RITMUL MUZICAL ȘI FORMELE SALE STRUCTURALE [621189]

CAPITOLUL I
RITMUL MUZICAL ȘI FORMELE SALE STRUCTURALE

I. 1. CONCEPTUL DE RITM

Din punct de vedere etimologic, cuvâ ntul ritm provine din limba greacă veche: „reo”=
a curge, a merge, a trece. Complexitatea acestui element de expresie muzicală este oferită de
numeroasele încercări de definire a noțiunii de ritm muzical. Filozofii din Antichitate, precum
Heraclit, Aristotel, Platon, identificau ritmul cu mișcarea: ” Totul este mișcare (ritm), mi șcare
în spațiu sau schimbare î n timp ; o anume ordine în ansamblul mișcă rii”. Aristide Quintilian în
tratatul său Perì musikês consideră ritmul drept element format din „timpi dispuși î ntr-o
anumită ordine”.
Timpurile moderne aduc idei noi în legatură cu conceptul de ritm ce se datorează
figurilor proeminente ale creației ș i muzicologiei universale.
Autor Definiție
Hector Berlioz

Compozitor, scriitor și critic francez. Ritmul este drept „diviziunea simetrică a
timpului prin mijlocirea sunetelor cu
ajutorul căreia un muzician descoperă
ritmurile frumoase (artistice) , este una
dintre cele mai rare” .
Mathis Lussy

Ritmolog elvețian. „Îndepărtaț i unei pagini de muzică
intonația, puneți toate notele și pauzele
pe o singură linie de portativ și veți
obține desenul ritmic, scheletul muzical,
osatura”.

Vincent d'Indy

Compozitor francez. „Ordine și proporție în spațiu ș i timp” .
Paul Hindemith

Compozitor german . Numește ritmul „acțiune î n timp” spre
deosebire de intonație pe care o
consideră „acțiune în spaț iu”.
Herbert Spencer

Sociolog britanic. „Viața în univers nu se poate concepe
fără ritm care apare ca un principiu
inițial și esenț ial; ritmul es te prezent
peste tot unde există conflict al forț elor
lipsite de echilibru, el fi ind corolarul
inevitabil al menț inerii echilibrului”.
Igor Stravinski

"Ritmul este organizarea conștienta a
elementelor sonore ".

Tabel nr. I.1 Concepții despre ritm.
Deducem î ntr-o primă considerație că ritmul reprezintă ideea de mișcare, de
succesiune în timp a fenomenelor și proceselor lumii materiale și spirituale. Mișcarea se află

deci la baza ideii conceptului de ritm . Adept al acestei teorii, teor eticianul Constantin Rîpă
afirma că „ritm ar fi această percepere a mișcă rii la nivel macrostructural, care î nglobeaza
toate elementele ce se succed, ținâ nd de manifestarea complexa a tuturor parametrilor
muzicali (frecvență, timbru, dinamică, tempo, durată), determinând această imagine globală a
mișcării î n arta muzicii.” Marele muzicolog ș i teoretician al muzicii r omânești Constantin
Brăiloiu afirma î n acest sens: „Dintre toate elementele m uzicii, nici unul nu a suscitat atâtea
controverse ș i nu a d at pretext la mai multe speculații ca ritmul. Definițiile sale merg de la
metafizică pănă la tehnicitatea cea mai stric tă, fără ca totuși să se fi degajat până acum o
teorie coerentă .”. Ritmul mu zical reprezintă principalul mijloc de exprimare al muzicii .
Ritmul muzical -confo rm conceptului Victor Giuleanu -Tratat de teoria muzicii ,
reprezintă „evoluarea în timp si succedarea organizată pe plan superior -creator -estetic,
emoțional a duratelor ( so norități și pauze) în opera muzicala de artă” . În lucrarea Ibidem ,
Victor Giuleanu afirma că „fără ritm, ma terialul sonor de care se servește muzica ar fi lipsit de
sens și expresie, pe când, prin acțiunea ritmului, același material capătă un înț eles, devenind
limbaj prin care, î ntocmai ca î n vorbire se pot transmite idei și sentimente, se pot exprima
stări sufleteș ti diferite, pot fi provocate emoții artistice î n inima auditoriului.” . Ritmul este o
succesiune organizată pe plan creator, estetic și emoț ional a duratelor în compoziția muzicală.
Pe plan creator, ritmul prezintă nesfârșite forme la dispoziția compozitorului. Din punct de
vedere estetic, ritmul muzical este mai mult decât raportul duratelor sonore, fiind factorul de
mișcare și dinamism al ar tei muzicale. El poate concura cu melodia în exprimarea frumosului
muzical. Ca factor emoțional, ritmul muzical participă la formarea mesajului artistic, purtător
de sentimente. Ritmul muzical este factorul organizator al succesiunii sunetelor în timp la
conturarea lui participând toți parametri sunetului:
 Durata determină structura ritmului;
 Înălțimea integrează ritmul în melodie;
 Timbru face ritmul mai sugestiv.
Varietatea cu care ritmul investește imaginea (ideea) muzicală este nesfârșită, de unde
și importanța deosebita ce i se atribuie în procesul creației, cât și în cel al interpretării operei
de artă . El este deci un factor hotărâtor și permanent î nnoitor al limbajului muzical posedând
virtuți expresive ce au fost întrebuinț ate cu atâta mă iestrie de c ompozitorii diverselor stiluri ș i
genuri muzicale.

2 RITMICA MUZICAL Ă

2.1. VALORI DE NOTE ȘI PAUZE ÎN MUZICĂ

Noțiunea de ritm în general este manifestarea temporală de desfășurare a fenomenelor
și acțiunilor din mediul înconjurător. Ritmul din arte are trăsături superioare ritmului din
natură datorită varietății formelor structurale ce rezultă din infinitele posibilități ale artei.
După Victor Giuleanu în Tratat de teoria muzicii , ritmul muzical cuprinde trei elemente :
1. Ritmul propriu -zis rezultă din îmbinarea artistică, fiind o succesiune de durate
și pauze;
2. Metrul (măsura) este cadrul metric în care se descifrează ritmul propriu -zis.
Este alcătuit din perioade numite timpi pe baza cărora desenul ritmic se
desfășoară măsurat;
3. Tempo este viteza în care se desfrășoară melodiile respective.
Conform teoriei ritmului muzical , ritmica studiază formele de structură ale ritmului
propriu -zis la baza căruia „stă raportul de durată dintre două sunet e, care formează formula
ritmică cea mai simplă , protocelula ritmică.” Dragoș , Alexandrescu – Teoria muzicii .
Durata este caracteristica sunetulu i de a fi mai lung sau mai scurt in timp, fiind
determinată de momentul impactului până la dispariția ultimei vibrații sonore. Durata
sunetelor rezultă din combinarea duratelor din alcătuirea ritmului muzical. Este reprezentată
grafic de elementele :
1) Valori de note cu pauze corespunzătoare.
2) Semnele de prelungire a valorilor de note și pauze.
A)Punctul.
B)Legato -ul ritmic.
C)Coroana (fermata).
Valori de note cu pauze corespunzătoare
Durata în muzică este redată prin note și pauze. Notele determină durata sunetelor, iar
pauzele, durata tăcerii. Acestea reprezintă un fragment sau o porțiune din timp, având o
anumită valoare în timp. Din această cauză sunt numite valori de note și pauze sau durate.
Valorile de note și pauze sunt numite după raportul dintre nota întreagă și diviziunile
directe ale acesteia.

Figura nr. I.1. Durata notelor .

Figura nr. I.2. Durata pauzelor .

Duratele ritmului muzical pot fi identificate prin raporturi matematice cu ajutorul
valorilor de note binare și ternare. În organizarea valorilor de note se folosesc două sisteme:
1. Sistemul de valori binare în care duratele se împart exclusiv binar (se divid cu doi și
cu multipl ii acestuia 2,4,,8,16).

Tabel nr. I.2 Diviziunea normală a valorilor binare.

2. Sistemul de valori ternare în care duratele se împart inițial ternar (se divid cu trei și
cu multiplii acestuia 3,6,12,24).

Tabel nr. I.3 Diviziunea normală a valorilor te rnare.
Aceste sisteme au fost introduse în notație începând cu secolul al XII -lea (epoca
scrierii proporționale -notatio mensuralis ) când se stabilesc raporturi matematice precise între

diferitele durate. Datorită predominanței ritmului dactil, sistemul ternar era considerat perfect
(mensura perfecta ) spre deosebire de sistemul binar considerat imperfect ( mensura
imperfecta ). Dezvoltarea polifoniei în secolul al XIV -lea a determinat trecerea supremației de
la sistemul ternar la cel binar, consolidată o da tă cu creația în stil armonic.
Semnele de prelungire a valorilor de note și pauz e
Punctul adăugat la o notă îi modifică valoarea cu jumătate din valoarea inițială a
notei. Astfel:
 doime cu punct are durata de trei timpi, sa u trei pătrimi, sau șase optimi ;
 pătrime cu punct are durata de un t imp si jumătate sau trei optimi;
 optime cu punct este egală cu trei șaisprezecimi.
În notație punctul îndeplinește două funcții după contextul folosirii:
1. punctul constitutiv modifică diviziunea valorii binare în di viziune ternară,
transformându -se în element de structură al noii durate.
2. punctul augmentativ reprezintă o valoare suplimentară care necesită completare în
cadrul diviziunii.
În practică se utilizează punctul simplu, dublu sau triplu. Punctul simplu po ate fi constitutiv
sau augmentativ, iar punctele duble și triple sunt numai augmentative.

Figura nr.I.4. Punct constitutiv.

Figura nr. I.5. Punct augmentativ.

Legato -ul ritmic este o linie curbă plasată sub sau deasupra a două sau mai multe
note, pentru a semnala că notele respective , cu aceeași înălțime, se interpretează cu un sunet
continuu.

Figura nr. I.6. Legato -ul ritmic.
Coroana (fermata ) este semnul asezat deasupra sau dedesubtul unei note sau pauze
care mărește durata în proporție nedefinită, augmentând pentru o durată nemăsurată valorile
de note și pauze.

Figura nr. I.7. Coroana .
2.2 ELEMENTE MORFOLOGICE PRINCIPALE ÎN RITMICA
MUZICALĂ

Ritmica muzicală studiază formulele de structură ale ritmului muzical și legătura
dintre diferitele durate muzicale. Elementele morfologice principale ale ritmului muzical
sunt:
1. formula (figura, celula) ritmică.
2. accentul (ictusul) ritmic.
Formula ritmica reprezintă modul de combinare a duratelor și pauzelor, cea mai
simplă fiind formată din două valori egale sau inegale. Formulele ritmice provin din sistemul
distributiv (diviziuni normale binare/ternare, diviziuni excepționale), formule ritmice
specifice sistemului ritmic giusto -silabic, parlando, aksak, ritmurilor de dans popular, și
provenite din organizările ritmice dictate de limbile folosite . Formulele ritmice normale se
exprimă prin divizări firești ale valorilor de note binare și ternare, cu încadra rea acestora în
măsuri corespunzătoare tipului de ritm.
Durata unei formule ritmice poate fi mărită prin augmentare sau micșorată prin
diminuare, obținându -se formule ritmice noi ca structură.

Figura nr. I.8. Augmentare de dilatare. Augment are amplificată.

Figura nr. I.9. Diminuare simetrică. Diminuare asimetrică.
Pentru a eviden ția asimetria formulelor ritmice în melodiile în care se regăsesc
formule binare și ternare se folosesc bare de măsură punctate. Acestea sunt de două tipuri:
 complete când înlocuiesc barele de măsură obișnuite.

Figura nr. I.10. Bară de măsură punctată completă.

 incomplete când durata este prelungită peste bara de măsură.
Formulele ritmice excepționale reprezintă acele formule ritmice proprii unui tip de
ritm,care sunt utilizate într -un alt tip de ritm . Diviziunile excepționale se notează și prin cifră
(alături de note), ce exprimă numărul de durate excepționale care se vor cânta în locul celor
din diviziunea normală firească . În practica muzicală se folos esc diviziunile speciale ale
sistemului de valori binar și ternar. În sistemul binar diviziunile speciale sunt mai scurte
datorită creșterii numărului de note păstrând valorile diviziunii anterioare. Diviziunea ternară
utilizează două sisteme de notație :
 sistemul francez bazat pe legătura dintre diviziunile binare și cele ternare.
 sistemul german similar diviziunii binare.
Formule ritmice de structuri speciale sunt: sincopa, contratimpul, cruza, anacruza și
ritmul în oglindă.
Sincopa se formează prin contopirea sunetului de pe timpul accentuat cu cel de pe
timpul neaccentuat. Sincopa a primit diferite denumiri în încercarea definirii sale obiective.
Astfel, este considerată ,,accent”(G.Breazul), ,,element metro -ritmic”(V.Iușceanu), ,, formă a
conflictului metroritmic”(D.Alexandrescu), sau ,,formulă ritmică”(V.Giuleanu). După
structura lor sincopele pot fi :
 omogene (egale, simetrice)
 neomogene (in egale, asimetrice, nesimetrice) .
În funcție de rezultatul în execuție al raportului dintr e valorile cumulate (diferența de
durată) și deci de efectul produs – după V.Giuleanu, în Tratat de teoria muzicii (pag.645) –
sincopele inegale sunt clasificate în:
-sincope inegale de anticipație -debutează mai devreme decât sincopa egală (efect
precipita re);

-sincope inegale de întârziere -apar mai târziu decât sincopa egală (efect întârzierea
mișcării ). Sincopele se consideră inegale sau neomogene în cazul că se formează din două
valori de durate diferite: pătrime cu doime, optime cu pătrime, etc.
Se deo sebesc prin alcătuire sincopele propriu -zise de tipuri particulare precum sincopa
ascunsă, falsă și de sincopa hemiolică. O serie de sincope neîntrerupte de note sau pauze
creează catenă (lanț) de sincope. Sincopa ascunsă se formează în măsuri ternare (de
3,6,9,sau12 timpi) prin cumularea valorilor neaccentuate. În sincopa falsă accentele normale
unui ritm sunt atenuate. Sincopa hemiolică se formează în măsuri ternare(cel puțin 2 măsuri)
prin cumularea (sau uneori doar gruparea prin accente) valorilor dou ă câte două, transformând
ritmul inițial din ternar în binar(metrul ternar încadrează un ritm binar) .

Figura nr. I.11. Tipuri de sincope.

Apropiată ca structură de sincopă este c ontratimpul . Această formulă ritmică se
obține prin eliminarea valorilor periodic accentuate și înlocuirea lor cu pauze accentul
punându -se pe timpul slab.

Figura nr. I.12. Contratimp.
Când sincopa și contratimpul se întâlnesc în aceeași valoare muzicală, se obțin e
contratimpul sincopat. Atât sincopa, cât și contratimpul se întâlnesc în muzica de diferite

stiluri și genuri a tuturor timpurilor, cu precădere însă ambele formule ritmice se utilizează ca
elemente expresive principale în muzica de jazz din care sunt ne lipsite. Pentru a se realiza în
contratimpi se cer două condiții: înlocuirea prin pauze a valorilor accentuate să se facă
periodic; înlocuirea să se facă de cel puțin două ori pentru a nu se confunda cu anacruza
precedată de o pauză.
Cruza și anacruza ritm ică
După concepția V.Giuleanu ( Tratat de Teoria muzicii , pag.658) intrările cruzice sau
anacruzice se delimitează în componente astfel :
Formula cruzică -pornește direct cu valoarea ce deține accentul principal (ictusul). Ea are 2
elemente
 cruza -valoarea ce are accentul ritmic principal(o singură durată), reprezentând punctul
de tensiune;
 metacruza -grupul de valori prin care se rezolvă cruza , reprezentând detensionarea
Formula anacruzică -începe prin o durată sau un grup de durate care pregă tesc apariția
accentului principal al formulei. Ea are în alcătuire 3 elemente:
 anacruza -partea de pregătire a apariției accentului cruzic, reprezentând zona de
acumulare și pregătire a tensiunii ;
 cruza – valoarea ce reprezintă centrul de forță al formul ei=accentul(tot o singură
durată), fiind punctul culminant de tensiune al motivului;
 metacruza -valorile care formează rezolvarea cruzei, reprezentând detensionarea .
Formula de ritm cruzic se numește astfel întrucât începe printr -o valoare accentuată. Spre
deosebire de aceasta, formula de ritm anacruzic începe prin una sau mai multe valori
pregătitoare ale accentului. După efectuarea accentului urmează de regulă un pasaj ce
reprezintă destinderea (rezolvarea) denumit metacruză.

Figura nr. I.13. Formula ritmică de tip anacruzic.

Ritmul în oglindă sau recurența ritmică se obține prin reproducerea inversă a duratelor
ce compun un motiv antecedent în consecventul său.

Figura nr. I.14. Ritmul în oglindă.

În opera de artă apar î ntrepătrunderi ale ritmurilor din categorii diferite, alcătuind
formule ritmice de excepție notate prin diviziuni excepționale ale valorilor binare și ternare :
1. formule de excepție în ritmul binar:
– triole tul = trei valori în loc de două ( 3 : 2);
– cvinto letul = cin ci valori unitare în l oc de patru (5 : 4 );
– septol etul = șapte valori unitare în loc de patru (7 : 4);
– nonole tul = nouă v alori ritmi ce în loc d e opt (9 : 8).
2. formule de excepție în ritmul ternar :
– duolet ul = două valori ritmi ce unitare în loc de trei;
– cvartol etul = patru valori în loc de trei ( 4 : 3);
– cvinto letul = cinci valori în loc de trei (5: 3);
– septol etul = șapte valori în loc de șase (7 : 6);
– octole tul = opt valori în loc de șase ( 8 : 6).
Accentul ritmic conturează și individualizează formula ritmică în categorii distincte de
ritm. Henri Delacroix în Psihologia artei afirma că „locul accentelor ritmice nu este unul
oarecare; el este determinat de afectivit ate sau logica. Timpii accentuaț i ai sentimentelor sau
tiparelor inteligibilitatii sunt elementele care organizează ritmurile.” .
Rolul accentului ritmic este mai pronunțat într -o formulă ritmică alcătuită din durate
inegale. Elementul care dă viață ritmului este accentul iar formula ri tmică fără accent este
lipsită de expresivitate.

2.3 CATEGORIILE RITMULUI MUZICAL

Evoluția ritmului muzical se bazează pe respectarea unor reguli și liberdimensionarea
acestora, pe simplitatea aparentă sau pe complexitatea procedeelor din diferite domenii adică
de la :
 ritmuri cu un grup de dimensiuni simple accentuate/neaccentuate la ritmuri
complexe formate din combina rea a două sau mai multe măsuri;
 ritmu ri canonice la inovații ritmice;
 ritmuri î ncorporate în arta sincretică la ritmuri pure.
În funcție de perioada apariției ritmurile muzicale sunt împărțite în:
1. Ritmuri poetice – erau folosite în perioada antică și indicau în principal un text cântat.
2.Ritmul muzicii gregoriene era folosit în perioada evului mediu creștin și se caracterizează
prin lipsa semiografiei pentru ritm, aceasta fiind inclusă în tradiția orală a scandărilor.
3. Ritmul muzicii polifonice era utilizat în aceeași perioadă ca și ritmul muzicii gregoriene și
utiliza șase moduri ritmice caracteristice muzicii trubadurilor.
4. Ritmul muzicii bizantine se caracterizează prin:
 accentele urmau linia accentului tonic al cuvintelor;
 semiografie special ă pentru ritm – semne timporale;
 diviziunea unei „bătăi” – unitate de timp, pe principiul augmentării/diminuării printr -o
valoare scurtă.
5. Ritmul divizionar (măsurat) a apărut în perioada modernă și se caracterizează prin :
 are o unitate de timp ce se divide (împarte) obținâmdu -se formule ritmice n ormale și
excepționale;
 accentul pe unități de timp este periodic (isocron), accent metric, delimitând măsuri
prin semnul de bară verticală);
 ritmul se desfășoară în tempouri (mișcări) impuse, ce indică gradul mișcării:
categoriile lent, moderat și repede și caracterul acestora.
6. Ritmul modern -contemporan este folosit în perioada contemporană și se caracterizează
prin:
 accentul timbral;
 ritmuri și m ăsuri adăugate .
În arta muzicală există trei categorii de ritm de pe baza cărora se dezvoltă formulele ritmice :
1. Ritmul binar.
Formulele ritmice au ca punct de plecare o protocelulă formată din două durate egale.Una
dintre durate deține accentul principa l. Prin augmentarea valorilor de note și folosirea
pauzelor, punctului și legato -ului ritmic se obțin diferite formule ritmice binare.

Figura nr. I.15. Ritmul binar.
2. Ritmul ternar.
Formulele ritmice pornesc de la protocelula alcătuită din trei durate egale dintre care una
deține accentual ritmic. Formulele ritmice ternare se obțin prin augmentări divizări și
subdivizări ale valorilor de note.

Figura nr. I.16. Ritmul ternar.
3. Ritmul eterogen .
Formele ritmului eterogen pornesc de la două structuri prim are: una binară si alta ternară . În
formula ritmică primară (de cinci durate egale) distribuția accentelor se poate realiza în două
variante, ambele cu repartizare asimetrică(îmbinare de 2 cu 3), de unde și denumirea de ritm
asimetric:

Figura nr. I.17. Ritmul eterogen.
Ritmurile speciale se obțin prin deplasări ale accentelor ca urmare a modificării
succesiunii normale a accentelor din ritmurile binare, ternare și eterogene.
În creația populară formele muzicale nu se încadrează în tipar e precise, din această
cauză s -a afirmat o altă categorie de ritm -ritmul popular. Există mai multe criterii de
clasificare a ritmului popular :
1. După natura sa ritmul popular poate fi :

 coregrafic;
 silabic;
 muzical.
2. După structura de bază ritmul popular poate fi :
 măsurat (giusto);
 liber (rubato).
3. Criteriul funcțional -structural:
 vocal;
 vocal -instrumental;
 instrumental.
Pe baza acestor criterii au fost identificate următoarele sisteme și tipru de ritmuri populare:
Ritmul giusto -silabic se bazează pe „efecte ritmice având ca princiupiu unic calitatea variabilă
a silabei, de unde și puternica contopire între elementele cântecului – sunet muzical și cuvânt” –
Brăiloiu C. -Opere, vol.I.
Principii de bază:
1. întrebuințează 2 durate invariabile ce se aflăîn raport de 2:1 și 1:2;
2. grupurile ritmice elementare alternează liber, fiind formate din 2 sau 3 durate;
3. unicul mod de divizare a unității de timp este cel melismatic astfel ca numărul de silabe să
rămână neschimbat .
Ritmul parlando -rubato se caracterizează prin:
1. asimetria ritmică derivată din utilizarea a două unități de ritmîn raport 1:2 și 2:1;
2. celulele ritmice primare sunt formate din 2 unități egale sau inegale, fiecare corespun zând
piciorului metric;
3. augmentarea și diminuarea valorilor prezintă forme constante în cadrul unui gen sau a unei
anumite creații .
Ritmul aksak este numit de către C. Brăiloiu și scoate în evidență principala sa trăsătură:
alungirea „irațional ă” a uneia sau mai multor durate , imprimându -se în acest fel un caracter
„împiedicat”, șchiop sau scurtat melodiilor .
Caracteristici:
1. este un ritm bicron;
2. formează măsuri care se repetă în aceleași configurații;
3. unitatea lungă este afectată de accent.
Ritmul de dans este cunoscut și sub denumirea de ritm distributiv . Prof. univ. dr. Ghe. Oprea,
studiidu -i complexitatea, îl denumește ritm de dans (Gh. Oprea / Larisa Apagie – Folclor

muzical românesc , EDP, București, 1983, p. 82-86.). Acest sistem cuprinde următoarele
categorii:
 ritmul coregrafic din genul numit joc;
 ritmul melodiilor de joc;
 ritmul versurilor strigate;
 ritmul cântecelor vocale de dans.

3. METRICA MUZICALĂ
3.1. TIMPUL ȘI MĂSURA

După V.Giuleanu „Metrica este partea din teoria ritmului care tratează modalitățile
de măsurare și încadrare a ritmulu i în unități determinate” ( Tratat de Teoria muzicii , pag.693).
În concepția lui C.Râpă ( Teoria superioară a muzicii , vol.II, pag.10) metrul reprezintă forma
de organizare a ritmului perioadei tonal fu ncționale . Metrica strudiază măsurarea timpului de
desfășurare a operei muzicale. Inițial a fost creat pentru a măsura duratele în poezie. În
domeniul muzicii metrica servește la măsurarea ritmului, la determinarea relațiilor dintre
duratele muzicale. Metr ica muzicală cuprinde două componente cu rol important în măsurarea
și executarea ritmului muzical :
1. Timpul.
2. Măsura.
Timpul este unitatea de bază pentru măsurarea ritmului. Timpul permite diferențierea
valor ilor ritmice și raportarea lor î n formule. Pe baza timpului diferite valori ritmice pot fi
comparate ca durată. Timpul este folosit ca reper metric în desfășurarea valorilor ritmice în
opera muzicală. După locul și importanța lui în opera muzicală timpul este de două tipuri :
a. timpul accentuat.
b. timpul neaccentuat.
Timpul accentuat se numeste thesis – în limba greacă înseamnă coborâre. Timpul accentuat
este urmat de unul sau mai mulți timpi neaccentuați într -o periodicitate infinită. Se formează
astfel elemente metrice mai mari decât timpul. Timpul neaccentuat se numește arsis – în limba
greacă înseamnă ridicare.

D.Alexandrescu afirma: ,,metrul reprezintă alternarea periodică a timpil or accentuați și
neaccentuați” -Curs de Teoria muzicii .
Măsura este unitatea principal ă a metricii muzicale. Măsura este formată din
alternarea periodică a timpilor accentuați cu timpii neaccentuați. Măsura cuprinde desenul
ritmic de la un timp accentuat până la următorul timp accentuat. Primul timp accentuat
determină începutul măsurii și poartă numele de acc ent metric. Pe baza acestui timp măsurile
sunt împărțite în categorii metrice.
În notația tradițională, pentru delimitarea măsurilor se folosesc bare verticale, denumite -după
rolul lor bare de măsură. Bara de măsură este elementul grafic prin care se delimitează
măsurile într-o lucrare muzicală. Ea constă dintr -o linie verticală care taie portativul în
punctul unde se termină o măsură și începe alta.

Figura nr. I.18. Bară de măsură.

Structura măsurii se redă la începutul piesei muzicale printr -o fracție în care
numărătorul exprimă grafic numărul timpilor conținuți în măsura respectivă, iar numitorul
valoarea ritmică ce se execută la un timp. De exemplu: 2/4 = măsura conține 2 timpi, l a
fiecare timp se execută o pătrime.

Figura nr. I.19. Structura măsurii.

Conform teoriei V.Giuleanu ( Tratat de Teoria muzicii , pag.694), măsurile sistemului
divizionar (măsurabil) se pot grupa după două criterii :
1. Raportat la ordinea de apariție a accentului metric măsurile pot fi :
a. binare -accen tul se succede din 2 in 2 timpi;
b. ternare -accen tul se succede din 3 in 3 timpi;
c. eterogene -accentul apare prin amestecul de 2 cu 3 timpi.
2. Raportat la periodicitatea în care apare accentul principal măsurile pot fi :
a. Măsuri simple – cu un singur timp accentuat.
Măsurile simple sunt formate din 2 sau 3 timpi, având un singur accent, pe primul timp.
Măsurile de doi timpi sunt de metru binar, iar cele de 3 timpi sunt de metru ternar.
Măsurile simple de 2 timpi:

Măsurile simple de 3 timpi:

b. Măsuri compuse -cu doi sau mai mulți timpi accentuate. În funcție de tipul
măsurilor simple, măsurile compuse sunt de două tipuri :
 măsuri compuse omogene alcătuite din două sau mai multe măsuri simple de același
fel (fie de me tru binar, fie de metru ternar);
Măsuri omogene de 4 timpi:

Măsuri omogene de 9 timpi:

 măsuri compuse eterogene sunt formate din măsuri simple care au structură metrică
diferită, deci combinații de binar cu ternar (cele de 5,7,8,9,10,11 etc. timpi) .

Măsuri compuse eterogene :

În măsurile compuse accentele sunt de două tipuri :
 principal – pe primul timp al măsurii compuse;
 secundar -pe primii timpi ai fiecărei măsuri simple component (exceptând prima
măsură ce deține accentul principal.) .