Riscurile Generate de Criza Financiara Globala la Nivelul Institutiilor Financiare Internationale

INTRODUCERE

Riscul a reprezentat, de-a lungul istoriei în general, și al istoriei economiei, în special, una dintre cele mai fascinante teme de investigare și cercetare, cu toate că primele rezultate consistente în privința înțelegerii, evaluării și gestiunii lui au apărut de abia în epoca iluminismului, de la șfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII. Riscul se manifestă în permanență și se amplifică în momente cruciale.

Necesitatea și actualitatea tematicii abordate sunt puse în evidență de faptul că riscul în afaceri se constituie ca o realitate obiectivă a lumii contemporane, caracterizată ca o luptă din ce în ce mai dură pentru supraviețuirea și dezvoltarea întreprinderilor.

Gestionarea riscurilor în afacerile comerciale ale firmelor trebuie subordonată obiectivelor care formează un sistem integrat și coerent către obiectivele generale, astfel încât să implementeze o strategie de gestionare a riscurilor care pornește de la vârf și este integrată în activitățile și operațiile de rutină ale organizației.

Conținutul lucrării este structurat în două capitole și anume: Primul capitol intitulat ‚Managementul riscului în tranzacțiile internaționale’ ce cuprinde cinci subcapitole și reflectă abordările manageriale privind riscurile în tranzacțiile internaționale; Cel de-al doilea capitol intitulat ‚Riscurile generate de criza financiară globală la nivelul instituțiilor financiare internaționale’ este alcătuit din 4 subcapitole în care se fac referiri la metodologia evaluării riscului prin utilizarea unor instrumente menite să reducă impactul riscurilor, în special în activitatea bancară.

Perioada postbelică a cunoscut o creștere considerabilă a componentei internaționale a afacerilor, economiile naționale intensificându-și legăturile reciproce prin intermediul volumului în creștere al tranzacțiilor transfrontaliere, acestea din urmă neimplicând numai bunuri și servicii, ci și factori de producție și active financiare. Toate tranzacțiile presupun utilizarea de instrumente financiare.

Aceste evoluții au fost posibile în contextul dereglementării și liberalizării fluxurilor comerciale și financiare internaționale, al reducerii costurilor comunicațiilor, ca și al diminuării costurilor de transport, rezultatul constând în amplificarea gradului de integrare a piețelor la nivel global.

Intensificarea fluxurilor comerciale internaționale a fost însoțită de un proces lesne observabil de globalizare a operațiunilor financiare, creșterea fluxurilor internaționale de active financiare depășind chiar expansiunea comerțului internațional in perioada postbelică.

În consecință, oportunitățile investiționale nu mai sunt restricționate la piețele naționale, capitalul financiar căutând recompense pentru riscurile asumate dincolo de granițele naționale.

Beneficiile generate de investițiile internaționale reprezinta o atracție puternică pentru investitori. Analiza corectă a beneficiilor aduse de investițiile internaționale se face cu ajutorul unor pachete de riscuri și constrângeri la care investitorii se expun în momentul deținerii unor active sau portofolii de active străine. Aceste riscuri sunt generate, în special de fluctuațiile neașteptate ale cursului de schimb (riscul valutar) și de evoluția cadrului legislativ și instituțional din țara gazdă.

CAPITOLUL I. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE

1.1. Definirea riscurilor în tranzacțiile comerciale internaționale

În fiecare zi structura organizatorică din care facem parte este abordată direct sau indirect de diverse riscuri. Totodată și noi ca persoane fizice, suntem supuși la diverse riscuri. Trăim într-o lume a riscurilor. Aceste riscuri se referă la bunurile care sunt la dispoziția noastră, la partenerii cu care lucrăm, la mediul în care lucrăm. Procesul de management al riscului cuprinde trei faze: identificarea riscului, analiza riscului și reacția la risc. Identificarea riscului se face prin întocmirea unor liste de control, organizarea unor ședințe de identificare a riscurilor și analiza documentelor arhivate. Analiza riscului utilizează metode cum sunt: determinarea valorii așteptate, simularea Monte Carlo și arborii decizionali. Reacția la risc cuprinde măsuri și acțiuni pentru diminuarea, eliminarea sau repartizarea riscului.

Implementarea unui sistem de management al riscului devine prin urmare un important obiectv pentru orice structură organizatorică cât și pentru o persoană fizică. În definiția dată de OCDCE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), se apreciază că „ riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecințe nedorite să se producă”. Această definiție presupune ca un eveniment să se materializeze și să afecteze în sens negativ activitatea economică. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, definește riscul ca fiind „ posibilitatea de a ajunge la o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă”.

O publicație, relativ recentă, care se referă și la latura pozitivă în definirea riscului, este Ghidul Managementului de Proiect, care a fost elaborat de Project Management Institute , în anul 2000. Potrivit acesteia, riscul este considerat ca “un eveniment sau o condiție incertă, care, dacă apare, are un efect negativ sau pozitiv asupra obiectivului stabilit. Riscul include atât amenințările asupra obiectivelor, cât și oportunitățile de a îmbunătăți aceste obiective”.

În cadrul teoriei clasice a deciziei, riscul este identificat drept ‘un eveniment incert dar posibil ce apare permanent în procesul activităților socio-umane ale cărui efecte sunt păgubitoare și ireversibile’. În accepțiunea teoriilor statistice avansate în evaluarea riscurilor, este prezentată o definire mult mai elaborată ‘riscul reflectă variațiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea și valorile lor subiective’. Referitor la cuantificarea acestor riscuri se precizează că ‘ măsurarea riscurilor se realizează fie prin analiza non-liniarităților utilității relevate de bani, fie prin variația distribuirii probabilității câștigurilor și a pierderilor posibile pentru fiecare alegere particulară’.

În activitatea economică intervin mulți factori și condiții a căror manifestare, apariție si evoluție sunt dificil de previzionat cu exactitate. Aceasta face ca tranzacțiile economice internaționale să se desfășoare in condiții de risc si incertitudine.

1.2. Fundamente conceptuale ale riscului în afaceri

În domeniul general al finanțelor, și în cel subordonat acestora, al investițiilor, mulți specialiști sunt de acord că afacerile au devenit din ce în ce mai riscante, atât pentru indivizii a căror avere este expusă evoluțiilor fluctuante ale piețelor financiare, cât și pentru companii, ale căror fluxuri de numerar par a depinde din ce în ce mai mult de variabile greu de anticipat.

Decizia de investire, fie ea în active reale sau în active financiare, fie internă sau internațională, face parte din categoria acțiunilor economice complexe, ea trebuind să ia în considerare riscul la care investitorul se expune. Indiferent de obiectul sau natura sa, investirea înseamnă întotdeauna asumarea unor riscuri în speranța obținerii unui câștig viitor suficient pentru a compensa riscurile anticipate. Ipoteza aversiunii față de risc a operatorilor economici, pe care se bazează toate teoriile financiare fundamentale, are drept urmare definirea unei legături clare între dimensiunea riscurilor și cea a câștigurilor aferente unei investiții: cu cât sunt mai mari riscurile pe care un investitor și le asumă, cu atât va fi mai mare câștigul așteptat de acesta. Astfel, fiecare investitor încearcă să obțină cel mai ridicat nivel al câștigului pentru un anumit risc asumat dat sau să suporte cel mai mic risc posibil cu scopul obținerii unui câștig determinat.

În lucrarea ‚ Economics’, Begg, Fisher și Dornbusch afirmă, citându-l pe Benjamin Franklin, că în lumea în care trăim nu există decât două lucruri sigure: moartea și impozitele, dar că și ele implică un anumit grad de risc, în sensul că nimeni nu știe când anume va muri și, de asemenea, nimeni nu știe cât de mari vor fi impozitele pe care va fi nevoit să le plătească. Cu alte cuvinte, trăim într-o lume incertă, orice acțiune pe care o realizăm în prezent neavând un rezultat viitor care sa fie perfect sigur.

În sensul cel mai corect, riscul reprezintă potențialitatea ca rezultatele reale să fie mai bune sau mai slabe decât cele așteptate (altfel spus, să fie diferite de cele așteptate), această definiție considerând riscul ca fiind echivalent cu variabilitatea rezultatelor posibile a fi obținute. De cele mai multe ori însă, conotația dată riscului este negativă, atât investitorii cât și managerii firmelor fiind interesați numai de riscul ca rezultatele obținute să fie mai mici decât cele așteptate. În acest context considerăm relevantă accentuarea asupra faptului că riscul poate reprezenta, în același timp, atât o amenințare (de aici accepțiunea negativă asupra riscului), cât și o oportunitate. Fără îndoială, înțelegerea obișnuită a cuvântului ‚risc’ are în centru numai latura lui negativă. Definițiile tradiționale ale riscului, întâlnite mai ales în dicționare, reliefează și ele acest aspect. Totuși, definițiile mai recente arată că înțelegerea riscului ca oportunitate începe să câștige teren, acest lucru având influențe clare și asupra managementului riscului. Astfel, în decembrie 2000, ‚Project Management Institute’ publica un ghid care definea riscul în acest context: ‚ Riscul proiectului reprezintă un eveniment sau o condiție incertă care, în cazul în care se produce, are un efect pozitiv sau negativ asupra obiectivelor proiectului. Riscul proiectului include atât amenințările la adresa obiectivelor proiectului, cât și oportunitățile de îmbunătățire ale acestor obiective’.

1.3. Tipologia riscurilor asociate investițiilor internaționale

Investitorii și echipele manageriale ale corporațiilor din toată lumea, fie ele naționale sau globale, sunt confruntați zilnic cu schimbări de ordin financiar, comercial, politic și tehnologic, cu un impact considerabil asupra complexității riscurilor pe care trebuie să le înfrunte. Nu de puține ori mediul de afaceri genereaza noi tipuri de risc care se cer a fi incluse în pachetul asociat desfășurării de afaceri pe plan național sau internațional. Viteza cu care au loc aceste schimbări are drept consecințe directe reducerea timpului de reacție al investitorilor și companiilor, pe de o parte și creșterea magnitudinii riscului de afaceri, pe de altă parte.

Modalitățile de dezvoltare a afacerilor dincolo de granițele țării de origine sunt diverse și au evoluat de-a lungul timpului, de la cele tradiționale către cele mai sofisticate, care asigură operatorului economic influența sau controlul asupra operațiunilor.

Investiția internațională presupune existența a cel puțin doi agenți economici, agentul economic emitent și agentul economic receptor, situați în spații naționale diferite, ceea ce conferă acestor tipuri de investiții elementul de extraneitate specific.

Modalitățile de realizare a investițiilor internaționale dau naștere unei tipologii, in funcție de raportul stabilit între emitentul și receptorul investiției. Investiția este considerată directă în cazul în care ea presupune transferarea de către agentul emitent a controlului și deciziei asupra activității receptorului și de portofoliu, atunci când ea nu presupune stabilirea unui asemenea raport. UNCTAD (Organizația Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare) diferențiază investițiile străine directe de cele de portofoliu prin intermediul a trei dimensiuni: proprietatea, partajarea riscurilor și forma de recompensare. Investiția străină directă reprezintă un flux investițional internalizat (în interiorul aceleiași corporații transnaționale) care include atât active de capital, cât și active intangibile. Investiția străină de portofoliu reprezintă achiziționarea de active financiare (acțiuni sau obligațiuni) emise de o companie sau de o entitate guvernamentală dintr-o țară străină, mediată de piețele financiare și care necesită existența unor piețe de capital suficient de lichide, fie naționale, fie internaționale.

Dincolo de diferențieri, între investițiile străine directe și cele de portofoliu se manifestă o serie de complementarități. În primul rând, investițiile străine directe sunt realizate de corporațiile transnaționale și au o destinație clară, fie către o companie, fie către un sector din economia gazdă. Aceasta înseamnă că economiile gazdă nu pot decide destinația acestor investiții. Investițiile străine de portofoliu pot fi adresate atât companiilor locale cât și filialelor transnaționalelor dintr-o țară gazdă și nu au destinații sectoriale specifice.

De asemenea, între investițiile străine și cele de portofoliu pot fi evidențiate și o serie de legături. Astfel, prin intermediul legăturilor în amonte și în aval, investițiile străine directe pot încuraja crearea de companii locale, care pot recurge la investițiile străine de portofoliu pentru a-și finanța expansiunea. Pe de altă parte, investițiile de portofoliu pot încuraja dezvoltarea piețelor de capital locale, care ajută ulterior la atragerea investițiilor străine directe, ca și la întărirea infrastructurii financiare locale, care facilitează derularea operațiunilor specifice tranzacțiilor investiționale directe.

În decursul ultimilor 30 de ani, activitățile derulate la nivel internațional au devenit din ce în ce mai provocatoare. Deși pot fi identificați nu puțini factori care au contribuit la creșterea complexității decizionale în mediul de afaceri global, un eveniment merită o atenție deosebită, semnificația lui fiind cu totul specială pentru modul în care se desfășoară în prezent afacerile internaționale.

Acest eveniment se referă la decizia luată la cel mai înalt nivel de către principalele țări industrializate ale anului 1973 și recunoscută în 1976 prin Acordurile din Jamaica de modificare a statutului Fondului Monetar Internațional: abandonarea sistemului cursurilor de schimb fixe construit la Bretton Woods în 1944 și trecerea la flotarea generalizată a monedelor. Consecința imediată a acestei hotărâri a fost aceea că managerii și investitorii nu se mai află în situația de a putea lua decizii referitoare la afacerile internaționale fără a-și construi un set de așteptări raționale cu privire la valoarea viitoare a monedelor cu care operează. Riscul valutar, sau al cursului de schimb, ca incertitudine asociată derulării de afaceri în alte monede decât în cea națională, a crescut dramatic după 1973. În sistemul cursurilor de schimb fixe, riscul valutar era prezent într-o anumită măsură, dar putea fi ignorat fără prea mari probleme, cu excepția situațiilor de criză. Din 1973 însă, riscul valutar a încetat să mai fie o preocupare excepțională sau accidentală și a devenit o componentă de zi cu zi a afacerilor internaționale.

Oportunitățile de afaceri și riscurile cu care se confruntă astăzi orice manager financiar al unei firme globale și orice investitor internațional sunt adesea deosebit de complexe, riscul valutar fiind doar una din necunoscutele problemei.

Derularea de operațiuni internaționale de succes presupune cunoașterea în detaliu a riscurilor asociate lor, precum și a modului în care manifestarea acestora poate efectua valoarea firmei sau câștigurilor asociate investițiilor financiare internaționale. Înțelegerea acestor riscuri și a instrumentelor pe care managerii și investitorii le au la dispoziție pentru gestionarea lor necesită o abordare integrată și nu izolaționistă.

1.4. Riscurile în activitatea corporațiilor transnaționale

Literatura de specialitate care abordează tipologia riscurilor asociate afacerilor internaționale se caracterizează prin prezența unei confuzii referitoare la termenii risc, sursă de risc și expunere la risc. Astfel, conceptul de risc este utilizat în legătură cu variațiile neanticipate sau cu variațiile în sens negativ ale unor variabile de genul cifrei de afaceri, profitului, cotei de piață, ș.a.m.d., dar el este folosit și pentru definirea unor factori interni sau externi firmei care influențează riscul total al firmei. În acest ultim sens, ‚’riscul’ se referă la o sursă de risc (riscul politic) care leagă variabilitatea performanțelor firmei de componentele incerte ale mediului sau mediilor de operare. Pentru a face o distincție clară între aceste două utilizări ale termenului de risc, Miller în anul 1992 adoptă convenția de a folosi termenul ‚risc’ pentru a se referi exclusiv la volatilitatea variabilelor de performanță ale unei firme, care face imposibilă previzionarea acestora, utilizare similară cu cea a dispersiei sau abaterii standard din teoria financiară. Pentru a defini sursele de risc, Miller preferă termenul de incertitudine, așa cum el este utilizat în managementul strategic și în teoria organizațională, pentru a desemna capacitatea redusă de previzionare a variabilelor organizaționale și de mediu care influențează performanțele corporatiste, ca și existența unor informații reduse sau puțin relevante cu privire la aceste variabile. În acest sens, incertitudinea cu privire la variabilele organizaționale și de mediu reduce gradul de previzionare a performanței corporatiste și, în consecință, mărește riscul.

O altă distincție fundamentală este aceea între risc și expunere la risc. Cei doi termeni nu sunt substituibili, relația dintre ei fiind aceea că prezența unei surse de risc nu generează neapărat expunere la risc, în timp ce expunerea la risc nu poate fi prezentă în absența sursei de risc. Expunerea la risc apare numai prin prisma efectelor negative pe care prezența unei surse de risc le-ar putea avea asupra valorii activelor și pasivelor firmei și asupra valorii lor de piață, reflectate, în cele din urmă, în modificarea averii acționarilor corporației. Această distincție are o importanță considerabilă asupra managementului riscului, atâta vreme cât companiile devin conștiente de faptul că politicile și tehnicile de gestiune a riscului au în vedere, de fapt, reducerea sau eliminarea expunerii la risc, și nu a riscului sau sursei de risc în sine.

Încercările făcute în literatura de specialitate de a descrie și cuantifica riscurile cu care corporațiile transnaționale se confruntă în derularea de operațiuni internaționale s-au concentrat, de obicei, pe unul sau altul dintre riscuri, excluzând alte variabile care generează incertitudini pentru afacerile internaționale. Anumiți autori au pus accentul pe riscul politic (Kobrin, 1979; Simon, 1982; Simon, 1984) sau pe riscul valutar ( Pringle, 1991). Există și autori care au încercat să prezinte clasificări ale riscurilor internaționale, care în general se evidențiază prin acordarea unei importanțe considerabile riscurilor de natură financiară.

Astfel, într-un articol considerat un ‚clasic’ al domeniului, Ghoshal (1987) distinge patru tipuri de riscuri asociate afacerilor internaționale. Prima categorie cuprinde macroriscuri economice, care se situează, în mod normal, dincolo de capacitatea firmei de a le influența, și care pot fi specifice fiecărei țări, dar și regionale sau globale. Ele includ evenimente de genul războaielor și al dezastrelor naționale, dar și al transformărilor la nivelul forțelor pieței (modificările cursurilor de schimb, ale costurilor forței de muncă sau ale prețurilor mărfurilor). A doua categorie este formată din riscuri de politică economică, generate de incertitudinea referitoare la acțiunile viitoare ale guvernelor țărilor de origine sau gazdă a companiilor. Aceste riscuri includ modificările posibile la nivelul reglementărilor fiscale, al controlului investițiilor străine directe, fie de intrare, fie de ieșire dintr-o țară, al cerințelor de performanță și al legislației antitrust (care se opune monopolizării pieței și îngrădirii liberei concurențe). Efectul net al unor asemenea acțiuni de politică economică poate fi adesea dificil de separat de efectul forțelor macroeconomice, deoarece amândouă categoriile de riscuri generează modificări la nivelul cursului de schimb pentru o monedă dată. Cu toate acestea, distincția între cele două dintr-o perspectivă managerială este foarte importantă, având în vedere că riscurile aparținând ultimei categorii, spre deosebire de cele din prima categorie, pot fi parțial controlabile sau cel puțin influențabile. A treia categorie de riscuri identificată de Ghoshal poartă denumirea de riscuri de natură competitivă, antrenate de incertitudinile asociate reacțiilor competitorilor la dezvoltarea și aplicarea strategiei firmei. Deoarece situațiile de monopol sau de piață perfectă sunt foarte rare, toate companiile vor fi supuse acțiunii acestor tipuri de riscuri. În contextul derulării de afaceri globale implicațiile prezenței acestor riscuri sunt deosebit de complexe, atâta vreme cât competitorii unei firme date pot avea reacții care îmbracă forme diferite și sunt formulate pentru piețe diferite.

În sfârșit, corporațiile globale se confruntă cu ceea ce Ghoshal numește riscuri de resurse, sau de acces la resurse. Acestea au în vedere riscurile determinate de adoptarea unei strategii de afaceri care necesită resurse de care compania nu dispune, pe care nu le poate obține, sau pe care nu le poate economisi. Una dintre cele mai rare resurse de acest gen este considerată a fi talentul managerial, dar riscurile de resurse pot fi generate și de lipsa unei tehnologii adecvate sau chiar a capitalului.

Indiferent de categoria de risc, este importantă observația că toate diferă de la o țară la alta și, de asemenea, că sunt supuse modificării de-a lungul timpului. Acest aspect face ca opțiunea fundamentală a firmei, la nivelul strategiei sale generale, să fie aceea a flexibilității, întrucât diversitatea și volatilitatea creează oportunități care trebuie să fie luate în considerare împreună și nu separat.

O altă observație importantă în acest context este aceea că unele riscuri sunt specifice tuturor firmelor, în timp ce altele sunt caracteristice numai celor angajate în activitățile creatoare de valoare adăugată situate în străinătate, iar unele sunt specifice unei anumite firme. Dunning (1993) consideră că cel mai important risc asociat operațiunilor în străinătate are în vedere incertitudinea aferentă valorii viitoare a monedelor străine sau a monedei naționale pe piețele internaționale, în timp ce alte riscuri, deși prezente, sunt mai puțin importante. Acestea au în vedere riscurile politice, riscurile asociate accesului la resurse și riscurile de natură culturală (de exemplu, legate de atitudinea față de muncă și autoritate, onorarea contractelor). Pe de altă parte, Kogut în 1985 recunoaște că flexibilitatea unei corporații globale diversificate geografic îi poate oferi un avantaj asupra competitorilor care se angajează în producție într-un număr redus de țări.

Efectul riscurilor asupra transnaționalizării activităților creatoare de valoare adăugată depinde, în primul rând, de tipurile de risc relevante, dar și de atitudinea principalilor decidenți ai firmei față de asumarea riscurilor, în general, și a celor relevante în special. De exemplu, riscurile asociate imperfecțiunilor piețelor internaționale asumate de firmă cu scopul de a obține economii la nivelul coordonării centrale a activităților pot acționa ca un stimulent de realizare a investițiilor în străinătate, și nicidecum ca o piedică în calea lor. Pe de altă parte, operațiunile în străinătate, și mai ales investițiile străine directe, aduc cu ele riscuri noi (de exemplu, posibilitatea exproprierii activelor firmei într-o țară gazdă). O diversificare a acestor riscuri, sau chiar modificarea percepției firmei cu privire la magnitudinea acestor riscuri poate conduce către preferarea unei prezențe pe o piață străină prin crearea de societăți mixte sau de diverse forme de alianțe de colaborare care să permită partajarea riscurilor, mai ales a celor de natură financiară.

Pe aceeiași linie a impactului riscurilor prezente în cadrul internațional asupra riscului general al firmei se situează și Sullivan, care propune o clasificare a riscurilor în două categorii: non-riscuri de țară și riscuri de țară. Non-riscurile de țară cuprind pierderile posibile pe care o companie le poate înregistra datorită modificărilor la nivelul piețelor, acțiunilor concurenților sau erorilor manageriale și sunt clasificate de Sullivan astfel: riscul de afaceri – reprezintă probabilitatea ca firma să iasă din afaceri prin faliment într-o anumită perioadă de timp; riscul financiar – este văzut prin prisma probabilității ca firma să nu fie capabilă să-și achite serviciul datoriei atunci când acesta este scadent; riscul comercial – desemnează probabilitatea ca, datorită insolvabilității sau strategiei clienților săi, firma să nu își recupereze creanțele acumulate; riscul de piață – desemnează situațiile provocate de reducerea prețurilor produselor finale comercializate de firmă, fără ca aceasta să fie însoțită de creșterea volumului produselor vândute; riscul valutar – este dat de efectele negative ala fluctuațiilor cursurilor de schimb asupra activității firmei. De cealaltă parte, riscurile de țară se referă la pericolele suplimentare cu care se confruntă un investitor sau o companie într-o anumită țară gazdă străină. Riscurile de țară se înscriu, în viziunea lui Sullivan, pe trei coordonate: riscul politic, riscul macroeconomic și riscul social. Riscul politic acoperă pierderile posibile ale unei companii ca urmare a existenței unui anumit mediu politic într-o țară gazdă sau ca urmare a modificărilor potențiale în respectivul mediu politic, și este văzut ca îmbrăcând patru forme: dezinvestirea forțată (reprezintă preluarea activelor unui investitor străin de către guvernul țării gazdă și poate să apară sub forma exproprierilor, naționalizărilor, excluderii de la prezența într-o țară sau industrie a unui agent economic străin), reglementările nefavorabile (sunt datorate ostilității directe față de străini într-o anumită țară gazdă, dar din ce în ce mai mult sunt elaborate și aplicate de guvernele țărilor gazdă cu intenția de a creea locuri de muncă și de a oferi salarii mai mari angajaților locali, de a pregăti forța de muncă locală, de a obține controlul asupra anumitor tehnologii și de a promova folosirea inputurilor locale în dauna celor provenite din import, dar și cu scopul de a determina localizarea investițiilor străine directe în anumite sectoare sau regiuni economice din țara gazdă), interferența în operațiunile firmelor străine (este vazută de Sullivan ca acțiune guvernamentală nesprijinită pe un cadru legislativ, dar care favorizează în general firmele locale în dauna celor străine) și tulburările politice (au drept consecință distrugerea activelor deținute de străini într-o țară gazdă). Astfel, orice acțiune derulată de guvernele țărilor gazdă sau asociată cu acestea care are potențialul de a afecta operațiunile unei firme străine din acea țară este considerată de Sullivan ca sursă de risc politic. Prin concordanță cu riscul de piață, Sullivan include în riscul macroeconomic fenomene de genul lipsei creșterii în țara gazdă, nivelului redus al economisirii locale, infrastructurii slabe și disponibilității reduse a forței de muncă. Ultima categorie a riscului de țară este aceea a riscului social, care include factori sociali situați dincolo de controlul guvernamental și care pot pune în pericol firmele străine și pot antrena pierderi.

Interesante în abordarea lui Sullivan sunt două aspecte: în primul rând, singurele categorii de riscuri prezente în cadrul internațional sunt considerate a fi numai riscul valutar și riscurile de țară, toate celelalte putând fi regăsite și în cazul firmelor care derulează operațiuni într-un cadru strict național. În al doilea rând, riscurile de țară sunt văzute a mări dimensiunea riscului total al firmei, pe calea unei influențe indirecte asupra nivelului acestora, trecând prin influențarea non-riscurilor de țară, mai ales în situația în care compania derulează operațiuni în medii gazdă caracterizate prin riscuri ridicate.

Ceea ce este discutabil în abordarea lui Sullivan se referă la modalitățile sugerate de gestionare a riscurilor asociate prezenței internaționale a firmelor, intuitiv simple dar naive, dat fiind cadrul complex în care se derulează astăzi afacerile. Astfel, Sullivan propune diminuarea riscului prin intermediul a patru tipuri de acțiuni: crearea unei reputații solide a firmei, evitarea țărilor care sunt dependente de condițiile de pe piața mondială, localizarea numai în țări cu economii bine conduse și guverne responsabile și promovarea, de către companiile care investesc internațional, a unei imagini de ‚binefăcător’ și de ‚cetățean responsabil’.

Importanța acordată de Dunning riscului valutar ca risc major cu care companiile globale se confruntă este regasită și la Eaker, Fabozzi și Grant, ilustrată cu o serie de exemple ale unor pierderi considerabile suferite de companii ca urmare a fluctuațiilor cursurilor de schimb. Este evident, în opinia celor trei autori menționați, faptul că fiecare corporație globală s-a confruntat cu anumite pierderi sau câștiguri ca urmare a evoluției oscilante a cursurilor de schimb, dar magnitudinea pierderilor, în situația în care acestea apar, diferă de la o firmă la alta și de la o perioadă de timp la alta.

Pe lângă riscul valutar, Eaker, Fabozii și Grant identifică alte două mari categorii de riscuri la care sunt supuse operațiunile unei companii globale: riscul economic și riscul politic. Riscul economic, deși nu în totalitate specific afacerilor intenaționale, ar reprezenta, în opinia celor trei, materializarea legăturii dintre evoluția afacerilor firmei și evoluția economiei în general, similar unui risc sistematic. Astfel, autorii menționați fac distincția între riscul economic strict național, la care sunt expuse firmele care operează într-o singură țară, o asemenea firmă având tendința de a prospera atunci când economia țării sale se află pe un trend ascendent și invers, și ricul economic străin, care influențează operațiunile firmelor globale.

De asemenea, Eaker, Fabozii și Grant consideră că în locul termenului de risc economic străin poate fi folosit acela de derulare a afacerilor aflată la dispoziția firmelor globale, spre deosebire de cele naționale.

Riscul politic, pe de altă parte, este văzut ca un set de acțiuni și evenimente politice care influențează valoarea investiției realizate de o companie într-o țară străină. Aceste evenimente pot fi catastrofice (războaie civile), dar și curente (cum ar fi restricțiile impuse la accesul pe piața valutară a unor firme, cauzate de problemele economice ale țării străine.

Alți autori însă, cum ar fi Deringer și Wang, consideră că analiza riscului politic se află într-un declin serios începând cu sfârșitul anilor ’80, o dată cu renunțarea multor companii la departamentele care aveau drept funcție evaluarea riscului politic și cu reducerea semnificativă a folosirii serviciilor de evaluare a acestui risc. O serie de factori au determinat reducerea importanței acordate de manageri riscului politic, și anume: dificultățile inerente determinării precise a riscului politic pentru investirea într-o anumită țară, diminuarea percepției de noutate asociate operațiunilor în străinătate și, nu mai puțin important, diferența între așteptările utilizatorilor serviciilor de evaluare a riscului politic și rezultatele efectiv obținute.

O clasificare a surselor riscului de afaceri cu care se confruntă firmele globale este realizată de Heywood și Martin. Astfel, riscul poate avea următoarele surse: catastrofe majore, dezastre ecologice, incendii care afectează unitățile productive și activele firmei, calitatea produselor, modificări la nivelul factorilor competiționali pe piață, impactul eșecurilor la nivelul produsului, clienților și furnizorilor, sau al tehnologiei, evenimente legate de forța de muncă. Se poate cu ușurință constata, pe de-o parte, că sursele generatoare ale acestor riscuri, ca și impactul lor asupra afacerilor firmei, sunt mult diferite de la un caz la altul.

Lessard alege să prezinte diferitele tipuri de risc cu care o companie se confruntă atunci când derulează investiții în străinătate prin intermediul unor cercuri concentrice. Deplasându-ne dinspre exteriorul cercului spre interior, riscurile sunt următoarele: riscul pieței globale, riscul macroeconomic și politic al țării gazdă, riscul pieței locale, riscul de reglementare instituțională, riscul sectorului de activitate, riscul proiectului sau riscul comercial. Conform autorului acestei clasificări a riscurilor, cea mai mare parte a lor diferă ca magnitudine, și mai puțin ca formă, de cele specifice pieței țării de origine a transnaționalei. Lessard consideră că singurul tip de risc asociat exclusiv proiectelor internaționale este așa-numitul risc de transfer, aferent transferurilor comerciale și financiare ce au loc între componentele transnaționalei. Cu toate acestea, Lessard recunoaște că dinamica acestor riscuri este diferită de cea a riscurilor pur naționale. Astfel, riscul de reglementare instituțională asociat unei investiții străine este diferit de cel specific unei investiții naționale nu numai datorită diferențelor existente între instituțiile de pe cele două piețe, ci și datorită tratamentului acordat unei firme străine pe o piață gazdă, de multe ori diferit de cel al unei firme locale.

De asemenea, Lessard propune și o altă clasificare a riscurilor asociate proiectelor internaționale, având drept criteriu capacitatea firmei de a dispune de un avantaj comparativ în asumarea lor, care depinde, la rândul ei, de celelate active ale firmei, de existența unui avantaj de informație, ca și de abilitatea companiei de a gestiona astfel de riscuri. În opinia lui Lessard, avantajul comparativ în asumarea unui risc poate fi consecința unuia din următorii trei factori: informația nu este disponibilă în mod egal tuturor investitorilor; investitorii dispun de diverse grade de influență asupra rezultatelor unei acțiuni și investitorii sunt diferiți din perspectiva capacității lor de a diversifica riscurile, mai ales ca efect al primilor doi factori enumerați mai sus.

Eiteman, Stonehill și Moffet preferă structurarea riscurilor din perspectiva altui criteriu, mai adecvat procesului de ajustare cantitativă. Astfel, cei trei autori disting între riscul unilateral și riscul bilateral. Riscul unilateral accentuează potențialul apariției unei pierderi, exemplele specifice transnaționalelor referindu-se la riscul de expropriere și la riscul blocării fondurilor. Aceste riscuri sunt denumite unilaterale datorită faptului că, în realizarea unei investiții în străinătate, managementul firmei pleacă de la presupunerea că proprietatea și controlul asupra filialelor sau activelor situate în străinătate nu sunt amenințate, iar capitalul poate fi transferat din țara gazdă relativ liber. Astfel, transnaționala nu dispune de a doua dimensiune a impactului acestor riscuri, deoarece deținerea proprietății și libertatea mișcării capitalului sunt considerate absolut necesare pentru derularea unei afaceri în străinătate.

Riscurile bilaterale reprezintă acea categorie de riscuri care sunt caracterizate atât printr-o latură negativă, cât și printr-una pozitivă. Riscul valutar este, de departe, reprezentantul de seamă al acestei categorii de riscuri, o filială productivă situată în străinătate putând beneficia de avantaje (sau dezavantaje) competitive internaționale în situația deprecierii (aprecierii) monedei locale pe piețele financiare internaționale. Un alt tip de risc din această categorie este riscul de politică economică al țării gazdă, deoarece multe guverne elaborează programe economice care pot atrage investițiile străine sau, dimpotrivă, restricționează prezența firmelor străine în economia locală.

Cele mai performante clasificări ale riscurilor cu care companiile se confruntă în cadrul național și internațional aparțin lui ‚The Economist Intelligence Unit’ și Miller. Prima dintre ele realizează o clasificare a riscurilor în interiorul riscului de afaceri, văzut ca risc total al firmei, având la bază un studiu derulat pe parcursul mai multor ani și constând în principal din interviuri cu peste 40 de manageri de vârf ai unor mari corporații globale, cu scopul de a investiga modul în care firmele de acest gen gestionează problema riscului de afaceri.

Studiul realizat de EIU (The Economist Intelligence Unit) propune o nouă clasificare a riscurilor de afaceri, care să servească scopurilor noii abordări integrate a managementului riscului. Astfel, riscurile de afaceri sunt clasificate în trei mari grupe: riscuri de mediu, riscuri de proces și riscuri de informare în luarea deciziei.

Conform acestui cadru, riscurile de mediu apar atunci când există anumite forțe externe care pot determina falimentul firmei sau pot induce modificări suficient de importante în presupozițiile pe care se bazează formularea obiectivelor și a strategiilor sale globale. Aceste forțe se referă la disponibilitatea capitalului, la acțiunile concurenților și ale guvernelor, la modificarea prețurilor mărfurilor sau a altor prețuri stabilite pe piață sau la alți factori care se află dincolo de posibilitatea companiei de a exercita vreun control asupra lor.

Riscurile de proces sunt generate de neatingerea obiectivelor în procesele de afaceri. Ele pot fi caracterizate prin neadecvarea proceselor la strategiile globale de afaceri, prin ineficiența lor în satisfacerea clienților, prin operarea ineficace a proceselor, prin incapacitatea lor de a contribui la mărirea valorii firmei sau prin faptul că acestea nu reușesc să protejeze activele financiare, intelectuale și fizice ale firmei de pierderi inacceptabile. Riscurile de informare apar atunci când informația utilizată în fundamentarea deciziilor firmei este incompletă, perimată, incorectă sau pur și simplu irelevantă în procesul de decizie.

Preferând termenul de incertitudine în locul celui de risc pentru a desemna sursele de risc la care sunt expuse companiile în derularea de afaceri internaționale, Miller propune structurarea acestora în trei categorii, în funcție de nivelul la care ele se manifestă: incertitudini asociate mediului general, incertitudini asociate industriei și incertitudinii asociate firmei.

Reluând conceptul de incertitudine dezvoltat în 1992, Miller propune o reformulare a incertitudinilor în șase categorii, astfel: incertitudini în politicile guvernamentale; incertitudini macroeconomice; incertitudini cu privire la resursele și serviciile folosite de o companie; incertitudini pe piețele produselor și la nivelul cererii; incertitudini concurențiale și incertitudini tehnologice. Cea mai importantă modificare adusă de Miller în 1993 constă în crearea unei categorii separate de incertitudini macroeconomice (care cuprind riscul valutar, riscul de dobândă și cel de modificare a prețurilor) care în studiul din 1992 sunt încadrate în categoria incertitudinilor asociate mediului general.

În figura nr.1, sunt prezentate tipurile de riscuri asociate investițiilor străine directe: riscul pieței globale, riscul macroeconomic și politic al țării gazdă, riscul pieței locale, riscul de reglementare instituțională, riscul sectorului de activitate, riscul proiectului.

Figura nr.1-Tipurile de riscuri asociate investițiilor străine directe

Riscul proiectului

Riscul sectorului de activitate

Sursa: Horobeț, A., Managementul riscului în investițiile internaționale, Editura All Beck, București, 2005, pag. 58

1.5. Clasificarea riscurilor în tranzacțiile internaționale

A. După natura lor riscurile pot fi:

Riscuri cu conținut economic – datorate evoluției contradictorii a pieței mondiale, fluctuațiilor care au loc în economie (riscul de preț și cel valutar), sau nerespectării obligațiilor contractuale de către părțile semnatare ale contractului (abaterile de la cantitate, calitate sau condițiile de ambalare, nerespectarea termenului de livrare, întârzierea sau neefectuarea plății).

Riscuri de altă natură (riscul de război, riscul de schimbare a regimului politic și riscul unor calamități naturale). Aceste riscuri sunt foarte greu de prevăzut, iar protecția împotriva lor este foarte dificilă și costisitoare.

B. După cauzele care determină producerea lor, riscurile pot fi:

Naturale – determină distrugerea totală sau parțială a mărfurilor, sau întârzierea efectuării transporturilor. Exemple: fenomene meteorologice, erupția vulcanilor, seisme etc.;

Politice – determină apariția unor perioade de anarhie sau instabilitate, schimbări fundamentale ale orientărilor în politicile comerciale. Exemple: riscul schimbării formei de guvernământ, lovituri de stat etc.;

Administrative – determină apariția unui climat de neîncredere, tendința de reducere a ponderii afacerilor de durată, prin dezvoltarea excesivă a tranzacțiilor speculative, conjuncturale. Exemple de astfel de riscuri: riscul schimbării reglementărilor de comerț exterior, a competențelor și structurilor organizatorice;

De management – determină obținerea unor rezultate nesatisfăcătoare, prin degradarea imaginii firmei față de exterior, diminuarea profiturilor realizate. În această categorie intră: riscul conducerii defectuoase a proceselor de producție, a activităților de prospectare a pieței, a activității aparatului propriu de comerț exterior, riscul degradării relațiilor firmei cu intermediarii;

Contractuale – determină rezultate nefavorabile în ceea ce privește păstrarea sau câștigarea partenerilor, cât și sub aspect financiar (plata de penalități etc.). Aici putem include: riscul privind negocierea neadecvată a clauzelor șicondițiilor contractuale, sau nerespectarea clauzelor și condițiilor acceptate în contract etc.;

De preț – determină obținerea unor rezultate financiare nefavorabile. Aceasta constă în riscul modificării prețului, la elementele care compun produsul care este obiect al contractului, sau la produsul final, pe piața internă sau internațională, între momentul contractării și cel al plății;

Valutare – determină producerea, pentru una sau cealaltă dintre părțile contractuale, unor pierderi financiare importante. Acest tip de riscuri constă în riscul fluctuațiilor în sens nefavorabil a cursurilor valutare, a valorilor negociate la bursă, a nivelului dobânzilor, a ratei inflației, sau nesiguranța în valorificarea capitalului investit etc.;

C. După locul unde se produc, riscurile pot fi:

Interne – au loc în cadrul național, sau în cadrul firmei angajate în tranzacții internaționale determinând nerespectarea (cantitativă sau calitativă) clauzelor contractuale, sau a unor angajamente față de partenerii de afaceri;

Internaționale – se manifestă pe piața internațională, în cadrul mediului internațional de afaceri, determinând apariția unor consecințe nefavorabile pentru importatori sau exportatori. Exemple: conflicte armate sau comerciale, stări de tensiune, mari fluctuații ale prețurilor pe piața internațională sau a cursurilor valutare.

Din clasificarea anterioară, ne interesează riscurile care pot să apară în contractele care se derulează pe plan extern. În scopul de a da o explicație cât mai precisă a elementelor și conceptelor ce pot interveni sub aspectul tranzacțiilor economice internaționale, este necesară explicarea conceptului de risc comercial (respectiv risc economic). Astfel, prin risc comercial se înțelege posibilitatea ca un eveniment viitor și probabil să provoace consecințe patrimoniale negative părților la un contract comercial internațional, partea prejudiciată neputând trage la răspundere pe debitor. Dacă aceste consecințe se produc, ele afectează gestiunea economică a întreprinderii prejudiciate, proporțional cu gradul de nerealizare a încasărilor valutare scontate. Efectele riscului comercial se pot produce atât pe planul rezultatelor operațiunii de comerț exterior, cât și, ca o consecință a acestora, pe planul răspunderii persoanelor care au conceput, decis și realizat respectiva operațiune de comerț exterior prejudiciabilă. De aceea, în etapa negocierii contractelor comerciale externe trebuie să se estimeze în permanență riscul comercial, în vederea formulării și includerii în contract a clauzelor adecvate, cu caracter preventiv. În afacerile economice internaționale protecția împotriva riscurilor trebuie să ocupe un loc foarte important, tocmai datorită consecințelor lor negative asupra oamenilor de afaceri. În cele ce urmează este prezentată detalierea riscurilor comerciale care intervin în derularea contractelor externe de vânzare-cumpărare:

Riscul privind bonitatea partenerilor comerciali. Acest risc vizează capacitatea agenților economici de a-și onora la timp obligațiile contractuale. El poate fi atenuat prin verificarea, înaintea încheierii contractului a bonității partenerului de afaceri.

Riscul privind negocierea neurmată de contractare. El poate fi evitat atât pe cale contractuală, cât și extracontractuală, prin diminuarea costurilor aferente proiectelor complexe de oferte, obținerea de garanții privind refuzul de încheiere a contractului după adjudecarea ofertelor de executare de obiective industriale, convenții și garanții prealabile privind păstrarea secretului pe timpul negocierii transferului de know-how etc.

Riscul de scumpire a inputurilor poate fi atenuat prin înscrierea în contract a unor clauze împotriva riscului de preț.

Riscul privind fluctuațiile valutare – poate fi contracarat atât prin clauze contractuale, cât și prin operațiuni pe piața valutară.

Riscul privind vânzările pe credit – implică eroziunea capitalului, datorită fenomenelor inflaționiste și poate fi evitat prin determinarea prețurilor echivalente la scadență cu prețurile actuale la data negocierii și încheierii contractului.

Riscul privind neîncasarea prețului, sau cel privind încasarea întârziată – se poate evita prin scrisoarea de garanție bancară, cambie (acceptată și avalizată), ipotecă, sau rezervarea dreptului de proprietate.

Riscul privind modificarea condițiilor de executare a contractelor comerciale internaționale stabilite de către părți. Se poate evita pe calea partajării diferențelor de cost al navlului, sau prin clauza de readaptare a contractului numită clauză de hardship.

CAPITOLUL II. RISCURILE GENERATE DE CRIZA FINANCIARĂ GLOBALĂ LA NIVELUL INSTITUȚIILOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE

„Gripa” asiatică din perioada 1977-1999, declanșată de devalorizarea monedei tailandeze și colapsurile financiare care i-au urmat în Asia și apoi în Europa și America, indică existența unui potențial ridicat al propagării problemelor financiare ale unei țări către altele, chiar dacă acestea din urmă păreau a profita de o sănătate solidă. Criza financiară globală de la sfârșitul anilor ’90 a readus în prim plan legătura dintre piețele financiare internaționale, și odată cu ea, temerea că beneficiile aduse de investițiile internaționale sunt pe cale de diminuare.

Dacă piețele financiare internaționale ar fi complet integrate, iar activele financiare posibil a fi tranzacționate nu prezintă corelații pozitive și ridicate cu piețele de origine, investitorii iși pot adjudeca o mare parte din beneficiile diversificării internaționale prezise de aplicarea teoriei portofoliului în cadrul global. Literatura de specialitate consideră că ipoteza integrării complete a piețelor financiare internaționale este nerealistă, mult mai aproape de realitate fiind ipoteza segmentării acestor piețe, cauzată de prezența numeroaselor restricții în calea investițiilor internaționale.

Integrarea economică globală este un proces recunoscut a avea loc în mod accentuat pe parcursul ultimelor decenii, problema fiind însă nu aceea a constatării lui, ci a măsurării fenomenului. Instituțiile internaționale folosesc, în general, pentru determinarea gradului de integrare a piețelor, atât instrumentul integrării financiare, cât și pe cel al integrării comerciale, recunoscând astfel ce doi factori majori ai adâncirii interdependențelor dintre țări.

Fondul Monetar Internațional definește, în ediția din septembrie 2002 a raportului World Economic Outlook , integrarea comercială ca suma exporturilor și importurilor de bunuri și servicii, raportată la produsul global brut al unei țări, instrumentul purtând denumirea de deschidere comercială. Aplicând același principiu și piețelor financiare, FMI definește deschiderea financiară prin raportarea sumei investițiilor străine directe și a investițiilor străine de portofoliu la produsul global brut.

Studiul FMI arată că atât deschiderea comercială, cât și cea financiară au crescut în ultimele decenii, atât în țările dezvoltate, cât și în cele în dezvoltare, deși diferit pe cele două categorii de țări. Deschiderea comercială a crescut în perioada 1970-2000 mai mult decât cea financiară în țările în dezvoltare, în timp ce țările dezvoltate au cunoscut procesul invers, de creștere mai accentuată a deschiderii financiare comparativ cu cea comercială. Creșterea și apoi reducerea deschiderii comerciale între jumătatea anilor ’70 si ’80 reflectă în principal evoluția prețurilor petrolului în decursul acestei perioade.

Criza datoriilor a conferit Fondului Monetar Internațional un rol tutelar sub raportul politicilor economice ale țărilor în curs de dezvoltare și de mediator între creditori și debitori.

Obstfeld și Taylor sugerează că integrarea economică și financiară de la sfârșitul secolului XX poate fi comparată cu cea prezentă la începutul aceluiași secol, fapt indicat, de altfel, și de forma corelațiilor de-a lungul perioadei studiate: acestea au crescut în același timp cu accentuarea procesului de liberalizare a circulației fluxurilor de capital și a celui de integrare dintre piețe și au scăzut în perioadele de segmentare a pieței de capital globale.

Obstfeld și Taylor nu sunt singurii cercetători care identifică asemănările dintre începutul și sfârșitul secolului XX în ceea ce privește gradul de integrare economică globală. Bardo, Eichengreen și Kim constată și ei existența unei perioade de integrare a piețelor înainte de 1914, Prakash și Taylor folosesc datele disponibile pentru perioada anterioară primului război mondial pentru înțelegerea evoluției și structurii fluxurilor de capital actuale, ca și a crizelor financiare globale, iar Rajan și Zingales numesc perioada 1870-1913 „epoca de aur” a capitalismului global, fiind caracterizată de stabilitate și urmată de modificarea permanentă a condițiilor în care economia mondială s-a dezvoltat până în prezent.

2.1. Globalizarea și contagiunea crizelor financiare

În perioada anilor ′80 și ′90 noțiunea de globalizaremai este folosită în contextul analizei strategiilor societăților multinaționale, al analizei raporturilor dintre economia “ centrului” și cea a ”periferiei” și al studierii “sistemului industrial mondial”. Michael Porter, autorul teoriei avantajelor competitive, introduce conceptual de ”industrie globală”(1986), în timp ce R. Reich publică o lucrare despre “economia mondializată “ (1993).

Succesiunea crizelor din anii ’90, Mexic, Thailanda, Indonezia, Coreea, Rusia, Turcia, Brazilia și Argentina, i-a determinat pe unii analiști să considere crizele financiare ca fiind un moment inevitabil al globalizării. Problema care stă în spatele acestor analize este aceea a acutizării problemelor de management financiar datorită acestui proces.

Patel și Sarkar definesc criza financiară manifestată pe piața bursieră ca un eveniment ce constă în reducerea indicelui regional, față de maximul istoric, cu mai mult de 20% pentru piețele dezvoltate și cu peste 35% pentru piețele emergente, începutul crizei fiind dat de luna în care indicele scade sub acest nivel limită, iar sfârșitul crizei, de luna în care indicele atinge nivelul istoric maxim anterior lunii în care s-a declanșat crah-ul.

Pentru evidențierea definiției, Patel și Sarkar folosesc modelul crizei din America Latină din anul 1981. Astfel, în iulie 1981 indicele regional al Americii Latine s-a redus cu 36,14% sub nivelul său istoric maxim și având în vedere că declinul a depășit pregul de 35% acest eveniment poate fi considerat o criză bursieră. Începutul crizei a fost în luna iunie a anului 1980, în care indicele regional latino-american a obținut valoarea sa istorică maximă. Criza a luat sfârșit peste 65 de luni, în noiembrie 1985, când indicele regional a atins din nou maximul istoric, înregistrat în iunie 1980. Pe timpul crizei s-au mai manifestat reduceri ale indicelui bursier sub nivelul limită, cum ar fi în decembrie 1982, când declinul acestuia a atins 69% din nivelul istoric maxim înregistrat în iunie 1980. Aceste crah-uri sunt considerate însă ca aparținând crizei din luna iunie 1980 și nu ca începutul altor crize.

Pornind de la definiția de mai sus, pot fi identificate nouă crize ce s-au manifestat în perioada analizată, șase dintre ele fiiind determinate de evoluțiile în comerțul intenațional: prima criză, care a avut loc în 1973, precum și cele care au afectat toate cele trei regiuni între 1980-1981, au fost determinate de creșterea prețului la petrol. Pe de altă parte, criza din America Latină din 1994 și cea asiatică declanșată în 1997 au avut în centru supraevaluarea monedelor locale în condițiile menținerii unui regim fix al cursurilor de schimb. De asemenea, criza din 1987 care a afectat țările dezvoltate și țările din America Latină a fost determinată de crah-ul bursei americane, iar criza asiatică din 1990 a fost rezultatul mai multor șocuri simultane de natură politică sau economică.

O trăsătură comună celor nouă crize este aceea că toate au fost precedate de creșteri semnificative ale cursurilor de schimb, valoarea medie a câștigurilor anuale înregistrate pe perioada ultimilor trei ani anteriori crizei fiind de 49%.

Fluctuațiile macroeconomice ale unui stat tind să afecteze alte țări, iar în condițiile în care economiile au devenit mai deschise, impactul tranzacțiilor internaționale asupra economiilor naționale s-a accentuat, iar transmisia fluctuațiilor economice reflectă nu doar o intensitate sporită a comerțului, ci și modul în care comerțul a devenit tot mai angrenat în activitatea economică internă. Intensitatea sporită a relațiilor comerciale determină o sensibilitate mai mare a economiilor naționale la fluctuațiile internaționale în ceea ce privește cererea de produse și prețurile acestora, precum și faptul că economiile statelor devin mai vulnerabile la șocurile externe. Este necesar să efectuăm o distincție între sensibilitatea economiilor și vulnerabilitatea acestora la evoluțiile externe, în funcție de costuri și de intervalele de timp necesare ajustării la șocurile externe, precum și de abilitatea de a folosi politici macroeconomice de contracarare a acestor șocuri.

2.1.1. Creșterea riscurilor de țară în noul context al globalizării

Sfârșitul deceniului trecut a cunoscut puternice degradări ale riscurilor de țară, fiind zguduit de numeroase crize financiare, bursiere și valutare.

Riscul de țară este un macrorisc, adică rezultatul evoluției condițiilor generale ale mediului economic național, având un impact major atât asupra creditării externe a țării respective, cât și asupra investițiilor private.

În momentul de față, există un număr mare de sisteme de analiză a riscului de țară, cele mai renumite fiind metodele utilizate de BERI (Business Environmental Risk Inteligence), de agențiile de rating americane „Standard&Poor’s”, „Moody’s”, Fitch IBCA, „Duff&Phelps”, și de reviste precum „Euromoney” și „The Economist”. Aceștia grupează țările în clase pornind de la principiul că țările cu nivele de risc similare este asociat primelor de risc practicate pe piețele financiare pentru creditele acordate și pentru obligațiunile emise de o țară sau la rata de acordare a titlurilor de creanță asupra unei țări debitoare, deși, în opinia unor specialiști, nivelul riscului de țară ar trebui să aibă doar un rol orientativ pentru evaluarea ratingului financiar asociat unui stat.

Globalizarea impulsionează puternic evoluția descendentă a puterii, dar și pe cea ascendentă și, în loc să submineze autoritatea statului-națiune, constituie o condiție a reafirmării pentru această autoritate, întrucât poate determina statul să răspundă mai prompt influențelor cu care se confruntă. De exemplu, în contextul Uniunii Europene, aceasta înseamnă că trebuie să tratăm subsidiaritatea mai mult decât ca pe un termen doctrinar (acesta este modul de a construi o ordine politică care nu reprezintă nici un superstat, nici o zonă de comerț liber, dar care, în același timp, supune statele naționale membre ale Uniunii Europene unor influențe diverse).

Ultimele studii pe plan mondial au ajuns la concluzia că prima de risc (diferența dintre dobânda percepută de băncile creditoare și dobânda LIBOR), din care se scade rata estimată a ponderii creditorului în cazul materializării riscului de țară, reprezintă, de fapt, o primă de risc de țară.

2.2. Riscurile bancare

Orice activitate bancară comportă și un risc. De aceea, riscul există permanent, el însoțește ca o umbră toate afacerile băncii și se produce sau nu, în funcție de condițiile care se creează.

Activitatea de zi cu zi într-o bancă, mai ales în această perioadă de tranziție economică dură, se caracterizează prin existența unor riscuri. Aceasta nu înseamnă că automat se pot rezolva pierderile generate de ele. Trebuie, în primul rând, ca ele să fie identificate, să fie cunoscute și utilizate instrumente, tehnici și metode specifice de diminuare și evitare a influenței lor negative asupra activității bancare.

Evoluția economiei mondiale la acest sfârșit de mileniu, dar mai ales evoluția actuală a României obligă la o atentă politică de măsurare a riscurilor, pentru a obține profituri acceptabile în viitor, în condițiile influenței pe care o bancă o poate suferi din partea factorilor externi concurențiali.

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancă în activitatea ei zilnică, precum și diversitatea situațiilor care conduc la aceste riscuri ne fac să credem că o clasificare unică a riscurilor bancare nu este posibilă. De aceea, în prezenta lucrare se va încerca, fără a pretinde că se poate cuprinde totul , o clasificare după mai multe criterii selectate din literatura de specialitate.

A. În funcție de piața care determină apariția riscului, există două categorii:

– riscuri determinate de piața produsului

– riscuri determinate de piața capitalului

Riscurile de pe piața produsului. Această categorie de riscuri se referă la aspectele strategice și operaționale ale gestiunii veniturilor și cheltuielilor de exploatare. Riscurile de pe piața produsului cuprind:

Riscul de creditare: este riscul cel mai important dintre cele de pe piața produsului, el datorându-se deprecierii valorii, ca o consecință a falimentului sau nerambursării împrumutului.

Riscul de strategie: este riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită competiției sau uzurii morale. Un exemplu îl poate constitui dispariția relativă a pieței tradiționale de credite mari cu risc scăzut pentru corporații, acestea fiind înlocuite cu hârtii comerciale.

Riscul datorat reglementărilor bancare: instituțiile financiare funcționează ca centre de profit în baza unor licențe care pot fi revocate, ceea ce poate duce la pierderea unor investiții importante. Astfel, în SUA, în ultimele decenii au avut loc naționalizări de bănci. În România poate fi explicată în acest sens retragerea licenței de funcționare a unor bănci care, deși erau neoperaționale, angajaseră investiții importante pentru sedii și echipamente în momentul retragerii.

Riscul de operare: este un risc semnificativ pe piața produsului, el neputând fi ignorat de nici o instituție financiară, și constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcționeze corect.

Riscul de marfă: prețurile mărfurilor pot să afecteze uneori imprevizibil băncile, precum și alți creditori , având impact general atât asupra economiilor, cât și asupra debitorilor.

Riscul resurselor umane: reprezintă forma de risc cea mai subtilă, foarte dificil de măsurat, care rezultă din politica de personal (recrutarea, pregătirea, motivarea și menținerea specialiștilor).

Riscul legal: acest risc îmbracă două forme, și anume responsabilitatea creditorilor atunci când debitorii au pretenția că falimentul lor a fost cauzat de faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite suplimentare; litigii legate de deșeuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care inițial a stat la baza acordării de credite ca garanție.

Riscul de produs: acesta se referă la marele risc ca produsele oferite de către o instituție financiară să se uzeze și să devină necompetitive.

Riscuri determinate de piața de capital. În general, piețele de capital și riscurile lor afectează valoric toate companiile, semnificative fiind însă instituțiile financiare, în cazul cărora este greu de făcut o distincție clară între riscul pieței produsului și al pieței de capital. Din punct de vedere al pieței de capital, există următoarele tipuri de riscuri:

Riscul ratei dobânzii: este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările ratei dobânzii.

Riscul de lichiditate: este cel mai important risc al pieței de capital și el constă în aceea că o bancă nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligații financiare la un moment dat.

Riscul valutar: apare la orice cumpărare sau vâzare de monedă, alta decât cea în care se evidențiază în contabilitate.

Riscul de decontare: este o formă particulară a riscului de eroare, care presupune implicarea competitorilor băncii. Se referă la transferul de sume între băncile locale și cele internaționale.

Riscul de bază: este o varietate a riscului ratei dobânzii. Pentru protecția împotriva ratei dobânzii, se pot utiliza combinații de tranzacții având diferite active de bază și urmărindu-se în mod special relația existentă și previzibilă dintre activele de bază.

B. Expunerea la risc a unei societăți bancare este generată atât de ansamblul activității sale, cât și de fiecare tip de operațiune efectuată. Astfel, este delimitată strict expunerea la riscurile pure și cea la riscurile lucrative.

Riscurile pure sunt cele care apar ca urmare a activității bancare curente, de fiecare zi. Aceste riscuri pot fi de mai multe tipuri:

-riscuri fizice;

-riscuri financiare;

-riscuri criminale și frauduloase;

-riscuri de răspundere.

Riscurile lucrative apar ca urmare a unor operațiuni prin care se încearcă obținerea unui profit suplimentar.

C. În funcție de caracteristicile bancare, riscurile se pot clasifica în:

-riscuri financiare;

-riscuri de prestare;

-riscuri ambientale.

Riscurile financiare sunt cele mai importante riscuri din această categorie. De fapt, a gestiona incorect riscurile financiare înseamnă a falimenta treptat o societate bancară. Principalele riscuri financiare care pot afecta activitatea unei societăți bancare sunt riscul de lichiditate și riscul de faliment.

Riscurile de prestare sunt cele care afectează sfera serviciilor bancare (riscul operațional, riscul tehnologic, riscul strategic).

Riscurile ambientale cuprind aceea clasă a riscurilor care este considerată ca având un puternic impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora societatea bancară are un control limitat. Această grupă de riscuri cuprinde: riscul de fraudă, riscul economic, riscul concurențial, riscul legal).

D. O altă clasificare este cea dată de Banca Reglementelor Internaționale, astfel:

Riscuri financiare:

Riscul ratei dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor dobânzii);

Riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar și modificarea marjei dobânzii bancare, datorită variației cursului valutar pe piață);

Riscul de lichiditate ( incapacitatea societății bancare de a-și finanța operațiunile curente, datorită necorelării scadențelor operațiunilor de pasiv cu plasamentele sub forma creditelor);

Riscul titlurilor cu venit variabil ( apărut în urma tranzacționării titlurilor pe piețele financiar-bancare).

Riscuri comerciale:

Riscul de produse ( care poate apărea atât din punctul de vedere al producției, transportului, livrării, dar și din cel al prețului);

Riscul serviciilor ( atât din punctul de vedere al prestării serviciului în cauză sau din cel al tarifelor);

Riscul de plată ( riscul ratelor dobânzilor, al prețurilor, al cursului de schimb);

Riscul de imagine ( care apare atunci când o societate bancară este implicată fie într-un scandal mass-media, fie se află în criză de lichiditate sau este insolvabilă).

Riscuri legate de forța de muncă ( ca număr, structură ori ca pregătire profesională, eficiență, imagine).

Riscuri operaționale și tehnice, legate de calitatea operațiunilor, de nivelul de informatizare, etc.

Riscuri ale gestiunii interne:

Riscul de reglementare;

Riscul de deontologie;

Riscul de strategie;

Riscul de insuficiență funcțională;

Riscul resurselor umane;

Riscul de comunicare;

Riscul controlului intern total și financiar.

E. În funcție de elementele afectate de producerea riscului, literatura de specialitate deosebește:

Riscuri financiare, de lichidități:

Riscuri de credit;

Riscul titlurilor guvernamentale;

Riscul cursului de schimb;

Riscul ratei dobânzii,

Riscul de preț;

Riscul de lichiditate a pieței;

Riscuri tehnice, organizatorice.

Riscul tranzacțional:

Riscul tranzacțional în cazul vânzărilor făcute în monedă străină;

Riscul tranzacțional în cazul obligațiilor de plată în monedă străină;

Riscul tranzacțional al contractelor în monedă străină;

Riscul tranzacțional în cazul primirii de credite sau investiții în monedă străină.

F. O interesantă clasificare a riscurilor bancare oferă francezii Michael Rouch și Gerard Naullen, potrivit cărora băncile se pot confrunta cu:

Riscuri financiare;

Riscuri de contrapartidă;

Riscuri comerciale;

Riscuri asupra bunurilor și personalului;

Riscuri operaționale și tehnice;

Riscuri ale gestiunii interne.

2.2.1. Gestionarea eficientă a riscului

Obiectivul managementului financiar este acela de maximizare a valorii unei bănci, așa cum este aceasta definită de profitabilitatea și nivelul de risc al acesteia. Managementul financiar include managementul riscului, funcția de trezorerie, planificarea și prognoza financiară, sistemele contabile și informatice și controalele interne. Din punct de vedere practic, aspectul cheie al managementului financiar este managementul riscului, care acoperă planificarea strategică a capitalului, managementul activelor și al datoriilor și managementul afacerilor și al riscurilor financiare ale unei bănci. Componentele centrale ale managementului riscului sunt identificarea, cuantificarea și monitorizarea profilului de risc, atât pentru riscurile bancare, cât și pentru cele financiare.

Riscurile asociate activității bancare includ riscul de produs, riscul de piață și riscul de client. Băncile dețin un control foarte mic sau chiar nu au deloc un control asupra riscurilor externe, care sunt afectate de schimbările din mediul economic și de afaceri, de acțiunile concurenților, ale autorităților de reglementare și fiscale și de transferurile demografice. Aceste riscuri au crescut semnificativ în ultimele două decenii, în special datorită impactului concurențial tot mai mare și al volatilității din mediul economic și de piețele financiare. Prețurile volatile au contribuit, de asemenea, la introducerea de noi instrumente și servicii financiare și la determinarea succesului acestora pe piață, având în vedere că inovația financiară a reprezentat rareori o normă în timpul perioadelor cu prețuri stabile.

Principalele tipuri de riscuri financiare includ adecvarea capitalului, riscul de lichiditate, de credit, riscul ratei dobânzii, riscul valutar și de piață. Obiectivul operațional al gestionării riscului este identificarea, cuantificarea și echilibrarea corectă a elementelor riscului financiar, multe dintre acestea fiind interdependente într-un oarecare grad. Operațiunile continue ale unei bănci afectează factorii riscului financiar și, prin urmare, necesită o atenție permanentă.

Managementul eficient al riscului, în special în cazul băncilor mari și/sau al băncilor care afectează pe piețe nereglementate și competitive, necesită un proces oficial. În țările aflate în dezvoltare mediile de piață instabile, volatile din punct de vedere economic și superficiale cresc semnificativ gama și magnitudinea expunerii băncilor la riscul financiar. Asemenea condiții oferă o complexitate și mai mare gestionării riscului și creează nevoia mult mai acută pentru un proces eficient de management al riscului. Componentele cheie ale managementului eficient al riscului, care trebuie să existe într-o bancă și să fie evaluate de analist, trebuie să cuprindă:

O funcție de conducere întemeiată la cel mai înalt nivel al ierarhiei de conducere a băncii, care să fie responsabilă în mod specific de gestionarea riscului și, posibil, de coordonarea implementării operaționale a politicilor și a deciziilor formulate de CAD (Comitetul pentru Active și Datorii). Acest lucru va plasa funcția de management al riscului pe poziții egale cu alte funcții majore și îi va oferi vizibilitatea și echilibrul necesare în cadrul unei bănci.

O strategie întemeiată, explicită și clară pentru gestionarea riscului și un set aferent de politici care să aibă corespondență cu sarcinile operaționale. Trebuie reținut, totuși, că există o varietate de strategii ale gestionării riscului care au apărut în abordările diferite ale interpretării interdependențelor dintre factorii de risc. Variațiile se mai pot datora și diferențelor de opinie în ceea ce privește tratamentul volatilității în managementul riscului.

Introducerea unui grad corespunzător de formalizare și coordonare a deciziilor strategice în legătură cu procesul de gestionare a riscului. Preocupările și/sau parametrii gestionării riscurilor relevante în scopul exercitării procesului decizional la nivelul operațional trebuie, de asemenea, incluse pentru toate procesele funcționale și de afaceri relevante. Parametrii principalilor factori ai riscului financiar pot servi unităților de afaceri drept indicii a ceea ce constituie un risc acceptabil. De exemplu, un indicator de tipul datorii asupra capitaluri proprii pentru debitorii unei bănci este un parametru de risc ce exprimă un nivel al riscului de credit. Expunerea maximă la un singur client este un parametru de risc care indică riscul de credit într-o formă limitată.

Afacerile și deciziile referitoare la portofoliu ale unei bănci trebuie să se bazeze pe analize cantitative și calitative riguroase în cadrul parametrilor de risc aplicabili. Acest proces, care include o analiză a profilului de risc consolidat, este necesară datorită interdependențelor complexe existente între diferiți factori ai riscului financiar, dar și nevoii de a echilibra acești factori. Datorită faptului că implicațiile de risc ale poziției financiare a unei bănci și modificările respectivei poziții nu sunt întotdeauna evidente, furnizarea detaliilor poate avea o importanță crucială.

Colectarea sistematică de date complete, oportune și consecvente cu privire la gestionarea riscului și furnizarea unei capacități adecvate de înmagazinare și prelucrarea a datelor. Datele trebuie să se refere la toate procesele funcționale și de afaceri, precum și la alte domenii, cum ar fi tendințele macroeconomice și de piață care pot avea relevanță pentru gestionarea riscului.

Dezvoltarea instrumentelor de modelare cantitativă în scopul permiterii simulării și/sau analizării efectelor generate de schimbările mediilor economice, de afaceri și de piață, și care au un impact asupra profilului de risc al băncii, precum și influența aferentă asupra lichidității, profitabilității și valorii nete a băncii. Modelele computerizate folosite de bănci variază de la instrumente simple care se bazează pe calculatoare până la sisteme de modelare care se bazează pe cadre elaborate. Astfel de modele pot fi construite în interiorul băncii sau pot fi achiziționate de la alte instituții financiare cu profil similar, firme specializate de consultanță sau de la furnizorii de programe informatice. Gradul de complexitate și capacitatea analitică ale unor astfel de modele utilizate de o bancă pot reprezenta un indiciu despre seriozitatea unei bănci cu privire la managementul riscului.

2.2.2. Gestionarea riscului bancar în perioada de tranziție. Recomandări pentru activitatea băncilor românești

Sistemul băncilor comerciale românești s-a format și a început să se consolideze din 1990, legislația în vigoare și contextul macroeconomic favorizând opțiunile strategice pentru profilul de universalitate. Implicarea băncilor în finanțarea unei economii aflate în plin proces de restructurare, ale cărui efecte s-au resorbit în hiperinflație, deficite bugetare și comerciale, depreciere valutară, contractarea consumului de bunuri și servicii, a determinat o permanentă înăsprire a climatului de afaceri și agravarea riscurilor în activitatea curentă.

În consecință, îmbunătățirea managementului riscurilor bancare reprezintă un obiectiv obligatoriu al politicilor de dezvoltare durabilă, atât la nivelul fiecărei bănci în parte, cât și la nivel global. În același timp însă, potențialul operațional încă redus al pieței de capital, al pieței secundare a titlurilor de stat, precum și al piețelor specifice pentru valorificarea garanțiilor, concomitent cu utilizarea incompletă a instrumentelor financiare moderne, limitează foarte mult alternativele practice de diminuare a riscurilor, făcând necesară aplicarea unor tehnici adaptate situațiilor concrete. Acest aspect urmează a fi tratat în continuare, prin formularea unor propuneri cu caracter general și punctual.

Recomandări generale pentru gestionarea riscurilor bancare

Una dintre condițiile principal necesare pentru managementul eficient al riscurilor bancare constă în stabilirea de structuri organizatorice adecvate, bazate pe o concepție clară din punct de vedere al răspunderii, responsabilităților, monitorizării și controlului în domeniu.

Ca în orice afacere, într-o bancă, managementul riscului este în primul rând responsabilitatea consiliului de administrație, și implicit, a comitetului de direcție, care reprezintă managementul executiv. Obiectivul fundamental al consiliului de administrație vizează tratarea riscurilor într-o manieră care să intărească veniturile acționarilor, concomitent cu minimizarea potențialelor daune, având în vedere în același timp protejarea intereselor clienților și personalului propriu. În egală măsură, consiliul trebuie să se preocupe de asigurarea unui plan operațional de supraviețuire și refacere în cazul producerii unor pagube, indiferent de precauțiile luate. Responsabilitatea pentru managementul zilnic al riscurilor rămâne în sarcina echipei executive.

Infrastructura dezirabilă pentru coordonarea procesului de gestionare a riscurilor bancare ar trebui să cuprindă:

pentru riscul de creditare: un comitet de credit care să direcționeze politicile, strategia, structura portofoliului și analiza, respectiv sancționarea expunerilor mari;

pentru riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzii și riscul de preț: un comitet de gestionare a activelor și pasivelor;

pentru riscurile de operare: crearea unei unități centrale, care să acționeze ca un consultant și coordonator, cu atribuții în domeniul uniformizării metodologice și al raportărilor către consiliul de administrație;

pentru riscul de solvabilitate: planificarea și managementului capitalului este o responsabilitate comună a președintelui comitetului de direcție și a șefului departamentului financiar.

Principalele măsuri care ar trebui adoptate pentru prevenirea riscului de creditare consider că sunt următoarele:

acordarea creditelor să se bazeze în primul rând pe analiza viabilității și realismului afacerilor, în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzii. Determinarea capacității de plată se face și prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor din perioada expirată și din cea prognozată. Activitatea de creditare trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, cât și pentru clienți, care, valorificând creditele, să își dezvolte afacerile și să poată astfel să-și ramburseze împrumutul și să-și achite dobânzile;

creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate cu colaterale cash sau non-cash, iar volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutului către bancă, un rol important revenind modului în care banca iși stabilește criteriile de acceptare a diferitelor tipuri de garanții.

Pentru reducerea riscurilor, se impune analiza periodică și exigentă a calității portofoliului de credite, de dorit la intervale cât mai scurte de timp, precum și constituirea de provizioane și rezerve pentru acoperirea eventualelor pierderi. De asemenea, una din opțiunile imediate ale managerilor bancari poate fi asigurarea creditelor împotriva riscului de neplată la instituții specializate.

Dispersia riscului de creditare se poate realiza prin sindicalizarea împrumuturilor mari cu alte societăți bancare, precum și prin diversificarea bazei de clienți și a tipurilor de credite practicate.

În scopul evitării pericolului de concentrare excesivă a creditelor față de o anumită ramură de activitate, consider că este necesară stabilirea unor limite de expunere, pe baza elaborării de modele proprii de analiză tip scoring, în funcție de indicatorii relevanți pentru evaluarea performațelor sectoriale.

Pentru desfășurarea unei activități normale de către băncile care operează în economiile de tranziție, acestea ar trebui să urmărească realizarea unui indice de adecvare a capitalului de minimum 15-17%, în condițiile creșterilor de capital cu cele ale activelor riscante.

2.3. Analiza riscurilor și a efectelor lor asupra activității bancare

Identificarea și analiza riscurilor devine o necesitate obiectivă, în condițiile unor modificări intervenite în activitatea băncii sau în oferta sa pe piață. Orice produs sau serviciu bancar nou presupune inițierea de proceduri specifice pentru depistarea riscurilor accidentale și gestionarea eficientă a acestora

Analiza riscurilor este permanentă, în concordanță cu schimbările intervenite în tranzacțiile bancare. Ea începe la nivelul compartimentelor care pot expune banca la riscuri, urmărindu-se depistarea acestora înainte de a deveni o realitate, și continuă cu evaluarea pe baza situațiilor financiare și contabile, care reflectă iminența apariției riscurilor sau eventual producerea lor. Gestionarea eficientă a riscurilor depinde în mare măsură de capacitatea băncii de a reduce perioada de timp dintre momentul apariției și momentul descoperirii acestora.

Analiza riscurilor interne

Analiza riscurilor bancare, în cadrul B.C.R., presupune, în primul rând, abordarea cât mai completă a principalelor categorii de riscuri interne, respectiv: riscul de creditare , ricul de lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul ratei dobânzii, riscul valutar.

Analiza riscului de creditare. Principala operațiune efectuată de către băncile comerciale este acordarea de credite, care se situează, ca pondere, pe primul loc in cadrul plasamentelor totale. Maniera în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influența, într-un mod hotărâtor, dezvoltarea economică la nivel local sau național. Pe de altă parte, orice bancă își asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite și, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi, atunci când unii debitori nu îsi onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate dacă operațiunile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcție a managementului bancar este de a controla și a analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar.

Analiza se concentreză, în principal, asupra eventualelor modificări ale calității portofoliului de credite, față de momentul acordării împrumuturilor și condițiile inițiale stabilite de bancă pentru derularea acestora, datorită unor factori imprevizibili.

Analiza si clasificarea portofoliului se fac având în vedere și evaluarea performanțelor financiare ale împrumutatului, precum și serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacității sale de a-și onora datoriile la scadență.

O formă de asigurare împotriva riscului este provizionarea. Sistemul de provizioane în cadrul băncilor comerciale, reglementat de normele în vigoare este destinat protejării capitalului băncii, protejării depozitelor persoanelor fizice și juridice, acoperirii eventualelor credite cu incertitudini în recuperare.

Analiza riscului de solvabilitate sau a riscului de capital. Din punct de vedere contabil, capitalul reprezintă diferența între totalul activelor și totalul obligațiilor, aceasta concretizându-se în valoarea investiției acționarilor. În sectorul bancar, conceptul de capital difera de cel de capital contabil prin aceea că include anumite surse prevăzute de reglementările bancare internaționale, preluate și în normele nr. 2-4/1994 ale Băncii Naționale a României.

Pentru evitarea riscului de capital, conform legislației în vigoare (Normele B.N.R. nr. 4/24.02.1994), băncile trebuie să mențină în permanență un grad corespunzător de solvabilitate. Relația dintre capitalurile băncii și risc este invers proporțională; cu cât acestea sunt mai mari, cu atât riscul asumat de bancă este mai mic.

În vederea reducerii influenței factorilor de risc, îndeosebi asupra activității desfășurate de trezoreria băncii, un rol important revine gestionării corecte și eficiente a lichidității și unei politici de dobânzi echilibrate.

Concluzionând, consider oportun a enumera căile principale de reducere a influenței factorilor de risc:

majorarea capitalului propriu;

diminuarea, pe cât posibil, a riscului de portofoliu;

crearea de rezerve (provizioane) pentru creanțele îndoielnice

Analiza riscului ratei dobânzii. Modificările neașteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative în profitabilitatea unei bănci și în valoarea de piață a capitalului său. Depinzând de caracteristicile fluxului de numerar al activelor și pasivelor băncii, modificările ratei dobânzii pot determina creșterea sau scăderea venitului net din dobânzi și a valori de piață a activelor și pasivelor.

Astfel, dacă ratele dobânzilor cresc peste nivelul așteptat, cheltuielile cu dobânzile aferente depozitelor unei bănci vor crește mai mult decât veniturile din dobânzile aferente activelor, în așa fel încât venitul net din dobânzi și valoarea băncii scad. Dacă ratele dobânzilor scad sub nivelul anticipat, diferența dintre venitul din dobânzi și cheltuielile cu dobânzile va fi mai mare și valoarea băncii va crește corespunzător.

Riscul ratei dobânzii este acel risc de deteriorare a situației patrimoniale a băncii, sub influența unei modificări adverse a nivelului dobânzilor pe piață. De asemenea, putem considera riscul ratei dobânzii ca exprimând sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor dobânzii.

Apariția și dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influența unor factori endogeni (importanți pentru gestionarea riscului, în sensul că, acționându-se asupra lor, se poate minimiza expunerea la risc) și a unor factori exogeni(determinați de evoluția condițiilor macroeconomice).

Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat având în vedere obiectivul fundamental, constând în obținerea unei marje a dobânzii cât mai mare și stabilă în timp.

Pentru gestionarea corectă a riscului ratei dobânzii, considerăm că ar trebui parcurși următorii pași:

gestionarea marjei dobânzii;

calculul și analiza indicatorilor riscului ratei dobânzilor;

gestionarea poziției băncii

Analiza riscului valutar. Riscul valutar (riscul ratei de curs) este probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să ducă la diminuarea profitului net al băncii sau probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să influențeze negativ marja dobânzii bancare.

Situația netă pe fiecare valută trebuie revizuită și modificată în funcție de condițiile din economia internațională, urmărindu-se să se evite, pe de o parte, expunerea la riscul valutar datorită necorelării scadențelor activelor cu cele ale pasivelor și, pe de altă parte, situația în care ratele dobânzilor în valută ar putea depăși nivelul pieței.

Analiza riscurilor externe

Analiza riscurilor bancare interne este completată de evaluarea riscurilor externe, cum ar fi cele asociate procesului de livrare a produselor și serviciilor (risc tehnologic, risc de produs) sau a mediului de afaceri (risc economic, legislativ, de reglementare, de concurență), asupra cărora băncile au, în cel mai bun caz, un control limitat.

Unul dintre cele mai importante riscuri externe, cu consecințe serioase asupra societăților bancare care efectuează tranzacții internaționale, este riscul de țară. Acesta capătă semnificații deosebite în contextul actual de accentuare a fenomenului de globalizare, motiv pentru care am considerat necesară prezentarea sa detaliată în continuare.

Analiza riscului de țara. Pornind de la faptul că toate tranzacțiile economice externe sunt expuse riscului de țară, vom încerca să definim acest tip de risc, să evidențiem aspectele sale fundamentale, cu accent deosebit pe analiză. Specificul acesteia constă în faptul că reflectă întotdeauna poziția creditorului.

Riscul de țară reprezintă expunerea la pierderea unei sume de bani într-o tranzacție economică externă, cauzată de evenimente specifice care sunt, cel puțin parțial, sub controlul guvernului țării partenere. Din punct de vedere bancar, identificarea corectă a riscului de țară relativ la o anumită tranzacție este o condiție esențială pentru stabilirea nivelului optim necesar de protecție a tranzacției respective.

Referitor la un credit, probabilitatea de apariție a riscului de țară depinde de o serie de factori, cum ar fi: perioada pentru care se acordă creditul, scopul acestuia, tipul debitorului și situația țării în care este localizată protecția principală în raport cu rambursarea creditului.

Sunt supuse riscului de țară toate împrumuturile externe către guverne, bănci, întreprinderi private sau persoane fizice. Riscul de țară este un concept mai larg decât riscul suveran, care semnifică, de fapt, riscul legat de împrumuturile acordate guvernelor unor națiuni suverane.

Materializarea riscului de țară este determinată de evenimente care se află, chiar parțial, sub influența guvernului. De exemplu:

falimetul unei bănci poate fi un risc de țară, dacă este cauzat de conducerea greșită a economiei de guvern, dar poate fi considerat un risc comercial, dacă este rezultatul managementului defectuos al băncii respective;

catastrofele naturale nu pot fi considerate drept risc de țară dacă sunt imprevizibile; dacă se manifestă cu o anumită periodicitate, atunci pot fi tratate drept risc de țară, chiar dacă guvernul respectiv ia măsuri pentru limitarea daunelor.

2.4. Instrumente utilizate în reducerea riscurilor

2.4.1. Instrumente și tehnici pentru analiza riscului de creditare

Obiectivul principal al activității de creditare, în cazul băncilor, îl constituie acordarea de credite în condiții de reducere a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat. Pentru realizarea acestui obiectiv, banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit și expunerea respectivă la risc, pentru a putea cuantifica nivelul de risc asumat. Riscul de credit trebuie evaluat prin comparație cu beneficiile pe care banca se așteaptă să le obțină din acordarea creditelor. Beneficiile directe reprezintă dobânziile și comisioanele încasate la creditul acordat. Beneficiile indirecte constau în inițierea sau menținerea unei relații cu clientul care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o varietate mai mare de servicii.

Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitative si cantitative, cea calitativă fiind mai greu de estimat. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații în legătură cu responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul, identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, ținând cont de tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării.

Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului constă în analiza istoricului datelor financiare ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate financiare, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul și capacitatea sa reală de a supraviețui în cazul apariției unor fenomene economice adverse.

Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonității clientului, a posibilității sale reale de rambursare a creditului la scadență. Aceasta presupune organizarea analizei clientului pe baza unor principii care asigură luarea în considerare a tuturor aspectelor financiare sau nefinanciare care au impact asupra clientului, a activității sale, a profitului său, a capacității sale de rambursare. Aceste principii sunt cunoscute sub denumirea de cei șase C ai creditului – Caracterul, Capacitatea, Cash-ul (numerarul), Colateralul, Condițiile și Controlul.

Caracterul. În analiza caracterului clientului, banca va trebui sa se convingă de bunele intenții în utilizarea creditului și în rambursarea acestuia.

Capacitatea. Banca trebuie să verifice capacitatea legală, legitimitatea clientului de a cere credit, dacă are competență legală de a cere credit și statutul juridic care să ofere legalitate semnăturii sale pe un contract de credit.

Cash. Acest aspect se referă la întrebarea cheie legată de orice credit: Are clientul posibilitatea de a genera suficient cash, sub formă de venituri sau fluxuri de numerar, pentru a rambursa împrumutul? În general, există practic trei surse de fonduri pe care un agent economic le poate utiliza la rambursarea unui credit: 1) fluxul de cash (numerar) din activitatea curentă; 2) vânzarea unor active și 3) emisiunea de titluri de capital sau de credit. Oricare din aceste surse pot asigura fonduri suficiente pentru rambursarea unui credit bancar. Totuși, băncile preferă ca sursa principala de rambursare a unui credit să fie fluxul de cash din activitatea curentă, deoarece vânzarea de active poate slăbi bilanțul clientului, iar un nou împrumut poate face mai puțin sigură poziția băncii de creditor.

Colateralul. În evaluarea colateralului, banca trebuie să analizeze activele clientului, nu numai pentru a estima posibilitatea de realizare a eventualei garanții pe care clientul o va oferi în schimbul creditului, ci mi ales pentru a estima capacitatea acestor active de a susține în continuare activitatea clientului, posibilitatea acestuia de a obține produse și, implicit, vânzări și profit, utlizând activele pe care le are la dispoziție.

Controlul. Ultimul factor esențial în evaluarea bonității clientului este controlul, verificarea impactului unei modificări în legislația care afectează activitatea clientului. Controlul presupune, de asemenea, și asigurarea faptului că împrumutul acordat satisface standardele băncii și ale autorităților reglementative în ceea ce privește calitatea creditului.

Pentru a analiza toate aspectele prezentate mai sus, banca trebuie să realizeze o analiză financiară a activității clientului (bazată pe raportările sale financiare) și o analiză nefinanciară (care să vizeze aspectele legate de organizarea, managementul, marketingul său), având la dispoziție informații cât mai multe, din surse autorizate.

2.4.2. Instrumente și tehnici utilizate pentru managementul riscului valutar

Riscul valutar poate fi definit drept expunerea într-o anumită valută, multiplicată cu variația în timp a cursului său de schimb. Una dintre problemele de fond în acest domeniu constă în imprecizia oricărei măsurători a riscului, asociat în esență unui complex de posibilități și probabilități, datorită dificultăților de previzionare a evoluției cursurilor valutare.

Pentru bănci, managementul riscului valutar trebuie considerat într-o dublă perspectivă: pe de o parte, din punct de vedere al gestionării adecvate a pozițiilor sale short și long într-o anumită valută, a expunerilor individuale și globale, pe de altă parte, din punct de vedere al ofertei de produse pentru acoperirea riscului valutar al clienților. Reducerea vulnerabilității economice a clienților asigură avantaje băncii în termeni de profit și siguranță a propriilor afaceri.

În mod cert, riscul valutar capătă semnificații deosebite în condițiile unor fluxuri internaționale de capital importante. Aceasta este, de exemplu, situația băncilor mari japoneze, care pot avea peste 40% din active exprimate în valută, sau a marilor holdinguri bancare americane, cotate la bursele din Londra și Tokio. De-a lungul anilor 80, piețele de capital din S.U.A. au asigurat o principală sursă de capital atât pentru băncile din Europa și Asia, cât și pentru cele americane.

A. Tehnici de hedging intern

Primul pas în reducerea riscului valutar îl reprezintă utilizarea tehnicilor de protecție (hedging) internă.

Tehnicile de hedging intern includ: corelarea expunerilor, protecția „surogat”, deciziile strategice de reducere a expunerii.

a) Corelarea expunerilor. Dacă o companie are cheltuielile intr-o monedă și veniturile în aceeași monedă, acestea pot fi corelate și, în măsura în care ambele expuneri sunt certe, riscul va fi eliminat. Expunerile trebuie analizate separat, pe baza fluxurilor de numerar, a căror corelare poate să se realizeze numai în ziua apariției lor. Expunerile pot fi corelate însă de-a lugul unei perioade mult mai lungi.

b) Protecția “surogat”. Cursurile de schimb care flotează liber reprezintă un fenomen relativ nou, care s-a instalat la debutul anilor `70. Teoretic, acestea oferă avantajul ajustării rapide în funcție de cerere și ofertă, ceea ce favorizează menținerea competitivității economice. Se poate vorbi însă și de unele dezavantaje, comerțul internațional fiind îngreunat de modificarea repetată a prețurilor pe seama variației cursurilor de schimb, la fel ca si elaborarea planurilor de perspectivă.

c) Decizii strategice de reducere a expunerii. Există situații în care apare ca avantajoasă creșterea expunerilor valutare brute, în vederea creării de corelări, reducându-se astfel expunerile nete.

B. Tehnici de hedging extern

Expunerile reziduale, care se înregistrează după corelarea și crearea unor protecții strategice, impun utilizarea în continuare a tehnicilor de hedging extern. În context, trebuie subliniată necesitatea înțelegerii pentru diferitele tehnici de hedging atât a avantajelor pe care le oferă, cât și a costurilor pe care le implică.

Reducerea riscului valutar se realizează pe baza unor instrumente contractuale, numite derivative. Ca orice contract, acestea au un preț și reprezintă acorduri între două părți – un cumpărător și un vânzător – fiecare parte asumându-și anumite obligații în favoarea celeilalte.

a) Operațiunile forward. Tranzacțiile forward sunt cele mai vechi și obișnuite metode de acoperire valutară la termen. Ele constau într-un contract încheiat între două părți, privind cumpărarea sau vânzarea unei anumite sume dintr-o valută contra unei anumite sume dintr-o altă valută, la o dată în viitor. Valuta, suma, rata de schimb și data executării tranzacției se stabilesc prin contract. Spre deosebire de operațiunile spot, unde execuția contractului are loc după două zile lucrătoare de la inițierea tranzacției, în cazul operațiunilor forward scadența poate fi situată în orice moment în viitor, între 3 zile și 5 ani.

b) SWAP-ul valutar. SWAP-ul valutar este o tranzacție complexă, ce presupune combinarea a două opțiuni simple de vânzare-cumpărare de valută, operațiuni care se realizează simultan, dar au scadențe diferite. SWAP-ul valutar a apărut din necesitatea de acoperire a unor angajamente într-o valută, pe o anumită perioadă, din disponibilitățile într-o valută, fără a modifica la termen structura angajamentelor și a disponibilităților în cele două valute.

c) Operațiuni futures. Un contract futures reprezintă un acord de a cumpăra sau vinde o sumă determinată dintr-o valută, la un preț stabilit în momentul încheierii contractului, dar cu executarea tranzacției la o dată viitoare. Deși are o funcție similară contractului forward, contractul futures se deosebește de acesta prin faptul că este tranzacționat la bursă, și nu negociat între cele două părți, ca în primul caz. Inevitabil, aceasta semnifică o flexibilitate mai scăzută. Se lucrează cu cifre rotunde, de regulă 25.000 USD sau 25.000 GBP, iar scadențele sunt limitate, în general, la maximum 4 ani. Pe de altă parte, contractele futures asigură posibilitatea alegerii unei game de valute, cu toate că prețul ce trebuie plătit/primit va oscila vizibil în funcție de atractivitatea ratelor de schimb.

d) Opțiuni valutare. Opțiunea reprezintă un acord prin care vânzătorul (emitentul opțiunii) acordă cumpărătorului (deținătorul opțiunii) dreptul, dar nu și obligația, de a realiza o anumită tranzacție valutară în anumite condiții (preț, termen de valabilitate). Pentru acest drept, cumpărătorul plătește o primă la preluarea opțiunii. Suma și scadența opțiunii pot fi alese de către cumpărător. În prezent opțiunile valutare sunt disponibile în majoritatea monedelor din țările unde există o piață valutară forward lichidă, care nu este restricționată de reglementările valutare.

CONCLUZII

Ca urmare a tuturor informațiilor prezentate în lucrarea de față, cu toții suntem de acord că orice activitate, afacere sau tranzacție implică într-o oarecare măsură un anumit grad de risc. Deoarece fiecare activitate desfășurată este unică, tot așa și riscurile diferă de la o activitate la alta. Succesul rezultă din modul în care sunt identificate, analizate și gestionate riscurile. Managementul riscului este un proces prin care riscul devine transparent.

Omenirea se află în fața unei provocări vitale căreia, dacă nu reușește sa îi reziste, riscă, mai devreme sau mai târziu, intrarea într-un colaps financiar, cu efecte de contagiune rapidă la nivel global.

Intensificarea relațiilor dintre state cu economii dezvoltate în mod diferit poate duce la dezechilibre majore. Procesul de globalizare a dus la dezvoltarea unei regiuni importante din sud-estul Asiei în ultimii zece ani, dar a produs în accelași timp și serioase crize economice. Fiecare criză este și o șansă, respectiv șansa de a învăța pentru viitor. După cum afirmă și marele Albert Einstein „ creativitatea se naște din necesitate, precum și ziua se naște din noapte. În perioada crizei se nasc invențiile, descoperirile și marile strategii. Cine depășește criza se depășește pe sine însuși, fără a rămâne depășit”.

Procesul de internaționalizare este însoțit de diverse categorii de riscuri ce apar datorită complexității relațiilor economice pe plan mondial, diferențelor culturale și datorită modificării permanente a mediului politic și economic.

Pe parcursul celor două capitole din lucrarea de față am încercat să abordez riscurile atât din punctul de vedere al tranzacțiilor internaționale cât și din punctul de vedere al crizei financiare globale la nivelul instituțiilor și băncilor, precum și modalitățile de gestionare a lor.

Așa cum am arătat în lucrarea de față nu există o clasificare general valabilă a riscurilor în derularea afacerilor comerciale internaționale, ele fiind diferite de la o țară la alta și, de asemenea sunt supuse modificării de-a lungul timpului. Printre cele mai importante riscuri survenite în desfășurarea activității internaționale menționez: riscul valutar, riscul politic, macroriscuri economice, riscuri de politică economică, riscuri de natură competitivă, riscuri de resurse, non-riscurile sau riscurile de țară. Alți autori, precum Lessard prezintă riscurile sub formă de cercuri concentrice, acestea fiind dinspre exteriorul cercului către interior: riscul pieței globale, riscul macroeconomic și politic al țării gazdă, riscul pieței locale, riscul de reglementare instituțională, riscul sectorului de activitate, riscul proiectului și riscul comercial. Totuși, cele mai performante clasificări cu care companiile se confruntă în cadrul național și internațional aparțin lui Miller și „The Economist Intelligence Unit” care propun gruparea riscurilor în trei mari grupe: riscuri de mediu, riscuri de proces și riscuri de informare în luarea deciziei.

Pe parcursul celui de-al doilea capitol am evidențiat riscurile la care sunt supuse băncile. În general, riscurile bancare se încadrează în patru categorii: riscuri financiare, operaționale, ale afacerii și riscuri ale apariției de evenimente. Riscurile financiare, la rândul lor, cuprind două tipuri de riscuri și anume riscurile pure ( riscul de lichiditate, riscul de credit și riscul de solvabilitate) și riscurile speculative ( riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscul prețului sau poziției de piață).

Băncile comerciale sunt instituții concepute funcțional pentru gestionarea riscurilor. Acest adevăr, care a căpătat valențe profunde în experiența economiei de piață din ultimii ani, pe măsură ce fenomenul globalizării redimensionează mediul de afaceri și relațiile internaționale, impune băncilor românești adaptări comportamentale în consecință. Managementul riscurilor bancare devine astfel un test în sistemul financiar mondial.

Pentru managementul bancar, aproximarea pierderilor anticipate are un rol important în ajustarea veniturilor obtenabile, în scopul evitării unor proiecții iluzorii ale indicatorilor de profitabilitate. Procesul de tranziție sistemică pe care îl parcurge societatea noastră de la debutul anilor ’90 a generat, prin amploarea mutațiilor structurale și complexitatea efectelor, o serie de comportamente atipice, care induc dificultăți deosebite în activitatea băncilor, în general, și în gestionarea riscurilor, în special.

În cadrul firmelor mari, aspectele legate de managementul organizației prezintă următoarele caracteristici:

se sprijină pe suporturi informative, structură organizatorică flexibilă, canale de comunicare;

afișează o dimensiune strategică, existând conturate planuri și strategii clare;

toate informațiile sunt valorificate prin prisma potențialului de resursă strategică.

În schimb, în cazul firmelor comerciale locale lipsesc aceste informații, ele fiind considerate costisitoare. Astfel, în politica de management a riscului acestor firme nu regăsim planuri și strategii de management, ci doar componente manageriale proiectate în mod defectuos.

Trecerea către afacerile comerciale moderne nu s-a finalizat ci putem spune că suntem într-un amalgam de modern și tradițional, iar criza îi va obliga pe cei care acționează în domeniul afacerilor comerciale să reconsidere filosofia și valorile de afaceri. Prin luarea în considerare a tendințelor din afacerile comerciale la nivel internațional va fi posibilă accentuarea laturii practice a managementului firmelor comerciale și se va pune bazele unui management inovațional care va mijloci trecerea către o economie competitivă.

Până la începutul anilor 1980, comunitatea financiar-bancară privea problema riscului numai din punctul de vedere al creditului. Gestionarea riscurilor bancare se reducea la riscul de creditare, acest lucru fiind posibil datorită stabilității relative a sistemului financiar și în special datorită existenței și funcționării sistemului monetar internațional de la Bretton-Woods.

La sfârșitul anilor ’70 situația se schimbă. Explozia prețului petrolului și dependența crescândă a statelor occidentale de sursele de materii prime din Orient, au generat un proces inflaționist, care a dus la variații mari ale ratelor nominale ale dobânzilor. În accelași timp, prin abolirea sistemului de la Bretton-Woods, volatilitatea cursurilor valutare crește, acestea devenind factori importanți de stabilire a performanțelor globale ale societăților bancare. Mediul concurențial a fost și el supus unor schimbări datorită, în special, suprimării controlului asupra transferurilor internaționale de capital și modificării structurii costurilor bancare.