru mai bine de 40 de ani, conflictul American-Sovietic a afectat masiv peisajul global. Au aparut baze militare masive, cursa de inarmare nucleara care nu se mai termina, spionaj intensiv, si o intrecere tehnologica brutala. Ambele parti se pregateau pentru “razboiul cald” de care toata lumea se temea.

Fericita celebrare a victoriei care a marcat sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial de abia se terminase iar cei mai mari invingatori ( Statele Unite si Uniunea Sovietica) se aflau dinou intr-un conflict terifiant.

Cum odata aliati, s-au transformat asa de repede in inamici de moarte?

Ce s-ar fi intamplat daca Razboiul Rece ar fi devenit “cald”?

Ar putea civilizatia umana sa supravietuiasca ciocniri unor superputeri intr-o era a armelor nucleare?

Acestea au fost intrebarile care au bantuit viata Americana in a doua jumatate a secolului douazeci, deoarece Razboiul Rece modela fiecare aspect din societatea Americana: Politicile, aspectele militare si diplomatice, sistemul educational, cultura, chiar si sistemul de autostrazi.

Acum stim ca, desigur, cu exceptia catorva razboaie indirecte, Razboiul Rece n-a escaladat niciodata intr-un Al treilea Razboi Mondial apocaliptic. Acest conflict s-a incheiat pasnic dupa caderea URSS in 1991.

Pentru ca acest conflict s-a incheiat pe cale pasnica nu inseamna ca trebuie uitat. Lectia invatata din acest razboi ar trebui sa ne protejeze pe viitor de un holocaust nuclear care ar duce la disparitia rasei umane.

In 1945, Statele Unite si Uniunea Sovietica au fost aliati, ambii triumfand in al doilea Razboi Mondial, care s-a incheiat cu victoria totala a sovieticilor si americanilor peste forta “Imperiului Nazist” condus de catre Adolf Hitler in Europa.

Cine a inceput Razboiul Rece?

Sa fi fost sovieticii care si-au incalcat promisiunile de a lasa popoarele din estul Europei sa-si determine singuri soarta, dar le-au fost impuse regimuri totalitare tuturor celor destul de ghinionisti sa “cada” in spatele “Cortinei de Fier”?

Sau sa fi fost americanii care au ignorant ingrijorarile legitime ale sovieticilor privind securitatea, fiind intimidati de bomba nucleara, si amenintati de influienta globala si dominanta de piata a americanilor?

Tensiunile care vor creste mai tarziu in “Razboiul Rece” a devenit evident la inceputul anului 1943 la intalnirea celor “Mari Trei” lideri aliati: Presedintele American Franklin D. Roosevelt, Prim Ministrul britanic Winston Churchill si Premierul sovietic Josef Stalin.

Prima întâlnire dintre cei trei are loc la Teheran la sfârșitul anului 1943. Roosevelt și Stalin s-au înțeles bine după ce au discutat la prima întâlnire din capitala iraniană. Pe lângă discuțiile oficiale, cei trei au vorbit și separat, doi câte doi și pe la spatele celui de-al treilea aliat. Roosevelt l-a avertizat pe Stalin că ar fi mai bine să nu menționeze problema Indiei în prezența lui Churchill, sugerând că problema ar putea fi rezolvată după război și altfel decât urmăreau britanicii. Iar când premierul britanic s-a întâlnit cu Stalin, a subliniat importanța Mediteranei pentru Marea Britanie (adică pentru imperiu; Roosevelt considera că Marea Britanie va trebui să renunțe la imperiul colonial după război). În ciuda aparențelor, se părea că discuțiile în trei erau mult mai puțin utile decât aranjamentele separate în doi.

Principalele puncte de contradicție între Cei Trei erau Polonia și Germania. Deși acceptau Linia Curzon (stabilită la sfârșitul Primului Război Mondial) ca granița estică a Poloniei, Aliații occidentali nu erau deloc mulțumiți cu ideea ca granița de vest să fie stabilită pe linia Oder- Neisse, subliniind că asta presupunea strămutarea a milioane de germani. De asemenea, Churchill și Roosevelt nu agreau faptul că sovieticii nu le permit să se intereseze de problemele Europei Centrale și Estice, și considerau reparațiile pe care Stalin le cerea din partea Germaniei ca fiind excesive. În plus, erau nemulțumiți de comportamentul Armatei Roșii, problemă în care s-au arătat totuși mai înțelegători având în vedere experiențele rușilor cu armata germană în momentul invaziei. Mai mult decât atât, Roosevelt, dar mai Churchill s-au alarmat când partea sovietică a dat semne că e interesată de evoluțiile din Franța, Italia și zona Mediteranei.

Întâlnirea de la Yalta (considerată cea mai importantă dintre toate) reprezintă punctul de apogeu al alianței Celor Trei Mari. Este momentul în care cei trei sunt reprezentați în mod clar ca liderii celor trei mari puteri Aliate care negociază soarta lumii postbelice. La Postdam lucrurile au stat altfel, iar declinul alianței era evident. În plus, Roosevelt murise, fiind înlocuit de Truman, iar Churchill își pierduse poziția în urma alegerilor din iulie, fiind înlocuit de Attlee.

Războiul se terminase în Europa, însă problemele nu fuseseră rezolvate – situația Germaniei nu fusese stabilită, iar aliații Occidentali erau nemulțumiți de situația din Europa Centrală și de Est, privință în care Stalin era însă de neclintit. Procesul de comunizare a acestor state fusese declanșat odată cu înaintarea Armatei Roșii și era clar că sovieticii nu vor renunța la niciun stat.

Nici în problema războiului contra Japoniei Cei Trei nu se mai înțelegeau, sovieticii nedorind să fie excluși din Japonia, în ciuda faptului că încă nu declaraseră război acestei țări. Urmează apoi demonstrația de forță a americanilor – bomba atomică, care n-a putut decât să-l neliniștească cumplit pe Stalin.

În cele din urmă, până la sfârșitul anului 1945 Alianța se prăbușește, iar în martie 1946, Churchill ține faimosul discurs de la Westminster College, în Fulton, Missouri, în care vorbește de Cortina de Fier.

Deci cine a inceput Razboiul Rece?

La inceputul Razboiului Rece istoricii americani sustineau ca razboiul a fost inceput de sovietici. Josef Salin a fost un dictator malefic, impins de o ideologie comunista sa domine lumea.

Stiinta si tehnoloiga ca si cauza a razboiluli rece.

Bomba Atomica

In timpul celui de al doilea Razboi Mondial, Statele Unite ca cheltuit mai mult de 2 miliarde de dolari pe Proiectul Manhattan, un proiect care incerca sa dezvolte bomba nucleara inaintea Germaniei Naziste. Punerea la punct a bombei atomice a necesitat sase ani. Doi germani, Otto Hahn si Fritz Straussmann, de la Institutul „Kaiser-Wilhelm” din Berlin, realizeaza în toamna anului 1938 prima fisiune a unui nucleu de uraniu. Aceasta descoperire îi entuziasmeaza pe savanti: experienta este repetata la San Francisco.
În ianuarie 1939, un fizician danez, Niels Bohr, avertizat de catre Lise Meitner, o asistenta a lui Hahn care a fost nevoita sa paraseasca Berlinul pentru a scapa de legile rasiale, ia cuvântul la Washington, cu prilejul celui de-al V-lea Congres de fizica teoretica.
La Paris, Joliot-Curie încearca sa realizeze în Sahara o „dezintegrare în lant” cu zece tone de uraniu.
La începutul anului 1939, oamenii de stiinta sunt convinsi ca o „arma atomica” poate fi fabricata si, la 2 august, Einstein îi scrie lui Roosevelt pentru a-l informa si a-i sugera construirea unei bombe de tip nou, cu o putere foarte mare.
Presedintele accepta propunerea. Va acorda, în cel mai mare secret, doua miliarde de $ unui mic grup de savanti care promit sa informeze, pâna la 1 aprilie 1945, daca este posibila sau nu fabricare unei astfel de bombe.

În Europa, numerasi savanti sunt nevoiti sa fuga datorita înaintarii germane: Joliot Curie îsi transfera documentle în Anglia si reuseste sa-si transporte rezerva de 180 kg de apa grea la Windsor, la 16 iunie 1940; dupa Einstein si Fermi, Szilard, Wigner si, la putin timp, Niels Bohr se vor alatura acestora. În august 1940, Edgar Sengier, administrator al Uniunii miniere din Katanga-Superioara, expediaza la New York 1140 tone de Uraniu, ce vor fi depozitate în Staten Island.
Britanicii colaboreaza activ cu francezii si germanii din emigratie si, începând din toamna lui 1940, coopereaza în mod oficial cu americanii, intrând chiar în echipele acestora . Din acel moment, Proiectul Manhatan se va concretiza în Statele Unite. Cercetarile continua în mai multe orase: Berkeley, Los Alamos, Hanford si chiar într-un oras nou de 75000 de locuitori, construit special, Oakridge (Tennesse). Dupa doi ani, aproape 150000 de persoane lucreaza în cel mai mare secret în cadrul Planului Manhatan.
Decoperirea vine prea târziu pentru a mai putea fi folosita în teatrul de operatiuni european dar, dupa cum am vazut deja , la 16 iulie 1945, în fata a 250 de savanti, în zona izolata a desertului Alamogordo, prima bomba experimentala cu plutoniu explodeaza cu succes. Genaralul Groves, Director al districtului Manhatan, se grabeste sa-l înstiinteze pe Stimson, la Washington, care-l va informa imediat pe Truman, aflat în acel moment la Potsdam:

-Operatiunea efectuata. Raport incomplet, dar rezultatele depasesc orice sperante.

Nu mai ramâne decât sa se decida lansarea.

Expertii americani au prezis ca ar dura cel putin 20 de ani pana alte natiuni ar reusi sa dezvolte arme nucleare pe cont propriu, asta asigurand monopolul american peste o tehnologie terifianta. La doar 4 ani dupa bombardamentul de la Hiroshima sovieticii detoneaza cu succes o bomba prototip, aceasta veste socand America.

Spre sfârșitul deceniului, oamenii de știință americani au discutat în secret despre fabricarea unei bombe cu hidrogen, ce avea să fie de câteva ori mai puternică decât bomba atomică, ea putând declanșa o reacție nucleară în lanț ce ar fi distrus atmosfera pământului. Administrația Truman, convinsă de experimentul sovietic din septembrie 1949, a decis producerea bombei cu hidrogen denumită „Super“.

În 1952, SUA aveau să detoneze prima bombă cu hidrogen, însă, la doar un an după aceasta, URSS avea să experimenteze una similară, dar de fabricație sovietică. Președintele Truman încerca să obțină avantaje din monopolul atomic, însă mulți contemporani i-au atras atenția asupra faptului că politica externă, cladită pe monopolul bombei atomice, era doar temporară, lucru dovedit prin faptul că Uniunea Sovietică producea, la rându-i, arme atomice, politica șantajului atomic dovedindu-se falimentară.

În 1950, SUA începuseră deja fabricarea primelor bombardiere cu reacție B-47, ce puteau transporta patru bombe cu hidrogen de o megatonă până în URSS. Sovieticii dețineau în anii â50 ai secolului trecut câteva bombardiere cu elice, capabile să ajungă în SUA, dar care n-aveau capacitatea de a se reîntoarce în URSS.

Razboaiele “PROXY”

Razboiul din Coreea a fost primul conflict armat din razboiul rece care a crescut din rivalitatea dintre sovietici si americani. Acest razboi este considerat cel mai devastator al perioadei. La momentul diviziunii  Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a 
inclinat catre ideea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcatie si propunerea a 
fost acceptata de Stalin. Ca urmare URSS a instalat la guvernare un Partid Comunist, care sa serveasca intereselor sovietice,
 suprimand in acelasi timp si revoltele anticomuniste. Deoarece SUA nu dorea sa asiste la o prabusire a Coreei de Sud, a furnizat
 guvernului de la Seul suficient suport economic si militar pentru a putea face fata provocarilor interne si atacurilor de guerila Liderul nord-coreean, Kim II Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivand ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active in Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci cand Partidul va da semnalul. 

Astfel la 25 iunie 1950 doua corpuri de armata nord-coreene au invadat sudul, trecand paralela 38. Decizia Statelor Unite de a se
 implica in conflict nu a fost luata in virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau datorita importantei sale 
strategice, ci in dorinta amortizarii tensiunilor generate in sistemului international.

Initial, ajutorul Statelor Unite si al Marii Britanii s-a materializat in suport aerian si naval. Insa in curand s-a conturat nevoia unei impli-cari concrete, astfel incat presedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.Astfel, pe 7 octombrie 1950, o rezolutie
britanica a imputernicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa restabileasca ordinea in Peninsula si sa organizeze alegeri.  La
aproape 3 saptamani de la debutul contra-ofensivei sud-coreene, Coreea de Nord a fost eliberata de trupele inamice. In Ajunul Anului Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora, capturand si evacuand Seulul, capitala Sudului. In iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri, insa acestea au fost deosebit de dure intinzandu-se pe o perioada de doi ani. Un prim
progres s-a inregistrat in noiembrie 1951, cand s-a convenit asupra unei linii de armistitiu de-a lungul frontului. Un factor decisiv in reluarea negocierilor de pace a fost, dupa toate probabilitatile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reasezarea la masa tratativelor si constatandu-se acordul tuturor partilor implicate, negocierile au fost reluate. De asemenea, negocierile au fost impovarate de intensitatea bombardamentelor americane, precum si de puternica ofensiva finala a armatei chineze. Armistitiul s-a semnat la Pan Mun Jon pe 27 iulie 1953, la 5 luni dupa moartea lui Stalin.

  Bilantul razboiului este infiorator: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni si 1, 3 milioane de sudcoreeni (in mare majoritate civili) au cazut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americaniau murit in lupta si peste 100.000 au fost raniti.

Politica americană față de Uniunea Sovietică

„Obiectivul principal al politicii Statelor Unite față de Uniunea Sovietică este de a-i convinge pe liderii sovietici că este în interesul lor să participe într-un sistem de cooperare internațională, că nu existe cauze fundamentale pentru un război între națiunile noastre, și că securitatea și prosperitatea Uniunii Sovietice, precum și a restului lumii, este pusă în pericol de imperialismul militarist agresiv ca cel în care s-a angajat în prezent Uniunea Sovietică.”

Din păcate însă, acești lideri sunt convinși de inevitabilitatea conflictului cu Statele Unite; ca atare, ei nu doresc decât să-și întârească puterea militară și să-și mărească sfera de influență pentru a putea face față unui conflict cu lumea capitalistă. Astfel, dacă Statele Unite ar insista să adopte o politică de înțelegeri cu Uniunea Sovietică, adică una conciliatorie, acest lucru ar fi foarte periculos, căci ar presupune sacrificii importante doar de dragul păstrării relațiilor sovieto-americane, fapt ce i-ar împinge pe sovietici să-și mărească din ce în ce mai mult pretențiile.

Prin urmare, atâta timp cât Statele Unite nu sunt dispuse să-și sacrifice viitoarea securitate de dragul unui acord cu sovieticii, guvernul american trebuie să caute să prevină agresiunile sovietice, și asta printr-o politică foarte hotărâtă care să aibă la bază puterea militară. Căci „limbajul puterii militare ste singurul limbaj pe care discipolii politicii de forță îl înțeleg”. Astfel, principalul mijloc de intimidare și prevnire a unui atac sovietic împotriva SUA sau al oricărui stat aflat în zona de interes americană este puterea militară a Statelor Unite, inclusiv puterea atomică, pe care guvernul trebuie să fie pregătit să o folosească. De aceea, guvernul trebuie să trateze cu foarte mare precauție propunerile privind tratate pentru limitarea/reducerea armamentului sau controlul puterii nucleare. În plus, Statele Unite trebuie să acorde un sprijin ferm tuturor țărilor democratice ce pot fi amenințate de sovietici; acest sprijin trebuie să fie în principal de natură economică, pentru a minimaliza influența comunistă. Apoi, din moment ce problemele din relațiile cu Uniunea Sovietică se datorează clicii conducătoare, nu poporului sovietic (idee preluată de la Kennan), guvernul american trebuie să promoveze o mai bună înțelegere a statului și poporului american în Uniunea Sovietică, prin cărți, reviste, ziare și filme, în măsura în care acest lucru este permis de Kremlin. Astfel, stabilirea unor legături intelectuale și culturale ar arăta că americanii nu au intenții agresive față de URSS.

BIBLIOGRAFIE

“Al Doilea Razboi Mondial.” Accessed June 15, 2015. http://istoriaro.3x.ro/ww2/proiectul_manhattan.html.

“Causes of the Cold War.” Accessed June 15, 2015. http://www.shmoop.com/causes-of-cold-war/.

“Cursa Înarmărilor În Războiul Rece.” Accessed June 15, 2015. http://ziarullumina.ro/cursa-inarmarilor-in-razboiul-rece-52702.html.

“Politica Americană Față de URSS În Ajunul Războiului Rece | Historia.” Accessed June 15, 2015. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/politica-american-fa-urss-n-ajunul-r-zboiului-rece.

“Războiul Din Afganistan (1979-1989) – Wikipedia.” Accessed June 15, 2015. http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Afganistan_(1979-1989).

“Razboiul Din Coreea – Razboiul Rece.” Accessed June 15, 2015. http://razboiulrece.weebly.com/razboiul-din-coreea.html

.