Rivalitate Intre Imperiul Habsburgic Si Rusia In Balcani In Secolul Xixdocx

=== Rivalitate intre imperiul Habsburgic si Rusia in Balcani in secolul XIX ===

Rivalitatea între Imperiul Habsburgic și Rusia în Balcani

în secolul XIX.

Introducere

Imperiul austriac (în germană Kaisertum Österreich) a fost o formațiune statală ce a existat în centrul Europei între 1804 și 1918. Cu toate acestea, uneori, numele de "Imperiu austriac" e folosit și referitor la perioade mai timpurii, pentru a desemna domeniile Casei de Habsburg, sub stăpânirea cărora, dincolo de Sfântul Imperiu roman de națiune germană, se mai aflau și: Ungaria, Croația, Transilvania (1699), Galiția (1772), Bucovina (1775) și Dalmația. Imperiul austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 pe baza domeniilor coroanei familiei Habsburgilor, care deținuse din secolul XV până la începutului secolului XIX coroana imperială germană.

Imperiul austriac a fost creat în contextul crizei seculare în care intrase Sfântul Imperiu roman de națiune germană, care a fost lichidat în anul 1804 sub loviturile Franței bonapartiste, și a cunoscut ca atare două perioade:

În 1815 devine principala putere din cadrul nou-createi Confederații Germane, deși poziția sa era puternic concurată de Regatul Prusiei. A cuprins atunci 20 de provincii de statuturi diferite (regate, principate, ducate, marchizate), dar administrativ egale. Această primă perioadă se încheie în 1866, când rivalitatea celor două mari puteri din cadrul Confederației Germane, Austria și Prusia, ajunge la declanșarea Războiului austro-prusac, câștigat de prusaci, ce a avut drept consecință destrămarea Confederației Germane și apariția Uniunii Nord-Germane pe de o parte (din 1871 se va numi Imperiul german) și a Austro-Ungariei pe de altă parte; aceasta din urmă pierde în Italia posesiunile sale milaneze și venețiene (Regatul lombardo-venețian).

Între 1867 și 1918 Imperiul austriac se împarte în două monarhii componente ale Austro-Ungariei: Cisleithania (de la râul Leitha pe care trecea vechiul hotar dintre Austria și Ungaria) și Transleithania; prima includea preponderent domeniile casei de Habsburg din fosta Confederație Germană și din fosta Polonie, a doua preponderent domeniile coroanei regale ungare, împăratul Francisc-Iosif (1848-1916) fiind simultan monarh la Viena și la Budapesta. Oficial, în această a treia fază, dubla-monarhie se denumea "Imperiul Austriei și Regatul Ungariei" (Kaiserreich Österreich und Königreich Ungarn), nu Imperiul Austro-Ungar, iar titlul lui Francisc-Iosif era împărat austriac și rege maghiar.

În anul 1910, Imperiul austriac (Cisleithania, fără Ungaria, creată la 1867), avea 300.000 km² și 28,5 milioane de locuitori (germani – 31,8%; restul: cehi – 22,6%, polonezi, ucraineni, evrei – 4,7%, sloveni, croați, italieni – 2,4%, români – 1%, țigani ș.a.). Capitala Imperiului era orașul Viena (avea 2,03 mil. locuitori în 1910). Imperiul s-a destrămat la 3 noiembrie 1918, imediat după capitularea Austro-Ungariei în Primul Război Mondial și abdicarea Habsburgilor de la tronul Austro-Ungariei, deoarece naționalitățile din "dubla-monarhie" aspirau de multă vreme să fie, după caz, independente (maghiarii; cehii și slovacii împreună) sau unite cu semenii lor de peste hotarele imperiului (italienii, polonezii, ucrainenii, românii, apoi slovenii, croații și sârbii împreună). Dispariția imperiului a fost oficializată prin tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, cu atât mai ușor cu cât corespundea cu al 10-lea din "Cele paisprezece puncte" ale președintelui american Woodrow Wilson, bazat pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

Imperiul Rus a fost un stat care a existat din 1721 până la revoluția din 1917. Unul dintre cel mai mare imperiu din istorie, întinzându-se pe trei continente, Imperiul Rus era întrecut doar de imperiile Britanic și Mongol. A jucat un rol important în distrugerea ambițiilor lui Napoleon din 1812–1814, iar din cauza acestui lucru, s-a extins în vest și sud. Era, mai mereu, în conflict cu Imperiul Otoman (care era aliat cu cel britanic).

La începutul secolului al XIX-lea, Imperiul Rus se întindea de la oceanul Arctic (în nord) până la marea Neagră (în sud), și de la marea Baltică (în vest) până la oceanul Pacific, și, până în 1867, la teritoriul Alaska, din America de Nord (în est). Cu o populație de 126 de milioane de locuitori la recensământul din 1897, era a treia cea mai mare țară după populație, după China și Imperiul Britanic. Asemenea altor imperii, avea o gamă largă în termeni economici, etnici, și religioși. Conținea numeroase elemente disidente, ceea ce ducea, uneori, la revolte și asasinate; fiind urmăriți îndeaproape de poliția secretă, mulți erau trimiși în exil, în Siberia.

Economic, imperiul era, în mare parte, rural, productivitatea fiind joasă în rândul șerbilor, până la eliberarea lor din 1861. Economia era ușor industrializată cu ajutorul investitorilor străini în domeniul căilor ferate și fabricilor. Statul era controlat de o nobilitate numită boieri, începută în secolul XX și terminată în secolul XVI, atunci când a venit la putere un împărat intitulat „Țar”. Ivan al III-a (1462–1505) a pus bazele unui imperiu care avea să apară mai târziu. El a triplat suprafața statului său, a încheiat dominația Hoardei de Aur, a renovat Moscova, și a început expansiunea teritoriului rus. Țarul Petru cel Mare (1682–1725) a luptat în numeroase războaie și a condus un imperiu ce a devenit o putere majoră europeană. A mutat capitala de la Moscova la St. Petersburg, și a condus o revoltă ce a distrus sistemul tradițional, medieval, și a început unul științific, european, modern și raționalist.

Ecaterina cea Mare (1761–1796) a condus imperiul într-o epocă de aur. Ea a extins națiunea prin cuceriri, colonizări și diplomație. Ea a continuat politica de modernizare a legăturilor cu Europa de Vest începută de Petru cel Mare. Țarul Alexandru al II-lea (1855–1881) a promovat numeroase reforme, cea mai dramatică fiind emanciparea tuturor celor 23 de milioane de șerbi din 1861. Politica sa era protejarea religiei ortodoxe din Europa de Est împotriva islamului otoman. Implicarea Rusiei în primul Război Mondial a început în 1914, de partea Franței, Marii Britanii, și Serbiei, împotriva imperiilor German, Austro-Ungar și celui Otoman. Rusia a fost o monarhie absolutistă până la revoluția din 1905, după aceea devenind monarhie constituțională. Imperiul a decăzut în timpul revoluției din 1917, din cauza eșecurilor făcute în timpul primului Război Mondial.

Capitolul I. Tendințe expansioniste ale Rusiei în Balcani în prima jumătate a secolului XIX.

1.1 Saga dinastiei Romanov

   Romanov, o dinastie curmată violent, a fost o treaptă ce a urcat spiritual Rusia, prin acțiunile religioase ce au fost întreprinse în timpul ei, dar finalul acesteia a coborât-o din punct de vedere politic, perioada fiind presărată de o serie de frământări.

         Dinastia care a condus Rusia timp de trei secole, își are începuturile în anul 1613, odată cu alegerea de către un consiliu de boieri  a  tânărului  Mihail Romanov, nepotul lui Ivan cel Groaznic, în vârstă de numai 16 ani. Nu se poate vorbi de dinastia Romanovilor, ca importanță istorică, fără a-l meționa pe  Petru cel Mare(1682-1725), ce a înfăptuit numeroase reforme, sub comanda sa construindu-se  Sankt Petersburgul. Din dorința lui de a occidentaliza Rusia, a luat si măsuri stranii, ca în cazul interzicerii de a purta barbă a boierilor si țăranilor, aceștia fiind obligați să plătească o taxă specială; singurii “salvați” de această măsură erau slujitorii bisericii.

       Nicolae al II-lea (1894-1917), ultimul Romanov la putere în Rusia, urcă  pe tron în noiembrie 1894, iar la scurtă vreme se căsătorește cu prințesa germană Alix de Hesse Darmstadt, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii și verișoara reginei Maria a României, ce devine împărăteasa Alexandra Feodorovna (care a îmbrățișat religia ortodoxă), cu care va avea 5 copii: Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei. Nașterea băiatului a fost motiv de mare bucurie pentru familia imperială, reprezentând urmașul la tron, însă a fost diagnosticat, încă de la  o vârstă fragedă, cu hemofilie, o boală moștenită de la mama sa Alexandra. Problema de sănătate a tânărului prinț, fără vreo rezolvare medicală, a dat startul controversatelor relații ale familiei țariste cu Rasputin, ce se autointitulase călugăr, deși nu ascundea faptul că era căsătorit. Deși Rasputin nu era în relații prea bune cu biserica din Rusia, se pare că Alexandra îl chema de câte ori medicii nu făceau față problemelor prințului, iar revenirile miraculoase ale lui Alexei erau imediat puse pe seama rugăciunilor călugărului. La palat, unele voci susțineau că Rasputin se folosea de poziția sa pentru a influența decizii majore ale familiei țariste. 

       Deși titlul de “țar” fusese desființat în timpul lui Petru cel Mare în favoarea celui de împărat, Nicolae preferă această titulatură, iar  neîncrederea sa  în societatea occidentalizată de la Sankt Petersburg,  împărtășită și de Alexandra, i-a făcut să se stabilească la Palatul Alexandru din Țarskoe Selo.

       Domnia sa este presărată de o serie de frământări interne, o consecință a războiului ruso-japonez (1904-1905), soldat cu înfrângerea rușilor. Aceasta a fost o ocazie pentru întărirea  opoziției regimului, izbucnind  revoluția din octombrie 1905, ce a cuprins întreaga Rusie, criză rezolvată pe moment de țar prin  semnarea unui manifest ce aproba formarea unei adunări reprezentative – Duma si reforme ale constituției. Însă, Nicolae al II-lea dizolvă în mod repetat Duma, refuzând colaborarea cu aceasta, neînțelegerile afectând inițierea reformelor, și ducând la izbucnirea unei noi revoluții, în februarie 1917, când puterea este preluată cu forța de bolșevicii conduși de Ilici Lenin. Țarul este silit să abdice, la 15 martie, cedând scaunul fratelui său, Mihail, dar acesta din urmă refuză, încheindu-se astfel cea de-a doua mare dinastie și ultima a Rusiei.

       Pe de altă parte, înfloritoare a fost viața spirituală, construindu-se multe mănăstiri și biserici.

       Împărăteasa Alexandra s-a implicat activ în acte de caritate, organizând școli profesionale pentru săraci și îngrijindu-se în permanență de cei aflați pe front. De asemenea, au fost canonizat sfinți, spre exemplu în vara lui 1903, cea  a marelui stareț Serafim de Sarov, țarul însuși purtând pe umeri racla cu sfintele moaște.

       În noaptea de 17 iulie 1917, conform datelor istorice, un pluton de execuție bolșevic comandat de Iacov Iurovski a executat întreaga familie, în  subsolul casei lui Ipatiev, locuință demolată ulterior de Boris Elțîn, din teama de a nu se transforma într-un loc de pelerinaj popular. Pe de altă parte, după spusele unui țăran, martor fără voie la execuția  Romanovilor,  asasinii  i-au  dus în pădure, i-au împins  în puțurile minei Ninaia Selimskaia aruncând peste ei grenade, care nu au explodat însă, apoi au încercat să-i  ucidă  cu  crengi  cărora le-au dat foc. De sub flăcări, se înălța spre cer Imnul Heruvimilor al Liturghiei Ortodoxe, pe care martirii îl intonau în fața morții. S-a încercat apoi distrugerea trupurilor cu acid sulfuric și au fost mutate de la locul inițial de îngropare, pentru a li se șterge orice urmă. Astfel s-au născut mai multe legende, unele susținând că au scăpat cu toții, altele că au fost uciși, însă Marea Ducesă Anastasia ar fi scăpat și ar fi ajuns în occident, unde a trăit sub alt nume.

   Consiliul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse a decis să canonizeze drept “cuvioși” pe Nicolae al II-lea și familia sa, cu dată de pomenire 4 iulie. Familia fusese anterior canonizată, în 1981, de către Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate, ca Sfinți Mucenici. O parte din moaște au fost înmormântate la Catedrala Sf. Petru și Pavel din Sank Petersburg, la 17 iunie 1998, la 80 de ani după ce au fost uciși. În anul 2003, a fost inaugurată biserica închinată acestora. De altfel, în luna iulie a fiecărui an, este organizat un pelerinaj, ce pornește de la cripta din apropierea locului unde au fost uciși, mergând pe o distanță de 20 kilometri, până la locul unde s-a încercat distrugerea trupurilor, următorul punct fiind mănăstirea Novo Tikhvinski și, în cele din urmă, localitatea Alapaievsk, unde au fost martirizate rude ale soților Romanov, printre care sora împărătesei și cinci prințese din dinastie.

     Rămășițele membrilor familiei regale au fost aduse la lumină în iulie 1991 (deși  câțiva istorici curajoși le dezgropaseră încă din perioada comunistă) și au fost îngropate la catedrala Sfântului Petru și Pavel din Sankt Petersburg în 1998, iar întreaga familie a fost reabilitată de către Curtea Supremă Rusă, decizând că aceasta nu a fost arestată din motive politice și nici condamnată la execuție de vreo instanță.

     O biserică închinată Sfântului Nicolae, după numele țarului, a fost  ridicată între 1905-1909 pentru toți credincioșii ruși și personalul ambasadei ruse din România, aceasta găsindu-se în centrul capitalei, în vecinătatea Universității București.
    Biserica “Sfântul Nicolae – Paraclis Universitar”, cunoscută până recent drept “Biserica Rusă” a fost construită în perioada 1905-1909, după planurile unui architect rus, la inițiativa și pe cheltuiala familiei țariste a Romanovilor – 600000 ruble de aur, pentru a servi drept capelă Ambasadei Ruse din București. După numele țarului  Nicolae  al II-lea, biserica a primit hramul Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei. Biserica a funcționat în  scopul  inițial  până  în  1934, după care, între 1934-1947 a trecut sub jurisdicția Patriarhiei Române, drept capela Universității București, la inițiativa ministrului de externe Nicolae Titulescu; între 1947-1957 a revenit sub jurisdicția Moscovei;  din  1957  intră  în  proprietatea Bisericii Ortodoxe ca biserică de enorie, iar din 1992 funcționează ca paraclis universitar al Universității București (fiind numită și “Biserica studenților”). Ca elemente deosebite,  se  remarcă stilul architectonic rusesc al bisericii, cu șapte turle în formă de bulb, acoperite cu foiță de aur; catapeteasma din lemn cu foiță de aur, executată la Moscova. Dar, pe lângă aceasta, observăm aici prezența foarte multor tineri, studenți și nu numai – familii de tineri care, și după facultate, vin la aceeași biserică, cu copiii lor. Biserică ridicată de Sfinți, în cinstea Sfinților.

1.2 Domnia lui Alexandru I (1801-1825)

Alexandru s-a născut în 1777 și a fost primul fiu al lui Pavel, moștenitorul tronului. El a fost luat de la părinți de bunica lui, împărăteasa Ecaterina. Aceasta s-a ocupat de educația lui, ferm hotarâtă sa-l transforme într-un viitor conducător ideal. I-a selecționat personal profesorii particulari ai băiatului și a scris cu mâna ei o serie de texte pe care le-a dat spre studiu nepotului ei. Pavel, tatăl său, l-a încurajat pe Alexandru să devină o întruchipare a soldatului modern perfect, ceea ce înseamnă o strictă disciplină, dublată de adoptarea totală a modelului prusac.

Ecaterina a murit în 1796 și a fost urmată la tron de Pavel. În 1801, un grup de ofiteri s-au hotărât să-l răstoarne pe Pavel, consinderându-l pe bună dreptate imprevzivil și lipsit de eficiență, și să-l aducă la tron pe Alexandru. Ei l-au informat pe Alexandru de acest plan, pe care tânărul l-a acceptat, cu condiția să i se cruțe viața tatălui său. Ofițerii au fost de acord, dar apoi-poate previzibil- tot l-au asasinat pe Pavel. Implicarea în uciderea tatălui său, deși neintenșionată, i-a procovat lui Alexandru un puternic sentiment de vinovăție care va avea un efect profund asupra sa, in special în ultimii ani de domnie.

Primii ani, 1801-1815

Domnia lui Alexandru este adeseori împărțită în două perioade -una care s-a încheiat cu înfrăngerea finală a lui Napoleon din 1815; o alta care a durat până în 1825 când Alexandru a murit.

În prima perioadă, au apărut o serie de legi importante. Dreptul de a deține propietăți a fost extins de la nobilime și asupra rușilor liberi. În 1803 a fost aprobată o lege care permitea emanciparea voluntară a iobagilor cu sprijinul stăpânilor. Deși măsura a fost criticată frecvent, fiindcă nu a mers prea departe, anvergura ei a fost semnificativă, iar în 1850 existau deja peste 150 000 de iobagi emancipați cu tot cu familii, în conformitate cu prevederile legii. Îmbunătățirea sistemului de învățământ a devenit o prioritate. S-au înființat câteva universităti noi, împreună cu peste patruzeci de gimnazii și numeroase alte școli.

Cea mai cuprinzătoare propunere de reformă a fost formulată de Speranski, la cererea lui Alexandru. Era vorba de planul pentru reforma constituțională care a fost definitivat în 1809. Planul viza trei ramuri ale guvernării:legislativul, executivul și juridicul. Ca prim pas, în 1810 a fost creat Consilul de Stat care a jucat un rol de instrument de consiliere a țarului.

Aceste schimbări au fost organizate în mare măsură de Speranski. Totuși, ele au procovat o opoziție atât de puternică, încât Alexandru a fost nevoit să-l demită în martie 1812. Chiar dacă era conducătorul suprem, țarul tot depindea de sprijinul nobilimii. La scurt timp după demiterea lui Speranski, condorm asteptărilor țarului, alianța cu Franța(convenită în1807, prin pacea de la Tilist) s-a destrămat, iar Napoleon a declanșat invazia. Rusia avea nevoie de unitate să facă față acelei mari amenintări. Pe durtata următorilor trei ani, Alexandru s-a concetrat asupra înfrângerii lui Napoleoon și asupra negocierilor de pace ce au urmat.

Alexandru după 1815

Perioada de după 1815, este considerată frecvent una a reacțiunii Rusiei, când șarul s-a îndepărtat de propiile idei liberale de la început, inaugurând o vreme a represiunilor brutale.

Prima reformă importantă căreia i s-a dedicat Alexandru a fost extinderea sistemului Coloniilor Militare, care până atunci se rezumase la un mic experiment. Coloniile Militare se înființau ordonându-li-se tuturor bărbaților dintr-un regiment anume să se prezinte cu tot cu familia într-o anumită zonă. După ce soseau, munceau cot la cot cu țăranii de acolo la dărâmarea claădirilor vechi și la crearea unei așezări complet noi. Aceasta era construită potrivit unor planuri limpezi, moderne și bine gândite care erau întocmite de Corpul Special al Coloniilor Militare.

Cel de-al doilea domeniu principal în care Alexandru a promovat reformele a fost învătământul, El și-a dat seama că sistemul educațional de atunci era ineficient și lipsit de vigoarea necesară ca să producă oamenii de care era nevoie pentru armată și serviciul civil.

Între 1816-1820, Alexandru a petrecut două treimi din timp în afara țării, lăsând o mare parte din treburile impreiului în grija lui Golițân și Arakceev. Primul era incapabil să controleze tendințele reacționare ale subalternilor, pe când cel de-al doilea era un birocrat convins, care credea că opozișia trebuia tratată fără milă. Țarul nu își pierduse concepțiile liberale, ci doar considera că descoperise un scop mai înalt. Cu toate acestea, Alexandru nu uitase complet de Rusia. În 1819, Speranski a fost numit guvernator al Siberiei și i s-a încredințat sarcina de a reforma administrația. În 1818 țarul îi ceruse lui Novosilțev să redacteze o constituție. Țarul urma să rămână singura sursă de autoritate din imperiu, dar adunarea reprezentanților statului, urma să-l asiste pe suveran.

1820 pare să marcheze adevaratul sfârsot al eforturilor lui Alexandru de a ramâne un autocrat liberal, iar în luna noiembrie și-a întors atenția asupra problemelor interne.

În 1822, Alexandru îl convinsese pe marele duce Constantin, fratele lui mai mare, să renunțe la revendicarea tronului. El a procedat așa, întrucât Constantin nu avea copii care să perpetueze dinastia și se recăsătorise cu o contesă poloneză care nu era de os domnesc, eventualii copii apăruți nu ar fi putut ajunge la tron în mod legal. Constantin a acceptat rugămintea, pe urmă Alexandru a emis în mare taină un decret prin care îl numea pe Nicolae, fratele lui mai mic.

Pe 18noimebrie 1825, întors la Taganrog a murit peste două sătămâni, după o scurtă suferință.

Din perspectiva evenimentelor care au avut loc, domnia lui Alexandru, poate fi împărțită în două perioade: una de liberalism aparent, urmată de o alta caracterizată prin reacțiune si represiune.

1.3 Domnia lui Nicolae I (1825-1855)

Nicolae nu fusese crescut ca să ajungă țar. El nu încercase decât să fie ofiter devotat și eficient. Avea afinități pentru planificare, ordine. El nu a vrut să devină țar, dar odata instalat pe tron s-a dedicat cu toată energia sarcinii pe care o avea de îndeplinit. Spre deosebire de alexandru, a inistat să aibă un control complet alevenimentelor de pe teriroiul imperiului. Credea în actiunile ferme și prompte și în disciplina strictă.

Nicolae și-a stabilit ca primă prioritate o investigație legată de caracterul și cauzele Revoltei decembriștilor. El nutrea o îngrijorare firească față de miscarea propiu zisă, dar la fel de mult îl neliniștea faptul că liderii ei erau in marea majoritat reprezentanți ai celor mai vechi si mai respectate familii de nobili din Rusia. Această investigatie urma să devină un model pentru viitor.

Revolta și raportul îl făcuseră să nu aibă încredere nici în administrașie, nici în nobilimea rusă. El a decis că trebuia sa controleze peronal elaborearea și aplicarea politicilor viitoare. Acest fapt l-a determinat să-și formeze o administație propie numită Cancelaria Imperială. Totodată s-a înconjurat de conslilieri care nu erau ruși. Cancelaria a fost mărită în concescință. Acesta nu a fost doar o miscare de natură sa-i asigure preluarea controlului personal, ci și o încercare de a ocoli birocrația prstească a administratiei. Cancelaria originală s-a transofmrat în Prima Secțiune a Cancelariei Personale a Maiestțtii Sale, care a început să lucreze ca secretariat privat. În 1826 țarul a înființat A Doua Secțiune, menită să se ocupe de codificarea sistemului juridic. În acelașsi an, a apărut A Treia Secțiune a cătrei funcție era supravecherea și reglementarea activităților tututor celor dubioși și dăunători. În 1836 a fost formată A Cincea Secțiune, care urma să se ocupe de reorganizarea administrației pentru așa numiții țărani.

În 1830 s-a consemnat un veritabil val revoluționar în Europa. Revoluția din iulie de la Paris, în urma căreia pe tronul Franței a ajuns Ludovi Filip, a fost urmată de răscoala din septembrie a belgienilor împotriva olandezilor, precum si de tulburări în Italia si Germania.

Nicolae a revocat Constituția și a înocuit-o cu un statut incomparabil mai restictiv. Polonia și-a pierdut dreptul de a avea o adunare națională și o armată serparată. Universitățiile din Varșovia și Vilnius au fost închise. Teoretic, Polonia și-a păstrat administrația de sine stătătoare, dar, în 1833 până la moartea lui Nicolae, ea a fost condusă prin lege marțială, iar administrațția a fost plasată sub controlul din ce în ce mai dur al rușilor.

E dincolo de orice dubiu, faptul ca evenimentele din 1830-1831 l-au surpins și îngrijorat pe Nicolae. Numirea lui Uvarov ca ministru al învâțământului în 1833 și adoptarea doctrinei naționalității oficiale, au fost considerate dovezi că țarul se decisese în favoarea unei politici de reprimare internă sportiă.

O primă comisie a fost înfiintată de Nicolae în decembrie 1826. Sarcina ei a fost să exemineze documentele lăsate de Alexandru I, ca și situația Rusiei în general și să sugereze schimbările care trebuiau efectuate pentru îmbunătățirea stării de lucruri. În total au fost înființate nouă comisii pentru examinarea problemei iobagilor. S-a păstrat secretul și în privința lor. Nicolae a luat efectiv o serie de măsuri pentru îmbunătățirea starii iobagilor. În 1822 el a limitat cu claritate drepturile moșierilor de a-i trimite pe iobagi în Siberia. În 1833 a interzis vânzarea iobagilor la licitație publică, despărțirea famiilor de iobagi și folosirea iobagilor fără pământ pentru obținerea de credite.

Ultima parte a domniei lui Nicolae a fost, de fapt o perioadă a represiunilor severe. Peste hotare. Nicolae a reușit să contribuie la limitarea impactului pe care revoluțiile de la 1848 le-au avut. El a oferit un împrumut de 6 000 000 de ruble ca ajutor pentru sprijinirea regimului din Austria lși a inăbușit cu fermitare o revoltă nționalistă în Moldova și Tara Românească. În 1850 Nicolae a izbutit să-i convingă pe pruscaci să renunțe la planurile pentru o uniune germană și să accepte statu quo-ul. Deși probabil că acțiunile rușilor nu au avut o importanță covârșitoare în zăgăzuirea miscărilor revoluționare din Europa, contribuția lor nu poate fi trecută cu vederea. Multora li se părea că Rusia era singura țară stabilă în mijlocul valului de tulburari de pe continent și că nu fusese niciodată mai puternică.

Această iluzie avea să fie rispită în scurt timp de Războiul Crimeii din 1854-1856. Acela a fost momentul când adevărata slaăbiciune a Imperiului Rus a fost dezvăluită fără menajamente. Armata era pregătită pentru parade, însă nu avea dotarea sau starea de spirit optimă pentru un război modern. Rusia nu dispunea de baza industrială și economică necesară unei bune aprovizionări a armatei. Rezultatul a fost o înfrângere usturătoare. Nicolae nu a mai apuca sfârșitul războiului. El a răcit în timpul iernii, dar a refuzat să se odihneasca, cauzaându-i-se astfel o pneumonie, murind pe data de 18 februarie 1855.

Capitolul II. Tendințe expansioniste ale Imperiului Habsburgic

2.1 Introducere în istoria Imperiului Habsburgic

Habsburgii au fost dinastia cea mai încununată de succes din istoria modernă. Timp de peste sașse dute de ani au construit în jurul micului arhiducat de Austria un imperiu imens care se întindea pe o suprafață de circa 250 000mile pătrate și includea cel puțin unsprezece naționalități diferite. Din secolul XVI-lea până la începutul secolului XX, acest imperiu a dominat istoria Europei Centrale și de Est. Dar, în vara anului 1914, Imperiul, care a dăinuit atât de mult timp li a devenit atat de întins, a fost aruncat brusc, într-un război mondial ce avea să-l distrugă.

Evenimentul critic a avut loc la 28iunie 1914. În ziua aceea de vară Franz Ferinand a fost asasinat de tânărul student, Gavrilo Princip, venit special să-l ucidă pe moștenitorul tronului habsburgic. Acest neșteptat eveniment a determinat declanșarea primului război modnial, care a condus la destrămarea Imperiului Habsburgic.

Originile istorice ale Imperiului Habsburgic

Habsburgii erau la origine o familie nobilă germanică. Primii pași semnificativi către măreție au fost făcuți fără îndoială în timpul dimniei lui Rudolf I, conte de Habsburg. În 1273, Rudolf a fost ales Sfânt impărat roman, un titlu ce conferea o influență considerabilă în familie și pe care aveau să îl dețină până cu câtiva ani înainte ca Napoleion să desfiinteze Sfântul imperiu Roman în 1806. Un lucru poate si mai important este faptul că . în 1278, rufolg a luptat pentru și a obținut arhiducatul de Austria și teritoriile din jurul Vienei, carea aveau să constituie inima viitorului mare imperiu.

În secolul al XIV-lea, Habsburgii au continuat să adauge noi teritorii nucleului austriac. Dar în secolele al XV-lea și al XVI-lea datorită unei politici deliberate de căsătorii în cadrul unor familii care puteau oferi avantaje teritoriale, s-a îngresitrat o considerabilă ambplificare ca măsură și statut. Cel care e orchestrat această acțiune a fost împăratul Maximilian I. Regatul Ungariei a adus cu cine Transilvania și regatul Croației, inclusiv Slavonia și Dalmația. În 1526, regele Boemiei a fost ucis de turci în bătășia de la Mohacs și toate posesiunile sale au trecut în stăpânirea Habsburgilor.

Habsburgii au dominat nu numai Europa Centrală., ci întreaga Europă. Nepotul lui Maximilian, Carol V, a mostenit un imperiu care l-a făcut suveran în Spania, Olanda, mari zone din Italia, Ungaria, Boemia și așa-numita Lume Nouă din America. Pentru o scurtă perioadă, Habsburgii au urmărit idealul medieval al unei creștinătăți unite sub dubla autoritate a papei și a Sfantului împărat roman.

În secolul al XVIII-lea, idealurile Contrareformei au făcut loc ideilor Iluminismului. Împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) și fiul ei Iosif II (1780-1790), sunt adesea prezentați drept despoți luminați. În această perioadă au fost aplicate numeroase reforme luminate, cea mai importantî fiind administrația Imperiului a fost centralizată la Viena, beneficiind de un aparat birocratic pe măsură. Aceasă reformă, deși impusă de dorința unei mai mari eficiențe, a tranformat guvernarea Imperiului într-o afacere extrem de anevoioasă.

Războiul de succesiune la tronul Spaniei a adus Imperiului Olanda spaniolă. Războiul de succesiune la tronul Austriei a văduvit Imperiul de Silezia in favoarea Prusiei.

În 1815, Imperiul a contribuit la înfrângerea Franței, iar războiale au luat sfârit, dar ideile lansate de Revoluția franceză nu au fost atât de usor înăbușite.

2.2 Austria lui Metternich

Perioada curpinsă între 1815-1848 este denumită adeseori Epoca lui Mtternich. El a fost fără îndoiala unicul personaj influent în politica Imperiului Habsburgic dina cești ani, fiind ministru de externe în 1809 și simultan cancelar (prim ministru) din 1821 până la caderea sa de la putere în 1848. Importanța acestui persoonaj se extinde însă mult dincolo de granițele Imperiului. El este adesea considerat eminineța cenușie care a stat la baza restaurașiei generale a Ancien Regime în Europa după puternicile frământări provocate de Revoluția Francezăși războiaele napoleoonice.

Istoricii au afirmat frecvent că Mtternich si-a impus sistemul în Europa. Dacă este să simplificăm lucrurile, ideea e ca Metternich și-a închinat întreaga politică, internă și externă, menținerii monarhiei absolute, dominației aristrocației și distrugerii celor două mosteniri ideologice lăsate de Revoluția franceză: liberanismul și naționalismul.

Metternich s-a născut în 1773, la Koblenz, în Renainia, într-o familie de nobili germani. În 1794 familia Metternich a fost silită să se mute la Viena pentru a scăpa de invazia franceză din Renania.

Istoricii au încercat să îl judece pe Metternich în funcție de standardele și prioritățiile epocii în care a trăit fiecare. În cea de-a doua jumătate a secolului XIX-lea, când unificarea Italiei și a Germaniei s-au aflat șa originea triumfului naționalismului, Metternich a fost considerat nimic mai mult decât un reacționar nereușit. Primul război a pus în umbra naționalismul, iar el și-a recapatat într-o oarecare măsură reputația.

Politica externă și internă practicată de Metternich pare să demonstreze în mare măsura obiectivul pe care acesta l-a urmărit îndeaproape: să prevină revoluția sau orice tip de reforme liberale și să mențină regimul monarhic, aplicând astfel sistemul Metternich.

Sistemul a fost aplicat atât în politica externă cât și in politica internă. În afara Imperiului, începând cu importantul congres de pace de la Viena din 1815, Metternich a încercat să acționeze în direcția cooperării și înțelegerii ăntre Marile Puteri; Rusia, Prusia, Marea Britanie și Imperiul Hgabsburgic, care și-au unit fortele pentru a înfrânge Franța napoleoniană. El a încercat să determine aceste puteri să devină conștiente că interesul lor este comun, ca puteri aristrocastice conduse de monarhi ereditari, să evite confilcetele și să se ajute una pe alta în lupta împotriva acțiunilor subversive. Astfel Sistemul Congresului din anii 1820, care presupunea întâlnirea reprezentanțiolor Marilor Puteri pentru a încerca să rezolve problemele care ar fi putut conduce la războ, este considerat adesea ca făcând parte din sistemul amplu Metternich.

În interiorul Imperiului, Metternich a instaurat ceea ce a fost denumit un stat polițienesc. El a încercat, folosind spioni, cenzori, spărgători de coduri, informatori să prevină exprimarea unor idei care puteau constitui o amenințare pentru stabilitatea statului.

Elementul central al așa numitului stat polițienesc creat de Metternich este folosirea unei poliții secrete. Ideile naționaliștilor și ale liberalilor aveau să fie excluse din Imperiu. Sarcina poliției era și aceea de a preveni pătrunderea în Imperiu a vreunei lucrări cu caracter religios care putea constitui o amenințare pentruu ortodoxia catolică.

Eficiența acestui presupus sistem o regăsim în perioada 1815-1847 când nu s-au făcut simțite miscări revoluționare.

2.3 Revoluțiile de la 1848-1849 în Imperiu

În primavara anului 1848 istoria Europei a cunoscut un moment de cotitură. Revoluțiile au curpins întregul continent cunoscând un adevarat moment de apogeu. Totul a început la Paris. În ziua de 24 februarie Ludovic Filip, regele Franței, a fost detronat și a fost instaurată republica. Două săptămâni mai târziu, revoluțiilor au curpins Bavaria, Prusia, Italia și toate teritoriile habsburgice.

Într-adevăr impactul mișcării revoluționare în Imperiu a avut probabil cele mai puternice consecințe în comparație cu toate celelate revoluții. La ora 9 după-amiaza, prințul Metternich a demisionat. Caderea sa a marcat sfârșitul Ancien Regime și a vestit începutul unei ere noi.

Monarhia Habsburgică a fost mai presus de orice stat multinațional. În 1848, ungurii, cehii și italienii au cerut să beneficieze în mai mare măsură de autodeterminare. Prin urmare, au izbucnit revoluții la Budapesta, Praga, Milano și Veneția.

În pofida căderii lui Metternich de la putere, Habsburgii au reușit să se opună, pentru o vreme, forțelor irezistibile ale schimbării. În vara anului 1848, toate revoluțiile au fost înăbușite. De fapt, teama comuna care leagă revoluțiile din întreaga Europa s-a doveit a fost un esec. Acest an a fost un moment de cotitură, de care Eutopa nu a știut să profite.

Înlăturarea lui Metternich de la putere a marcat începutul fazei triumfătoare a revoluției. Plecarea lui Metternich i-a încurajat pe liberalii și pe naționalistii din întregul Imperiu să își suștină cauza mai agresiv. La 15 martie, în încercarea de a împăca opinia publică, împăratul a făcut o declarație în care promitea o nouă constituție și a numit un nou ministru însărcinat cu rezolvarea acestei probleme. Kolowrat a acceptat destul de greu funcția de ministru președinte, dar responsabilitatea pentru noua consitituție i-a revenit contelui Pillersdorf, în calitatea sa de ministru de interne.

Căderea de la putere a lui Metternich a fost catalogatp adesea drept prima revolușie de la Viena. Dar la 14 mai a avut loc o altă revoltă populară care poate fi considerată o a doua revoluție. Cauza acestei noi serii de demonstrații a fost nemulțumirea generalizată provocate de publicarea la 25 aprilie a noii constituții promise.

Furtia a condus la organizarea la 15 mai a unei demonstrații publice împotriva noului proiect de consituție. Pentru a doua oară mulțimea s-a adunat în fața palatului Hofburg. Reprezentanții multimii au cerut o noua constituție.

La 12 august, Fredinand a revenit la Viena, crezând ca momentele violente ale revoluției au trecut. Se inșela, la sfârșitul lunii străzile s-au umplut de demonstranți care protestau ămpotriva nereușitei Comitetului în a rezolva problema somajului și a caracterului inadecvat a Atelierelor Naționale.

Principala realizare durabilă a revoluției a fost probabil desfțiintarea șerbiei în Imperiu, dar nu în mod ciudat această măsură s-a bucurat de succes tocmai pentru ca ea nu a fost niciodată o problemă majoră. În mare, 1848, a fost o cazie ratată de a reforma structura politică centralizată și absolutistă a Imperiului.

2.4 Lupta între federalism și centralism

În 1859, după pacea de la Villafranca, Austria era amenințată din trei părți: Napoleon al III-lea avea să revină mai devreme sau mai târziu în în sprijinul naționalismului italian: Prusia începuse să curteze sprijinul național liberal în Germania: iar Rusia părea să întoarcă în defavoarea Austriei rezultatul Războiului Crimeii. Monahria habsburgică trebuia să ajungă la un compromis cu unul dintre acesti inamici. O colaborare reală cu Napoleon era imposibilă, dat fiind ca programul bonapartist căruia el îi rămânea credincios includea programul radiical al anului 1848- Italia națională, Germania națională, Polonia Națională si Ungaria națională-iar ajutorul acordat de Napoleon lui Francisc Iosif avea să ia sfârșit la fel cum luase sfârsit ajutorul acordat fratelui sau, Maximilian. O politică exteră radicală era în afara oricărei discuții, nu rămâneau decat conservatorismul și liberanismul. Principiile conservatoare nu aveau cum sa mai împace Rusia cu rezultatul păcii de la Paris, iar Prusia, amenințată ea însăși de sentimentul național german tot mai pronunțat, nu îndrăznea săse pună în fruntea inertei Confederații germane. Asftel, rămânea liberalismul;o resuscitare a Imperiului de saptezeci de milioane a lui Bruck.

Prin Diploma din octombrie victoria era atribuită vechii nobilimi conservatoare; ea era o încercare de revenire la un federalism istoric care nu existase niciodată. De aici înainte, legile urmau să fie adoptate prin colaborarea dintre dietele provinciale și Reichsrat, era singura concesie făcută liberalismului, fară nici cea mai mică indicație că, fie și in aceste organisme inofensive, voința majorității avea să fie desicivă. În mijlocul secolului XIX-lea după, după 300 de ani de stăpânire habsburgică și la șaptezeco de ani de la revoluția franceză, se propunea dezmembrarea Imperiului habsburgic și împărțirea fragmentelor lui nobilimii posesoare de pamant ins copul asigurării că nobilimea va apara Imperiul de liberalism. Diploma din octombrie era născută moartă. Ea fusese concepută pentru a-i da lui Francisc Iosif o aparență solid conservatoare pentru întrunirea de la Varșovia, iar intrunirea de la Varșovia fusese un eșec. Rusia și Prusia nu puteai fir eaduse la sistemul lui Metternich, ambele nutreau visuri de mărire pe plan extern si cochetau cu liberalismul.

Până în octombrie 1860, Austria rămăsese practic un stat absolutist centralizat. După Diploma din octombrie, organele electorale au fost nevoite să se organizeze pregătindu-se pentru dietele propuse, iar dezbaterile politice au trebuit tolerate. Astfel, Diploma avea ca rezultat exact ceea ce intenționase să evite-expresia opiniei politice a supușilor împăratului.

Patenta din februarie nu a păstrat decât numele după Diploma din octombrie. Reichsrat-ul, care apărea în Diplomă ca un Consiliu de coroană lărgit, s-a mărit până la a deveni un Parlament imperial: dietele, în Diplomă diere provinciale, s-au miscșorat transformându-se în comitetele electorale pentru Reichsrat, cu oarecare putere în administrația locală. Reichsrat-ul a primit puteri legislative care erau puține: i s-a dat o înfățisare cu adevărat parlamentară, cu o Cameră a Lorzilor si una a Reprezentanților, în care cei trei sute patruzeci și trei de membri erau numiți. Patenta a făcut astfel un pas spre dualism.

În 1861, dietele nu reprezentau mai mult decât niște simple colegii electorale pentru Reichsrat. Alegerile pentru diete erau ele însele extrem de complicate. Memrbii dietelor erau aleși de patru grupuri diferite de electori: marii propietari de pământ, camerele de comerț din orașe, circumscripțiile orășenești și cele rurale. Patenta din februarie nu conținea nici una din prevederile esențiale pentru un sistem constituțional.

2.5 Absolutism constituțional

Liberalii erau conștienți de defectele constituționale ale Patentei din februarie și intentinau să le remedieze. Numai că, lipsiti de orice simț al istoriei sau al drepturilor ce decurg din evoluția lentă a unui sistem legal, au pierdut din vedere primul ei defect: Pantenta era un act al absolutismului imperial, acceptat temporar, ce putea fi revocat oricând. Reichstrat-ul nu își obțiunuse pozitia prin luptă, de accea, în ciuda aspectului său partlamentar, el era un organism fără putere. Germanii, considerau că daca sunt majoritatea în Reichstrat vor avea la picioare guvernul. În realitate, dat fiind că majoritatea lor se datora geometriei electorale, ei erau la dispozitia guvernului. Germanii dispuneau de o majoritate măsluiă într-un parlament fals: în schimb, renunțaseră la principiile lor liberale, blocând calea către o colaborare cu restul poparelor din Imperiu și angajându-se să sprijine dinastia. Germanii erau mult mai maturizați din punct de vedere politic decât alte popare ale Monarhiei, responsabilitatea care le revenea era de aceea mai mare, iar deciziile lor mai catastrofale, căci decizia ce au luat-o în 1861 a însemnat sfârsitul stabilității și păcii în Europa centrală.

Schmerling îl convisese pe împărat că Patenta din februarie nu avea nici una din calitățile unei constituții adevărate. Încrederea liberarilor în Schmerlingrevenise p dată cu întrunirea de la Frankfurt și cu primele miscări făcute de Austria în chestiunea Schleswig-Holstein, ea dispăruse din nou atunci când Austria adoptase o linie politică ce venea în contradicție cu sistemul național german. Germanii din Reichsrat au înțeles în fine că dinastia nu se voncertise la liberalsim, cum crezuseră ei, în 1861 si au început sa-si caute aliați care sa îi ajute sa impună dinastiei liberalismul. Pentru ca germanii nu erau dispuși să renunțe la majoritatea artificială pe care le-o conferea geometria electorală, singurul aliat posibil pentru ei era Ungaria, astfel ei reveneau la ideea radicalilor germani din 1848 – ca dominația maghiară în Ungaria era prețul ce trebuia plătit pentru dominația germană în restul Austriei. Germanii nu vor mai sprijini încercările lui Schmeling de a înfrânge rezistența maghiarp si in sesiunea de iarnă din 1864-65 ei au amenințat să refuze până si sumele necesare întreținerii amratei. Francisc Iosif era de acord cu Patenta din februarie, doar cu condiția ca Reichstrat-ul să nu amenințe armata; această conditie fiind acum violată, asigura căderea lui Schmerling.

Evoluția evenimentelor din Ungaria a însemnat lovitura de grație dată lui Schmerling.

Capitolul III. De la rivalitate la colaborare (Alianța celor Trei Împărați)

3.1 Relațiile austro-ruse

Deși detaliile despre politica externă a habsburgilor în Orientul Apropiat după 1871 sunt destul de puțin cunoscute, problema fundamentală a fost foarte limpede. Pentru a prezenta lucrurile mai simplu trebuie să spunem că în secolul al XIX-lea poparele din Balcani au fost stăpânite de Imperiul Otoman, dar, în ultimul secol, autoritatea turcilor a diminuat rapid. Declinul asa numitului bolnav al Europei a dat nașstere unui vid de putere în Balvni, pe care au fost foarte dornice să îl acopere imperiile austro ungar și rus. De aceea, putem spune că, într-un anumit sens, politica externă a Habsburgilor în perioada 1871-1914 este povestea tensiunii austro ruse care a culminat cu un cumplit război.

Totuși problema era complicată de faptul că poparele din Balcani și-au descoperit propiile ambiții naționale și nu doreau să fie stăpânite nici de Rusia, nici de Austro-Ungaria. Serbia, în special, după ce și-a dobândit indepedența formală fața de Imperiul Otoman în 1878 a devenit centrul naționalismului slavilor de sud. Acesta a fost o evoluție de rău augur pentru habsburgi, dat fiind numărul mare de sârbi și de alte grupuri de slabi din interioul granițelor Imperiului. În plus, rușii au acționat ăn mod tradițional ca protectori ai slabilor sudici din Balcani, fiind liderii autointutulati ai așa numitei miscări panslabe. La viena, se credea că Rusia se foloseste de panslavism ca de o mască în dosul căreia încearcă să își exstindă propia influență în zonă.

Duăî caăderea lui Beust în 1871, Franz Joseph l-a numit pe Andrassy ministru de externe. Andrassy avea o concepție profund antiruseasc și era demn de încredere în încercarea de a se opune expansiunismului rus și instrigilor puse la cale de ruși în Balcani. Cu toate acestea, el nu era de acord cu expansiunea austro ungară în regiune. El considera că acest lucru ar presupune includerea în Imperiu a si mai multor slabi, ceea ce va schimba echlibrul etnic din jumătatea ungară a Monarhiei în mod periculos împotriva propiei sale clase, nobilimea maghiară. Franz Joseph a acceptat argumentul lui Andrassy, potivit căruia Imperiul nu trebuie nici să se extindă nici să se mișoreze, ci să se concetreze asupra meținerii echilibrului delicat al puterii din Balcani cât mai mult. Andrassy și-a dedicat acestui obiectiv întreaga sa pricepere diplomatică. El era conștient de faptul că imperiul era probabil prea slab pentru a risca un război cu Rusia, de aceea a cautat aliati împotriva amenințării rusești. Dintre celelalte Mari Puteri, numai Germania îi putea sau avea să îi ofere lui Andreassy siguranța. Bismarck a încercat să gasească o cale de a vindeca vechile răni, fie și numai readucând sansele unei aliente austri franceze împotriva Germaniei. În 1872, Andrassy și Bismarck nu numai că deveniseră prieteni, ci au si reușit să îi convuingă pe șefii lor de stat să se viziteze.

3.2 Problema balcanică

Realizarea lui Andrassy a fost într-o anumită măsură o iluzie. În realitate, el a devenit prizonierul proiectelor lui bismarck, iar cancerlarul german avea o agendă diferită de cea a ministrului de externe habsbrug. Principalul obiectiv a lui Biscmarck a fost acela de ase asigura că Franța ca rămâne izolată. În acest scop, pentru Germania era de asemenea foarte important să încerce să închieie o alianță cu Rusia pentru a exclude orice posibilitate de a se încheia o alianță franco-rusă. Astfel, spre uimirea și oroarea lui Andrassy, în 1873 s-a trezit târât de noul său aliat german într-o aliantă trilaterală din care faceau parte Germania, Rusia și Austro-Ungaria,cunoscută sub numele de “Liga celor trei împărați”.

3.3 Despre Alianța celor Trei Împărați

Esența acestei înțelegeri, din punctul de vedere al habsbrugilor, a fost Conventia de la Schonbrunn, prin care Austro Ungaria și Rusia erau de acord să se consulte înante de a acționa în orice problemă de politică externă în care ar putea exista un conflict de interese.

Andrassy nu a fost foarte încântat de beneficiile calității de membru al Dreikaiserund. Convenția de la Schonbrunn însemnat poate un plus de securitate, dar a creat o legătură nedorită ître Germania și Rusia. Cu toate acestea, s-au făcut unele progrese; Germania s-a transformat dintr-un vechi dusman într-un priten, iar Rusia a acceptat să negocieze în loc să lupte. În plus, în anumite privințe Alianța celor Trei Împărați a restabilit statutul Imperiului, el devenind o mare putere pe picior de egalitate cu puternica Germanie și cu Rusia imperială. Dar în 1875, în Balcani a izbucnit o criză ce avea să pună la încercare Liga. Criza a fost declanșată de o revoltă din Bosnia-Hertegovina împotriva stăpânirii turce. Deși turcii au reușit initial să reprime această revoltă, scânteiele aspirațiilor naționaliste s-au răspândit rapid în zonele vecine. În 1876, Serbia și Muntenegru s-au alăturat luptei împotriva autorităților otomane. Confruntati cu perspectiva unei prăbușiri iminente a autorității otomane în Balcani, austriecii și rusii, acționând în spitigul Convenției de la Schonbrunn, s-au întâlnit să discute răspunsul lor comun la această criză. În vara anului 1876, ei au închieiat asa numitul Acord din Reichstadt, prin care au decis că în cazul in care Turcia va fi înfrântă ei vor împărți teritoriile acesteia între ei, Austro-Ungariei revenindu-i Bosnia Herțegovina, iar Rusiei Basarabia de sud, Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Rumelia vor deveni state indepedente.

Cu toate acestea, Andrassy s-a împotrivit semnării acestui acord și s-a simtit ușurat atunci când trupeșe Imperiului otoman au înfrânt coaliția condusă de sârbi în 1876, înlăturând astfel necesitatea unei intervenții austriece sau rusești. Dar criza nu s-a încheiat. Țarul nu a fost mulțumit de modul în care turcii au tratat poparele înfrânte din Bosnia-Hertegovina și a cerut ca turcii să acorde poparelor din această zonă anumite drepturi limitate de autoguvernare. Disputa referitoare la această problemă a adus Rusia ăn situatie de război cu turcii. Dar tarul a avut grija să obțina promisiunea de neutralitate din partea austriecilor înainte de a declara război Turciei. În ianuarie 1877, Austria si Rusia au căzut de acord prin Convenția de la Budapesta că Austria va dobândi dreptul de a ocupa Bosnia-Herțegobina în cazul în care rușii îi vor înfrânge pe turci, ceea ce părea foarte posibil. Rușii au acceptat la rândul lor să își limiteze expansiunea la zona estică a Balcanilor.

Dar rușii stiau ca trupelehabsburgice nu erau îndeajuns de puternice pentru a înlătura Rusia din Balcani. De aceea, trupele rusești i-au atacat rapid pe turci și au obținut un succes de proporții încât țarul a fost convins de panslavistii din țară că trebuie să profite de ocazie pentru a rezolva problema balcanică în favoarea Rusiei. În martie, 1878, țarul i-a silit pe turci să semneze un acord, Tratatul de la San Stefano, prin care nu numai că nu se acorda Bosnia-Herțegovina austriecilor, așa cum era stipulat în Convenția de la Budapesta, ci se crea o Bulagrie mare, care avea să devină un stat clientelar aservit rușilor.

Andrassy a considerat că aceasă manevră e un act de trădare. S-a îndreptat spre Bismarck în speranța că l-ar putea sprijini într-un război pentru o problemă care nu oferea nici un câstig teritorial Germaniei. El era nerăbător ca Dreikaiserbund să redevină realitate. De aceea, împreună cu primul ministru britanic Disraeli, potrivit politicii externe britanice în mod tradițional rusofobă, a acționat pentru convocarea unui Congres al Marilor Puteri pentru a rezolva tensiunile create de acțiunile rușilor.

La Congresul care a avut loc la Berlin în iunie 1878, Bismarck, cu sprijinul lui Disraeli, i-a convins pe ruși să se retragă. Tratatul de la San Stefano a fost schimbat în totalitate. Rușii au renuntat la ideea unui stat bulgar clientelar mai mare, accptând crearea unui stat mult mai mic indepedent Bulagria. Austro-Ungaria a obținut dreptul de a ocupa Bosnia-Hertegovina, deși avea să rămână sub suveranitate turcă.

În anumite privințe, Congresul de la Berlin a adus temporar stabilitate în regiune si poate fi considerat un succes al politcii antirusesti a lui Andrassy. În mod foarte ciudat, însă. În imperiu, succesul lui Andrassy a fost perceput ca un dezastru. Se pare că Andrassy a reusit să își piardă popularitatea ăn aproape toate sectoarele importante de opinie ale Monarhiei. Cea mai agresivă sau cea mai inaintată partidă din Viena care dorea un război cu Rusia a considerat că Bismarck i-a vândut. Franz Joseph, deși un pacifist, a împărtăsit unele dintre aceste opinii in ceea ce privește situația neclară a achizițiilor teritoriale ale Monarhiei. În mod ironic, Andrassy deși era foarte conșstient de neajunsurile acordului de la Berlin și-a justificat acțiunile spunând că împăratul s-a împotrivit războiului. Răspunsul său nu a fost de natură să calmeze spiritele, iar în 1879 a fost obligat să își dea demisia.

Capitolul IV. Reînvierea rivalității Austro-Ungare la sfârșitul secolului XIX

4.1 Resemnarea tratatului de reasigurare

Andrassy a lăsat însă o moșternire foarte importantă. Chiar înainte de a-și da demisia a fost în măsură să încheie o aliantă formală cu Germania lui Bismarck, prin care Habsburgilor li se promitea ajutor militar german în eventualitatea unui atac al Rusiei. Așa numita Alianță dualistă avea să dureze aproape 40 de ani. Ea a fost menită în multe privințe să descurajeze Rusia să declanșeze război. De aceea, se poate spune că într-o anumită masura a fost o initiativă de pace. Atât Bismarck cât și Andrassy au fost de acord cu acest lucru. Faptul că aceste două puteri s-ai încurajat reciproc să riște declanșarea unui război de proporții în 1914 este desigur un testament nu pentru nesăbuința lui Andrassy sau gândirea lui Bismarck ci pentru nepăsarea celor care au moștenit sistemul lor diplomatic.

Amenințarea pe care o reprezenta Rusia a început să pălească în 1881 când Bismarck a reușit să reînnoiască Liga celor trei împărați sub numele de Alianța celor Trei Impărați. Prevederile acestei alianșe impuneau semnatarilor o poziție neutră în eventualitatea în care oricare dintre cele trei puteri ar fi fost implicată într-un război cu altă țară.

Totuși, alianța a fost anulată în 1886 când Austro-Ungaria a ales să să sprijine Bulgaria în efortuile sale de a scăpa de dominația rusp. După 1886, Bismarck nu și-a mai putut reînvia visul unei mari alianțe al puterilor conservatoare din Europa, deși acest lucru s-a datorat în mare măsură faptului că noul Kaiser din Germania, Wilhelm al II-lea, l-a silit să demisioneze în 1890 lipsind astfel Europa n numai de cel mai priceput politician, ci și de cea mai sigură garanție a păcii.

Dar Austro-Ungaria nu avea motive imediate să fie îngrijorată. În 1882, Italia a tranformat Alianța dualistă în Tripla Alianță. Iar în 1887. Imperiul a semnat Antanta mediteraneană cu Marea Britanie, prin care se crea un front maritim unit împotriva expansiunii rusești în Marea Mediteraneană sau în Marea Neagră. În plus, unele dintre statele cheie în Balcani- România, Serbia și Bulgaria erau toate favorabile habsburgilor fie și numai datorită profundelor lor resentimente față de amestecul rușilor în problemele lor interne. Pe scurt, la sfârșitul secolului, Autro-Ungaria trebuie să se fi simțit foarte sigură împotriva amenințării pe care o constituia Rusia atât pe mare, cât și pe uscat.

La sfârșitul secolului, relațiile dintre Austro-Ungaria și rusia s-au îmbunătățit, iar Balcanii au încetat să mai fie ceva timp o sursă de dispută. Moticele acestui rapprochement au fost destul de varate. Ambele imperii aveau probleme politice interne, iar Rusia era tot mai preocupată de ameinintarea pe care o reprezenta Japonia pentru teritoriile sale din Orientul Îndepărtat. Tocmai din aceste motive, ambele părți au încercat să dezamorseze bomba numită balcanică.

În 1897, Austro-Ungaria a negociat o antantă prin care ambele părți au fost de acord sa nu mai urmărească expansiunea în Balcani. Acest acord a durat circa zece ani și a permis celor două imperii să își concetreze atenția spre alte zone în viitoare decadă. Acordul s-a dovedit a fi surpinzător de durabil când a fost pus la încercare. În 1903, o rebeliune a macedonenilor a determinat intervenția comună a celor două imperii și semnarea asa numitului Program Murzsteg care reafirma statu quo-ul teritorial si oferea trupele necesare. Programul Murzsteg este o dovadă a faptului cp naționalismul balcanic în sine nu a împins neapărat Austro-Ungaria și Rusia în război. Pentru o scurtă perioadp, neglijată în mare mpsură de istorici, balcanii au contribuit la apropierea dintre habsburgi si romanovi. Această cooperare a funcționat atât de bineîncât Aehrenthal, ministrul de externe habsburg a sugerat reactualizarea Dreikaiserbund.

Dar evenimentele au erodat încetul cu încetul bazele acestei noi armonii. În 1903 și mult mai agresivă dinastie instaurată în Serbia a reaprins flacăra mocnită a naționalismului balcanic.

4.2 Demisia lui Bismarck

Otto Eduard Leopold von Bismarck (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figura dominantă în afacerile mondiale. Că prim-ministru al Prusiei între 1862 și 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871.

În 1867 devenise cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul sau cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând afacerile acestuia până la demiterea să în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă” și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier”.

Bismarck s-a născut în Schönhausen, în vechea provincie numită „Marca Brandenburg” (Mark Brandenburg), la vest de Berlin.

Tatăl sau, Ferdinand von Bismarck, era ofițer militar, iar mama să Wilhelmine Menken provenea dintr-o familie burgheză. Otto von Bismarck a avut mai mulți frați, dintre care au supraviețuit până la maturitate doar doi, un frate mai mare și sora mai mică. Educația școlară și-a început-o în școală gimnazială "Friedrich-Wilhelm" și apoi la liceul umanist Graues Kloster ("Mănăstirea Albastră"). La vârstă de șaptesprezece ani devine student la Universitatea "Georg-August" din Göttingen, iar apoi la Universitatea "Friedrich-Wilhelm" din Berlin.

Deși dorea să devină diplomat, a reușit să obțină doar poziții administrative minore în Aachen și Potsdam. Muncă depusă în cadrul acestor servicii îi părea plictisitoare și monotonă, drept pentru care deseori neglija îndatoririle sale oficiale, preferând în schimb să se amestece în înalta societate. După moartea mamei sale în 1839, Bismarck preia proprietățile familiei din Pomerania. Circa opt ani mai târziu se întoarce în Schönhausen, unde se implică în politică locală. Se însoară cu aristocrată Johanna von Puttkamer în 1847, cu care a avut o fiica (Marie) și doi fii (Herbert și Wilhelm).

Bismarck și-a petrecut primii ani ai copilăriei la țară. Otto își va aminti cu emoție toată viață moșia de la Kniephof. La 44 ani, tatăl sau era deja ofițer în retragere. Mamei lui, burgheză înnobilată, nu-i plăcea deloc viață la țară și îi lipsea viață culturală din saloanele berlineze.

De la 7 la 14 ani, Otto este la Berlin în școli frecventate de copii aristocrați. Mama să, apoi tatăl sau l-au urmat în capitală. „Un copil vesel!” spunea profesorul care l-a ajutat să învețe destul de bine latină, greacă, franceză și engleză. Între 14 și 21 de ani își finalizează studiile: mai întâi bacalaureatul la 17 ani, apoi studiile universitare. Îl găsim la Göttingen, apoi la Berlin, urmând cursurile Facultății de Drept. Se spunea, pe bună dreptate, că era un student turbulent, care își dedică mult timp chefurilor, „corporației Hannovera”, și că într-un interval 18 luni s-a duelat de 26 de ori cu sabia.

La Göttingen, un bătrân paznic a arătat răul în care tânărului nobil îi plăcea să se scalde în zorii zilei când ieșea din cârciumile afumate. Când s-a instalat la Berlin într-un apartament confortabil pe Friedrichstrasse nr. 161, la câțiva pași de bulevardul Unter den Linden, l-au însoțit doi prieteni, Motley și Keyserling. Otto, deși frecvența saloanele de opera mai mult că universitatea, a reușit să-și ia examenele. Mama să ar fi dorit că el să lucreze în diplomație, dar concurență era mare în această profesie și tânărul s-a mulțumit cu o funcție de grefier adjunct, pe care o va exercită la Aachen (Aix-la-Chapelle).

De la 21 la 28 de ani se adaptează destul de greu acestei activități. Pentru a se distra, face lungi plimbări călare, mănâncă pantagruelic, se arată de fapt puțin perseverent în muncă. În primăvară anului 1838 se îndrăgostește de fiica unui pastor și-și părăsește slujba pentru a o urmă la Wiesbaden, apoi în Elveția. Căsătoria nu a avut loc. Otto se întoarce la Berlin fără să-și fi achitat ultima chirie în Aachen. Mama să îi obține mutarea la tribunalul din Potsdam. Otto suportă greu disciplină administrativă prusacă și se hotărăște să-și facă serviciul militar în trupele de garda. Intră în conflict cu șefii săi, se transferă la vânători și părăsește armata după 12 luni de serviciu. În 1839, revine în viață civilă.

Se reîntoarce la Kniephof. Mama lui moare în acest an. Familia este practic ruinată: tatăl își ipotecase domeniile cu 12% dobânda pentru a plăti studiile fiilor săi și pentru a putea face față vieții luxoase pretinse de soția să. La moartea acesteia, el conduce proprietatea lor de la Shönhausen; cei doi fii se vor ocupă de Kniephof. Din 1839 până în 1847 Otto va duce, pe acest domeniu de 500 de hectare o viață de iuncher.

Se descurcă foarte bine în administrarea domeniului și reface an de an averea pierdută. Pentru a-și ocupă timpul liber, vânează, bea și mănâncă; călătorește, de asemenea, din când în când, la Paris, Londra sau Zürich.

De la 28 la 35 de ani, iuncherul Bismarck devine mai sociabil. Primește invitați, își vizitează vecinii, călătorește și citește. Dar păstrează spiritul de familie: tatăl sau moare în 1845, Otto se căsătorește 2 ani mai târziu, iar primul sau copil se naște în 1849. Pământurile familiei au fost împărțite între fratele sau și el, care se instalează la Schönhausen. Puțin după căsătorie își începe carieră politică că deputat în parlamentul Prusiei. Curând viață parlamentară i se pare insuportabilă. Îl enervează ezitările regelui Prusiei față de revoluția din 1848. Între 35 și 42 de ani se consacră diplomației, în care intră pe poartă principala, autoritatea să fiindu-i recunoscută de rege. Misiunea să de la Frankfurt, pe lângă Dietă, este o experiență decisivă, el optând pentru unificarea Germaniei.

După moartea lui William I, regent a devenit fratele sau Wilhelm în anul 1861. Noul monarh a fost adesea în conflict cu dietă prusacă care devenea din ce în ce mai liberală. O criză care a apărut în 1862, atunci când dietă a refuzat să autorizeze o propunere de finanțare pentru reorganizarea armatei,astfel miniștri regelui nu au putut convinge legislatorii să treacă bugetul iar regele nu era dispus să facă unele concesii. Wilhelm a fost astfel amenințat să abdice (deși fiul sau s-a opus la abdicarea lui), crezând că Bismarck a fost singurul politician capabil de manipularea crizei. Wilhelm a fost ambivalent în privința desemnării unei persoane care a cerut controlul fără restricții asupra afacerilor externe. Cu toate acestea în septembrie 1862, Camera Deputaților a respins cu o majoritate covârșitoare bugetul propus. La 23 septembrie 1862,Wilhelm îl numește pe Bismarck prim ministru și ministru de externe. Schimbarea lui Bismarck,a apărut într-un moment de neliniște atunci când relațiile între Marile Puteri: Regatul Unit, Franța, Austria și Rusia, a fost distrusă de războiul din Crimeea din 1854-1855 și războiul italian din 1859. În mijlocul acestei dezordini, echilibrul european de putere a fost restructurat prin crearea Imperiului German că putere dominantă în Europa. Acest lucru a fost realizat cu diplomația specifică lui Bismarck, prin reorganizarea armatei și a strategiei militare. În ciuda neîncrederii inițiale a regelui și a prințului moștenitor, precum și animozitatea din partea reginei Augusta, Bismarck a reușit într-un timp destul de scurt să dețină puterea asupra regelui. Bismarck a intenționat să mențină supremația regală și să pună capăt impasului din buget în favoarea regelui, chiar dacă el a trebuit să utilizeze mijloace extrajudiciare pentru a reuși acest lucru. El a susținut că, din moment ce Constituția nu prevede cazurile în care legislatorii nu au reușit să aprobe un buget, acesta ar putea aplică numai bugetul anului precedent. Astfel, pe baza bugetului din 1861, de colectarea taxelor a continuat timp de patru ani. Conflictul lui Bismarck cu legislatorii a fost escaladat din ce în ce mai mult în următorii ani. În urmă convenției din 1863, Camera Deputaților a adoptat o rezoluție care declara că nu mai poate să se împace cu Bismarck, iar că răspuns, regele a dizolvat Dietă, acuzând-o că a încercat să obțină controlul asupra ministerului într-un mod necredincios. Bismarck a emis apoi un edict care a restricționat libertatea presei. În ciuda criticilor, Bismarck a rămas un politician în mare măsură nepopular (puțină lume știe despre el). Suporterii lui s-au descurcat prost la alegerile din octombrie 1863, în care coaliția liberală al cărui primar a fost membru al Partidului Progress, a câștigat peste două treimi din locurile în Camera. Camera a făcut apeluri repetate la rege să respingă aceste alegeri însă regele l-a susținut pentru că se temea că, dacă el l-ar fi demis pe Bismarck, ar urmă un prim ministru liberal.

Destinul i se pecetluiește acum: va fi ambasador în Rusia, apoi în Franța, unde se familiarizează cu marile probleme politice europene. La 22 septembrie 1862, Wilhelm I îl convoacă la Potsdam: regele nu și-a putut pune în aplicare proiectele militare și îi arată lui Bismarck actul de abdicare pe care îl pregătise. Câteva zile mai târziu, Bismarck, prim ministru intermediar, se adresa Landtagului: „De pe vremea tratatelor de la viena, frontierele noastre nu sunt favorabile conducerii sănătoase a statului. Nu prin discursuri sau prin decizii ale majorității vor fi rezolvate marile probleme ale epocii noastre ci prin foc și sabie!”.

Atunci când parlamentul refuză reforma militară, pe care o declara neconstituțională, Bismarck îl dizolvă. Cu toate acestea, acest om care nu se teme câtuși de puțin să ia decizii energice este un prost orator. La tribună vorbește cu o voce blanda subțire, care surprinde, se bâlbâie pentru că citește prea repede frazele tranșante, pe care și le notase pe un bloc-notes. Rapiditatea cu care vorbește, debitul sau oratoric este de 250,300 și chiar câteodată 350 de silabe pe minut, este atât de mare, încât stenograful nu-i poate intregistra discursul. Vorbește ținându-și mâna dreapta în buzunarul pantalonilor de culoare deschisă, atitudinea să părând provocatoare.

După 1871, obiectivele sale vor fi pacifiste: să-și consolideze opera și să mențină echilibrul european; va juca un rol destul de complicat, făcând uz de șiretenie și abilitate. Prusia își păstrează cuceririle grație izolării Franței. Rămâne la putere timp de 28 de ani și va fi eliminat de tânărul Wilhelm al ÎI-lea. La înscăunarea să, acesta a declarat intimilor săi: „Îl las pe bătrânul morocănos 6 luni. Apoi voi guverna eu însumi”.

Lupta între cei 2 bărbați izbucnește în anul 1890 și se sfârșește în anul 1894. În acești ani Wilhelm ÎI cere demisia lui Bismarck, iar când acesta o prezintă regele îi trimite o scrisoare de adio prin care îl numește duce de Lauenburg, general de cavalerie, feldmaresal și îi oferă, printre altele, portretul sau în mărime naturală (se știe că era înalt de 1,98 m). Pe 29 martie 1890, prințul Bismarck părăsește Berlinul, în mijlocul ovațiilor mulțimii care îl însoțește la gara. Furios de această popularitate, Wilhelm al ÎI-lea pune să i se facă cancelarului tot felul de șicane. Îi schimbă numele din „Bismarck” în „Wagenfeld”. În ziua următoare bancherul Bleichröder, prieten intim al prințului, este chemat în față tribunalului sub acuzația de sperjur. Mai târziu îl revoca din postul de ambasador pe contele von Rantzau, ginerele lui Bismarck. Șeful muzicii regimentului ÎI de infanterie este condamnat la o luna închisoare, destituit și apoi trecut în rezervă pentru că o compus un marș închinat lui Bismarck și l-a exectutat cu fanfara să.

Bismarck care se retrase la domeniul de la Friedrichsruh, dăruit de Wilhelm I, ripostează înșirând o violență campanie de presă. Această ostilitate nu poate dura; Wilhelm cedează și are loc o reconciliere în 1894.

Bismarck moare după 4 ani, departe de orice activitate politică. Și-a petrecut ultimii ani scriindu-și „Amintirile”. Înainte de a muri, a fost cuprins oarecum de remușcări: „Am adus fericire unei mari națiuni, da, dar și nefericire pentru mulți! Fără mine n-ar fi avut loc trei mari războaie. Nu ar fi pierit 80000 de oameni, n-ar fi îndoliați tati, mame, surori. Acum o să dau scocoteala lui Dumnezeu”.

4.3 Consecințele reînvierii rivalității Austro-Ungare la nivel european

În 1905, Rusia a pierdut războiul cu Japonia din Orientul Îndepărtat și și-a reorientat atenția spre Balcani. În 1907, Rusia s-a alăturat Franței și a Marii Britanii în Tripla Înțelegere, contribuind astfel la împărțirea Europei în două blocuri. Un eveniment și mai grav s-a produs ăn 1908, când Tinerii Turci au venit la putere în Imperiul Turc. Aceasta a fost un eveniment care a procovat multă nesiguranță. Eforturile habsburgilor de a soluționa această criză au grăbit anularea acordului austro-rus și au situat cele două imperii pe poziții belicoase.

Initial, revolușia Tinerilor Turci a apropiat Austro-Ungaria și Rusia. Aehrenthal și Izvolski, ministru rus de externe, s-au întâlnit pentru a ajunge la o replică comună. Nu există nici un document care să ateste negocielire lor, dar se pare că Bosnia-Herțegovina în schimbul ajutorului pe care Austria urma sa îl ofere Rusiei pentru ca aceasta să obțină libera trecere prin Strâmtoarea Dardanele. Această înțelegere diplomatică a fost brusc distrusă în octombrie 1908, când trupele imperiale au invadat Bosnia Hertegovina fără să îl prevină în prealabil pe țar. Chiar și Izvolski a fost luat prin surpindere. Izvolski nu avusese timpul necesar să îi pună la curent pe țar li miniștri cu înțelegerea la care ajunsese și de aceea curtea rusă a comandat invazia habsburgilor drept expansionism. Pentru a complica si mai mult lucrurile, Serbia a protestat și ea pretizând că au fost încălcate drepturile popoarelor slave. Acest lucru a permis țarului să își joace rolul asumat de protector panslavist al slavilor. În dosul măștii panslavismului, atât Rusia cât și Serbia aveau gânduri ascunse. Serbia a vociferat împotriva imperialismului habsburgic care i-a obstrucționat propiul imperalism. Sârbii urmăreau să obțină Bosnia-Herțegovina pentru a crea Serbia Mare. Rusia privea cu înțelegere expansionismul sârb pentru că acesta i-ar fi asigurat un stat clientelar în Balcani.

Bosnia-Herțegovina era o provincie multietnică, un mozaic de sârbi, croați, musulmani. Sârbii bosniaci, circa 40% din populațoe militau pentru unirea cu Serbia, dar alte grupuri nu erau la fel de încântate de această idee. În ultimă analiză, în punctele de veere ale facțiunilor musulmane și croate au fost considerate irelevante: aceștia nu dispuneau de armată sau de aliați puternici care sa îi sprijine. În cele din urmă, pionul a fost mutat de Austro-Ungaria. Pentru a adauga insulta injuriilor, rușii au fost siliți în cele din urmă să recunoasă acest lucru datorită intervenției brutale a Kaiserului Wilhelm al Germaniei care l-a informat pe țar că Germania se va alătura aliaților săi îîn eventualitatea declanșării ostilităților. Rusia nu era în măsura să replice Kaiserului pentru că nu era ăncă refăcută în urma infrangerii suferite din partea japonezilor în 1905. Serbia a fost și ea silită să accepte acest fait accompli prin folosirea amenintărilor, care veneal la vremea aceea de la Viena.

Consecintele crizei bosniace au fost profunde. În mod evident, antanta austro-rusă a luat sfârșit. În locul ei a apărut un profund resentiment în rusia și hotărârea, sprijinită de armată, de a nu mai accepta niciodată o asemenea umilință. Sentimentul panslavist din Rusia a luat amploare: legătura dintre Belgrad și Sankt Petersburg s-a consolidat în mod considerabil. În plus, tactica Austriei și Germaniei a folosit și la apropoerea Franței și Marii Britanii de Rusia. Prin urmare, Europa a ajuns să fie împărțită în două sisteme de alianță ostile. Pe scurt, criza din 1908 a creat atmosfera prielnică pentru ca orice criză viitoare în Balcani să pună în pericol pacea întregii Europe.

În 1912, Aehrenthal a murit și a fost înlocuit de contele Berchtold, dar politica a rămas aceeași. Berchtold a considerat la rându-i expnsionismul sârb principala amenințare din Balcani, pentru că în anumite privințe era echivalent cu expasniunea rusă. Expansionismul sârb stârnea teamă și pentru că se stia că succesele ruso-sârbe vor stimula revendicările naționaliste ale sârbilor bosniaci din Imperiu. Pentru mulți observatori de la Viena, ascensiunea naționalismului slav în sudul imperiului părea să constituie o amenințare în sensul dezintegrării totale a imperiului în fragmente naționale. Din acest motiv, problema sârbă a fost considerată cea mai serioasă problemă de pe agenda lui Berchtold.

Cu toate acestea, Serbia era decisă să se extindă. Era decisă în special să profite de declinul Imperiului turc pentru a crea visata Serbie Mare. În toamna anului 1912 Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru au creat liga balcanică împotriva turcilor și au declanșat războiul cunoscut sub numele de primul război balcanic. Rezultatul a fost o înfrângere zdrobitoare suferită de turci și excluderea lor aproape în totalitate din Europa. Statele balcanice au împărțit prada între ele. Berchtold a reunoscut că Monarhia nu poate face mare lucru pentru a schimba lucrurile și totuși s-a gândit să facă apel de celelate Mari Puteri pentru a pune capaăt succeselor obțiunte de sârbi. El s-a bucurat de un oarecare succes în această acțiune. Ceea ce voia el, în special, era ca Serbia sî fie împiedicată să se extindă pe coasta adriatică. Marea Britanie, Franța și Germania au fost de acord cu acest lucru pentru că nu voiau ca un stat prorus să obțină un port la Mediterana. Astfel a fost convocată conferința de la Londra a Marilor Puteri care s-au întâlinit în 1913 ăentru a analiza problema, soluția fiind albania. A fost creat un stat albanez de-a lungul coastei estice adriatice nu att pentru a respecta drepturile poporului albanez la autodeterminare, cât dintr-o nevoie imediată de a pune un obstacol în calea sârbilor. Sârbii nu au avut încotro și au acceptat situația.

Dar energiile acumulate de Serbia s-au revărsat asupra Balcanilor. În 1913, statele balcanice au început să se dispute între ele în privința prăzii prijeluite de primul război balcanic. Aceste dispute au condus la izbucnirea celui de-al doilea război balcanic. De astă data, Serbia și Grecia s-au aliniat împotriva Bulagriei. Al doilea război balcanic a fost nu numai o altă victorie pentru Serbia, ci și o înfrângere pentru politica de îngrădire a lui Berchtold.

Espansiunea rapidă a Serbiei a creat în cercurile de la Viena un climat vecin cu isteria. Liderii militari, politicienii, au fost de acord cu ideea că o confruntare militară cu Serbia va fi inevitabilă.

Împăratul Franz Joseph s-a opus ideii de a lua măsuri militare împotriva Serbiei. Îmăratul și-a amintit cu neplăcere de războaiele declanșate în 1859 și 1866 au avut ca rezultat pierderi teritoriale. Un alt război ar conduce la totala dezintegrare. Dar multe dintre personalitățile politice militare și politice din preajama sa în 1913-1914 păreau a fi parlizate de un curios fatalism pesimist.

În cele din urmă un tânar sârb bosniac, Gavrilo Princip, a fost cel care avea să contribuie la declanșarea conflictului. La 28 iunie 1914, moștenitorul tronului habsburgic, arhiducele Franz Ferdinand a făcut o vizită de stat oficială la Sarajevo, capitala Bosniei-Herțegovina, pentru a populariza Monarhia în această nouă provincie. Un grup terorist sârb, cunoscut sub numele de “Mâna Neagră”, a decis să încerce să îl asasineze pe moșterniroul tronului în speranța că acest lucru va determina izbucnirea mult așteptatului război. Evenimentul în sine a fost o farsă sinistră. Gavrilo Princip a ratat o promă sansă de a-l asasina pe arhiduce. Dar apoi soarta i-a surâs. Soferul arhiducelui a apucat-o pe un drum greșit și i-a pus pe tavă asasinului pe arhiduce și pe soția lui. Franz Ferdinand și soția lui au fost împuscați, iar Marile Puteri și-au început lentul dans diplomatic în direcția războiului.

Concluzii

Destrămarea Imperiului Habsburgic care s-a petrecut după primul război mondial devenise un lucru inevitabil mult mai devreme, în secolul XIX-lea. Astfel părerea generală în ceea ce privește istoria Imperiului a fost aceea că el era destinat autodistrugerii. Istoricii susțin că principala problemă care a dus la prăbușirea lui a fost aceea a problema naționalităților. Pe parcursul secolului al XIX-lea, popoarele din Imepriu au fost tot mai puternic animate de sentimente naționaliste. Dat fiind faptul că îm Imperiu trăiau cel puțin unsprezece de grupuri naționale diferite, e ușor de înțeles că problema naționalitălior a condamnat Imperiul la dezintegrare.

Metternich și-a dedicat întreaga activitate înlăturării principiului naționalist, oriunde a avut ocazia să aibă de-a face cu el. Revoluțiile din 1848 din Boemia, italia și Ungaria au fost în mare măsură revolte de tip naționalist. După 1867, istoria Monahriei dualiste este în mare măsura istoria disputelor naționaliste pe tema dreptului diferitelor grupuri naționale de a folosi propia limbă în școli și în administrație. Istoricii suțin că accentul trebuia pus mai mult pe politica externă Deiciziile-cheie ale politicii externe de a intra în război în diferite momente ale secololui XIX sau XX au determinat aproape tooate schimbările majore din Imperiu si au dus la destrămarea lui.

Potrivit unei teze a istoricului Taylor, înfrângerea suferităîn războiul contra Prusiei lui Bismarck în 1866 a avut numeroase consecințe grave. In uurma acestui război, Prusia a devenit puterea germană dominantă, iar prezența Austriei a fost exclusă din problemele interne ale Germaniei. Consecința a fost faptul că Imperiul a fost silit să se reorienteze spre granițele sale estice pentru noi cuceriri. În practică, acest lucru a însemnat că Habsburgii au început să considere Balcanii sfera lor firească de influență.Stimulentul pentru a se orienta în această direcție l-a constituit faptul că fosta putere dominantă din Balcani, Imperiul Otoman a devenit tot mai neputincios și vulnerabil. Această schimbare de orientare a politcii externe a fost încununată de succes ăn 1878 și în 1908 când habsburgii au ocupat și apoi au anexat Bosnia-Herțegovina. Totuși, această achizitie a avut un efect colateral defavorabil. A creat resentimente din partea Rusiei și a convins-o să acționeze în eventualitatea în care Austria va recurge din nou la fortță în zona Balcanilor.

Asfel, putem spune că repercursiunile înfrângerii din 1866 au creat scenariul care în cele din urmă a grăbit războiul balcanic din 1914, care a devenit primul război mondial.

În mod tradițional, Rusia era protectoarea popoarelor slave din Balcani. În secolul al XIX-lea o dată cu declinul Turciei, vechiul său inamic, Austr-Ungaria a devenit noul subiect de teamă.

La o lună după asasinarea lui Franz Ferdinand, Austr-Ungaria, cu sprijinul Germaniei, declara război Serbiei. Rusia conta pe faptul că-și va putea impune autoritatea și-i va putea obliga pe austrieci să se retragă fără să fie nevoită să intre în război. Spera că simpla mobilizare a armatelor ei va împierdica Austria să meargă mai departe. Era un punct de vedere detul de realist. Chiar dacă Rusia a pierdut războiul cu Japonia armatele ei erau considerate totuși extraordinare.

Ordinul de moblizare a Rusiei, semnat în ele din urmă de un țar șovăielnic, trebuia să fie o mișcre defensivă, o manevră diplomatică ce ar fi lpsat totuși Rusiei lbertatea de a nu intra în război. În realitate, a fost tocmai gestul care împins Puterile Centrale la acțiune. La 1 august Germania a declarat război Rusiei. Patru zile mai târziu Austro-Ungaria a făcut același lucru.

Bibliografie

A.J.P. Taylor, Monarhia Habsburgică 1809-1918. Editura Allfa, 2000, București.

Nick Pelling, Imperiul Habsburgic 1815-1918, Editura BicAll, 2002, București.

Michael Lynch. Reacțiune și revoluție, Rusia 1881-1924, Editura BicAll, 1992.

Russel Sherman, Rusia 1815-1881, Editura BicAll, 2001.

Jean Des Cars, Saga dinastiei Romanov-de la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea, Editura Corint, 2010.

Brendan Simms, Europa-Lupta pentru supremație de la 1453 ăână în prezent, Editua Polirom, 2015.

Miranda Carter, Cei trei împărați, Editura Polirom, 2015.