Riscurile Si Problematica Lor In Platile Internationale

=== mijloace si modalitati ===

PARTEA I

FUNDAMENTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND PLĂȚILE INTERNAȚIONALE

CAPITOLUL I

CADRUL JURIDIC AL RELAȚIILOR

INTERNAȚIONALE DE PLĂȚI

Schimburile economice comerciale și desfășurarea relațiilor de plăti generate de acestea se pot realiza fie într-un cadru convențional, bazându-se pe texte oficiale, fie fără un asemenea cadru, în mod spontan, pe baza contractelor comerciale internaționale.

ACORDURI ȘI CONVENȚII

Acordurile economice reprezintă înțelegeri internaționale ce consemnează acordul de voință a două sau mai multe state care își asumă anumite drepturi și obligații în domeniul economic, financiar, de plăți. Dintre aceste tipuri de acorduri, acordul comercial și de plăți încheiat între două state constituie documentul cel mai important din punct de vedere al relațiilor de comerț dinte acestea.

România are încheiate peste 600 de acorduri cu țări din toate zonele geografice.

Reglementarea internațională are prioritate în raport cu reglementarea internă, care poate intervenii numai ca subsidiar și numai pentru acele aspecte care nu sunt cuprinse în reglementarea internațională.

Acordul comercial și de plăți conține mai multe elemente și clauze, dintre care cele mai importante sunt: preambulul cu părți contractante și principiile care guvernează relațiile economico-comerciale; listele de mărfuri; clauza națiunii celei mai favorizate sau sistemul taxelor vamale convenit; încheierea de contracte pe termen lung între firmele autorizate să efectueze operațiuni de comerț exterior; principiul de stabilitate al prețurilor; modul de decontare a plăților; constituirea Comisiei mixte; modul de soluționare a eventualelor litigii; termenul de valabilitate și posibilitatea de modificare și prelungire a acordului.

Acordurile comerciale și de plăți se încheie de regulă pe perioade mai mari de un an.

Relațiile ce iau naștere și se desfășoară pe baza acordurilor încheiate la nivel guvernamental, semnate de împuterniciți ai guvernelor respective, poartă denumirea de relații convenționale de plăți.

Reglementarea relațiilor comerciale și de plăți se poate face într-un singur document sau separat în documente diferite, un acord privind relațiile comerciale și un altul referitor la plăți.

Pentru desfășurarea operațiunilor valutar-financiare și a plăților internaționale, pe baza unor norme tehnice reciproc convenite, băncile încheie aranjamente interbancare. Aranjamentul interbancar poate îmbrăca forma unui schimb de scrisori între două bănci sau a unui document convențional bilateral încheiat între ele.

1.2. CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL

Acordurile și convențiile încheiate la nivel interguvernamental creează cadrul general de desfășurare a schimburilor, de armonizare a intereselor dintre două sau mai multe state. Indiferent însă de tipul acordului derularea efectivă a schimburilor și plăților generate de acesta se realizează pe baza contractului comercial internațional.

În principiu, contractul comercial internațional are ca efect crearea unor obligații în sarcina ambelor părți. Vânzătorul are ca principale obligații: predarea mărfii, remiterea documentelor referitoare la marfă, confirmarea mărfii cu stipulațiile contractuale, iar cumpărătorul plata prețului și preluarea mărfii.

În ansamblul clauzelor unui contract un loc deosebit de important îl ocupă componenta valutar-financiară. În principal, se referă la: mijlocul de plată utilizat, modul de evitare și atenuare a riscurilor valutare, modalitatea de plată, schema de plată, garantarea îndeplinirii întocmai a obligațiilor asumate de partener.

1.3. NORMELE DE DREPT ȘI REGLEMENTĂRILE NAȚIONALE

Pentru participanții la schimburile economice internaționale cunoașterea reglementărilor în materie ale țărilor partenere are importanță atât din punct de vedere al sferei operațiunilor pe care le pot derula în țara respectivă, cât și din punct de vedere al incidenței reglementărilor naționale asupra plăților efectuate cu parteneri proveniți din aceste țări.

Reglementările în acest sens din anumite țări impun utilizarea numai anumitor valute în relațiile de plăți cu altele; interzic circulația liberă a valutelor străine pe teritoriul lor, operațiunile de plăți putând fi efectuate numai de anumite instituții desemnate expres; în țările unde există piețe monetare și de capital pot fi efectuate, cu respectarea legislației naționale, diferite operațiuni cu hârtii de valoare, titluri de credit etc., în timp ce în alte țări astfel de operațiuni sunt interzise; numeroase țări interzic transferul valutar al fondurilor condiționând transferul de obținerea unor autorizații.

În acest ansamblu de reglementări naționale un loc aparte îl ocupă dreptul bancar. Prin diferite norme fiecare țară reglementează activitatea instituțiilor bancare, exercitarea profesiilor în aceste instituții, precum și regulile privind operațiunile bancare impunând o anumită conduită față de partenerii străini.

Dreptul național aplicabil reprezintă dreptul comercial și dreptul civil al unui stat pe care partenerii de contract îl desemnează expres în contract că va cârmui raporturile juridice pe toată perioada derulării contractului. În materie bancară contractele sunt reglementate de legea țării unde își are sediul banca.

1.4. ACORDURI ȘI CONVENȚII MULTILATERALE

Dezvoltarea schimburilor internaționale a pus tot mai acut problema asigurării unui comportament ordonat al țărilor în desfășurarea relațiilor valutar financiare și a plăților dintre ele. Documentele ce stau la baza acestei ordonări pot fi grupate în două categorii: convenții destinate să uniformizeze normele de drept internațional într-un domeniu dat și convenții și acorduri destinate să coordoneze comportamentul financiar-valutar al unui grup mai mare sau mai mic de țări.

Preocupările de unificare a normelor de drept internațional s-au materializat in acte internaționale ce au ca obiect:

uniformizarea dreptului internațional privat (exemplu Convenția cuprinzând legea uniformă asupra cambiilor și biletelor la ordin – Geneva 1930, Convenția cuprinzând legea uniformă asupra cecului – Geneva 1931)

uniformizarea regulilor de drept material, în cadrul cărora se fac referiri exprese și la plățile internaționale (Convenția referitoare la legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale, Convenția cuprinzând legea uniformă asupra formării contractelor de vânzare internațională de bunuri mobile corporale)

Unele organisme internaționale grupând un număr relativ limitat de țări au convenit, sub forma acordurilor, convențiilor, anumite norme pe care statele semnatare se obligă să le respecte.

Un exemplu îl constituie țările membre ale Uniunii Europene care, în preocuparea de uniformizare a dreptului comunitar, au încheiat între ele acordul denumit Sistemul Monetar European, în scopul menținerii în comun a unor cursuri valutare stabile, extinderii utilizării unității de cont europene EURO.

1.5. UZANȚELE INTERNAȚIONALE

Uzanțele internaționale își au izvorul în practicile și obișnuințele care se stabilesc între două sau mai multe părți contractante, în cadrul activităților comune. În relațiile de schimburi, plăți internaționale, desfășurate pe o anumită durată, participanții introduc unele atitudini, comportări și expresii care, repetându-le de mai multe ori, devin subînțelese ori implicite în toate contractele dintre ei.

In practica relațiilor valutar-financiare și a plăților internaționale uzanțele cunosc forme foarte variate. Cele mai larg utilizate sunt:

– trimiterea la un document, act scris. In domeniul plăților internaționale Camera Internațională de Comerț de la Paris, pe baza practicilor bancare, a uniformizat regulile de conduită ale părților implicate într-o plată internațională. Drept urmare a elaborat: Reguli si uzanțe uniforme referitoare la acreditivele documentare (Publicația nr. 500), reguli uniforme privind incaso-urile (Publicația nr. 522) si reguli uniforme pentru garanțiile contractuale (Publicația nr. 325). Reguli uniforme privind garanțiile de cerere (Publicația nr. 458). Trimiterea, în cadrul contractului comercial internațional, la aceste documente este facultativă, dar odată acceptate de parteneri și stipulate în contract, regulile și uzanțele în materie devin obligatorii pentru toate părțile.

– exprimarea în termeni de cod. În contractul comercial, pentru a simplifica prezentarea responsabilităților părților privind livrarea mărfurilor se face trimitere la anumite reguli uniforme în mod codificat.

– uzanțele locale și uzanțele speciale au ca obiect: practica statornică într-o ramură de activitate, practica într-o profesie, practica dintr-un loc. Sunt numeroase situații în care desfășurarea unei activități din domeniul valutar–financiar implică nu numai cunoașterea legislației naționale în materie, dar și luarea în considerare a uzanțelor locale.

Cele prezentate relevă caracterul eterogen al organizării și reprezentării relațiilor valutar–financiare și de plăți internaționale manifestat, pe de o parte, prin tendința statelor de a-și păstra autonomia și libertatea de comportament în acest domeniu, iar pe de altă parte prin dorința lor de a le conferi stabilitate și echilibru.

1.6. PRACTICI ÎN DOMENIUL PLĂȚILOR INTERNAȚIONALE

Realizarea încasării sumelor care reprezintă contravaloarea mărfii se efectuează printr-o modalitate de plată sau de decontare convenită între parteneri și/sau stipulată în contractul comercial internațional.

Modalitățile de plată utilizate în comerțul internațional s-au diversificat continuu, odată cu mutațiile ce au avut loc în cadrul economiei mondiale și a perfecționării tehnicilor și tehnologiilor de transmitere a mesajelor.

Se disting astfel:

1. Plata prin marfă contra marfă, cunoscută sub denumirea de troc, compensație. Istoric vorbind, este prima modalitate de plată apărută, iar revenirea la acest tip de plată a fost determinată pe de o parte de fenomenele de criză financiară, națională sau internațională, iar pe de altă parte, de limitele financiare ale unor participanți la schimburile internaționale.

În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă de a “debloca” relațiile comerciale cu țări, firme, ale căror disponibilități financiare sunt modeste sau inexistente.

2. Plata în numerar. Locul său în ansamblul plăților internaționale este modest și pe cale de dispariție, ca urmare a dezavantajelor și riscurilor pe care le incumbă:

transportul efectiv al banilor care în orice context conține în sine un risc;

contactul direct între cei doi parteneri sau a reprezentanților lor este dificil de realizat atunci când relațiile de afaceri sunt derulate între țări aflate adesea pe continente diferite;

dificultatea de a sincroniza obligațiile fundamentale ale partenerilor: de a livra marfa sau de a presta serviciul și de a-l plăti. În practică, producerea mărfurilor sau prestarea unui serviciu poate precede sau urma momentului plății. Ambii parteneri sunt confruntați cu riscul de a nu primi marfa corespunzătoare celor convenite – cumpărătorul; de a nu fi plătit la timp, integral sau chiar de loc – vânzătorul;

Deși comportă atâtea riscuri, diferiți factori determină ca și în epoca contemporană plata în numerar să fie utilizată: în țările care au restricții privind deținerea și mișcarea devizelor sau practică sisteme de impozitate severe în domeniu, plata prin numerar devine o metodă de evaziune fiscală sau de evitare a restricțiilor valutare; în spații geografice izolate, pentru achiziționarea de la populațiile locale de produse a căror comercializare altfel nu ar fi posibilă; în activitatea de turism și transport internațional, plățile în numerar pentru anumite servicii, produse, continuă să fie utilizate, mai ales în țările care încă nu s-au conectat la sistemele de plată electronizate.

3. Plata prin cec este cea mai apropiată de plata prin numerar, iar caracterul înscrisului, cecului, oferă partenerilor de afaceri un grad de siguranță mai ridicat.

4. Plata prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea cambiei și biletului la ordin, se numără printre cele mai vechi tehnici de plată.

5. Ordinul de plată este legat de apariția băncilor și a dezvoltării relațiilor la nivel internațional între acestea. Se aseamănă plăților în numerar, dar se realizează pe canal bancar și constă din ordinul pe care un client îl dă băncii sale de a plătii din contul său o sumă de bani unei alte persoane în contul acesteia care poate fi deschis la orice bancă, sau chiar în aceeași bancă.

6. Plata documentară sau operațiuni documentare definește o tehnică de plată , în cadrul căreia plata sumei se face de câtre bancă numai contra documente. În această grupă sunt incluse: acreditivul documentar și incaso documentar. Date fiind particularitățile mecanismului derulării plății, aceste tehnici conferă partenerilor un grad de securitate mai ridicat.

7. Scrisoarea de garanție bancară, deși, în esență, constituie un instrument de garantare, în practica comercial-bancară contemporană este utilizată și ca modalitate de plată.

Exceptând plata prin numerar și anumite forme de plată prin compensație, toate celelalte modalități de plată presupun existenta conturilor bancare ale partenerilor de afaceri, iar mișcarea banilor între aceste conturi se realizează pe canal bancar prin una dintre tehnicile de transfer internațional al fondurilor.

Agenții economici, în decizia lor privind o plată internațională, au în vedere modalitatea de plată pentru care optează (cec, ordin de plată, incaso, acreditiv) iar pe de alta parte, modul în care vor fi transformate fondurile (letric, telegrafic, SWIFT) și cine suportă comisioanele bancare.

În aceasta perspectivă orice modalitate de plată presupune precizarea tehnicii de transfer al fondurilor: unul și același acreditiv poate fi transmis beneficiarului letric, telegrafic sau prin sistemul SWIFT. Conținutul mesajului este același, diferă între ele prin acuratețea, siguranța, costul și rapiditatea transmiterii.

1.7.TRANSFERUL INTERNAȚIONAL AL FONDURILOR/MESAJELOR

Indiferent de natura tranzacției sau a persoanei fizice sau juridice care a ordonat transferul internațional al fondurilor, acesta se poate realiza prin:

Transferul letric

Constă în transmiterea fizică a înscrisului printr-un anumit mijloc de transport de la o bancă la alta.

Documentul în sine conține toate detaliile referitoare la cine a ordonat plata, în favoarea cui se va plăti suma, suma de plată, moneda și după caz, și alte detalii.

Transferul telegrafic

A început a fi utilizat de bănci la scurt timp după descoperirea telegrafiei odată cu noile realizări tehnice în domeniu: transmiterea prin cablu, iar în prezent prin telex și fax. Abreviat TT (telegrafic transfer) constituie o modalitate mult mai rapidă de transmitere a informațiilor privind transferul fondurilor decât transferul letric și bineînțeles mai scumpă.

3. Transferul prin sistemul SWIFT

SWIFT constituie o tehnică computerizată de transmitere a mesajelor. Într-o abordare simplă, este similar transferului telegrafic prin fax sau telex, cu particularitățile determinate de sistemul computerizat automat care îl definește și securitatea absolută a transmiterii informațiilor.

Expresia SWIFT, utilizată adesea în practică, ca un termen în sine, reprezintă de fapt abrevierea pentru Society for Wordwide Interbank Financial Telecomunication, societate constituită in 1973, prin asocierea a 239 de bănci din diferite țări, cu sediul la Bruxelles și care a devenit operațională începând cu 1977.

Operațiunile prin sistem SWIFT au crescut vertiginos atât ca urmare a numărului băncilor care au aderat cât și datorită adaptării sistemului diferitelor tipuri de mesaje.

SWIFT cuprinde trei niveluri de funcționare: banca, cu terminalul propriu; cumulatorul național; centru de comutare.

Toate mesajele introduse pe un terminal de un operator din orice bancă conectată la rețea, sunt standardizate potrivit tipului de mesaj și sunt plasate într-un fișier de așteptare.

Mesajul astfel introdus de operator este controlat de operator – verificator și apoi poate fi introdus in fișierul de plecare.

Mesajul aflat in fișierul de plecare este verificat de ordinatorul băncii emitente din punct de vedere al normelor standard impuse de SWIFT după care este transmis la centrul de comutare prin intermediul concentratorului național.

Mesajul este stocat în centrul de comutare pentru identificarea beneficiarului mesajului, care de altfel se realizează automat.

Avantajele pe care le prezintă sistemul SWIFT în deservirea transferurilor internaționale: siguranță, rapiditate, prețul relativ scăzut, fiabilitatea funcționarii.

CAPITOLUL I I

MIJLOACELE ȘI INSTRUMENTELE DE PLATĂ

INTERNAȚIONALE

2.1. MIJLOACELE DE PLATĂ INTERNAȚIONALE

CONCEPT, SFERĂ DE CUPRINDERE

La fel ca în orice tranzacție economică, și în cele internaționale, mărfurile livrate sau serviciile prestate, sub aspectul lor valoric, trebuie plătite, iar sub aspect financiar-contabil trebuie decontate. Prin urmare facem distincție între plată și decontare.

Prin plată înțelegem stingerea efectivă a obligației importatorului sau beneficiarului de servicii, iar prin decontare înțelegem reflectarea în evidența contabilă a stingerii acestei obligații, respectiv a încasării contravalorii mărfurilor sau serviciilor prestate. Ca evenimente derulate în timp, plata precede decontarea.

Prin urmare plata și decontarea în tranzacțiile internaționale implică: mijloace de plată, apoi instrumente de plată și în fine, modalități de plată. Din punct de vedere cronologic și al ordinii negocierii lor, în contract, in primul rând, apar mijloacele, apoi instrumentele și în fine modalitățile de plată.

Mijloacele de plată internațională cuprind totalitatea instrumentelor monetare prin care se poate lichida o creanță internațională rezultată din operații curente, respectiv din schimbul de mărfuri și servicii, turism, diverse plasamente sau investiții în străinătate 1.

În alte studii, se apreciază că mijloacele de plată internațională reflectă totalitatea instrumentelor monetare emise în străinătate care pot fi folosite pentru stingerea creanțelor internaționale rezultate din diferite operațiuni economice, sociale, financiare2 .

Profesorul Kiritescu C.3 consideră că mijloacele și instrumentele de plată externe reflectă valutele și devizele ce se utilizează în vederea lichidării obligațiilor

de plată din tranzacțiile internaționale

Prin prisma distincției între plată și decontare, mijloacele de plată desemnează elementele materiale concretizate în bani, cu funcțiile lor cunoscute, utilizați pe plan mondial pentru lichidarea unor datorii4

În concluzie, instrumentele monetare care sunt acceptate pentru lichidarea unei datorii, creanțe internaționale izvorâte din operațiuni legate de o tranzacție economică poartă denumirea generică de mijloace de plată internaționale.

Goreniuc P., Relații de plăți cu străinătatea, Editura Științifică și Enciclopedica, București, 1980, pag. 103

Bistriceanu Ghe., Lexicon de finanțe-credit și informatică financiar-contabilă, Editura Didactică și Pedagogică, București,1981, pag. 449

Kirițescu C., Monedă – mică enciclopedie, Editura Științifică și Enciclopedica, București, 1982, pag.221

4 Rotariu Ioan, Managementul financiar-valutar în tranzacțiile economice internaționale, Editura Amphora, 1995, pag. 52

VALUTELE

Prin valută se înțelege moneda națională a unui stat deținută de o persoană fizică sau juridică străină, care este utilizată de către aceasta în relații de plăți sau îndeplinesc funcția de rezervă cu caracter internațional.

Prin Regulamentul 5 de efectuare a operațiunilor valutare, BNR dă o conotație mai largă valutei, menționând ca ea ”este reprezentată de moneda națională a unui stat utilizată în tranzacții internaționale precum și de monedele compuse cum ar fi DST și EURO”.

Exporturile si importurile de mărfuri și servicii între națiuni dotate cu unități monetare proprii implică cel puțin două lucruri noi, neîntâlnite în schimburile interne: posibilitatea preschimbării unei monede în alta – convertibilitatea și cursul valutar, care exprimă prețul în moneda națională a unităților monetare a altor state.

Valutele se clasifică după mai multe criterii:

– după forma pe care o îmbracă distingem:

Valută sub forma de numerar. În relațiile economice internaționale are o extindere extrem de restrânsă, contată în principal pentru plata unor servicii curente în străinătate. În unele cazuri, pentru a evita riscurile ce apar în timpul deplasărilor, se folosesc instrumente de plată cum ar fi cecul de călătorie sau cartea de credit.

Valuta in cont. Înseamnă că se află sub forma unui disponibil într-un cont bancar. Se poate păstra ca disponibil la o bancă din țara destinatorului, la o bancă din țara emitentului sau la o bancă dintr-o terță țară. La rândul lor, valutele în cont se pot grupa, după modul de depunere în: – depuneri la vedere și – depuneri la termen

in funcție de posibilitățile de preschimbare a unei monede pe alta, distingem următoarea clasificare:

Valuta convertibilă, prin care înțelegem însușirea legală pe care o are o monedă de a putea fi preschimbată cu o alta, în mod liber, prin vânzare-cumpărare, pe piața valutară, în sensul că nu există restricții cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbării și nici la calitatea celui care efectuează preschimbarea (rezident sau nerezident al țării unde se efectuează preschimbarea).

Valutele neconvertibile, prin care înțelegem acele monede care nu pot fi utilizate ca mijloace de plată, de regulă, decât în cadrul granițelor statului care le-a emis. În general, monedele ne convertibile au o definire valorică convențională, în sensul că nu reflectă puterea lor reală de cumpărare. Țările cu monedă neconvertibilă pot practica, sub forma excepțiilor trecătoare, restricții la plățile externe, cursuri multiple etc., deoarece valutele neconvertibile nu au o echivalență reală între valoarea declarată și puterea lor de cumpărare, se evită încheierea de contracte în asemenea monede. In cazul în care se încheie tranzacții comerciale, necomerciale etc. cu plata în valutele neconvertibile, partea creditoare a contractului sau convenției trebuie să se asigure prin diferite clauze împotriva deprecierii valutei respective.

5 Regulamentul nr. 3 din 23 decembrie 1997 privind efectuarea operațiunilor valutare, BNR, publicat in M.O. nr. 395 din 31 decembrie 1997

Utilizarea unei anumite valute în plățile internaționale depinde de mai mulți factori printre care decisivi sunt puterea de cumpărare a valutei alese și riscurile pe care le incumbă.

Evident ca toate valutele sunt acceptate în plățile internaționale fiind de preferat valutele “forte”, moneda națională a unor țări puternice din punct de vedere economic și financiar. Actualmente, valutele forte recunoscute și acceptate în plățile internaționale sunt reprezentate de monedele naționale ale primelor cinci puteri economice din lume și anume: dolarul american, marca germană, yenul japonez, lira sterlină și francul francez.

Proprietățile care au impus cele cinci monede în rândul celor mai utilizate valute în decontările internaționale sunt convertibilitatea deplină și liberă, stabilitatea ridicată și variația cursului valutar fată de prețul la vedere în monedă națională al unității monetare străine. Aspectele arătate reprezintă tot atâția factori de influentă asupra deciziei de a accepta la plată una sau alta dintre valute, asupra modului de derulare a plăților internaționale.

2.1.3. MONEDELE EMISE DE ORGANISMELE INTERNAȚIONALE

Valabilitatea cursurilor valutare ale diverselor monede plus nevoia de a spori lichiditățile internaționale și cu dorința de a crea o monedă unică la nivel mondial, care să nu aparțină nici unui stat și să fie emisă și gestionată de un organism internațional au determinat crearea unor unități monetare internaționale de cont care să circule în paralel cu valutele sau în locul acestora.

Funcțiile esențiale ale unităților monetare de cont sunt:

de mijloc de rezervă a valorii care, alături de valute, este destinat să completeze nevoile de lichiditate internațională.

de mijloc de plată, dar într-o manieră indirectă prin intermediul unei valute care se obține în schimbul lor.

Valoarea unităților monetare de cont se determină pe baza unui “coș valutar”, în coș intrând, în principiu, acele valute care sunt convertibile și au un grad de stabilitate ridicat, purtând denumirea de monedă compusă sau compozită.

Cele mai des utilizate monede compozite sunt în prezent DST, EURO, unitatea valorică IATA și AMU.

Drepturile speciale de tragere (DST)

Drepturile speciale de tragere reprezintă un instrument monetar creat ca urmare a deciziei Consiliului Guvernatorilor FMI adoptată în 1967 la Rio de Janeiro și a modificării corespunzătoare a statutului FMI in 1969 în cadrul Sistemului Monetar de la Bretton Woods.

Scopul a fost acela de a spori lichiditatea internațională.

Prin urmare DST reprezintă un ban de cont emis de FMI fără o garanție materială. Calculele privind “emisiunea” de DST au în vedere: volumul comerțului internațional, rezervele valutare oficiale ale statelor, lichiditatea internațională, starea balanțelor de plăți.

Valoarea unui DST a fost definită inițial (1967) printr-o cantitate de aur egală cu a dolarului din acea vreme – 0,888671 grame Au, fără însă a fi convertibilă în aur. Problemele legate de devalorizările dolarului au pus problema redefinirii DST, soluția aleasa fiind coșul valutar.

Actualmente DST-ul nu mai este definit prin raportare la o anumită unitate de aur, ci prin raportarea la un coș de monede, lucru de natură să-i confere un plus de credibilitate. Conform metodei de definire, pe baza coșului valutar, valoarea DST este stabilita zilnic de către FMI în funcție de cursurile de piața ale principalelor cinci monede ale lumii. În mod practic, o unitate DST este considerată ca fiind egală cu suma anumitor cantități din cele cinci monede de referință, cantități determinate pe baza ponderii exporturilor țărilor respective în exportul mondial, cu excepția dolarului american, unde această cantitate este mai mare, având în vedere că importanța reală a dolarului în tranzacțiile internaționale este mai mare decât este ponderea pe care o dețin exporturile SUA în exportul mondial.

Cursul unei monede oarecare în raport cu DST se determină pornind de la cursul de piață al valutei respective față de dolarul american și apoi pe baza cursului dolarului față de DST.

Țările membre ale FMI dețin conturi de disponibilități în DST evidențiate în registrele acesteia, valoarea disponibilităților depinzând de cota parte de capital subscrisă de fiecare țară la FMI. Scopurile în care disponibilitățile în DST existente în aceste conturi se utilizează sunt multiple: cumpărarea de monedă convertibilă de la o alta țară membră a FMI; răscumpărarea propriei monede din străinătate; plata de dobânzi, contribuții și comisioane către FMI; operațiuni la termen efectuate în DST; includerea în contracte a unor clauze privind evitarea riscului valutar; ca instrument valutar etalon; ca instrument de evidență monetară.

EURO

Moneda EURO este creația Sistemului Monetar European, inițial purtând denumirea de ECU(European Currency Unit). Această monedă oferă numitorul comun din punct de vedere monetar, funcțiile ei fiind similare celor ale DST-ului însă într-un cadru regional mai restrâns.

Cursul euro se determină tot pe baza unui coș într-o cantitate care reflectă importanța economică a țării emitente. Această cantitate înmulțită cu cursul monedei respective, determină ponderea monedei în cauză în cadrul “coșului”.

EURO este emis de Sistemul European de Bănci Centrale format din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale statelor membre.

Până în 1998 rolul principal jucat de EURO a fost legat de menținerea cursurilor valutare ale monedelor din sistemul monetar european în limitele unor fluctuații convenite față de un curs central stabilit pentru fiecare monedă exprimat în EURO.

Începând cu anul 1999, o dată cu intrarea în vigoare a fazei a treia a Tratatului de la Maastricht moneda EURO a cunoscut o nouă dezvoltare în zona statelor Uniunii Europene, când pentru 11 state cuprinzând Austria, Belgia, Franța, Finlanda, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania, ea a devenit moneda comună iar pentru Grecia la 1 ianuarie 2001 când a devenit membră U.E. De subliniat însă că, în cadrul fazei a treia a unificării monetare europene (1 ianuarie 1999- 30 iunie 2002), însemnele monetare naționale ale țărilor participante la zona EURO se vor păstra, acestea funcționând drept subdiviziuni non zecimale ale EURO la paritățile fixate irevocabil la 1 ianuarie 1999.

Ca numerar EURO intră în circulație în 2002 sau cel mai devreme la 15.12.2001. Aproximativ 70% fiind pus în circulație prin bancnote.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SBCE) compus din Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale ale statelor membre, utilizează începând cu luna ianuarie 1999 exclusiv moneda EURO în configurarea și implementarea politicii monetare unice, precum și în operațiunile sale pe piețele internaționale. Noile emisiuni de titluri de stat ale autorităților statelor membre ale zonei EURO sunt denominate în moneda EURO.

Pe termen lung se estimează o reducere a rolului dolarului la 40-50%, o creștere a ponderii EURO între 25-40% restul de 20% revenind, în principal yenului japonez și francului elvețian.

Alte monede compozite

AMU- este unitatea monetară de cont egală cu valoarea unui DST și utilizată în cadrul Uniunii Asiatice de Clearing, creată în 1974. Ea servește la efectuarea decontărilor multilaterale efectuate între India, Iran, SriLanka, Nepal, Pakistan si Bangladesh.

IATA – reprezintă unitatea monetară de cont a Asociației internaționale pentru Transport Aerian, fiind utilizată la exprimarea tarifelor și a dobânzilor stabilite de asociație și este calculată pe baza valorii unui DST.

2.2. INSTRUMENTE DE PLĂȚI INTERNAȚIONALE

Instrumentele de plată internaționale cuprind totalitatea înscrisurilor comerciale libelate în valută care înlocuiesc mijloacele de plată tradiționale, înscrisuri cu ajutorul cărora pot fi efectuate decontări internaționale. Întrucât uzanțele comerciale în domeniul schimburilor comerciale au impus vânzări pe credit pe termen scurt, din motive legate de timpul necesar pentru procurarea valutei necesare onorării plății de către cumpărător, majoritatea instrumentelor de plată utilizate în relațiile internaționale de plăți îndeplinesc concomitent și funcția de titlu de credit.

În cadrul tranzacțiilor internaționale mărfurile și serviciile care fac obiectul contractului de vânzare cumpărare internațională pot fi achitate imediat (livrare contra plată) înainte de livrarea furniturilor (plată anticipată) sau la un anumit termen față de momentul livrării (plată amânată).

Adeseori se întâmplă ca exportatorul să-i acorde importatorului posibilitatea de a-i plăti la un termen de la momentul livrării mărfurilor sau prestării serviciilor, acordându-i în acest fel un credit comercial cumpărătorului.

În practica comercială internațională, în cazul în care vânzătorul vinde pe credit cumpărătorului străin, acesta are următoarele posibilități:

sa tragă o cambie asupra cumpărătorului, în favoarea unei alte firme căreia vânzătorul însuși îi este dator, cu aceeași sumă, sau în favoarea lui însuși;

să-i solicite partenerului său extern ca acesta să emită un bilet la ordin în favoarea sa și să-l remită;

să-i pretindă clientului său returnarea printr-un cec care să fie confirmat de bancă;

să negocieze cu partenerul său extern ca suma să-i fie achitată la scadență printr-un ordin de plată, cec de virament sau orice altă modalitate operabilă în contul său curent de la bancă.

Cambia, biletul la ordin, cec-ul, ordinul de virament reprezintă instrumente de plată prin intermediul cărora se efectuează stingerea unor obligații de plată internaționale.

CAMBIA

Definirea, funcțiile și tipurile cambiei

Plățile care decurg din schimburile economice internaționale pot fi efectuate imediat cu ajutorul mijloacelor de plată internaționale, sau prin intermediul unor titluri de credit pe termen scurt.

Cambia reprezintă titlul de credit cel mai utilizat în tranzacțiile economice internaționale care poate fi definit ca un ordin complet și formal ce cuprinde o obligație abstractă și necondiționată de natură comercială și autonomă de plată a unei sume de bani, ai cărei semnatari sunt ținuți în mod solidar, titlul fiind dotat cu o anumită forță procesuală.

În accepțiunea dată de BNR – în reglementările privind cambia și biletul la ordin din 1994, cambia este titlul de credit negociabil și instrument de plată care constată obligația asumată de către debitor de a plăti la vedere sau la o scadență fixată, beneficiarului sau la ordinul acestuia o sumă de bani determinată.

Prin urmare cambia constituie un ordin scris necondiționat, adresat de o persoană altei persoane și semnat de emitent, prin care i se cere să plătească la cerere sa la o dată ulterioară stabilită sau determinabilă o anumită sumă de bani, ori la ordinul unei persoane sau al purtătorului.

Formele sub care se prezintă sunt trata și biletul la ordin.

Trata este o formă a cambiei care, în conținutul ei, cuprinde obligația de a face să se plătească o anumită sumă de bani. După alte definiții, trata este un ordin scris necondiționat, adresat de o persoană altei persoane, semnat de persoana emitentă, prin care se cere persoanei căreia îi este adresată să plătească, la cererea să sau la o dată ulterioară, stabilită sau determinată, o anumită sumă de bani, ori la ordinul unei persoane specificate sau purtătorului.

Cambia îndeplinește în circuitul comercial mai multe funcții:

Mijloc de plată – cambia poate servi pentru plata datoriei pe care trăgătorul o are la beneficiar, înlocuind circulația banilor în numerar.

Mijloc de garantare – operațiunile cu trata se caracterizează printr-un grad ridicat de garanție conferit de mecanismul cambial.

Mijloc de creditare – între momentul nașterii obligației de plată a debitorului (importatorul) și momentul încasării contravalorii creanței sale de către creditor (exportatorul) se scurge un anumit interval de timp, deci se crează o relație de creditare.

2.Participanții la o relație cambială

În relația cambială sunt angajate inițial trei persoane: trăgător, tras, beneficiar.

Trăgătorul – este persoana ce dispune plata și care, în practica plăților internaționale poate fi: exportatorul, prestatorul de servicii, etc., el găsindu-se în același timp în poziția de importator, beneficiarul unor prestări de servicii față de o terță firmă.

Trasul-este persoana căreia îi este adresată dispoziția și care are obligația fermă de a efectua plata, el este în poziția de importator, beneficiarul unor servicii.

Beneficiarul – este persoana în favoarea căreia trebuie făcută plata și care, totodată, este posesorul tratei, el este în poziția de exportator, vânzător sau creditor al trăgătorului.

Beneficiari și posesori ai tratei mai pot deveni, în mod succesiv și persoane care nu au nici o legătură cu trăgătorul, dar care au obținut trata prin girare, scontare sau rescontare. De asemenea, beneficiar poate fi o bancă, care preia asupra sa încasarea tratei, recuperând astfel creditul acordat anterior trăgătorului, ori, pur și simplu majorând disponibilul pe care îl are trăgătorul în cont la banca respectivă.

În fine, beneficiar poate fi trăgătorul însuși sau o terță persoană fizică sau juridică în favoarea căreia este dispusă plata. Între aceștia relația principală este între trăgător și beneficiar.

(1) (3)

(6) (5)

(2)

(4)

(7)

Figura 2.1 Participanții la o relație cambială

Sursa: Negruș Mariana, Mijloace și modalități de plată internaționale, Editura Academiei, București 1986

Firmele X si Y încheie un contract de vânzare – cumpărare pe credit

Firmele X si Z încheie un contract de vânzare – cumpărare pe credit

Firma X trage o trată asupra firmei Y, indicând drept beneficiar firma Z

Firma X îi remite firmei Z trata trasă asupra firmei Y

Firma Y achită firmei Z la scadență suma contra tratei

Ca urmare a achitării cambiei, se stinge creanță pe care o are firma X asupra firmei Y

Ca urmare a achitării tratei, se stinge creanță pe care o are firma Z asupra firmei X

3. Conținutul tratei

A trage o trată înseamnă a completa un formular tipărit cu anticipație în diferite limbi de circulație internațională.

Din punct de vedere juridic, trata îmbracă forma unui act juridic scris, valabilitatea ei fiind condiționata de existenta in textul ei a unor elemente prevăzute în dreptul comercial internațional, în diferite convenții internaționale.

Elementele esențiale pe care trebuie sa le conțină o trată pentru a îndeplinii funcția de instrument de plată internațională, sunt următoarele:

1. Denumirea de trată, trecută în textul titlului și exprimată în limba întrebuințată pentru redactarea titlului.

2. Ordinul necondiționat de a plăti o sumă determinată. Acest ordin se exprimă prin expresia “plătiți” sau “veți plăti”, nelegată de nici o condiție, ceea ce conferă tratei certitudinea că va fi achitată la scadență.

3. Numele celui care trebuie să plătească – tras, și care este un debitor al trăgătorului.

4. Scadența, adică termenul de plată, poate fi indicat în mai multe modalități într-o trată: a) scadența “la vedere” sau “la prezentare”; b) scadența la un anumit număr de zile de la prezentare, când termenul de plată curge din ziua în care beneficiarul prezintă trata trasului pentru ca acesta fie să o vizeze, fie să o accepte; c)scadența la o dată calendaristică fixă.

5. Locul unde trebuie făcută plata. Posesorul unei trate, plătibile la o dată fixă, trebuie să o prezinte spre plată la locul și adresa indicată în trată.

6. Numele beneficiarului sau al persoanei la ordinul căruia trebuie să se efectueze plata. După modul în care este indicată persoana căreia i se va face plata, se cunosc două feluri de trate: a) trate nominative – în textul cărora este înscrisă formula “veți plăti firmei…personal” sau clauza “nu la ordin” sau mențiunea “nu este negociabilă”; b) trate “la ordin” care, prin natura lor pot fi transmise prin gir sau andosare

7. Data și locul unde a fost emisă trata, servesc la identificarea momentului de stabilire a scadenței “la vedere”, și la un anumit număr de zile de la data emiterii, precum și a legii care i se aplică.

8. Semnătura trăgătorului, scrisă cu propria mâna sau prin reprezentantul său legal. Semnatarul trebuie să aibă capacitatea juridica de a efectua acte sau fapte juridice de comerț.

4. Circuitul unei trate

Acceptarea tratei. Posesorul tratei sau chiar un simplu deținător poate prezenta trasului, până la scadență, trata spre acceptare, la domiciliul acestuia. Acceptarea este formalitatea prin care trasul își ia angajamentul să plătească trata la scadență, operațiunea constând în semnarea tratei de către tras, sus în stânga formularului, unde figurează, de obicei, mențiunea “acceptat”. Aceasta trebuie să fie necondiționată; trasul o poate însă restrânge la o parte din sumă. Orice altă modificare adusă, prin acceptare, celor cuprinse în trată se socotește ca refuz de acceptare. Acceptantul rămâne totuși ținut în limitele acestei acceptări .

Avalul – este formalitatea prin care plata unei trate poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea. Această garanție poate fi dată de un terț sau chiar de un semnatar al tratei. Avalul este socotit ca rezult din simpla semnătură a avalistului pusă pe fața cambiei. Avalistul este ținut în același mod ca cel pentru care a garantat. Când avalistul plătește cambia, el dobândește drepturile izvorând din ea împotriva celui garantat, cum și împotriva celor care sunt ținuți de acesta din urmă, în temeiul cambiei.

Girul sau andosarea – este operațiunea prin care beneficiarul inițial al tratei transmite unei alte persoane dreptul de a încasa la scadență suma înscrisă pe trată. Trata, chiar dacă nu a fost expres trasă la ordin este transmisibilă prin gir. Transmiterea tratei prin gir presupune menționarea, scrisă de regulă pe spatele înscrisului simplu și necondiționat. Girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie. Dacă girul este în alb posesorul poate să-l completeze cu propriul său nume sau cu numele altei persoane, să gireze cambia din nou în alb sau la ordinul unei anume persoane, să predea cambia unui terț, fără să completeze girul în alb și fără să o gireze. Girul trebuie sa fie urmat întotdeauna de predarea efectivă a tratei către noul titular.

Scontarea. În cazul în care posesorul tratei dorește obținerea sumei înscrise pe titlu înainte de scadență, o poate sconta (vinde) la o bancă comercială. Prin scontare, posesorul tratei obține valoarea nominală a cambiei minus dobânda (scontul) pentru suma plătită, calculată din momentul scontării până la data scadentei, la care se adaugă și anumite cheltuieli legate de încasarea cambiei la scadent. Scontul se calculează după formula:

S=Vn* Ts*Nz

360*100

iar valoarea reala a cambiei este: Vr=Vn-S

unde: S- reprezintă scontul; Ts- taxa scontului; Nz – numărul de zile din momentul scontării până la scadență; Vr- valoarea reală a cambiei; Vn- valoarea nominală a cambiei.

Taxa scontului, fiind dobânda percepută de bancă pentru această operațiune de creditare, se situează întotdeauna la nivelul general al dobânzilor practicate de băncile comerciale din țara unde a fost scontată trata.

Prin scont, banca se substituie, de fapt, beneficiarului, acordându-i acestuia un credit purtător de dobândă garantat cu creanța sa asupra trasului.

În modul acesta, creanța respectivă este transformată înainte de scadență în capital lichid.

Rescontarea – este operațiunea prin care băncile comerciale revând titlurile obținute prin scontare băncii centrale. Rescontarea se face prin plata taxei de rescont denumită și taxa oficială a scontului.

Plata – este momentul final al vieții unei cambii, stingându-se astfel obligațiile tuturor părților angajate în relația cambială. Plata cambiei se va face la scadență, la domiciliul trasului sau al persoanei desemnate de acesta, în favoarea beneficiarului de drept al cambiei legitimat prin șirul neîntrerupt de giruri. În momentul plății, contra sumei achitate, trasul poate solicita predarea cambiei cu mențiunea “achitat”. Este permisă achitarea parțială, în acest caz, titlul nu se predă trasului, ci pe cambie se menționează suma primită, urmând să fie predată la plata integrală.

Regresul în caz de neacceptare sau neplată. Acțiunea cambială este directă sau de regres. Este directă contra acceptantului și avaliștilor săi și de regres contra oricărui alt obligat. Posesorul tratei poate exercita dreptul de regres împotriva giranților, trăgătorului și împotriva celorlalți obligați.

BILETUL LA ORDIN

Este o formă a cambiei care conține obligația de a plăti o anumită sumă.

Spre deosebire de trată, biletul la ordin este un titlu de credit sub semnătură privată care pune în legătură, în procesul creării, numai două persoane.

Biletul la ordin este înscrisul prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acestuia, o anumită sumă de bani la scadență.

La un asemenea raport cambial intervin două părți și anume:

Emitentul, trăgătorul sau subscriitorul – care se obligă să plătească o sumă de bani fixată, la un anumit termen denumit scadență sau la prezentarea unei alte persoane, denumite beneficiar. Biletul la ordin este creat de subscriitor în calitate de cumpărător, debitor, importator sau beneficiar al unei prestări de servicii.

Beneficiarul, care este posesorul titlului și inițial, este în situația de exportator, vânzător, prestator de servicii, devenind creditor pentru suma respectivă. Ulterior, ca și în cazul tratei, în urma circulației biletului la ordin prin girare, scontare sau rescontare, apar și alți beneficiari succesivi cu care emitentul nu a avut nici o legătură.

La fel ca și trata, biletul la ordin este, din punct de vedere juridic, un act scris și indiferent de țara de origine și de limba întrebuințată pentru redactare, trebuie să cuprindă unele elemente esențiale a căror omitere face ca înscrisul respectiv să nu mai producă efectele juridice ale biletului la ordin, ci numai pe acelea ale unui angajament ordinar.

Din conținutul biletului la ordin, indiferent de forma concretă de redactare, nu pot lipsi următoarele elemente:

denumirea de “bilet la ordin” înscrisă în textul titlului

promisiunea necondiționată de a plăti o sumă determinată prin formularea “ voi plăti”

scadența, momentul plății, trebuie să fie certă, unică și posibilă

locul unde plata trebuie făcută

numele beneficiarului, aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută

data și locul emiterii

semnătura emitentului

Titlul căruia îi lipsește vreuna din condițiile enumerate nu poate fi considerat bilet la ordin, cu excepțiile prevăzute de lege.

Biletului la ordin îi sunt aplicabile, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu, dispozițiile referitoare la trata, privind: girul, scadența, plata, acțiunea sau executarea cambială, regresul în caz de neplată etc.

CECUL

1. Conținut și participanți

În timp ce cambia și biletul la ordin sunt în primul rând instrumente de credit, cecul este prin excelență un instrument de plată.

Cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător, emitent) dă ordin unei bănci (tras), să plătească în favoarea unui terț (beneficiar), o sumă de bani, de care trăgătorul dispune. Intervin deci trei părți:

Trăgătorul – este persoana care dispune plata care este în situația de importator, cumpărător, beneficiar al unei prestații.

Trasul – este persoana care efectuează plata din ordinul necondiționat al trăgătorului și care, de regulă este o bancă.

Beneficiarul – este persoana căreia trebuie să i se facă plata și care este în situația de exportator, prestator de servicii pentru trăgătorul cecului.

Deși apar trei persoane implicate, ca și în cazul cambiei, cecul se deosebește esențial de acesta:

1. trasul nu poate fi decât o bancă la care trăgătorul are un disponibil, iar banca nu plătește din acest cont decât dacă a primit ordin să elibereze o sumă

2. emiterea cecului de către trăgător (clientul băncii) presupune, pe de o parte, existența unei convenții, înțelegeri, între trăgător și bancă privind disponibilul din care aceasta să facă plata, iar pe de alta parte, existența unui disponibil (provizion), respectiv o sumă de bani suficient de mare care să poată acoperi valoare cecului emis.

Pe lângă avantajele sale (utilizare simplă, operativitate) cecul prezintă și o serie de riscuri: nu oferă garanția împotriva riscurilor comerciale, poate fi fără acoperire.

2. Emiterea și forma cecului

Cecul trebuie să cuprindă în conținutul său următoarele elemente:

denumirea de cec înscrisă în text și exprimată în limba întrebuințată pentru redactarea acestui titlu

ordinul necondiționat de a plăti o sumă de bani

numele trasului, respectiv al băncii care trebuie să efectueze plata

locul unde trebuie efectuată plata

data și locul emiterii

semnătura celui care emite cecul (trăgătorul)

Orice titlu care nu respectă aceste prevederi nu va fi socotit cec.

Din punct de vedere al modului în care urmează să se facă plata, aceasta poate fi făcută: unei anumite persoane, cu sau fără clauza expresă “la ordin”, unei anumite persoane, cu clauza “nu la ordin” sau o expresie echivalentă: la purtător. Cec fără identificarea beneficiarului este socotit cec la purtător.

Prezentarea la plată

Cecul este plătibil la vedere, în textul său nu se stabilește scadența. Orice scadență trecută în text se socotește nescrisă. Cu toate acestea, cecul trebuie prezentat la plată într-un interval de la data emiterii. În legislația internațională se prevede ca cecul emis într-o altă țară decât cea unde trebuie încasat, se prezintă la plată, într-un termen variind între 20 si 60 de zile spre deosebire de cecurile emise și plătibile în aceeași țară care trebuie prezentate la plată în termen de 8 zile. Cecul prezentat la plată înaintea zilei indicate ca dată a emiterii este plătibil în ziua prezentării.

Transmiterea cecului

Cecul stipulat, plătibil unei anumite persoane, cu sau fără clauza expresă “la ordin” este transmisibil prin gir. Cel care nu cuprinde clauza “nu la ordin” sau o expresie echivalentă este transmisibil numai în forma și cu efectele unei cesiuni ordinare. Girul poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau al oricărui alt obligat. Aceștia pot să gireze din nou cecul.

Avalul – plata unui cec poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea. Această garanție poate fi dată de un terț, altul decât trasul, sau chiar de un semnatar al cecului. Avalul se dă pe cec sau pe adaos. El se va exprima prin cuvintele “pentru aval” sau prin orice altă formă echivalentă. Avalistul este ținut ca și persoana pentru care a dat avalul, când avalistul plătește cecul, el dobândește drepturile rezultând din cec.

INSTRUMENTE DE PLĂȚI INTERNAȚIONALE DESTINATE PERSOANELOR FIZICE

1. Cecul de călătorie

Persoanele fizice care călătoresc în străinătate în scop de afaceri, sau practică turismul și au de făcut plăți de valori mici, au la dispoziție mai multe instrumente de plată. Unul dintre acestea, care cunoaște o largă răspândire în lumea întreagă este cecul de călătorie.

Acest tip de cec este prealimentat (achitat în avans ), este emis la valori fixe într-un număr limitat de denominări – și are forma unui bilet la bancă. În textul cecului este cuprinsă obligația pe care și-o asumă banca emitentă a cecului, de a-i plăti băncii care onorează cecul, suma pe care a primit-o călătorul.

O formă particulară a cecurilor de călătorie sunt “Eurocecurile” sau cecurile legitimate cu carte de garanție. Eurocecurile sunt vândute de către bănci clienților lor, sub forma unor carnete de cecuri în alb, însoțite de o carte de garanție.

2. Cardul de plată

Este o cartelă din plastic, având imprimată emblema emitentului și o serie de date pentru identificarea titularului, client al băncii respective. Cardul permite, prin intermediul unor dispozitive electronice, accesul la contul său bancar, precum și efectuarea rapidă de plăți (carte de plată / debit) sau obținerea unor împrumuturi pe termen scurt (carte de credit). În operațiunile de plată prin carduri intervin trei participanți: – deținătorul (beneficiarul) cardului, titular al unui cont la banca emitentă; – banca emitentă, care administrează și operează plățile în conturile bancare curente ale beneficiarilor; – comercianții, care acceptă plata prin carduri.

CAPITOLUL III

MODALITĂȚI DE PLATĂ INTERNAȚIONALE

Modalitățile de plată internaționale reprezintă mecanismele și tehnicile de decontare bancară utilizate pentru transmiterea de la plătitor (importator) către beneficiarul plătii (exportator), a contravalorii sumelor datorate. Modalitățile de plată includ organizarea tehnică a circulației documentelor comerciale care stau la baza relației de plată între parteneri, circulația documentelor care compun instrucțiunile de plată implicate în efectuarea transferului de fonduri prin intermediul băncilor care deservesc plătitorul și beneficiarul și al băncilor cu rol exclusiv de intermediere.

ACREDITIVUL DOCUMENTAR

Acreditivul documentar este modalitatea de plată cel mai frecvent utilizată în tranzacțiile internaționale (ocupând un loc predominant de 70%), fiind în mod deosebit solicitat în cazul contractelor de valoare ridicată, ori atunci când există îndoieli în ceea ce privește solvabilitatea partenerului.

Principalul avantaj al acestei tehnici de plată este garanția pe care o oferă celor implicați (exportator, importator, bănci) în legătură cu apărarea intereselor acestora în procesul efectuării plătii; pe de altă parte, buna sa executare cere din partea exportatorului o muncă de administrare riguroasă, iar din partea importatorului suportarea unor costuri specifice.

Operațiunile de derulare a acreditivului documentar se desfășoară sub incidența unui document elaborat de Camera Internațională de la Paris, intitulat “Reguli și uzanțe uniforme referitoare la acreditivele documentare”, cunoscut și sub denumirea de “Publicația 500”. Acest document a fost revizuit în repetate rânduri, ultima revizuire din 1993 aplicându-se din 1 ianuarie 1994.

CONȚINUT ȘI ELEMENTE CARACTERISTICE

Acreditivul documentar reprezintă angajamentul ferm asumat de către o bancă la ordinul și în contul clientului său (importatorul) de a plăti o anumită sumă de bani (reprezentând contravaloarea exportului) contra documentelor atestând efectuarea obligației (livrarea mărfii) pe care exportatorul se obligă să le emită și să le prezinte în condițiile și termenele stabilite de ordonatorul acreditivului.

Din punct de vedere al exportatorului acreditivul reprezintă un angajament irevocabil de plată din partea unei bănci, plată condiționată de prezentarea de către beneficiar, într-un anumit termen, a unor documente convenite.

Din punct de vedere al importatorului, acreditivul reprezintă o dispoziție de plată irevocabilă în favoarea exportatorului, dată de importator printr-o bancă și condiționată de prezentarea de către exportator, la ghișeele băncii a documentelor doveditoare a expedierii mărfii.

În derularea plății prin acreditiv documentar sunt implicate trei părți principale:

1. Ordonatorul acreditivului documentar – în relația contractuală este importatorul, beneficiarul unei prestații sau serviciu. El este cel care inițiază relația de acreditiv documentar, prin instrucțiunile pe care le dă băncii sale de a plăti exportatorul. Aceste instrucțiuni sunt cuprinse în “ordinul de deschidere a acreditivului”, unde precizează toate condițiile de termene și documente potrivit cărora banca să efectueze plata.

2.Beneficiarul acreditivului documentar – în relația contractuală el este exportatorul, prestatorul de servicii. El este cel în favoarea căruia banca importatorului s-a angajat la plată și care, îndeplinind condițiile de termene și documente cuprinse în textul acreditivului documentar, încasează banii.

3. Banca emitentă – este banca care, la solicitarea importatorului, își asumă în scris angajamentul de plată în anumite condiții de termene și documente, în favoarea exportatorului, beneficiarul acreditivului. Ea este principala angajată în relația de acreditiv documentar (AD). Acest angajament de plată ea îl poate realiza:

– direct, în sensul ca ea însăși să efectueze plata, având atât rol de bancă emitentă cât și de bancă plătitoare

– indirect, în sensul că desemnează o altă bancă să efectueze plata aceasta numindu-se bancă plătitoare sau, după caz, negociatoare.

4. O altă bancă, denumită și bancă corespondentă, situată de regulă, în țara exportatorului, este banca prin intermediul căreia banca emitentă transmite textul AD spre a fi comunicat beneficiarului AD, exportatorului. În funcție de cum se face plata, această “o altă bancă desemnată” de banca emitentă poartă următoarele denumiri:

– bancă notificatoare sau avizatoare – îndeplinește rolul unui simplu intermediar de documente , plata făcându-se la banca emitentă sau la o terță bancă.

– banca plătitoare – este cea care efectuează plata fiind situată în țara exportatorului sau într-o terță țară.

– banca trasă, acceptată. Când plata urmează să se facă prin cambii trase asupra unei bănci, banca asupra căreia au fost trase cambiile și care, la scadență, le va achita, se numește bancă trasă.

– bancă negociatoare. Cambiile sunt trase asupra băncii emitente iar banca însărcinată cu negocierea este autorizată să preia documentele de la exportator și să i le achite, contra uni comision de negociere și să le remită apoi băncii emitente.

– banca confirmatoare – cea care, la angajamentul de plată al băncii emitente adaugă propriul ei angajament, egal ca valoare și condiții.

Ca tehnică de plată internațională acreditivul prezintă câteva caracteristici:

– formalismul sau caracterul documentar, în sensul că exportatorul nu poate pretinde plata decât pe baza documentelor care atestă îndeplinirea condițiilor impuse de acreditiv, iar băncile vor decide plata exclusiv pe baza documentelor.

– independența față de relația contractuală de bază, în sensul că obligațiile asumate de părți, chiar dacă au ca temei un contract comercial , sunt autonome față de acesta .

– fermitatea angajamentului bancar – banca se angajează să efectueze plata iar angajamentul său rămâne ferm, până când primește alte instrucțiuni

– adaptabilitatea, putând fi adecvat diferitelor operațiuni de comerț exterior

– siguranța – asigură protejarea tuturor părților implicate.

MECANISMUL DERULĂRII ACREDITIVULUI DOCUMENTAR

Derularea plății prin acreditiv documentar implică parcurgerea mai multor etape:

(1)

(6)

(4) (5) (7) (8) (2) (11)

(3)

(9)

(10)

Figura 3.1. Mecanismul derulării acreditivului documentar

Sursa: Ioan Popa, Tranzacții internaționale, Editura Economică, București,1997

încheierea contractului internațional de vânzare-cumpărare și includerea modalității de plată prin acreditiv documentar

importatorul ordonator dă ordin băncii sale în privința deschiderii acreditivului, pe baza disponibilului pe care îl are deja în contul său sau pe baza unui credit pe care banca îl acordă în acest scop

deschiderea acreditivului și înștiințarea băncii exportatorului

avizarea exportatorului cu privire la deschiderea acreditivului

confirmarea de către firma exportatoare a concordanței datelor din acreditiv cu clauzele din contractul încheiat, precum și alte clauze indicate de importatorul – ordonator, dar care nu contravin spiritului contractului

livrarea mărfurilor, conform condițiilor contractului de vânzare–cumpărare încheiat și a clauzelor convenite în acreditiv

remedierea de către exportator la bancă a documentelor care dovedesc expedierea mărfurilor, documente ce au fost indicate în mod expres în acreditiv, în numărul de exemplare solicitat.

plata contravalorii mărfurilor pe baza documentelor (în cazul în care acreditivul este domiciliat în țara exportatorului)

banca firmei exportatoare remite documentele băncii firmei importatoare – ordonatoare, debitând-o în valuta prevăzută în acreditiv

banca importatorului, pe baza documentelor primite și verificate drept corespunzătoare condițiilor din acreditiv, efectuează plata, creditând banca firmei-exportatoare

banca firmei importatoare trimite documentele către acesta, care, pe baza lor, va intra în posesia mărfurilor

Funcționarea corespunzătoare a acreditivului documentar este condiționată de cunoașterea unor elemente specifice, și anume:

Domicilierea, adică locul unde urmează să aibă loc plata acreditivului. Partenerii pot conveni în contractul de bază că acreditivul este domiciliat la o bancă din țara exportatorului (lucru care avantajează pe exportator, acesta nefiind nevoit să aștepte timpul de curier între bănci), la o bancă din țara importatorului, sau într-o terță țară.

Valoarea acreditivului. În instrucțiunile pe care le dă ordonatorul băncii sale menționează valoarea acreditivului, adică suma în valută care urmează a fi plătită contra documentelor exportatorului. Conform prevederilor din Publicația 500, valoarea acreditivului se poate exprima astfel: prin indicarea cu aproximație a sumei folosind expresiile “în jur de”, “aproximativ”, “circa”; prin indicarea unei sume superioare “până la concurenta sumei “; printr-o suma fixă.

Valabilitatea acreditivului reprezintă termenul limită până la care exportatorul trebuie să prezinte documentele la ghișeele băncii unde este domiciliat acreditivul. Exprimarea valabilității se poate trece în două moduri: – o dată certă sau – o perioadă de timp. Dacă în acreditiv nu este precizat termenul de predare a documentelor la bancă, acesta este considerat 21 de zile de la data emiterii documentului de transport. Data respectivă se referă la documentele prezentate, nu expediate. Termenul de livrare stabilit în contract trebuie să se regăsească în documentul de transport care atesta expedierea mărfii. Depășirea acestui termen înseamnă neîndeplinirea obligațiilor contractuale și deci încetarea obligației de plată în cadrul acreditivului.

Natura angajamentului bancar, acesta putând fi revocabil, irevocabil și irevocabil confirmat.

Modul de stingere a obligației de plată asumate prin acreditiv documentar poate fi: plată la vedere, prin acceptare și plată diferată.

Durata de operare. Un interval de timp se scurge între acordul privind plata prin acreditiv și momentul în care exportatorul primește notificarea deschiderii acreditivului, acesta putând fi prelungit datorită unor situații ca: dificultăți întâmpinate de importator în găsirea unei bănci care să accepte operațiunea, lipsa de valută convertibilă în țara importatoare. Apoi, pentru efectuarea plății, banca dispune de un termen “rezonabil” de examinare a documentelor, care poate fi sub o săptămână în cazul acreditivelor confirmate, dar se poate prelungi în cazul celor neconfirmate.

Complexitatea. Partenerii cu mai redusă experiență în tranzacții internaționale pot găsi prea complicate regulile și procedurile impuse de utilizarea acreditivului.

Costul. Acreditivul este cea mai scumpă modalitate de plată. Comisioanele percepute de bănci se aplică la valoarea acreditivului și chiar dacă procentul este redus, valoarea absolută poate să devină foarte ridicată. Dacă părțile nu stipulează altfel, costul acreditivului este în sarcina importatorului. Acreditivul induce costuri și pentru băncile implicate.

Datele solicitate în dispoziția de plată valutară externă pentru acreditivul documentar, în România, trebuie să cuprindă :- numele băncii ordonatorului; – numele, adresa si codul fiscal al ordonatorului; – suma acreditivului exprimată în cifre si litere; – felul valutei sumei de plată; – numele complet, adresa exactă și numărul contului beneficiarului; – numele complet și adresa exactă a băncii beneficiarului; – numele și data semnării contractului extern; – menționarea în sarcina cui sunt spezele și comisioanele; – modul de efectuare a plății; – numărul și data emiterii facturii externe; – modul de comunicare al acreditivului documentar băncii avizatoare; – dacă este un acreditiv transferabil; – cine suportă asigurarea; – precizarea condițiilor de livrare; – precizarea necesității confirmării; – expedieri parțiale și transbordări permise și nepermise; – precizarea băncii unde este utilizat creditul și a tipului de acreditiv; – lista documentelor cerute; – precizarea termenului de prezentare a documentelor; – precizarea dacă este import de marfă sau import de marfă pentru prelucrare; – țara vânzătorului; – descrierea mărfurilor; – precizarea unor instrucțiuni suplimentare.

Documentele

Documentele ce pot fi solicitate în mod uzual în cazul utilizării acreditivului documentar sunt următoarele:

a) documente comerciale de identificare cantitativă, calitativă și valorică a mărfurilor livrate; factura externă, emisă de exportator, pe baza căreia se efectuează plata; funcții diferite au factura consulară (vizată sau legalizată de reprezentanța diplomatică a țării importatorului din țara exportatorului) și factura proforma (de informare sau provizorie, care este transmisă de exportator importatorului înainte de expedierea mărfurilor);

b) documente de transport: conosamentul maritim sau fluvial, duplicatul scrisorii de trăsură internațională pentru transportul feroviar, scrisoare de trăsură internațională pentru trafic rutier, scrisoare de transport aerian, dovada sau adeverința unei case de expediții internaționale, în situația în care mărfurile livrate nu au greutatea sau volumul necesar ocupării unui vagon întreg:

c) documente de asigurare (în cazul în care condiția de livrare din contract prevede ca obligație a exportatorului de a asigura mărfurile pe parcursul internațional): polița sau certificatul de asigurare sau notele de acoperire (certificate de asigurare provizorii);

d)documente care atestă calitatea, cantitatea și originea mărfurilor, proces verbal de recepție calitativă și cantitativă a mărfurilor, buletin de analiză, certificatul fitosanitar, certificatul sanitar veterinar, certificatul de garanție, certificatul de origine.

Refuzul de plată al băncii se explică prin prezentarea unor documente incomplete sau incorecte, expirarea acreditivului, prezentarea documentelor cu întârziere, expedierea cu întârziere a mărfii.

TIPURI DE ACREDITIVE DOCUMENTARE

Expresie a diversificării operațiunilor de comerț exterior și a caracterului adaptabil al acreditivului, în practica internațională s-au consacrat mai multe tipuri de acreditive.

Din punct de vedere al fermității angajamentului bancar sau, în altă opinie, după forma acreditivului documentar:

revocabile

irevocabile

Din punct de vedere al confirmării acreditivelor irevocabile:

confirmate

neconfirmate

Din punct de vedere al momentului efectuării plății sau după modul de utilizare (plată):

– cu plata la vedere

– cu plata la termen

– cu plata prin acceptare

– cu plata prin negociere

Din punct de vedere al domicilierii:

– în tara exportatorului

– în tara importatorului

– într-o terță tară

Din punct de vedere al clauzelor speciale pe care le conține, cu efect asupra utilizării acreditivului documentar:

– transferabil

– reînnoibil (revolving)

– cu clauza roșie (red clause)

Din punct de vedere al utilizării combinate:

– subsidiare / spate in spate (back- to-back)

– reciproce(de compensație)

– cesionate

Forma acreditivului documentar:

Acreditivul documentar revocabil poate fi modificat sau anulat de banca emitentă în orice moment, fără nici o avizare prealabilă a beneficiarului.

Acreditivul irevocabil presupune angajamentul ferm al băncii emitente de a efectua plata în favoarea beneficiarului, cu condiția ca documentele prezentate de acesta să fie strict confirmate cu termenii și condițiile din acreditivul documentar. Acreditivul documentar irevocabil nu poate fi modificat sau anulat de ordonator fără acordul băncii emitente, băncii confirmatoare (dacă acreditivul documentar este confirmat) și al beneficiarului acreditivului documentar.

Acreditivele documentare irevocabile neconfirmate- banca emitentă, prin angajamentul luat în deschiderea acreditivului, își asuma întreaga responsabilitate privind plata fiind singura angajată ferm la plată, celelalte bănci care intervin în relația de acreditiv documentar acționează ca mandatar, în numele băncii emitente și potrivit instrucțiunilor acesteia, fără să-și asume vreun angajament ferm de plată.

Acreditivul documentar irevocabil confirmat este acela în care, la angajamentul ferm al băncii emitente, se adaugă un angajament de plată independent și ferm al unei terțe bănci – banca confirmatoare. AD irevocabil confirmat oferă un plus de securitate exportatorului privind încasarea contravalorii mărfurilor.

Modul de utilizare(momentul efectuării plătii):

AD cu plata la vedere: sunt acele acreditive care, în momentul prezentării documentelor de exportator la banca plătitoare, acesta este plătit imediat.

AD cu plata diferată (amânată). Plata documentelor nu se face în momentul prezentării acestora la bancă, ci la o dată ulterioară, menționată expres în textul AD.

AD cu plata prin acceptare. Sunt utilizate în cazul exporturilor pe credit. O dată cu documentele, exportatorul prezintă băncii și o cambie sau un set de cambii trase asupra băncii indicate în textul AD(care pot fi: banca emitentă, banca acceptantă, banca trasa expres desemnată) cu anumite scadențe. Banca acceptă cambiile, devenind debitor cambial principal, le restituie exportatorului, iar documentele le remite importatorului. La scadentă, exportatorul prezintă băncii acceptante cambiile, iar acesta le achită.

AD cu plata prin negociere. Specific dreptului bancar anglo-saxon, utilizarea acreditivului presupune prezentarea de către beneficiar a documentelor însoțite de una sau mai multe cambii trase asupra băncii emitente. Negocierea documentelor sau plata prin negociere semnifică dreptul băncii negociatoare de a “cumpăra” documentele(în esența, de a plăti exportatorul) și de a i le transmite băncii emitente.

Clauze speciale

AD transferabil. Inserarea acestei clauze în textul AD dă dreptul beneficiarului AD să solicite băncii transferatoare să facă acreditivul utilizabil(plătibil) în totalitate sau parțial pentru unul sau mai mulți beneficiari secunzi. Un astfel de AD este utilizat în operațiunile de intermediere, beneficiarul AD este un intermediar, iar beneficiarul secund este exportatorul real.

AD reînnoibil (revolving). Se caracterizează prin faptul că valoarea AD se reînnoiește automat, pe măsura efectuării plăților până la un anumit plafon, în funcție de fiecare livrare. Este utilizat pentru contracte de valori mari, cu livrări eșalonate în timp. Valoarea AD este la nivelul unei livrări și, în consecință, comisioanele, taxele bancare sunt mai reduse.

AD cu clauza rosie(red clause). Prin inserarea acestei clauze in textul AD, banca plătitoare este autorizată să facă o plată în favoarea beneficiarului, înainte ca acesta să prezinte documentele privitoare la expedierea mărfii. Plata poate fi sub forma unui avans sau poate fi egală cu valoarea AD. Suma astfel obținută permite exportatorului să procure marfa sau unele componente.

Folosirea combinata a acreditivului documentar

AD de compensație sau reciproce se caracterizează prin inserarea în textul AD a unei clauze care nu permite utilizarea AD de export decât în corelație cu un AD de import. Prin combinarea a doua acreditive cu astfel de clauze, partenerii care dezvolta operațiuni prin contrapartidă, compensație, se asigură că dacă unul dintre ei nu va livra marfa în compensație, va fi plătit de banca emitentă, respectiv va primi echivalentul mărfurilor nelivrate în compensație.

AD back-to-back. Deși denumirea este unică, în esență, este vorba despre două acreditive: unul de import și unul de export, corelate valoric și în timp de un intermediar. Acest tip de acreditiv este deschis de unul dintre parteneri, în calitate de importator, pe baza unui alt acreditiv, deschis în favoarea sa, în calitate de exportator. Acest tip de acreditiv poate fi folosit în operațiunile de intermediere pe piața locală sau în operațiuni de reexport. Există două tipuri de acreditiv back-to –back: acreditivul concordant, când deschiderea acreditivului subsidiar necesită aceleași documente ca și acreditivul original; și acreditivul neconcordant, când acreditivul original – după schimbarea facturii și, dacă este cazul, a cambiei-nu poate fi utilizat cu documentele necesare la acreditivul subsidiar.

AD cesionat. Beneficiarul unui acreditiv documentar are dreptul ca o parte din întreaga valoare a AD deschis în favoarea sa să o cesioneze unui terț – beneficiarul cesiunii, cel mai adesea exportatorul real.

3.2. SCRISOAREA DE CREDIT

Scrisorile de credit sunt variante ale acreditivului care se utilizează îndeosebi în țările de influentă anglo-saxonă.

Scrisoarea de credit comercială reprezintă un document prin care banca emitentă se angajează în mod irevocabil fată de exportator, să onoreze cambiile trase asupra sa de către acesta, fie prin plată (daca tratele sunt la vedere) sau prin acceptare (daca tratele sunt la termen) cu condiția ca, o dată cu tratele, să fie prezentate și documentele menționate în scrisoarea de credit prin care se atestă expedierea mărfii. Documentele însoțite de cambii, sunt prezentate băncii emitente, până la o anumită dată, specificată în scrisoarea de credit.

Spere deosebire de acreditivul documentar, scrisoarea de credit este întotdeauna domiciliată în străinătate, la sediul băncii emitente din țara importatorului sau dintr-o terță țară, iar scrisoarea de credit nu presupune acoperirea cu fonduri a angajamentului de plată chiar în momentul emiterii ei; deci pentru importator este o formulă mai avantajoasă decât acreditivul. Pentru a putea să încaseze imediat contravaloarea mărfurilor livrate, exportatorul trebuie să sconteze cambiile, după acceptarea lor de către banca emitentă a scrisorii de credit, urmând ca la scadentă să se prezinte la încasare ultimul posesor al cambiilor.

Plata prin scrisoare de credit comercială prezintă siguranță atât pentru exportator, care are în acest sens angajamentul irevocabil al băncii emitente, cât și pentru importator, deoarece onorarea cambiilor se face numai cu dovedirea prin documente a îndeplinirii obligațiilor vânzătorului.

Scrisoarea de credit stand-by reprezintă o garanție emisă de banca importatorului în favoarea exportatorului, pentru o anumită sumă convenită în contractul comercial internațional, la care exportatorul poate apela în cazul nerespectării obligației de plată către debitor. Acest instrument nu se efectuează decât în cazul în care plata nu s-a efectuat.

3.3. INCASO DOCUMENTAR

Ca modalitate de plată utilizată în schimburile internaționale, incasoul este reglementat prin documentul intitulat ”Reguli si uzanțe uniforme pentru incaso”, cunoscut și sub denumirea de Publicația 522, revizuită în 1995 cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 1996.

3.3.1. DEFINIRE. MECANISMUL DERULĂRII

Incasoul documentar constă în ordinul pe care îl dă exportatorul băncii sale de a încasa (de aici denumirea de incasso) contravaloarea unei tranzacții comerciale și de a o vira în contul său; în acest sens el depune la banca sa documentele care atestă executarea obligațiilor sale contractuale(de aici caracterul documentar). Spre deosebire de plata prin AD, decontarea prin incaso este relativ simplă, ieftină, dar nereglementată bancar, ea bazându-se, în esență, pe obligația de plată a cumpărătorului asumată prin contractul comercial internațional, fără să comporte nici un angajament de plată din partea băncilor implicate în derulare.

Elementele esențiale care sunt specifice mecanismului incaso-ului:

a) operațiunea este o simplă vehiculare de documente, ca atare obligația băncilor se rezumă la prestarea unui serviciu în anumite condiții impuse de instrucțiunile primite de la exportator si de regulile Publicației 522.

b) documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri:

– comerciale (factura, documentele de transport, de proprietate)

– financiare(cambii, bilet la ordin, cec, chitanțe utilizate pentru a obține sume de bani)

În funcție de documentele vehiculate, se disting două tipuri de incaso:

– simplu – este un incaso de documente financiare neînsoțite de documente comerciale;

– documentar – este un incaso de documente comerciale însoțite sau nu de documente financiare;

scopul operațiunii este transmiterea documentelor comerciale sau financiare, de la beneficiarul plății la plătitor, contra plată, acceptare sau în alte condiții.

Mecanismul derulării prin incaso documentar:

(8)

(1)

(2)

(10) (3) (5) (6,7)

(4)

(9)

Figura 3.2. Mecanismul derulării incasoului documentar

Sursa: Negruș Mariana, Plăti si garanții internaționale, Editura Științifică, 1996

Principalele etape în derularea plătii prin incaso documentar sunt:

1. contractul comercial internațional prin care partenerii au convenit plata prin incaso documentar este documentul de referință pentru exportator în îndeplinirea obligațiilor sale.

2. livrarea mărfii. Acest moment declanșează ansamblul etapelor privind derularea incasoului documentar. Livrarea mărfii trebuie realizată în strictă concordantă cu termenele de livrare și condițiile privind marfa convenite prin contract. În urma livrării mărfii, exportatorul este în posesia documentelor prin care atesta îndeplinirea obligațiilor contractuale.

3. setul de documente însoțit de ordinul de plată la incaso este prezentat la banca exportatorului – banca emitentă. În ordinul de plată la incaso, exportatorul solicită în mod expres plata prin incaso și prezintă clar și precis condițiile în care vor fi înmânate documentele importatorului(contra plată / acceptare / alte condiții) și denumirea documentelor și a numărului de exemplare ce vor fi remise acestuia.

4. banca remitentă, acționând la ordinul clientului ei, emite propriul ei document – incaso documentar – în cadrul căruia preia și traduce întocmai instrucțiunile primite de la ordonator, pe care îl remite băncii importatorului însoțit de setul de documente depus de exportator atestând livrarea mărfii

5. notificarea importatorului. Banca prezentatoare, la sosirea documentelor, avizează importatorul de sosirea acestora.

6-7. documentele contra plată sau contra acceptare. In funcție de instrucțiunile primite în incaso documentar, banca prezentatoare eliberează importatorului documentele – fie contra plată, fie contra acceptarea cambiei(sau in alte condiții).

în posesia documentelor importatorul ridică marfa

9. după încasarea contravalorii documentelor de la exportator, banca importatorului remite banii(sau in cazul documente conta acceptare – remite cambia) băncii remitente.

10. la primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de încasarea exportului. În cazul în care prin instrucțiunile date au fost documente conta acceptare, îi remite cambia acceptată

În practică mai pot interveni una sau chiar mai multe bănci terțe.

3.3.2. PĂRȚI IMPLICATE ÎN DERULAREA

INCASO-ULUI

Denumirea părților implicate în derularea unui incaso, indiferent de caracterul său, simplu sau documentar, este consacrată prin Publicația 522:

– ordonatorul – client care încredințează operațiunea de incaso băncii sale, fiind exportatorul. După expedierea într-un interval de timp optim, depune la banca ce îl deservește setul de documente prin care atestă expedierea mărfii în concordanța cu condițiile contractuale;

– banca remitentă – banca la care ordonatorul a încredințat operațiunea de incaso și care primește de la ordonator documentele însoțite de instrucțiunile privind încasarea și care are rolul de a remite documentele unei alte bănci, dându-i totodată dispoziții de lucru conform instrucțiunilor ordonatorului și practicii bancare;

– banca însărcinata cu încasarea – orice bancă, alta decât banca remitentă intervenind în operația de incaso, primește documentele cu dispozițiile de încasare de la banca remitentă, având sarcina de a asigura prezentarea documentelor trasului și de a obține încasarea (acceptarea, îndeplinirea altor condiții), transmițând în sens invers, conform instrucțiunilor primite, rezultatele incaso-ului(sume de bani, efecte de comerț acceptate)

– banca prezentatoare, respectiv banca însărcinată cu prezentarea documentelor trasului, în cazul în care operațiunea nu poate fi realizată direct de banca însărcinată cu încasarea,

– trasul – acela la care prezentarea documentelor trebuie făcută potrivit ordinului de încasare, acesta este cumpărătorul, importatorul, în general este destinatarul documentelor vehiculate în incaso, căruia, conform instrucțiunilor exportatorului, banca îi solicită să îndeplinească o anumită condiție în schimbul eliberării documentelor.

RISCURILE DERULĂRII PLĂȚILOR PRIN INCASO DOCUMENTAR

Plata prin incaso nu presupune nici o garanție a plății în afară de obligația asumată de cumpărător prin contractul comercial, rezultă că incaso este o sursă de riscuri deloc neglijabile pentru vânzător.

a) Riscul întârzierii la plată, care decurge din faptul că circuitul documentelor este imprecis ca durată, dând astfel posibilitatea importatorului de a întârzia el însuși să se prezinte pentru preluarea documentelor contra plată.

b) Riscul de neplată din partea importatorului în cazul în care elementele de insecuritate apar cu o amploare sporită, importatorul găsind caile de întrerupere a raporturilor contractuale sau asumându-și riscurile neexecutării contractului (plății) în schimbul altor avantaje.

c) Riscul diminuării încasării apare ca o consecință directă a primelor două categorii de riscuri semnalate (întârziere sau neplată), putânu-se manifesta în trei forme:

scăderea valorii și implicit a prețului mărfii, fie ca urmare a deprecierii acesteia în perioada de întârziere, fie ca urmare a acceptării de către exportator a diminuării prețului în vederea lichidării tranzacției cât mai repede și cu costuri minime

efectuarea unor cheltuieli suplimentare în sarcina exportatorului pentru manipularea, depozitarea și protecția mărfii, staționarea mărfii pe mijloace de transport etc.

plata de către exportator a unor dobânzi neluate în calculul de eficiență a exportatorului în cazul în care operațiunea este finanțată de un terț până la momentul încasării

d) Riscul pierderii mărfii, care poate surveni fie în cazul în care marfa este expediată direct pe adresa unui cumpărător de rea credință care și-o însușește, o înstrăinează și refuză plata sau în cazul în care perioada de staționare în antreprize sau pe mijlocul de transport se prelungește peste limita legală impusă de reglementările vamale sau dacă costurile de stocare și protecție depășesc valoarea mărfii.

MODALITĂȚI DE DIMINUARE A RISCURILOR ÎN OPERAȚIUNILE COMERCIALE CU PLATA PRIN INCASO DOCUMENTAR

În general, se recomandă ca măsuri necesare de evitare a riscurilor operațiunilor pe baza de incaso:

practicarea incasoului numai în relații cu parteneri siguri, cunoscuți și de o seriozitate și bonitate de necontestat;

măsuri de păstrare a controlului asupra mărfii prin expedierea ei pe numele unui terț, la dispoziția cumpărătorului(operațiune de vinculare);

obținerea prin contract a unor clauze de garantare prin diferite modalități a plății prin incaso

În faza întocmirii contractului riscul de neplată poate fi evitat, în principal prin includerea în contract a unor clauze acceptate de importator, care pot avea în vedere:

solicitarea unui avans de la importator în contul livrărilor de mărfuri contractate. Valoarea avansului se poate stabili luând în considerare potențialele cheltuieli pe care vânzătorul ar trebui să le facă cu returnarea mărfii în țara sa sau redirijarea pe altă piața în cazul refuzului de plată al importatorului;

stipularea în contract a plății prin utilizarea cambiilor, precizându-se expres dreptul vânzătorului de a prezenta cumpărătorului, o dată cu documentele, o cambie trasă asupra acestuia spre a fi plătită sau acceptată și avalizată. Aceasta clauza din contract trebuie să se regăsească și în ordinul de încasare, prin instrucțiuni precise și complete pe care le dă exportatorul băncii însărcinate cu încasarea

solicitarea unei scrisori de garanție bancară prezentată de importator privind efectuarea plății.

În faza de expediere a mărfii și întocmirii documentelor spre a fi remise importatorului:

executarea cât mai corectă a contractelor din punct de vedere al cantității și calității mărfii, precum și a îndeplinirii întocmai a tuturor obligațiilor contractuale, pentru a nu da importatorului prilejuri de a obstrucționa plata;

stoparea livrării mărfii, oricând există indicii de elemente ce ar putea determina neplata sau întârzierea la plată (marfa necorespunzătoare, ezitări ale cumpărătorului în preluarea mărfii, situație financiară precară a partenerului)

întocmirea de documente de export în strictă conformitate cu condițiile contractului comercial și instruirea cât mai clară a băncilor cu privire la elementele de derulare a incasoului și la acțiunile de întreprins în caz de neplată (protest, nedirijarea sau returnarea documentelor, acțiuni de stocare și protejare a mărfii)

emiterea și întocmirea unor documente, astfel încât să permită exportatorului controlul asupra mărfii până la destinație

Vinculația este o altă modalitate de anulare a riscului de neplată. Expedierea mărfurilor se face pe adresa unei bănci corespondente a băncii comerciale românești sau pe adresa unei case de compensație sau depozit general, se menține, însă, riscul de nepreluare al mărfurilor în cazul în care importatorul nu mai este interesat de marfă.

În cazul incasoului documentar în care plata a fost prevăzută în tranșe potrivit livrărilor efectuate, dacă importatorul nu achită documentele aferente unei tranșe, exportatorul poate sista livrările următoare și să solicite importatorului pentru celelalte livrări plata prin AD, concomitent cu inițierea acțiunii pentru plata incasoului neachitat.

Pe tot parcursul derulării incasoului, exportatorul, ca inițiator al operațiunii, trebuie să urmărească și marfa până în momentul plății ei.

ORDINUL DE PLATĂ (O.P.)

CONCEPT. CARACTERISTICI

Ordinul de plată este dispoziția dată de o persoană (denumită ordonator) unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane(denumită beneficiar) în vederea stingerii unei obligații bănești provenind dintr-o relație directă existentă între ordonator și beneficiar.

Ordinul de plată se caracterizează prin:

a) relația de plată se declanșează ca urmare a unei obligații asumate sau datorii preexistente, ce urmează a se stinge o data cu onorarea O.P.

b) operațiunea este pornită la inițiativa plătitorului(ordonatorul)

c) revocabilitatea este trăsătura fundamentala a O.P.. aceasta constă în faptul că ordonatorul își poate retrage sau modifica instrucțiunile de plată date băncii, cu condiția ca ordinul său inițial să nu fi fost executat prin plată în favoarea beneficiarului.

d) provizionul (depozitul bancar) este absolut obligatoriu în cazul O.P. aceasta presupune obligația ordonatorului ca o dată cu emiterea O.P. să creeze bănci și sursa de fonduri necesare.

e)din punct de vedere al modalităților de încasare O.P. poate fi: – simplu, încasarea sa nefiind condiționată de prezența vreunui document sau explicații cu privire la scopul plătii; – documentar, încasarea sa fiind determinată de obligația beneficiarului de a prezenta anumite documente (facturi, dovada plății unor chirii, a unor speze de transport) indicate de ordonator în O.P.

3.4.2. PĂRȚI IMPLICATE

Părțile implicate, de regulă în derularea unui O.P., sunt:

– ordonatorul, cel care inițiază operațiunea; el este cel care plătește, stabilește condițiile plății, constituie provizionul bancar în vederea efectuării plății; poate revoca în orice clipă plata până în momentul efectuării ei;

– beneficiarul este cel în favoarea căruia se face plata; trebuie să se conformeze condițiilor prevăzute în O.P. ; până în momentul plății nu are certitudinea încasării sumei;

– băncile care intervin în derularea operațiunii au simplul rol de prestatoare de servicii. Singurele răspunderi ale băncii sunt legate de manipularea corectă a valorilor încredințate. Aceste bănci în practică sunt denumite: banca ordonatoare, la care ordonatorul dă dispoziție privind efectuarea plății prin O.P. și la care constituie depozitul și banca plătitoare, cea la ghișeele căreia se achita suma beneficiarului plății.

3.4.3. MECANISMUL DERULĂRII PLĂȚII

(5)

(1)

(4) (6) (8) (2)

(7)

(3)

Figura 3.3. Mecanismul derulării plății prin ordin de plată

Sursa: Negruș Mariana, Plăți și garanții internaționale, 1996

contract comercial conținând obligația de plată în sarcina importatorului

emiterea ordinului de plată; importatorul este obligat să constituie un depozit (provizion) pentru acoperirea cu fonduri a ordinului de plată;

instrucțiuni privind efectuarea plății prin ordin de plată;

notificarea beneficiarului plății, exportatorul;

expediția mărfii;

prezentarea documentelor / încasarea plății;

acoperirea plății;

notificarea și predarea documentelor

În România, în vederea efectuării plății prin ordin de plată ordonatorul (importatorul) completează formularul Declarația de plată valutară externă. Datele solicitate pentru ordinul de plată sunt: numele băncii ordonatorului; numele complet, adresa exactă și codul fiscal al ordonatorului; modalitatea de plată (ordin de plată); suma de plată în cifre și litere; felul valutei; numele complet, adresa exactă și numărul contului beneficiarului; numele complet, adresa exactă a băncii beneficiarului; numărul și data contractului extern; speze și comisioane; lista documentelor; import de marfă sau import de marfă pentru prelucrare; țara vânzătorului; numărul și data buletinului vamal de import; felul mărfii; instrucțiuni suplimentare pentru bănci.

3.5. VINCULAȚIA

Este o modalitate de plată caracterizată prin expedierea de către vânzător a mărfurilor pe adresa unei bănci din străinătate și nu a cumpărătorului. La venirea mărfurilor banca îl avertizează pe cumpărător că îi pune marfa la dispoziție, după ce acesta achită suma convenită cu vânzătorul. Banca îi remite vânzătorului suma încasată, mai puțin comisionul bancar, cheltuielile de depozitare și altele.

Mecanismul derulării plăților pe baza de vinculație se aseamănă cu cel al incaso-ului documentar, deosebirea constând în faptul că marfa nu este livrată importatorului, ci băncii acestuia. În perioada dintre expedierea mărfurilor de către vânzător și încasarea sumei convenite de la cumpărător, vânzătorul acordă un credit comercial cumpărătorului. Vinculația este o modalitate de plată greoaie și costisitoare, banca asumându-și un rol dificil, neconform cu obiectul ei de activitate, deci va reclama comisioane ridicate, motiv pentru care este mai puțin utilizată în tranzacțiile internaționale.

PARTEA A II – A

RISCURILE ȘI MODALITAȚILE DE

EVITARE A LOR ÎN PLĂȚILE INTERNAȚIONALE

CAPITOLUL IV

RISCUL ȘI PROBLEMATICA LUI

4.1. DEFINIREA ȘI TIPOLOGIA RISCULUI

Din punct de vedere al managementului afacerilor prin risc se înțelege atât probabilitatea câștigurilor dar și a pierderii.

Când probabilitatea de apariție a unei stări ale naturii este”1” spunem că suntem în situație de certitudine.

Când se cunoaște probabilitatea de apariție a stării naturii dar aceasta probabilitate este mai mică decât “1” suntem în situație de risc.

Când nu se cunoaște nici probabilitatea de apariție a stării naturii suntem în situația de incertitudine.

În domeniul economic, riscul reprezintă un eveniment viitor și probabil, a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi. El poate fi previzibil, atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuți cu anticipație și neprevizibil, determinat de situații fortuite. În economie sunt unele situații asupra cărora factorii incerți au o influență mai mare, iar elementele de probabilitate o pondere mai ridicată, activități care, prin specificul lor comporta riscuri mai mari.

Riscurile se pot clasifica după mai multe criterii:

Dependența de voința managementului, după care avem:

– riscul speculativ care în ciuda marii diversități a manifestării lui prezintă unele caracteristici comune:

este acceptat – rezultă dintr-un fapt rațional, el nu este asumat fără ca managementul să fie în cunoștință de posibilitatea apariției lui

este delimitabil – managementul poate decide în aranjamentele sale cu privire la mărimea riscului în funcție de limita bugetului și politica pe care o promovează.

se realizează în timp – abia după o perioada de timp managementul poate trage concluzii cu privire la succesul sau insuccesul de pe piață al unui produs, la oportunitatea unei afaceri.

Atitudinea față de acest risc este diferită de la o firmă la alta putând merge de la “gustul riscului” până la aversiune totală trecând prin faza de neutralitate. Firma poate estima efectele nefaste pe care riscurile speculative le provoacă intervenind în gestionarea acestora prin tehnici speciale.

riscul pur este contrar riscului speculativ:

nu este acceptat în contrapartida unei posibilități de câștig. Realizarea sa determină o pierdere pentru firmă în timp ce nerealizarea nu constituie un câștig

nu este delimitabil – firma nu poate decide cu privire la mărimea pierderilor sale în caz de dezastru

nu se realizează în timp – apare ca unic fenomen aleatoriu de multe ori fără semnale de avertizare

este un eveniment aleatoriu independent de voința părților – aceste doua caracteristici au fost preluate de legiuitor pentru a defini natura contractului de asigurare.

Riscurile pure sunt consecința evenimentelor accidentale sau fortuite. Ele par a proveni din acțiuni exterioare, evenimente de forță majoră (urgente, inundații, cutremure) sau de comportamente anormale ale oamenilor(războaie, atentate). Fiind prin natura lor evenimente independente de voința managementului este greu de controlat, motiv pentru care protecția împotriva lor se face prin transferul responsabilității companiilor de asigurări.

Originea riscurilor după care avem:

riscuri provenite de la și din activitatea firmei. Sunt riscuri generate de activitatea de concepție, comercializare și exploatare. Fiecare din aceste activități generează centre de risc care trebuie identificate și gestionate.

riscuri provenite din exteriorul firmei. Activitatea unui agent economic se desfășoară într-un mediu politic, social și economic care din perspectiva riscului are influente puternice asupra acestuia.

Natura riscului: riscul investitorilor pasivi; riscul de țară; riscul întreprinderii; riscul investițiilor financiare; riscul investițiilor materiale.

4.2. RISCUL ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Pe parcursul derulării contractului comercial pot apărea, atât pentru exportator, cât și pentru importator o serie de riscuri.

Într-un sens general, prin risc se înțelege posibilitatea, exprimată în termeni probabilistici, de obținere a rezultatelor favorabile sau nefavorabile într-o acțiune viitoare, în domeniul la care ne referim, în relațiile economice internaționale.

Într-o accepțiune mai restrânsă, noțiunea de risc este circumscrisă numai la sfera evenimentelor exterioare, neimputabile conduitei partenerului contractual. În acest sens, s-a arătat ca riscul constituie”… un eveniment viitor și probabil a cărei producere ar putea provoca anumite pierderi”1 precizându-se ca el “poate fi previzibil, atunci când factorii care ar conduce la pierderi pot fi prevăzuți cu anticipație, și neprevizibil, determinat de situații fortuite”2

1 Dicționar de Economie Politică, București, Editura Politica,1974, pag. 679

2 Victor Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internațională, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982 ,pag.10

Într-o altă formulare prin risc se înțelege “posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice (export, import, cooperare), ca rezultat al producerii unor evenimente, fenomene imprevizibile” 1

Cauzele care generează riscurile sunt numeroase și pot fi de natura comercială sau necomercială. Astfel sunt socotite riscuri comerciale: insolvabilitatea cumpărătorului, neplata la termen a contravalorii mărfi sau serviciului, neacceptarea de cumpărător a mărfurilor. În grupa riscurilor necomerciale sunt incluse cele determinate de: starea de război, exproprierea sau intervenția guvernamentală care împiedică plata, schimbarea regimul politic, adoptarea de restricții privind transferurile valutare, anularea licențelor de import, export; calamități naturale.

Într-o altă accepțiune2 riscurile sunt împărțite în riscuri interne, localizate în domeniul capacității de realizare umană, al dotării cu mijloace materiale, în procesele economice ale întreprinderilor de comerț exterior privind depozitarea, manipularea și transportul mărfurilor și riscuri externe, apar între parteneri în procesul derulării tranzacției, cuprinzând pe de o parte riscurile contractuale și pe de alta parte riscurile conjuncturale. Din riscurile interne fac parte: – riscurile din sfera producției și anume: a) riscul de inovație, vizând modernizarea producției pentru export; b) riscul tehnologic, se manifestă în cazul punerii în fabricație a unor produse noi, constă în posibilitatea nerealizării în totalitate sau nerealizării la timp a produsului respectiv; – riscurile legate de cooperarea internă în producție, apar în cazul exporturilor complexe și ale acțiunilor de cooperare în producție; – riscul informațional se manifestă sub forma întârzierilor sau deformărilor în circuitul informațional între două sau mai multe unități ale aparatului operativ implicate într-o tranzacție de export; – riscurile în domeniul logisticii mărfurilor, constau în apariția pierderilor sau avariilor pe parcursul transportului sau cu prilejul depozitării sau manipulării; – riscurile în domeniul factorului “capacitate de realizare umană”. Dintre riscurile externe: – riscul de neexecutare; – riscul de insolvabilitate(riscul de credit);- riscul de preț; – riscul valutar.

Principalele riscuri ce pot apărea pe parcursul derulării unui contract comercial3

Riscuri cauzate de parteneri

Riscuri privind producerea mărfii sau efectuarea serviciului

Acest risc se manifestă pentru exportator prin aceea că importatorul anulează unilateral comanda, refuzând în mod nejustificat să preia marfa.

În ceea ce îl privește pe importator acest risc se manifestă prin aceea că exportatorul nu poate efectua comanda din rațiuni tehnice sau financiare, neexecutând contractul sau executându-l defectuos.

2) Riscul de neplată

Pentru exportator se manifestă prin faptul că cumpărătorul nu plătește marfa iar, pentru importator riscul este reprezentat de faptul ca exportatorul nu restituie avansul pe care acesta i l-a dat.

1 Mariana Negrus, Plăți și garanții internaționale, Editura ALL 1996, pag.279

2 Puiu Alexandru, Conducerea, tehnica și eficiența comerțului exterior, Editura Didiactică și Pedagogică, Bucuresti,1989

3 Negruș Mariana, Mijloace și modalități de plată internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, 1986 pag.62

Riscuri determinate de situația social – politică:

1) Riscul politic

Pentru exportator riscul politic apare atunci când evenimente politice îl împiedică pe importator sa respecte condițiile contractuale.

Pentru importator, forma de manifestare este reprezentată de faptul că evenimente politice și sociale îl împiedică pe exportator să realizeze contractul.

2) Riscul de transfer

Pentru exportator, statul refuză să efectueze plăți în moneda convenită în contract.

Pentru importator, plățile fără garanție de transfer nu pot fi efectuate și marfa nu poate fi achitată.

3) Riscuri valutare

Pentru exportator se manifesta prin devalorizarea monedei de contract.

Pentru importator – revalorizarea monedei de contract.

4.3. RISCURILE ÎN PLĂȚILE INTERNAȚIONALE

În sistemele de plăți si decontări, caracteristicile și modul de manifestare ale fiecărui tip de risc, precum si corelațiile dintre ele derivă din însuși modalitatea de derulare a tranzacțiilor care au determinat transferurile de fonduri.

Înțelegerea dintre doua părți privind efectuarea unui schimb, finalizată prin încheierea unei tranzacții, conține, de regulă, două componente dintre care prima constă în livrarea unui bun, prestarea unui serviciu sau transferul proprietății asupra unui activ financiar, iar a doua din transferul fondurilor bănești echivalente.

Asociate cu derularea celor două componente ale unei tranzacții sunt, cel puțin, următoarele trei riscuri posibile pe care și le asuma atât părțile, cât și intermediarii implicați: diferența de timp dintre momentul încheierii tranzacției și momentul desfășurării fiecăreia dintre cele două componente menționate, cunoscută sub denumirea de "întârziere în executare “; nesimultaneitatea finalizării celor două componente ale tranzacției; posibilitatea eșecului în finalizarea componentei privind transferul de fonduri bănești, datorat mediului de decontare.

Din multitudinea de riscuri asociate sistemelor de plăți, cele mai numeroase, sunt evident cele financiare. Pot apărea, de asemenea, riscuri legate de carențele legislative, erorile umane și operaționale datorate lipsei securității în sistemele de plăți. Sistemele de plăți sunt confruntate cu un triplu risc financiar.

Primele tipuri de riscuri cărora trebuie să le facă fată, in mod uzual, cei doi parteneri care au încheiat o tranzacție sunt riscul de credit și riscul de lichiditate.

Riscul de credit constă în pericolul ca, pe parcursul derulării unei tranzacții, una din părți să sufere o pierdere în legătura cu realizarea creanțelor pe care le are asupra celorlalți participanți. Acești participanți pot fi partenerul cu care a fost încheiată tranzacția, intermediarul sau intermediari care asigură plata și /sau intermediarul sau intermediarii care asigură livrarea. Riscul de credit apare în situația în care unul dintre participanți, pe parcursul derulării tranzacției, nu își achita obligațiile, în cele mai multe cazuri eșecul unui participant în onorarea obligațiilor asumate intr-o tranzacție fiind rezultatul intrării sale în starea de insolvabilitate.

În plățile intermediate, riscul de credit al cumpărătorului față de vânzător apare atunci când transferul fondurilor bănești se realizează înaintea recepționării produsului; riscul de credit al vânzătorului față de cumpărător apare când transferul produsului s-a realizat înaintea recepționării fondurilor bănești; riscul băncii cumpărătorului față de acesta se realizează când transferul fondurilor către banca vânzătorului s-a realizat înaintea recepționării fondurilor; iar riscul băncii vânzătorului față de banca cumpărătorului apare când transferul fondurilor către vânzător s-a făcut înainte ca acestea să fi fost disponibile în contul băncii cumpărătorului sau înaintea recepționării finale a fondurilor de la cumpărător, prin intermediul băncii sale, în contul său deschis în evidentele băncii centrale.

Riscul referitor la situația în care banii constituie, la scadentă, ceea ce lipsește pentru finalizarea derulării tranzacției se numește risc de lichiditate.

Riscul de lichiditate este constituit de pericolul ca partenerul care datorează fondurile bănești într-o tranzacție să fie în imposibilitatea de a se achita la timp de obligația de plată. Acest fapt, în primul rând, afectează în mod negativ poziția de lichiditate a primitorului banilor, pe care acesta mizează ca o va avea la un moment dat.

Criza de lichiditate poate să apară neașteptat si poate fi determinată de înțelegerile prealabile privind transferul de fonduri precum și de modalitățile tehnice de efectuare a acestuia.

Riscul de lichiditate, în plățile intermediate, apare pentru banca cumpărătorului față de cumpărător dacă acesta din urmă nu disponibilizează fondurile necesare la momentul corespunzător; pentru banca vânzătorului față de banca cumpărătorului dacă aceasta din urmă nu disponibilizează fondurile necesare la momentul corespunzător; iar pentru vânzător față de banca sa dacă acasta nu disponibilizează fondurile la momentul corespunzător.

Riscul sistemic corespunde probabilității ca falimentul unuia sau mai multor participanți la sistem să determine probleme de lichiditate sau solvabilitate pentru alți participanți și să împiedice derularea unui număr mare de plăți.

În plățile internaționale, însă, riscurile cărora trebuie sa le facă față, atât importatorul, cât si exportatorul, sunt cele legate de riscul valutar.

4.4. RISCUL VALUTAR

Riscul valutar este una dintre formele riscurilor afacerilor, mai exact, o formă a riscurilor operațiunilor economice internaționale, operațiuni considerate a fi, în general, mai riscante decât cele economice interne.

În condițiile flotării cvasigeneralizate a cursurilor monedelor convertibile, există un risc pentru toți cei care fac operațiuni în monede străine, indiferent că acestea sunt operațiuni pur monetare, de vânzare – cumpărare a unor sume în monede diferite, sau sunt operațiuni cu mărfuri, servicii, titluri străine, etc care apelează la monede străine și la convertirea acestora în monedă națională. La asemenea operațiuni apelează și firmele multinaționale în relațiile dintre filiale.

Rezultatul operațiunilor în monede străine va fi influențat, într-o anumită măsură, de variația cursului dintre moneda națională și moneda străină, în momentul lichidării respectivei operațiuni, față de un curs anterior. Fluctuația cursului va avea o incidență favorabilă, nefavorabilă sau nulă. Se înțelege că modificarea cursului are loc numai dacă operațiunea este la termen, adică lichidarea acesteia are loc la o dată ulterioară încheierii, și numai pentru cei care utilizează monede străine.

În privința primei condiții, aceasta se prezintă în cele mai multe cazuri, deoarece sunt puțin frecvente plățile în chiar momentul încheierii tranzacțiilor (plăți cash). Cele mai multe sunt plăți amânate, fie ca urmare a unei livrări pe credit, fie datorită intervalului necesar circuitului documentelor de plată, interval care înseamnă, de fapt, tot un credit.

Referitor la efectuarea plății în monedă străină, numai un număr restrâns de monede sunt larg utilizate în plățile internaționale. Acestea sunt euromonedele, dintre care dolarul are o pondere de 60% din total. Datorită concurenței, facturarea operațiunilor externe se face într-o monedă care este obiect al negocierii. Aceasta poate fi moneda unuia dintre parteneri sau o terță monedă, mai ales în cazul în care partenerii provin din țări cu monedă neconvertibilă.

S-a pus întrebarea dacă riscul valutar este, într-adevăr, important. Exemple numeroase au arătat pierderi foarte mari înregistrate de firme.

Riscul valutar este definit ca posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii contractului și data efectuării încasării și plății în valută sau de către alți autori, ca un concept de variabilitate, reflectând incertitudinea producerii modificării cursului și a mărimii acestei modificări.

Deoarece modificarea cursului valutar poate provoca fie un câștig, fie o pierdere, riscul valutar se consideră că aparține categoriei riscurilor speculative deci nu riscurilor pure care, ori de câte ori se produc, vor avea ca urmare o pierdere. Măsura riscului valutar este cunoscută sub denumirea de expunere la risc.

În privința definiri cursului valutar, există mai puțină uniformitate, vorbindu-se despre diferite feluri de risc valutar, astfel se face distincție între riscul din punct de vedere economic și cel financiar, ultimul referindu-se la riscul de tranzacție și cel de bilanț.

Din punct de vedere economic, riscul valutar reprezintă pericolul ca o anumită afacere să devină necompetitivă, deoarece puterea de cumpărare a monedei în care aceasta se exprimă a crescut într-atât, încât concurenții ale căror costuri se exprimă în alte monede au dobândit un avantaj semnificativ. Altfel spus, costurile unei afaceri au urcat, în termeni reali (corelat cu procentul inflației), ceea ce amenință profitul și pondera pe piața a firmei.

Riscul de tranzacție exprimă măsura în care valoarea încasărilor și plăților viitoare în monedă națională poate fi afectată de fluctuațiile cursului valutar. Se referă deci la riscul de pierdere dintr-o încasare amânată sau de a câștiga în plus pentru o plată amânată.

Riscul de tranzacție este legat de existența unui contract. O expunere la riscul de tranzacție este o expunere de flux bănesc (cash flow), asociată cu un flux comercial(debitor comercial sau creditor comercial), exprimat în monedă străină, sau un flux de capital (rambursarea unui împrumut, plata unui dividend etc.) exprimat în monedă străină.

Riscul valutar se materializează în efortul financiar suplimentar pe care exportatorul sau importatorul, după caz, trebuie să-l facă pentru procurarea unei sume exprimată în altă valută de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract.

Riscul valutar pentru exportator apare în situația în care, la data încasării sumei, valuta în care s-a efectuat tranzacția – valuta de contract – are o putere de cumpărare mai mică decât în momentul încheierii contractului. Respectiv, pe intervalul ce s-a scurs din momentul încheierii contractului până în momentul încasării sumei, valuta de contract a suferit o depreciere (devalorizare).

În timp ce deprecierea monedei de contract dezavantajează pe exportator, ea avantajează pe importator. Importatorii sunt întotdeauna interesați să plătească intr-o monedă în curs de depreciere.

Consolidarea valutară, din punct de vedere al exportatorului, urmărește evitarea riscului deprecierii relative a valutei de contract care ar duce la diminuarea eficientei operațiunii de export (încasare de valută) prin obținerea unei valori inferioare exprimată la cursul de schimb fată de o terță valută sau terțe valute de care exportatorul are nevoie pentru plăți viitoare.

Riscul valutar pentru importator apare în situația în care la data plății, valuta în care s-a încheiat tranzacția are o putere de cumpărare mai mare decât în momentul încheierii contractului respectiv; pe intervalul amintit valuta de contract s-a repreciat (revalorizat). Riscul valutar se materializează prin efortul suplimentar pe care importatorul trebuie să îl facă pentru procurarea unei sume exprimată în altă valută, de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract.

Efectele fluctuației cursurilor asupra exportatorilor și importatorilor.

Presupunem un export de mărfuri din S.U.A. în Germania, încheiat la 1 martie, livrarea și plata urmând să se facă peste două luni, deci la 1mai . Cursul, la momentul încheierii tranzacției, era de 1$=1,7DM. Moneda de plată, care, se negociază între parteneri, este marca germană. Prețul din contract este de 25.000 DM. În momentul încasării prețului, cursul dintre cele două monede era de 1$=1,5 DM. Se constată o depreciere a dolarului în raport cu marca. Exportatorul, însă, încasează suma prevăzută în contract, obținând în moneda națională, în dolari, mai mult.

Dacă plata s-ar fi făcut imediat sau dacă nu s-ar fi schimbat cursul, exportatorul ar fi încasat 14705,9 dolari. Depreciindu-se moneda sa, încasează cei 25.000 DM dar schimbându-i la cursul de 1$=1,5DM obține 16.666,67$. Plusul de dolari pe care l-a obținut reprezintă o primă valutară, efect al deprecierii monedei sale față de moneda de plată sau efectul reprecierii monedei de plată față de propria monedă. O asemenea stimulare îl va determina pe exportator sa vândă mai mult, cu condiția să existe în străinătate cerere pentru mărfurile pe care le comercializează. Exportatorul poate proceda la reducerea prețului de ofertă în mărci, fără să piardă din încasările în dolari avute în vedere la încheierea tranzacției. În acest fel el are posibilitatea să devină mai competitiv față de concurenții săi provenind din țări ale căror monede nu s-au depreciat. Reducerea este posibilă numai în cazul în care, în interior, adică în S.U.A., să nu crească prețurile, indiferent de cauza care ar provoca această creștere care ar anula avantajul competitiv al exportatorului american. Limita la care acesta poate reduce prețul fără însă a pierde este de 22058,83DM.

În ceea ce privește reacția cererii la reducerea prețului, aceasta depinde de natura produsului, de elasticitatea la modificările de preț. Dacă cererea externă este inelastică la reducerea prețului sau elasticitatea este negativă, se vor reduce încasările; dacă sunt produse al căror consum nu sporește prin ieftinire deprecierea monedei nu va mări cererea externă. Totodată trebuie avut în vedere și faptul că dimensiunea cererii externe depinde și de evoluția conjuncturii economice în alte țări, depinde dacă este stare de recesiune sau avânt.

Dacă celelalte condiții sunt îndeplinite, deprecierea monedei naționale stimulează exporturile din tara cu moneda depreciată.

Dacă însă moneda de plată ar fi fost moneda depreciată, adică dolarul american, situația s-ar fi prezentat astfel:

Exportatorul, firma din S.U.A. va încasa prețul prevăzut în contract exprimat în dolari, deci 14705,9 dolari. Deoarece moneda de plată este însăși moneda sa, noul curs al acesteia nu va influența rezultatele sale financiare.

Pentru importator, însă, pentru a cumpăra suma în dolari de care are nevoie pentru plata acestui import, va cheltui, pe baza noului curs, 22058,83DM. Deci, importatorul înregistrează o economie de 2941,17 DM, ceea ce îl va cointeresa în a importa mai mult din țara cu moneda depreciată, cu condiția să existe cerere pentru mărfurile oferite de respectiva țară. Importatorul, datorită economiei pe care a realizat-o în raport cu prețul de tranzacție, poate reduce prețul de vânzare în interior al mărfurilor cumpărate din țara cu moneda depreciată, până la nivelul sumei necesare pentru plata respectivului import. Rezultă că importatorii devin interesați în a cumpăra mărfuri din țara cu moneda depreciată, deoarece importurile le revin mai ieftin.

Deprecierea monedei naționale ajută exporturile țării cu moneda depreciată, dar numai cu îndeplinirea anumitor condiții, cel mai important fiind stabilirea în interior a preturilor.

Dacă un exportator din S.U.A. exportă mărfurile sale în Marea Britanie, iar situația ar fi fost astfel: prețul din contract este de 90.000 $, plata urmând să se facă în lire sterline. Cursul în momentul încheierii contractului, era de1£=1,8$, deci echivalentul în lire sterline devine 90.000$:1,8$/£’50.000£. În momentul plății, cursul devine 1£ =1,75$. Deci lira sterlină s-a depreciat, adică moneda de plată, față de dolar, moneda națională a exportatorului. Încasând prețul prevăzut în contract, adică 50.000£, exportatorul va obține în moneda sa nu 90.000 $, ci numai 87.00$ deci înregistrează o pierdere de 12.50$. Deci, dacă deprecierea monedei sale pare să fie un efect pozitiv, înțelegând prin aceasta sporirea interesului de a exporta, încasarea într-o monedă depreciată are drept consecință pierderea din încasări în moneda națională.

Situația importatorului din țara cu moneda depreciată.

Un import în S.U.A. din Germania. Ca urmare a deprecierii dolarului, cumpărarea celor 25.000 DM îl va costa pe importatorul american nu doar 14705,9 $, așa cum s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi schimbat cursul, ci 16666,7$, pe baza noului curs. Rezultă deci o scumpire a importurilor, exprimate în moneda depreciată – dolarul – de la 14705,9 la 16666,7$. Scumpirea importurilor poate provoca o reducere a cererii, în special la bunurile substituibile. Dacă importurile constituie bunuri deficitare și nesubstituibile pe seama producției interne, deprecierea monedei nu va duce la restrângerea importurilor, ci doar la scumpirea acestora, cu efecte nefavorabile asupra situației financiare a importatorilor, care vor cheltuii mai mult, și asupra nivelului general al preturilor în economie, exercitându-se, asupra acestora, o presiune inflaționistă.

Deprecierea monedei unei țări are efecte diferite asupra participanților la operațiunile comerciale internaționale: stimularea exporturilor, dar și de alimentare a inflației și de reducere a avantajului comparativ astfel creat; dar și de constrângere în sensul economisirii consumului de materii prime, energie.

Deprecierea unei monede înseamnă, în același timp, aprecierea celeilalte monede față de prima. Dacă exportatorul din Germania accepta stabilirea prețului și plata acestuia în dolari, va obține, în schimbul sumei respective, o sumă mai mică în moneda sa decât cea avută în vedere la încheierea tranzacției. În exemplul dat, dacă ar fi rămas cursul neschimbat, exportatorul ar fi obținut 25.000DM. Scumpirea mărcii face ca încasările sale să fie de numai 22058,83DM. Pentru a nu pierde ar trebui să mărească prețul de ofertă exprimat în moneda străina, în dolari, de la 14705,9$ la 16666,67$, preț care i-ar aduce aceleași încasări în moneda sa. Scumpirea prețului diminuează competitivitatea produselor sale în raport cu ale concurenței. Scumpirea monedei naționale în raport cu moneda străină îl obligă pe exportator la o mai bună gestiune. El este ajutat și de efectul aprecierii monedei asupra importurilor, acestea ieftinindu-se, lucru care se reflectă la materii prime și energie pentru producție, acestea intrând în costuri cu sume mai mici, exercitând un efect favorabil asupra nivelului general al prețurilor în țara cu moneda apreciată.

Dacă prețul de export se exprimă în moneda apreciată a exportatorului, situația rezultatelor acestuia nu se schimbă față de momentul încheierii tranzacției. Efectul aprecierii monedei de plată se transferă asupra importatorului, care va cheltui mai mult în moneda sa pentru aceeași cantitate importată. Dacă cererea scade va fi înclinat sa reducă importurile din țara cu moneda apreciată.

Acoperirea sau consolidarea valutară, din punct de vedere al importatorului, are scopul de a asigura suficiența resurselor planificate într-o terță valută pentru a acoperii prin schimb, la scadență, sumele necesare plății. Riscul importatorului este acela al creșterii valorii relative a valutei de contract față de valuta sau valutele în care își are constituite resursele financiare alocate tranzacției. În timp ce aceasta situație dezavantajează pe importator, ea avantajează pe exportator.

Riscul valutar nu are in vedere decât pierderea, evoluția în sens avantajos a cursului valutar pentru exportator sau importator repezită câștigul. Luând în considerare aceasta delimitare în decizia privind preîntâmpinarea sau atenuarea riscului valutar, se impune a fi avute în vedere următoarele aspecte:

– riscul fiind un eveniment probabil și viitor, estimarea și cuantificarea lui necesită din partea celor care trebuie să adopte măsuri, stăpânirea unui ansamblu de informații și experiență care să permită o apreciere cât mai corectă a desfășurării evenimentelor viitoare

– tehnicile existente și folosite pentru evitarea riscului valutar nu apar în totalitate ca soluții optime , spre exemplu apelul la clauze valutare elimină eventualele pierderi ca urmare a evoluției nefavorabile a cursului valutar dar, elimină și riscurile posibile.

– apelul la tehnici de evitare a riscului valutar nu înseamnă că firma este pusă în totalitate la adăpost de orice tip de influență negativă rezultată din fluctuațiile cursurilor valutare

Analiza , interpretarea și atitudinea față de riscul valutar și de preț cere a fi făcută diferențiat de pe poziția de exportator și cea de importator.

Evoluția în paralel a prețurilor mărfurilor și a cursurilor valutare permite realizarea unor combinații în care riscul pe ansamblu să fie diminuat.

Distanța dintre momentul semnării contractului și a efectuării plății trebuie de asemenea avută în vedere. Cu cât cele două momente sunt mai apropiate cu atât oscilațiile de curs valutar sunt mai mici și cu cât acest interval crește, posibilitatea apariției unor riscuri de anvergură este mai mare.

CAPITOLUL V

METODE ȘI TEHNICI DE EVITARE ȘI ATENUARE

A RISCURILOR ÎN PLĂȚILE INTERNAȚIONALE

Gestionarea riscului valutar presupune rezolvarea dilemei: Ce este mai important? Să se evite riscul, preferând exclusiv vânzarea în interior, sau în exterior, dar exclusiv în moneda națională, sau să se accepte vânzarea în exterior cu prețuri exprimate în moneda străină și cu șansa de a obține noi comenzi, contracte sau de a le menține, de a largi piață, dar cu acceptarea riscului ca între încheierea tranzacției si încasarea prețului sa se producă o modificare nefavorabilă în încasările firmei, exprimate în monedă națională.

Dilema este prezentă mai ales în cazul firmelor pentru care lărgirea pieței este o opțiune foarte necesară. Așa cum se știe, moneda de plată este și ea obiect de negociere. Insistența pentru a impune propria monedă în scopul evitării riscului valutar poate duce la pierderea unor clienți.

Dacă plata urmează să se facă într-o monedă străină, deci supusă riscului de tranzacție, trebuie aplicată una sau mai multe metode de gestionare a riscului valutar. Acestea se aleg în funcție de atitudinea decidentului față de risc. Se poate vorbi de o atitudine defensivă, de evitare a riscului, și de o atitudine agresivă, de asumare a acestuia și de gestionare a consecințelor producerii riscului.

În scopul evitării influențelor nefavorabile asupra relațiilor financiare ale tranzacțiilor de comerț exterior și de cooperare economică internațională au fost stabilite anumite tehnici de lucru.

După cum au fost concepute și utilizate aceste tehnici pot minimaliza influentele nefavorabile, pot consolida o anumită poziție și uneori pot crea premise pentru sporirea eficientei financiar-valutare a operațiunilor de comerț exterior.

Aceste metode de acoperire a riscului pot fi grupate în :

– Tehnici de acoperire internă sau contractuale, prin aceasta înțelegându-se acele procedee pe care firma le poate iniția și derula ca urmare a propriei activități

– Tehnici de acoperire externă, extracontractuală în care inițierea și derularea lor reclamă colaborarea cu o altă instituție specializată, de regulă o bancă.

Tehnicile de acoperire internă cuprind o gamă foarte largă de acțiuni pe care le pot iniția întreprinderile în scopul prevenirii și atenuării riscului valutar

Principalele modalități de acoperire internă sunt:

– Clauzele valutare

– Alegerea monedei de contract

– Includerea în preț a unei marje asigurătorii

– Sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută

– Anticipări și întârzieri în efectuarea plăților și încasărilor

– Derularea corectă și operativă a contractului de vânzare internațională

În utilizarea tehnicilor de acoperire internă este de dorit să se aibă în vedere:

– utilizarea lor selectivă și diferențiată –în timp ce includerea în preț a unei marje asigurătorii poate fi utilizată fără rezerve, clauzele valutare pot fi utilizate numai în anumite condiții:

– utilizarea lor să nu limiteze câștigul, ci din contră, să-l consolideze sau să-l sporească

– utilizarea lor să se facă concertat, respectiv folosirea unei tehnici nu exclude utilizarea alteia, mai mult, între tehnicile de acoperire contractuale și extracontractuale există o strânsă interdependență

– utilizarea lor să fie subordonată obiectivelor financiar-valutare ale firmei, atât pe termen scurt cât și pe termen lung.

Tehnicile de acoperire externă a riscului valutar au în vedere:

– acoperire la vedere prin operațiuni la vedere

– acoperirea la termen prin operațiuni la termen

5.1. METODE ȘI TEHNICI DE NATURĂ

PRECONTRACTUALĂ

Pe baza cunoașterii evoluțiilor de pe piața internațională în ansamblu pot fi luate în considerare: includerea în preț a unei marje de risc; elaborarea mai multor variante de clauze-cu analiza avantajelor și dezavantajelor previzibile; alegerea mai multor valute în care se poate accepta plata sau încasarea și estimarea impactului asupra veniturilor întreprinderii, în alegerea fiecăreia.

5.1.1. ALEGEREA MONEDEI DE CONTRACT

Alegerea monedei de contract, adică a valutei în care urmează să se efectueze încasările sau plățile, are o importanță deosebită pentru realizarea în condiții eficiente a operațiunilor de comerț exterior. Utilizarea uneia sau a alteia dintre valute influențând în final însuși valoarea tranzacției.

Problema alegerii monedei de contract prezintă o importanță deosebită, importanță ce derivă din faptul că poziția de importator este dezavantajată de plata într-o valută care se repreciază, iar cea de exportator, de încasarea unei valute în proces de depreciere. Poziția de importator va solicita totdeauna o monedă de plată ”slabă”, iar cea de exportator–o monedă de încasat “tare”. În acest sens participanții la tranzacții vor urmării nu doar cursurile zilei, ci și pe cele la termen. De asemenea, vor avea în vedere estimări asupra tendinței factorilor ce determină mărimea cursurilor: situația balanței comerciale și a celei de plăți, inflația, nivelul dobânzilor.

Evident, o asemenea strategie înseamnă, de fapt, acceptarea unor anumite riscuri, considerându-se că există suficiente motive pentru a crede ca aceste monede vor evolua în direcția favorabilă.

Se impune deci concluzia că în alegerea monedei de contract se pot avea în vedere mai multe criterii de selectare a acesteia:

1.Un prim element este durata contractului: la vedere, pe termen scurt sau pe termen lung.

Previziunile cursurilor valutare pe termen lung au la bază întotdeauna analiza factorilor structurali care determină evoluția cursului valutar (balanța de plăți, inflația).

Situația evoluției cursurilor valutare pe termen scurt nu mai este aceeași. Valoarea acestor factori pentru previziunile evoluției cursurilor valutare se diminuează pe măsură ce perioada pentru care se face estimarea este mai scurtă. Evoluția cursurilor valutare pe termene scurte sau foarte scurte este puternic influențată de factori monetari, psihologici, politici, mulți foarte dificili de prevăzut.

Pentru perioade de sub un an, cursul la termen publicat zilnic de centrele financiare poate fi un indicator de apreciere în perspectivă a cursului valutar.

O valută pe termen lung are, de regulă o anumită tendință, dar pe această traiectorie evoluția sa pe termen scurt este sinusoidală. In contractele pe termen scurt aceste evoluții sinuase față de tendința de bază a evoluției valutei reprezintă o modalitate de folosire eficientă a momentului conjunctural.

2. Un alt element ce trebuie avut în vedere este distincția ce trebuie făcută între monedele țărilor participante la Sistemul Monetar European și restul valutelor care fluctuează liber și a căror evoluție formal nu e limitată. Pe perioade de timp scurte riscul valutar în cazul monedelor din SME este mai redus datorită faptului că mecanismele de intervenție din țările respective limitează fluctuațiile cursurilor lor valutare la+_2,25.

3.Analiza comparativă a evoluției unei valute în raport cu alta sau cu un grup de alte valute. Luarea în considerare a acestui aspect în alegerea valutei de contract permite stabilirea mai exactă a riscului de preschimbare a acesteia în perspectivă, diminuând sau potențând câștigul posibil. Este posibil ca în timp ce o valuta se repreciază față de alta în raport cu a treia să se deprecieze.

4. Alegerea monedei de contract trebuie sa țină cont și de politica menținerii dinamice a rezervelor valutare, cât și de sincronizarea plăților și încasărilor în aceeași valută ce urmează a fi efectuate de întreprindere. Moneda încasată poate contribuii la îmbunătățirea prospectivă a structurii sau cea plătită la diminuarea ponderii valutelor în suferință. Sincronizarea plăților și încasărilor în aceeași valută diminuează și chiar elimină riscul valutar dacă au același termen de executare. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât multe țări a căror monedă este convertibilă, în același scop preferă încheierea contractelor în propria lor monedă.

5.1.2. INCLUDEREA ÎN PREȚ A UNEI MARJE ASIGURATORII

Din ce în ce mai mulți exportatori pe piața internațională practică sistemul includerii în prețul de ofertare a unei marje asigurătorii. Prin includerea în preț a marjei asigurătorii se are în vedere evoluția prețurilor, inflația și variațiile nedorite ale cursului valutar, în interdependența lor.

În principiu, această marjă asiguratorie va fi cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari și momentul încasării mai îndepărtat.

Totodată, orice preț de ofertare este de dorit să cuprindă o marjă asiguratorie, indiferent dacă în contract sunt sau nu cuprinse clauze valutare ori dacă se face apel și la alte modalități de acoperire a riscului. Utilizarea acestei tehnici de acoperire a riscului valutar este limitată în principal de doi factori:

Prețul internațional. Deși teoretic această marjă poate atinge valori foarte mari, mărimea ei este limitată practic de nivelul uzual al prețului de pe piața internațională pentru produsul respectiv oferit in condiții de plată similare;

Prețul de producție intern. Includerea în mărimea marjei asigurătorii este determinată de diferența ce rezultă dintre prețul intern (transformat în valută) la care se realizează produsul exportat și prețul practicat pe piață internațională.

Posibilitățile de acțiune la nivelul unităților producătoare în vederea creării premiselor atenuării și eliminării riscului valutar sunt specifice domeniului lor de activitate.

Prețul la care este realizată marfa destinată exportului – cu cât acest preț este mai mic comparativ cu prețul practicat la produse similare pe piața internațională, cu atât posibilitatea firmei de a practica prețuri acoperitoare este mai mare.

Calitatea, fiabilitatea – parametrii funcționali superiori ai produsului exportat – creează premisa impunerii de condiții de plată și livrare avantajoase. Lipsa unor produse de calitate are ca efect direct obținerea unor prețuri necorespunzătoare, de regulă sub prețurile internaționale la același produs.

Respectarea întocmai a condițiilor de calitate, cantitate, sortiment, livrare rezultate din contractul de vânzare – cumpărare internațională. Orice neconcordanță în această zonă are potențial cel puțin trei efecte: întârzierea plății, rediscutarea prețului, refuzul plății, ceea ce duce la încasarea cu întârziere a valutei, perturbarea altor plăți valutare, etc. Acest efect este amplificat, pe planul riscului valutar în cazul în care valuta de încasat are tendința de depreciere.

Reducerea importurilor. Cu cât ponderea produselor importate în ansamblul produsului exportat este mai mică, cu atât se diminuează posibilitatea ca prețul la care se realizează produsul să cuprindă efectele escaladării prețurilor internaționale, deprecierii monedei naționale și riscul valutar la importul respectiv. În aceeași ordine de idei și scurtarea perioadei de introducere a materialelor și produselor importate în procesul de producție are ca efect parțial limitarea efectului escaladării preturilor și a riscului valutar.

Capacitatea de repliere rapidă la cerințele pieței. Ofertarea unui produs la începutul “vieții” lui pe piața internațională sau lansarea pe piață a unei cantități de mărfuri sporite într-un moment conjunctural optim sunt două dintre multiplele situații care pot duce la încasări valutare sporite și la diminuarea riscului valutar, dat fiind momentul favorabil pentru exportator, determinate însă de capacitatea de repliere a întreprinderii producătoare; capacitatea întreprinderii de a-și readapta corespunzător cerințelor externe, linia de producție și de a-și mării capacitatea de producție într-un interval foarte scurt.

Informare permanentă. Cunoaștere tendințelor în fabricația diferitelor produse pe piața internațională, precum și a locului pe care îl ocupă din punct de vedere al caracteristicilor în ierarhia țărilor exportatoare de acel produs constituie o bază pentru judecăți de valoare privind riscurile valutare și de preț pe care le implică producerea și exportarea în continuare a produsului respectiv.

Includerea marjei asigurătorii în preț trebuie să răspundă la cel puțin două cerințe îmbinate optim: prețul produsului să rămână competitiv iar marja asiguratorie să fie cât mai mare. Pentru realizarea acestei corelații este necesară existența unui preț la producător scăzut și cunoașterea riguroasă a prețului practicat pe piața internațională.

În cazul în care nu se cunosc suficient de bine prețurile internaționale uzuale, includerea marjei în mod necorespunzător are efecte directe negative.

5.1.3. ACTUALIZAREA VALORII TRANZACȚIEI

Actualizarea valorii tranzacției este o metodă utilizată și în legătură cu alte operațiuni al căror termen de livrare este ulterior încheierii acestora (investiții, livrări complexe). În actualul context, actualizarea se referă la stabilirea mărimii prețului, ținându-se seama de estimările privind tendința cursului valutei de plată, respectiv mărirea prețului cu procentul estimat al deprecierii și micșorarea acestuia cu procentul estimat al aprecierii. Este așa numită clauza ”de escaladare”, întâlnită în anumite tranzacții comerciale la termen. Se poate folosi formula clasică de actualizare:

Pact = Po(1+i)t

în care:

Po – prețul inițial

i – procentul modificării cursului

t – perioada

De altfel, într-o țară în care nu există o piața valutară dezvoltată, în care nu există piața forward și în care nu sunt obișnuite alte practici de acoperire a riscurilor, singura metodă accesibilă este aceasta, a ajustării prețului pentru a preveni efectele negative ale unei deprecieri a monedei asupra încasărilor exportatorilor sau ale aprecierii asupra cheltuielilor importatorilor.

METODE ȘI TEHNICI DE NATURĂ

CONTRACTUALĂ

În faza contractării pe baza elementelor oferite de partener trebuie avute în vedere menținerea prețului de ofertare la o limită care să includă și marja asiguratorie, renunțarea la anumite avantaje prin compensare cu obținerea altora în domeniul riscurilor posibile, includerea unei valute avantajoase poziției pe care se afla (exportator, importator), sincronizarea plăților și încasărilor în aceeași valută.

Formularea unor clauze care să permită anularea totală sau parțială a efectelor negative ale modificării cursurilor. Asemenea clauze contractuale pot să prevadă următoarele:

5.2.1. CLAUZELE VALUTARE

În ansamblul de tehnici menite să preîntâmpine sau să atenueze riscul valutar, un loc important îl ocupă clauzele de consolidare valutara care pot fi incluse în contracte: clauza valutară simplă; clauza valutară pe baza unui coș de valute simplu; clauza valutară pe baza unui coș de valute ponderat; clauza valutară pe baza DST sau EURO.

5.2.1.1. CLAUZA VALUTARĂ SIMPLĂ

Clauza valutară simplă constituie o modalitate de apărare împotriva riscurilor valutare, utilizată de obicei în tranzacțiile în care partenerii au un interes față de două valute. Prin această clauză, moneda stabilită prin contract este “legată” de o altă valută denumită valuta clauzei sau valuta etalon printr-un raport stabilit în momentul contractării. Alegerea valutei etalon poate avea în vedere mai multe criterii: poate fi aleasă, fiind considerată mai stabilă, devenind astfel element de referință sau potrivit interesului celor doi parteneri, poate fi aleasă deoarece vânzătorul dorește consolidarea față de o valută de care are nevoie în momentul încasării, astfel încât, prin conversie să efectueze o plată în altă valută, sau cumpărătorul are disponibilă această valută ori își calculează eficiența operațiunii față de această valută. Orice modificare peste o anumită limită (de regulă, precizată procentual în contract) obligă pe plătitor, debitor la recalcularea valorii contractului, astfel încât pe baza noului curs (din momentul plății) să se plătească o cantitate de “valută etalon” egală cu cea din momentul contractării. Dacă moneda de plată suferă o depreciere (îi scade puterea de cumpărare) față de valuta etalon, plata se va face proporțional într-o sumă mai mare, după cum, dacă s-a repreciat (i-a crescut puterea de cumpărare) față de valuta etalon, într-o sumă proporțional mai mică.

Calculul sumei de plată la fiecare scadență se poate face prin mai multe metode, toate având însă la baza recalcularea sumei în funcție de evoluția cursului. Astfel, suma de plată poate fi stabilită folosind în calcule: a) coeficientul de variație al cursului valutar; b) modificarea sumei exprimate în moneda de plată în raport cu suma fixă în valuta etalon; c) calculul direct al sumei de plată; d) diferența între cursurile dintre cele două momente raportată la vechiul curs. Acestea sunt cele mai utilizate modalități de calcul în practica de comerț exterior, pe lângă acestea existând și alte formule.

Calculul sumei de plată pe baza coeficientului de variație al cursului valutar. Presupune utilizarea formulei:

K = (C1/C0-1)x 100

în care:

K – coeficientul de variație al cursului valutar

C0 – cursul în momentul contractării

C1 – cursul în momentul plății

Suma de încasat se va calcula pe baza formulei:

S1 = S0K+ S0

Exemplu de clauză valutară simplă inclusă în contract:

Prețul din prezentul contract în franci francezi a fost stabilit pe baza raportului de schimb actual dintre dolarul american(care reprezintă valuta etalon) și francul francez (care este moneda de contract) și care este de 1$=5FF.

Dacă în cursul executării contractului va intervenii o modificare a raportului de schimb de mai sus, prețurile din prezentul contract pentru mărfurile care se vor expedia la data acestei modificări sau după aceasta dată, vor fi considerate automat modificate corespunzător, fără nici o avizare prealabilă de câtre cumpărător. În termen de 15 zile de la emiterea facturii pe baza prețurilor de contract, vânzătorul va emite o factură suplimentară, decontând cumpărătorului modificările de prețuri rezultate din noul raport dintre cele două monede în vigoare la data expedierii mărfii.

Valoarea contractului fiind de: 200.000FF

(1) în cazul în care, în momentul livrării mărfii, cursul $/FF a fost de 1$-7,5FF, în concluzie valuta de contract s-a depreciat în raport cu valuta etalon, se recalculează suma de plată:

K=(7,5/5-1)x100=(1,5-1)x100=+50%

S1 =200.000+200.000×50/100=300.000FF

Deci suma încasată de exportator va fi de 300.000 FF

(2) în cazul în care, în momentul livrării, cursul a devenit 1$=4,5FF, deci valuta de contract s-a repreciat față de valuta etalon.

K=(4,5/5-1)x100=(0,9-1)x100=- 10%

S1=200.000- 200.000×10/100=180.000FF

Modificarea sumei exprimate in moneda de plată în raport cu suma fixă exprimată în valuta etalon. Aceasta metodă se bazează pe principiul echivalentei aceleași sume exprimate în două monede diferite.

În momentul contractării exista egalitatea:

200.000FF=40.000$

Această egalitate trebuie să se păstreze și deci:

– în cazul în care 1$=7,5FF 40.000$x7,5FF/$=300.000FF

– în cazul în care 1$=4,5FF 40.000$x4,5FF/$=180.000FF

Calculul direct al sumei de plată se poate realiza pe baza formulei

S1 = S0 x C1/C0

In cazul contractului luat în considerare:

– când cursul de schimb este 1$=7,5FF S1 =200.000×7,5/5=300.000FF

– dacă cursul de schimb devine 1$=4,5FF S1 =200.000×4,5/5=180.000FF

Calculul sumei de plată prin metoda diferențelor între cele două cursuri raportată la cursul de bază (varianta metodei a). Coeficientul de variație al cursului valutar se calculează pe baza formulei:

K = (C1 – C0)/ C0 x 100

Deci: 1$=7,5FF K=(7,5-5)/5×100=50%

1$=4,5FF K=(4,5-5)/5×100=-10%

Întrucât eficiența clauzei valutare simple depinde, în primul rând, de stabilitatea “valutei etalon” în condițiile generalizării cursurilor flotante, o astfel de valută practic nu există. Dacă valuta etalon își menține un raport relativ stabil față de valuta de contract sau față de alte valute, sunt frecvente cazurile când față de un alt grup de valute cursul său să se modifice într-un sens sau altul, deformând astfel realitatea. Practica a arătat că este dificil de ales o “valută etalon” față de care partenerii să manifeste același interes. Pentru a depăși dificultățile prezentate și a dispersa riscul, pe plan internațional, un grad mai mare de utilizare o are clauza valutară bazată pe un coș de valute, coș simplu sau ponderat.

5.2.1.2. CLAUZA COȘULUI VALUTAR SIMPLU

Caracteristic clauzei coșului valutar simplu este faptul că moneda de contract, de plată, nu este legată de o singură valută, ci de un grup de valute. Raportarea la un grup de valute are ca efect compensarea evoluțiilor contradictorii ale valutelor ce compun coșul, reflectând totodată tendința evoluției cursurilor valutare mai real. Utilizarea acestei clauze se face după aceleași principii ca și clauza valutară simplă: se precizează pentru toate valutele din “coș” cursul față de valuta de contract în momentul contractării și limitele (dacă se dorește) peste care este necesară recalcularea sumei de plată, în raport de cursurile înregistrate în momentul plăților.

Clauza are la baza recalculării sumei de plată formula coeficientului de variație medie a cursului valutar din coș.

K = (1/n ∑ C1/ C0 – 1) x 100

Exemplu de clauza coșului valutar simplu inclusă în contract:

Considerăm că într-un contract în valoare de 100.000FF ambele părți au convenit ca plata prețului să se facă în franci francezi, iar recalcularea sumei de plată să se facă în baza unui coș valutar simplu.

Stipularea în contract poate suna astfel: ”ambele părți sunt de acord ca plata prețului stabilit în contract să se facă în franci francezi. La fiecare scadență se va calcula media aritmetică simplă a abaterii cursului francului francez în raport cu următoarele valute: marca germană, dolarul american, shilingul austriac și yenul japonez cotate oficial în cele patru țări, față de cursul de referință, acestea constituind anexă la contract. În cazul în care la data plății, între cursurile de referință și cursurile zilei va rezulta o diferență medie de cel putin+-2%(clauza care poate sau nu să fie inclusă în contract), suma de plată va fi recalculată în mod corespunzător. La data scadentei, cumpărătorul va plătii întreaga valoare nominală a ratei scadente. Dacă în urma recalculării sumei de plată rezultatul obținut diferă cu +-2% față de suma efectiv plătită, diferența va fi reglată în termen de 15 zile de la data fiecărei plăți, prin transferul de către partea debitoare în favoarea celeilalte parți. ”

Printr-o anexă la contract “cursurile de referință în baza cărora se vor recalcula sumele de plată convenite prin prezentul contract la articolul.…”

1DM=3,30FF; 1$=5,75FF; 1sha=0,48FF; 1y=0,44FF

(1) în momentul plății cursurile monedelor din coș au fost:

1DM=4,10 FF; 1$=6FF; 1sha=0,5FF; 1y=0,040FF

calculul coeficientului de variație a cursului valutar:

K={1/4(4,10/3,30+6/5,75+0,5/0,48+0,040/0,044)-1}x100

K=(4,226/4-1)x100=(1,0565-1)x100=+5,65%

S1 =100.000+100.000×5,65/100=105650FF

(2) în momentul plății cursul monedelor din coș au fost:

1DM=3,10FF; 1$=5,50FF; 1sha=0,45FF; 1y=0,050FF

K=1/4(3,10/3,30+5,50/5,75+0,45/0,48+0,050/0,044)-1×100

K=(3,968/4-1)x100=(0,992-1)x100=0,008×100=-0,8%

S1 =100.000-100.000×0,8/100=99200FF

În cazul clauzei bazate pe un coș de valute simplu, ponderea atribuită valutelor în coș este proporțională cu numărul de valute.

5.2.1.3. CLAUZA COȘULUI VALUTAR PONDERAT

Apelul la clauza coșului de valute ponderat permite o corelare mai aproape de necesitați a încasărilor și plăților valutare ale firmei.

Această clauză are în vedere acordarea pentru fiecare valută din coș a unei anumite ponderi în funcție de anumite criterii: importanța valutei respective pe piața internațională, de ponderea deținută în pasivul balanței de încasări și plăți valutare a firmei sau chiar în ponderea volumului comerțului exterior al țării cu țările respective (mărite proporțional).

Importanța coșului monetar este dublă: pe de o parte, face posibilă măsurarea mai corectă a sensului modificării unei anumite monede, în cazul nostru, a monedei tranzacției, iar pe de altă parte, deoarece deprecierile și reprecierile pot să se compenseze, total sau parțial, în cadrul coșului putând rezulta mai multă stabilitate.

Exemplu de clauza coșului valutar ponderat:

La stipularea inclusă în contract pentru clauza valutară simplă se aduce adăugarea”…în raport cu următoarele valute cărora li s-au atribuit următoarele ponderi în coș: marca germană 40%, dolarul american 40%, schilingul austriac 10%, yenul japonez 10%”…

Calculul sumei de plata se va face potrivit cursurilor în cele două momente:

Cazul (1) 1DM=4,10 FF; 1$=6FF; 1sha=0,5FF; 1y=0,040FF

K=[(0,40×4,10/3,30+0,40×6/5,75+0,10×0,50/0,48+0,040/0,044)-1]x100

K=[(0,496+0,417+0,104+0.09)-1]x100

K=(1,107-1)x100=+10,7%

S1=110700FF

Cazul (2) 1DM=3,10FF; 1$=5,50FF; 1sha=0,45FF; 1y=0,050FF

K=[(0,40×3,10/3,30+0,4×5,5/5,75+0,1×0,45/0,45+0,10×0,05/0,044)-1]x100

Utilizarea metodei coșului valutar pune următoarele probleme:

– Alegerea monedelor care vor forma coșul de valute. Monedele se aleg în funcție de importanța acestora pentru încasările și plățile firmei respective sau în funcție de importanța valutelor pe piața valutară și financiară internațională.

– Stabilirea ponderii acestora în coș, care poate fi egală sau diferențiată pe monede

– Stabilirea modului de utilizare a coșului de valute pentru eventuala corectare a prețului

Clauza DST sau EURO

Atât DST cât și EURO ca unități monetare de cont s-au impus pe plan internațional și ca instrument de referința în anumite tranzacții (inclusiv credite internaționale) ca urmare a modului in care este calculata valoarea lor, pe baza unor coșuri ponderate de valute. Accesul rapid și sigur la cursul acestor unități monetare de cont publicat zilnic de autoritățile monetare FMI si Uniunea Europeană au determinat extinderea cu precădere a utilizării lor.

*****

Alegerea tipului de clauză este util să se facă pornindu-se de la poziția de exportator sau importator. Deci, în măsura în care evoluția probabilă în care urmează să se facă plata, comparativ cu celelalte valute, poate fi estimată cu un anumit grad de certitudine, se va alege o clauză sau alta. Utilizarea clauzelor poate avea ca efect pentru exportator diminuarea șansei de a câștiga suplimentar (indirect) ca rezultat al întăririi puterii de cumpărare pe perioada dată a monedei de încasat.

Compararea rezultatelor aplicării diferitelor tipuri de clauze relevă diferențele considerabile ce pot apărea. Avându-se în vedere că în practică se lucrează cu evenimente probabile viitoare, deseori este dificil de apreciat care valută va avea o evoluție pe piața care să avantajeze după caz poziția în care se află agentul economic importator sau exportator.

Formulele utilizate pentru același tip de clauză pot fi diferite și implicit apar unele diferențe la sumele calculate astfel încât precizarea în contract a formulei după care se vor efectua calculele este la fel de importantă.

La utilizarea clauzelor bazate pe coșul de valute, în practica internațională, de regula coșurile se construiesc dintr-un număr de valute ce variază între 3 si 6. Pe plan internațional, tot mai puțini comercianți apelează la clauzele valutare, ca urmare a evoluției imprevizibile a cursurilor valutare. Clauzele valutare se utilizează cel mai adesea, la contractele pe termen lung, de valori mari și plăți eșalonate și apar în relațiile cu țările în curs de dezvoltare. Țările dezvoltate preferă marja asiguratorie în preț și metodele extracontractuale.

5.2.2. SINCRONIZAREA ÎNCASĂRILOR ȘI PLĂȚILOR

Firmele care efectuează atât operațiuni de export, cât și operațiuni de import pot limita riscul valutar prin compensarea plăților și încasărilor într-o valută determinată, riscul apărând doar pentru soldul operațiunilor efectuate in aceeași moneda sau pentru intervalul de timp ce nu poate fi sincronizat între încasări și plăți.

Exemplu:

O firma are de efectuat peste 6 luni o plată pentru un import în sumă de 1 milion dolari americani și tot peste 6 luni are de încasat suma de 5 milioane franci francezi. Cursurile valutare în cele două momente – contractare și plată – au fost:

În momentul contractării, 1$ = 4,95 FF, iar peste 6 luni, în momentul plății 1$ = 5,50 FF.

În momentul contractării, pe baza cursurilor la vedere, firma a estimat că cele 5 milioane FF ce îi va încasa din export peste 6 luni îi vor fi suficiente pentru procurarea a 1 milion $ în vederea plății importului în dolari, respectiv:

1.000.000$ x 4,95 = 4 950 000 FF.

Deci, ea va încasa 5 milioane FF, din care doar cu 4 950 000 FF va procura 1milion USD. În momentul plății însă, cursul celor două valute s-a modificat astfel încât deși întreprinderea încasează cele 5 milioane, acestea nu îi mai sunt suficiente, datorită cursului de pe piață dintre dolar și francul francez, să procure 1 milion dolari.

Pentru procurarea a 1 milion $ sunt necesare 5 500 000 FF, întrucât firma încasează doar 5 milioane FF , diferența de 500 000 repezită o pierdere (risc valutar), concretizata prin efortul valutar suplimentar necesar procurării dolarilor pentru plata importului.

Dacă întreprinderea încheia ambele contracte in aceeași valută riscul valutar ar fi fost acoperit.

5.3. METODE ȘI TEHNICI DE ACOPERIRE A RISCULUI

VALUTAR ÎN FAZA DERULĂRII CONTRACTULUI

In faza derulării contractului, în vederea gestionarii riscului valutar agenții economici pot realiza: – îndeplinirea întocmai a obligațiilor contractuale; – întocmirea corectă si rapidă a documentelor; – anticipări și întârzieri în funcție de momentul conjunctural dat; – corelarea plăților cu încasările în aceeași valută; – apelul la tehnici de acoperire a riscului valutar prin operațiuni de arbitraj valutar.

ANTICIPĂRI ȘI ÎNTÂRZIERI ÎN EFECTUAREA

PLĂȚILOR ȘI ÎNCASĂRILOR (LEADS AND LAGS)

Executarea unei tranzacții comerciale permite anumite operațiuni prin care să se diminueze efectele riscului valutar. Astfel, este posibilă manevrarea duratei de execuție și a momentului depunerii documentelor, dar în limitele termenului prevăzut în contract, apelând la metoda “leads and lags”. Aceasta constă în amânarea cât mai mult posibil a plaților sau încasarea cât mai curând posibil a sumelor convenite.

Astfel dacă importatorul deține informații în legătură cu o posibilă depreciere a monedei în care se face plata, va amâna cât mai mult momentul plății (lags), pentru a beneficia de maximul posibil al deprecierii.

Exemplu de amânare a plății, de către importator, atunci când valuta de contract se află în proces de depreciere:

Un import din Italia cu moneda de contract în lire sterline. Valoarea contractului 1.000.000 lit. Pe perioada derulării contractului lira sterlină se afla intr-un puternic proces de depreciere.

Potrivit clauzelor contractuale, importatorul străin trebuie să livreze marfa în trimestrul II al anului. Exportatorul, luând în considerare evoluția lirei sterline, deschide acreditivul pe 1 iunie , cu valabilitate până la 15 iunie.

Cursul lirei italiene față de dolar în momente diferite ale perioadei în discuție au fost: 1 aprilie: 1$=960 lit; 1 mai: 1$=980 lit; 1 iunie: 1$=1.100 lit; 1 iulie: 1$=1.200 lit.

Amânând importul și plata acestuia spre sfârșitul perioadei convenite(1 iulie), importatorul a depus un efort valutar mai mic(exprimat în dolari) pentru procurarea monedei de plată a contractului – lire italiene. Astfel, cumpărarea de lire italiene prin vânzarea de dolari se prezintă astfel:

1 aprilie: vinde 1.162,7$ pentru a cumpăra 1.000.000 lit.

1 mai: vinde 1.020,4 $ pentru a cumpăra 1.000.000 lit.

1 iunie: vinde 900,9 $ pentru a cumpăra 1.000.000 lit.

1 iulie: vinde doar 833,3$ pentru a cumpăra 1.000.000.lit.

În aceleași condiții, de depreciere a monedei de contract, exportatorul va încerca să încaseze suma cât mai curând (leads),prin executarea promptă a tranzacției și depunerea imediată a documentelor de plată, pentru a evita maximul deprecierii.

Exemplu de grăbirea (anticiparea) încasării de către exportator în cazul în care valuta de contract este în proces de depreciere:

Un contract în moneda de plată franc francez: exportul convenit în trimestrul I: acreditivul deschis pe 15 ianuarie, cu valabilitatea 1 aprilie. Specialiștii anticipează deprecierea francului francez. Piața confirmă aceasta estimare.

Cursurile au fost:

10 ianuarie: 1$=4,87 FF; 10 februarie: 1$=4,95FF; 10 martie: 1$=5,10FF; 10 martie: 1$=5,23FF.

Luând în considerare informațiile specialiștilor, imediat după deschiderea acreditivului, mărfurile sunt expediate, documentele depuse la banca comercială care deservește firma, iar aceasta, în calitate de bancă plătitoare, acreditivul fiind domiciliat la banca respectivă, cere ramburs telegrafic. Exportul este încasat pe 1 martie. Prețul de contract:500.000 FF.

Grăbind livrarea și încasarea, exportatorul a încasat o valută (FF) mai puțin depreciată, decât dacă, livra marfa mai târziu, spre sfârșitul perioadei de valabilitate a acreditivului.

La 10 martie: vindea 500.000 FF și cumpără 98.030$

La 30 martie: vindea 500.000FF și cumpără 95.600$

În acest fel a evitat o pierdere (relativă) de 2.430 dolari.

Dacă moneda este în apreciere, vor proceda invers, adică importatorul va achita în devans sau va deschide prompt acreditivul.

Exemplu de grăbire(anticipare) a plății de către importator atunci când valuta de contract este în tendință de repreciere:

Un contract de import din Japonia în valoare de 1.000.000 yeni. În perioada derulării contactului, yenul manifestă procese de întărire. Importatorul, luând în considerare această evoluție, solicită exportatorului japonez livrarea mărfurilor la începutul perioadei de livrare convenită în contract, deschizând în acest scop acreditivul în favoarea exportatorului japonez.

Evoluția yenului în raport cu dolarul în diferite momente ale derulării contractului:

1 septembrie: 1$=180y; 1 octombrie: 1$=160y; 1 noiembrie: 1$=140y

Plata importului făcându-se de exemplu, la 1 septembrie, pentru procurarea 1.000.000 yeni au fost necesari 5.555$.

Dacă importul se achita la 1 noiembrie erau necesari 7.142$ pentru procurarea celui 1.000.000 yeni.

Deci, pentru importatorul, reprecierea yenului se reflectă în scumpirea indirectă a importului cu 1.587 $.(7.142-5.555).

În același caz, de repreciere a monedei de contract, exportatorul are interesul de a amâna cât mai mult posibil executarea expedierii, pentru a beneficia de apreciere.

Exemplu de amânare a încasării sumei de către exportator atunci când moneda de contract are tendința de repreciere.

În cazul unui contract de export cu moneda de contract marca germană, s-a convenit ca livrarea mărfurilor să se facă în luna martie, dar nu mai târziu de 30 martie. Luând în considerare ca începând cu luna februarie marca se află în proces de repreciere în raport cu dolarul, livrarea a fost amânată până la 25 martie, suma de încasat 1.000DM.

La 1 martie cursul $/DM era 1$=2,10Dm; la 25 martie cursul era: 1$=2,00Dm; iar la 15 aprilie când se realizează încasarea 1$=1,90DM.

Amânând livrarea, în cadrul termenelor de livrare convenite în contract, s-a încasat o valută mai tare, deși s-a încasat aritmetic aceeași sumă, puterea ei de cumpărare, exprimată în dolari, a crescut.

La 1 martie dacă vinde 100.000DM cumpără 47619,048$; la 25 martie dacă vinde 100.000 DM cumpără 50.000 $ iar la 15 aprilie dacă vinde 100.000DM cumpără 52631,3 $.

Diferența în dolari care s-ar fi obținut dacă încasarea se realiza la 1 martie și cea obținută la 15 aprilie reprezintă câștigul valutar rezultat din întârzierea livrării încasării, corelată cu termenele contractuale și evoluția pe piață a monedei de contract.

Posibilitatea utilizării acestei metode este determinată de faptul că, de regulă, în contractele comerciale internaționale termenele de livrare nu sunt stabilite pe zile ci pe anumite perioade(decadă, lună, trimestru).

În cursul unui astfel de interval cursul valutar al monedei de plată sau de încasat poate evolua într-un sens sau altul.

Folosirea eficientă a acestei tehnici presupune, în primul rând o colaborare strânsă între firmele exportatoare sau importatoare și bănci. În poziția de exportator , acesta poate lua un ansamblu de măsuri prin care să impulsioneze livrările, să depună în termen cât mai scurt și corect documentele spre plată la bancă în cazul în care moneda de încasat manifestă tendințe de depreciere. Sau, în cazul în care moneda de încasat se află în proces de repreciere, livrările pot fi amânate spre sfârșitul intervalului stabilit. Poziția de importator, cu plata într-o monedă cu tendință de repreciere, în condițiile existenței unor comenzi ferme, poate determina o activare a ritmului importurilor, bineînțeles, în limita în care posibilitățile financiare și de stocaj o permit. Aceste importuri nu sunt justificate decât în cazul în care cheltuielile interne și efortul valutar făcut pentru procurarea acestora nu depășesc pierderea din reprecierea valutei de contract.

Din motive de natură tehnică, comercială , de producție, este de multe ori dificil de redus sau mărit volumul exporturilor sau importurilor în funcție de considerente de ordin valutar; totuși sistemul anticipărilor și întârzierilor este des uzitat pe plan mondial.

În concluzie, tehnica anticipărilor și întârzierilor presupune pentru exportator:

– cazul 1- moneda în proces de repreciere

Amânarea livrărilor

Întârzierea încasărilor

Prelungirea termenelor de încasare

– cazul 2 -moneda în curs de depreciere

Livrări anticipate

Grăbirea încasărilor

Scurtarea termenelor de încasare

Pentru importator:

– cazul 1- moneda în curs de repreciere

Importuri anticipate

Grăbirea efectuării plății

Scurtarea termenelor de plată

– cazul 2- deprecierea monedei

Amânarea importurilor

Amânarea efectuării plăților

Termene de plată mai lungi

5.3.2. DERULAREA CORECTĂ ȘI OPERATIVĂ A CONTRACTULUI

Derularea corectă și operativă a contractului internațional de vânzare cumpărare impune luarea în considerare a mai multor elemente:

– pregătirea tranzacției, prin culegerea din timp a tuturor informațiilor, formularea mai multor variante de negociere, desfășurarea rapidă a corespondenței comerciale premergătoare încheierii tranzacției etc.

– derularea tranzacției prin respectarea întocmai a condițiilor stipulate în contractul comercial privind atât livrarea mărfii, cât și efectuarea plăților.

– întocmirea corectă a documentelor de plată, pentru evitarea întârzierilor determinate de necesitatea corectării acestora, rediscutării lor, amânării plății sau a altor factori. Orice amânare în acest sens conduce în ultimă instanță la întârzierea încasării sumelor cu repercusiuni directe asupra creșterii riscului valutar și de preț.

* * * *

Tehnicile de evitare și atenuare a efectului riscului valutar pe care firma le poate iniția și derula ca urmare a propriei activități relevă faptul că firmele trebuie să promoveze o politică de acoperire selectivă potrivit previziunilor evoluției cursului valutar. Întotdeauna o acoperire selectivă este mai avantajoasă decât o acoperire neselectivă (acoperirea uneori nu elimină numai pierderea ci și câștigul).

În elaborarea strategiei de acoperire a riscului valutar este necesară cunoașterea riguroasa a legislației și practicii pe planul relațiilor valutare din țara parteneră. Propunerile de clauze sau alte modalități de acoperire trebuie să vină în întimpinarea doleanțelor partenerului, dar să promoveze în primul rând interesele firmei.

Pentru fiecare moment al operației de comerț exterior există deci tehnici specifice de acoperire sau atenuare a riscului valutar: de la negociere până la încasare sau efectuarea plății.

Apelul la un tip de tehnică de acoperire nu elimină apelul la alta, astfel că acestea pot fi folosite simultan sau conjugat in timp.

Utilizarea cu eficiență sporită a tehnicilor de acoperire este determinată de calitatea produselor exportate. Tehnicile de acoperire nu sunt destinate acoperirii calității produselor ci riscului valutar.

5.4. ACȚIUNI ȘI OPERAȚIUNI PE PIEȚELE VALUTARE

Măsurile întreprinse de firme în procesul de contractare sau pe parcursul derulării contractului pot fi completate cu decizii ce vizează gospodărirea judicioasă a disponibilităților valutare prezente și viitoare ale acesteia. În această grupă de măsuri; ca tehnici de acoperire externă sau extracontractuală, se înscriu și posibilitățile de a solicita băncilor comerciale specializate efectuarea în numele lor a unor operațiuni de arbitraj valutar.

Aceste operațiuni pot fi solicitate să fie realizate de bancă în paralel cu derularea contractelor de comerț exterior, indiferent dacă în cadrul acestora au fost sau nu incluse clauze valutare sau alte modalități de acoperire. Aceste operațiuni, utilizate în paralel cu desfășurarea contractului, aduc un plus de securitate în încasarea sau plata fără pierderi sau cu pierderi minime (din punct de vedere valutar).

Acoperirea riscului valutar prin operațiuni de arbitraj valutar vizează atât structura disponibilităților valutare de care dispune firma, cât și derularea din punct de vedere valutar a operațiunilor de comerț exterior. Se au in vedere:

– operațiuni la vedere

– operațiuni la termen

Între aceste două tipuri de acoperire a riscului valutar există o strânsă interdependență, ele presupunându-se reciproc.

Între criteriile avute în vedere la utilizarea uneia sau alteia, locul principal îl ocupa compararea poziției valutare a firmei, adică structura valutelor în cont, a angajamentelor și creanțelor, pe valute și termene scadente, cu previziunea evoluției cursurilor valutare. În acest context apelul la operațiunile de arbitraj valutar este subordonat politicii generale a firmei de gestionare eficientă a disponibilităților valutare de care dispune sau pe care urmează să le încaseze sau să le plătească. În acest sens, operațiunile de arbitraj valutar trebuie privite ca o măsură menită să asigure o bună gospodărire a disponibilităților valutare în condițiile în care se pot obține uneori și diferențe avantajoase de curs.

Operațiunile de arbitraj valutar, deși prezintă numeroase avantaje, nu aduc rezolvarea tuturor problemelor valutare cu care se confruntă firma. Operațiunile de acoperire la termen sunt inoperante în cazul operațiunilor comerciale a căror perioada depășește un an, în special în domeniul vânzărilor și cumpărărilor de mașini si utilaje, după cum apar probleme dificil de surmontat în perioadele de tensiune pe piața valutară, respectiv acoperirea la vedere.

Operațiunile la vedere și cele la termen se întâlnesc într-o gamă mare de operațiuni fiind numite operațiuni de arbitraj valutar. Aceste operațiuni de arbitraj valutar pot fi făcute fie în scop comercial, când servesc derulării operațiunilor de comerț internațional sau pot avea un scop speculativ când, prin diferențele de cursuri sau dobânzi se urmărește exclusiv realizarea de câștig.

Operațiunile de arbitraj sunt efectuate de către serviciile de specialitate din cadrul diferitelor bănci.

5.4.1. ACOPERIREA LA VEDERE

Operațiunile la vedere, denumite și operațiuni curente sau operațiuni pe bani efectivi, se individualizează prin vânzarea sau cumpărarea unor devize la un curs valutar determinat, tranzacția efectuându-se la un interval de timp, de maximum 48 ore.

Operațiunile curente mijlocesc și ușurează derularea tranzacțiilor de import-export. Fiecare operator de pe piața valutară cumpăra sau vinde o valută în funcție de necesitatea curenta pe care o are, legata fie de o tranzacție de import fie de export.

Operațiunile la vedere sunt efectuate de o banca în nume propriu sau în numele clienților ei. Scopul operațiunilor la vedere este: – de a obține o valută necesară unei plăți internaționale, în condițiile în care în disponibil se află alte valute; – de a modifica structura disponibilităților în valută potrivit unor criterii de optimizare în funcție de evoluția prezentă și probabilă a cursului valutar, obținerii unui câștig în viitor.

Cauzele care pot determina solicitarea unei operațiuni la vedere decurg din modul de gestionare a fondurilor și derulării operațiunilor comerciale ale firmei.

Un prim element de referință îl constituie formarea si păstrarea disponibilităților valutare ale firmei. În condițiile în care în ansamblul disponibilităților valutare ale firmei, valutele în proces de depreciere au o pondere mai ridicată decât este apreciat ca optim, acestea se pot vinde pe o alta valută, sau alte valute apreciate ca fiind mai stabile sau în proces de repreciere. Păstrarea în conturi a unor disponibilități exprimate într-o valută aflată în proces de depreciere are ca efect reducerea permanentă a capacității de plată în perspectivă a firmei. Pentru procurarea unei valute “tari”, în perspectivă îi vor trebui tot mai multe valute “slabe”. Păstrarea în conturi a unor valute instabile sau în proces de depreciere nu este justificată pe termen scurt, decât în măsura în care există un interval de timp foarte scurt între momentul încasării și plății în aceeași valută.

Alt element avut în vedere în procesul gestionarii în mod corespunzător a fondurilor valutare ale firmei îl constituie structura pe valute și corelarea încasărilor și plăților. Corelarea strictă a încasărilor și plăților în aceeași valută și la aceeași dată sau la date sensibil apropiate elimină riscul valutar ce poate apare la exportator la încasare iar la importator la plată. Riscul acționând numai asupra soldului celor doua operațiuni. În situația în care încasarea unei valute depășește anumite limite apreciate optime de firmă, sau chiar nu este necesară în structura valutară a acesteia, firmele pot solicita vinderea ei și cumpărarea anumitor valute la vedere, în concordanță cu operațiunile comerciale pe care le derulează în prezent sau în perspectivă.

Exemplu de operațiune la vedere:

O firma are în momentul To următoarea situație: are disponibil în cont 100.000$, peste trei luni are de achitat în mărci germane un import (T3); în momentul prezent(To) cursul de schimb este 1$=1,70DM. Specialiștii estimează o întărire a mărcii în raport cu dolarul 1$=1,60DM.

În aceste condiții, firma decide ordonarea unei operațiuni la vedere(To) astfel că, banca în contul firmei vinde dolari și cumpără mărci la cursul zilei: vinde 100.000$ și cumpără în echivalent 170.000 DM.

În ceea ce privește situația peste trei luni aceasta se prezintă astfel:

– poate confirma estimările specialiștilor respectiv, cursul la vedere poate fi: 1$=1,62DM, aceasta înseamnă că pentru 100.000$ firma ar fi procurat doar 162.000 DM ceea ce ,din punct de vedere al firmei ar fi constituit o pierdere, deoarece cu 100.000DM ar fi cumpărat mai puține mărci;

– poate să nu se confirme estimările specialiștilor și 1$=1,72 DM. În această variantă, cu 100.000$ firma ar fi procurat 172.000DM, reflectând deprecierea mărcii față de dolar, deci ar fi ratat ocazia de a cumpăra și mai ieftin mărcile.

Caracteristic operațiunilor la vedere este faptul că acestea permit ca într-un interval de timp scurt să se vândă o valută ce se depreciază, procurându-se o valută mai stabilă în momentul respectiv, denumită și “valută de refugiu”.

În procesul de convertire a unei valute mai slabe într-o alta apreciată mai stabilă, se are în vedere ca valuta în proces de repreciere să aibă un curs nu foarte ridicat pentru ca, în perspectivă, să nu se suporte diferențe de curs prea mari în condițiile în care s-ar dori reconvertirea monedei procurate în alte valute.

Operațiunile la vedere pot să se inițieze nu numai cu bani proprii(ai firmei sau ai băncii) ci și cu bani împrumutați într-o valută slabă pentru a cumpăra o valuta “tare”. Când se petrec răsturnări de cursuri valutare, în momente de tensiune valutara au loc masive deplasări de fonduri de la o valută la alta în căutarea de valute mai stabile și mai sigure; speculațiile valutare devin intense, iar cursul unor valute care nu inspiră încredere scade rapid, pierzând fără întrerupere din substanța, ceea ce poate determina, uneori, măsuri prohibitive din partea autorității monetare respective.

Este astfel necesar ca disponibilitățile valutare ale firmei să aibă o structură dinamică și nu statică în acest fel firma fiind pregătita să depășească riscurile valutare ce s-ar repercuta asupra disponibilităților ei în funcție de evoluția pieței financiar valutare internaționale.

5.4.2. ACOPERIREA LA TERMEN

Acoperirea la termen este cea mai folosită, pe plan internațional, tehnica de evitare sau atenuare a riscului valutar în cazul operațiunilor comerciale a căror derulare nu depășește un an.

În cadrul operațiunilor la termen, riscul valutar este eliminat sau atenuat prin vânzarea sau cumpărarea la termen pe piața valutară a valutelor provenite din încasări sau a valutelor destinate plăților ce vor avea loc în viitor.

Operațiunile se fac la un curs determinat denumit curs la termen, astfel încât creanțele și angajamentele întreprinderii nu mai sunt supuse fluctuației cursurilor valutare. Este necesar ca între derularea contractului comercial și efectuarea operațiunilor la termen să existe o paralelă în sensul ca scadentele celor două operațiuni să fie identice sau cel puțin la intervale apropiate de timp. Scadențele uzuale la operațiunile la termen sunt 1,2,3,6,9,12 luni. Operațiunile efectuate la termen mai puțin uzuale cum ar fi cele de 5,7,8,10 luni pot avea costuri mai ridicate.

Angajarea unei operațiuni la termen, în paralel cu derularea unui contract comercial și derivat din acestea, permit firmei să determine anticipat valoarea exactă a valutei pe care o va primi sau va trebui să o cedeze într-o perioadă viitoare, independent de fluctuațiile valutare.

La inițierea și derulare unei operațiuni la termen se au în vedere anumite lucruri:

– Situația valutei de contract-și anume poziția de ansamblu pe piață a valutei în care urmează să se efectueze plata sau să se realizeze încasarea, comparativ cu alte valute;

– Cursul la vedere si cursul la termen al valutei de contract. Valutele în curs de repreciere au cursul la termen mai ridicat decât cursul la vedere – realizând ceea ce se numește “raport” sau “premium”. Valutele cu o poziție mai slabă în perspectivă au un curs la termen mai scăzut deciâ cel la vedere, facând “deport” sau “discount”. În situația în care piața apreciază o evoluție similară a celor două valute cursul la vedere și cel la termen pot fi egale.

– Dobânzile de pe piața valutară. Valutele cu o tendință de repreciere au dobânda mai mică decât valutele cu tendință de depreciere, în acest caz dobânda acoperind și riscul deprecierii.

5.4.2.1. OPERAȚIUNI LA TERMEN SIMPLE

Operațiunea la termen simplă constă în posibilitatea de a realiza o vânzare-cumpărare de valută în perspectivă, la un termen dat de 1,2,3,6 luni la cursuri la termen stabilite în momentul inițierii operațiunii.

Avantajele operațiunilor la termen simple efectuate de către firme sunt:

– evitarea sau atenuarea riscului valutar

– realizarea uneori de câștiguri

-cunoașterea anticipată și certă a fondurilor disponibile angajate în tranzacții

– inițierea operațiunii nu este condiționată de existența unui disponibil în cont în momentul angajării firmei în operațiune.

Recurgerea la operațiuni la termen poate fi făcută, atât de pe poziția de importator, în scopul de a acoperi riscul ce decurge din reprecierea valutei în care este exprimată obligația de plată, cât și de pe poziția de exportator, pentru acoperirea riscului provenit din eventuala depreciere a valutei de încasat.

Exemplu de operațiune la termen simplă:

O firma are de plătit peste șase luni un import în valoare de 1 milion dolari și are de încasat 1.600.000DM, suma pe care și-a propus să o utilizeze pentru încasarea importului. În perspectiva specialiștii estimează întărirea mărcii în raport cu dolarul. Firma decide inițierea unei operațiuni la termen simple.

Poziția firmei în momentul To și T3 este:

în momentul To nu are disponibil ; dorește acoperirea riscului din convertirea mărcilor în dolari; peste trei luni are de încasat 1,6 mil. DM și de plătit 1 mil. dolari; cursul la vedere este de 1$=1,65DM

în momentul T3 are de încasat 1,5 mil. DM; are de platit1 mil. $; iar cursul la termen de trei luni este de 1$=1,59DM.

Banca căreia firma i-a ordonat efectuarea operațiunii la termen procedează la vânzarea mărcii și la cumpărarea dolarilor, la cursul la 3 luni astfel: vinde 1.600.000DM (cursul la termen fiind de 1$=1,59DM) si deci cumpăra 1.006.289,3DM.

Dacă operațiunea se efectua la vedere 1,6 mil. DM nu erau suficiente pentru acoperirea importului de 1 mil.$. inițiând operațiunea la termen cu suma încasata din export firma și-a acoperit plata importului și a realizat și o diferență favorabilă de 6.289 $, ceea ce a reprezentat un câștig efectiv.

Desigur, peste trei luni poate exista și un curs la vedere care poate fi mai mare sau mai mic decât cursul la termen la care s-a efectuat operațiunea.

Întărirea unei valute pe piața valutară este indicată prin “premium”. Aceasta înseamnă ca, in cazul încheierii contractului în acea valută:

– ca exportator, firma va încasa în perspectivă o valută în proces de repreciere

– ca importator, firma va trebui să plătească într-o monedă mai puternică. În acest caz inițiază o operațiune la termen pentru a evita riscul unei reprecieri mai mari decât cea indicată de cursul la termen.

O slăbire, în perspectivă, a poziției valutei pe piața valutară la termen, este indicată prin “discount”, ceea ce înseamnă:

– în poziția de exportator, firma va încasa în perspectivă o valută în proces de depreciere. Pentru aceasta inițiază o operațiune la termen pentru a evita încasarea unei valute mai depreciate decât cursul la termen;

– în poziția de importator, firma va plăti într-o monedă în proces de depreciere.

Operațiunile la termen simple apar, în primul rând, ca modalități de atenuare a riscului valutar, și doar în mod secundar, ca o sursă de câștig pentru firma, folosirea acestor tehnici fiind o componentă a bunei gestionari a fondurilor valutare.

Fără a minimiza șansa unui câștig ca urmare a diferențelor de curs valutar, operațiunile la termen constituie o modalitate simplă și eficientă de gestionare a fondurilor valutare a unei firme:

– firma în mod cert cunoaște efortul financiar pe care îl face pentru procurarea unei valute și, în consecință, își poate stabili o strategie în utilizarea fondurilor;

– operațiunea este executata la cotația fermă a băncii ;

– în momentul inițierii operațiunii nu trebuie să existe disponibil în cont, ci doar la termenul pentru care s-a încheiat operațiunea. Desigur, firma trebuie să ofere anumite garanții ca va disponibiliza la termenul dat suma oferită spre vânzare(garanții reale).

– o astfel de operațiune se poate realiza și vânzând la termen o valută contra altă valută.

Spre deosebire de operațiunile de acoperire la vedere, care pot fi inițiate de firme numai în limita fondurilor disponibile, operațiunile de acoperire la termen pot fi solicitate a fi efectuate de banca specializată pentru toate contractele de vânzare internaționala a căror derulare se desfășoară sub un an.

5.4.2.2. OPERAȚIUNILE LA TERMEN COMPLEXE

Operațiunile la termen complexe permit acoperirea unor angajamente existente la un termen dat, exprimate într-o anumită valută, fără ca la termenul dat, structura angajamentelor și disponibilităților exprimate în cele două valute utilizate în efectuarea operațiunii la termen complexe să se schimbe.

Prin modul în care sunt inițiate și are loc derularea lor, operațiunile la termen complexe pot fi foarte diferite.

Optarea pentru o anumită tehnică sau alta este o problemă de specialitate și este determinată de o suită de factori reflectați în evoluția pieței valutare. În cele mai multe cazuri, la solicitarea efectuării operațiunilor complexe la termen, firmele nu indică și metoda, aceasta urmând a fi aleasă de banca specializată potrivit momentului conjunctural.

Operațiunea de swap valutar constă în încheierea pe piața valutară a două operațiuni legate între ele, bazate pe aceeași sumă de bani: cumpărare curentă și vânzare la termen; vânzare curentă și cumpărare la termen; vânzare și cumpărare la termene diferite.

Exemplu de operațiune swap:

Pentru înțelegerea conceptului considerăm următorul exemplu:

Considerăm că o firma are în momentul t0 un disponibil de 1 milioane USD și în același moment are de achitat 1,7 milioane DM, în condițiile în care peste 3 luni are de încasat 1,7 milioane DM și are de plătit un import de 1 milion USD. Poziția firmei în cele două momente este:

– în momentul t0 are în disponibil 1 milion USD și are de achitat 1,7 milioane DM

– în momentul t1 are de încasat 1,7 milioane DM și are de plătit 1milion USD

Cursurile pe piața valutară sunt:

– în momentul t0 cursul la vedere este 1USD=1,70 DM

– în momentul t1 cursul la termen este de 1 USD= 1,65 DM

Derularea la banca a operațiunii swap în momentul t0

– vinde 1 milion USD la cursul de 1,70 DM și achiziționează 1,7 milioane DM cu care firma își achită datoria din momentul t0

– în același timp, banca face și o operațiune la termen la cursul de 1,65 DM, deci vinde 1,7 milioane DM și achiziționează 1.030.303 USD

prin operațiunea la termen în mod ferm firma va putea achita 1 milion USD din încasarea mărcilor, realizând și un câștig de 30.303 USD

În concluzie, firma și-a onorat obligațiile de plată în cele două momente t0 și t1 din propriile fonduri; are siguranța evitării riscurilor valutare; poate realiza și un câștig, deși nu acesta era scopul operațiunii;

Operațiunile pe piața valutară simple sau la termen permit firmei:

– în condițiile în care nu dispune de lichiditățile în valuta în care are de efectuat o anumită plată poate să și-i le procure într-un interval de timp foarte scurt, 48 ore;

– să își onoreze datoriile la termen convenite fără să înregistreze pierderi, cunoscând exact sumele de încasat și de plătit;

– să realizeze o acoperire față de riscul valutar provenit din modificarea cursurilor celor două monede;

– să realizeze și un câștig în valută, deși acesta nu apare întotdeauna

– reușita unei astfel de operațiuni impune o strânsă și permanentă legătură cu banca specializată la care a apelat pentru a efectua operațiunile.

5.4.2.3. OPERAȚIUNI DE HEDGING

Bazate pe principiile tehnicii acoperirii la termen, operațiunile de hedging se particularizează prin aceea ca în paralel cu desfășurarea contractului de vânzare cumpărare internațională, firma realizează o înțelegere cu banca specializată, de a efectua în numele și pe riscul ei o operațiune la termen. Hedging-ul valutar reprezintă un ansamblu de operațiuni valutare (la vedere si la termen) inițiate în scopul evitării riscului valutar și al realizării unui câștig.

In operațiunile de hedging se utilizează cursul limitat, ordinul ce trebuie executat de banca se situează la un anumit curs limitat indicat de client; înțelesul termenului “limitat” este “vindeți cu cel puțin”, în cazul unui ordin de vânzare si “cumpărați cu cel puțin ”, în cazul unui ordin de cumpărare .

Pentru ca operațiunea de hedging să fie una eficientă pentru firmă, aceasta trebuie ca:

– să dețină sau să poată obține informații necesare pentru a putea opta, potrivit momentului conjunctural dat, pentru o operațiune la termen obișnuită sau o operațiune hedging

– asigurarea unei paralele între derularea contractului de vânzare-cumpărare internaționala și derularea operațiunii de hedging, termenele de închidere a celor două operațiuni să se suprapună sau să fie cât mai apropiate

– marja de curs valutar în limita căreia solicita băncii efectuarea operațiunii de hedging să fie optim stabilită astfel încât să poată fi realizate și să aducă și un câștig firmei

– s își asume toate consecințele ce decurg din rezilierea contractului sau din decalarea plăților.

Heging-ul poate fi folosit de către importatorii care importă bunuri cu plata în valută. Prin vânzarea bunurilor importate pe piața națională el va încasa moneda națională pe care o va schimba în valuta pentru continuarea activității. Intervalul de timp între plata mărfurilor către partenerul extern și încasarea pe piața internă poate fi defavorabil sub aspectul schimbului. În scopul de a se proteja de acest risc el poate da ordin să se inițieze o operațiune de longhedge (de acoperire a riscului de import).

Deoarece spre deosebire de importatori, exportatorii nu au nici o cale de transfer a riscului asupra beneficiarilor exista o singură variantă de gestiune a riscului valutar și anume short hedge (hedging-ul de vânzare). Constă în vânzarea unui număr de contracte futures care să acopere suma încasată din export și care va fi schimbată în moneda națională pentru continuarea activității.

Exemplu de operațiune hedging

O firma a contractat în momentul T0 un import din Franța în valoare de 8.000.000 FF. În momentul confirmării comenzii cursul dolarului SUA- FF era de 1 USD= 4,896 FF. Importul urmează sa fie achitat peste 4 luni, în momentul T4, în franci francezi. La data plății firma va avea în disponibil 2 milioane de USD. Datorită instabilității pe piața valutară, firma solicită băncii specializate, asumându-și totodată suportarea consecințelor legate de rezilierea contractului sau de decalarea plăților, să cumpere FF în numele ei în momentul în care un dolar va costa pe piața de la Paris peste 5 FF.

Deci situația întreprinderii este:

– în momentul T0 nu are disponibil iar cursul este 1 USD=4,95 FF.

– în momentul T4 are 8 milioane FF de achitat și are un disponibil de 2 milioane de USD

Banca specializată, urmărind evoluția cursului francului francez pe piața de la Paris, realizează în numele firmei o operațiune la termen simplă în momentul T1 cu un curs de 1 USD=5,0935 FF pentru 4 milioane de FF, și în momentul T2 pentru cele 4 milioane de FF la cursul de 1USD=5,0855 FF. Ambele operațiuni la termen au fost efectuate la termenul T4 , astfel încât la momentul efectuării plății firma va achita cele 8 milioane de FF, la o suma exprimată în dolari mai mică decât cea anticipată în momentul T0 .

Suma în dolari anticipată în momentul T0 necesara plății celor 8 milioane FF a fost de 1.612.903 USD. Suma în dolari efectiv utilizată pentru procurarea celor 8 milioane de FF a fost de 1.571.864 USD. Rezultă că firma s-a acoperit la termen împotriva reprecierii francului francez realizând totodată un câștig în valută de 41.038 USD, rezultat din efortul valutar mai mic exprimat în dolari pentru procurarea francilor francezi.

Pe lânga soluția aleasă, firma mai avea și alte variante de acțiune în vederea acoperirii riscului valutar:

– sa inițieze, imediat după încheierea contractului, o operațiune la termen simplă, cu termen T4 ,vânzând potrivit cursului la termen din momentul T0 dolarii contra franci francezi pentru momentul T4. Dacă admitem însă ipoteza că în momentul T0 francul francez manifesta o tendința de întărire, cursul la termen apărea neavantajos din punct de vedere al interesului firmei;

– consultând specialiștii, primește informații conform cărora, aprecierea francului francez în momentul T0 este pasageră. În acest caz, poate să opteze ca operațiunea la termen sa fie inițiată mai târziu, în clipa în care francul francez va începe să se deprecieze. Apelând la această variantă, firma realizează atât o acoperire față de riscul valutar ciâ și un câștig. În acest caz realizând o operațiune de hedging;

– să nu inițieze nici o operațiune, urmând să achite cele 8 milioane FF prin vânzarea dolarilor la cursul la vedere din momentul T4.

Operațiunea de hedging, bazându-se pe principiile operațiunilor la termen, se particularizează prin aceea că operațiunea nu este inițiata decât în limitele unui curs dat.

Stabilirea cursului limită față de care să se inițieze operațiunea de acoperire la termen in cadrul hedging-ului are o importanța deosebita pentru reușita operațiunii, deoarece:

– firma, dorind să obțină un câștig cât mai mare, poate fi tentată să stabilească un curs limita cât mai scăzut comparativ cu cursul luat drept baza. Solicitând un astfel de curs există riscul ca, în intervalul dat, pe piața valutară acest curs să nu fie atins. În felul acesta banca specializată și desemnată să efectueze operațiunea nu mai inițiază heging-ul, dată fiind condiția impusă de firmă iar valuta de contract rămâne să fie achiziționată ca și cum întreprinderea nu ar fi inițiat nici o operațiune;

– firma stabilește un curs limită, foarte apropiat de cursul de bază, în acest caz riscul fiind acoperit, însa câștigul rezultat din operațiune este mult prea mic, fata de evoluția posibilă în viitor a cursului valutar.

Operațiunile la termen complexe sau cele de tip hedging pot fi utilizate și în cazul în care, partenerul de contract oferă două sau trei variante de valute în care să se efectueze plata, stabilind pentru fiecare caz în parte suma de plată Există astfel posibilitatea ca, pe baza studierii evoluției conjuncturale și a respectivelor valute, precum și a cursului pe care acestea îl au în momentul plății, să aleagă valuta în care va face plata în funcție de posibilitatea inițierii unei operațiuni la termen sau hedging.

Utilizarea în mod eficient a tehnicilor de acoperire externă, de către firmă, prin apelul la operațiuni de arbitraj valutar presupune:

– cunoașterea și stăpânirea acestor tehnici pentru a opta pentru varianta cea mai avantajoasă în momentul conjunctural dat

– urmărirea permanentă și interpretarea corectă a evenimentelor de pe piața valutar – financiară privind, atât evoluția de ansamblu a acesteia, cât și în special evoluția cursurilor valutare și a dobânzilor;

– folosirea conjuncturală a acestor tehnici alături de celelalte posibilități de acoperire a riscului valutar de către întreprinderi;

– strategii și tehnici de adaptare în utilizarea acestui tip de operațiuni trebuie sa aibă ca rezultat evitarea influențelor nefavorabile asupra rezultatelor financiar-valutare planificate, precum și amplificarea tuturor posibilităților de sporire a eficienței lor valutare ca urmare a fructificării eficiente a evoluțiilor de pe piața financiar-valutara internațională.

Conform altor opinii (Maria Birsan, Convertibilitatea și riscul valutar, p.179) “hedging-ul ”(to hedge= a acoperi), în sens larg înseamnă toate tehnicile pe care le pot utiliza firmele pentru a neutraliza, a minimiza sau evita riscul valutar.

În acest sens în faza executării tranzacției, exportatorii dispun de mai multe posibilități, cum sunt:

1.-Scontarea la o bancă comercială documentele de export, a cambiilor, exprimate în monede străine, băncile reținând o rată a dobânzii în creditul de scont pe care îl acordă exportatorului și un “cost” al swap-ului pe care banca îl face. Exportatorul poate vinde, apoi, suma astfel încasata și să o depună la bancă, cu rata dobânzii obișnuită la asemenea depuneri.

O variantă de scontare, în cazul în care firma vinde “în cont deschis” și obține cambii nescontabile, constă în a apela la o casă de factoring, care, în schimbul unui preț ridicat, acoperind riscul comercial, costul finanțării, riscul valutar, va prelua documentele respective spre încasare de la importatorul străin. Aceasta este insa o metoda foarte costisitoare.

2.-Acoperirea prin utilizarea pieței valutare forward sau futures

Operațiunea consta în vânzarea la un curs forward a sumei pe care exportatorul urmează sa o încaseze la data prevăzută în contract. Operațiunea se face numai daca respectivul curs forward este avantajos pentru exportator, în sensul că moneda arată curs ne schimbat la termen, față de momentul încheierii contractului de vânzare de mărfuri, sau apreciere. În caz contrar, este preferabil să se aștepte momentul scadenței operațiunii, asumându-și riscul acesteia, sau practicând alte metode de acoperire.

Exportatorul trebuie să urmărească, încă în timpul negocierilor, mărimea cursului la termen. Dacă acesta arată deprecierea monedei de plată, exportatorul va încerca sa obțină un preț mai mare cu procentul deprecierii, în cazul în care poziția sa în tranzacție permite acest lucru.

Hedging-ul valutar se poate realiza și prin intermediul contactelor futures. În cazul vânzatorului-exportator, pentru a evita riscul deprecierii, acesta va lua o poziție short într-un contract futures cu aceeași scadență. Nu există, însă, certitudinea că rezultatul este mai bun pentru exportator, decât fără hedging.

Deoarece nu toate încasările din export pot fi stabilite cu certitudine sau să cadă exact la 1,3,6,12 luni, perioadele obișnuite pentru contractele futures și forward, exportatorii pot apela la contracte de tip options, care, în varianta americanaă permit orice dată între începutul și sfârșitul perioadei respective.

Tehnica poate fi, deci, foarte utilă, dar contractele options pot fi negociate numai pentru câteva monede și pentru perioade limitate.

Hedging-ul importatorului supus riscului aprecierii monedei în care urmează să se facă plata poate fi realizat prin mai multe metode:

1.- Deschiderea de conturi în devize, dacă regimul valutar al acestei țări permite, evitând convertirea acestora și cumpărarea sumelor de care aceștia au nevoie pentru plăți. În cazuri excepționale pot avea chiar conturi în devize aflate la bănci în străinătate.

2.- Împrumuturi în propria monedă, folosind încasările pentru a cumpăra devizele necesare plății importurilor, dacă băncile acceptă asemenea împrumuturi. Devizele pot fi depuse la bănci pâna in momentul utilizării lor.

3.- Hedging valutar pe baza cursului forward sau future.

Operațiunea este similară hedging-ului exportatorului, cu deosebirea că un importator este avantajat dacă acel curs la termen arată deprecierea monedei în care importatorul urmează să plătească, permițându-i acestuia să o cumpere la un preț mai mic. Importatorul este, însă, acoperit chiar și în cazul unui curs neschimbat față de cursul din momentul încheierii tranzacției comerciale.

Și pentru importator rezultatul real al operațiunii apare numai în momentul scadentei, în funcție de mărimea cursului la vedere din acel moment.

Avantajul importatorului constă în transferarea riscului către bancă și în anularea incertitudinii cu privire la mărimea sumei de plătit pentru a cumpăra devizele de care are nevoie.

Contractele de tip future pot fi folosite în scop de hedging și pentru importator. Acesta va lua o poziție long, deci intră într-un contract future de cumpărare, evitând riscul scumpirii respectivei monede.

Contractele de tip options pot și acestea fi folosite pentru cazurile de neprecizare a datei plății importurilor sau pentru cele de necoincidență cu datele cursurilor forward.

În ceea ce privește firmele românești, pe lângă riscul valută/valută acestea sunt supuse unui risc important legat de cursul leu/valută. În contextul deprecierii sistematice și permanente a leului în raport cu dolarul, și în consecință față de terțe valute, firmele românești, în cazul oricărei operațiuni de import trebuie să suporte diferențe de curs valutar de la o etapă la alta, ele fiind cu atât mai mari cu cât intervalul derulării operațiunilor de import este mai mare.

Firmele românești nu au ca modalități de acoperire a riscului leu/valută decât forme extra valutare:

– derularea rapidă a operațiunilor de import;

– încorporarea rapidă a importurilor în exporturi;

– alternativa înlocuirii importurilor cu produse românești ;

Deși unele bănci au încercat să coteze la termen leu/dolar, riscurile legate de procesul inflaționist au determinat ca acestea sa coteze prioritar pentru o lună, două luni sau trei luni, cursul stabilit să fie, adesea, nerealist iar garanțiile solicitate de bănci pentru a efectua astfel de operațiuni sunt descurajante pentru firmele mici și mijlocii.