Rise Mocanu Ion Diplomație Și Perspective De Analiză A Discursului Public [623129]

UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" DIN GALAȚI
FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE UMANISTE,
ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI
SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII
EUROPENE

DIPLOMAȚIE ȘI PERSPECTIVE
DE ANALIZĂ A DISCURSULUI
PUBLIC

Coordonator științific ,
Lector universitar RAZVAN DINICA

Student: [anonimizat]
2017

2

CUPRINS
Introducere …………………………………………………………………………………………. …. pag 3
Capitolul 1. Diplomație ……………………………………………………………………. ……… pag 5
1.1 Evoluția diplomației …………………………………………………. …….. ………….. pag 5
1.1.1 Definiția și istoricul diplomației ……………………………. …………. . pag 5
1.1.2 Caracteristicile diplomației ………………………………….. ……….. .. pag 18
1.1.3 Tipurile diplomație i ……………………………………… ……………… .. pag 24
1.2 Diplomația cont emporană ………………. ………. ……………………………….. pag 26
1.2.1 Noi abordări și provocări ale diplomației contemporane …….. pag 26
Capitolul 2. Discursul public și analiza discursului pub lic ……………….. …….. pag 34
2.1 Discursul public -politic ………………………………………………………… …… pag 34
2.1.1 De ce discursul public ? ………………………………………. ……….. .. pag 34
2.1.2 Discursul politic …………………………………………………….. …….. . pag 40
2.2 Analiza discursului public -politic ……………… ……………………………….. pag 43
2.2.1 Metode de analiză a discursului public -politic ……………………. pag 43
2.2.2 Analiza discursului politic ca instr ument al manipulării maselor
……………………………………………………………………… ……………… pag 55
Capitolul 3. Analiza practică a discursului public -politic ………………… ……… pag 60
Concluzii și recomand ări ………………….. ………………………………………………. ….. pag 71
Bibliografie ………………………………………………………………………………………… … pag 73

3

INTRODUCERE
„ Arta diplomației constă
în a-l ține pe adversar în expectativă ”
Paulo Coelho
Relațiile Internaționale au rămas un domeniu foarte complex, în continuă
dezvoltare, caracterizat de probleme/provocări – globalizare, terorism, migranți,
probleme sociale și succese – Uniunea Europeană, Acordul de Asociere dintre
Republica Moldova și UE, Liberaliza rea regimului de vize al Republicii Moldova și
Ucrainei ș.a.
În astfel de împrejurări unde se încearcă ca războiul să nu mai fie o soluție a
conflictelor, unde pacea, oficial, este alimentată și susținută de toate țările
independente și suverane iar, neoficial, se încearcă în unele negocieri și dezbateri
internațion ale să se pună o mai mare tensiune pe lucrurile discutate pentru a se crea
atmosfera de nesiguranță și slăbiciune pe care unii lideri și -o doresc.
Tematica acestei teze de licență este – Diplomația și perspective de analiză a
discursului public, diplomați a sau deja arta diplomatică, cum este scris la început
„constă în a -l ține pe adversar în expectativă”, unde expectativa în domeniul
diplomației este caracterizată de așteptarea bazată pe anumite drepturi, promisiuni,
probabilități sau calcule; neintervenț ie în anumite chestiuni sau situații și așteptarea
unui moment potrivit. Majoritatea statelor așteaptă în prezent momentele potrivite
pentru a -și spune cuvântul , un exemplu al acestei politici de expectativă a fost și
politica Federației Ruse în problema C rimeei. S -a încercat a se teoritiza unele
perspective de analiză, s -a abordat în mare parte literatura internațională și
perspectivele de analiză ale acestora în relațiile internaționale și locale prin discursul
public. Discursul public a fost înțeles ca u n instrument foarte eficient în realizarea
politicilor individuale ale diferitor lideri, prin campaniile electorale și înțelegerea a
direcțiilor acestora cât și un instrument eficace în manipulare și direcționarea
populației spre lucrurile pe care aceștia le consideră importante și nu ce arată realitatea
că este important.

4

În capitolul 1 s -a desfășurat tematica diplomației, ce reprezintă aceasta, istoricul
și tipurile de diplomație, și de ce acest instrument este utilizat și astăzi. Frumoasa
evoluție a diplomației și inclusiv eficiența acesteia de -a lungul anilor și -a întărit
puterea de convingere și de utilizare a acesteia, ca statele să -și exprime și să negocieze
provocările importante pe care aceștia doresc să le îmbunătățească sau să le rezolve.
Noile abordări și provocări ale diplomației contemporane la fel au fost menționate,
acestea evidențiindu -se prin actualele tensiuni și provocări din domeniul diplomației.
Conținutul capitolul 2 este caracterizat de discursul public și analiza discursului
public și a celui politic, spre care s -a încercat direcționarea. Teoritizarea acestui
segment prin analizele trecute a segmentului de discursuri ale diferitor personalități
precum Dumitru Borțun, Silvia Săvulescu, van Dijk sau Wodak. Nu s -a omis
prezentarea importanței și scopurilor discursului din două perspective – a populației și
aliderilor -conducători. S -a direcționat ulterior tematica spre analiza discursul public și
politic ca instrument al manipulării maselor, care i -a conferit pe lîngă importanța
prezentări, informării și rezolvării anumitor probleme și fața provocatoare a
discursurilor – tendința de a nu fi manipulați.
Capitolul 3 s -a sintetizat într -o analiză a dis cursului public -politic, ca exercițiu
de practică a două discursuri care au trezit interes și importanță, după eventuala
prezentare a acestora de către liderii politici.
Finalizarea licenței este redată de concluzii și recomandări din perspectivă
proprie.

5

CAPITOLUL I
1.1 EVOLUȚIA DIPLOMAȚIEI
1.1.1 DEFINIȚIA ȘI ISTORICUL DIPLOMAȚIEI
Diplomația a început a fi considerată o artă ce exprimă capacitatea statelor de a
se impune pe scena internațională. Istoria diplomației este fascinantă și plină de
întrebări și răspunsuri. Încă din cele mai vechi timpuri, diplomația a fost o parte
integrantă a statelor. Conceptele diplomatice s -au dezv oltat de -a lungul istoriei. Pe
parcursul istorie, diplomația a cunoscut momente de apogeu, pace, și de declin,
războiul. Statele c ele mai dezvoltate au avut nevoie de o diplomație puternică, de
aceea au organizat -o în mod eficient. Scopul principal al diplomației este promovarea
crezurilor și valorilor politice ale unui stat. Evoluția diplomatică se leagă de istoria
politică a lumii.
Dintre numeroasele definiții și interpretări ale conceptului „diplomației” și a
ceea ce înseamnă un „diplomat” o să facem o aluzie la mențiunea făcută de diplomatul
și politicianul britanic Harold Nicolson : „Teoreticienii secolului al XVI -lea au susținut
ideea conform căreia primii diplomați au fost îngerii , ca mesageri ce făceau legătura
între Cer și Pământ”1.
Cuvântul diplomație vine de la grecescul diplóô care înseamnă „dublez”,
desemnând acțiunea de a redacta actele oficiale sau diplom ele în două exemplare,
dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimișilor, iar celălalt se păstra în
arhivă. Cel care avea acest dublet era numit diplomat , iar activitatea sa diplomație2.
În Imperiul Roman listele de călători erau ștampilate pe ambele foițe de metal,
erau împăturite și cusute apoi , într-un mod particular. Acestea erau numite „diplome”.
Treptat cuvântul „diplomă” a fost extins ca semnificație și asupra altor documente
oficiale3.
Utilizarea termenilor „diplomație” sau „diplomatic” provine, însă, nu din
studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relațiilor interna ționale. Termenul de

1 Anghel, I.M., Dreptul diplomatic , București, 1984.
2 Anghel, I.M., Dreptul consular , București, 1978.
3 Barston, R.P., Modern diplomacy , Londra, New York, 1988.

6

„diplomație” a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645. În 1693, Leibniz
publică Codex juris gentium diplomaticus și în 172 6, Jean Dumont tipărește culegerea
de tratate intitulate Corps universel diplomatique du droit des gens4. În ambele cazuri,
terme nul se referă la colecții de documente privind relațiile internaționale. El a fost
extins însă și la persoanele care se ocupau cu aceste probleme.
Pentru a înțelege mai bine obiectivele și scopurile pentru care marea majoritate a
liderilor de stat aleg diplomația aducem în discuție câteva definiții care pr ezintă
complexitatea acesteia :
Diplomatul și cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomației cu o
definiție dată la 16045: „Un ambasador este un om onest trimis să mintă în străinătate
pentru binele țării sale ”. Ea aparține diplomatului britanic Sir Henry Wotton, care, în
drum spre Veneția s -a oprit la Augsburg, în casa unui prieten. La plecare, la cererea
gazdei a scris în glumă aceste rânduri în „cartea de onoare a oaspeților”. Opt ani mai
târziu un publicist le descoperă și publică, aducând mari neplăceri diplomației
britanice și, mai ales, autorului lor. Ca o răzbunar e, spre sfârșitul carierei, fiind întrebat
de un tânăr cum poate fi pus în încurcătură un adversar, a răspuns scurt: „Spune -i
adevărul”, fapt confirmat în dese rânduri de practică.
La începutul secolului al XIX -lea, De Flassan scria6:
„Diplomația este exp resia prin care este desemnată, de un număr de ani
încoace, știința raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise,
emanate de suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; aceasta are ca
obiect cunoașterea cărților, a vârst ei și autenticității lor”.
Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, definește diplomația ca
„știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într -un sens mai
restrâns, știința sau arta negocierilor”7. Totodată, continuă autor ul, „Diplomația, din
punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că

4 Berridge, G.R., Diplomacy. Theory and Practice , Londra ș.a., 1995.
5 Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules , Cambridge, 1968.
6 Burton, J.W., Conflict and Comunication. The Use of Controlled in Inter national Relations , Londra,
1969.
7 Bonciog, A., Drept diplomatic , București, 1997.

7

ea este fondată pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect
precis și distinct, acela de a reglementa raporturile car e există sau trebuie să existe
între diverse state. În accepția cea mai u tilizată, ea este știința relațiilor externe sau
afacerilor străine ale statelor sau, într -un sens mai restrâns, știința sau arta
negocierilor”8.
Harold Nicolson dă următoarea definiț ie9:
„Diplomația este conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor; este
metoda utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste
relații”.
Diplomatul francez Jean Serres, care s -a preocupat și de realizarea unor lucrări
teoretice privind diplomația și protocolul, consideră că10:
„Diplomația este arta de a reglementa pașnic dificultățile care pot apărea între
state. Diplomații sunt executanții ei”.
Pentru un autor american, James Rives Childs, „Arta diplomației con stă în a face
politica unui guvern înțeleasă și, dacă e posibil, acceptată de alte guverne. Politica este
deci esența relațiilor străine; diplomația este procesul prin care politica este
împlinită”11.
Jan Brownlie afirmă că termenul ”diplomație cuprinde to ate procedeele cu
ajutorul cărora statele întrețin relații internaționale, inclusiv contacte bilaterale,
realizând acțiuni politice sau juridice prin intermediul agenților săi plenipotențiari”12.
W. Watson, diplomat și autor al mai multor studii și lucrări p rivind diplomația,
subliniază13:
„… prin diplomație înțeleg dialogul dintre statele independente … Cred că este o
greșeală a lega prea mult conceptul de diplomație de ambasade și serviciile

8 Chebeleu, T., Drept diplomatic și consular , Oradea, 2000 .
9 Clark, E., Corps diplomatique , Londra, 1973.
10 Dupont, C., La Négociation: conduite, théorie, aplications, Paris, 1994.
11 Denza, Eileen, Diplomatic Law , New York, Londra, 1976.
12 Jan Brownlie, Dreptul internațional, Moscova, 1977, pag. 482 -483.
13 Dixon, M., Textbook on International law , ed.a III -a, London, 1990.

8

diplomatice, așa cum se face adeseori. Aceste instituții alcăt uiesc doar o cale de
realizare a dialogului … De asemenea, am găsit preferabil să nu folosesc cuvântul
diplomație sinonim cu politica externă a unui stat, cu toate că și această utilizare este
frecventă … Merită realizată distincția dintre politica ext ernă ca substanță a relațiilor
unui stat cu alte puteri … și diplomație ca proces de dialog și negociere, prin care
statele dintr -un sistem își organizează relațiile și își urmăresc obiectivele prin
mijloace pașnice” .
În dicționarul moldovenesc privind conceptele și noțiun ile de bază ale
diplomației se menționaeză că ”conceperea diplomației este diversă, uneori
contradictorie” . Autorii dicționarului citează un șir de definiții privind termenul
”diplomației” expuse de diverși autori: ”diplomația este știi nța despre relațiile
reciproce dintre regi și state” (V.Dall), ”diplomația este știința despre relațiile externe,
la baza căreia se află studierea diplomelor sau a actelor emise de către monarh”
(Flasan), ”diplomația este știința despre interesele reciproc e și relațiile dintre state sau
arta de a coordona interesele popoarelor de comun acord, iar într -un sens mai exact –
știința sau arta tratativelor” (Garden), și că ”diplomația este totalitatea de semnificații
și principii necesare pentru menținerea efecti vă a relațiilor publice dintre state”
(Cluber).
În limba română, termenul de diplomație, în sensul de document în accepțiunea
veche (diplomă = hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al XVIII -lea (în Hronicul
româno -moldovlahilor al lui Dimitrie Cant emir), iar ca termen de drept internațional
și de politică externă, spre sfâr șitul secolului al XIX -lea. Termenul „diplomat”, în
accepțiunea pe care i -o dăm astăzi, apare pentru prima dată în Vocabularul
francez -român , din 1840, cu sensul de persoană „care cunoaște diplomația, se
îndeletnicește cu diplomația, se află în diplomație”14.
Autorii dicționarului diplomatic sovietic din 1984 caracterizează diplomația ca
pe un ”procedeu de realizare a politicii externe a statului, ce reprezintă o totalitate de
metod e, modalități și acțiuni practice, cu caracter pașnic, care sînt aplicate în practică

14 Hall, T., Hall Mildred, Guide du comportement dans les affaires interna tionales , Paris, 1990.

9

ținînd cont de anumite situații concrete și de caracterul sarcinilor și al scopurilor care
necesită rezolvate. Tot acolo se precizează că ” diplomația este activitatea of icială a
șefilor de state și de guverne, a miniștrilor de externe, reprezentanțelor diplomatice în
străinătate, a delegațiilor la conferințe internaționale pentru înfăptuirea scopurilor și
sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturi lor și intereselor
statului, ale reprezentanțelor, misiunilor și cetățenilor în străinătate”15
Petre T ănăsie, autorul cursului de „Uzanțe diplomatice”16, consideră diplomația
„știință, artă și activitate ”, menită să reprezinte statele, să ducă la îndeplinire politica
lor externă, sa le apere și să le promoveze interesele;
 ca știință, diplomația emite idei, concepții, principii și norme privind
conducerea relațiilor internaționale;
 ca artă ea ne oferă modalitățile, deprinderile și abilitățile de a înfăptui
în cele mai bune condiții orientările de politică externă;
 ca activitate, diplomația acționează concret prin mijloacele care îi sunt
specifice, îndeosebi negocierile, pentru punerea în aplicare a politicii statului.
Există triada relații interna ționale – politică externă – diplomație, care sunt
strâns legate și se intercondiționează între ele, dar nu sunt sinonime. Relațiile
internațonale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale, și neoficiale, politice,
economice și de altă natură, pe care le întreține un stat cu alte state sau cu alte subiecte
de drept internațional, organizații și organisme internaționale.
Politica externă este totalitatea obiectivelor și mijloacelor urmărite și folosite de
un stat în relațiile cu alte state.
Diplomația serv ește obiectivele externe, fiind știință, artă și activitate depusă în
slujba acestei politici”17.
În articolul dedicat diplomației , în Dicționarul diplomatic , se menționează18:

15 Dicționar diplomatic , 3 volume, V.1, Moscova 1984, pag. 327
16 Hoffman, A.S. (ed.), International Communication and the New Diplomacy , Londra, 1968.
17 Kissinger, H., Diplomacy , New York ș.a. 1994.
18 Lauren, P.G., Diplomcy. New approaches in history, theory and policy , Londra, 1979.

10

DIPLOMAȚIE . Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat, sau
grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel, deopotrivă,
acțiunea proprie a agenților diplomatici și activitatea specifică a ministrului
afacerilor externe (secretarului de stat), a adjuncților săi, ca și activitatea șefului de
stat, a primului ministru, precum și a altor persoane în domeniul politicii externe. În
acest fel, d. se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relațiilor externe ale
unui stat, al apărării d repturilor și intereselor acestuia, al conduitei sale practice în
viața internațională. Formă distinctă a raporturilor bilaterale și multilaterale dintre
state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi și activități oficiale și căutarea,
prin interme diul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin înțelegeri
directe. În această accepție, vocația d. rezidă în asigurarea bunăstării popoarelor,
menținerea unor relații pașnice, de cooperare și de înțelegere între ele, cu respectarea
persona lității fiecărui stat și popor. În cazul unor neînțelegeri, d. este chemată să
contribuie în mod nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească
încrederea între state, stingându -se un anumit diferend și eliminându -se, sau
atenuându -se cau zele care l -au determinat.
Se constată că diplomație este principalul instrument utilizat de stat prin
diplomați pentru a negocia, prezenta și semna diferite acte oficiale, interese și acorduri
pentru a stabili anumite limite între acestea, sau strategii d e cooperare în anumite
domenii.
Diplomația a existat de la începutul rasei umane. Actul de negociere între două
persoane sau două națiuni cu un domeniu larg de aplicare este esențial pentru
menținerea afacerilor internaționale. Printre numeroasele funcții ale diplomației, unele
includ prevenirea războiului și a violenței și fortificarea relațiilor dintre două națiuni.
Diplomația este folosită cel mai mult pentru a completa o agendă speci fică. Prin
urmare, fără diplomaț ie, multe dintre afacerile lumii ar fi desființate, organizațiile
internaționale nu ar exista și, mai presus de toate, lumea ar fi într -o stare constantă de
război.
Nu a existat un început documentat al diplomației. Cu toate acestea, au existat
situații care datează din secolul al V -lea, unde diplomația a apărut în anumite națiuni.

11

Datând din anul 432 î.Hr., Congresul de la Sparta a fost o "ilustrare a diplomației
organizată de statele grecești".
Sir Harold Nicolson, un diplomat englez născut în Teheran, Persia, afirmă că:
"Diplomația nu este nici invenția, nici jocul unui anumit sistem politic, ci este un
element esențial în orice relație rezonabilă dintre om și om și între națiune și națiune".
Pentru întreținerea sistemului internațional, diplomația este folosită în fieca re
colț al lumii. Fără ea, multe națiuni nu ar putea să conducă negocieri reușite.
În timp ce mulți nu reușesc să găsească un început clar sau o creație diplomatică,
diplomația modernă a devenit mult mai avansată și multe aspecte s -au schimbat de -a
lungul anilor. Pacea de la Westphalia din 1648 a creat primul congres diplomatic
modern, pe lângă crearea unei noi ordini mondiale în Europa Centrală bazată pe
suveranitatea statului. O mare parte a Europei a început să se schimbe după
introducerea diplomației mo derne. De exemplu, "Franța, sub cardinalul Richelieu, a
introdus abordarea modernă a relațiilor internaționale, bazată pe statul națiunii și
motivată de interesul național ca scop final" (Kissinger). Noua Ordine Mondială a
început să înflorească în toată E uropa Centrală și de Vest. Marea Britanie a argumentat
"echilibrul puterii", care a ținut diplomația europeană în viață în următorii 200 de ani.
Fiecare țară din Europa a contribuit puțin la diplomația pe care o are astăzi lumea.
Teoria privind echilibrul puterilor pe care mulți realiști cunoscuți, cum ar fi Francesco
Sforza, Machiavelli și Francesco Guic ciardini, a susținut că echilibrul puterii a fost și
este încă o componentă esențială a diplomației moderne. Mulți ar putea susține că
diplomația este un p rodus al societății și al istoriei în sine, așa și este. Pe măsură ce
țările progresează, diferite aspecte sunt adăugate diplomației. Separarea puterilor,
interesul național și suveranitatea unei țări sunt doar câteva elemente care au fost
adăugate istorie i diplomatice moderne. Prin urmare, diplomația poate fi văzută ca un
concept în continuă schimbare, în același mod în care relațiile internaționale dintre țări
fluctuează. Autor al conceptului pur de diplomație, José Calvet De Magalhães, a
afirmat că "cont inuitatea instituției diplomatice de -a lungul a mii de ani și în toate
civilizațiile cunoscute arată că diplomația este o instituție inerentă vieții internaționale,
care poate fi transformată sau poate fi folosită cu mai mult sau mai puțin intens, dar nu

12

poate fi eliminată "(Szykman). După cum spune Henry Kissinger, "Prin urmărirea
propriilor interese egoiste, fiecare stat [este] presupus să contribuie la progres, ca și
cum o parte nevăzută garantează că liberta tea de alegere pentru fiecare stat este
asigur area bunăstării tuturor".
Începuturile activității diplomatice sunt strâns legate de dezvoltarea relațiilor
dintre state, fenomen istoric prezent încă la popoarele orientului antic. Mărturii
semnificative, în acest sens, găsim în documentele aflate în arh iva de la El -Amarna, ce
cuprind 360 de tăblițe de lut și care expun corespondența diplomatică a faraonilor
Amenhotep III și Amenhotep IV cu principii străini supuși lor , aceste evenimente au
fost datate prin secolul al XV -lea ‒ al XIV -lea Î.H.
La fel de se mnificative sunt și mențiunile despre solii egipteni care aveau
importante misiuni în țările din Asia, așa cum rezultă din „Povețele lui Ahtoi” și din
„Povestirea egipteanului Sinuhet”.
Tot în această ordine de idei poate fi menționată activitatea diplomat ică a regilor
asirieni, pre cum și cea a imperiului indian Maurya și ai statului Kusan. Aceștia din
urmă au ajuns și în imperiul roman, fapt amintit de către împăratul Augustus în
testamentul său politic și de către geograful Strabon.
Împărații Chinei, înde osebi cei din dinastia Han, au desfășurat o intensă
activitate diplomatică manifestată prin schimburi de soli cu regii Iranului, cu cei din
Asia Mijlocie, precum și cu stăpânitorii insulelor japoneze.
În Grecia, primele mențiuni privind diplomația întâlnim în epoca poemelor
homerice. Astfel, din poemul Iliada rezultă că misiunea diplomatică a vechilor ahei era
alcătuită din doi -trei soli, care trebuiau să vorbească pe rând în fața unei adunări,
fiecare dintre ei având posibilitatea să explice lucrurile mai bine ca celălalt și să se
completeze. Cu timpul, însă, nu s -a mai practicat această metodă și s -a trimis un singur
sol.
Alegerea membrilor misiunii avea loc dintre persoanele mai în vârstă și cu
reputație de respectabilitate și înțelepciune. Aceștia primea u la plecare scrisori de
împuternicire de la Adunarea cetățenilor, iar la întoarcere trebuiau să raporteze asupra
felului în care a decurs misiunea.

13

Trebuie subliniat faptul că, la perioada la care ne referim, imunitatea ca principiu
de drept nu se configurase încă, solii fiind însă apărați de o sancțiune divină,
întemeiată pe un rit religios, prin care erau puși sub protecția zeilor, a lui Hermes, zeul
negustorilor și călătorilor, în general, și a lui Zeus însuși.
La greci găsim conturată o instituț ie a consulatului. Consulul numit proxenos
(protector, gazdă) funcționa în cetatea în care avea reședința, era numit potrivit unui
anumit protocol și avea misiunea să apere interesele cetății de care fusese numit.
Tratatul de alianță încheiat în secolul al VI-lea Î.H., între eleni și hereeni, poate
fi considerat cel mai vechi document diplomatic european; alături de acesta pot fi
amintite și tratatele de alianță între Macedonia și Colchida (secolul al IV -lea Î.H.),
precum și cele între Sparta și Atena (421 Î.H.), care a pus capăt războiului
peloponesiac.
În Roma antică, ambasadorii ( nunții, oratores ) ocupau un loc important în viața
publică. Ei erau desemnați de Senat, care le înmâna scrisori de acreditare și
instrucțiuni. Ambasadorii aveau rang de senatori, erau aleși dintre cei mai de seamă
cavaleri, iar la întoarcerea lor din misiune trebuiau să raporteze Senatului asupra
tratativelor purtate, pentru a se vota aprobarea lor. Erau însoțiți, în multe din drumurile
lor, de 10 -12 persoane, o suită destul de im portantă; uneori, vasul pe care călătoreau
era însoțit de corăbii de război, gest prin care Roma dorea să sublinieze puterea și
prestigiul trimisului său.
Imunitățile acordate ambasadorilor se extindeau și asupra colaboratorilor lor, dar
nu și asupra core spondenței. Membrii unei misiuni străine, care încălcau legea, erau
trimiși sub pază în țara lor, pentru a fi judecați de propriile autorități.
Pentru respectarea tratatelor și pentru stabilirea unor termene fixe în încheierea
unor tratative se folosea dre pt garanție practica primirii de ostatici.
În perioada imperială, instituțiile diplomatice sunt modificate; procedura de
numire a ambasadorilor este schimbată, în locul senatului, aceștia sunt numiți acum de
către împărat, care are pentru toată activitatea diplomatică o cancelarie special numită.
La progresul diplomației, o contribuție importantă o aduce Imperiul bizantin
(până în secolul al VI -lea) prin crearea unui departament destinat afacerilor externe și

14

prin pregătirea diplomaților de profesie pentru serviciile de ambasadori la curțile
străine.
Republicile italiene, la rândul lor, vor aduce o contribuție însemnată la
dezvoltarea relațiilor diplomatice. Aceste republici, pentru a -și menține independența
au fost mereu nevoite să -și întărească sistemul de alianțe.
O poziție importantă în Europa medievală a ocupat -o Veneția, una dintre cele
mai puternice state ale timpului, care dispunea de un sistem diplomatic bine organizat.
Este de subliniat faptul că, în arhivele Veneției, au fost păstrate documente privind
raporturile diplomatice între anii 883 și 1797, deci pe un răstimp de peste 900 de ani.
Deși, la 1453, Papa a avut un reprezentant permanent la Bizanț, numit
Apocrisarius, iar episcopul de Ravenna un reprezentant cu sediul la Roma, se pare că
cel dintâi reprezentant diplomatic permanent a fost Nicodim de Pontremoli, pe care
Francesco de Sforza l -a trimis, în 1446, la Florența; în 1450, florentinii aveau și ei un
ambasador permanent la Milano.
La început, solii aveau numele de „oratori rezidenți”. Termenul „ambasador” a
fost folosit pentru prima dată în opera lui Caius Iulius Caesar, „De Bello Gallico”, și a
devenit uzual la mijlocul secolului al XVI -lea, când împăratul Carol Quintul a stabilit
că poate fi acordat numai reprezentanților „capetelor încoronate” și ai Republicii
venețiene, el neputând desem na pe trimișii altor republici sau orașe libere.
În secolul al XVI -lea, ambasadorul trebuia să fie permanent în preajma
suveranului țării, unde era acreditat și să informeze despre cele observate, pe suveranul
său.
O problemă care a generat dispute a fost aceea a precedenței. Papa Iuliu al II -lea
a alcătuit, în 1504, un tabel al precedenței, în cadrul căruia, împăratul figura pe locul I,
urmat de regii Franț ei, Spaniei și alții. Pe locul al VII -lea era regele Angliei, după cel
al Portugaliei, dar nu înainte a celui al Siciliei.
Odată cu declinul autorității papale și cu modificarea raportului de forțe dintre
puteri, clasificarea menționată mai sus a generat obiecții. Problema precedenței va fi
soluționată în 1815, printr -un Regulament al Consiliului de la Vie na, care a stabilit
patru categorii de reprezentanți diplomatici: ambasadori și legați papali, miniștri

15

plenip otențiali și miniștri rezidenți, de subliniat este faptul că precedența a fost
stabilită în cadrul celor patru categorii, în funcție de data preze ntării scrisorilor de
acreditare.
Dacă secolul al XVI -lea fusese dominat de școala diplomatică italiană, secolul al
XVII -lea și în bună măsură cel următor sunt dominate de metodele pe care le introduce
în diplomație școala franceză. În acest sens, este de notat că Richelieu este primul care
a ajuns la convingerea că arta tratativelor trebuie să constituie o activitate permanentă.
El a instituit principiul certitudinii, care implică încheierea tratatelor prin acorduri
foarte precis redactate, și a subliniat necesitatea ca politica și controlul activității
ambasadorilor să fie făcută de un singur minister, aceasta, pentru ca tratatele încheiate
să poată fi materializate.
Evoluția spre instituționalizarea diplomației va cunoaște noi dimensiuni în
secolul al XIX -lea, diplomatul devenind un funcționar cu o profesie specifică, având
un rol important în desfășurarea negocierilor dintre state, purtate nu atât între șefii de
stat, cât prin intermediul ambasadorilor și a altor diplomați.
Secolul al XX -lea aduce noi asp ecte calitative în domeniul diplomației. Profesia
de diplomat presupune un câmp larg de cunoștințe, iar numărul statelor participante la
această activitate este în creștere; de asemenea sporește rolul țărilor mici și mijlocii în
viața internațională.
Se af irmă tot mai mult diplomația bilaterală, dar și cea multilaterală, îndeosebi
prin sporirea numărului organizațiilor internaționale. Are loc dezvoltarea „diplomației
la nivel înalt”, desfășurată de către șefii de state și de guverne și o „diplomație ad –
hoc” , aceasta cuprinzând, îndeosebi, trimișii intineranți și misiunile speciale.
Pe teritoriul țării noastre, diplomația are o vechime de peste două mii de ani.
Relațiile dintre coloniile grecești și autohtoni au fost reglementate printr -o serie de
tratative, care sunt consemnate de către istoricul Herodot și de alte izvoare
contemporane lui.
Diodor din Sicilia ne relatează despre tactica folosită de Dromichates pentru a
face pace cu Lysimah, suveranul Macedoniei. La rândul său, Strabon vorbește despre

16

înțelepc iunea lui Burebista, care l -a sprijinit pe Pompeius împotriva lui Iulius Caesar,
având drept scop păstrarea integrității statului său.
Dio Cassius v -a sublinia calitățile excepționale de diplomat ale lui Decebal. Din
diferite izvoare rezultă că statul geto -dac dispunea de o diplomație corespunzătoare
instituțiilor similare din epoca greco -romană.
Formațiunile statale feudale românești din Transilvania secolului al X -lea
întrețineau relații politice cu statul morav, cu țaratul bulgar și cu Imperiul bizantin. Tot
în acest secol, feudalii dobrogeni, răzvrătindu -se pentru a obține protecția marelui
cneaz al Kievului, Vladimir, au determinat pe reprezentanții Imperiului bizantin să
ducă tratative cu ei.
Politica externă în statele feudale românești era concentrat ă în mâinile domnului,
care avea dreptul de război și de pace și de a încheia alianțe. În activitatea diplomatică
desfășurată, un rol important l -a avut tradiția bizantină, cu principala sa formă, solia.
Mai târziu au fost înființate reprezentanțe permanen te pe lângă Poartă (capuchehaie) și
în anumite intervale de timp la Veneția.
Se consideră că „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1521)
reprezintă un document de seamă, care atestă existența unei veritabile școli
diplomatice românești .
Statele feudale românești aveau cancelarii conduse de către logofeți; aceștia
coordonau munca, angajau și îi formau pe dieci, țineau corespondența externă și
păstrau sigiliul.
Postelnicul avea atribuții referitoare la curte, personal și protocol. Odată c u
secolul al XVII -lea, aparatul diplomatic se amplifică, informații importante în acest
sens găsim atât în letopisețe, cât și în „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir.
În contextul rezistenței țărilor române împotriva turcilor (secolele XVII – XVII I)
se remarcă politica externă complexă și amplă desfășurată în timpul domniilor lui
Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.
Tot în această ordine de idei este de menționat faptul că, în 1643, Transilvania a
încheiat o alianță cu Franța și a luat parte la războiul de 30 de ani, precum și la pacea
de la Westfalia, ca stat suveran.

17

Opera istorică și activitatea diplomatică a lui Dimitrie Cantemir și Șerban
Cantacuzino fac mărturii despre „capitulațiile otomane” care ofereau un statut specia l
țărilor române și limitau amestecul Turciei în treburile lor interne. Este de notat faptul
că aceste capitulații au fost invocate la negocierile pentru tratatul de la Kuciuk –
Kainargi (1774).
În istoria diplomației de la noi se înscrie și contribuția domn ilor fanarioți,
instalați în Moldova, în 1711 și în Țara Românească, în 1716, care au avut un rol
important în politica externă turcească, în încheierea unor tratate de pace, cum a fost
cel de la Passarowitz din 1718.
Anul 1848 inaugurează noi dimensiuni p rivind activitatea diplomatică, aceasta
fiind orientată spre înfăptuirea unității naționale și independenței poporului român.
Constituirea statului național român a determinat noi forme organizatorice în
domeniul diplomației. Astfel, capuchehaia de la Cons tantinopol va deveni agent
diplomatic, iar la Paris (1860) și la Belgrad (1863) vor fi instituite reprezentanțe
diplomatice.
Reperele diplomației românești moderne sunt marcate de o intensă activitate
diplomatică ce a avut drept scop realizarea intereselor legitime de independență și
autodeterminare a tuturor românilor.

18

1.1.2 CARACTERISTICILE DIPLOMAȚIEI
Natura diplomației
Pentru o înțelegere mai profundă a termenului de diplomație și care sunt
punctele definitorii ale acesteia, se menționează caracteristicile diplomației acceptate
în prezent:
Diplomația nu este imorală – diplomația nu este nici arta înșelăciunii, nici
minciună sau propagandă, nici măcar ceva imoral.
Diplomația este un mijloc de relații internaționale, se compune din tehnici și
proceduri pentru desfășurarea relațiilor între națiuni. Diplomația este recunoscută ca
un mecanism oficial pentru desfășurarea relațiilor dintre națiuni.
Diplomația funcționează printr -o rețea de birouri străine, ambasade, legații,
consulate și misiuni sp eciale în întreaga lume. Funcționează întotdeauna în
conformitate cu procedurile și protocoalele definite și stabilite la nivel internațional.
Diplomația este de obicei bilaterală. Cu toate acestea, ca urmare a importanței
din ce în ce mai mari a conferinț elor internaționale, a organizațiilor internaționale, a
negocierilor regionale, ea a dezvoltat la momentul de față un caracter multilateral. Este
preocupat de toate problemele și provocările între națiuni.
Diplomația poate cuprinde o multitudine de interes e – de la cele mai simple
probleme la cele vitale, până la cel al războiului și al păcii.
Diplomația nereușită duce întotdeauna la criză, atunci apare și se dezvoltă
pericolul războiului sau cel puțin a unei crize majore.
Diplomația operează atât în timpul Păcii, cât și al Războiului. Unii scriitori
consideră că diplomația operează doar în perioade de pace și când se declanșează
războiul, diplomația se termină. Totuși, aceasta nu este o viziune corectă. Diplomația
continuă să funcționeze chiar și atunci când izbucnește războiul. Desigur, în timpul
războiul ui natura sa suferă o schimbare – de la diplomația pentru pace, ia forma
diplomației de război.
Diplomaț ia funcționează într -un mediu care implică atât cooperarea, cât și
conflictul. Un anumit grad de co operare între națiuni este esențial pentru funcționarea
diplomației deoarece, în absența ei, relațiile diplomatice nu pot fi menținute. În mod

19

similar, atunci când nu există nici un conflict, diplomația devine inutilă, deoarece nu
este nevoie de negocieri. Astfel, existența cooperării și a conflictului este esențială
pentru funcționarea diplomației.
Diplomația lucrează întotdeauna pentru asigurarea intereselor naționale ale
națiunii pe care o reprezintă. Scopul diplomației este de a asigura obiectivele de i nteres
național așa cum sunt definite și specificate de politica externă a națiunii. Diplomația
lucrează întotdeauna pentru națiunea pe care o reprezintă.
O diplomație puternică înseamnă o diplomație susținută de o puternică putere
națională. Diplomația fo losește persuasiunea și influența ca mijloc de exercitare a
puterii în relațiile internaționale. Nu poate folosi forța și violența. Cu toate acestea,
poate emite avertismente, poate da ultimate, promite recompense și amenință
pedeapsa, dar dincolo de aceas ta nu poate exercita direct forța. "Diplomația este
promovarea interesului național prin mijloace pașnice".
Succesul în diplomație este măsurat din punctul de vedere al nivelului de succes
obținut în atingerea obiectivelor de interes național în relațiile internaționale. Toate
aceste caracteristici evidențiază natura diplomației. Se poate descrie diplomația ca u n
instrument de interes național și un instrument de politică externă.
Obiectivele diplomației
În general vorbind, diplomația încearcă să asigure două tipuri de obiective
primare pentru națiunea pe care o reprezintă. Acestea sunt:
1. Obiectivele politice și
2. Obiectivele non -politice.
Obiectivele politice ale diplomației:
Diplomația lucrează întotdeauna pentru a asigura obiectivele de interes național
definite de politica externă. Întotdeauna lucrează pentru creșterea influenței statului
asupra altor state. Uti lizează persuasiune, promisiuni de recompense și alte asemenea
mijloace în acest scop. Prin negocieri raționale, ea încearcă să justifice obiectivele
politicii externe a națiunii. Se caută să promoveze prietenia și cooperarea cu alte
națiuni.
Obiectivele n on-politice ale diplomației:

20

Interdependența dintre națiuni este cel mai important și mai valoros fapt al vieții
internaționale. Fiecare națiune depinde de ceilalți pentru legături economice, industrie
și comerț. Diplomația încearcă întotdeauna să promovez e legăturile economice,
comerciale și culturale ale națiunii cu alte națiuni. Diplomația depinde de mijloacele
pașnice, metodele persuasive de promovare a intereselor națiunii și acest lucru este,
într-adevăr, un obiectiv nepolitic important al diplomației .
Pentru asigurarea obiectivelor sale, diplomația depinde de trei mijloace majore:
convingerea, compromisul și amenințarea cu folosirea forței. Diplomația trebuie să
depindă de mai multe tactici sau tehnici. Șansele de reușită a diplomației sunt direct
legate de capacitatea de a folosi mijloace adecvate prin tactici adecvate. În principal în
diplomație se folosesc șase tehnici pentru atingerea obiectivelor. O selecție a unei
metode sau mijloac se face pe baza timpului și circumstanțelor situației. Orice de cizie
greșită în acest sens poate duce la un eșec. Și acestea sunt:
 persuasiune:
Prin raționamentul logic, diplomația încearcă să convingă pe alții de justificarea
obiectivelor pe care încearcă să le susțină sau să le promoveze.
 recompense:
Diplomația poat e oferi recompense pentru a asigura acceptarea viziunii dorite a
unui anumit conflict internațional, problemă sau provocare.
 promisiunea recompensei și a concesiilor:
Diplomația poate promite recompense și concesii potrivite pentru a asigura o
anumită schi mbare sau pentru a menține o viziune particulară în politicile altor națiuni.
 amenințarea cu utilizarea forței:
Diplomația nu poate folosi forța sau violența în promovarea interesului național.
Cu toate acestea, poate folosi amenințarea prin forțe – ultima tumuri, boicoturi
simbolice, protestări sau chiar amenințări de război etc. pentru a -și asigura obiectivele.
 pedeapsă non -violentă:
Prin privarea unei recompense sau a unei concesii promise, diplomația poate
impune pedeapsă non -violentă asupra altor națiun i.
 utilizarea presiunii:

21

Folosind tactici de presiune diplomația poate forța alte națiuni să accepte
viziunea sau politica dorită sau decizia și obiectivele pe care le reprezintă. Pe lângă
acestea, diplomația folosește de asemenea propaganda, legăturile cu lturale,
exploatarea situațiilor, crearea unor scene și situații particulare, rigiditatea sau
flexibilitatea negocierilor.
Funcțiile și rolul diplomației
Există de fapt multe funcții de diplomație care fac diplomația un ingredient
esențial pentru orice schimbare pașnică și eficientă. Motivul de a negocia cu alte
persoane a fost întotdeauna același, pentru a avea relații mai bune. Pe parcursul
existenței diplomației, structura posturilor diplomatice sa schimbat de la o instituție
liberă la o instituție or ganizată, realizată pentru un anumit scop. În timp ce structura
posturilor diplomatice s -a schimbat, funcțiile au rămas întotdeauna la fel.
Funcțiile principale ale diplomației sunt:
Funcții ceremoniale / simbolice:
Diplomații unei națiuni sunt reprezenta nți simbolici ai statului și reprezintă statul
și guvernul lor în toate ceremoniile și funcțiile oficiale, precum și în funcțiile
neoficiale, sociale și culturale deținute în locul din țara unde activează.
Reprezentare:
Un diplomat reprezintă în mod oficia l țara sa într -un stat străin. Este agentul de
comunicare între biroul său de domiciliu și cel al statului căruia îi este acreditat.
Reprezentarea sa este legală și politică. El poate vota în numele guvernului său.
Desigur, făcând acest lucru, el este tota l legat de direcțiile biroului său de origine și de
politica externă a națiunii.
Negocierea:
A conduce negocierile cu alte state este o funcție de fond a diplomației.
Diplomații, observă Palmer și Perkins, sunt, prin definiție, negociatori. Acestea sunt
canalele de comunicare care gestionează transmiterea mesajelor între ministerele de
externe ale statului -mamă și statul gazdă. Împreună cu natura mesajului, modul și
stilul de transmitere a mesajului influențează în mod semnificativ cursul negocierilor.

22

În principal, prin negocieri, un diplomat încearcă să obțină acorduri și compromisuri în
privința diferitelor probleme și provocări conflictuale dintre state.
Rolul diplomației în desfășurarea negocierilor a scăzut totuși în zilele noastre din
cauza apariției diplomației multilaterale, a diplomației diplomatice, politice, a
diplomației summit -ului și a legăturilor directe de comunicare dintre liderii mondiali și
oamenii de top. Diplomații de astăzi nu joacă un rol atât de important în negocierile
internaționale, așa cum au fost folosiți anterior pentru a le juca. Cu toate acestea, ele
continuă să fie c analele legale și formale ale negocierilor în relațiile internaționale.
Raportarea:
Raportarea implică observarea condițiilor politice, economice, militare și sociale
ale țării gazdă și transmiterea corectă a constatărilor diplomatului în țara sa de origin e.
Raportarea politică implică un raport privind evaluarea rolurilor diferitelor partide
politice în politica țării gazdă. Acesta urmărește să evalueze prietenia sau ostilitatea
diferitelor grupări politice față de statul de origine și potențialul de puter e al fiecărui
partid sau organizație.
Raportarea economică implică trimiterea rapoartelor la biroul de origine care
conține informații generale despre sănătatea economică și potențialul comercial al țării
gazdă. Raportarea militară implică o evaluare a put erii, intențiilor și capabilităților
militare, precum și importanța strategică a țării gazdă.
Nivelul conflictelor sociale și culturale dintre populația țării gazdă și nivelul de
armonie și coeziune socială sunt evaluate pentru determinarea nivelului de st abilitate
al țării gazdă. Astfel, raportarea este o funcție importantă și valoroasă a diplomației.
Protecția intereselor:
Diplomația este întotdeauna la locul de muncă pentru protejarea și promovarea
intereselor națiunii și a persoanelor care locuiesc în s trăinătate. Protecția intereselor
este "temelia practicii diplomației".
Un diplomat încearcă întotdeauna să prevină sau să schimbe practici pe care le
consideră că sunt discriminatorii față de interesele țării sale. Este responsabilitatea lui
să protejeze persoanele, proprietatea și interesele unor astfel de cetățeni ai țării sale,
care trăiesc pe teritoriul statului în care este afiliat.

23

Prin toate aceste funcții, diplomația joacă un rol important în relațiile
internaționale.

24

1.1.3 TIPURILE DIPLOMAȚIEI
Diplomația, conceptualizată ca canal de excelență în executarea politicii externe
în contextul implementă rii lor corecte, are o influență asupra alegerii strategiei
adecvate pentru a permite cursul adecvat de a lua cele mai bune decizii pentru
interesele națiunii.
Este clar că nicio strategie nu poate ignora densitatea rețelelor internaționale și
nu poate schimba informații. Prin urmare, trebuie să existe o capacitate tehnică
adecvată pentru a pune în slujba agenților diplomatici. Noile proceduri de prelucrare a
informațiilor oferă guvernelor posibilitatea unei înțelegeri continue a mediului
internațional în schimbare, inclusi v a datelor fundamentale de interes, care sunt
deosebit de importante pentru formularea și monitorizarea efectivă a acțiunilor politicii
externe.
Toate conceptele de dip lomație trebuie să fie actualízate la cursul zilei
economice, juridice, politice, istor ice și chiar geografice, sociale și culturale. Procesul
evolutiv al diplomației a creat un număr considerabil de forme, dintre care unele sunt
rezultatul cerințelor contemporane.
O diplomație care a atras recent un mare interes, atât în ceea ce privește practica
internațională, cât și domeniul academic, se numește diplomație publică, a cărei
dezvoltare a ajutat mai multe țări, în funcție de studii, cercetări, analize și experiențe
particulare.
În esență, diplomația publică se referă la o serie de inițiati ve care influențează în
mod fundamental opinia publică în străinătate. De asemenea, își extinde activitatea cu
adaptări speciale în sfera internă a statelor respective. Obiectivul său principal este de
a construi, promova și disemina o imagine și opinii ad ecvate ale țării, inclusiv
proiectarea valorilor sale și difuzarea eficientă a opiniilor.
În cadrul dezvoltării diplomației publice se află "diplomația culturală" care
promovează aspecte ale imaginii țării prin articularea explicită a obiectivelor
economic e ale țării și demonstrează că dezvoltarea și cooperarea pot contribui direct și
indirect la acestea. Noua strategie este de a folosi în principal potențialul cultural al

25

națiunii în beneficiul relațiilor sale externe, implicând în acest scop crearea și
dezvoltarea unui proiect "brand country".
În prezent, în relațiile internaționale, metodele tradiționale de constrângere prin
folosirea forței (economice, militare sau altele), numite "Hard Power", pierd spațiu
pentru arta mai subtilă de persuasiune și influ ență efectivă ("Soft Power"). Aceasta
este consecința unui număr de factori care au fost în esență identificați ca
interdependență complexă, împuternicirea opiniei publice, revoluția în mijloacele de
comunicare în masă, fluxul de idei și informații prin mi jloace electronice și, în mod
evident, fenomenul numit " Culturale globale ".
Acești factori sunt elemente care impun statelor să -și reformuleze structurile de
politică externă și să implementeze și să dezvolte așa numita diplomație de masă sau
"diplomație cibernetică" ca un nou punct focal în eforturile internaționale. Importanța
"diplomației cibernetice" constă în acțiunile lor eficiente și beneficiile care rezultă în
urma implementării eficiente a politicii externe a statului.
Din punct de vedere istoric , au existat metode de diplomație care au fost
rezultatul situației internaționale private, care este "diplomația secretă" (a supraviețuit
până la adoptarea Cartei ONU); "Diplomația machiaveliană" (adică urmărirea
obiectivelor naționale prin tactici sinist re), a căror implementare a fost oferită în trecut
de caracteristicile diplomației secrete care apoi au predominat; "Diplomație deschisă"
(în vigoare din 1945); "Diplomația dolarului" (care înlocuiește glonțul cu "americanii"
civilizați), "diplomația clubu lui" sau "bățul mare" ("vorbiți încet, dar purtați bastonul
mare"); Și "diplomație paralelă", care se referă la eforturile făcute în străinătate de
către instituțiile statului fără direcția, controlul sau cunoașterea Ministerului Afacerilor
Externe, instit uția de stat recunoscut oficial de comunitatea internațională pentru
implementarea politicii externe și asumarea obligațiilor între state.
În prezent, organizațiile politice internaționale precum ONU și OAS vorbesc, de
asemenea, despre "diplomația preventi vă" prin care ar trebui să poată evalua dacă și
când ar putea apărea o situație dificilă într -o anumită țară și să pună în aplicare măsuri
de atenuare a unei astfel de situații. Multe dintre cele mai puternice țări încearcă, de
asemenea, să utilizeze aceas tă formă de diplomație.

26

1.2 DIPLOMAȚIA CONTEMPORANĂ
1.2.1 NOI ABORDĂRI ȘI PROVOCĂRI ALE DIPLOMAȚIEI
CONTEMPORANE
Numărul actorilor din afacerile mondiale a crescut enorm, tipurile de actori s -au
schimbat foarte mult, interacțiunile dintre ele au devenit mai dense, iar ordinea de zi a
politicii publice internaționale a fost modificată în funcție de circumstanțele în
schimbare. Cu patru decenii în urmă, Raymond Aron a susținut că "ambasadorul și
soldatul trăiesc și simbolizează relațiile internaționale care, în măsura în care sunt
relații interstatale , se ref eră la diplomație și război." Astăzi, alături de h oardele
diplomaților naționali, s oldați, avocații internaționali, comerciantul multinațional,
finanțatorul transfrontalier, tehnocratul Băncii Mondiale și al Fondului Monetar
Internațional (FMI), pacificatorul ONU, Organizația Mondială a Sănătății (OMS),
Agenția Inter națională pentru Energie Atomică (AIEA) i nspectorul, eurocrații și
oficiali ai altor organizații regionale și muncitorul umanitar care se ocupă de spațiu în
stadiul din ce în ce mai aglomerat al diplomației internaționale.
Statele sunt entitatea de bază și durabilă în relațiile internaționale, iar numărul
lor sa multiplicat în ultimii o sută de ani, producând un salt exponențial în numărul de
interacțiuni diplomatice dintre ele. Unul dintre fenomenele istorice ale secolului trecut
a fost apariția unor mari părți ale omenirii de la dominația colonială la independență.
Primul mare val al retragerii colonialismului european din Asia și Africa (anii 1950 –
1960) și Pacificul de Sud (1970) a fost urmat de prăbușirea imperiului sovietic larg
bazat pe terene și de o nouă explozie a țărilor recent independente din Europa de Est Și
Asia Centrală (anii 1990). Numărul actorilor independenți de stat a crescut de patru ori
de la 1945. Și există o mare diversitate între state, variind de la o superputere, două
miliarde de fo rțe și nouă state armate nucleare la numeroase mini -state, micro -state și
state care se află înt r-un sistem a statelor suverane.
Există multe provocări diplomatice care rezultă. Pentru majoritatea fostelor
colonii, din Africa și din Pacificul de Sud până l a sud -estul și Asia de Sud, provocarea
triplă a integrării naționale, a consolidării statului și a dezvoltării economice rămâne
imperativă. Mai multe se luptă pentru a preveni colapsul și eșecul de stat și urgențele

27

umanitare care rezultă. Acest lucru expl ică importanța obiectivelor precum realizarea
Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM), construirea națiunilor și a păcii în
locuri precum Irak, Afganistan și Haiti și diplomația de ajutor, ca preocupări majore
ale diplomației contemporane. În acela și timp, fostele puteri coloniale și societățile de
decontare trebuie să fie sensibile la contribuția politicii externe a traumelor istorice, în
timp ce fostele colonii trebuie să depună eforturi pentru a scăpa de capcana vizionării
evenimentelor și motiva țiilor curente dintr -o prisă istorică. Unul dintre cele mai clare
exemple ale pericolului dual este acela de a oferi asistență internațională victimelor
atrocităților din frontierele suverane.
În plus față de numărul de actori de stat care au crescut, exis tă o reechilibrare
militară, financiară, politică și morală în desfășurare în structura puterii mondiale.
Sfârșitul războiului rece a pus capăt rivalității americano -sovietice de mare putere, a
adus victoria liberalului față de o ideologie totalitară și a marcat triumful pieței peste
economia de comandă. Eliminarea puterii compensatorii pentru a controla exercitarea
puterii americane a inaugurat o ordine cvasi -imperială care a reprezentat o provocare
majoră pentru diplomație . O a doua provocare a fost aceea de a interacționa unul cu
celălalt fără a rula întotd eauna relațiile prin Washington.
Putem argumenta cu afirmația că în cursul întregii istorii diplomatice "[…] nici o
țară nu a influențat relațiile internaționale atât de decisiv și în același timp ambivalent
ca Statele Unite. Nici o societate nu a insistat mai ferm asupra inadmisibilită ții
intervenției în afacerile interne ale altor state, sau a afirmat cu mai multă pasiune că
valorile proprii erau universal aplicabile. Nici o națiune nu a fost mai pragmatică în
conducerea zilnică a diplomației sale sau mai ideologică în urmărirea convin gerilor
morale ale istoriei sale. Nici o țară nu a fost mai reticentă să se angajeze în străinătate
chiar și atunci când a întreprins alianțe și angajamente de o acoperire și un domeniu de
aplicare fără precedent "(Kissinger).
Tendințele puternice ale Sta telor Unite de a reuși au făcut -o una dintre cele mai
influente țări în cursul diplomației. "Cele mai renumite propuneri de pace după Primul
Război Mondial au fost programul de paisprezece puncte, livrat de președintele

28

Woodrow Wilson în 1918" (Szykman). C ei mai mulți pot susține că, fără Statele
Unite, o mare parte din diplomația modernă ar fi dispărut.
În timp ce războaiele de patru trilioane de dolari din Irak și Afganistan au
contribuit la încărcarea datoriilor americane masive, externalizarea producție i în China
și serviciile către India a afectat capacitatea Statelor Unite de a produce suficiente
bunuri și servicii pentru a -și achita facturile. Economia americană, odată cea mai
mare, cea mai echilibrată, și cea mai productivă și inovatoare, pare a fi î n prezent
înșelată cu datorii, deficite și denaturări.
Toți actorii angajați în lumea diplomației trebuie să -și adapteze obiectivele și
acțiunile la realitatea emergentă a trecerii puterii de la Atlantic la Asia și Pacific.
Potențialul economic viitor al Braziliei, al Chinei și al Indiei sa transformat deja în
influența politică actuală, așa cum sa întâmplat în mod clar în domenii precum
negocierile comerciale multilaterale și schimbările climatice. Demonstrarea limitelor
puterii SUA și NATO în Irak și Afg anistan a lăsat pe mulți mai puțin temători de
puterea "superioară" occidentală. Practicile abuzive în "războiul împotriva
terorismului" și criza financiară le -au făcut să respecte mai puțin valorile occidentale.
Pe măsură ce diferiții actori încearcă să recalibreze politica externă și diplomația
pentru a le realinia cu ordinea mondială în schimbare, un anumit stres este inevitabil.
De exemplu, Japonia, adaptată la ecuația schimbătoare dintre protectorul său
tradițional american și China tradițională rival ă, a generat o tensiune în relațiile cu
Washingtonul și a provocat o dezbatere la Washington cu privire la posibilitatea de a
convinge Tokyo prin diplomația de reasigurare sau de al forța diplomația de presiune
în onorarea angajamentelor guvernului anterio r privind poziționarea și relocarea
trupelor și a bazelor americane în Okinawa.
Din punct de vedere istoric, o reechilibrare sistemică între puterile majore este
rareori realizată fără un război major. În lumea contemporană, foarte interdependentă,
costuri le de a merge la război ar depăși cu mult orice câștiguri potențiale. Într -adevăr,
costurile de delinking sunt atât de mari încât să sugereze că marile puteri nu trebuie
doar să evite conflictul armat ca mod implicit de ajustare a statutului lor relativ;
Asupra numeroaselor probleme globale, ele trebuie, de asemenea, să aprofundeze

29

colaborarea. Așadar, realitățile interdependenței, globalizării și tehnologiei de
distrugere marchează o transformare fundamentală în diplomația relațiilor de putere
majore, cu i mplicații concomitente pentru diplomația tuturor celorlalți actori din
societatea internațională.
Rolul guvernelor contemporane în stabilirea și punerea în aplicare a politicilor
este din ce în ce mai constrâns de comercianți multinaționali, finanțatori in ternaționali,
bănci globale, organizații regionale, internaționale și supranaționale, ONG -uri și chiar
autorități publice subnaționale precum guvernele provinciale și municipale din
Canada, Spania, Brazilia și SUA, pentru a numi doar câteva. În numărul și tipurile de
organizații internaționale care au avut loc în secolul al XX -lea, a existat un impuls.
Număru l acestora a urcat de la 37 în 1909 și 123 în 1951 la aproximativ 7000 în anul
2000. Numărul ONG -urilor a crescut de la 176 la 48 000 în perioada corespunzătoare.
Acestea au adus foarte mult la complexitatea instituțională a relațiilor internaționale.
Puține probleme astăzi se află complet în afara domeniului de competență al unei
organiz ații internaționale sau al alteia.
Conferințele de la Haga din 1899 și 1907 au semnalat extinderea relațiilor
internaționale în participare și pe ordinea de zi. Acestea au indicat un sistem
internațional extra -european în curs de dezvoltare. Emergente pute ri, cum ar fi SUA și
Japonia au luat locul lor pe scena mondială. Mai mult, puterile mai mici ar cere un
cuvânt de spus; Și, cu accentul pus pe mediere, conciliere și anchetă, au demonstrat o
abordare raționalistă și legalistă a problemei disputelor intern aționale.
Cele două organizații internaționale majore ale secolului XX au fost Liga
Națiunilor după Prima și Națiunile Unite după cel de -al Doilea Război Mondial. Liga a
fost construită în jurul Europei ca nucleu al sistemului politic internațional. A acce ptat
statul suveran ca unitate centrală a afacerilor internaționale și marilor puteri ca
participanți dominanți. Nu a provocat niciunul din principiile fundamentale ale
sistemului multistatal tradițional. Apropierea cu care ONU a fost modelată asupra
Ligii a fost mărturie a faptului că, în timp ce Liga a eșuat, oamenii încă mai aveau
încredere în ideea unei organizații internaționale umbrelă care să supravegheze pacea
și cooperarea mondială. În timp ce multe dintre prevederile Cartei ONU au fost

30

împrumutate direct din Convenția Ligii, altele au reprezentat codificări substanțiale ale
procedurilor Ligii sau evoluții logice ale ideilor Ligii înfrățite.
Organizațiile internaționale și-au valorificat și își mențin un rol important la
nivelul guvernanței globale, constituind actori de sine stătători . Organizațiile
internaționale au temperat dictumul pronunțat de posteritatea lui Thucydides că "cei
puternici fac ceea ce pot și cei sl abi suferă ceea ce trebuie". Diplomația multilaterală a
ONU diferă de diplomația in terstatală tradițională în unele aspecte importante. (p. Prin
principiile Cartei, se compensează oarecum, chiar dacă nu în totalitate, poziția
nefavorabilă a partidului slab. Scopul său este de a stabili o pace justă, precum și un
echilibru stabil de puter e. Se iau în considerare atât interesele statelor membre, cât și
ale diferendelor, lărgind astfel baza de sprijin pentru soluțiile la care sa ajuns. Vor
exista ocazii și atunci când liderii politici vor saluta capacitatea ONU de a oferi o
"punte de aur" pr in care guvernele naționale se pot retrage la siguranță, precum și un
"fulger" pentru a deflecta și a îngropa reacțiile politice mai violente.)
Sistemul ONU include, de asemenea, foarte multe agenții, fonduri și programe,
dintre care unele colectiv și în p ersoana directorilor lor executivi sunt și actori
internaționali importanți: comisarii pentru drepturile omului și refugiați, AIEA și OMS
Directorii generali, Programul ONU pentru Dezvoltare (PNUD) și Administratorul
său, Fondul ONU pentru Copii (UNICEF) ș i șeful acestuia, fără a mai vorbi de Banca
Mondială, de FMI și de șefii acestora.
De asemenea, sa înregistrat o creștere a numărului de organizații regionale (de
exemplu, Uniunea Africană (UA), Organizația Statelor Americane (OAS), Asociația
Națiunilor di n Sud -Est (ASEAN) și Cooperarea Economică Asia -Pacific ), Mulți
dintre ei cu secretariate permanente și secretari generali, precum și cu organizații care
servesc legături istorice precum Comunitatea Națiunilor sau o comunitate religioasă
precum Organizația Conferinței Islamice (OIC). Uniunea Europeană (UE) este unică
ca o organizație supranațională cu propriul său președinte, ministerul de externe și
misiuni rezidențiale de peste mări. În timpurile mai recente, așa -numitul nou
regionalism implică relații di recte între organizațiile regionale în sine, ca de exemplu

31

în reuniunile s ummit -ului dintre ASEAN și UE. Acestea se adaugă și congestiei
instituționale și complexității diplomației moderne.
"Societatea civilă" se referă la spațiul social și politic în care asociațiile
voluntare încearcă să modeleze normele și politicile de reglementare a vieții publice în
dimensiuni sociale, politice, economice și de mediu. Ca și societatea națională,
societatea internațională devine tot mai plurală și mai diversă. Expandarea rețelelor
societății civile la nivel mondial cuprinde aproape orice nivel de organizare, de la
comunitatea s atului la summiturile globale, ș i aproape în fiecare sector al vieții
publice, de la furnizarea de microcredite și de la acordarea de asistență paramedicală la
promovarea și activismul în domeniul protecției mediului și al drepturilor omului.
Actorii societății civile pot juca unul sau mai multe dintre următoarele roluri:
cercetarea, educație, lobby gu vernelor și organizațiilor interguvernamentale să adopte
și să controleze legile, polit icile și cursurile de acțiune; p rograme de implementare și
furnizare de se rvicii și asistență umanitară; m onitorizarea implementări i
angajamentelor internaționale . În ce ea ce privește multilateralismul, actorii societății
civile au co ntribuit în trei moduri: susținând soluții multilaterale la problemele globale,
cultivând circumscripțiile populare pentru multilateralism și conectând luptele locale
și naționale cu normele globale și cu instituțiile internaț ionale.
Kofi Annan a menționat că ONG -urile nu sunt doar "difuzoare de informații sau
furnizori de servicii, ci și. . . Formatori de politică, fie în chestiuni de pace și de
securitate, fie în domeniul dezvoltări i, fie în afacerile umanitare.” Mai mult de 3.000
de ONG -uri au primit statutul consultativ la Consiliul Economic și Social al ONU
(ECOSOC). Capacitatea de stabilire a agendei ONG -urilor – Amnesty International,
Human Rights Watch, Comitetul Internaț ional al Crucii Roșii (ICRC), Greenpeace,
Fondul Mondial pentru Sălbatic (WWF), Uniunea Internațională pentru Conservarea
Naturii (I UCN). Grupul Cardoso a cerut ONU să promoveze "guvernarea în rețea" prin
încurajarea unei mai mari interacț iuni între guverne și cetățeni . Acesta a remarcat
faptul că multe ONG -uri au devenit frustrate în a vorbi în cadrul Organizației
Națiunilor U nite.

32

Recunoscând validitatea multora dintre plângeri, grupurile societății civile au
început să abordeze necesitatea unui sistem de autoreglementa re Care respinge
violența și fărădelegea și lărgește calitatea de membru pentru a încorpora oameni din
țările în curs de dezvoltare.
Societatea civilă care operează pe o parte slabă și bine luminată a străzii
intern aționale prezintă mai puține probleme dec ât societatea "necivilă": actorii
nestatali care operează printre umbrele de pe marginea aspră și întunecată a străzii
internaționale, care au devenit tot mai globalizate și interconectate în operațiunile lor,
în care se distrug femeile și copiii, droguril e, armele, banii fierbinți și teroriștii dincolo
de frontierele de stat.
Provocarea dublă pentru diplomație este cum să contracarezi societatea necivilă,
să dai voce societății civile, dar nici votul, nici veto -ul: căci aceasta ar fi o abdicare a
responsab ilității de a guverna în numele tuturor cetățenilor. ONG -urile se concentrează
de obicei asupra unei probleme unice, în timp ce guvernele sunt organizații cu mai
multe scopuri. Pentru unele organizații neguvernamentale, una dintre cele mai
importante sarci ni ale acestora este de a menține picioarele guvernelor la focul
angajamentelor normative și legale prin monitorizarea performanțelor lor și
examinarea acțiunilor lor. Astfel, în unele cazuri, ele pot fi incluse în delegațiile
oficiale, acționând ca paradi plomați în armonie cu obiectivele guvernamentale, în alte
cazuri pot avea o relație adversară cu propriul guvern, de exemplu în ceea ce
privește raportarea încălcărilor drepturilor omului La agențiile internaționale. În 2010,
activiștii Greenpeace au hărțuit vasele de vânătoare de balene japoneze și, prin urmare,
au complicat relațiile oficiale bil aterale dintre Australia și Japonia. La fel ca Japonia și
Norvegia cu vânătoarea de balene, Canada a fost la sfârșitul primelor proteste ale
activiștilor ONG -uri europene care se opun vânătorii de focă, iar guvernul canadian nu
poate decât să țină seama de opiniile ONG -urilor în elaborarea politicii sale Myanmar.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple ale puterii unui lobby intern asupra politicii
externe este rolul americanilor cubanezi din Florida în modelarea politicii SUA asupra
Cubei. Un exemplu mai co ntroversat este pretinsa putere a lobby -ului israelian în
determinarea politicii americane privind conflictul Israel -Palestina.

33

Corporațiile multinaționale au influențe mari în controlul și dominarea
afacerilor mondiale. Un exemplu elocvent este că m ai mu lte corporații multinaționale
angajează agenți care să contacteze și să negocieze direct cu guvernele străine pentru a
obține concesii, a modifica legi sau impozite, a permite repatrierea profiturilor sau
intrarea fără taxe a pieselor și contribuțiilor nec esare, a oferi facilități sau subvenții, si
asa mai departe. În 2009, șeful australian -chinez al unei mari companii australiene a
fost arestat de China și acuzat de spionaj și corupție industrială, creând un acord
diplomatic între cele două națiuni Asia -Pacific. Compactul Global a fost un efort
condus de Annan pentru a insufla virtutea civică pe piața mondială, cerând afacerilor
internaționale să adopte coduri voluntare de comportament care încorporează în
operațiunile lor drepturile omului, sta ndardele de mediu și de muncă. În cazul în care
corporațiile multinaționale devin ascendenți, sunt în cluburi și rețele informale, cum ar
fi grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală, Forumul Economic Mondial (Davos) și
Inițiativa Globală Clinton, care îmbină lumea polit ică și cea de afaceri.

34

CAPITOLUL II . DISCURSUL PUBLIC ȘI ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC
2.1 DISCURSUL PUBLIC
2.1.1 DE CE DISCURSUL PUBLIC ?
Ce este discursul public? În funcție de disciplină și de domeniu l sensul
discursului public poate fi diferit. Astăzi, termenul discurs public se referă la
problemele comunicate ale culturii publice care afectează indivizii și grupurile dintr -o
anumită civilizație. Majoritatea discursului public este construit în mediul statului –
națiune, deoarece acesta este în mare parte contextul în care are loc discursul public. În
mod specific, această piesă se concentrează asupra Statelor Unite.
Cultura publică este afectată de o multitudine de factori – politica, religia,
ideologia, filosofia economică și concepția indivizilor și grupurilor de atitudini față de
ceea ce este și ce ar trebui să fie valorile oamenilor care trăiesc într -un stat -națiune.
Când participăm la comunicarea oricăruia dintre criteriile menționate mai sus,
partic ipăm la discursul public. Având în vedere că unele voci sunt mai puternice decât
altele, oamenii nu participă la discursul public în mod egal sau identic. Cu toate
acestea, starea discursului public în Statele Unite , spre exemplu, este una care, în mod
ideal, dă oamenilor libertatea de a -și exprima opiniile, sprijinul și nemulțumirile în
mod deschis și fără teamă.
Libertatea de a participa la discursul public este greșit înțeleasă atunci când
oamenii cred că au dreptul să exprime pur și simplu ideologii și că ideologiile trebuie
să fie luate în considerare, bazându -se numai pe capacitatea lor de a le exprima.
Realitatea civilizației noastre este că, chiar și atunci când se datorează privilegiilor sau
altor forme de putere, unele opinii sunt mai mult luate în considerare decât altele. Mai
important, unele opinii sunt mai bine formate decât altele prin experiență sau educație
sau printr -un proces mai bun de gândire critică. Există o convingere îngrijorătoare care
sa transformat în cultura publică care dorește s ă afirme că toate opiniile sunt egale.
Unul ar trebui să fie critic față de hegemonia și puterile care în mare măsură
construiesc fața discursului public, dar simpla avizare nu face acest lucru. Dreptul la o
opinie nu contestă sistemul dacă nu are aprecier ea necesară pentru ceea ce constituie
un argument bun, care, desigur, este dinamic și variază în proces.

35

Mai mult decât procesul de formare a unor argumente bune, poate ceea ce este
cel mai îngrijorător cu privire la discursul public, așa cum îl cunoaștem în prezent, este
adevărata lipsă a acestuia. Dacă ne uităm în jurul nostru, s -ar putea să nu fie de acord.
Oamenii își exprimă mereu credințele lor . Odată cu proliferarea internetului și
creșterea disponibilității mass -media, se pare că participăm mai mult decât oricând la
discursul public. Dar dacă d iscursul public este comunicare și în inima sa ,
comunicarea este o experiență însoțită care implică exprimarea inițiată, precum și
răspunsul, atunci noi, ca o civilizație, eșuăm teribil. Când ați fost ult ima da tă martor și
/ sau ați participat la o discuție – o discuție importantă cu cineva cu care nu sunteți de
acord, poate despre avort sau căsătorie sau recesiunea economică ? În stadiul actual al
afacerilor, nu mai avem d iscuții cu oameni care ar crede altfel decât noi, într -o manieră
care este cel puțin respectuoasă. Există această noțiune că, deoarece credem în ceva și
avem argumente bune, argumentul sau modul nostru de a vedea este singurul care este
justificat și de valoare.
Suntem într -un mediu în care gru purile devin din ce în ce mai polarizate și nu
reușesc să se angajeze într -un discurs autentic, deoarece nu vor să știe sau să înțeleagă
perspectiva oamenilor care văd diferit de ei. Oamenii care caută moderarea sau care
doresc să lupte și să cântărească p robleme li se oferă posibilitatea de a face acest lucru
din ce în ce mai puțin din cauza noțiunilor că singura opțiune este să fie 100% pentru
ceva sau 100% împotriva acesteia. Greșim în fiecare zi în discursul public , atunci când
insistăm că orice convers ație care nu este de acord cu poziția noastră este una care este
în mod inerent rea .
Suntem mereu în comunicare despre cultura publică. Participăm în mod constant
la discursul public. Participăm prin ceea ce alegem să ne exprimăm, prin ceea ce
alegem să co nsumăm, în alegeri, în întâlniri a le primăriilor . Dar în starea actu ală a
discursului public se pare că ne pierdem capacitatea de a determina ce Constituie o
opinie bine informată. Se pare că pierdem capacitatea de a compătimi și de a vedea
valoar ea argu mentelor de valoare opusă . În același timp, ne reevaluăm în mod constant
pozițiile noastre.

36

Discursul public este unul dintre cele mai importante aspecte ale democrației.
Din punct de vedere tehnic, discursul este un cuvânt fantezist pentru un dialog sau o
discuție. De exemplu, dacă se dezbate valoarea mașinii achiziționate anul acesta față
de anul trecut când altă mașină a fost achiziționată de alt prieten , sunteți angajat în
discurs. Atunci când discuțiile se concentrează asupra problemelor naționale care sunt
urmate de /sau afectează mari secțiuni ale unei populații, acestea fac parte din discursul
public. Într -un sens foarte larg, astfel ajungem la o opinie publică sau la un consens
asupra problemelor asupra cărora oamenii sunt împărțiți.
Dacă toți am fi fost de acord cu totul și am fi mereu cooperanți, nu va mai fi
nevoie de un discurs public, deoarece toată lumea ar dori aceleași lucruri. În realitate,
majoritatea țărilor sunt cunoscute ca țări pluraliste. Aceasta înseamnă că populația este
alcătuită din oameni cu rase, etnie și religii diferite, toate influențând convingerile și
opiniile lor. Ca urmare, oamenii doresc lucruri diferite pentru ei înșiși și pentru țara
lor, ceea ce le pune în contradicție cu alte grupuri. De exemplu, tinerii atei sunt î n
general în favoarea căsătoriilor homosexuale, în timp ce grupurile religioase
conservatoare tind să se opună.
Ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar trăi după regulile lor și ar face tot ce doresc ?
Probabil se poate de imaginat că un astfel de lucru ar cauza haos absolut și nu este
chiar cel mai bun mod de a conduce o țară. Prin urmare, pentru a împiedica colapsul
națiunii, trebuie să existe niște compromisuri, legi, argumentări a unor decizii așteptări
sociale și acțiuni ale clasei conducătoare care să țină totul în comun, toate acestea sunt
transmise publicului larg prin discursul public.
Deși nu exclusiv politic, spre exemplu în SUA și nu numai, discursul public are
multe de -a face cu dreptul nostru la libera exprimare și faptul că avem un guvern
reprezent ativ, un sistem în care diferite orașe, orașe și județe sunt reprezentate de
politicieni individuali. Alegem acești politicieni astfel încât credințele, nevoile și
dorințele noastre să fie adu se în atenția guvernului , care realizează legi bazate pe
aceste lucruri. Având în vedere că discursul public este forumul principal în care
oamenii individuali își pot exprima preocupările și dorințele și pot fi educați cu privire
la preocupările și dorințele celorlalți.

37

Să ne uităm la o altă problemă asupra căreia mul ți oameni s -au împărțit:
drepturile armei. Al doilea amendament a l Constituției Statelor Unite dă dreptul
tuturor persoanelor să dețină și să folosească o armă, dar mulți oameni doresc ca
acestea să fie modificate sau restricționate în diverse moduri pentr u a proteja siguranța
oamenilor și sentimentul de securitate. Pentru că există două (sau mai multe)
perspective foarte diferite în acest sens, discursul public este folosit pentru a discuta
problema, a prezenta dovezile și pentru a se face multe voci auzit e. După aceasta,
guvernul reprezentativ se reunește pentru a lua în considerare dovezile și opiniile
exprimate în discursul public și va încerca să găsească un compromis care să răspundă
nevoilor ambelor părți sau tuturor părților.
Considerând că discursul public este forumul în care oamenii își prezintă
convingerile și opiniile cu privire la problemele sociale și culturale, o modalitate bună
de a se gândi la ea ar putea fi ca o dezbatere. Scopul unei dezbateri este ca două (sau
mai multe) părți să prezinte dovezi în favoarea sau să se opună unei anumite probleme
sau subiecte cu intenția de a convinge publicul. Persuasiunea este unul dintre cele mai
importante elemente ale discursului public. La urma urmei, vrei să aduci oameni de
partea ta și să su sții credințele tale, astfel încât să existe șanse mai mari ca ei să fie
sprijiniți de guvern și de societatea mai mare.
Cea mai bună modalitate de a fi convingător și de a schimba mintea și
comportamentul publicului este să aveți o strategie de succes. Pr imul loc pentru a
începe este printr -un proces cunoscut sub numele de gândire exploratorie, care ia în
considerare în mod obiectiv diferitele aspecte ale problemei. Acest lucru permite să se
înțeleagă problema principală, dar va da ș i o idee despre cât de mult o cunoaș te
publicul. În general, gândirea exploratori e presupune efectuarea de cercetări și găsirea
de dovezi pe care le puteți oferi pentru a vă susține credințele sau revendicările. Acest
lucru poate fi foarte reușit cu o audi ență ca re este informată și își baze ază poziția pe
fapte.
Dovezile și faptele pot fi foarte convingătoare, dar foarte adesea oamenii își
bazează opiniile și convingerile asupra emoțiilor și instinctului care nu pot sau nu vor
fi schimbate prin gândirea exp loratorie. În aceste cazuri, un argument de confirmare ar

38

putea fi cel mai bun mod de acțiune. Un argument de confirmare este, în general, un
fel de recurs emoțional, în care găsești o modalitate de a face argumentul tău să sune
așa cum se potrivește cu co nvingerile publicului prin confirmarea poziției lor. În
termeni simpli, acest lucru îi spune oamenilor ceea ce vor să audă pentru a -și câștiga
sprijinul.
Discursul public este un instrument foarte important pentru întreaga societate –
în general, conform definiției discursului – termenul “discurs” se referă mai mult la
problematica vastă a unui câmp de cercetare decât la un anumit mod de înțelegere a
limbajului. Faptul că termenul presupune relația limbajului cu parametri ai realității
nonlingvistice face ca “discursul” să fie un domeniu al cercetării interdisciplinare.
Discursul poate fi definit ca ansamblu de enunțuri ale unui emițător, care se referă la
un subiect unic .
Din perspectivă pragmatică, discursul reprezintă “o enunțare ce presupune un
locutor și un auditor, precum și intenția locutorului de a -l influența pe celălalt”
(Benveniste). 19
S-a menționat mai sus că discursul public este un instrument important pentru
întreaga societat e, considerând acestea se poate diviza discurs ul public în 2 secțiuni
mari și importante care v -a arătă în mare parte esența și puterea discursului public de
care s -a menționat. Astfel, prima secțiune este discursul public privit din perspe ctiva
poporului, națiunii – fiind o metodă importantă de interacțiune cu clasele
conducătoare, și în același timp o metodă de prezentare liberă și argumentată a
elementelor pe care societatea le consideră greșite pe un anumit segment, cum ar fi
conducerea clasei politice, la nivelul național al diferitor direcții de politici, cum ar fi
politica externă, politica de securitate, politica energetică. Schimbarea politicii
necesită nu doar o serie de victorii în lupte discrete de politică, ci o luptă continuă ca re
modelează sensurile politice în sfera publică. Putem menționa că pentru provocatorii
politici care și -au propus să transforme politica, schimbarea discursului public este cel

19 Școala națională de studii politice și administrative, DUMITRU BORȚUN, SILVIA SĂVULESCU,
Analiza discursului public

39

mai bun și, în majoritatea cazurilor, singurul mod de a realiza schimbări de d urată.
Discursul public, a început să fie un instrument mai bun pentru a explica modul în care
schimbarea politică are loc de jos în sus decât politica grupurilor de presiune
instituționale, ierarhiile structurale, mobilizarea resurselor sau o multitudine de alte
explicații potențiale pe care savanții le -au dezvoltat. Astăzi, m odul în care vorbim
despre probleme în public reflectă și determină ce soluții sunt considerate de dorit sau
plauzibile pentru modelarea politicii a unui anumit moment. O atenție de osebită se
acordată discursului public nu numai că ne permite să ținem pasul cu politica așa cum
se întâmplă, dar și dezvăluie adevăruri importante despre semnificația, legăturile și
efectele activităților nediscursive pe care le considerăm în mod tradițio nal politice,
cum ar fi votarea, activitățile din grupuri de interese, mișcări și campanii. A doua
secțiune a acestei divizări este privirea discursului public din perspectiva total opusă –
a discursului politic public ce este comunicat de către oficiali ai clasei conducătoare –
pentru a ne ține la curent, sau în multe cazuri pentru ”a ne alimenta” și cu alte
promisiuni care nu vor fi realizate în scurtă vreme. Înțelegerea schimbărilor politice ne
obligă să acordăm aten ție nu doar modului în care discursul se difuzează de la oficiali
aleși și de la alte elite în presă către cetățenii obișnuiți, ci și de modul în care noile
discursuri politice se pot efervesca de jos în sus. Putem susține că înțelesurile politice
sunt cr eate, modelate și schimbate în primul rând în discursul public și că argumentele
care stau la baza acestor discursuri, precum și modalitățile ce le schimbă în timp sunt
oamenii care înțeleg probleme le publice . Interacțiunea dintre aceste niveluri de
înțelegere individuală, alegere, inovare și constrângere publică este ceea ce constă în
politică, oferind un domeniu de acțiune care este, deodată, practic limitat și potențial
infinit. Pentru contestatorii politici, acest câmp de discurs și acțiune este un sit
indispensabil al puterii20.

20 The politics of common sense: How social movements use public discours to change politics and win
acceptance, DEVA R. WOODLY, 2015

40

2.1.2 DISCURSUL POLITIC
Prima observație care trebuie făcută despre discursul politic este că acesta nu
este un gen, ci o clasă de genuri definite de un domeniu social, și anume aceea a
politicii (Van Dijk 1998). În același mod, di scursul științific, discursul educațional și
discursul juridic reprezintă clasele de genuri de discurs din domeniile științei, educație
și dreptului. Astfel, deliberările guvernului, dezbaterile parlamentare, programele de
partid și discursurile politicien ilor, se numără printre numeroasele genuri care aparțin
domeniului politic. Științele politice oferă numeroase definiții ale "politicii", de la
caracteristicile foarte generale ale politicii în termeni ai puterii sau a luării deciziilor
colective, la defin iția mult mai specifică a politicii, ca set de activități în care se
implică politicienii.
Am putea începe de la cea mai simplă definiție a discursului politic care
presupune că discursul politic este discursul politicienilor. Acest lucru exclude pentru
moment, chiar și pe acele genuri ale discursului care se află la limitele domeniului
politic cu alte domenii, cum ar fi discursul unei demonstrații studențești, discuțiile
corporative destinate să influențeze legislația fiscală sau de investiții, o convers ație de
zi cu zi despre politică. Adică, discursurile aparțin altor domeniile sociale, chiar dacă
intenția lor ar fi să influențeze luarea deciziilor politice. În schimb, un proiect de lege
privind politicile educaționale este un gen de discurs politic, ch iar dacă are sau
intenționează să aibă influență în domeniul educației. Având astfel aceste limite ale
discursul politic în domeniul "profesional" al activităților politicienilor, următoarea
observație este că un astfel de discurs este în același fel "o fo rmă de discurs
instituțional”. Adică, doar acele discursuri ale politicienilor sunt considerate ca fiind
produse în instituții, cum ar fi guverne, parlamente sau partide politice. Aceasta
înseamnă că o conversație informală a unui politician cu prietenii s ăi nu se consideră
un discurs politic: discursul trebuie să fie produs de vorbitor în rolul său profesionist
de politician și într -un cadru instituțional. Într -o manieră mai orientată spre acțiune,
putem spune că discursul este politic atunci când realizea ză un act politic într -o
instituție politică, cum a r fi guvernarea, legislația sau în campanie electorală.

41

Potrivit lui Dominique Wolton discursul politic se află la intersecția spațiului
politic cu cel public și comunicațional.
Se poate oberva că discur sul politic se află la intersecția a trei tipuri diferite de
discursuri: al jurnaliștilor, al politicienilor și al publicului. Scopul său este reprezentat
de creearea unei anumite interpretări a realității, care este mereu dependentă de
cîștigarea puterii sau de exercitarea ei. Totuși, comunicarea politică este amenințată de
riscul supramediatizării și transformării politicii într -un spectacol, de altfel cum se
întîmplă de cele mai multe ori. De asemenea, redarea discursului politic prin diferite
sondaje de opinie și rețele media, de multe ori nu s -a adeverit rezultatul alegerilor. Așa
cum mediatizarea politicului poate dezvolta încrederea, pînă la utopie, a publicului în
guvernanții țării, reversul ei este reprezentat de o națiune neîncrezătoare în clasa
politică, pentru care simte ură și antipatie.
Aici se poate de menționat și afirmația lui George Gallup care a spus: "Dacă
democrația se referă la voința poporului, n -ar trebui cineva să afle care este voința?" .
Unde rezultatele aceste companii de sondaje, odată cu crearea Gallup World Survey în
2005, Gallup a lansat o inițiativă de 100 de ani pentru a măsura voința fiecărei
persoane care trăieșt e în fiecare colț al pământului, poate influența atitudinea și într -o
oarecare măsură cursul încrederea în liderii internaționali și naționali și a discursurilor
lor.
Discursul politic prezintă și avantajul polivalenței temelor și subiectelor
abordate, de oarece o problemă socială, culturală sau de corupție, o cercetare științifică,
o lege parlamentară, un atac raider pot fi tratate într -un asemenea tip de discurs. Pentru
a-și realizarea scopul, un discurs politic va utiliza celelalte tipuri de discurs.
În fond, obiectivul discursurilor politice este acela de a convinge și a fi cît mai
încrezători pentru audiență, încercînd a se utiliza toate mijloacele specifice necesare
scopurilor discursului și implementării unor decizii.
Evident, un exemplu specific de acțiune și interacțiune politică este discursul
politic (și numeroasele sale genuri) pot fi identificate aici ca un mod proeminent de "a
face politica". Într -adevăr, majoritatea acțiunilor politice (cum ar fi adoptarea legilor,
luarea deciziilor, întâlniri le, campaniile etc.) sunt în mare parte discursive. Astfel, pe

42

lângă dezbaterile parlamentare, votarea legilor , regulamentele guvernamentale sau
ministeriale și alte forme instituționale de text și vorbire, găsim genuri de discurs
politic precum propagand a, publicitatea politică, discursurile politice, interviurile
mass -media, emisi unile politice la televizor, , b uletine de vot și așa mai departe.
În același mod în care ideologiile sunt contrapartidele cognitive ale sistemelor,
organizațiilor sau grupurilo r la macroregiunile mai largi, societale și politice, actorii
politici, acț iunile și discursul sunt ghidate și interpretate și evaluate local prin diferite
forme de cunoaștere politică, c unoș tințele sociale și atitudinile politice personale ,
precum și cuno ștințele (modelele) mai specifice ale evenimentelor politice concrete.
Cea mai răspândită noțiune comună a acestei categorii este probabil cea a "opiniei
publice".

43

2.2 ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC -POLITIC
2.2.1 METODE DE ANALIZĂ A DISCURSULUI PUBLIC -POLITIC
Pînă la acest moment sau facut multe studii ce ține de analiza discursului politic,
însă acest domeniu de cercetare nu a făcut până acum o distincție clară între discursul
politic și alte tipuri de discurs sa u o agendă, un set de obiective, categorii teoretice, și
metode de analiză care ar distinge în mod clar analiza discursului politic de alte
domenii ale analizei discursului și ar permite evaluarea principială și sistematică.
Analiștii în discursurile polit ice au căutat în multe cazuri să facă acest lucru, dar au
tendința să se sfârșească cu opiniile politicii în care problema reprezentării este
centrală, spre deosebire de chestiunile de mărire a deciziilor și de acțiune, care ar
trebui să fie în centrul ate nției noastre. Desigur, stabilirea unei viziuni asupra politicii
nu este o chestiune simplă, deoarece există multe opinii diferite în teoria politică. Dar
ceea ce se sugerează este nevoie de mai multă reflecție asupra legăturii dintre punctele
de vedere al e politicii, viziunile discursului politic și abordările analitice ale
discursului politic. Abordarea proprie, care dă prioritate analizei rațiunii practice în
analiza discursului politic, este fundamentată într -o perspectivă a politicii care are o
bază so lidă în gândirea și teoria politică clasică și modernă. În ceea ce privește
definirea analizei discursului politic, adoptăm definiția lui van Dijk, precum și opinia
sa asupra contribuției semnificative pe care analiza discursului politic o poate aduce
științei politice. După cum observă van Dijk, practicanții analizei critice de discurs văd
analiza discursului politic ca pe o întreprindere esențială. Analiza discursului politic
este privită ca o perspectivă critică, o perspectivă care se concentrează asupra
reproducerii și contestării puterii politice prin discursul politic, iar această definiție
poate fi considerată ca una fundamentală. Adoptăm, de asemenea, caracterizarea
discursului politic al lui van Dijk ca fiind atașată actorilor politici – indivizi
(politicieni, cetățeni), instituții și organizații politice implicate î n procese politice și
evenimente – și accentul pus pe faptul că o noțiune de context este esențială pentru
înțelegerea politicilor discursului .
Aceasta înseamnă că, în afara contextelor p olitice, discursul politicienilor sau al
altor "actori politici" nu este "politic". Aceasta se datorează faptului că contextele

44

politice sunt contexte instituționale, adică contexte care permit actorilor să -și exercite
agenda și să împuternicească acțiunea asupra lumii într -un mod care are un impact
asupra probleme de interes comun. Dimensiunea instituțională este evidentă în cazul
unor contexte politice precum parlamentul sau guvernul, dar este prezentă și în
contexte mai slab instituționalizate, cum ar fi forumurile de discuții pe internet, în care
cetățenii își exercită dreptul de a critica în mod public politica guvernamentală pentru
nerespectarea angajamentelor și obligațiilor legitime. Drepturile, obligațiile și
angajamentele sunt elemente ale structur ii instituționale a societății, ale deontologiei ei
și această detonologie oferă sau ar trebui să ofere agenților unele dintre motivele lor de
acțiune. La această etapă politica, ca acțiune ar trebui înțeleasă pe fondul realității
instituționale umane și a l posibilităților pe care le oferă agenților să lucreze pentru
rezolvarea conflictuală a cooperării. Suntem de acord cu van Dijk că analiza
discursului politic poate avea multe de oferit științelor politice și poate contribui la
răspunderea la întrebări po litice reale, dar numai dacă – după cum observă – se
concentrează pe trăsăturile discursului relevante pentru scopul sau funcția al
procesului politic sau eveniment a cărui dimensiune discursivă este analizată (van
Dijk, 1997). Focalizarea pe structura arg umentării într -un discurs politic este relevantă
în acest sens, deoarece scopul discursului, ceea pentru ce este conceput a realiza, poate
fi convingerea unui public că acest set de acțiuni sunt drepte sau un anumit punct de
vedere este adevărat și acesta este asociat cu discursul de argumentare a politicianului.
De asemenea, capacitatea de a analiza structura unui argument practic este
indispensabilă și să o evaluăm critic într -o manieră sistematică și riguroasă, ceea ce
oamenii de știință politică ar dori de asemenea să facă. Înțelegerea naturii
argumentative a textelor politice este, așadar, esențială pentru a putea evalua strategiile
politice din care fac parte. Vom analiza o discuție a gândirii clasice asupra relației
dintre politică și limbă, în specia l viziunea lui Aristotel asupra politicii, care a fost un
punct de referință pentru mulți teoreticieni politici și un număr de analiști în discursuri
politice.
Ce a spus Aristotel despre relația dintre politică și limbă? Următoarea secvență
este un extras bine cunoscut din Politicile sale :

45

”Dar, evident, omul este un animal politic într -un sens în care nu este o albină
sau nici un alt animal. Natura, așa cum spun em noi, nu face nimic fără vreun scop; și
ea a înzestrat singur omul printre animale cu puterea de a vorbi. Vorbirea este ceva
diferit de voce, care este posedat și de alte animale și care este folosit de ei pentru a -și
exprima durerea sau plăcerea … Dis cursul, pe de altă parte, servește pentru a indica
ceea ce este util și ceea ce este dăunător, deci și ceea ce este drept și ce e nedrept.
Căci diferența reală dintre om și alte animale este că numai oamenii au percepția de
bine și rău, de drept și nedrept , etc. Este vorba despre împărtășirea unei viziuni
comune în acele probleme care fac o gospodărie și un stat.”
Aristotel face o legătură între natura politică a omului și puterea de exprimare,
textul pare să însemne că "scopul" puterii umane de vorbire are legătură cu natura
politică a omului. Acesta caracterizează discursul ca "servind pentru a indica ceea ce
este util și ce este dăunător, și deci și ceea ce este drept și ce este nedrept". Acest lucru
este similar cu un pasaj din retorica în care Aristotel distinge trei genuri de retorică:
deliberativă, criminalistică și epideictică, care diferă în funcție de audiență, orientare
în funcție de timp și obiective . O retorică deliberativă sau politică, o deliberare despre
afacerile publice, despre ce să facem – ce ar trebui să alegem sau să evităm. În retorica
juridică, se urmărește apărarea sau condamnarea acțiunilor cuiva. În retorica
epideictică sau ceremonială, una s e referă în primul rând la lăudă sau discreditarea
unei alte persoane sau a unei acțiuni. În retorica deliberativă, o adunare de cetățeni
"judecă" întrebări despre viitor, "pentru că este vorba despre ceea ce trebuie să fie" pe
care deliberatul îl deliberează. Obiectivul retoricii deliberative este de a îndemna sau
de a descuraja un curs de acțiu ne, în funcție de faptul că este considerat ut il
("avantajos") sau dăunător. "Unitatea pe care Aristotel o a tribuie în mod general
vorbelor în secțiunea din p olitică este atribuită aici unui tip specific de retorică,
retorică deliberativă.
În lucrarea sa Aristotel caracterizează politica drept acțiune în căutarea celui
mai înalt bine, bazată pe decizii care sunt înțelepte din deliberare .

46

Deliberarea este foarte apropiată cu luarea deciziilor: ”Ceea ce deliberam este
aceiași cu ceia ce vrem să facem, exceptând timpul care este definit pâna a face lucrul ,
căci ceea ce am hotărît să facem este ceea ce am judecat ca rezultat al deliberării”.
Analiza discursului, în toate formele sale diferite, se înțelege a fi puternic bazată
pe teorie. Aici găsim o mare varietate de teorii, variind de la teorii despre societate și
putere în tradiția și teoriile lui Michel Foucault despre cunoașterea și gramatica
socială, la conceptele individuale împrumutate de la tradițiile teoretice mai mari. Ca o
primă etapă, această secțiune are scopul de a sistematiza aceste influențe teoretice
diferite (figura 1 ).

47

Figura 1
Strategii generale de cercetare a discursului

Sursa: Metode ale analizei discursului, Wodak
Un al doilea pas în această secțiune este dedicat problemei operaționalizării
conceptelor teoretice. Problema primară este modul în care diferitele metode ale
analizei discursului sunt capabile să traducă revendicările lor teoretice în instrumente
și metode de analiză. În special, accentul se pune pe medierea între "marile teorii"
aplicate societății mai largi și exemple concrete de interacțiune socială care duc la
analizarea textelor. În ceea ce privește metodologia, există câteva perspective în cadrul
analizei discursului: în plus față de ceea ce se poate să fie descris, în primul rând ca
variații de la hermeneutică, se găsesc perspective interpretative cu accente diferite,
printre care și proceduri cantitative .

48

În mod deosebit demn de discuție este modul în care se efectuează prelevarea de
probe în analiza discursului. Majoritatea studiilor analizează "textele tipice". Ce este
tipic în care situația socială și pentru care aspect al unei probleme sociale rămâne o
problemă de argumentare. Posibilitățile și limitele cu privire la unitățile de analiză
alese vor fi luminate în contextul problemei eșantionării teoretice. Unii autori se referă
în mod explicit la tradiția etnografică a cerce tării pe teren .
Legătura dintre teorie și discurs în analiză poate fi descrisă în termenii modelului
de proceduri de cercetare teoretică și metodologică ilustrat în figura 2 :
Figura 2
Cercetarea empirică ca un process circular, Wodak

Sursa: Empirical research as a circular process, Wodak

În cadrul abordărilor analizei discursului, mai jos se găsesc toate nivelele
teoretice ale teoriei sociologice și socio -psihologice (Merton, 1967: 39 -72):
 Epistemologia, adică teorii care oferă modele ale condițiilor, contingențelor și
limitei percepției umane, în general, și percepția științifică în particula r.

49

 Teoriile sociale generale, numite adesea "teorii mari", încearcă să
conceptualizeze relațiile dintre structura socială și acțiunea socială și astfel să lege
fenomenele micro și macro -sociologice. În cadrul acestui nivel se poate distinge între
abordăril e mai structurale și cele mai individualiste . Pentru a spune foarte simplu,
prima oferă explicații de sus în jos (structură> acțiune), în timp ce acestea din urmă
preferă explicații de jos în sus (acțiune> structură). Multe teorii moderne încearcă să
conc ilieze aceste poziții și implică un fel de circularitate între acțiunea socială și
structura socială.
 Teoriile cu rază medie se concentrează fie asupra unor fenomene sociale
specifice (de exemplu conflicte, cunoaștere, rețele sociale), fie asupra unor subs isteme
specifice ale societății (de exemplu, economie, politică, religie).
 Teoriile micro -sociologice încearcă să explice interacțiunea socială, sau
reconstrucția procedurilor de zi cu zi pe care membrii unei societăți le folosesc pentru
a-și crea propria ordine socială, care este obiectivul metodologiei.
 Teoriile socio -psihologice se concentrează asupra condițiilor sociale ale
emoției și cunoașterii și, în comparație cu microsociologia, preferă explicații cauzale
ale unei înțelegeri hermeneutice a sensului .
 Teoriile de discurs vizează conceptualizarea discursului ca fenomen social și
încercarea de a explica geneza sa și structura sa.
 Teoriile lingvistice, de ex. teoriile de argumentare, de gramatică, de retorică, și
modelul specific sistemelor lingvistice ș i comunicării verbale.
Majoritatea abordărilor analizei discursului acceptă discursul înțeles ca folosire a
limbajului, fiind o manifestare a acțiunii sociale (Chilton, 2005: 20) inclusiv se aplică
și noțiunea de discurs a lui Jürgen Link ca "un mod instit uționalizat de vorbire care
reglează și consolidează acțiunea și exercită astfel puterea" (Link, 1983: 60).
Un alt analist al discursului politic care a avut o contribuție deosebit de influentă
este Ruth Wodak împreună cu Martin Reisigl, ea este cea mai proeminentă exponentă
a abordării discursului -istoric.
Abordarea sociocognitivă (Teun van Dijk) se află pe pa rtea socio -psihologică a
domeniului analizei discursului. Triada sa focală este interpretată între discurs,

50

cunoaștere și societate. Discursul este văzut ca un eveniment comunicativ, incluzând
interacțiunea conversațională, textul scris, precum și gesturil e asociate, lucrul cu
fețele, aspectul tipografic, imaginile și orice altă dimensiune semnificativă "semiotică"
sau multimedială a semnificației.Van Dijk se bazează pe teoriile socio -cognitive și
înțelege lingvistica într -un sens larg "structural -funcționa l". El susține că analiza
discursului ar trebui să se bazeze pe o teorie solidă a contextului. În cadrul acestei
revendicări, teoria reprezentărilor sociale joacă un rol principal.
Actorii sociali implicați în discurs nu folosesc doar experiențele și strat egiile
individuale, ci se bazează în principal pe cadre colective de percepții, numite
reprezentări sociale. Aceste percepții sociale împărtășesc legătura dintre sistemul
social și sistemul cognitiv individual și efectuează traducerea, omogenizarea și
coordonarea dintre cerințele externe și experiența subiectivă.
Astfel, abordarea pune într -un fel o legătură cu legătura pe care Chilton (2005) o
descoperă ca fiind lipsă. Această presupunere nu este nouă: deja în prima jumătate a
secolului al XIX -lea, Emile Durkheim (de ex. 1933) a subliniat semnificația ideilor
colective care ajută societățile la conștiința și la reformarea normelor sociale. Serghei
Moscovici (1982) a inventat noțiunea de reprezentări sociale drept o mare parte a
conceptelor, opiniilor, atitudinilor, evaluărilor, imaginilor și explicațiilor care rezu ltă
din viața de zi cu zi și care sunt susținute prin comunicare. Reprezentările sociale sunt
împărtășite între membrii unui grup social, care a fost deja declarat deja de Emile
Durkheim: "Ideile omului … nu sunt personale și nu se limitează la mine; eu le
împărtășesc, în mare măsură, tuturor bărbaților care aparțin aceluiași grup social pe
care îl fac. Deoarece ele sunt păstrate în comun, conceptele sunt instrumentul suprem
al întregului schimb intelectual "(citat în Bellah, 1973: 52). Astfel, ei formeaz ă un
element esențial al identității sociale a individului (Wagner, 1994: 132). Reprezentările
sociale sunt legate de anumite grupuri sociale și nu acoperă societatea ca întreg.
Abordarea sociocognitivă introduce conceptul de modele de context, care sunt î nțelese
ca reprezentări mentale ale structurilor situației comunicative și care sunt relevante
discursiv pentru un participant. Aceste modele de context controlează partea
"pragmatică" a discursului, în timp ce modelele de evenimente se referă la partea

51

"semantică". Pentru a înțelege discursul sunt relevante trei forme de reprezentări
sociale :
1. cunoștințe (personale, grup, culturale)
2. atitudini (nu în înțelegerea psihologiei sociale)
3. ideologii.
Discursurile au loc în cadrul societății și pot fi în țelese numai în interacțiunea
dintre situația socială, acțiune , actorul și structurile societale.
Abordare istorică a discursului este modelul cel mai lingvistic de analiză . Se
încearcă în mod explicit să se stabilească o teorie a discursului prin stabilirea legăturii
dintre câmpurile de acțiune (Girnth, 1996), genuri, discursuri și texte. Accentul este
pus pe analiza istorică: contextul istoric. În abordarea discursului ist oric, domeniul
politic este privit ca fiind segmentat într -o serie de "domenii de acțiune": "procedurile
de legiferare; formarea atitudinilor, opiniei și voinței publice; formarea internă a
atitudinilor, opiniei și voinței; formarea inter -partid a atitudin ilor, opiniei și voinței;
organizarea relațiilor internaționale / interstatale; publicitate politică; executiv și
administrație politică; controlul politic ". Fiecare domeniu de acțiune este asociat cu
un set diferit de sub -genuri politice. Analiza istoric ă a discursului își concentrează
eforturi le în domeniul politicii, unde î ncearcă să dezvolte cadre conceptuale pentru
discursul politic (Reisigl și Wodak) .
Abordarea socială a actorilor (Theo van Leuuwen) se referă la o gamă largă de
teorii sociologice și lingvistice, în special la cele care explică rolul acțiunii de a stabili
structura socială: reprezentarea se bazează, în ultimă instanță, pe practică, – este
primatul practicii care co nstituie nucleul teoretic al abordării sociale a actorilor
implicați în discurs. Prin urmare, abordarea socială a actorilor introduce surse de la
Malinkowski la Parsons, de la Bernstein la Bourdieu.
Abordarea Dialectică -Relațională ( Norman Fairclough ) are o poziție destul de
mare -orientată spre teorie: Fairclough se concent rează asupra conflictului social în
tradiția marxistă și încearcă să detecteze manifestările sale lingvistice în discursuri, în
special elemente de dominare, și rezistență. Potrivit abordării dialectică – relațională a
discursului , fiecare practică socială are un element semiotic. Activitatea productivă,

52

mijloacele de producție, relațiile sociale, identitățile sociale, valorile culturale,
conștiința și semioza sunt elemente legate de dialectică ale pr acticii sociale. El înțelege
abordaea dialectică – relați onală ca analiză a relațiilor dialectice dintre semios
(inclusiv limba) și alte elemente ale practicilor sociale. Aceste aspecte semiotice ale
practicii sociale sunt responsabile pentru constituirea de genuri și stiluri. Aspectul
semiotic al ordinii social e este numit ordinea discursului. Abordarea sa oscilează între
o focalizare asupra structurii și o concentrare asupra acțiunii. Ambele strategii ar
trebui să se bazeze pe prob leme: prin toate mijloacele, abordarea dialectică –
relațională ar trebui să urmărească obiective emancipatoare și ar trebui să se
concentreze asupra problemelor care se confruntă cu ceea ce se poate numi în mod
liber "ratați" în anu mite forme de viață socială. Abordărea dialectică – relațională se
bazează pe o teorie lingvistică specială – Lingvistica funcțională sistemică (Halliday,
1985) – care analizează limba în formă (chiar și în gramatica sa) a funcțiilor sociale pe
care ea a ajuns să le servească.
Analiza discursului distinge între o etapă mai orientată spre c onținut a analizei
structurale și a unui pas mai lingvistic orientat spre analiza fină. În cadrul analizei
structurale, trebuie făcută o caracterizare a mass -mediei și a temelor generale. Analiza
discursului se concentrează asupra contextului, a suprafeței textului și a mijloacelor
retorice. Exemplele de instrumente lingvistice sunt tipurile de figurativitate, de
vocabular și de argumentare. Analiza discursului i -a în considerare atât aspectele
calitative cât și cantitative ale acestor caracteristici:
 tipul și forma argumentării
 anumite strategii de argumentare
 logica intrinsecă și compoziția textelor
 implicații și insinuări implicite
 simbolismul colectiv sau "figurativității", simbolismul, metaforismul și așa mai
departe, atât în limbaj, cât și în contexte grafice (statistici, fotografii, imagini,
caricaturi )
 idiomuri, zicări, clișeuri, vocabular și stil
 actori

53

 referințele, de exemplu, la știință (e)
 particularitățile surselor de cunoaștere
În general, se susține că o analiză completă a discursului cu volum mare de text,
așa cum avem de multe ori este complet ilegal. Dacă cercetarea se axează pe modul în
care unii vorbitori sau scriitori își exercită puterea în sau prin discursul lor, studiul se
va concentra în practică pe acele elemente care pot varia în fu ncție de puterea socială.
Prin urmare, se sugerează concentrarea analizei asupra următoarelor elemente:
 stres și intonație
 ordinea cuvântului
 stilul lexical
 coerență
 miscari semantice locale, cum ar fi tăgăduirea
 alegerea subiectului
 acte de vorbire
 organizarea schematică
 figuri retorice
 ezitarea.
1. Analiza discursului sugerează șase etape de analiză:
2. Analiza macrostructurilor semantice: subiecte și macropropoziții.
3. Analiza semnificațiilor locale, în care sunt deosebit de interesante multe
forme de semn ificații implicite sau indirecte, cum ar fi implicații, presupoziții, aluzii,
vagi, omisiuni și polarizări.
4. Analiza structurilor formale "subtile": aici sunt analizate majoritatea
marcatorilor lingvistici menționați.
5. Analiza formelor sau formatelor discurs ului global și local.
6. Analiza realizărilor lingvistice specifice, de ex. hiperbole
7. Analiza contextului.
Conform experților ai analizei discursurilor se poate menționa că nu este un
regulament bine stabilit în ceea ce privește analiza discursurilor, mai ales ale
persoanelor oficiale (discursurile publice, politice), aceste mențiuni ne confirmă faptul

54

că fieca re din noi, prin cunoștințele, domeniul și experiențele anterioare ne pot fi de
folos în analizarea unor astfel de discursuri – devenind în instanță un evaluator al unui
discurs public/politic.

55

2.2.2 ANALIZA DISCURSULUI POLITIC CA INSTRUMENT AL
MANIPULĂRII MASELOR
Discursul politic este o construcție ce susți ne și promovează interese, în
genereal, problema care se menționează este multitudinea de interese apărute. Pentru
realizarea acestor interese în mare parte profesioonale decât profesionale se ajunge la
minciună, imoralita te și la manipulare în politică.
Pentru a stabili o tipologie a discursului politic, trebuie luate în considerare
următoarele caracteristici:
 Discursul politic utilizează un ansamblu ideologic complex de reprezentări
 Discursul politic subscrie unui proces de intenționalitate , bazându -se pe
principiul credibilității și nu acela al adevărului
 Discursul politic întotdeauna se transpune î ntr-un habitat logico -sintactic,
 Vorbitorii care țin discursul alcătuie sc un program strategic (un plan unde
combinațiile lingvistice multiple trebuie să provoace efecte conform mizei politice
curente și caracteristicilor publicului )
 Discursul politic se aliniază istoriei, contextului și unei realități comune
identificabile prin prezența fizică a interlocutorilor.
O altă funcție esențială a discursului politic este și cea de a influență și manipula
oamenii și opiniile lor.
Manipularea opinie i publice este o practică veche, iar tehnicile specifice s -au
diver sificat și rafinat de la o epocă la altă. Câteva arme folosit e pentru a manipula ar
putea fi : discursul politic, ca metodă de dezinformare, lansarea unor atacuri politice
prin intermediul mediei , pentru mascarea intereselor reale, folosirea notorietății
pentru “autentifica rea” informațiilor eronate sau trunchiate, campanii de presă
demarate la comandă politică, denigrarea sau ocuparea agendei media cu scandaluri
fabricate, în vederea abaterii atenției de la alte teme de real interes, promovarea de
false modele politice sunt doar câteva dintre metodele folosite zilnic de politicieni
pentru îndeplinirea obiectivelor personale sau de partid.
Conform eticii din domeniul politic, politica deține trei termeni foarte
importanți: pasiune, intuiție și responsabilitate. Destinatarii acestor convingeri ale

56

eticii politice fac politică nu numai cu capu l ci și cu pasiune și intuiție. Ceilalți, care
aparțin eticii responsabilității se gândesc înainte de t oate la urmările faptelor sale și
implicit la răspunderea față de ele. Max Weber consi deră că respectarea acestor
caracteristici ale vieții politice completează și alcătuiesc omul adevărat, acel om care
poate avea vocație politică.
Fiecare om oferă un sens propriei expresii umane cu ajutorul unui ansamblu de
situații care alcătuiește si tuația corespunzătoare mediul să u. Conform teoriei lui Alex
Mucchielli “ a influență înseamnă a manipula contextele situației pentru a crea sensul
dorit ”.
Se poate menționa faptul că influențarea, ca element al manipulării în politică se
produce prin sti mularea unor motivații interioare, a unor emoții (sentimente de teamă
sau vulnerabilitate) sau a unor interese ale interlocutorului, prin intermediul
comunicării. Astfel influențată, atitudinea actorului se modifică în funcție de interesul
manipulatorului . Astfel, se crează un nou sens cu ajutorul unei manipulări contextuale
care impune actorului să reacționeze printr -un comportament inconștient acceptat.
În momentul influențării, scopul comunicării nu este transm iterea mesajului, ci
modificarea contextelo r ce compun situația dorită . Prin urmare, comunicarea
manipulează situația existența.
A.Mucchielli menționa că “adevărat artă a manipulării – și inclusiv a influențării
și persuasiunii – constă , într -un travaliu mascat asupra componentelor invizibile ale
situației”. Mai concret, influențarea se folosește de acele obiective cognitive de care
actorul este inconștient.
Manipulatorul construiește o nouă situație pentru actorul vizat de acțiunea de
influențare prin:
 Cuvintele folosite
 Tonul vocii
 Complimentar ea publicului
 Generalizare pripită
 Atitudine
 Comportament

57

 Falsă dihotomie
 Argumentul vinovăției
 Repetarea cuvintelor sau a propozițiilor cu scop de accentuare a unei idei
 Inventarea unor noi elemente situaționale (negative adesea)
 Analogie
Astăzi manipularea este văzută ca niciodată, ca cea mai importantă procedură,
utilizată pe larg în discursurile politice, precum și ca instrument important de câștigare
a controlului și puterii în arena politică. Conce ptul de manipulare este văzut ca
“determinând oamenii să se comporte într -un anumit fel fără a ști de ce fac acest lucru,
și probabil chiar împotriva p ropriilor interese și dorințe”, mai mult de atât, este studiat
modul în care puterea lingvistică declanșează anumite efecte în mintea publicului pe
baza unor diferite ideologii politice. O evaluare critică, poate fi o bună metodă de
prevenție spre a nu fi o victima a manipulării unui discurs. Saussure și Schulz
evidențiază faptul că analiză unui discurs ajută la păstrarea unui grad mai mare de
conștiinț ă. De cele mai multe ori chiar dacă personalul care ne conduce țara sunt în
minoritate par în majoritate prin metodele și tehnicile de manipulare care le utilizează
pentru a -și îndeplini obiectivele personale sau de partid – poporul devenind de cele
mai mu lte ori ”mielul” înconjurat de lupi, așa cum ne menționează și afirmația –
”Democrația înseamnă doi lupi și un miel care votează ce să mănânce la prânz”.
Analiștii actuali de discursuri, ca și Blass tind să mențină acceiași ideie,
considerând analiza unui discurs manipulativ ca un filtru de control. Această analiză,
este de altfel necesară și pentru a ajuta societatea contemporană, ca alte greșeli din
trecut a nu se repeta – poporul devenind astfel stăpânitorul ”hățurilor cailor” și nu
invers .
Producerea convingerilor populației poate fi analizată pe baza modelul ui luării
de poziție față de o oferta dată printr -un act de vorbire. Actul de vorbire al unuia are
succes doar dacă celălalt acceptă oferta conținută în el, căci el ia o poziție afirmativă,
chiar d acă mereu într -o manieră implicită, față de o pretenție de valabilitate care poate
fi în principiu criticabilă.

58

O altă caracteristică crucială a discursului manipulativ este aceea că intenția
oficialului este întotdeauna ascunsă. Rigotti exprimă acest lucru într -un mod subtil
prin pronunțarea strategiei de mani pulare "marea majoritate omite conștientizarea
obiectului manipulat". Această afirmație ne confirmă că de cele mai multe ori, că
reprezentanții car e țin discursul reușesc să manipuleze printr -o structură destul de
simplă – prin confirmarea situației actuale proaste a unei stare de lucruri și ulterior
”măgulirea publicului” la fel prin niște strategii foarte simple – și cel mai rău este
faptul că de c ele mai multe ori aceste strategii de manipulare simple merg – cauza
fiind încă necunoscută – că oamenilor le place să fie manipulați, sau că deja nu mai
contează.
O altă caracteristică esențială este rezumată de Saussure , menționând simplu că
manipular ea este despre “blocarea rațiunii dispozitivului” . Indiferent sau nu dacă
ascultătorul este cititor , este conșt ient de " gafa " justificării sau infirmării conținutului
discursului prezentat , fiind ulterior principalul responsabil în justificarea, tălmăcir ea
sau respingere ideilor prezentate în discurs. Blass face o lista cu câteva tehnici
lingvistive folosite în m anipulare, precum: omiterea, minimizarea, exagerarea,
repetiția, distorsionare, discurs figurativ, limba conotativă sau standard și apel
emoționa l, aceste elemente ale discursului de cele mai multe ori întăresc structura
discursului și ajută la alinierea populației cu ideile prezentate în discurs .
– Repetarea unor propoziții – are rol de a accentua o idee importantă pentru
oficialii care prezintă discursul politic și de a menține ideea pregnantă în mintea unui
om.
– Generalizarea pripită – aceasta survine atunci când generalizarea nu este
făcută pe baza unui număr suficient de cazuri care trebuie de asemenea să alcătuiască
o stare continuă a lucrurilor pentru toate cazurile. Generalizarea pripită constituie una
dintre formele cele mai frecvente de raționament și este de cele mai multe ori bazată
pe dovezi anecdotice.
– Falsa dilem ă – o dihotomie aleasă este o falsa dilemă, în care ascultătorilor sau
cititorilor li se prezintă o opțiune foarte simplificată de tipul ”ori, ori”. Formularea
defectuasă a celor două opțiuni, se face cu scopul de a manipula auditoriul să se simtă

59

obligat în a accepta opțiunea preferată de pledant. În general aceast element al
manipulării prin discursul public ne limitează în gîndire – redându -ne opțiunile doar
cele care le văd ei, noi aprobându -le din instinct sau cel mai probabil din inerție, însă
relînd aceleași idei din nou și din nou ne vom da seama de gafă – conștientizând faptul
că nu sunt doar două opțiuni ci o multitudine, în final alegerea ne aparține.
– Apelarea la funcția emotivă publicului – această este cea mai utilizată formă de
convingere apli cată de reprezentanții discursurilor politice , care poate fi considerată
cea mai utilă, pentru că apelarea la funcția emotivă a unui individ poate să îl facă pe
acesta mult mai influențabil. Cadrul emoțional al publicului dă impresia de importanț ă
la un n ivel ridicat acordată oamenilor. În general, acest lucru este bine pus la punct –
pe baza investigațiilor realizate – în majoritatea instituțiilor de conducere, acestea
apelează la serviciile unor persoane profesionale ce ține pe partea de dicție, ținută,
timbrul vocii, conținut al discursului și multe alte detalii care fac în majoritatea
cazurilor, ca atitudinea populației din una ostilă sau în apropiere de neutralitate să
devină una de acceptare totală.
Saussure, adaugă că manipularea nu este despre folo sirea metaforelor, a
structurilor sintactice particulare , caracteristici de cuantificare, dar despre ceea ce le
face să joace un anumit rol la nivel pragmatic. Pentru a influența , trebuie să -i induci
receptorului o stare ”particulară”, obținută prin manipu larea emoțiilor sale. Prin
manipularea emoțiilor, a intereselor auditoriului , conținutul mesajului declanșează
conduita dorită prin intermediul unei stări interioare (trezirea interesului). Este vorba
doar despre o conduită de căutare a satisfacerii interesului. Veritabila explicație constă
deci în existența în stare latentă a acestui “i nteres” al ascultătorului .

60

CAPITOLUL 3. ANALIZA PRACTICĂ A DISCURSULUI PUBLIC -POLITIC
Într-o societate actuală în care cel puțin se poate de constatat că instabilitatea
informației sau mai bine zis manipularea informației este la ea acasă, se poate de
început cu o mică introducere cu privire la libertatea de exprimare a mass -mediei la
nivel internațional inclusiv și în Republica Moldova. Argumentul acestei introduceri a
acestui capitol este faptul că discursurile sunt preluate de pe saiturile oficiale ale mass –
mediei locale, și după cum am spus inițial manipularea informației nu mai este deja un
subiect tabu .
Conform sondajului mondial efectuat de Steve Crabtree de la compania
GALLUP, se constată că la nivel internațional libertatea mass -mediei este liberă,
media globală având un procentaj de 61 %, pentru anul 2016. Libertatea mass -mediei
din secolul XXI este m ai importantă ca oricând, pe fondul îngrijorării crescânde a
modului în care știrile false și propaganda afectează procesele democratice. Per
ansamblu, percepțiile globale ale libertății mass -mediei s -au schimbat puțin în 2016
față de un an mai devreme, de și rămân mai puțin pozitive decât în 2010. În sondajul
realizat de GALLUP se menționează că s -au chestionat 131 de țări, dintre care
rezidenții din aceste țări cu un procentaj de 61 % s -au exprimat ca mass -media este
liberă în timp ce 28 % nu sunt deacord că mass -media țărilor lor este liberă.
Starea libertății mass -mediei, totuși, variază în întreaga lume – și nu oricine
crede că mass -media lor este liberă. Multe din cele zece țări în care locuitorii au
menționat că mass -media acestora nu este nicidecum l iberă sunt statele represive (cum
ar fi Belarus și Republica Democratică Congo) sau țările în conflict, în care mass –
media deseori servesc ca purtători de cuvânt pentru o singură fracțiune sau alta (cum
ar fi Yemenul și Sudanul de Sud .

61

Tabelul 1
Libertatea mass -mediei în lume
Mass – media din această țară are multă libertate, sau nu ?
Cele mai scăzute procente de "da" dintre cele 131 de țări în care a fost
adresată întrebarea, în 2016
Țara "da" , %
Republica Moldova 35
Belarus 32
Republica Congo 30
Yemen 30
Venezuela 29
Ukraina 29
Gabon 29
Sudan 28
Republica Democratică Congo 26
Mauritania 22
Sursa: de către autor în baza sondajului efectuat de GALLUP
În Venezuela, guvernul a restrâns și mai mult dezacordul față de mass -media, pe
fondul sprijinului acordat regimului actual, explicând scăderea bruscă a percepției
privind libertatea mass -media de la 50% în 2013 la 29% în 2016. Rezultatele din
Republica Moldova, Belarus ș i Ucraina reflectă continuarea lipsei independenței
jurnalistice în cea mai mare parte a fostei sfere sovietice.
Țările europene domină sfârșitul maxim al intervalului, cu peste 90% dintre
rezidenții din Danemarca, Norvegia, Finlanda, Elve ția, Olanda, Irlanda și Suedia
spunând că mass -media lor are o mulțime de libertăți. Statele Unite ale Americii sunt
în continuare în listă, la 82%, ceea ce este similar cu cel înregistrat în anul 2015 de
81%. Totuși, similar cu tendința globală, percepții le SUA asupra libertății mass -media
au scăzut din 2010 (89%).
La nivel mondial, libertatea media percepută a crescut foarte puternic în
Thailanda între 2015 (58%) și 2016 (76%). Cu toate acestea, tendința pe termen lung
arată că creșterea de la an la an re prezintă o revenire față de o lectură neobișnuit de
scăzută în ancheta din 2015 – prima măsurare efectuată după lovitura de stat din 2014,
care a returnat țara în regim militar. Între 2010 și 2014, tendința din Thailanda a variat
de la 72% la 78%, în confo rmitate cu rezultatele din 2016.

62

Cel mai mare declin al libertății media percepute a avut loc în Georgia, pe fondul
indignării publice față de încercarea guvernului georgian de a prelua o postură de
televiziune orientată spre opoziție.
Două organizații int ernaționale neguvernamentale, Freedom House și Reporteri
Fără Frontiere, și -au lansat propriile barometre anuale de libertate a presei înainte de
Ziua Mondială a Libertății Presei, fiecare constatând că libertatea presei este la cel mai
scăzut nivel din ul timul deceniu. Rezultatele anchetei la nivel de țară din 2016 ale
Gallup corespund destul de strâns cu scorurile Freedom House "Libertatea presei" și
"Indicele mondial al libertății presei".
Rezultatele lui Gallup din 2016 pentru libertatea media perceput ă sunt – ca de
obicei – un sac mixt, cu progrese percepute în unele țări compensate de eșecuri în
altele. Datele actuale evidențiază în special lupta permanentă de a stabili standarde mai
înalte privind libertatea de informare în statele post -sovietice. Cu toate acestea,
deoarece dezbaterea actuală despre "știrile false" din S.U.A. și Europa arată clar, chiar
și democrațiile bine stabilite nu sunt imune la utilizarea surselor media populare pentru
propagandă. Această dezbatere sugerează, de asemenea, că ade pții libertății mass –
mediei se confruntă cu o nouă provocare: menținerea statelor represive de la cooptarea
preocupărilor legate de știrile false în societățile democratice pentru a justifica
menținerea controlului asupra propriilor medii media.
În rânduri le ce urmează vom analiza un discurs care a trezit interes, cel puțin
pentru mine și cred că pentru mulți cetățeni ai Republicii Moldova. Acest discurs este
un discurs televizat de canalul din Republica Moldova – Moldova 1, și a fost ținut
înainte cu câtev a zile de alegerile prezidențiale din 30 octombrie 2016. Discursul este
analizat în baza materialelor siteul e -democracy.md. După cum se prezintă informația
de către portal – Igor Dodon, candidat din partea Partidului Socialiștilor din Republica
Moldova (PSRM) pentru poziția de președinte al Republicii Molodova. Igor Dodon –
economist -manager, doctor în științe economice, deputat în Parlamentul Republicii
Moldova și inclusiv președinte al partidului pe care îl reprezintă – PSRM.
Discursul este susținut în cadrul campaniei electorale pentru alegeri, cu un timp
de 5 minute alocate candidatului pentru a -și susține candidatura. Începutul discursului

63

sună astfel – ”stimați cetățeni, de șapte ani guvernarea coruptă și oligarhică își ba te joc
de cetățenii Republicii Moldova. De 7 ani își bat joc de noi de cetățenii simpli: de
pensionari, de copii de oamenii care au nevoie de ajutor din partea statului”, putem
constata că acesta și -a început discursul cu un atac indirect al contracandidaț ilor
acestuia, pe de o parte, cât și aducerea în discurs a problemelor care deranjează,
întradevăr, situația cetățenilor Republicii Moldova de 7 ani , pe de altă parte . Consider
că începerea acestui discurs în ultimele zile ale campaniei electorale a fost u n succes
pentru el din perspectiva că a reușit să cucerească efectiv, în primă instanță,
telespectatorii prin direcționarea acestora de a gândi în masă , la problemele actuale și a
uita, în a doua instanță, de personalitatea acestuia care nu este nici pe de parte cea mai
bună pentru Republica Moldova.
Ulterior acesta menționează că peste cîteva zile ”noi avem șansa unică, în
premiera ultimilor 20 de ani să alegem un președinte care v -a opri aceste fărădelegi” ,
așa cum se menționase în analiza discursului poli tic că liderii politici pot utiliza falsa
dilemă , unde candidatul menționează idirect desigur că dacă nu el – atunci cine v -a
opri aceste fărădelegi care continuă deja de 20 de ani în țara noastră.
În continuarea discursului se menționează programul condu cerii acestuia ca
ulterior președinte și inclusiv primele cinci ”lucruri concrete„ perspective pe care
dorește să le realizeze cât mai curând: ”eu consider că miliardul care a fost furat de
hoți trebuie întors de cei care l -au furat și nu de cetățenii simp li” și ”primul lucru care
îl voi face în calitate de președinte voi anula legislația prin care suntem impuși noi cu
dumneavoastră, cu toții să întoarcem prin salariile noastre, prin impozite acest
miliard”, ”hoții care l -au furat, hoții care sunt în aceast ă guvernare trebuie să facă
pușcărie, activele trebuie să fie confiscate proprietățile v ândute și banii înapoi la
buget ” – aceste rânduri ne atrage atenția la repetițiile pe care le face și desigur acesta
apelează din ce în ce mai mult la funcția emotivă a poporului. Repetarea cuvântului
”hoți” – care devine un laitmotiv al discursului, ne readuce aminte de furtul
miliardul ui care prin ulterioara legislație – care conduce la acoperirea acestui deficit
prin majorarea unor taxe și impozite plătite desigur de cetățeni. Soluțiile pe care
acestea le dă sunt dintre cele mai simple, aceasta fiind în înțelegerea faptului că

64

electora tul care îl v -a vota – în cea mai mare parte v -a fi oamenii care au trecut deja de
a doua tinerețe și desigur că și din cauza migrațiilor în masă din ultimele perioade.
Consecința principală fiind deja cunoscută, o mare majoritate de oameni trecuți de
vârsta tinereții care au rămas în țară, și cel mai rău este faptul că copii acestora care
trăiesc bine -mersi prin Europa și America au rennunțat de mult de a merge cel puțin la
vot, pentru a susține țara din care au plecat ”cu mult timp în u rmă„ . Menționasem de
soluții, soluții simple – hoții la pușcărie și întoarcerea banilor furați din averea celor
din urmă – putem fi sigur că aproape 100 % din populația actuală a Republicii
Moldova v -a da aceleași soluții. Aceste soluții simple, aproape de popor vin în
încurajarea acestui, ca populația să se simtă mândră că acest președinte este
președintele lor, că gîndește ca ei, că așa ”m -am gîndit și eu – hoții la pușcărie și să
întoarcă banii furați”. Aceste laude subtile ar manipula l -a sigur jumătate din populația
Republicii Moldova, încurajândui pe cetățeni să voteze candidatul care este cel mai
aproape de ei – de mediocritatea cu care s -au învățat și care rămîne a fi o tradiție, și în
nici un caz nui poți întoarce din îndărătnicirea lor.
Al doilea moment al discursu lui este relația Republicii Moldova cu Federația
Rusă unde menționează ”eu pledez pentru relații bune cu Federația Rusă, eu nu sunt
împotriva Uniunii Europene, Uniunea Europeană este o țară vecină sunt prietenii
noștri și trebuie să fim în relații bune, no i vom păstra cu Uniunea Europeană toate
relațiile inclusiv regimul liberalizat de vize, dar avem nevoie urgent de relații bune
prietenești, strategice cu Federația Rusă. Relațiile bilaterale cu Federația Rusă voi
realiza și voi putea să rezolv două problem e de bază” acestea fiind ”deschiderea pieței
pentru produsele autohtone” și ”rezolvarea problemelor migranților care sunt sute de
mii în Federația Rusă” . Din cele menționate, putem constata că candidatura lui Igor
Dodon, nu ofensează în nici o măsură pe ci neva – confirmând că nu este împotriva
Uniunii Europene care este o ”țară” vecină și faptul că avem nevoie ”urgentă” de
relații bune cu Federația Rusă – de ce nam avea aceleași relații bune și cu Uniunea
Europeană care este mai aproape de noi (România) spr e deosebire de Federația Rusă.
Aici se menționează menținerea relațiilor cu Uniunea Europeană, nu este clar încă
dacă v -a încerca să le dezvolte sau nu, dar este sigur că relațiile cu Federația Rusă vor

65

înflori inclusiv prin deschiderea pieței pentru produ sele autohtone și rezolvarea
problemelor migranților. Aceste promisiuni pot fi deja argumentate prin următoarele,
că relațiile cu Federația Rusă sunt într -o creștere prin ”alergăturile” președintelui Igor
Dodon, deja în funcție. Însă semnul întrebării rămâ ne dacă aceste relații în creștere
sunt ca relații de la stat la stat independent și suveran sau de la stat la stat subordonat și
alte denumiri cum ar fi colonie, gubernie contemporană apărute prin presă. În
comparație cu informațiile din paragraful preced ent cu privire la întoarcerea
miliardului furat nu de cetățeni ci de persoanele vinovate – se poate adăuga că prin
drumurile de recunoaștere și relații bilaterale pe care le -a avut deja Igor Dodon la
Moscova a reușit să micșoreze costurile la combustibilii pentru automobile – această
mișcare este una destul de inteligentă prin faptul că aproape fiecare a 4 persoană este
deținătoare a unu i automobil, alungând pentru o perioadă, poate, nemulțumirile
oamenilor. Deschiderea pieței pentru produsele autohtone, es te la fel un moment
strategic, fiindcă trecutele embargouri puse Republicii Moldova pe baza unor
argumente neîntemeiate, sau mai bine zis mai mult politice decât calitative, care -i v-a
ține pe oameni încă cuminți pe la casele lor. Cu privire la problemele migranților din
Federația Rusă, consider că este o problemă care nici pe mandatul acestuia nu v -a fi
soluționată fiindcă nici nu se dorește rezolvarea ei, și al doilea moment este că
condițiile într -o oarecare măsură ”mafiote sau de bandă” încă mai persist ă pe piața
Federației Ruse și inclusiv a Moscovei.
Al treilea obiectiv al parcursului prezidențial a lui Igor Dodon este ”eu sunt
prentru crearea locurilor de muncă și rezolvarea problemelor sociale”, în aceiași
măsură menționează și principala problemă de la moment – ”de ce oamenii pleacă de
la sate – nu sunt locuri de muncă” imediat și soluția ”pentru a crea locuri de muncă
guvernul, președintele trebuie să aibă o poziție foarte clară pentru protejarea
producătorului autohton și deschiderea noilor piețe de desfacere”. Despre problemele
sociale a detaliat că aici ”este vorba de pensionari, de medicină, de educație.
Pensionarii – eu sunt categoric împotriva majorării vârstei de pensionare …, în
medicină, eu nu înțeleg de ce la fel ca și dumneavoastră plăt im 5 000 lei anual și când
mergem la spital trebuie să mai achităm mia de lei din buzunari – trebuie să ne

66

clarificăm cu această situație, în educație – eu sunt împotriva închiderii școlilor în sate,
apropo această guvernare vrea să închidă primăriile care au mai puțin de 5 000 de
locuitori și să închidă raioanele și să revină la județe, eu voi bloca aceste reforme ”. Se
poate de constatat din nou că apelarea la funcția emotivă a populației este aplicată.
Problemele care sunt mențioante se regăsește fiecare cetățean al Republicii Moldova,
regăsindu -se în fiecare cuvânt al celor spuse. Menționarea acestora printr -un discurs
simplu și cu identificarea elementelor cu care se regăsește populația a fost de bun
augur.
Al patrulea obiectiv este ”statalitatea Repub licii Moldova, eu sunt categoric
împotriva celora car vor unirea cu alte țări – România sau alte țări. Eu sunt pentru
limba moldovenească și pentru istoria Moldovei”. Statalitatea Republicii Moldova
rămâne a fi un subiect care are multe întrbări, dar mai p uține răspunsuri. Majoritatea
populației se consideră români, dar o mai mică parte din aceștia și -ar dori o unire cu
România.
Al cincilea obiectiv este ”protejarea valorilor noastre creștine eu sunt pentru
biserica noastră ortodoxă – noi de sute de ani su ntem creștini – ortodocși, iar valorile
care ne sunt impusem, care nu sunt proprii nouă cetățenilor Republicii Moldova sunt
impuse de occident cum ar fi minoritățile sexuale, educația sexuală la copii în școală …
le voi stopa în funcția de președinte a R epublicii Moldova ”. Finisarea discursului pe o
notă creștină și pătarea imaginii ocidentului a adus din nou în discuție funcția emotivă
a populației. Nu a ezitat să spună și mesaj către alegători ”trebuie să ieșim împreună
pentru viitorul copiilor noștri, eu la fel ca mulți dintre dumneavoastră sunt tată, am trei
fecioari, eu vreau ca ei să trăiască în Republica Moldova – stat independent suveran și
să aibă viitor aici acasă. Cu Doamne ajută, sunt ferm convins că vom reuși.”
Concluziile pe care le putem constata este faptul că acest discurs este în mare
parte axat pe funcția emotivă a populație, pe menționarea problemelor care necesită
atenție și care sunt vorbite pe întreg teritoriul Republicii Moldova, pe repetarea masivă
a pronumelui ”eu” și ”noi”, pentru evidențierea stabilității și încrederii în forțele
proprii și a cetățenilor inclusiv. În timp ce alți politicieni pun surdină când se discută
acest fel de probleme, Igor Dodon a enunțat subtil lucrurile care trebuiesc remed iate, și

67

a vorbit cu pasiune și arătând îngrijorare pentru viitorul țării, dacă nu se i -au rapid
măsuri drastice de modificare a liderilor conducerilor actuale .
Un alt discurs care a impresionat prin amploare și evenimente ulterioare este
discursul lui G eorge Bush din seara de 11 septembrie 2001. Acest discurs a fost
prezentat în seara lui 11 septembrie, după atacul terorist care avusese loc în aceiași zi.
George Bush începe în felul următor ”Bună seara. Astăzi, concetățenii noștri, modul
nostru de viață, chiar libertatea noastră au fost atacate într -o serie de acte teroriste
deliberate și mortale. Victimele se aflau în avioane sau în birourile lor – secretari,
oameni de afaceri și femei, muncitori militari și federali. Mame și tați. Prieteni și
vecini. Mii de vieți s -au încheiat brusc de acte de teroare răutăcioase și despicabile. ”
Desigur că urmările atacurilor teroriste care au avut loc, au afectat mult pe lângă
economia SUA, inclusiv și încrederea în securitate și libertate pe care este necesar să
le-o ofere statul. George Bush în aceste prime rânduri merge pe apelarea la funcția
emotivă a publicului la morții și la victimile care au decedat și suferit de pe urma
atacului terorist, evidențiind în mare parte impactul terorismului în societatea
americană.
Cu această stare de spirit continuă și în următoarele afirmații declarate de Bush
– ”Imaginile avioanelor care zb oară în clădiri, incendiile , structurile uriașe care se
prăbușesc, ne -au umplut de neîncredere, de tristețe grozavă și de o furie liniștită ș i
neîncetată. Aceste acte de crimă în masă au fost destinate să sperie națiunea noastră în
haos și să se retragă. Dar au eșuat. Țara noastră este puternică.” Mesajul lui George
Bush devine din ce în ce mai aproape de inimile și de suferința cetățenilor SUA , marea
durere este abordată prin perspectiva de a ne crea o atitudine agresivă față de terorism
și de persoanele care au facut acest atentat. Din perspectivă analită, acest bilanț vine în
susținerea următoarelor direcții care vor fi abordate de SUA în pol itica contra
terorismului. Se observă aici și o încurajare a poporului american disperat, în mare
parte, prin menționarea faptului că – ”ei au dorit să sperie națiunea noastră… dar au
eșuat, țara noastră este puternică”. Ca orice lider George Bush trebui e să-și motiveze
poporul său pentru a reuși a atinge obiectivel e sale, cât și a nu pierde poziția de mare
putere a lumii.

68

Bush continuă în aceiași atmosferă ”atacurile teroriste pot zdruncina fundațiile
celor mai mari clădiri, dar nu pot atinge fundația Americii… America a fost ținta
atacului, pentru că suntem cel mai strălucit far de libertate și oportunități din lume. Și
nimeni nu va ține lumina aceea să strălucească. Astăzi, națiunea noastră a văzut răul,
cea mai gravă de natură umană, și am răspuns cu cele mai bune din America, cu
îndrăzneala lucrătorilor noștri de salvare, cu îngrijirea străinilor și a vecinilor care au
venit să dea sânge și să ajute în orice fel ar putea .” Atenția lui Bush în acest fragment
este direcționată asupra ceia ce reprezintă America, asupra tradiției acesteia dea fi un
stat lider, care a fost și v – a fi un exemplu pentru alte state ale lumii. Momentul
ultimilor fraze ne îndeamnă de a susține toate acțiunile SUA în oricare ar fi orientările
acesteia pe viitor, ne îndeamnă de a fi mai toleranți și de a ne ține poziția
americanismului deja existent .
”Imediat după primul atac, am implementat planurile noastre de reacție de
urgență ale guvernului. Armata noastră este puternică și este pregătită. Echipele
noastre de urgență lucrează în New York City și Washington, D.C., pentru a ajuta la
eforturile locale de salvare. Prima noastră prioritate este de a obține ajutor celor răniți
și de a lua toate măsurile de precauție pentru a proteja cetățenii noștri acasă ș i din
întreaga lume de atacuri ulterioare. Funcțiile guvernului nostru continuă fără
întrerupere. Instituțiile noastre financiare rămân puternice, iar economia americană va
fi deschisă și pentru afaceri.” Următoarele gînduri enunțate de către Bush, în mare
parte se pare a fi o scuză, cel puți pentru eventualele pretenții pe care cetățenii
Americii le -ar putea enunța pentru operativitatea efectuării tuturor lucrărilor ce au avut
loc din momentul impactului, până la prăbușirea turnurilor gemene din SUA.
”Căutarea este în curs de desfășurare pentru cei care sunt în spatele acestor acte
rele. Am îndrumat resursele complete pentru comunitățile noastre de informații și de
aplicare a legii pentru ai găsi pe cei responsabili și a -i aduce în fața justiției. Nu vom
face nicio distincție între teroriștii care au comis aceste fapte și cei care le portă. ” În
acest fragment se observă promisiunea președintelui Americii că evenimentele
petrecute la data de 11 septembrie 2001, nu vor rămâne în nici un caz nepedepsite,
menți onând că căutările deja au început pentru a aduce în fața justiției fărădelegile.

69

Unele surse critică foarte dur poziția lui George Bush, inclusiv și a
evenimentelor teroriste ce au avut loc la data de 11 septembrie 2001. Spre exemplu –
”George W. Bush, un personaj deosebit de toxic, care a reusit sa conduca SUA si mai
aproape de Noua Ordine Mondiala, fiind prezent la tribuna ONU, la data de 10
noiembrie 2001, dupa evenimentele de la 11 se ptembrie 2001, a facut o afirmați e
George W. Bush a ținut să -i atace pe conspiraționiști, cei care de la bun î nceput nu au
acceptat varian ta oficiala, pe care oameni de știință, ingineri, diverși cercetatori au
arăat că este falsă, informaț iile din rapor tul 9/11 fiind halucinante sfidânt inteligența
umană .George W. Bush a afirmat urmatoarele:
“Trebuie să spunem adevărul despre terorism. Haideți să nu tolerăm niciodată
teoriile revoltatoare ale conspiraț iei cu privire la atacurile de la 11 septembrie 2001;
minciuni rău intenționate încearcă să transfere vina depar te de tero riști, departe de
vinovați. Ura etnică este ca uza promovării terorismului.”
Argumentele care au fost aduse pentru o nouă variantă organizată a
evenimentului din 11 septembrie au fost :
– Temperatura maximă de ardere a combustibilului de avion care este de
1,030 °C. Temperatura la care se topește oț elul este de minim 1370 °C. Temperatura la
care se topeș te aliajul de titaniu este de minim 1,668 °C. Probabilitatea topirii corsetul
din grinzi de oț el de peste un metru grosime fiind imposibilă .
– Motoarele Rolls Roy ce din al iaj de titaniu ale avionului prăbuș it la pentagon nu
se puteau ”evapora” datorită că ldurii emanat e de combustibilul de avion arzînd.
– În nici un caz un avion cu anvergura a ripilor de aproape 40 de metri și un
fuselaj de 14 metri înalțime nu putea sa încapă î ntr-o gaura de 4 / 6 metri din pe retele
de la Pentagon, aripile și motoarele ”dispărînd” .
– In nici un caz ș i sub nici o formă pașapoartele ”teroriș tilor” din avioanele ce au
lovit turnurile nu putea u fi ”recuperate miraculos” după o explozie urm ată de un
incendiu care, se presupune , au topit zeci de grinzi din oț el de 1 metru si ceva grosime
fiecare…
Aceste momente ne aduc în discuție cauza atacurilor teroriste, urmările acestora
și acțiunile care au fost efectuate de SUA .

70

Nouă zile mai târziu, Bush a declarat “război împotriva terorismului”, într -o
sesiune comună a camerelor Congresului. “Războiul nostru împotriva terorismului
începe cu al -Qaida, dar nu se termină aici. Nu se va termina până când fiecare grupare
teroristă cu efect global nu va fi găsită, oprită și învinsă”, a declarat el.
Mulți au criticat ulterior discursul, argumentând că liderul de la Casa Albă a declarat
război unei idei, dar atmosfera de după atacurile din 11 septembrie, soldate cu 2.996
de morți, a făcut ca Bush să fie apl audat.

71

CAPITOLUL 4. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Principalele concluzii care s -ar putea să le redăm este faptul că diplomație
rămâne a fi o artă și un instrument al negocierilor și rezolvării diferitelor tensiuni
dintre state, atît pentru perioadele istorice cât și pentru epoca contemporană – unde
perfec ționarea domeniului și profesionalismul personalului a crescut considerabil.
Problemele abordate ale în diplomația contemporantă rămân oarecum tradiționale –
acțiuni de cîștigare a puterii, menținerea păcii, rezolvarea pașnică a tensiunilor din
trecut sau actuale de la frontiere și nu numai, perspective actuale de redresare a
economiilor și a problemelor sociale bazate pe coopoerare, granturi și ajutor reciproc,
consolidarea unor programe de mare importanță pentru statele care trăiesc într -un
mediu scăzut a l calității vieții, și a dorinței acestora de a -și îmbunătăți viața și redresa
economia.
Discursurile publice și politice și de alt gen care mai sunt prezente la fel vor
rămâne un instrument al cărui importanță nu poate fi constatat, pe lîngă puterea
acestuia de a prezenta adevărurile politice și publice de către cetățeni și de cealaltă
parte a politicienilor sau diplomaților, informarea și prezentarea diferitor probleme,
provocări și realizări pe care liderii societății le consideră necesare a fi știute ș i poate,
ulterior îmbunătățite pentru o bună eficiență a statului în treburile externe și interne,
aici noi putem menționa și utilizarea discursului public și politic ca soluție de
manipulare a cetățenilor și menținere a puterii de către un anumit lider sa u partid.
Calitatea prezentării și ascultării este redată de viitoarele evenimente, discuții sau luări
de decizii pentru sau împotriva cetățenilor sau a liderilor de conducere.
Analiza practică a discursurilor prezentate în capitolul 3, în general îți dă mai
multe semne de întrebare decît ți -ar fi răspuns. Această indecizie de a rămâne ferm
convins despre anumite lucruri, vine ca urmare a 2 lucruri – în primul rînd a ”alterării”
informației, și a libertății mass -mediei în general care prezintă și publică i nformația,
dar și în același timp comentează aceaste informații în direcțiile poate/posibil care
convin cuiva. În al doilea rând este puterea istoriei, care de multe ori s -a adeverit că sa
utilizat o mulțime de instrumente și tehnici de manipulare, falsuri politice, predare de

72

alegeri, înțelegeri necunoscute și multe alte informații ascunse, care încă nu sunt
deținute de nimeni.
Concluzia finală consistă în puterea informației și deținerea acesteia. În zilele
noastre armele sau banii nu mai este o perspect ivă a puterii. Acum este vorba de
informații, informații care valorează, informații care deținute pot crea probleme
internaționale, informații care au condus relațiile internaționale și în același timp
negocierile și parteneriatele, la care noi nu le dădea m nici o explicație. Informația
rămîne a fi o putere pe care mulți o contestă, și care mulți încă n -o înțeleg.

73

BIBLIOGRAFIE
1. Anghel, I.M., Dreptul diplomatic , București, 1984.
2. Anghel, I.M., Dreptul consular , București, 1978.
3. Barston, R.P., Modern diplomacy , Londra, New York, 1988.
4. Berridge, G.R., Diplomacy. Theory and Practice , Londra ș.a., 1995.
5. Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules , Cambridge, 1968.
6. Burton, J.W., Conflict and Comunication. The Use of Controlled in
Inter national Relations , Londra, 1969.
7. Bonciog, A., Drept diplomatic , București, 1997.
8. Chebeleu, T., Drept diplomatic și consular , Oradea, 2000 .
9. Clark, E., Corps diplomatique , Londra, 1973.
10. Dupont, C., La Négociation: conduite, théorie, aplications, Paris, 1994.
11. Denza, Eileen, Diplomatic Law , New York, Londra, 1976.
12. Jan Brownlie, Dreptul internațional, Moscova, 1977, pag. 482 -483.
13. Dixon, M., Textbook on International law , ed.a III -a, London, 1990.
14. Hall, T., Hall Mildred, Guide du comportement dans le s affaires interna –
tionales , Paris, 1990.
15. Dicționar diplomatic , 3 volume, V.1, Moscova 1984, pag. 327
16. Hoffman, A.S. (ed.), International Communication and the New Diplomacy ,
Londra, 1968.
17. Kissinger, H., Diplomacy , New York ș.a. 1994.
18. Lauren, P.G., Diplomcy. New approaches in history, theory and policy ,
Londra, 1979.
19. The politics of common sense: How social movements use public discours to
change politics and win acceptance, DEVA R. WOODLY, 2015
20. Wodak, Critical Discourse Analysis , 2008
21. Silvia Săvules cu, Analiza Discursului Public, Școala Națională de Studii
Economice și Administrative
22. Igor Dodon, Programul electoral, 2016
WEBOGRAFIE

74

23. http://edition.cnn.com/2001/US/09/20/gen.bush.transcript/
24. http://www.romaniatv.net/11 -septembrie -2001 -cum-a-reactionat -presedintele –
george -w-bush-cand -a-aflat-despre -atentate_313763.html#n
25. https://discursuri.wordpress.com/2011/09/11/george -w-bush-discurs -11-
septembrie -2001/
26. http://jurnalul.ro/stiri/externe/george -w-bush-despre -atent atele-din-11-
septembrie -2001 -prima -mea-reactie -a-fost-furia-cine-naiba -sa-ne-faca-asta-
video -623339.html
27. http://www.gallup.com/poll/209552/media -freedom -largely -stable -worldwide –
2016.aspx?g_source=public+discourses&g_medium=search&g_campaign=tile
s
28. http://www.e -democracy.md/elections/presidential/2016/igor -dodon/
29. http://www.gallup.com/products/170987/gallup -analytics.aspx