Riscurile In Procesul Creditarii Si Gestionarea Lor
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Riscurile în procesul creditării și gestionarea lor
CUPRINS
LISTA GRAFICELOR ȘI TABELELOR
CAPITOLUL 1. INFORMAȚII GENERALE PRIVIND MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE
1.1. Riscul de creditare și factori generatori ai acestuia
1.2. Instrumente și tehnici de gestiune a riscului de credit
1.3. Principii ale gestiunii riscului de creditare
1.4. Metode de cuantificare a riscului de creditare
CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE AL ING BANK
2.1. Scurtă prezentare a ING BANK
2.2. Gestiunea riscului de credit la ING BANK
2.3. Analiza riscului de creditare al ING BANK
2.4. Profilul de expunere la risc al ING BANK
CAPITOLUL 3. MĂSURI DE PREVENIRE ȘI REDUCERE A RISCULUI DE CREDITARE ADOPTATE DE ING BANK
3.1. Măsuri de prevenire a riscului de creditare adoptate de ING BANK
3.2. Măsuri de reducere a riscului de creditare adoptate de ING BANK
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Lista graficelor
Grafic nr. 1 ………………………. 32
Grafic nr. 2 ………………………. 33
Grafic nr. 3 ………………………. 34
Grafic nr. 4 ………………………. 35
Grafic nr. 5 ………………………. 37
Grafic nr. 6 ………………………. 38
Grafic nr. 7 ………………………. 38
Lista tabelelor
Tabel nr. 1 ……………………….. 31
Tabel nr. 2 ……………………….. 33
Tabel nr. 3 ……………………….. 34
Tabel nr. 4 ……………………….. 35
Tabel nr. 5 ……………………….. 36
Tabel nr. 6 ……………………….. 36
Tabel nr. 7 ……………………….. 37
Tabel nr. 8 ……………………….. 39
Tabel nr. 9 ……………………….. 39
CAPITOLUL 1. INFORMAȚII GENERALE PRIVIND MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE
1.1. Riscul de creditare și factori generatori ai acestuia
În pofida viziunii catastrofice sugerate de noțiunea în cauză, riscul bancar este o categorie economică a cărei sorginte se află în incertitudinea care poate sau nu să genereze o pagubă și vizează posibilitatea înregistrării unei pierderi financiare, fiind asociată cu probabilitatea de apariție a unor evenimente nedorite.
Se poate observa ușor că, în ultimă instanță, aprecierea stării de risc presupune examinarea în termeni probabilistici a posibilității de obținere a unor rezultate favorabile sau nefavorabile într-o afacere, în cazul nostru domiciliată în piața finaciar-bancară.
Inovațiile de pe piețele financiare și internaționalizarea fluxurilor financiareau modificat activitatea și arhitectura sectorului bancar, conferindu-i un grad de complexitate sporit, dar și manifestarea unor presiuni competitive accentuate asupra entităților componente.
Cu cât profiturile asociate noilor instrumente și produse financiare sunt mai mari, cu atât sunt mai volatile și expun băncile la grade noi sau mai ridicate de risc. În prezent există chiar temerea că inovatia financiară în sectorul bancar, în special în ceea ce privește instrumentele extrabilanțiere, poate avea ca efect concentrarea riscului și creșterea instabilității întregului sistem.
În plus, corelația între diferitele tipuri de risc, atât în cadrul unei bănci individuale, cât și în interiorul sistemului bancar, privit în ansamblu, s-a accentuat și a devenit mai complexă.
Internaționalizarea și liberalizarea au crescut riscurile de contagiune a piețelor bancare internaționale, după cum o demonstrează crizele financiare din anii ’90 din Mexic, Asia de Sud-Est, Rusia și, mai recent, din America de Sud.
Pornind de la principalii factori generatori de risc, în literatura de specialitate s-au conturat mai multe tipologii, bazate pe gruparea diferitelor categorii de risc în funcție de modul concret de manifestare a acestora.
Astfel, pornind de la variația rentabilității capotalului (ROE), factorii de risc se pot structura după cum urmează:
Risc de bilanț Risc de creditare
Sau de portofoliu Riscul ratei dobânzii
Risc de lichiditate
Risc valutar
Risc (variația
Rentabilității Risc de reglementare
Capitalului-ROE) Risc tehnologic Riscul evaziunii
Risc de eficiența operării capitalului prin
Risc strategic inflație
Risc de afiliere
Fără pretenția de a epuiza definitiv acest subiect, în cele ce urmează vom opta pentru următoarea structură:
Riscuri generale de întreprindere, a căror manifestare în sistemul bancar nu diferă în mod substanțial față de ale genuri de companii. Acestea pot fi la rândul lor detaliate în:
Riscul aferent strategiei
Riscul de organizare
Riscul tehnologic (material)
Riscul de afiliere (de subordonare)
Riscuri comune oricărei întreprinderi, dar care în sistemul bancar se manifestă mai acut sau ăn forme specifice, din rândul cărora vom menționa:
Riscul de solvabilitate
Riscul de piață
Riscul operațional
Riscul de reglementare
Riscul reputațional.
Riscuri bancare aferente parteneriatului, cunoscute și sub numele de riscuri de contrapartidă, de bilanț sau de portofoliu, structurate în următoarele categorii:
Riscul de lichiditate
Riscul de creditare( sau, mai general, riscul de plasament)
Riscul ratei dobânzii
Riscul valutar.
Banca Națională a României definește riscul de creditare ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca și urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale.
Potrivit Acordului Basel II, riscul de creditare reprezintă pierderea potențială pe care o poate suferi o bancă dacă un client debitor, denumit contrapartidă, nu își îndeplinește obligațiile privind atât plata dobânzilor, cât și rambursarea principalului, conform contractului de creditare.
În „Management financiar-bancar”, Untaru Florin oferă o definiție mai scurtă pentru riscul de creditare, acesta exprimând „posibilitatea ca debitorii băncii să nu își onoreze obligațiile la scadență.”
În literatura de specialitate, riscul de credit este considerat și risc de bază sau risc al calității activelor. Acesta reprezintă cel mai mare important risc asociat activității bancare, fiind principala cauză a falimentelor bancare. El apare din posibilitatea ca acele contracte de credit acordate de bancă să nu fie rambursate fie parțial, fie integral. Efectul său este măsurat prin intermediul costului de înlocuire al fluxurilor financiare care s-ar fi produs în cazul în care contrapartida și-ar fi îndeplinit obligațiile.
Riscul de creditare are două componente principale, și anume:
riscul de intrare în incapacitate de plată a contrapartidei sau de faliment;
riscul de majore a spread-ului.
Riscul de faliment reprezintă riscul ca debitorul să nu dorească sau să fie în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile contractuale, și anume plata dobânzii și rambursarea principalului, fie parțial, fie total.
Riscul de spread este riscul ca valoarea de piață a instrumentului de credit să se reducă ca urmare a modificărilor intervenite în bonitatea debitorului, ceea ce conduce la creșterea primei de risc.
Riscul de creditare poate fi generat de două categorii de surse, și anume:
1. Riscul de intrare în incapacitate de plată a debitorului: reprezintă posibilitatea ca o contrapartidă să nu își poată onora parțial sau total obligațiile contractuale sau probabilitatea de a intra în incapacitate de plată combinată cu pierderea în condițiile intrării în incapacitate de plată a contrapartidei și riscul de înrăutățire a ratingului debitorului;
2. Riscul de piață care afectează valoarea de piață a unei obligații, fiin denumită și expunere la risc de credit.
Obiectivul principal al activității bancare este reprezentat de acordarea de credite în condiții de reducere la maxim a expunerii față de riscuri și de asigurare a unei profitabilități adecvate. Prin desfășurarea activității de creditare, într-o măsură mai mică sau mai mare, toate băncile își asumă riscuri. Atunci când unii dintre debitori nu își onorează obligațiile, băncile înregistrează în mod sigur pierderi la nivelul portofoliului de credite. Însă, indiferent de nivelul riscurilor asumate, pierderile la nivelul portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operațiile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism. Din perspectiva aceasta, cea mai importantă funcție a managementului bancar este reprezentată de controlul calității portofoliului de credite.
Printre principalii factori generatori de risc de creditare se numără:
neatenția în ceea ce privește formularea normelor de creditare;
prezența unor condiții de creditare prea generoase, coroborată cu lipsa unor norme de creditare clare;
nerespectarea normelor interne de creditare de către personalul băncii;
concentrarea peste un anumit nivel a creditelor pe anumite piețe;
creșterea excesivă a valorii portofoliului de credite, peste capacitatea băncii de a gestiona și acoperi riscurile;
inexistența unor procese/sisteme sau existența unor procese/sisteme defectuoase de identificare a creditelor neperformante sau cu diferite probleme;
creditarea preferențială sub condițiile de piață.
Pentru eliminarea sau diminuarea pierderilor de la nivelul portofoliului de credite cauzate de apariția acestor factori, instituțiile bancare trebuie să conceapă și să implementeze politici de creditare performante care să fie respectate de către personal. Astfel, este necesară existența unui feedback permanent prin care conducerea instituției bancare să fie informată despre eficacitatea produsului de control al calității creditelor, pentru detectarea și corectarea din timp, în limita posibilităților, a celor cu probleme.
1.2. Instrumente și tehnici de gestiune a riscului de credit
Conform abordării tradiționale a riscului de creditare, managementul acestuia include, ca și obiectiv major, elaborarea unei politici de creditare juste care să asigure selecția unor credite sigure, ce au o probabilitate maximă de rambursare în condițiile extinderii acelor credite care corespund nevoilor pieței pe care operează instituția bancară.
Fundamentul unui management sănătos al riscului de creditare constă în capacitatea politicilor privind gestionarea riscului de creditare de a identifica atât riscurile existente, cât și pe cele potențiale, inerente oricărei activități de creditare și de a le limita sau de a le reduce. Prin urmare, politicile clasice privind managementul riscului de creditare, pot fi împărțite în trei categorii:
politici menite să limiteze sau să reducă riscul de creditare
Prin această politică, autoritatea de reglementare impune o limită maximă de expunere la un singur debitor, între 10-25% din capital. Comitetul de la Basel pentru supravegherea bancară recomandă un nivel maxim de 25%. El intenționează să reducă acest nivel la 10%. În cazul în care limitele impuse sunt depășite, autoritățile de supraveghere pot cere instituțiilor bancare să ia măsuri de precauție înainte ca nivelul de concentrare a riscului de creditare să devină excesiv de riscant.
politici privind clasificarea activelor
Aceste politici cuprind procedeele prin care fiecărui activ îi este atribuit un grad de risc în funcție de probabilitatea cu care are loc neplata creditului, conform clauzelor din contract. În practică, clasificarea creditelor reprezintă un instrument esențial al managementului risculyi de creditare, fiind stabilită de autoritățile de reglementare. În cazul în care creditele din categoriile standard până la pierdere sunt peste 50% din capitalul unei instituții bancare, banca respectivă este considerată de autoritatea de supraveghere o bancă cu probleme deoarece există o probabilitate destul de ridicată ca solvabilitatea și profitabilitatea acesteia să fie afectate. În sistemele bancare din țările dezvoltate, instituțiile bancare folosesc în mod normal mai multe niveluri de clasificare pentru creditele din categoria „standard”. Scopul acestui fapt constă în îmbunătățirea calității analizelor creditelor, cu impact direct asupra relației dintre profitabilitate și nivelul de clasificare.
politicile de constituire a provizioanelor pentru pierderile posreditelor reprezintă un instrument esențial al managementului risculyi de creditare, fiind stabilită de autoritățile de reglementare. În cazul în care creditele din categoriile standard până la pierdere sunt peste 50% din capitalul unei instituții bancare, banca respectivă este considerată de autoritatea de supraveghere o bancă cu probleme deoarece există o probabilitate destul de ridicată ca solvabilitatea și profitabilitatea acesteia să fie afectate. În sistemele bancare din țările dezvoltate, instituțiile bancare folosesc în mod normal mai multe niveluri de clasificare pentru creditele din categoria „standard”. Scopul acestui fapt constă în îmbunătățirea calității analizelor creditelor, cu impact direct asupra relației dintre profitabilitate și nivelul de clasificare.
politicile de constituire a provizioanelor pentru pierderile posibile din credite
Împreuna cu rezervele generale constituite pentru pierderi, aceste provizioane denotă capacitatea instituției bancare de a le absorbi. Pentru determinarea nivelului adecvat al acestora se au în vedere toți factorii ce afectează posibilitatea de rambursare a creditelor, precum:
pierderile anterioare ce au afectat profitabilitatea băncii;
calitatea politicilor și procedurilor de credite;
procedurile de încasare și recuperare a creditelor problemă;
dinamica creditelor acordate;
volatilitatea variabilelor macroeconomice;
tendințele economiei.
În practică, în funcție de caracteristicile fiecărui sistem bancar, politicile de constituire a provizioanelor pot fi discreționare sau obligatorii. Din punct de vedere contabil, cei mai mulți economiști consideră aceste politici ca fiind o categorie de cheltuieli. Pentru stabilirea rovizionaleor sunt utilizate două practici, și anume:
state ce u un singur sistem bancar dezvoltat și care oferă băncilor libertatea de a-și stabili singure un nivel prudent al provizioanelor;
state ce dispun de sisteme bancare fragile, în care autoritățile de supraveghere impun niveluri obligatorii pentru provizioane în raport cu clasa de risc a creditelor acordate.
Abordările moderne ale managementului riscului de creditare pornesc de la premisa că un management eficient trebuie să opereze începând cu momentul luării deciziilor referitoare la acordarea unui credit și până în momentul recuperării sumei împrumutate, cuprinzând și procedeele de monitorizare și raportare. Prin urmare, acest proces de luare a deciziilor de creditare influențează toate componentele managementului riscului de creditare. O decizie optimă trebuie să fie fundamentată într-un mod riguros. P e urmă urmează revizuiri periodice ale respectării angajamentelor de către client. Ba mai mult, sistemele de avertizare semnalează deteriorarea situației clientului chiar înainte ca neplata să devină posibilă.
1.3. Principii ale gestiunii riscului de creditare
Gestiunea riscului de creditare are la bază două principii, și anume:
Diviziunea riscului de creditare.
Limitarea riscurilor.
Diviziunea riscului de creditare urmărește evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor, dar mai ales a creditelor. Concentrarea clienților într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o instituție bancară universală întrucât în perioada de recesiune pot interveni greutăți de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este o diversificare teritorială, în timp ce în sfera creditării agenților economici importantă este diversificarea sectorială sau econmică. În ceea ce privește clienții suverani , diversificarea geografică are importanța cea mai mare.
Pe de altă parte însă, se poate întâmpla ca întreprinderile de talie mare să aibă nevoi de creditare care să depășească limita rezonabilă de angajament a unei singure instituții bancare. De obicei, acolo unde se permite, aceste firme recurg direct la piețe pentru a-și asigura finațarea fără intermediar. O altă soluție ar fi constituirea de pool-uri bancare.
Un pool bancar este un ansamblu de bănci ai unei singure întreprinderi mari, un ansamblu structurat si organizat într-o manieră precisă. Dezavantajul acestei soluții este acela că diluează responsabilitatea băncilor participante, însă avantajul constă în divizarea riscurilor. Acest pool permite și participarea băncilor mici la finanțarea întreprinderilor mari și are autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultate.
Limitarea riscurilor are un caracter atât normativ, cât și autonormativ. În funcție de calitatea mediului economic și de evoluția parametrilor săi proprii, fiecare instituție bancară asigură limitarea riscurilor prin două modalități – global și analitic- astfel:
prin fixarea unei limite proprii, interne angajamentului său global prin operații riscante, dar rentabile: se stabilește o limită maximă pentru ponderea activităților sau plasamentelor riscante în total active sau la capitalul bancar;
prin fixarea unui plafon de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni ca modificările semnificative ale situației economice a acestor grupe să îi afecteze negativ expunerea la risc.
Mai pot fi stabilite și plafoane de tip „stop-loss” ce definesc riscurile maxime referitoare la pierderile constatate sau la provizioanele formate.
Se dovedesc a fi utile și limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criză, limite ce sunt greu de definit în momentul în care criza se produce. Este de preferat ca instituția bancară să fie pregătită pentru orice eventualitate de producere a unei crize, oricât de improbabilă ar părea aceasta într-un context dat.
Pe de altă parte însă, ca și autoritate bancară, banca centrală își asumă responsabilitatea limitării expunerii consolidate la risc în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul acesteia este acela de impulsionare, control și sancționare.
1.4. Metode de cuantificare a riscului de creditare
Mutațiile ce au avut loc în ultimele decenii în sectorul bancar au determinat o schimbare radicală a modului de management al riscului de creditare și, în special, a modului de cuantificare a acestuia. Astfel, au fost dezvoltate noi tehnici și metodologii de cuantificare a riscului de creditare, total diferite de tehnicile tradiționale ce erau bazate pe datele contabile ale băncilor și clienților.
Metodele de cuantificare a riscului de credit se pot clasifica astfel:
Metode tradiționale de management al riscului de creditare, și anume:
Sistemele expert;
Sistemele de rating;
Sistemele de credit scoring.
Abordări moderne de management al riscului de creditare, și anume:
Modelul KMV Credit Monitor;
Modelul CreditMetrics;
Modelul CreditPortfolioView;
Modelul CreditRisk+.
A. Metode tradiționale de management al riscului de creditare
1) Sistemele expert
În cadrul sistemelor expert decizia de creditare este luată de ofițerul de creditare de la nivelul agenției bancare sau de la nivel central. Decizia de creditare este bazată pe analiza unor caracteristici atât calitative, cât și cantitative ale potențialului debitor, iar calitatea deciziei privind creditarea depinde de următoarele: pregătirea, expertiza, calitățile profesionale și personale ale ofițerului de credit.
Cele mai multe sisteme expert se bazează pe analiza a cinci categorii de factori, denumiți și cei 5C, aceștia fiind:
Capitalul
Structura capitalului potențialului debitor este extrem de importantă. Un debitor cu un nivel ridicat al indicatorului capital propriu/datorii prezintă un risc de credit mult mai scăzut decât un debitor cu un nivel scăzut al acestui indicator, întrucât un nivel scăzut al capitalului propriu indică faptul că debitorul nu va putea gestiona eficient serviciul datoriei în cazul în care veniturile sale scad.
Capacitatea
Acest factor se referă la capacitatea de rambursare a debitorului determinată de volatilitatea veniturilor. Dacă ratele de rambursare sunt periodice, având o anumită frecvență, iar veniturile sunt sezoniere, rezultă că riscul de creditare este ridicat.
Calitatea garanțiilor
Potrivit acestui factor, cu cât valoarea de piață a garanțiilor este mai ridicată iar acestea sunt mai ușor tranzacționabile, cu atât riscul de creditare este mai redus.
Condițiile economice/ciclul economic
Unul din factorii importanți în determinarea riscului de creditare îl reprezintă situația macroeconomică a economiei în care își desfășoară activitatea debitorul dar, mai ales, etapa ciclului economic în care se află și caracterul ciclic sau anticiclic al domeniului de activitate.
Caracterul
Factorul acesta se referă la reputația de bun platnic sau nu a debitorului. Se determină pe baza relațiilor anterioare ale acestuia cu instituția bancară respectivă sau cu alți creditori. Factorilor respectivi li se asociază o anumită pondere, ce poate diferi de la un debitor la altul. Acest lucru face ca compararea deciziilor de creditare la nivelul portofoliului de credite să fie oarecum dificilă.
2) Sistemele de rating
Aceste sisteme de rating reprezintă una dintre cele mai vechi metode de management al riscului de creditare. Ea constă în clasificarea creditelor în diferite categorii în vederea adecvării capitalului de risc de credit. Instituțiile de credit, precum și autoritățile de control și supraveghere au dezvoltat sisteme de rating interne bazate pe 5-10 categorii. Aceste sisteme de rating sunt asemănătoare cu sistemele utilizate de agențiile de rating în analiza și evaluarea obligațiunilor.
Adecvarea capitalului de risc de creditare se realizează prin însumarea necesarului de capital de risc aferent fiecărei clase de credite. Necesarul de capital de risc este estimat prin ponderarea valorii creditelor din categoria respectivă cu un coeficient de risc. Unul din neajunsurile acestei metode este faptul că nu se ține cont de gradul de diversificare al portofoliului de credite.
3) Sistemele de credit scoring
Sistemele de credit scoring sunt folosite în analiza tuturor categoriilor de credite, indiferent dacă sunt ele de consum, comerciale sau imobiliare. Ideea de bază a acestor sisteme constă în predefinirea unor categorii de factori ce au influență asupra probabilității de intrare în faliment a debitorilor și utilizarea acestor factori în crearea unui model cantitativ în vederea calculării unui scor. Astfel, scorul obținut poate fi interpretat în cazul anumitor sisteme de credit scoring ca fiind probabilitatea de intrare în faliment, iar în cazul altora acest scor este utilizat pentru clasificarea potențialilor clienți în diferite categorii.
În dezvoltarea și implementarea sistemelor de credit scoring sunt utilizate patru metodologii, și anume:
Modelul liniar;
Modelul logit;
Modelul probit;
Modelul analizei discriminant.
Factorii cei mai utilizați luați în considerare în sistemele de credit scoring sunt sub forma următoarelor rate financiare:
venituri/active totale; capital circulant/total active;
vanzări/active totale;
valoarea de piață a capitalului propriu/total datorii.
În perioadele de creștere sau stabilitate economică, utilizarea acestor metode de management al riscului de creditare s-a dovedit viabilă, însă în perioadele de crize financiare sau economice, ele au fost total ineficiente.
Calculul cerințelor de capital aferente riscului de creditare
Chiar dacă managerii instituțiilor de credit sunt interesați în elaborarea unor tehnici alternative de management a riscului, posibilitățile lor sunt limitate de actele normative în acest domeniu impuse de organele de reglementare.
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel, înființat în anul 1975 pe lângă Banca Internațională de Reglementări de către grupul celor 10 mari state industrializate, are ca scop formularea standardelor de supraveghere generale, ghidurilor și recomandărilor privind cele mai bune practici în domeniul bancar.
În anul 1988, Comitetul Basel a elaborat un Acord privind Capitalul concentrat asupra riscului de creditare, având drept scop să asigure un nivel adecvat al capitalului în sistemul bancar internațional și să creeze un sistem competitiv corect.
Activitatea instituțiilor bancare în conformitate cu acest acord a dezvăluit un șir de imperfecțiuni. Astfel, în anul 1999 a fost elaborat proiectul unui Nou Acord asupra Capitalului- denumit Basel II, menit să înlocuiască Acordul din 1988 ținând cont de neajunsurile lui.
Abordarea standard față de riscul de creditare(AS)- este asemănătoare cu abordarea descrisă în acordul Basel I, conform căreia de la bănci se cere repartizarea expunerilor la riscul de creditare în niște categorii în dependență de criteriile observabile ale expunerilor ( de ex., expunerea la risc este prezentată de creditul corporativ sau retail). Abordarea standard, la fel, stabilește pentru fiecare categorie de expunere un anumit coeficient de risc fixat (risk-weight), dar în scopul sporirii sensibilității estimărilor față de risc, în comparație cu acordul precedent, prevede utilizarea evaluărilor externe. Coeficienții de risc diferă în dependență de tipul contractanților: guverne și bănci centrale, băncile sau clienții corporativi.
Abordarea standard conține un ghid pentru organele naționale de supraveghere în care sunt indicate criteriile de eligibilitate a surselor de rating-uri externe ( obiectivitatea, independența, transparența, dezvăluirea informației, suficiența resurselor, credibilitatea).
Utilizarea rating-urilor externe pentru evaluarea expunerilor corporative nu este obligatorie. Atunci când nu se aplică rating-ul extern, abordarea standard cere ca, în majoritatea cazurilor, să fie aplicat coeficientul de risc 100%.
Acordul Basel II, spre deosebire de Basel I, prevede atribuirea coeficientului de risc de 150% la credite expirate, dacă ele nu au fost sufiecient acoperite cu instrumente extrabilanțiere.
Printre modificările introduse se poate mențioana extinderea listei gajurilor, garanțiilor și intrumentelor derivate de creditare pe care băncile, care vor adopta abordarea standard, le pot accepta. În general, Basel II tratează aceste intrumente ca factor de reducere a riscului de creditare ( credit risk mitigation). Abordarea standard extinde lista gajului acceptabil care include majoritatea instrumentelor financiare, cu determinarea unor abordări în privința estimării gradului de reducere a capitalului, care se bazează pe riscul de piață al instrumentului de gaj.
De asemenea, abordarea standard extinde numărul garanților recunoscuți, în rândurile cărora sunt incluse toate companiile, rating-ul extern al cărora depășește o anumită limită.
Abordarea standard include o tratare specifică a expunerilor de tip retail. Coeficienții de risc pentru acest tip de expunere au fost reduși în comparație cu acordul precedent, inclusiv pentru ipoteca imobiliară ( residential mortgage exposures). Mai mult decât atât, creditele acordate întreprinderilor mici și mijlocii pot fi tratate ca și credite retail, dacă ele corespund unor anumite criterii.
În scopul sporirii sensibilității față de risc a coeficientului suficienței capitalui ponderat la risc, Comitetul Basel subliniază diferența dintre expunere la risc și tranzacție.
Abordarea bazată pe rating-uri interne față de riscul de creditare(ABRI)
Una din cele mai semnificative inovații ale Acordului Basel II este abordarea riscului de creditare bazată pe rating-uri interne(ABRI), care presupune două variante:
● fundamentală;
● avansată.
Abordarea bazată pe raiting-urile interne diferă esențial de abordarea standard. Estimările interne ale riscurilor de bază devin date primare pentru calcularea capitalului, ceea ce mărește gradul de sensibilitate față de risc a cerințelor față de capital. Totodată, abordarea în cauză nu permite băncilor să determine independent toate elementele necesare pentru calcularea cerințelor față de capital. Conform ABRI, coeficienții de risc și, prin urmare, cerințele față de capital sunt determinate prin introducerea datelor cantitative generate de bănci în formulele stabilite de comitet. Aceste formule și funcțiile transformă datele inițiale introduse de bancă în cerințele special față de capital. Ele se bazează pe tehnologiile avansate ale managementului riscului.
Date inițiale pentru calcularea capitalului minim contra riscului de creditare
Conform ABRI, calcularea activelor ponderate la riscul de creditare presupune determinarea următoarelor date inițiale cantitative:
● probabilitatea neachitării( Probability of Default – PD), care măsoară posibilitatea că debitorul va da faliment într-o anumită perioadă de timp ( sunt posibile trei variante: datele interne ale băncii, datele externe, modelarea statistică);
● proporția pierderilor în cazul neachitării ( Loss Given Default- LGD), care măsoară partea expunerii, care o să fie pierdută în cazul neachitării;
● expunerea la risc în momentul neachitării ( Exposure At Default- EAD);
● termenul de scadență (Maturity – M), care măsoară termenul rămas până la scadența expunerii.
Abordarea fundamentală diferă de cea avansată prin determinarea datelor inițiale ( care dintre ele sunt calculate de bancă și care sunt impuse de organele de supraveghere).
Introducând valorile pentru fiecare din aceste patru date inițiale în funcțiile speciale descrise mai jos ( care reflectă tipul tranzacțiilor), obținem cerințele speciale față de capital pentru fiecare expunere.
Abordarea bazată pe rating-urile interne prevede următoarele tipuri de tranzacții creditare în dependență de statutul juridic al debitorul :
Creditarea corporațiilor, care, la rândul său, include 5 tipuri de credite specializate ( specialised lending- SL) :
finanțarea proiectelor( project finance);
finanțarea achizițiilor (obdject finance); creditarea procurării activelor materiale, de exemplu leasingul echipamentului;
finanțarea mărfurilor( commodity finance): creditarea de scurtă durată pentru procurarea de către debitor a mărfurilor standard cotate la bursă;
creditarea ipotecară, cu gajarea imobilului care genereză venit (income producing real estate);
creditarea ipotecară, cu gajarea imobilului commercial cu grad de risc înalt
( highvolatility commercial real estate- HVCRE)- nivelul înalt de risc, în cazul dat, înseamnă volatibilatea înaltă a probabilității neachitării.
Creditarea guvernelor și plasamente în valori mobiliare guvernamentale.
Creditarea interbancară.
Creditarea retail( retail exposure- aceste credite trebuie să fie consolidate în pachete de credite și pentru ele se prevede utilizarea numai a abordării avansate), care include:
ipoteca imobilului locuibil( residential mortgages);
expuneri revolving retail (revolving retail exposure);
alte credite retail( inslusiv creditarea întreprinderilor mici, cu expunerea totală mai mică de EUR 1 mil.).
Plasamente în valori mobiliare investiționale( în forma de acțiuni, cote de participare și alte instrumente financiare).
Procurarea datoriilor debitorilor retail și corporative de la terți.
Calcularea activelor ponderate la risc depinde de estimările PD, LGD, EAD și, în unele cazuri, de termenul de scadență pentru anumite expuneri. PD și LGD sunt măsurate în zecimale( 1%= 0.01), iar EAD este măsurată în unități de bani ( ex. RON).
Implementarea ABRI
În scopul asigurării comparabilității între bănci, Comitetul a stabilit niște criterii minime pentru utilizarea abordării ABRI, care asigură capacitățile băncii de estimare internă a riscului de creditare.
Cu toate că băncilor care vor adopta abordarea avansată IRB li se acordă un mai mare grad de felixibilitate, în comparație cu abordarea fundamentală, ele trebuie să respecte o serie de standarde mai aspre.
Comitetul cere ca sistemul intern de rating al băncii să diferențieze exact și consecutiv diferite niveluri de risc. Băncile trebuie să definească clar și obiectiv criteriile de rating pentru a obține estimări exacte atât pentru expunerile individuale, cât și pentru portofoliul total. Încă un factor important pentru asigurarea funcționării normale a sistemelor interne de rating și de asigurare a corectitudinii rezultatelor este factorul de control intern. Standardele minime pentru implementarea ABRI prevăd: independența procesului de rating, revizuirea internă și transparența.
Băncile care intenționează să aplice abordarea ABRI trebuie să fie capabile să estimeze indicatorii statistici inițiali ai riscului de creditare. Standardele minime propun băncilor posibilitatea de a utiliza datele acumulate din experiență proprie sau din surse externe, dacă băncile pot să demonstreze corespunderea acestor date expunerii respective. Din punct de vedere practic, băncile ar trebui să aibă un proces, ce le va permite să colecteze, să păstreze și să utilizeze statistica de pierderi în formă potrivită.
Măsurile reformatoare ale acordului Basel III au în vedere îmbunătățirea capacității sistemului de a absorbi șocurile aferente crizelor și a limita mecanismul de transmisie a crizelor financiare de la băncile comerciale către economia reală și apoi – direct sau indirect – spre bugetul de stat. El exclude conceptul "too big to fail" și va miza pe implementarea unui indicator simplificat – leverage ratio, care va măsura raportul dintre active și capitalul propriu, dublat de pasivele sustenabile, cu maturități extinse.
Basel III va îmbunătăți cadrul de reglementare microprudențială urmărind următoarele repere: creșterea gradului de acoperire cu capital privat al riscurilor, creșterea calității bazei de capital a instituțiilor de credit, frânarea creșterii nesustenabile a bilanțului instituțiilor de credit și introducerea unui standard minim global privind riscul de lichiditate. Basel III prevede și măsuri de limitare a riscului sistemic obligând băncile să provizioneze ex-ante, pentru a dispune de banii necesari în etapele de criză.
Riscul de credit al contrapartidei (partea a treia titlul II capitolul 6): Criza a dezvăluit o serie de carențe ale reglementării actuale a riscului de credit al contrapartidei care decurge din activitățile de finanțare cu instrumente financiare derivate, acorduri de răscumpărare și titluri de valoare. Aceasta a arătat că dispozițiile actuale nu au asigurat buna gestionare și capitalizarea adecvată a acestui tip de risc. Normele actuale nu au oferit suficiente stimulente pentru ca, în cazul contractelor cu instrumente financiare derivate OTC compensate bilateral, să se treacă la o compensare multilaterală prin intermediul unor contrapartide centrale.
Cerințele de administrare și de capitalizare a riscului de credit al contrapartidei vor fi consolidate. Instituțiile vor face obiectul unor cerințe de capital suplimentare pentru eventualele pierderi asociate cu deteriorarea bonității unei contrapartide. Această măsură ar promova bune practici în administrarea acestui gen de riscuri și, prin recunoașterea acoperirii sale, ar permite instituțiilor să atenueze impactul acestei cerințe de capital. Ponderile de risc pentru expunerile față de instituțiile financiare vor fi crescute în raport cu expunerile față de sectorul societăților nefinanciare. Se estimează că această modificare va încuraja diversificarea riscului de contrapartidă în rândul instituțiilor mai mici și, în general, va contribui la o interdependență mai redusă între instituțiile mari sau cu importanță sistemică. Propunerea ar spori, de asemenea, stimulentele pentru compensarea instrumentelor OTC prin contrapartide centrale. Se preconizează că aceste propuneri vor afecta în principal cele mai mari instituții din UE, deoarece riscul de credit al contrapartidei este relevant numai pentru băncile cu un volum semnificativ de activități de finanțare cu instrumente financiare derivate OTC și titluri de valoare.
B. Abordări moderne de management al riscului de creditare
Acordul Basel I privea riscul de creditare individual și nu în ansamblu la nivelul întregului portofoliu de credite. Din acest motiv, băncile și-au construit propriile modele de risc de credit ce iau în considerare evoluția în timp a expunerii la riscul de creditare, ratele de apariție a factorilor de risc de creditare și corelațiile dintre aceștia. Avantajul principal al acestor modele constă în faptul că ele țin cont de efectele obținute prin diversificarea portofoliului.
Principalele modele de management al riscului de creditare dezvoltate și implementate de către instituțiile de credit sunt următoarele:
1) Modelul KMV Credit Monitor;
2) Modelul CreditMetrics;
3) Modelul CreditPortfolioView;
4) Modelul CreditRisk+.
1) Modelul KMV Credit Monitor
Această idee a aplicării teoriei opțiunilor pentru evaluarea creditelor este întâlnită în literatura de specialitate începand cu 1974, când a fost publicat articolul lui Robert Merton „On the Pricing of Corporate Debt: The Risk Structure of Interest Rates.” Abordarea propusă de Merton a fost dezvoltată în mai multe direcții, însă cel mai cunoscut și utilizat model de evaluare a creditelor bazat pe teoria opțiunilor este considerat a fi modelul Credit Monitor dezvoltat de către compania KMV. Acest model este un model cu ajutorul căruia se calculează și se actualizează o estimare a probabilității de intrare în faliment pentru companiile și instituțiile bancare listate pe o piață reglementată. Această probabilitate depinde de:
structura capitalului firmei;
volatilitatea randamentului activelor firmei;
valoarea curentă a activelor firmei.
Valoarea probabilității de intrare în faliment, ce este specifică unei firme, poate fi transpusă în oricare din sistemele de rating existente pentru a determina ratingul echivalent al debitorului respectiv. Inovația modelului Credit Monitor constă în faptul că acesta analizează riscul de credit bancar din perspectiva debitorului, luând în considerare numai riscul de faliment. În această abordare, riscul de credit este în mod esențial determinat de dinamica activelor firmei. Deținând structura capitalului firmei și specificând procesul stohastic pentru valoarea activelor firmei, se poate determina probabilitatea curentă de intrare în faliment pentru orice orizont de timp.
Derivarea probabilităților de faliment este efectuată prin intermediul a trei etape, după cum urmează:
determinarea relației structurale dintre valoarea de piață a capitalului propriu a debitorului și valoarea de piață a activelor acestuia;
determinarea relației dintre volatilitatea activelor și volatilitatea capitalului propriu al debitorului;
calcularea probabilității de intrare în faliment a debitorului.
Acest model prezintă și anumite lipsuri, printre care:
nu poate fi aplicat decât în cazul companiilor listate la bursă;
nu ia în calcul diferențele de la nivelul garanțiilor sau a altor caracteristici ale creditelor.
2) Modelul CreditMetrics
Modelul CreditMetrics a fost introdus în anul 1997 de către JP Morgan și este primul model de evaluare a riscului asociat instrumentelor financiare ce nu sunt negociabile, fiind bazat pe principiul Value at Risk (VaR). Modelul acesta este folosit pentru evaluarea riscului portofoliului cauzat de modificări ale valorii de piață a creditelor ca urmare a schimbărilor intervenite la nivelul situației financiare a debitorilor, schimbări precum îmbunătățire sau înrăutățire a ratingului, faliment.
Dacă riscul de credit se abordeză la nivel de portofoliu, printre avantajele oferite de acest model, putem enumera:
permite evaluarea efectelor datorate diversificării portofoliului;
permite evaluarea în mod sistematic a riscului de concentrare față de un client sau față de o zonă geografică.
Prin intermediul modelului CreditMetrics se poate estima riscul de credit al portofoliului de credit prin determinarea volatilității acestuia la finalul orizontului ce se are în vedere cauzată de modificarea bonității debitorului.
Factorii ce generează riscul de creditare luați în considerare de modelul CreditMetrics sunt următorii:
corelația dintre factorii de risc;
evoluția ratingului de credit;
spread-ul de credit: pe baza acestuia se reevaluează valoarea prezentă a instrumentului de credit.
Această abordare de cuantificare a riscului de credit este aplicată atât la nivelul creditelor individuale, cât și la nivelul portofoliilor de credite.
3) Modelul CreditPortfolioView
Modelul CreditPortfolioView este un model econometric de macrosimulare propus de compania McKinsey. Acest model măsoară probabilitatea de intrare în faliment, luând în considerare variabile macroeconomice ca:
nivelul cheltuielilor guvernamentale;
rata de creștere economică;
nivelul cursului de schimb;
rata dobanzii;
rata șomajului,
rata de economisire.
Modelul CreditPortfolioView prezintă o serie de ipoteze de lucru, și anume:
deși prin diversificare riscul de credit poate fi redus, acesta nu poate fi eliminat;
creșterea gradului de diversificare permite reducerea probabilității de apariție a pierderilor;
riscul sistemic al portofoliului este determinat, mai ales, de situația macroeconomică.
Acest model de macrosimulare trebuie privit ca un model complementar modelului CreditMetrics, pe baza căruia pot fi eliminate erorile generate de ipoteza staționarității probabilității de intrare în faliment.
4) Modelul CreditRisk+
Modelul CreditRisk+ a fost dezvoltat de către Credit Suisse Financial Products. Acesta implementează principiile și metodele actuariale, ce sunt specifice industriei asigurărilor, managementului și cuantificării riscului de creditare. Acest model abordează fenomenul falimentului și rata de recuperare a creanțelor ca fiind exogene, fapt ce implică apariția riscului de credit pe baza datelor istorice și determinarea probabilității de intrare în faliment.
Pe baza datelor istorice privind evenimentele de risc de creditare de la nivelul portofoliului de credite, precum și pe baza caracteristicilor individuale ale fiecărui debitor și corelația dintre instrumentele din portofoliu, modelul CreditRisk+ determină distribuția pierderilor potențiale la nivelul portofoliului pentru perioada ce urmează.
Acest model este creat pornind de la ipotezele ce urmează:
numărul de falimente la nivelul unui portofoliu de credite și clienți dintr-o perioadă este independent de numărul de falimente din altă perioadă;
pentru un credit, probabilitatea de faliment într-o anumită perioadă este la fel ca în orice altă perioadă.
Printre deficiențele principalele ale modelului se numără:
ipoteza metodologiei este aceea că nu există o relație între riscul de credit și riscul de piață;
expunerea pe fiecare debitor este considerată a fi constantă și nu este influențată de evoluția viitoare a riscului de credit și a ratei de dobândă.
CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE AL ING BANK
2.1. Scurtă prezentare a ING BANK
ING Bank este o instituție financiară internațională de origine olandeză. Fondarea sa ca și companie a început în anul 1990 când, în Olanda, au fost ridicate restricțiile legale privind fuziunile între asigurători și instituțiile bancare, asigurările și operațiunile bancare jucând un rol important în dezvoltarea sectorului financiar din această țară. Acest lucru a determinat compania de asigurări Nationale-Nederlanden și instituția bancară NMB Postbank Group să intre în negocieri. Fuziunea dintre cele două a avut loc în 1991, rezultând Internationale Nederlanden Group. După o perioadă scurtă de timp, piața a prescurtat numele în ING. Din 1991, ING s-a dezvoltat de la o companie olandeză cu câteva activități internationale la o companie multinațională de origine olandeză. Acest lucru a fost realizat prin numeroase achiziții importante, prima dintre ele având loc în anul 1995, când ING a preluat Barings Bank. Această achiziție a dus la recunoașterea brandului ING în toată lumea, întărind prezența diviziei de servicii bancare corporative pe piețele emergente.
În prezent ING Bank este o instituție financiară internațională ce oferă servicii bancare, de asigurări și de management al activelor unui număr de peste 85 de milioane de clienți individuali, companii sau instituții din peste 50 de țări. Având un personal de peste 150.000 de angajați, grupul deservește o gamă diversificată de clienți: de la indivizi sau familii, mici afaceri sau mari corporații, până la instituții sau guverne.
Misiunea ING Bank este: „În centrul preocupărilor noastre se află nevoile clienților. În tot ceea ce facem, ne străduim să fim partenerul preferat în domeniul serviciilor financiare. Succesul nostru este bazat pe îmbunătățirea continuă a abilităților de a găsi soluții inovative și eficiente care să satisfacă nevoile specifice ale clienților noștri.” Prin urmare, principala preocupare a ING Bank este aceea de a oferi clienților săi servicii de încredere, eficiente și flexibile pe o piață imperfectă, cel mai adesea dificilă.
Obiectivul ING constă în oferirea tuturor categoriilor de clienți, a unor servicii la cele mai înalte standarde de profesionalism. Aprecierea prețurilor și calității produselor ING de către clienți este socotită răsplată cea mai de preț.
Strategia globală a grupului ING are ca fundament punctele tari ale acesteia:
continuarea dezvoltării capacităților globale, a puterii regionale și inter-regionale de distribuție în Europa, Asia-Pacific și America;
continuarea procesului de inovare și cooperare inter-regională cu scopul de a răspunde într-un mod cât mai eficient nevoilor clienților;
consolidarea activității de investiții din Europa, Asia-Pacific și America.
Principalele domenii de activitate ale grupului ING sunt următoarele:
asigurări în Europa, Asia-Pacific și America: desfășoară activități sau/și operațiuni de asigurări și alte activități importante în mai multe state din Europa, regiunea Asia-Pacific și America de Nord și de Sud.
servicii bancare pentru persoane juridice, domeniu denumit și Wholesale Banking: desfășoară operațiuni bancare pentru companii la nivel global, având 5 divizii, și anume:
Clienți;
Rețea;
Produse;
Corporate Finance& Equity Markets;
Piețe Financiare.
servicii bancare pentru persoane fizice, domeniu denumit și Retail Banking: desfășoară operațiuni bancare pentru persoane fizice în țări precum România, Olanda, Belgia, Polonia și India
Istoria ING în România a început în anul 1994, atunci când ING Bank a fost prima instituție financiară internațională ce și-a deschis o sucursală în România, după anul 1989.
Astăzi, ING România oferă o gamă completă de produse și servicii financiare destinate tuturor categoriilor de clienți, precum: persoane fizice, companii mici și mijlocii, mari corporații și instituții financiare.
Într-un comunicat de presă, directorul general al ING Bank, Mișu Negritoiu, a precizat că: „În 2012, ne vom concentra pe consolidare și pe regândirea modelului de afaceri. Vrem să construim o bancă pentru viitor care îndeplinește noile cerințe de reglementare și se orientează spre nevoile și obiceiurile de consum actuale ale clienților. De asemenea, prioritatea noastră va fi creditul în lei atât pentru persoane fizice, cât și pentru IMM-uri și companii mari”.
ING Bank România a încheiat anul 2013 cu un profit brut de 216 milioane RON, potrivit standardelor de raportare financiară internaționale (IFRS), în scădere cu 7% față de anul anterior, conform unui comunicat de presă.
Activele bilantiere au înregistrat o creștere de 11% în comparație cu anul 2012, ajungând la 18.076 milioane RON, iar portofoliul de credite și plasamente a crescut cu 10% față de anul trecut, până la 10.556 milioane RON.
Rezultatul a fost influențat în principal de creșterea investițiilor în tehnologie și dezvoltarea de produse și de menținerea venitului net la un nivel similar cu cel din anul anterior – 844 milioane RON în 2013, față de 833 milioane RON în 2012.
Activele totale au crescut la 18.076 milioane RON, cu 11% mai mult față de 2012. Soldurile clienților, incluzând portofoliul de credite și plasamentele prin operațiuni buy/sell back, s-a majorat cu 10% față de 2012, ajungând la 10.556 milioane de RON.
Fondurile atrase prin produse de economisire și depozitare au crescut de asemenea la 12.985 milioane RON, cu 18% mai mult față de anul anterior, creșterea fiind în egală măsură și în segmentul persoane fizice și în cel de persoane juridice.
"Anul 2013 a fost un an de investiții pentru ING Bank România. Am investit în tehnologie și în dezvoltarea de produse care stau la baza strategiei noastre de a crește inteligent. În 2014, vom continua să investim în produse și servicii noi și vom continua creditarea în moneda națională, fiind încrezători că aceasta este direcția sustenabilă atât pentru ING Bank, cât și pentru societatea românească", a declarat Michal Szczurek, președintele ING Bank România.
În 2013, ING Bank România și-a crescut cota de piață pe segmentul creditării în RON la 8%, față de 7,1% în 2012. De asemenea, cota de piață a depozitelor în moneda națională a crescut la 6,3% în 2013, comparativ cu 5,6% în 2012.
Și în acest an, ING Bank va continua strategia de creditare în RON pentru persoanele fizice, oferind credite ipotecare doar în moneda națională. În plus, banca intenționează să își consolideze oferta prin introducerea unor produse noi, precum produsul Prima Casă.
"Ne așteptăm la o înviorare a cererii de credite, consecință a semnalelor pozitive în ceea ce privește creșterea economică. Suntem pregătiți să menținem o ofertă competitivă în această direcție și intenționăm să rămânem un actor activ în domeniul creditării", a declarat Maria Cristina Matei, coordonatoarea ING Retail Banking.
ING România are peste 1200 de angajați în cele 38 de orașe în care sunt deschise peste 200 de sucursale pentru companii și persoane fizice. Totodată, ING România beneficiază de cea mai mare forță de vânzări de produse de asigurare, având 2600 de consultanți în aproximativ 60 de orașe. ING Bank deține o poziție foarte solidă pe toate segmentele pe care activează, fiind lider pe piața financiară primară și secundară și piața de brokeraj. Ea este cea mai mare instituție bancară custode, fiind liderul pieței de asigurări de viață. Mai mult, ING a fost prima bancă ce a oferit persoanelor fizice și companiilor o gamă completă de servicii electronice, printre care: Self’Bank, Home’Bank și ING OnLine. De asemenea, ING Bank este singura instituție bancară din România ce beneficiază de ratingul `AA`, acordat de către agenția internațională Standard&Poor`s. Acest lucru conferă băncii ING statutul de instituție financiară care furnizează clienților o securitate financiară excelentă.
Pe lângă divizia bancară, ING Group este prezent în România și prin următoarele divizii:
ING Asigurări de viață;
ING Pensii;
ING Lease;
ING Commercial Finance;
ING Real Estate Investment Management.
În România, ING Real Estate Investment Management deține centrul comercial Felicia Shopping Center din Iași, achiziționat în anul 2007 pentru suma de 40 milioane de euro.
Însă grupul ING urmează să renunțe, în timp, la toate operațiunile de asigurări și management al investițiilor, prin oferte publice inițiale și/sau vânzări, inclusiv la cele din România. Finalul acestui procesul de vânzare este programat pentru 2013, desfășurâdu-se pe parcursul mai multor etape. Separarea activităților bancare de cele de asigurări nu va avea niciun impact negativ asupra angajaților sau asupra produselor și serviciilor oferite clienților, aceasta decizie urmând să aducă mai multă simplitate, transparență și soliditate operațiunilor de asigurări ale companiei Astfel, grupul va fi divizat în două entități distincte, și anume: o divizie de asigurări și o entitate ce va îngloba celelalte operațiuni.
Potrivit clasamentului Fortune Global 500 pe anul 2008, ING Group se afla pe locul 7 în clasamentul celor mai puternice companii din lume.
Cele mai populare produse de creditare ale ING BANK și caractteristicile lor sunt:
Credit nevoi personale
Caracteristici produs credit nevoi personale
DAE
18.81 % (Calculat pentru suma de 10000 RON si perioada de 5 ani.)
Rata lunara
250 RON (Calculata pentru suma de 10000 RON si perioada de 5 ani.)
Moneda RON
Suma minima 4,000 RON
Suma maxima 60,000 RON
Perioada minima 1 an
Perioada maxima 5 ani
Destinatie credit: Pentru satisfacerea nevoilor personale.
Credit imobiliar
Caracteristici produs credit imobiliare
DAE 7.23 % (Calculat pentru suma de 150000 RON, pe o perioada de 30 ani.)
Rata lunara 998 RON (Calculat pentru suma de 150000 RON, pe o perioada de 30 ani.)
Moneda RON
Suma minima 13,000 RON
Suma maxima 900,000 RON
Perioada minima 3 ani
Perioada maxima 35 ani
Credit maxim din valoarea garantiei 85.00 %
Avans minim 15.00 %
Destinatie credit: Pentru achiziția unei locuințe sau unui teren, lucrări de modernizare sau extindere a locuinței proprietate personală sau refinanțarea unei credit imobiliar existent.
Creditul imobiliar cu ipotecă
Caracteristici produs credit ipotecare
DAE 14.49 % (Calculat pentru suma de 150000 RON, pe o perioada de 30 ani.)
Rata lunara 1,731 RON (Calculata pentru suma de 150000 RON, pe o perioada de 30 ani.)
Moneda RON
Suma minima13,000 RON
Suma maxima 900,000 RON
Perioada minima 3 ani
Perioada maxima 30 ani
Credit maxim din valoarea garantiei 85.00 %
Avans minim 15.00 %
Destinatie credit: Pentru construcția sau achiziția unei locuințe sau unui teren.
Credit de consum – refinanțare
Caracteristici produs refinantare consum
DAE 7.23 % (Calculat pentru suma de 13000 RON, pe o perioada de 5 ani.)
Rata lunara 257 RON (Calculata pentru suma de 13000 RON, pe o perioada de 5 ani.)
Moneda RON
Suma minima 13,000 RON
Suma maxima 900,000 RON
Perioada minima 3 ani
Perioada maxima 5 ani
Destinatie credit Pentru refinantarea datoriilor.
Credit imobiliar cu ipotecă – refinanțare
Caracteristici produs refinantare ipotecar
DAE 14.16 % (Calculat pentru suma de 150000 RON, pe o perioada de 30 ani.)
Rata lunara 1,679 RON (Calculata pentru suma de 150000 RON, pe o perioada de 30 ani.)
Moneda RON
Suma minima 13,000 RON
Suma maxima 900,000 RON
Perioada minima 3 ani
Perioada maxima 30 ani
Credit maxim din valoarea garantiei 85.00 % (Cota de finantare)
Avans minim 15.00 %
Destinatie credit: Achiziție imobil; construcție; refinanțare.
2.2. Gestiunea riscului de credit la ING BANK
Asumarea riscurilor reprezintă o parte componentă a afacerii ING Bank. Fiind o companie de servicii financiare active în sectorul bancar și investițional, banca ING este în mod natural expusă la o gamă largă de riscuri. Cu toate acestea, pentru măsurarea riscurilor, ING Bank a recurs atât la metode de gestionare a riscurilor în activitățile sale de afaceri de zi cu zi, cât și la planificarea strategică.
Într-un comunicat de presă, directorul băncii a precizat: „Managementul riscului bancar joacă un rol esențial în procesele noastre disciplinate de management al investițiilor. Noi evaluăm și monitorizăm implicațiile tuturor deciziilor de investiție pe care le luăm.”
Riscurile de credit ale ING Bank sunt împărțite în cinci categorii principale de risc, astfel:
riscul de creditare, incluzând garanții și scrisori de credit;
riscul de pre-decontare, incluzând pre-decontarea instrumentelor financiare derivate, titlurilor de valoare, precum și finanțarea tranzacțiilor de schimb valutar;
riscul de piață monetară;
riscul de investiții;
riscul de decontare.
În cazul ING Bank, riscul de creditare apare atunci când această instituție bancară acordă un împrumut unui client sau atunci când acordă garanții în numele clienților, aceasta fiind categoria de risc cea mai frecventă. Printre componentele sale se numără:
credite pe termen lung;
credite ipotecare;
credite revolving;
descoperite de cont;
garanții;
scrisori de credit.
În cazul riscului de pre-decontare, acesta apare atunci când se efectuează o tranzacție înainte de termenul de decontare și astfel, ING Bank trebuie să înlocuiască contractul comercial la prețul de piață predominant în acel moment, de cele mai multe ori acesta fiind nefavorabil. Riscul de pre-decontare, numit și risc potențial sau așteptat, reprezintă costul de înlocuire de către ING Bank a contractelor comerciale de pe piață. Această categorie de riscuri de credit include activități specifice pieței de capital, precum swap-uri, opțiuni, titluri de valoare și finanțarea tranzacțiilor.
În cazul ING Bank, riscul de piață monetară apare în momentul în care aceasta atrage depozite pe termen scurt în contrapartidă, în scopul gestionării excesului de lichiditate. În caz de nerambursare de către contrapărți, ING Bank poate pierde depozitele atrase și, în acest fel, apare riscul de piață. Prin urmare, riscul de piață este măsurat ca valoare a depozitului, cu excepția oricărei dobânzi acumulate și neplătite.
Riscul de investiție al ING Bank reprezintă riscul achiziției de obligațiuni ale acesteia, securitizări, hârtii comerciale și alte valori mobiliare similare tranzacționate public. Totodată, riscul de investiție apare atunci când ING Bank achiziționează o obligațiune cu intenția de a o păstra pentru o perioadă cât mai lungă de timp, în general, până la scadență. Obligațiunile care sunt cumpărate cu intenția de a fi revândute într-o perioadă scurtă de timp, sunt considerate a fi riscante, fiind astfel, măsurate și monitorizate de către Departamentul de Gestionare a Riscurilor. Prețul la care este evaluat riscul de investiții este cel de cumpărare, adică costul inițial.
În cazul ING Bank, riscul de decontare este asociat tranzacțiilor cu instrumente financiare primare sau derivate pe piețele internaționale. Acest risc apare în cazul în care livrarea instrumentelor are loc înaintea efectuării plății.
2.3. Analiza riscului de creditare al ING BANK
Analiza riscului de credit poate fi efectuată atât la nivelul unui singur credit, cât și la nivelul întregului portofoliu de credite.
Pentru a realiza o analiză a riscului de credit la nivelul întregului portofoliu de credite este necesară o analiză detaliată a structurii activelor deținute de către bancă, această analiză oferind o imagine asupra profilului și asupra domeniilor prioritare ale instituției bancare, precum și asupra riscurilor potențiale la nivelul întregului portofoliu. O analiză de genul acesta trebuie să țină cont de tipul creditelor acordate, clienții cărora au fost acordate și pe ce perioadă.
Analiza portofoliului de credite presupune următoarele:
realizarea unui sumar al tipurilor principale de credite acordate;
analiza creditelor neperformante sau a celor care au presupus rescadențarea ratelor sau refinanțare;
distribuția portofoliului de credite pe baza unor caracteristici, printre care:
valuta creditului;
scadența: termen scurt sau termen lung;
tipul clientului: persoană fizică sau persoană juridică, entitate publică sau entitate privată;
riscurile asociate creditelor acordate;
tipurile de garanții acceptate, și anume: guvernamentale, financiare, ipotecare;
evidențierea creditelor acordate clienților cu o expunere agregată mai mare de 5% din capitalul instituției bancare;
evidențierea creditelor către entitățile conexe sau care fac parte din același grup.
Odată cu diversificarea și dezvoltarea sistemului bancar și a activității fiecărei bănci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunând trecerea pe primul plan a preocupărilor de gestionare a sa, ca o garanție absolut necesară pentru a profita din plin de avantajele oferite de sistemul de credit. Atragerea de depozite și acordarea de credite sunt funcțiile fundamentale ale băncii. Volumul creditelor acordate raportat la totalul bilanțier reprezintă cea mai mare parte a activității unei bănci.
Riscul de creditare reprezintă cea mai periculoasă categorie de riscuri bancare, întrucât se infiltreaza la nivelul unei game mai largi de servicii și expuneri. Pe plan internațional impactul negativ s-a intensificat, iar pentru economiile în tranziție, potențialul său de producere este supradimensionat de situația economică fluctuantă și de gradul mare de îndatorare din economie.
Riscul de creditare are mai multe denumiri – risc de parteneriat, de insolvabilitate a debitorului, de nerambursare sau risc de deteriorare a calitatii activelor – și exprimă probabilitatea neîncasării la scadența de către banca a fluxului de venituri anticipat (inclusiv dobânda) sau poate consta doar în simple întârzieri la plata, ambele datorate modificărilor survenite în nivelul solvabilității debitorului.
În funcție de tipul de credit acordat, riscul de creditare poate lua mai multe forme:
– riscul de pierdere care derivă din portofoliul de credite al băncii, caz în care banca îsi asumă riscul de scadere a vânzarilor debitorului, ca urmare a unei politici de producție greșite, care duce la imposibilitatea rambursării.
– Riscul de pierdere ce derivă din portofoliul de titluri, când banca îsi asuma riscul ca emitantul unei obligațiuni deținute de ea, să nu plătească cuponul și valoarea de răscumparare.
– Riscul aferent activității extrabilantiere, adica riscul de neplată periodică a fluxului de dobândă din partea contrapartidei.
Riscul de creditare mai poate fi anlizat si prin prisma a altor doua ipostazes
– Risc de credit individual – prin care se surprinde probabilitatea de insolvabilitate a debitorului, și deci de nerambursare a creditului, trecînd pe costuri pierderile astfel rezultate la scadență.
– Risc de credit global – care exprima probabilitatea deteriorării calității activelor bancare angajate în cadrul creditelor.
Riscul global este o functie crescătoare a masei creditelor acordate, a ratei dobânzii și a mediului economic național. O dată cu creșterea volumului creditelor acordate, cazurile de nerambursare cresc în proporție accelerată. De asemenea, creșterea ratei dobânzii, pe fondul unei economii agitate, este un alt factor de amplificare a insolvabilității globale.
În timp, ca reacție la efectele negative ale acestui risc, băncile au constituit un sistem de actiuni prin care fundamenteaza gestionarea sa. Aceste acțiuni sunt importante si pot fi promovate global sau parțial în funcție de influența realizării riscului.
1.1 RISCUL INDIVIDUAL DE CREDITARE ÎN CADRUL ING BANK
Orice credit reprezintã o anticipare a unor încasãri viitoare. Din aceasta perspectivã, orice credit comportã riscul ca aceste încasãri sa nu se realizeze deloc sau doar parțial. Fiind mai ușor de prevenit decât de vindecat, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantã etapã a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.
In aceastã fazã comportamentul unei bãnci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordã decât dacã se estimeaza cã probabilitatea rambursãrii o depãșește pe cea a nerambursãrii.
SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE AGENȚILOR ECONOMICI ÎN CADRUL ING BANK.
În activitatea agenților economici apar anumite situații în care se adresează băncilor pentru a obține credite pe termen scurt sau lung.
În cazul creditelor pe termen scurt, banca analizează nevoia de finanțare și cererea de credit pornind de la destinația împrumutului. În general creditele pe termen scurt sunt destinate acoperirii decalajului temporar dintre încasari si plați. Analiza cererii de împrumut are ca scop identificarea și evaluarea riscurilor asociate și minimizarea sau evitarea lor.
Creditele pe termen mediu și lung au ca destinație finanțarea de investiții. Firma care solicită respectivul credit trece în mod obligatoriu prin analiza managerială și cea a performanțelor economice și financiare. Cererea de credit este însoțită în analiză de studiul de fezabilitate întocmit de agentul economic. La finanțarea proiectului de investiții agentul economic trebuie să participe cu o cotă parte (resurse proprii).
În analiza riscului pentru acest gen de credite, analiza performantelor financiare ale clientului ar putea sa limiteze riscul atât pentru banca cât și pentru client. De aceea se au în vedere două componente:
– evaluarea performanței trecute, în evoluție
– estimarea performanțelor viitoare, concluziile acestora influențînd direct decizia de creditare.
Luarea în considerare a cererii de credit presupune o analiza a bonității agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate și echilibru, precum și a altor indicatori specifici care variază de la bancă la bancă, în funcție de propriile norme de creditare.
În condițiile acordării unui credit cu grad mare de risc se are în vedere luarea de garanții. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului creditor al contului de disponibilități al clientului, colateral – cash sau de alte valori imobiliare și mobiliare.
În general ING BANK nu va admite la finanțare proiecte de investiții cu o rată a profitului sub cea obtinută de firmă, deoarece, în mod logic, orice proiect nou mărește gradul total de ric pe întreaga companie pentru că vine ca o completare la activitatea de bază, iar riscul suplimentar trebuie compensat prin obținerea unei rate de profit mai înalte, ajustate la gradul de risc.
SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE PERSOANELOR PRIVATE ÎN CADRUL ING BANK
Creditarea persoanelor particulare reprezintã un domeniu distinct de activitate bancarã. Creditele pentru particulari sunt relativ mai putin rentabile pentru ING BANK. Aceste credite au valori mici și sunt și foarte bine diversificate în portofoliu prin destinații, garanții și debitori.
La creditarea persoanelor fizice accentul cade pe analiza cererii de creditare, în cadrul căreia se evaluează mărimea și stabilitatea veniturilor și caracterul acestora. În acest scop se utilizeaza metoda credit-scoring, ce permite evaluarea riscului de nerambursare cu ajutorul unor note și presupune selectarea informațiilor ce caracterizează clienții. Problema majorã este stabilirea baremurilor. Pentru aceasta trebuie sã se analizeze toate dosarele acceptate și se stabilește distribuția. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate, cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai importantã este stabilirea baremului inferior, pentru cã el duce la eliminarea automatã a unor dosare. Criteriul trebuie sã fie dat de maximizarea profitului bancar.
În cazul creditelor pentru persoane fizice riscul de creditare poate fi privit din două puncte de vedere:
Riscul-client care exprimă posibilitatea alterării calității debitorului. Este un risc greu de apreciat pentru că banca nu dispune de suficiente elemente de anticipare a unei asemenea situații.
Riscul de nerambursare este generat de faptul ca veniturile debitorului fie scad, fie nu se realizează la timp sau deloc. Acest risc este mai usor de sesizat.
Trei sunt regulile practice pentru minimizarea riscului la creditele acordate persoanelor fizice, prin analiza cererii de creditare a solicitantului:
creditul sã fie de valoare rezonabilã.
sã existe surse stabile de venit.
sã nu existe incidente anterioare de platã.
Respectarea acestor reguli simple nu poate garanta rambursarea integralã a creditelor acordate si nici cã nu sunt respinsi debitori solvabili dar eliminã majoritatea incidentelor de rambursare.
Studiile economice si practice releva două categorii de cauze ce pot determina neachitarea de către client a creditului la scadență:
– cauze subiective- tin de comportamentul debitorului, de măsura în care acesta este dispus să nu îsi achite obligațiile față de bancă.
– Cauze obiective- țin de evoluția mediului în care opereaza debitorul și care se răsfrâng negativ asupra situației sale financiare.
Astfel, în cele ce urmează am realizat o analiză financiară a portofoliului de credite a ING Bank, în tabelul 1 fiind prezente principalele active deținute de bancă.
Tabel nr.1. Rezultatele financiare ale ING România, în perioada 2007-2011
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011
Potrivit acestui tabel, se constată că în perioada 2007-2011, atât activele totale deținute de către ING Bank, cât și creditele acordate au cunoscut în cea mai mare parte o creștere, numai în anul 2009 valoarea lor scăzând cu 0,24%, respectiv 3%, față de valoarea înregistrată în 2008. Astfel, de la 11,09 miliarde lei, valoare înregistrată în anul 2008, activele au scăzut la 11,063 miliarde lei în 2009. În ceea ce privește creditele, acestea au scăzut în anul 2009 la 7,2 miliarde lei, față de 7,45 miliarde lei, cât era valoarea lor în anul 2008. În anul 2011, activele totale au urcat cu 18% la 14,25 miliarde lei, în timp ce portofoliul de credite s-a majorat cu 19% față de anul 2010, la 8,84 milarde lei, fiind impulsionat de creșterea de 30% a segmentului corporate.
În această perioadă, depozitele băncii au crescut de la an la an. Față de 2010, în anul 2011 acestea s-au mărit cu 15%, companiile mari, cu cifra de afaceri de peste 50 milioane euro, generând cea mai mare creștere.
Grafic nr.1. Venitul net realizat de ING România, în perioada 2007-2011
Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.1.
În graficului numărul 1, se poate observa aceeași situație și pentru venitul net realizat de ING Bank, și anume de creștere a acestuia în perioada 2007-2011, înregistrând o ușoară scădere în anul 2010. Anul 2011 a fost încheiat de bancă cu un venit net de 701 milioane lei, reprezentând o majorare cu 4% față de anul precedent.
Grafic nr.2. Profitul brut realizat de ING România, în perioada 2007-2011
Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.1.
După cum se poate observa atât din tabelul numărul 1, cât și din graficul numărul 2, profitul brut al ING Bank nu a avut numai o evoluție pozitivă, în anul 2009 înregistrând și o scădere, valoarea sa fiind de 84 milioane lei. În anul 2011, ING a avut un profit brut de 161 milioane lei, cu 26% peste nivelul său din 2010.
Potrivit datelor, ING a progresat pe parcursul anului 2011, în condițiile în care grupul a creat companii individuale puternice pentru sectoarele de banking. Cu toate că revenirea economică rămâne fragilă, iar piețele continuă să fie volatile, operațiunile bancare au revenit puternic.
Pe lângă analiza activelor băncii, politicile de creditare trebuie să prevadă și tipurile de credite și toate celelalte instrumente de credit pe care instituția bancară le oferă clienților săi și să ofere informațiile necesare în procesul de acordare a acestor credite. În luarea unei decizii privind tipurile de credite acordate clienților, instituția bancară trebuie să țină cont de experiența anterioară, de structura depozitelor atrase de bancă și de anticipațiile privind cererea de credite. Produsele de creditare oferite de bănci sunt de cele mai multe ori grupate pe categorii. Împărțirea pe categorii a creditelor este realizată în vederea limitării expunerii excesive la o anumită categorie de credite.
Structura portofoliului de credite a ING Bank cuprinde, în general, credite de consum, credite ipotecare și credite corporate.
Tabel nr. 2. Clasele de riscuri ale ING Bank, în perioada 2007-2011
-mil. euro-
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011
Grafic nr. 3. Valorile claselor de risc ale ING Bank, exprimate în milioane euro, în perioada 2007-2011
Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.2.
Potrivit tabelulului numărul 2 și a graficului numărul 3, riscul de credit înregistrează cele mai mari valori, evoluția lor de la an la an nefiind foarte mare, întrucât toate categoriile de riscuri sunt ținute permanent sub control, fiind atent monitorizate în cadrul departamentelor de specialitate ale băncii. În perioada analizată, cea mai mare valoare a riscului de credit a fost înregistrată în anul 2010, și anume de 15,24 milioane euro, valoare ce reflect puternic efectele crizei economice financiare internaționale, deci, efectele conjuncturii economice dificile din acel an. În anul 2011 se observă o ușoară revenire, valoarea riscului de creditare fiind de 14,36 milioane euro.
Valorile riscurilor înregistrate diferențiat pentru fiecare sector de afaceri al ING Bank sunt prezentate în următorul tabel.
Tabelul nr. 3. Valorile riscurilor pe sectoare de afaceri ING Bank,
în perioada 2007-2011
-mil. euro-
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011
Grafic nr. 4. Evoluția valorilor riscurilor pe sectoare de afaceri ale ING Bank,
în perioada 2007-2011
Sursa: pe baza datelor din tabelul nr. 3.
După cum se poate observa din tabelul 3 și graficul 4, sectorul Commercial banking înregistrează cele mai mari riscuri în activitățile și operațiunile bancare, fapt explicat mai ales prin migrația creditelor băncii.
2.4. Profilul de expunere la risc al ING BANK
Politica ING Group este cea de menținere a unui portofoliu de creditare internațional, diversificat, împreună cu evitarea riscurilor majore pe care acesta le impune. În ajutorul managerilor ce se ocupă de acest sector au fost aduse sisteme de informare generală precum și metodologii interne de stabilire a nivelului de risc pe care îl presupune un debitor. Respectivele proceduri interne includ și o scală de la 1 la 22 de cuprindere a claselor de riscuri, astfel:
Tabel nr.4. Tipuri de risc în funcție de scală, în perioada 2007-2011
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011
În activitatea lor, analiștii folosesc informații de natură publică pe care le combină cu analiza internă bazată pe informațiile oferite de clienți și pe comparația cu instituțiile bancare asemănătoare.
ING Bank protejează interesele acționarilor, deponenților, precum și a celorlalți clienți ai săi. În acest scop, banca ING are un profil mediu de expunere la risc, ce este reflectat prin întreaga activitate desfășurată și prin politicile, obiectivele și expunerea la fiecare risc important. Totodată, acest profil mediu de expunere la risc este reflectat și de elementele următoarele:
creșterea eficienței procesului de selecție a industriilor și a segmentelor de clienți la care instituția bancară se expune prin identificarea zonelor afectate sau care vor urma să fie afectate de criză;
creșterea eficienței procesului de selecție a clienților eligibili;
menținerea unor niveluri corespunzătoare ale colateralizării expunerilor;
determinarea și analiza expunerilor consolidate, atât la nivelul ING individual, cât și pentru ING Group;
remedierea procesului de monitorizare a portofoliului de credite prin utilizarea unui sistem de avertizare timpurie, precum și a unui sistem pentru monitorizarea deprecierii performanței economico-financiare a clienților.
Tocmai datorită acestui profil mediu de expunere la risc, calitatea portofoliului de credite a ING Bank este destul de ridicată.
Tabel nr. 5. Calitatea creditelor ING Bank, în perioada 2007-2011
-mil. euro-
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011
Din tabelul 5, se constată că numărul creditelor restante și a celor îndoielnice nu este foarte mare în totalul creditelor acordate, ponderea lor în total fiind de aproximativ 1%, respectiv 1,5%, ceea ce indică un bun management al băncii.
Tabel nr. 6. Credite restante, dar neperformante*
-mil. euro-
Sursa: Raport Anual al ING Bank 2011
*Bazat pe creditare, cuprinzând doar credite de consum și credite ipotecare rezidențiale.
De obicei, toate creditele ce nu sunt plătite într-o perioadă de mai mult de 90 de zile sunt automat reclasificate ca fiind îndoielnice, fapt ce exprimă incapacitatea clientului de a face față obligațiilor sale financiare, banca recurgând la procedurile juridice de recuperare a creanțelor.
Tabel nr. 7. Credite acordate în diverse sectoare economice, în perioada 2007-2011
-mil. euro-
Sursa: Raport Anual al ING Bank 2011
Graficul nr. 5. Evoluția creditelor acordate în diverse sectoare economice în perioada 2007-2011
Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.7.
Tabelul numărul 7 și graficul numărul 5 prezintă o diferențiere a creditelor acordate în diverse sectoare economice, observându-se faptul că sectorul de retail prezintă cel mai mare nivel al creditelor primite, pe durata tuturor anilor analizați. Până în anul 2009, locul al doilea a fost ocupat de sectorul industriilor generale, iar din 2010 de cel al imobiliarelor. Ultimul loc A fost ocupat în permanență de sectorul de transport&logistică.
Graficul nr. 6. Credite acordate în diverse sectoare economice în anul 2010
Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.7.
Graficul nr. 7. Credite acordate în diverse sectoare economice în anul 2011
Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.7.
Deși în perioada analizată, în anul 2010, ponderea creditelor acordate persoanelor fizice era de 38%, până în acest an nivelul lor crescând, în anul 2011 se constată o ușoară scădere, ponderea lor fiind de 36% din totalul creditelor acordate.
Portofoliul de credite al ING Bank este revizuit în mod constant în vederea determinării nivelului provizioanelor instituției bancare. Astfel, ca urmare a tendinței în economia mondială, costurile de risc au crescut de-a lungul anilor, acest lucru putându-se observa din tabelul 8.
Tabel nr. 8. Provizioane ING Bank în anii 2010 și 2011, pe sectoare de afaceri
-mil. euro-
Pentru cuantificarea riscului, ING Bank folosește o metodă tradițională, și anume sistemele de rating. Aceste sisteme de rating reprezintă una dintre cele mai vechi metode de management al riscului de creditare. Ea constă în clasificarea creditelor în diferite categorii în vederea adecvării capitalului de risc de credit. În tabelul numărul 9 sunt prezentate ratingurile riscului de creditare utilizate de ING Bank.
Tabel nr. 9. Ratingurile riscului de creditare ING Bank, în perioada 2007-2011
Sursa: Raport Anual al ING Bank 2011
Atât obligațiunile, cât și titlurile de creanță prezintă un risc de credit aferent emitentului, ce poate fi calculat în baza ratingului de solvabilitate al acestuia. Obligațiunile și titlurile de creanță emise de instituții financiare cu un rating scăzut sunt considerate a prezenta un risc de credit mai mare decât cele eliberate de emitenți cu un rating înalt. În momentul în care emitentul obligațiunilor sau titlurilor de creanță intră în dificultăți financiare sau economice, valoarea obligațiunilor sau titlurilor de creanță, precum și plățile efectuate în contul acestor obligațiuni sau titluri de creanță pot fi afectate.
CAPITOLUL 3. MĂSURI DE PREVENIRE ȘI REDUCERE A RISCULUI DE CREDITARE ADOPTATE DE ING BANK
Indicatori utilizați pentru estimarea riscului de creditare
În cadrul analizei riscurilor bancare, o importanță deosebită revine cuantificării acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit evaluarea statistică și dinamică a riscurilor, prin raportarea la standardele internațioanale sau la propria experiență istorică a băncii.
Măsurarea riscurilor se relaționează în mod direct cu cea a veniturilor, întrucât, pentru a obține profit, o bancă trebuie să își asume riscuri. În consecință, indicatorii de risc capătă mai multă relevanță într-un context general de apreciere a profitabilității băncii și competitivității sale pe piață, obiectivul final al managementului bancar constând, de altfel, în maximizarea veniturilor acționarilor ajustate cu influența riscurilor.
Aproape toate băncile, într-o măsură mai mică sau mai mare, își asumă riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei atente a modului în care evoluează în timp calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilității, adecvării capitalului și încrederii generale în banca respectivă. Prin urmare, doi indicatori de referință pentru estimarea riscului de creditare se determină pe baza ponderii activelor de calitate slabă, care întârzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate, respectiv:
● volumul creditelor restante/total credite × 100;
● volumul creditelor neperformante/total credite × 100;
În mod cert, este de dorit ca cele două rapoarte să aibă valori minimale (tinzând spre 0 în primul caz și situate în jur de 1 în al doilea caz), creditele restante, dar, mai ales, cele neperformante grevând activitatea și rezultatele financiare ale băncii. Aceste categorii de credite generează una dintre problemele de fond ale sistemului bancar din economiile de tranziție, confruntate cu puternice dezechilibre micro și macroeconomice.
Alți indicatori ai riscului de creditare utilizează în formula de calcul rezervele și provizioanele pe care băncile și le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi:
● reserve pentru pierderi din credite/total credite × 100, raport care exprimă sintetic expectațiile manageriale privind evoluția calității portofoliului de împrumut;
● provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete × 100, raport care reflectă nivelul de prudență adoptat de bancă în politica sa de creditare;
● profitul brut/provizioane pentru pierderi din credite × 100, respectiv costul acoperirii riscului de creditare asumat de bancă.
Indicatorii potențiali de măsurare a riscului care pot semnala în avans variațiile veniturilor băncii (lead measures) sunt: concentrarea geografică și pe sectoare economice a creditelor, ritmul accelerat de creștere a volumului de credite, rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite.
Gestiunea riscului de credit global are la bază două principii: diviziunea și limitarea riscurilor.
Diviziunea riscului de creditare urmărește evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor și a creditelor în special. Concentrarea clienților într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală: în perioada de recesiune pot interveni greutăți de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenților economici importanța este diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce privește clienții suverani-diversificarea geografică.
Lminitarea riscurilor are caracter normativ și autonormativ. Fiecare bancă, în funcție de calitatea mediului economic și de evoluția parametrilor săi proprii, asigură limitarea riscurilor în două feluri: global și analitic, astfel:
● fixând o limită proprie, internă, angajamentul său global în operații riscante (dar rentabile). Se stabilește o limită maximă pentru ponderea activităților (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la capitalul bancar;
● fixând plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni ca modificări semnificative ale situației economice a acestor grupe să-i afecteze negativ expunerea la risc.
Se mai pot stabili plafoane de tip stop-loss care definesc riscurile maxime referitoare la pierderile constatate sau la provizioanele constituite.
Banca centrală, ca autoritate bancară, își asumă responsabilitatea limitării expunerii consolidate la risc în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autorității bancare este de impulsionare, control și sancționare.
Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza și monotorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamică și indicatori relative, de corelare a activelor cu capitalul bancar.
Indicatorii de structură sau de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca indicatori de risc monotorizați se pot folosi următorii:
● credite totale raportate la total active; cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă; prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei măsuri și/sau praguri de alertă. Dacă valoarea portofoliului de valori mobiliare este semnificativă, atunci trebuie calculat și raportul dintre creanțele totale asupra debitorilor ( credite acordate + titluri de credit în portofoliu) și activele totale;
● credite de calitate medie raportate la creditele totale; este un indicator care exprimă direct ponderea creditelor de calitate inferioară în total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în observație + creditele substandard și cele îndoielnice (conform normelor BNR).
● pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime servește și ca reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi. Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de titluri de credit.
Indicatorii de dinamică exprimă evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare ex ante sau post factum.
● Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprimă(ex ante) felul în care conducerea băncii anticipa evoluția expunerii la riscul de creditare: cu cât creșterea rezervelor planificate pentru cre se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipa pierderi mai mari și că, deci, este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite. Această informație trebuie interpretată în contextul sat de dinamica portofoliului de credite însuși căci, dacă cei doi parametri cresc în același ritm, atunci nu poate fi vorba de o creștere a expunerii la risc.
● Dinamica activelor și, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată. Aceasta deorece se presupune că fiecare instituție bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de performanțele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică, de ansamblul resurselor băncii și de modul lor de gestionare.
O creștere accelerată ( de exemplu de 50% într-un an) a valorii reale ( în prețuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel puțin comparabil cu nivelul de performanță din anii anteriori din cadrul acelorași structuri și folosind aceleași resurse. Pe de altă parte, adecvarea însăși a acestor resurse și structuri la presiunea exercitată de volumul sporit de activitate reprezintă un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între capacitățile bancare de prelucrare a informației și volumul acesteia. Capacitatea deficitară de prelucrare a informațieieste un factor de risc căci sunt (ne) șanse mai mari de strecurare a unor erori (în cadrul unor proceduri clasice de tratament).
Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul și fondurile bancare, sunt importante de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori:
● profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit; profitul net este sursa principal de finanțare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinație.
Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula și sub formă inversă, dar atunci este în mod evident subunitar. Important este ca resursele să fie acoperitoare. Oricum evoluția raportului poate fi extrem de semnificativă;
● raportul dintre fondul de rezervă și pierderile înregistrate la portofoliul de credite. Acest raport trebuie să fie mai mare de 1 pentru a putea aprecia că managementul este prudent.
Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite și evoluția acestuia. Pentru uz intern, deorece datele sunt accesibile fără restricții, toți acești indicatori se pot calcula și deci pot fi interpretați în mod corelat, analizați și folosiți pentru a fundamenta politica de credit. În afara băncii, majoritatea acestor indicatori pot fi calculați cu o relativă întârziere pe baza datelor din bilanțul și repartizarea profitului publicate de bănci.
Ei pot fi folosiți pentru a aprecia calitatea managementului bancar de către operatorii de pe piețele financiare și de autoritatea bancară.
Deși nici unul din indicatorii menționați nu reprezintă un predictor perfect, putem afirma că nivelul necorespunzător al unuia dintre aceștia ( sau al mai multora) constituie în sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.
3.1. Măsuri de prevenire a riscului de creditare adoptate de ING BANK
În vederea evaluării și diminuării riscului de creditare, ING Bank promovează:
politici generale;
politici specifice;
politici sectoriale.
În ceea ce privește politicile generale, acestea vizează diminuarea riscului de creditare, referindu-se atât la clienții persoanele fizice sau persoanele aflate în relații speciale cu banca, cât și la persoane juridice. În principal, ele privesc volumul și structura creditelor determinate la rândul lor, de volumul și structura resurselor de creditare atrase de la clienți, fiind interzisă acordarea de credite pe termen de peste 90 de zile pe seama resurselor la vedere mai mult de aproximatic 30% din soldul mediu permanent al acestor disponibilități.
În scopul prevenirii riscului, ING Bank nu acordă credite următoarelor categorii de persoane:
agenților economici care nu contribuie cu capital propriu la finanțarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare sub forma investițiilor;
agenților economici cu datorii față de bancă, trecute de aceasta în afara bilanțului și care nu prezintă programe de redresare viabile, în măsură să asigure recuperarea creanțelor în cel mai scurt termen posibil;
agenților economici ce înregistrează pierderi și nu au perspectivă de redresare, exceptând cazurile în care acest lucru a fost reglementat prin acte normative;
unităților economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau faliment, exceptând cazurile în care instanța judecătorească hotărăște că pot fi acordate credite în vederea reorganizării și redresării activității debitorului;
Principiul ce se are în vedere la acordarea creditelor bancare este acela ca prima sursă de rambursare a creditului să fie considerată capacitatea împrumutatului de a genera lichidități, în timp ce garanțiile materiale reprezintă mereu ultima sursă de rambursare a îmrumutului și de plată a dobânzilor aferente. ING Bank solicită clienților săi să asigure bunurile admise în garanție la societăți de asigurare-reasigurare agreate.
Politicile specifice de diminuare a riscului sunt stabilite în funcție de câteva elemente, precum evoluția generală a economiei, orientările stabilite prin programele de guvernare. Ele au în vedere următoarele aspecte:
promovarea unei politici de sprijinire prin credite a exportului de produse, precum și a producției pentru export, inclusiv pe calea practicării unor dobânzi diferențiate, în scopul asigurării necesarului de valută și echilibrării balanței de plăți;
susținerea prin intermediul creditelor a IMM-urilor și în general a sectorului privat, urmărindu-se corelarea structurii îmrpumuturilor pe forme de proprietate cu contribuția celor două sectoare la realizarea PIB;
interzicerea accesului la credite pentru agenții economici nerentabili și care nu prezintă posibilități certe de redresare, ce înregistrează pierderi din activitatea desfășurată;
competențele de aprobare a creditelor și scrisorilor de garanție se reduc cu aproximativ 50% sau se suspendă pe durata cât banca înregistrează credite restante și/sau dobânzi neîncasate mai vechi de 30 de zile, într-o pondere ce depășește 20% și respectiv 50% din portofoliul total;
monitorizarea agenților economici care au cele mai mari datorii restante către instituția bancară și care desfășoară activități nerentabile, cu performanțe financiare slabe;
alocarea plafoanelor de credite pe unități teritoriale, atât în lei, cât și în valută, se face diferențiat pe baza unor criterii valorice realizate de acestea;
în vederea dispersiei riscului de credit se va urmări introducerea pe scară largă a creditelor de consum pentru populație, acest lucru permițând atât stimularea cererii, cât și relansarea producției.
Politicile sectoriale țin seama de faptul că în practica bancară se recunoaște pericolul concentrării excesive a creditelor într-o anumită ramură de activitate din economie. Astfel, prin monitorizarea permanentă a portofoliului de credite, ING Bank analizează expunerea sa față de toate ramurile de activitate. Pentru stabilirea limitelor de expunere pe ramuri de activitate, ING Bank folosește un sistem de analiză tip scoring ce are la bază o serie de indicatori de evaluare a performanțelor fiecărei ramuri din economie.
3.2. Măsuri de reducere a riscului de creditare adoptate de ING BANK
Potrivit Raportului Anual ING Bank din anul 2011, măsurile întreprinse de către această instituție bancară în direcția diminuării riscului de creditare se concretizează în:
cunoașterea tuturor factorilor de decizie controlabili și necontrolabili, precum și a tuturor limitărilor și a rezultatelor pentru orice linie de credit sau serviciu ce ar putea fi acordat;
întocmirea cu atenție a documentației de creditare în scopul asigurării termenilor și condițiilor ce sprijină poziția băncii;
asigurarea unor garanții corespunzătoare;
evaluarea la nivel individual a capacității de rambursare a debitorilor;
asigurarea unui control calitativ și cantitativ al creditului, pentru a putea ține evidența și a realiza raportul dintre gradul de îndatorare și credit;
constituirea tutror provizioanelor specifice de risc de credit pentru a putea absorbi pierderile anticipate;
dispersia riscului de credit prin diversificarea clientelei și a tipurilor de credite acordate;
evitarea unei concentrări a creditelor pe diferite zone geografice, sectoare economice, destinații, termene, categorii de clasificare, tipuri de garanții, precum și evitarea asigurării-reasigurării lor la o singură societate sau la societăți de asigurare cu probleme;
revizuirea periodică a sistemului de analiză a clientelei în vederea acordării de credite
Un principiu esențial în activitatea de creditare este reprezentat de stabilirea unor criterii de acordare a creditelor sănătoase și bine definite.
CONCLUZII
Pe măsură ce economiile țărilor se maturizează, rolul managementului riscului de creditare va crește în mod semnificativ, riscul de creditare fiind o componentă esențială a managementului și strategiei ING Bank. Obiectivul financiar major al acestei instituții bancare este reprezentat de maximizarea profitului său o dată cu menținerea riscului la un nivel acceptabil.
Importanța acestuia este destul de mare pentru activitatea instituțiilor bancare și din acest motiv atât instuțiile de credit, cât și autoritatea de supraveghere trebuie să promoveze și să susțină noile modele teoretice. O evaluare de risc corect efectuată generează profitabilitate atât pentru bancă cât și pentru împrumutat.
Un management al riscului de credit riguros sprijină consolidarea piețelor financiar-bancare și ajută clienții să utilizeze capitalurile împrumutate cu maximă eficiență. Totodată, unificarea și practica unei evaluări comune a riscului, ce este bazată pe directivele noi privind cerințele de capital, asigură întărirea relațiilor între partenerii economici comunitari și cei mondiali.
Așadar, managementul riscului de creditare este o componentă esențială a managementului riscului, fiind utilă pentru succesul pe termen lung al oricărei instutiții bancare.
La baza unui management „sănătos” al riscului de creditare se află capacitatea politicilor privind gestionarea riscului de credit de a identifica riscurile existente și potențiale, inerente oricărei activități de creditare, precum și de a le limita sau de a le reduce.
În ceea ce privește ING Bank, succesul acestei instituții bancare pe piața românească și recunoașterea sa atât din partea partenerilor, cât și a competitorilor se datorează adaptării continue la nevoile pieței locale, introducerii de noi servicii care să satisfacă așteptările clienților săi și refuzului ferm de a face concesii calității.
BIBLIOGRAFIE
Cărți:
1. Botea Mihaela, Gestiunea riscurilor bancare, Editura InfoMega, București, 2004.
2. Cocriș Vasile (coord), Managementul riscurilor și al performanțelor bancare, Editura Wolters Kluwer, București, 2011.
3. Oprițescu Marin (coord), Managementul riscurilor și al performanțelor bancare, Editura Universitaria, Craiova, 2006.
4. Roxin Luminița, Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.
5. Treapăt Laurențiu-Mihai, Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România, Editura Economică, București, 2011.
Webografie:
https://www.homebank.ro/public/HomeBankLogin/home?lang=ro,
http://www.ing.ro/ing/ro/ING-Romania/Despre-noi.html,
http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/ing-bank-raporteaza-profit-brut-in-urcare-cu-26-la-161-mil-lei-9330105,
http://www.zf.ro/companii/creditul-in-lei-a-scazut-in-ianuarie-pentru-prima-data-in-ultimul-an-9338249,
http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/topul-bancilor-la-finalul-lui-2011-brd-este-cea-mai-profitabila-iar-bcr-cea-mai-mare-9241845/, accesat la data de
Situații financiare:
Raportul Anual ING Bank 2009
Raportul Anual ING Bank 2011
BIBLIOGRAFIE
Cărți:
1. Botea Mihaela, Gestiunea riscurilor bancare, Editura InfoMega, București, 2004.
2. Cocriș Vasile (coord), Managementul riscurilor și al performanțelor bancare, Editura Wolters Kluwer, București, 2011.
3. Oprițescu Marin (coord), Managementul riscurilor și al performanțelor bancare, Editura Universitaria, Craiova, 2006.
4. Roxin Luminița, Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.
5. Treapăt Laurențiu-Mihai, Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România, Editura Economică, București, 2011.
Webografie:
https://www.homebank.ro/public/HomeBankLogin/home?lang=ro,
http://www.ing.ro/ing/ro/ING-Romania/Despre-noi.html,
http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/ing-bank-raporteaza-profit-brut-in-urcare-cu-26-la-161-mil-lei-9330105,
http://www.zf.ro/companii/creditul-in-lei-a-scazut-in-ianuarie-pentru-prima-data-in-ultimul-an-9338249,
http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/topul-bancilor-la-finalul-lui-2011-brd-este-cea-mai-profitabila-iar-bcr-cea-mai-mare-9241845/, accesat la data de
Situații financiare:
Raportul Anual ING Bank 2009
Raportul Anual ING Bank 2011
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Riscurile In Procesul Creditarii Si Gestionarea Lor (ID: 146105)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.