Riscurile Bancare Reglementate de Acordul International Basel

RISCURILE BANCARE

REGLEMENTATE DE ACORDUL INTERNAȚIONAL BASEL

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

1.1 Noțiunea de bancă, activitate bancară și sistem bancar

1.2 Rolul băncilor în economie

1.3 Sistemul bancar Românesc în perioada de tranzacție la economía de piață

1.3.1 Restructurarea sistemului bancar

1.3.2 Reglementarea, autorizarea și supravegherea actvității bancare

1.4 Considerații privind evoluția sistemelor bancare în contextul globalizării

1.4.1. Caracteristici ale sistemelor bancare

1.5 Strucutra sistemelor bancare contemporane.Tipuri de instituții bancare

1.6 Caracteristici și indicatori specifici de apreciere a sistemelor bancare

CAPITOLUL 2. RISCURILE BANCARE

2.1 Cadrul general al riscurilor bancare

2.2 Clasificarea riscurilor

2.3 Riscurile specifice activității bancare

2.3.1 Riscul de credit

2.3.1.1 Definirea riscului de credit

2.3.1.3 Indicatorii riscului de credit

2.3.2 Riscul de lichiditate

2.3.2.3 Măsuri de reducere sau eliminare a riscului de lichiditate

2.3.3 Riscul de capital sau de solvabilitate

2.3.4 Riscul de piață

2.3.5 Riscul ratei dobânzii. Măsurare

2.3.6 Riscul valutar. Indicatorii

2.3.7 Riscul de țară

2.3.8 Riscul operațional

2.4 Măsuri de gestiune a riscurilor bancare

CAPITOLUL 3. ACORDUL INTERNAȚIONAL BASEL

3.1 Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel

3.2 Acordul Internațional Basel I

3.3 Acordul Internațional Basel II

3.4 Acordul Internațional Basel III

CAPITOLUL 4. IMPLEMENTAREA ACORDULUI INTERNAȚIONAL BASEL ÎN SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

4.1 Sistemul de supraveghere bancară din România

4.1 Acordul de la Basel II – implicațiile sale asupra sistemului bancar Românesc

4.2 Evaluarea riscului și a performanței în sistemul bancar din România

4.2.1 Acordul Basel II – determinarea cerințelor minime de capital pentru acoperirea riscurilor bancare

4.2.2 Impactul Basel III asupra sistemului bancar din România

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Spre un acord Basel IV?

BIBLIOGRAFIEARGUMENT

În ultima perioadă studiul activității bancare, precum și a riscurilor aferente acestei activități s-au confirmat a fi un domeniu fascinant, datorită numeroaselor articole atât practice cât și teoretice care au fost scrise. În ceea ce privește efectele producerii riscurilor acestea pot fi multiple și alături de pierderile de natură eonomico-financiară, pot să se exprime și în efecte de altă natură, cum ar fi: socială, politică, fizică și juridică. O analizaă completă a riscurilor este dificil de realizat.

Riscul reprezintă un factor fundamental al afacerilor, datorită faptului că nici o activitate nu poate să realizeze profit fără risc. Din această cauză orice societate comercială încearcă să își maximizeze profitul prin administrarea riscului specific domeniului său de activitate și prin împiedicarea sau transformarea riscului nedorit apărut.

Obiectivul lucrării realizate îl constituie prezentarea și identificare atât a problemelor comune, clasice, ale managementului riscurilor bancare, cât și aspectele teoretice care sunt îmbinate cu cele practice.

Având în vedere obiectivul și tema acestei lucrări, a fost stabilită următoarea structură a lucrării, și anume: introducere, patru capitole, concluzii, bibliografie și anexe.

În primul capitol intitulat „ Introducere în activitatea bancară”, am prezentat pe scurt, pentru a putea înțelege mai bine tema acestei lucrări, următoarele noțiuni: bancă, activitate bancară și sistem bancar. Tot în acest capitol am prezentat și rolul pe care băncile le dețin în economie, tipurile de instituții bancare, finalizând capitolul cu caracteristicile și indicatorii specifici de apreciere a sistemelor bancare.

Capitolul doi pune în evidență tema acestei lucrări și anume „Riscurile bancare”. În acest capitol am prezentat în primul rând noțiunea de risc în general, precum și noțiunea de risc bancar, iar în al doilea rând am realizat o clasificare a riscurilor. Tot în acest capitol am vorbit despre fiecare risc bancar în parte și indicatorii acestora: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de capital, riscul de piață, riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscul operațional și riscul de țară.

În al treilea capitol intitulat „Acordul Internațional Basel” am prezentat evoluția acordului internațional Basel, împreună cu principiile și cerințele acestora. Băncile au o funcție vitală în economie, având acces foarte ușor la fonduri prin atragere de depozite, acordare de credite sau împrumut pe piețe interbancare. Supravegherea cât și reglementarea bancară sunt recunoscute ca și o soluție pentru a oferi atât băncilor cât și economiei naționale siguranță și stabilitate. Comitetul de Supraveghere bancară de la Basel are ca și scop stabilitatea financiară și monetară, aceasta elaborând acordurile Basel I, II și III.

În capitolul patru, „Implementarea Acordului Internațional Basel în sistemul bancar Românesc” am vorbit despre implementarea Acordului Basel în țara noastră. La începutul anului 2007, băncile din România trebuiau să se adapteze la regulile europene de acoperire a riscului. Supunerea sistemului bancar la acordul Basel II a presupus evaluare amănunțită, de către fiecare bancă, a tuturor riscurilor care pot duce la pierderi financiare și să-și stabilească ca atare capitalul. În anul 2012, se implementează un nou acord, Basel III.

În finalul lucrări intitulat „Spre Basel IV?” sunt relatate concluzii cu privire la implementarea acordurilor Basel I, II și III și ridică un semn de întrebare: ne îndreptâm spre un Basel IV?? Fiecare standar nou de Basel încearcă să corecteze erorile și consecințele nedorite ale versiunii anterioare. Dar în loc de a aduce rezultate mai bune, fiecare versiune nouă a fost mult mai complicată și mai puțin eficace decât ultima. Cel mai îngrijorător este faptul că fiecare versiune nu a reușit să ofere suficient capital real de a absorbi șocurile neprevăzute ale economiei. Oare va reuși Acordul Basel IV să ofere un capital real suficient de a absorbi șocurile neprevăzute ale economiei și de asemenea să corecteze erorile versiunii anterioare?

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Noțiunea de bancă, activitate bancară și sistem bancar

Termenul generic de „bancă” reprezintă o instituție de credit și financiară care realizează, indiferent de existența particularităților de la o țară la alta, același rol în viața economică, și anume: atragere de capitaluri bănești disponibile, acordarea de împrumuturi întreprinzătorilor, mobilizarea unei părți din veniturile bănești și economiilor diferitelor categorii ale populației, precum și transformarea acestora în capital de împrumutat, emiterea de titluri de credite și emiterea bancnotelor, realizarea operațiunilor de virament și prestarea serviciilor financiare pentru întreprinzători, precum și în beneficiul statului.

Termenul de „bancă” , din punct de vedere etimologic, provine din limba italiană – banca, termen care la rândul lui derivă din limbile de origine germană, desemnând termenul de scaun lung, pe care pot sta mai multe persoane. Activitățile specifice desfășurate în piețe sau în încăperi ample, de către bancherii italieni din nordul Italiei – Lombardia, utilizau mese proprii, numite bănci sau trapeze.

În Legea bancară nr.58/1998 publicată în Monitorul Oficial numărul 121 din data de 23.03.1998, actualizată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99/2006, privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului definește termenul de bancă ca fiind „persoană juridică autorizată să desfășuare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu.”

O altă definiție, conform Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), banca reprezintă „întreprindere financiară care efectuează operații de plată și credit”.

Serviciile bancare au apărut odată cu apariția băncilor, însă comerțul cu bani a apărut cu mult înainte de apariția băncilor. Încă din perioada Evului Mediu s-au separat zarafii, care erau considerați acea pătură socială care se ocupau cu comerțul de monede locale și străine. În mâinile acestora, se concetrau disponibilitățile monetare ale negustorilor, astfel se evitau riscurile de păstrare a valorilor. Odată cu dezvoltarea relațiilor economice și dezvoltarea societății, zarafii s-au specializat de asemenea și în operațiuni de creditare, devenind astfel cămătari.

În secolul XVI- lea, au apărut primele bănci în Veneția, Genova și Milano. Pe măsura extinderii relațiilor de producție, băncile au început să se dezvolte tot mai mult, contribuind astfel la eliberarea creditului de condițiile înrobitoare ale cămătăriei.

Sistemul bancar este considerat o componentă a sistemului financiar al unei țări. Sistemul finanicar al unei țări refectă un ansamblu de elemente sau de categorii financiare, care sunt caracterizate prin existența legăturilor organice dintre componente, oferindu-i astfel un caracter unitar, de sistem. Așadar, sistemul financiar poate fi interpretat sub mai multe aspecte, cum ar fi:

Sistem de relații financiare;

Ansamblu de fonduri de resurse financiare;

Sistem de norme juridice și reguli care vizează activitatea bancară;

Sistem de instrumente de conducere și reglare;

Sistem de instituții care asista la organizarea relațiilor, la constituirea și distribuirea fondurilor, dar și la elaborarea și utilizarea instrumentelor de conducere și reglare (planuri financiare).

Sistemul bancar poate fi definit și ca ansamblul instituțiilor, a relațiilor financiar-bancare, a normelor, infrastructurilor, tehnicilor care interacționează în mod complex, având ca și scop mobilizarea sub forma depozitelor și distribuirea de credite sub formă de fonduri financiare, precum și de a oferi niște facilități, inclusiv sisteme de plăți, pentru diverși agenți economici, financiari, nefinanciari și inclusiv persoanele fizice.

Din punct de vedere al caracterului național sau internațional, sistemul bancar național este considerat o componentă a sistemului bancar internațional, ambele sisteme fiind integrate în sistemul financiar internațional sau național.

În ceea ce privește activitatea bancară, aceasta nu poate fi separată de activitatea economico-socială, fiind văzută ca un sistem, față de care se află în raport de interdependență și cu care se influențează reciproc.

Activitatea bancară este obligatoriu reglementată de niște legi speciale. În țara noastră, avem următoarele legi:

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor financiare dintr-un conglomerat financiar;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările precedente, care supraveghează adaptarea la standardele internaționale a criteriilor ce țin de funcționare și organizarea băncilor comerciale și a instituțiilor de credit dobândite în România;

Ordonanța Guvernului nr.10/2004 care are în vedere procedura reorganizării judiciare și a falimentului instituțiilor de credit, împreună cu modificările ulterioare;

Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României.

Aparatul bancar poate fi înțeles ca „un ansamblu corelat de entități organizatorice, instituționalizate și autonome, autorizate să efectueze operațiuni bancare pe teritoriul unei țări”.

În concordanță cu legislația românească, prin activitatea bancară se înțelege acele activități de atragere a depozitelor sau a altor fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu. Pe lângă aceste activități bancare, instituțiile de credit din România pot să desfășoare și alte activități în limita autorizației acordate de către Banca Națională, cum ar fi:

Atragerea de depozite, precum și alte fonduri rambursabile;

Acordarea de credite, fiind incluse și următoarele: credite ipotecare,credite de consum, factoring cu regres șnomici, financiari, nefinanciari și inclusiv persoanele fizice.

Din punct de vedere al caracterului național sau internațional, sistemul bancar național este considerat o componentă a sistemului bancar internațional, ambele sisteme fiind integrate în sistemul financiar internațional sau național.

În ceea ce privește activitatea bancară, aceasta nu poate fi separată de activitatea economico-socială, fiind văzută ca un sistem, față de care se află în raport de interdependență și cu care se influențează reciproc.

Activitatea bancară este obligatoriu reglementată de niște legi speciale. În țara noastră, avem următoarele legi:

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor financiare dintr-un conglomerat financiar;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările precedente, care supraveghează adaptarea la standardele internaționale a criteriilor ce țin de funcționare și organizarea băncilor comerciale și a instituțiilor de credit dobândite în România;

Ordonanța Guvernului nr.10/2004 care are în vedere procedura reorganizării judiciare și a falimentului instituțiilor de credit, împreună cu modificările ulterioare;

Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României.

Aparatul bancar poate fi înțeles ca „un ansamblu corelat de entități organizatorice, instituționalizate și autonome, autorizate să efectueze operațiuni bancare pe teritoriul unei țări”.

În concordanță cu legislația românească, prin activitatea bancară se înțelege acele activități de atragere a depozitelor sau a altor fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu. Pe lângă aceste activități bancare, instituțiile de credit din România pot să desfășoare și alte activități în limita autorizației acordate de către Banca Națională, cum ar fi:

Atragerea de depozite, precum și alte fonduri rambursabile;

Acordarea de credite, fiind incluse și următoarele: credite ipotecare,credite de consum, factoring cu regres și factoring fără regres, forfetarea și finanțarea tranzacțiilor comerciale;

Leasing financiar;

Operațiuni de plăți;

Emiterea și administrarea mijloacelor de plață: cărți de credit, cecuri de călătorie, precum și emiterea de monedă electronică;

Tranzacționarea în cont propriu sau/și pe contul clienților,conform legii, cu:

instrumente ale pieței monetare: cecul, cambia, biletul la ordin, certificate de depozite;

Valută;

Contracte options și futures financiare;

Instrumente care au la bază cursul de schimb și rata dobânzii;

Valori mobiliare;

Alte instrumente financiare transferabile.

Administrare de portofolii și consultanță legat de aceasta;

Administrarea și custodia de instrumente financiare;

Intermedierea pe piața interbancară;

Închirierea de casete de siguranță;

Prestarea serviciilor cu privirea la furnizarea datelor în domeniul creditării;

Operațiuni cu pietre prețioase și metale, obiecte care sunt confecționate din acestea;

Dobândirea de participații la capitalul altor entități;

Oferirea serviciilor de consultață cu privire la structura capitalului, servicii legate de fuziuni și achiziții, precum și prestarea altor servicii de consultanță;

Emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

Orice alte activități sau servicii, cu condiția ca acestea se circumscriu domeniului financiar.

Având în vedere noțiunea de activitate bancară, distingem diferențe de la o țară la alta, în funcție de legislația în vigoare. În România, legislația a fost aliniată la cerințele directivelor europene: Directiva 77/780/CEE, Directiva 89/646/CEE și Directiva 2006/48/CE.

Rolul băncilor în economie

Băncile sunt definite de către unii economiști ca niște organisme simple care se interpun între agenți și care dispun, pe de o parte, de capitaluri suplimentare și pe de altă parte au nevoie de astfel de resurse. Rolul băncilor, în opinia teoreticienilor J.Schumpeter și J.Low, este acela de a crea monedă. În perioada contemporană, locul și rolul bancilor comerciale erau strâns legate de calitatea lor de intermediari în cazul relației economii-investiții, relație esențială în ceea ce privește asigurarea creșterii economice. Rolul băncilor în economie, cât și structura lor în cadrul sistemului bancar au la bază creația monetara. La rândul său, creația monetară, ca factor specific al funcționalității băncilor, a stat la baza definirii locului și rolului băncilor în economie.

Încă din definiția băncii reiese caracterul complex al rolului acestuia pe care îl are în economie, atât din punct de vedere al serviciilor pe care le prestează, cât și din punct de vedere al relațiilor în spațiul geografic.

Agenții economici, cei debitori cât și cei creditori, se pot întâlni cu ajutorul a două circuite de finanțare, și anume:

Finanțare directă: se realizează sub forma tranzacțiilor bilaterale, pe piața titlurilor, între agenții excedentari;

Figura nr.1.1 Finanțare directă

Finanțarea indirectă (intermediară): reprezintă situația în care intermediarul financiar se intercalează între debitori și creditori.

Figura nr.1.2. Finanțarea indirectă (intermediară)

În calitate de intermediari finaniciari, băncile vin să adapteze procesul de întâlnire a cererii și ofertei de fonduri financiare, realizând transformarea a cel puțin una dintre următoarele caracteristici:

Transformarea mărimii fondurilor

Această caracteristică reflectă situația în care depozitarii plasează sume reduse de bani la bănci, iar agenții deficitari au nevoie de credite care presupun sume mari de bani. În această situație, datorită deținerii unui număr mare de depozite, băncile vor putea furniza sumele de bani necesare agenților deficitari.

Transformarea maturității fondurilor – implică procesul de intermediere prin care băncile transformă fondurile care sunt depuse sub formă de depozite, de regulă pe termen scurt, acordând astfel credite pe termen mediu și lung. Pentru realizarea acestei caracteristici, băncile trebuie să dețină un management adecvat activelor și pasivelor bancare, în condițiile de risc de lichiditate, datorită exigibilității mai reduse a creditelor (activelor) față de depozite (pasive).

Transformarea riscurilor – reprezintă misiunea fiecărei bănci de a minimiza riscul prin diverse mijloace și tehnici, cum ar fi: crearea de provizioane și rezerve, monitorizarea împrumuturilor, diversificarea plasamentelor, folosirea unor tehnici de acoperire, etc.

Principala caracteristică a intemediarilor financiari este de a transforma activele monetare în monedă, iar principala formă de creație o reprezintă emisiunea de bancnote.

În concluzie, rolul băncilor în economie, constă în:

Alocarea rațională și eficientă a resurselor în economie;

Participarea la dezvoltarea economică;

Reducerea riscurilor în economie;

Asigurarea lichidității în economie;

Diminuarea asimetriei informațiilor;

Mijlocirea relațiilor de plăți dintr-o economie la un nivel național și internațional;

Monitorizarea activității împrumuturilor din economie prin verificarea activității acestora, precum și prin prevenirea eventualelor nereguli și sancționarea lor în cazul abaterii de la cerințele contractuale.

Sistemul bancar Românesc în perioada de tranzacție la economía de piață

În opinia lui Teodor Roșca, sistemul bancar este alcătuit din două subsisteme și anume:

Sistemul băncii centrale;

Sistemul băncilor de credit.

Calitatea de sistem reiese din legăturile ce provin dintre cele două subsisteme. Aceste relații îmbracă forma relațiilor de cont propriu, care este înțeles în dublu sens:

În condițiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit sporesc nevoile de creditare, excedentul respectiv este luat de către banca centrală;

În condițiile în care nevoile de creditare ale băncilor de credit sunt mai mari decât resursele pe care acestea le dețin, banca centrală completează aceste resurse prin acordarea de împrumuturi către băncile de credit.

În ceea ce privește atribuțiile sistemului bancar, aceste sunt strucutrate/împărțite în două categorii:

Atribuții comune tuturor băncilor sau mai multor bănci, unde intră:

Atribuții pe care băncile le execută în calitatea lor de intermediari ai creditului în economie;

Atribuții care reies din calitatea băncilor de mijlocitoare ale părților în economie, în sensul în care băncile organizează și realizează mișcarea banilor în conturi;

Atribuții care reies din calitatea băncilor privind comunicarea cu alte organisme bancare internaționale.

Atribuții care sunt specifice unor anumite categorii de bănci. Cele mai importante fiind:

Atribuțiile pe care banca centrală le îndeplinește ca și casier al statului, calitate în care banca centrală primește, eliberează mijloace bugetare, efectuând execuția de casă a bugetului statului;

Atribuții îndeplinite de banca centrală, pe linia dirijării operative a mișcării numerarului în circulație;

Atribuții pe care unele bănci le efecutează în calitatea lor de emitente de titluri de credite (de bancomate sau înscrisuri funciare);

Atribuții pe care casele de economii le efectuează în vederea îndeplinirii rolului lor de atragere a veniturilor și economiilor populației;

Atribuții pe care banca centrală le realizează în vederea îndeplinirii rolului valutar pe care îl deține, urmărind stabilitatea cursului mondei respective și urmărind organizarea efectivă a acestui schimb valutar.

Remodelarea sistemului bancar românesc, în principal, are în vedere următoarele aspecte:

Restructurarea sistemului bancar;

Reglementarea, supravegherea și autorizarea activității bancare.

Restructurarea sistemului bancar

Procesul de reorganizare a sistemului bancar a început la sfârșitul anului 1990, atunci când Banca Comercială Română (BCR), nou fundată, a preluat funcția comercială pe care o efectua până atunci Banca Națională.

Băncile de stat specializate din acea perioadă, precum Banca Română pentru Comerț Exterior, Banca Agricolă și Banca de Investiții, au fost transformate în bănci comerciale, care au putut efectua toate operațiunile bancare fără a se mai ține cont de specializarea sectorială pe care au avut-o.

Odată cu adoptarea celor două legi bancare, și anume: Legea privind activitatea bancară și Legea privind statutul Băncii Naționale, care au fost puse în aplicare la 3 mai 1991 (fiind modificate ulterior prin Legea nr.58/1998 și Legea nr.101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României), s-a stabilit înființarea unui sistem bancar organizat pe două nivele, de tip occidental, având la bază principiul universalității băncilor.

B.N.R, prin lege, are autonomie față de puterea executivă, și anume față de Guvern, astfel:

Are personalitate juridică;

Reprezintă unicul organ de emisiune, elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, de politica valutară, de credit și de cea de plată, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială a societăților bancare;

Este un organ consultativ în procesul de elaborare a actelor normative ale autorităților publice, care țintesc direct politica monetară , regimul valutar, activitatea bancară și datoria publică;

Conducerea B.N.R este realizată de un Consiliu de administrație care este numit de către Parlament, însă membrii Consiliului de Administrație nu pot aparține unui partid politic sau să fie parlamentari.

Fiecare bancă comercială are statut de societate comercială pe acțiuni, funcționând în baza Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.

Băncile comerciale se pot înființa cu aport inițial sau total de capital autohton, privat sau străin. Băncile comerciale sunt independente și dețin dreptul de a se implica în diverse operațiuni bancare cu condiția de a respecta reglementările bancare emise de către Banca Națională a României.

Modernizarea sistemului de plăți determinată prin introducerea unor instrumente specifice economiei de piață, precum cambia, biletul la ordin și cecul a fost însoțită de deschiderea Casei de Compensație interbancară de către B.N.R . Banca Națională a României coordonează și administrează cele 41 de Case de compensații județene și Centrul informatic al compensării și decontării. Ședințele de compensare se desfășoară zilnic.

Pentru a elimina riscul în procesul de decontări interbancare, s-a organizat și funcționează, în cadrul Băncii Naționale, Centrala Incidentelor de Plăți ( CIP ), începând din luna februarie, anul 1997.

Centrala Incidentelor de Plăți (CIP) este o strucutră specializată în adunarea, stocarea și centralizarea informațiilor caracteristice incidentelor de plăți realizate de către titularii de cont cu cecuri, cambii și bilete la ordin. Toate aceste informații se transmit la Centrala Incidentelor de Plăți prin intermediul Rețelei de Comunicații Interbancare. Bazele de date ale Centralei Incidentelor de Plăți sunt organizate în două fișiere:

Centrala Incidentelor de Plăți administrează Fișierul Național de Plăți (FNIP) care are trei componente, și anume:

Fișierul Național de Cecuri (FNC);

Fișierul Național de Cambii (FNCb);

Fișierul Național de Bilete de ordin (FNBO).

Fișierul național al persoanelor cu risc (FNPR) – acesta este alimentat automat din Fișierul Național de Plăți.

Reglementarea, autorizarea și supravegherea actvității bancare

Activitatea de autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a societăților bancare are ca obiectiv central menținerea stabilității și viabilității întregului sistem bancar.

Reglementările elaborate de Banca Națională sunt aliniate la standardele internaționale în materie, fiind în concordanță atât cu principiile generale determinate de Comitetul de la Basel având în vedere activitatea de supraveghere bancară, cât și cu Directivele Uniunii Europene privind reglementarea activității instituțiilor financiare și de credit.

În perioada 1992-1996, Banca Națională a emis o serie de norme necesare instituirii prudenței în domeniul bancar. Acestea sunt:

Adecvarea capitalului (sau solvabilitatea): aceasta înseamnă că fondurile proprii ale unei societăți bancare, care sunt formate din capitalul propriu și capitalul suplimentar, trebuie să reprezinte cel puțin 8% din totalul activelor și al elementelor extrabilanțiere, ponderate în funcție de gradul de risc;

Expunerile mari: împrumuturile care sunt acordate unui singur debitor nu trebuie să depășească, cumulate, 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii. În cazul în care împrumuturile sunt acordate persoanelor care se află în relații speciale cu banca, nu trebuie să depășească per total 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii respective;

Expunerea valutară: poziția valutară, la sfârșitul fiecărei zile lucrătoare, nu trebuie să depășească, per total, 10% din fondurilor proprii ale băncii;

Participarea unei societăți bancare la capitalul social al socităților nebancare: aceasta nu trebuie să depășească din capitalul unei firme procentul de 20%, firmă care nu prezintă nici o legătură cu activitatea bancară;

Participarea unei societăți bancare la capitalul altei bănci: are voie până la maximum 5% din capitalul acesteia, doar cu condiția participării și a unei socități bancare persoană juridică străină sau o instituție financiară internațională;

Clasificarea împrumuturilor (creditelor) acordate: se realizează în funcție de risc pe 5 categorii astfel: standard, în observație , substandard, îndoielnic și pierdere;

Rezerva generală pentru riscul de credit și provizioanele caracteristice de risc: au în vedere nevoile de asigurare a băncilor împotriva riscurilor legate de creditele acordate;

Regulament privind împrumuturile acordate debitorilor aflați în relații speciale cu societățile bancare;

Reguli privind pregătirea și experiența profesională: este necesar ca, conducătorul băncii să dobândească anumite calități și activități eficiente.

În vederea autorizării constituirii de noi societăți bancare, accentul a fost pus mai tare pe latura calitativă, fiind autorizate doar acele bănci care îndeplinesc cerințele exigente impuse de către Banca Națională.

Politica exigentă aplicată în domeniul autorizării, a dus la ocolirea sau prevenirea crizelor financiare, sistemul bancar rămânând relativ solid, având în vedere problemele cu care unele bănci s-au confruntat, și anume: Dacia Felix, Credit Bank, a căror situație financiară a dus la incapacitatea plăților, precum și Banca Agricolă care a fost supusă riscului de credit ca și urmare a obligării acesteia, prin acte normative, să crediteze agricultura. În aceeași situație critică s-a aflat și Bancorex, care s-a ocupat cu finanțarea prioritară a sectorului energetic.

Banca Națională supraveghează atent fiecare societate bancară, atât pe baza raportărilor băncilor comerciale, cît și prin realizarea unor inspecții la fața locului, care constituie modul cel mai complex de supraveghere.

Prin normele elaborate, Banca Națională pune condiții exigente conducerii băncilor referitoare la onorabilitatea, calificarea și experiența profesională, a fondatorilor și acționarilor care trebuie să constituie să constituie adevărații giranți ai gestiunii sănătoase și prudente a societății bancare.

Considerații privind evoluția sistemelor bancare în contextul globalizării

În contextul dezvoltării oricărui stat, sistemul bancar joacă un rol determinat și prezintă o componentă principală, componentă fără de care economia modernă nu își poate exercita rolul și funcțiile.

În lucrările de specialitate care au fost elaborate pentru domeniul bancar sunt utilizate frecvent noțiunile de sistem bancar și aparat bancar. Putem spune că sistemul bancar este inclus în sistemul economic general , iar în ceea ce privește activitatea bancară din cadrul acestui sistem se realizează cu ajutorul aparatului bancar.

Sistemul bancar poate fi definit ca și „totalitatea băncilor care funcționează în economie într-o anumită perioadă.”

Sistemul bancar funcționează într-un cadru juridic, care este format din totalitatea/ sau ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară. Sistemul bancar, într-o economie de piață, îndeplinește atât funcția de atragere și concentrare a economiilor societății cât și de canalizare a acestora, prin realizarea unui proces obiectiv de alocare a creditului, asupra celor mai eficiente investiții.

Totodată, sistemul bancar îndeplinește rolul de intermediar principal între creditori și debitori în vederea stingerii datoriilor și a depozitării economiilor care se formează în societate. În contextul acesta, sistemul bancar trebuie să se afle în relație de parteneriat cu economia și viața reală a societății, în sensul organizării și procesului de economisire și investire.

Economia de piață presupune existența unui sistem bancar care să poată asigura mobilizarea disponibilităților monetare ale economiei și direcționarea lor provizorie, pe perioade mai lungi sau mai scurte, spre desfășurarea unor activități economice, în mod prioritar spre cele productive.

Analiza sistemul bancar pune în evidență ca acesta este structurat pe două nivele, și anume:

Banca centrală;

Băncile de rang secundar.

Rolul băncilor centrale reiese din monopolul asupra emisiunii banilor. Primele bănci centrale sunt considerate a fi Banca Suediei, care a fost înființată în anul 1668 și Banca Angliei, înființată în 1694.

În Statele Unite ale Americii, băncile naționale au apărut în 1863 și în 1880 a fost înființată Banca Centrală a Franței.

Activitatea bancară, din punct de vedere al organizării și al gradului de specializare se împarte în două modele de sisteme bancare:

Modelul Europei continentale, care sunt sisteme bancare puțin specializate și care funcționează după modelul băncii universale;

Modelul american, care a fost aplicat și în Japonia, fiind bazat pe principiul unei specializări stricte a instituțiilor bancare.

1.4.1. Caracteristici ale sistemelor bancare

Sistemele bancare, în țările dezvoltate, sunt caracterizate printr-o serie de trăsături, dintre care putem amintim următoarele: diversitate, concentrare, bancarizarea activității, accelerarea operațiunilor de restructurare și deschiderea către relațiile cu străinătatea.

Sistemele bancare pot să cuprindă atât instituții care sunt specializate într-un anumit tip de clientelă sau activitate, cât și bănci cu activitate universală.

În România, insituțiile de credit se pot constitui și funcționa în una dintre următoarele categorii:

Bănci;

Organizații cooperatiste de credit;

Bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;

Bănci de credit ipotecar;

Instituții emitente de monedă electronică.

De asemenea, din punct de vedere a dimensiunii băncilor, poate să cuprindă atât bănci de o dimensiune mică, cât și bănci de o dimensiune internațională. În ceea ce privește apartenența capitalului, instituțiile de credit se pot distinge astfel: instituții de credit cu capital de stat, cu capital privat sau capital mixt; iar în funcție de proveniența capitalului, instituțiile de credit pot fi cu capital autohton , cu capital străin sau cu capital mixt.

Strucutra sistemelor bancare contemporane.Tipuri de instituții bancare

Privite global, sistemele bancare sunt eterogene, prezentând diferențe de la o țară la alta, în special din punct de vedere al tipurilor de instituții. Așadar, în cadrul sistemelor bancare, distingem o diversitate de instituții de credit și instituții bancare, care pot fi clasificate sau grupate după mai multe criterii.

Cele mai importante criterii de clasificare a băncilor, după părerea lui Bogdan Căpraru, sunt:

După criteriul formei de proprietate avem:

Bănci private: capitalul acestora aparține unor grupuri formate din perosane fizice și juridice private;

Bănci publice sau bănci cu capital de stat : bănci a căror capital este deținut de către stat, sub diverse forme, dispunând de autonomie și personalitate juridică;

Bănci mixte : în acest caz, statul reprezintă unul dintre acționarii băncii.

După proveniența capitalurilor, băncile pot fi organizate în:

Bănci cu capital străin: capitalul aparține unor persoane juridice sau persoane fizice străine;

Bănci cu capital autohton: capitalul aparține persoanelor juridice sau fizice din țara respectivă;

Bănci cu capital mixt: avem atât capital străin cât și capital autohton în proporții diferite.

În funcție de gradul de specializare al activității bancare, avem următoarele:

Bănci specializate: bănci care desfășoară doar un anumit tip de operațiuni bancare sau în anumite sectoare de activitate;

Bănci universale: acestea efectuează toate tipurile de operațiuni bancare, pe termen scurt, mediu și lung, garantând o integrare a activităților bancare comerciale și de afaceri.

După tipul de operațiuni pe care îl desfășuară :

Bănci comerciale: specializate în operațiuni de primire de depozite la vedere și acordare de credite pe termen scurt, dar și în realizarea operațiunilor de plăți și încasări, schimb valutar, etc.;

Bănci de afaceri sau de investiții (investment banks, merchant banks, security houses): sunt implicate în investirea depunerilor pe termen lung, participarea la constituirea și luarea în gestiune a participațiilor întreprinderilor, oferind și servicii financiare de specialitate;

Băncile de depozit: acestea sunt instituții bancare, asemănătoare cu băncile comerciale, definite prin atragerea de depozite și acordarea de credite;

Bănci de ramură (industriale, agricole, de comerț exterior, miniere, etc): capitalurile băncilor sunt procurate pe baza atragerii de depozite pe termen lung, iar plasamentele se realizează numai către întreprinderile din ramura respectivă pe termen mediu sau lung;

Bănci ipotecare: instituții care acordă credite pe terme lung în scopul achiziției sau a construirii de imobile, garantate cu ipotecă aspura imobilelor, obținând astfel resurse financiare pe baza emisiunii de titluri de valoare specifice;

Băncile de economii sau de economisire: principalele operațiuni ale acestor instituții sunt atragerea de depozite de la populație și plasarea lor sub formă de credite care sunt destinate domeniului mobiliar sau de consum. Principala misiune a acestora nu este de a maximiza câștigurile acționarilor, ci de a îndeplinii unele obiective de dezvoltare socială și economică dintr-o anumită regiune, localitate sau țară, acolo unde acestea operează;

Bănci de economisire-creditare în domeniul locativ: sunt instituții de credit specializate în finanțarea domeniului imobiliar, resursele obținându-se prin atragerea de depozite. Produsele oferite de către acestea, se bazează pe combinarea etapei de economisire cu cea de creditare. Ratele de dobândă a creditelor oferite sunt foarte avantajoase, iar clienții, pe lângă rata dobânzii din perioada de economisire, beneficiază și de o primă primită de la stat sau de alte facilități fiscale.

Bănci specializate în acordarea de credite auto: oferă finanțări pentru achiziționarea de vehicule și de regulă sunt deținute de marii constructori de automobile;

Bănci de factoring: au ca și scop colectarea creanțelor și recuperarea acestora, asigurând anticipat lichiditatea creditorilor contra unui comision.

După forma juridică de organizare și de constituire a capitalurilor, avem:

Bănci constituite ca societăți pe acțiuni: acestea își constituie capitalurile proprii pe baza emisiunii de acțiuni;

Bănci private: sunt deținute de către un individ sau de un grup de indivizi, de regulă o familie de bancheri;

Bănci cooperatiste sau mutuale (bănci populare, cooperative de credit,uniuni de credi): atrag capitaluri pe baza contribuțiilor membrilor cooperatori și funcționează după principiul mutualității.

În funcție de caracterul material sau virtual al sediilor bancare, băncile se împart în:

Bănci tradiționale: bănci a căror sedii sunt din cărămidă și beton, fiind bazate pe rețele bancare, extinse în teritoriu, pe plan național și/sau internațional;

Bănci virtuale: dețin un sediu virtual, clienții utilizează atât serviciile cât și produsele băncii prin intermediul internetului. În ceea ce privețte prețurile serviciilor și a produselor, aceste sunt mai mici decât a băncilor tradiționale.

După caracterul național sau internațional al dezvoltării rețelelor de sedii și al operațiunilor desfășurate, avem:

Bănci cu caracter național (autohtone): sediile acestora cât și operațiunile se desfășuară pe teritoriul unui stat.

Bănci cu caracter internațional: pot fi de mai multe feluri:

Bănci internaționale private: sediul central este deținut într-o țară, iar rețeau de sucursale sau filiale în alte țări;

Bănci interguvernamentale: capitalurile sunt constituite din aportul a mai multor state membre care sunt și principalii beneficiari de credite (Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare – BIRD, Banca Reglementărilor Internaționale – BRI, etc.)

Băncile internaționale regionale: bănci de investiții care au ca și obiectiv principal finanțarea proiectelor de mare anvergură, pe seama capitalurilor subscrise de societăți cu caracter privat sau de guverne; de exemplu: Banca Asiatică de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare și altele.

Băncile „Off-shore”: bănci care funcționează în zonele libere și care nu intevin pe piața națională, ci efectuează operațiuni doar cu nerezidenții, asigurând astfel anonimatul identității acestora. În acest caz, băncile pot să beneficieze de facilități fiscale, ceea ce fac ca băncile din așa renumitele „paradisuri fiscale” (precum Signapore, Hong-Kong, Panama, Insulele Bahamas, etc.) să fie căutate și dorite de capitalurile internaționale.

Băncile de accept (accepting house): instituții bancare care prin semnătura lor susțin titlurile de credit (cambiile, biletele la ordin), reținute de exportatorii autohtoni asupra importatorilor străini, iar titlul de credit care este acceptat, devine negociabil.

În funcție de dimensiunea instituțiilor bancare, băncile se pot clasifica în:

Bănci de talie mare: dețin o rețea bancară lărgită, au o dimensiune a capitalurilor mare, cota pe piața este ridicată, etc;

Bănci de talie mijlocie: sunt situate la mijlocul clasamentului în ceea ce privește cota de piață, dimensiunea rețelei, etc.

Bănci de talie mică: bănci care sunt situate în partea de jos a clasamentului privind dimensiunea capitalului, a cotei de piață și a rețelei de sedii, etc.

Caracteristici și indicatori specifici de apreciere a sistemelor bancare

Sistemele bancare sunt caracterizate printr-o serie de trăsături, care diferă de la un sistem la altul sau de la o perioadă la alta. Cele mai importante trăsături sunt:

Diversitatea unui sistem bancar

Această trăsătură are în vedere numărul și tipurile de instituții bancare. Astfel, instituțiile bancare pot cuprinde instituții bancare universale și specializate, precum și bănci de dimensiuni mici, mijlocii și mari în proporții diferite, într-un număr mai mic sau mai mare. Diversitatea mai are în vedere și proveniența capitalului (public, privat ,mixt) și forma juridică de organizare. Reglementările financiar-bancare specifice din fiecare țară, precum și cele adoptate de organismele internaționale influențează în mod decisiv diversitatea unui sistem bancar.

Concentrarea unui sistem bancar

Această caracteristică face referință la activitatea principalelor bănci din sistemul bancar respectiv. Cu cât numărul de instituții bancare dintr-un sistem bancar este mai mic cu atât sistemul bancar poate deveni mai concetrat. Concentrarea bancară are consecințe asupra competivității bancare, un număr redus de instituții putând controla piața bancară din țara respectivă.

Nivelul de dezvoltare al unui sistem bancar

Această trăsătura face referire la amploarea activității bancare din țara respectivă. Astfel, dimensiunea activității bancare poate fi redată prin dimensiunea activelor, a numărului de operațiuni bancare, numărului de conturi bancare, numărul de carduri bancare, numărului angajaților, numărul de sedii bancare, etc.

Derularea de operațiuni de achiziții și fuziuni

Derularea de operațiuni de achiziții și fuziuni face dinamică structura sistemelor bancare, afectând în mod egal celelalte trăsături ale acestora. Prin operațiunile de achiziții și fuziuni, băncile urmăresc atingerea unei dimensiuni optime, care să asigure reducerea costurilor, ocuparea unei poziții cât mai avantajoase de piață, lărgirea gamei de produse și servicii, economiile de scală, etc. Toate aceste operațiuni duc la intensificarea concurenței în cadrul sistemelor bancare.

Credibilitatea și stabilitatea sistemului bancar

Asigurarea stabilității sistemului bancar se urmărește prin activitatea de supraveghere și reglementare bancară. Credibilitatea sistemului bancar este absolut necesară pentru funcționarea normală a acestuia. De aceea, autoritățile de reglementare și supraveghere impun o serie de indicatori de prudențialitate pe care băncile trebuie să le respecte, precum și o serie de reglementări specifice.

În ceea ce privește indicatorii specifici ai sistemelor bancare , aceștia pot fi structurați după mai multe criterii, cum ar fi:

Indicatori de structură ai sistemului bancar. Aceștia la rândul lor sunt structurați în:

Numărul de bănci și sedii bancare din sistem, care pun în evidență dimensiunea sistemelor bancare dintr-o țară.

Numărul băncilor străine (sucursalele) : acestea fac referință la numărul băncilor cu capital străin sau la numărul reprezentanțelor băncilor străine autorizate să funcționeze pe teritoriul unei țări. Acest indicator poate fi calcula ca și pondere a acestor bănci din totalul băncilor aflate în sistem.

Numărul băncilor cu capital de stat, privat sau mixt: pune în evidență structura sistemului bancar din punct de vedere a provenienței capitalului.

Indicatori de măsurare a gradului de dezvoltare și a competiției în cadrul sistemului bancar:

● Numărul de bănci la 100.000 de locuitori = (nr. de bănci / nr. de locuitori)x100.000.

– acest indicator ne arată gradul de întâmpinare a clienților prin dezvoltarea rețelelor bancare;

● Gradul de intermediere bancară = x 100.000 ;

– se poate calcula ca total activ agregat al băncilor sau total credite acordate, raportate la produsul intern brut;

– cu cât acest indicator este mai mare, cu atât sistemul bancar este mai dezvoltat;

●Gradul de concentrare bancară sau cota de piață =

– exprimă ponderea activului agregat sau a creditelor, a depozitelor primelor 3 sau 5 bănci din sistem în total activ, respectiv total credite, total depozitelor.

– cu cât acest indicator este mai mare, cu atât sistemul bancar este mai concentrat și competiția este mai slabă;

● Indicele Herfindahi – Hirschman (IHH) – măsoară gradul de concentrare bancară care se determină prin suma pătratelor poziției de piață (sub formă procentuală) a tuturor sau a primelor bănci din sistem din punct de vedere a cotei de piață.

IHH = 2

– cu cât acest indicator este mai mare, cu atât sistemul bancar este mai concentrat și competiția este mai slabă;

● Gradul de bancarizare – acest indicator face referință la numărul de conturi bancare, numărul de carduri bancare, numărul de ghișee bancare din sistem, numărul angajaților, numărul de ATM-uri și de POS-urilor;

– cu cât este mai mare acest indicator, cu atât sistemul bancar este mai dezvolat.

● Dimensiunea depozitelor sau a creditelor pe cap de locuitor =

– cu cât este mai mare acest indicator, cu atât sistemul bancar este mai dezvolat.

Indicatorii de măsurare a performanțelor sistemelor bancare sunt următorii:

Rentabilitatea financiară (Return on Equity- ROE):

ROE = x 100;

Nivelul standard al indicatorului este 15-20%.

Rentabilitatea economică (Return on Assets -ROA):

ROA= x 100;

În practica internațională, nivelul standard este de 1-2%.

Ponderea creditelor neperformante în total credite acordate: este egal cu raportul între creditele neperformante și total credite acordate din sistem. Cu cât acest indicator este mai mic, cu atât sistemul bancar este mai eficient în alocarea resurselor.

Rata de productivitate pe angajat sau unitate bancară : se determină ca și raport între numărul de operațiuni desfășurate într-o anumită perioadă de timp și numărul de angajați sau unități bancare. Acesta, cu cât este mai mare, cu atât sistemul bancar este mai productiv.

Indicatori de prudențialitate :

Nivelul capitalului social: este stabilit ca și dimensiune prin reglementările bancare la un nivel minim obligatoriu pentru toate instiuțiile bancare.

Nivelul fondurilor proprii: este determinat ca și suma capitalului social și a rezervelor băncii.

Efectul de pârghie =

Raportul de solvabilitate: exprimă fondurile proprii ca și proporție din totalul activelor și elementelor din afara bilanțului, nete de provizioane, ajustate în funcție de gradul de risc. Valoarea minimă a acestui indicator, conform Acordului Internațional Basel I, este de 8%.

Cu cât valoare indicatorului este mai mare, cu atât solvabilitatea băncii este mai mare.

Raportul dintre credite și depozite – ne arată măsura în care depozitele bancare acoperă creditele bancare acordate.

Cazuri: a.) < 100 => depozitele bancare acoperă creditele acordate;

b.) = 100 => indică o acoperire echilibrată a creditelor prin depozitele bancare atrase;

c.) > 100 => băncile folosesc și alte tipuri de resurse atrase pentru acordarea de credite (de exemplu resurse obținute de la băncile mamă).

Rata riscului de credit = ;

Cu cât este ma mare acest indicator, cu atât riscul de credit este mai ridicat.

Rata generală de risc: acest indicator măsoară gradul de expunere al băncilor la riscul de credit;

Se calculează ca și raport dintre suma activelor bilanțiere și a elementelor extrabilanțiere la valoarea ponderată în funcție de risc și suma activelor bilanțiere și a elementelor extrabilanțiere la valoarea lor contabilă;

Cu cât este mai mare acest indicator, cu atât banca este expusă riscurilor.

Rata efectivă de acoperire a riscului creditelor aferente creditelor neperformante:

Se calculează ca și raport între provizioanele constituite la nivelul sistemului bancar și creditele neperformante;

În cazul în care, indicatorul este mai mare sau egal cu 1, atunci creditele neperformante sunt acoperite din provizioanele bancare, ceea ce rezultă că situația financiară a sistemului bancar este solidă.

Dacă indicatorul este mai mic decât 1, atunci riscul de credit este neacoperit.

CAPITOLUL 2. RISCURILE BANCARE

2.1 Cadrul general al riscurilor bancare

În ziua de azi, cuvântul „risc” îl găsim din ce în ce mai des în vocabularul nostru. Orice activitate economică, și nu numai, este însoțită într-o măsură mai mică sau mai mare și de risc.

De-a lungul timpului, instituțiile, societățiile, cât și oamenii s-au aflat într-o continuă confruntare cu probleme de risc și incertitudine. Încă din cele mai vechi timpuri, problematica riscurilor cât și a incertitudinii a preocupat atât lumea specialiștilor, cât și lumea practicienilor și a oamenilor de rând. Astfel, putem defini noțiunea de risc ca și un angajament care poartă o incertitudine datorită probabilității de câștig sau de pierdere.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul risc provine din cuvântul francez „risque” și reprezintă pericolul posibil sau mai bine zis posibilitatea de a suporta o pagubă.

În opinia autorilor Susana Iosof și Teodor Gavri, riscul este definit ca și „un eveniment posibil, previzibil sau imprevizibil care generează profituri sau pierderi materiale.”

În general riscul poate fi definit ca fiind o întâmplare a cărei producere are o consecință negativă sau nefavorabilă asupra agentului sau subiectului economic. Din punct de vedere etimologic, termenul de risc provinde din latina „re-secare” care înseamnă ruptură într-un echilibru.

Consecințele producerii riscurilor pot fii numeroase și, împreună cu pierderiile de natură economico-financiară pot să determine și alte efecte de natură diferită, cum ar fi: politică, socială, patologică, fizică și juridică. În ceea ce privește analizarea completă a acestora, este foarte greu de realizat, începând chiar de la cuantificarea lor în toate planurile, însă în ceea ce privește asigurările au întâietate efectele de natură economică.

Activitatea bancară este supusă unei game numeroase de riscuri care apar atât din interiorul băncii, cât și din mediul extern al băncii. Prin risc bancar se poate înțelege posibilitatea apariției unor evenimente care se pot ivi pe parcursul desfășurării operațiunilor bancare și care pot să provoace efecte negative asupra activității bancare.

Riscurile bancare reprezintă acele riscuri cu care băncile se confruntă în realizarea operațiunilor curente și nu numai riscurile specifice activității bancare clasice.

În general, riscul bancar reprezintă gradul de pierdere pe care o bancă îl suportă atunci când cealaltă parte contractuală falimentează fără să-și poată achita obligațiile față de bancă.

Schimbările care au apărul în ultimele decenii, cum ar fi globalizarea, dereglementarea și tehnologia înaltă, au condus la creșterea oportunităților de maximizare a profiturilor, dar în același timp și la apariția de noi provocări, amplificarea și multiplicarea riscurilor bancare.

Cei mai mulți dintre autori, atunci când vine vorba despre definirea riscului cât și a gestiunii sale, se concentreză asupra funcțiilor clasice ale băncilor, a funcțiilor de intermediere în domeniul riscurilor financiare prin secțiunea acestora. Astfel Roxin Luminița tratează în mod special problema unor pierderi care nu au fost prevăzute la active bancare , pierderi determinate de riscuri de credit, de piață sau lichiditate.

Activitatea specifică a băncilor o reprezintă atragerea de disponibilități de pe piață și care împreună cu capitalul propriu sunt plasate în diferite afaceri profitabile. Astfel presupunem că băncile sunt în măsură să stabilească prețul resurselor care au fost atrase de pe piață, cheltuielile proprii de funcționare și să realizeze un profit rezonabil.

În consecință, orice activitate bancară presupune și un risc. De aceea, riscul este permanent, el conducând în umbră toate afaceriile băncii și se poate declanșa sau nu, în funcție de condițiile care i se realizează. Conform profesorului Nițu Ion, riscul bancar reprezintă „ probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere.”

Activitatea care se desfășoară zi de zi într-o instituție bancară, în mod special în perioada de tranzacție economică dură, este caracterizată de prezența unor riscuri. Acestea nu presupun că pierderile generate se pot rezolva în mod automat. În primul rând ele trebuie să fie identificate, cunoscute și să se utilizeze metode , instrumente și diferite tehnici specifice de reducere și/sau prevenire a influenței lor negative asupra activității bancare. Riscul bancar poate fi considerat un fenomen care apare pe perioada desfășurării operațiilor bancare și care determină efecte negative asupra activității bancare, prin degradarea calității afacerilor, prin reducerea profitului sau înregistrarea de pierderi, precum și afectarea funcționalității băncilor. Riscul bancar poate fi produs în interiorul băncii, și anume de către clienții acesteia, sau poate fi produs în extern din cauza mediului concurențial.

2.2 Clasificarea riscurilor

În activitatea ei zilnică, banca se confruntă cu o diversitate de riscuri și situații care conduc la aceste riscuri, ceea ce ne face sa credem că o clasificare unică nu este posibilă.

În concepția autoarei Maricica Stoica, riscurile specifice activității bancare, conform literaturii de specialitate, sunt clasificate în trei categorii:

Riscuri financiare;

Riscuri comerciale;

Riscuri de mediu.

Riscurile financiare sunt specifice operațiunilor de creditare, cele mai multe dintre acestea realizând obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă riscurile financiare sunt următoarele:

Riscul de credit;

Riscul ratei dobânzii;

Riscul de lichiditate;

Riscul de schimb valutar;

Riscul insolvabilității.

Riscurile financiare sunt strâns legate de structura bilanțului contabil al băncii și sunt foarte sensibile la tulburările sau mai bine zis la dezechilibrele care pot apărea în compoziția resulselor și plasamentelor băncii. Acestea sunt singurele riscuri care pot fi produse, gestionate, amplificate sau anulate de către managementul bancar.

Riscurile comerciale sunt generate de incapacitatea băncii de a se adapta la noile produse și servicii ca și rezultat a unui serviciu de marketing slab și a lipsei de talent managerial pentru noile piețe.

Riscurile comerciale cuprind următoarele forme:

Riscul de produs / serviciu: reprezintă rezultatul unei evoluții nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuirea produselor;

Riscul de piață: este rezultatul dependenței de piață a băncii. În cauzul în care acesta nu este fracționat între mai multe piețe, rentabilitatea băncii este direct dependentă de evoluția unei singure bănci;

Riscul de imagine comercială: constă în percepția negativă a unei bănci de către clienții ei ca rezultat a unei calități proaste de servire a clienților, tratament prost al reclamațiilor clienților.

Riscul de mediu constă în riscurile asupra cărora banca fie nu deține control, fie are un control limitat.

Formele sub care se manifestă acest risc sunt următoarele:

Riscul de deficit – este produs de către hoți sau este o fraudă comisă de angajații băncii;

Riscul economic – este determinat de situația economică la nivel național și regional;

Riscul competițional – determinat de asemănarea produselor și serviciilor propuse de celelalte bănci sau instituții financiare;

Riscul de reglementare – este determinat de către hotărârile luate de autoritățile bancare, de cele mai multe ori într-o mod nefavorabil pentru bancă.

Nițu Ion prezintă în lucrarea sa „Managementul riscurilor bancare” o serie de clasificări realizate după mai multe criterii, care sunt selectare din literatura de specialitate. Dintre acestea cele mai importante în opinia mea sunt următoarele:

În funcție de piața care determină apariția riscului, avem două categorii:

Riscuri determinate de piața produsului : acestea se referă la laturile strategice și operaționale ale administrării veniturilor cât și a cheltuielilor de exploatare;

Riscuri determinate de piața capitalului: acestea afectează valoric toate companiile, semnificative fiind instituțiile finanicare, în cazul acestora fiind greu de realizat o distincție clară în ceea ce privește riscul pieței produsului și riscul pieței de capital.

1.Riscurile determinate pe piața produsului cuprind la rândul lor următoarele riscuri:

Riscul de creditare : reprezintă cel mai important risc dintre cele aflate de pe piața produsului și se datorează aprecierii valorii, fiind o consecință a nerambursării împrumuturilor sau a falimentului.

Riscul de afaceri sau de strategie : reprezintă riscul ca toată linia de afaceri să moară datorită uzurii morale sau a competiției.

Riscul datorat reglementărilor bancare: instituțiile finanicare funcționează ca și centre de profit în baza unor licențe care pot să fie anulat, fapt care poate duce la pierderea unor investiții importante.

Riscul de operare: reprezintă riscul ca sistemele de calcul să nu funcționeze corect; acest risc nu poate fi ignorat de către nici o instituțiile financiare.

Riscul de marfă: prețul mărfurilor pot să afecteze uneori într-un mod neașteptat băncile, precum și unii creditori, având un impact general atât asupra economiilor, cât și asupra debitorilor.

Riscul resurselor umane: reprezintă riscul cel mai subtil și cel mai dificil de măsurat, acesta rezultând din politica personalului : recrutarea, pregătirea, motivarea cât și menținerea acestor specialiști.

Riscul legal: acesta are doua forme. și anume:

Responsabilitatea creditorilor, atunci când debitorii au pretenția că falimentul lor a fost realizat din cauză că banca a promis faptul că nu va retrage creditul sau că va acorda credite suplimentare;

Litigiile legate de deșeurile toxice care sunt depozitate pe terenul deposedat, care originar a stat la baza acordării de credite ca garanție.

Riscul de produs: este riscul ca produsele care sunt oferite de către o instituție finanicară să se uzeze și să devină necompetitive (de exemplu acest risc se poate întâlni la ATM-uri)

2.Riscurile determinate de piața de capital au în componența lor următoarele riscuri:

Riscul ratei dobânzii: reprezintă sensibilitatea fluxului numerar la modificările ratelor dobânzii.

Riscul de lichiditate: reprezintă riscul cel mai important al piței de capital și reflectă situați în care o bancă nu dispune de lichiditățile necesare pentru a acoperii obligațiile financiare la o un moment dat.

Riscul valutar: acest risc apare la orice cumpărare cât și la orice vânzare de monedă.

Riscul de decontare : reprezintă forma particulară a riscului de eroare, risc care presupune implicarea competitorilor băncii.

Riscul de bază reprezintă o varietate a riscului ratei dobânzii.

Expunerea la risc a unei societăți bancare este generată atât de ansamblul activității sale cât și de fiecare operațiune sau tranzacție realizată.

Astfel, riscurile bancare în funcție de activitatea bancară se grupează în:

Riscuri pure: acestea apar ca urmare a activității bancare curente, de zi cu zi. Ele pot fi de mai multe feluri:

Riscuri fizice: de exemplu acestea constau în avarii, în diferite accidente, deteriorări, etc;

Riscuri financiare, care constau în pierderi de date, de documente, distrugeri de arhive, etc.;

Riscuri criminale și frauduloase (exemple: utilizarea fauduloasă a mijloacelor

de plată, falsificarea cardurilor și a cecurilor, efectuarea incorectă a unor operațiuni de către salariați, etc)

Riscuri de răspundere – cum ar fi: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, erori care apar în administrarea conturilor și serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operațiile cu titluri, etc. .

Riscuri lucrative (speculative) sunt generate de tendința creării unui profit mai mare prin activități ce au drept urmare cheltuieli suplimentare, dar în același timp și posibile pierderi mai mari. Chetuielile acestea pot să apară datorită creditelor nerambursate la scadență, datorită pierderilor din portofoliul de titluri sau o structură necorespunzătoare a activelor bancare.

În funcție de caracteristicile bancare, riscurile se pot împărți în:

Riscuri financiare – acestea sunt cele mai importante ricuri din această grupă.

În cazul unei gestionări incorecte a riscurilor financiare, acestea pot duce la falimentarea treptată a unei societăți. Principalele riscuri finanicare care pot afecta activitatea unei societăți bancare sunt:

Riscul de lichiditate sau de finanțare;

Riscul de capital sau de faliment.

Riscurile de prestare sunt riscurile care afectează aria serviciilor bancare. Acestea sunt:

Riscul operațional: riscul care reprezintă incapacitatea băncii de a garanta servirea profitabilității clienților;

Riscul generat de introducerea de noi produse bancare;

Riscul tehnologic: acesta este asociat structurii ofertei de produse financiare;

Riscul strategic: este determinat de posibilitatea de a nu alege strategia optimă perioadei și condițiilor de date ( economice, financiar-bancare, valutare, monetare, sociale, politice).

Riscurile ambientale au în componența sa acea clasă a riscurilor care este considerată că are un impact puternic asupra performanței bancare, dar asupra cărora societățile bancare au un control limitat.

Riscurile ambientale sunt grupate în:

Riscul de fraudă care poate fi de oridin intern și extern;

Riscul economic : este determinat de dezvoltarea mediului economic în care funcționează atât sistemul bancar, cât și clienții;

Riscul concurențial: se datorează în mod special modificării condițiilor de piața, producând schimbarea raportului de forțe între bănci;

Riscul legal: acesta se referă la faptul că activitatea oricărei societăți bancare trebuie să se realizeze în condiții de deplină legalitate.

Riscurile specifice activității bancare

După cum am amintit și în capitolul anterior, în ceea ce privește activitatea bancară, aceasta se confruntă cu următoarele tipuri de riscuri:

Riscul de creditare – este riscul ca debitorii să nu dorească sau să nu poată rambursa creditele;

Riscul de lichiditate – este riscul ca banca să nu poată îndeplinii în orice moment obligațiile de plată pe termen scurt;

Riscul de capital – exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru acoperirea pierderilor în activitatea curentă;

Riscul operațional – reprezintă riscul de pierdere determinat fie de utilizarea unor sisteme, procese și resurse umane inadecvate sau care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de evenimente și acțiuni externe;

Riscul de piață – reprezintă riscul ca schimbarea condițiilor de piață să modifice valoarea activelor;

Riscul ratei dobânzii – acest risc intră în componența riscului de piață și constă în incertitudinea veniturilor viitoare datorită evoluțiilor neprevăzute ale ratei dobânzii.

Riscul valutar – este tot o componentă a riscului de piață și constă în incertitudinea veniturilor viitoare datorită fluctuațiilor pe piață a cursului valutar.

Riscul de țară – este riscul adițional riscului de credit.

Riscul de credit

Definirea riscului de credit

Dintre riscurile bancare, primul cu care se confruntă o instituție financiară este riscul de credit. Putem defini riscul de credit ca fiind riscul ca dobânda, creditul sau chiar ambele să nu fie rambursate la scadență sau rambursarea lor să se realizeze parțial. Astfel, riscul de creditare este specific băncilor care au ca și funcție importantă în economie, creditarea.

Riscul de credit poate fi definit ca și pierderea suferită de o instituție bancară în cazul în care aceasta intră în incapacitatea de plată a unui debitor sau în cazul deteriorării capacității acestuia de a restitui creditul, situație în care, în literatura de specialitate este denumită reducerea calității creditului.

În ultimul deceniu al secolului XX, aproape toate băncile internaționale au investit puternic în resursele umane, cât și în cele tehnologice, cu scopul de a reorganiza metodele lor de evaluare și gestionare a riscului de credit. Acest proces de reorganizare se bazează pe dezvoltarea metodelor de măsurare a riscului de credit corespunzător gradului de cuantificare a creditului asociat cu expunerile de credit diferite și permit băncilor să utilizeze mai eficient capacitatea lor totală de asumare de riscuri.

Vasile Dedu în lucrarea sa „Gestiune și audi bancar” definește riscul de credit în felul următor: „ posibilitatea ca împrumutanții sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență.”

Incapacitatea rambursării creditului poate să provină din cauza unor mai mulți factori interni ai întreprinderii, cum ar fi:

Calitatea și moralitatea managementului – este foarte greu de apreciat de către o bancă, de aceea banca pretinde un curriculum vitae și relații de la terți privind managementul întreprinderii și relațiile managementului cu personalul;

Incapacitatea întreprinderii de a se adapta pieței sau noului în materie de brevete, invenții, inovații;

Timpul în care creanțele se încasează de la beneficiari poate determina blocaje financiare și deci dereglări în producție și în același timp și în activitatea întreprinderii.

Riscul de credit cuprinde următoarele categorii de riscuri:

Riscul de intrare în incapcaitate de plată a debitorului – acest risc este legat de falimentul contrapartidei și reprezintă riscul ca debitorul să fie incapcabil sau să nu dorească să își plătească parțial sau total obligațiile contractuale;

Riscul de migrare – acest risc este legat de deteriorarea calității debitorului;

Riscul de majorare a spreadului – este riscul ca valoarea de piață a instrumentului de credit să se reducă, din cauza modificării intervenite în bonitatea debitorului;

Riscul de recuperare – reprezintă riscul ca rata actuală de recuperare, după lichidarea activelor debitorului insolvent, să fie mai mică decât cea estimată, din cauza faptului că valoarea de lichidare este mai mică decât cea estimată sau procesul de recuperare este mai lung decât cel așteptat;

Riscul de țară – reprezintă riscul ca un debitor nerezident să nu își poată îndeplini obligațiile contractuale din cauza unor evenimente de natură politică și / sau legislativă.

2.3.1.2 Managementul riscului de credit

Managementul riscului de credit presupune următoarele etape:

Prevenirea riscului;

Măsurarea riscului;

Gestiunea propriu-zisă.

Prevenirea riscului

În ceea ce privește prevenirea riscului, acesta are în vedere două aspecte: divizarea riscului și constituirea garanțiilor.

Divizarea riscului are ca și obiectiv dispersarea riscurilor, astfel încât legea probabilităților să diminueze posibilitatea înregistrării unor piederi mari din partea băncii. Diviziunea riscului de credit care are ca și scop principal evitarea concetrării riscurilor prin difersificarea plasamentelor și în mod special al creditelor.

Concetrarea într-un singur domeiu de activitate a clienților este periculoasă pentru o bancă universală, deoarece în perioada de recensiune pot interveni greutăți de exploatare. Divizarea riscului se realizează în primul rând între particulari și întreprindere, băncile având fixate niște plafoane de credit. Pentru întreprinderi, băncile își repartizează riscurile prin acordarea de credite producătorilor mari și mici, lucrând cu diferite sectoare de activitatea și deținând o repartiție teritorială cât mai amplă. În ceea ce îi privește pe particulari, băncile acordă credite de preferință la salariați, la liberi profesioniști și pensionari.

Constituirea garanțiilor, în sistemul bancar românesc, reprezintă condiția de baza în ceea ce privește acordare creditelor, acestea fiind realizate înainte de acordarea creditelor. Aceste garanții pot să îmbrace diferite forme, cum ar fi gajul, ipoteca, și altele.

Garanțiile trebuie să fie privite ca și o siguranță auxiliară, decizia de acordare a creditului trebuie să fie luată în funcție de posibilitatea de restituire a creditului, care rezultă din examinarea afacerii pe care o bancă o creditează. Astfel, banca trebuie să țină cont de faptul că primii despăgubiți vor fi creditorii privilegiați ( fiscul, statul ), ceea ce înseamnă că garanția nu va putea acoperi niciodată valoarea creditului acordat.

Măsurarea riscului

Măsurarea riscului de credit se realizează în două etape. Prima etapă se referă la stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii, prin determinarea raportului de solvabilitate și pe care banca trebuie să o respecte. Respectarea raportului de solvabilitate (norma Cook) este impus de către Banca Națională.

A doua etapă se referă la măsurarea riscurilor la care banca este expusă prin analizarea periodică a portofoliului de credite. Măsurarea riscurilor în vederea constituirii provizioanelor de risc, impune evaluarea performanțelor finanicare ale tuturor clienților băncii pe baza bilanțurilor contabile de la 30 iunie și 30 decembrie, evaluare care este similară cu cea aplicată la acordarea creditelor.

Ca urmare a evaluării performanțelor financiare ale clienților, creditele vor fi incluse în una dintre următoarele categorii, și anume:

Standard – categoria „A” : este categoria care cuprinde clienții care înregistrează performanțe financiare și economice foarte bune și care permit achitarea la scadență a ratelor și a dobânzii. Totodată, se prefigurează menținerea performanței financiare la un nivel ridicat.

În observație – categoria „B” : cuprinde clienții a căror performanțe financiare sunt bune sau chiar foarte bune, însă nu pot să mențină acest nivel în perspectivă mai îndelungată.

Substandard – categoria „C” : performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar înregistrează o tendință de înrăutățire.

Îndoielnic – categoria „D” : performanțele financiare sunt scăzute și cu o clară ciclicitate la intervale scurte de timp.

Pierdere – categoria „E” : performanțele financiare semnalează pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobînzile aferente creditului.

Pentru acoperirea pierderilor din credite , băncile sunt obligate să-și constituie provizioane. Constituirea provizioanele specifice riscului de credit se referă la crearea acestora și se realizează prin includerea pe cheltuieli a sumei care reprezintă nivelul necesar de provizioane specifice riscului de credit. În ceea ce privește constituirea provizioanelor, acestea se realizează conform tabelului de mai jos:

Tabelul 2.1 Coeficienții de provizioanare aferenți categoriilor de clasificare a creditelor

Gestiunea riscului de credit

Gestiunea proriu-zisă a riscului de credit în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să elimine sau să reducă pierderile sau chiar să salveze creditul.

În ceea ce privește diminuarea sau eliminarea pierderilor, băncile supraveghează calitatea portofoliului de credit printr-o revizuire în funcție de notarea internă a creditului care a fost realizată cu ocazia instrumentării dosarului de credit. Acestă supraveghere sau mai bine zis monitorizare, pemite identificarea din timp a creditelor care s-ar putea transforma în credite problemă.

Un exemplu de monitorizare il reprezintă tabelul de mai jos:

Tabelul 2.2 Monitorizarea creditelor

Organizarea operațiunii de revizuire se realizează în funcție de mărimea fiecărei bănci în parte. În cazul băncilor mari trebuie să existe un personal special care se îngrijește numai de revizuire, sub coordonarea Comitetului de Risc. În cadrul băncilor mai mici operațiunea de revizuire revine ca o sarcină suplimentară Direcției de Creditare. Pe tot parcursul realizării operațiunii de revizuire se urmărește starea financiară și capacitatea de rambursare a clientului, precum și existența și starea garanțiilor.

2.3.1.3 Indicatorii riscului de credit

Cauza principală care stă la baza falimentelor bancare este riscul de credit. Asumarea băncilor în ceea ce privește riscul de credit, presupune obligația unei analize atente a modului în care se dezvoltă în timp portofoliul de credite, cu un impact în mod special asupra profitabilității, adecvării capitalului și încrederii generale în banca respectivă.

Cu privire la indicatorii riscului de credit, pentru estimarea riscului de credit avem doi indicatori de referință care se realizează pe baza ponderii activelor de calitate slabă, care nu îngăduie sau care întârzie determinarea veniturilor anticipate, și anume:

Volumul de credite restante / total credite x 100;

Volumul de credite neperformante / total credite x100;

În ceea ce privește cele două rapoarte, ar fi de preferat să atingă valori minimale (în cazul primului raport valoarea să tindă spre 0, iar în cazul celui de-al doilea raport valoarea să se situeze în jur de 1), atât creditele restante cât și creditele neperformante afectând activitatea și rezultatele financiare ale băncii.

Alți indicatori ai riscului de credit utilizează în formula lor de calcul provizioanele și rezervele constituite de bănci, pentru acoperirea posibilelor pierderi. Acești indicatori sunt:

Rezerve pentru pierderi din credite / total credite x 100 – exprimă așteptările manageriale cu privire la evoluția calității portofoliului de împrumut ;

Provizioane pentru pierderi din credite / total credite x 100 – reprezintă raportul care reflectă nivelul de prudență adoptat de către bancă în politica sa de creditare;

Profitul brut / provizioane pentru pierderi din credite x 100 – reprezintă costul de acoperire a riscului de creditare asumat de către bancă;

Indicatorii potențiali de măsurare a riscului de credit care pot să refelcte în avans variațiile veniturilor băncii sunt următoarele:

Concentrarea geografică și pe sectoare economice a creditelor;

Ritmul accelerat de creștere a volumului de credite ;

Rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite.

În scopul monitorizării riscului de credit, băncile urmăresc o serie de indicatori de măsurare a riscului și elaborează rapoarte care cuprind nivelul și tendința acestor indicatori. Acești indicatori sunt:

Total credite restante și îndoielnice în total portofoliu de credite – se determina ca și raport între totalul creditelor restante și îndoielnice (valoarea netă) / total portofoliu de credite (valoarea netă).

Total credite restante și îndoielnice în total portofoliu de credite (valoarea brută) – se calulează ca raport între totalul creditelor bancare și nebancare restante și îndoielnice și totalul portofoliului de credite.

Ponderea expunerii nete din principal și dobânda aferentă creditelor bancare și nebancare, clasificate în „substandard”, „ îndoielnice” și „pierderi” a plasamentelor intercooperatiste clasificate în categoria „pierdere”, în capitaluri proprii și provizioane – acest indicator se determină ca și raport între expunerea netă din principal și dobânda creditelor clasificate în categoria „substandard”, „îndoielnic” și „pierdere” și plasamentelor intercooperatiste clasificate în categoria „pierdere” și capitaluri proprii și provizioane.

Volumul provizioanelor în total portofoliu de credite – indicator care se calculează ca raport între provizioanele de credit și dobânda și portofoliul de credite (valoarea brută).

Credite clasificate în categoria „standard”(expunere brută) în total portofoliu de credite (expunere brută) – se determină ca și raport între expunerea brută din principal în „standard” și totalul creditelor clasificate (exclusiv elementele extrabilanțiere).

Nivelul și tendința indicatorului Credite și dobânzi scoase din afara bilanțului în total portofoliu de credite.

Rata riscului de credit 1 – acest indicator se determină ca și raport între expunerile brute din principal și dobânda clasificate în „îndoielnic” și „pierdere” și total credite și dobânzi clasificate (exclusiv elementele din afara bilanțului).

Rata riscului de credit 1a – exprimă raportul dintre expunerea brută aferentă creditelor și dobânzilor clasificate în categoriile „substandard”, „îndoielnic” și „pierdere” / total credite și dobânzi clasificate (exclusiv elementele din afara bilanțului).

Gradul de acoperire cu provizioane aferente expunerii nete din „principal” și „dobânda” aferente creditelor bancare și nebancare, plasamentelor interbancare clasificate în „substandard”, „îndoielnic” și „pierdere”.

Indicele de creștere a creditelor restante și îndoielnice la valoarea netă – în termeni reali față de luna precedentă.

Deși niciunul dintre indicatorii prezentați mai sus nu reprezintă un predictor perfect, putem să afirmăm că nivelul necorespunzător al unuia dintre aceștia constituie în sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.

Riscul de lichiditate

Lichiditatea bancarăichiditatea bancar[ reprezintă una din cele mai importante probleme din activitatea băncilor. O asemenea importanță a lichidității decurge sau mai bine spus vine din necesitatea corelării strânse dintre operațiile pasive și cele active pe care aceste băncile le realizeză.

Autorul Teodor Roșca definește lichiditatea bancară ca fiind „ capacitatea băncilor comerciale de a face față, în orice moment , pretențiilor clienților lor, privind restituirea depozitelor efectuate anterior de către aceștia.”

Profesoară Daniela Zăpodeanu prezintă lichiditatea ca fiind „ capacitatea activelor de a se transforma rapid și cu o cheltuială minimă în monedă lichidă ( numerar sau disponibilități în cont); lichiditatea bancară trebuie să permită efectuarea plăților solicitate de titularii deponenți în orice moment.”

Riscul de lichiditate reprezintă riscul neîndeplinirii obligațiilor de plată de către bancă și acesta poate fi generat de către mai mulți factori:

Dependența finanțării băncii de finanțarea pe termen scurt (de exemplu, depozite atrase de la clienți pe termen de sub șase luni);

Dependența băncii față de un debitor sau un grup de debitori;

Creditarea excesivă de către bancă pe termen lung, în condițiile existenței depozitelor deponenților pe termen scurt;

Lipsa de încredere sau diminuarea încrederii în bancă din partea altor bănci din sistem și/sau din partea clienților;

Înrăutățirea conjuncturii economice, rezultând creșterea creditelor restante și, prin urmare, banca are dificultăți la unele retrageri posibile de depozite;

Influența mass-media poate genera panică în rândul deponenților.

Nițu Ion definește riscul de lichiditate ca fiind acea probabilitate de „încetarea plăților, care, pentru o instituție bancară, este în general legată de o imposibilitate de a se refinanța sau de condiții de refinanțare ce antrenează automat pierderi.”

Riscul lichidității este cel mai ridicat atunci când o bancă nu poate să anticipeze cererea de noi împrumuturi sau retragerile de depozite și când nu are acces la noi resurse de numerar. Pentru ca o bancă să asigure nevoile de lichiditate, se pot folosi atât active cât și pasive. Băncile, pentru a răspunde cerințelor de lichiditate, dețin active ce pot fi vândute imediat, aproape de valoarea nominală. Deasemenea pasivele băncilor pot fi transformate și ele în lichiditate, în sensul că se pot emite cu ușurință titluri de împrumut pentru a obține numerar la costuri rezonabile.

În ceea ce privește principalele surse de lichiditate, acestea sunt:

Numerar;

Depozite la Banca Centrală;

Depozite la băncile corespondente;

Împrumuturi de la alte bănci;

Împrumuturi de la Banca Centrală;

Portofoliul de bonuri de tezaur, certifícate de trezorerie, precum și alte titluri negociabile.

Destinațiile principale ale lichidității sunt următoarele:

Reserva minimă obligatorie la Banca Centrală (R.M.O);

Acoperirea posibililor cereri ale clienților persoane fizice și/sau persoane juridice de retragere de fonduri;

Eventuale cereri de împrumut și nevoile de bani lichizi ale clienților.

Reglementarea lichidității bancare în România se realizează prin norma 1/2001 a B.N.R cu modificările și completările ulterioare (norma 1/2002 și norma 7/2003).

Obiectivul principal al managementului lichidității bancare este asigurarea fondurilor lichide necesare pentru acoperirea obligațiilor financiare pe care le înregistrează la un moment dat.

Exprimarea și indicatorii lichidității bancare

Teodor Roșca folosește o serie de indicatori pentru a exprima lichiditatea bancară. Aceștia sunt:

Coeficientul lichidității;

Coeficientul de utilizare a resurselor stabilite;

Alți indicatori:

Ponderea activelor lichide în total active;

Raportul dintre activele curente și pasivele curente;

Raportul dintre pasivele volatile și activele care generează venit.

Coeficientul de lichiditate bancară se poate calcula astfel:

KLB =

Unde :

Al – reprezintă activele lichide (numerar în caserie, bani în cont sau la bancă

centrală);

Aum – reprezintă activele care se imobilizează ușor (aur, hârtii de valoare,

devize)

Av – sunt angajamentele la vedere ale băncii față de deponenți pe termen scurt

În cazul în care:

KLB > 1 => arată un grad ridicat de lichiditate;

Această situație prezintă un aspect nefavorabil pentru bancă, deoarece păstrarea unei părți a depozitelor la vedere în formă lichidă, nu crează un profit corespunzător băncii.

KLB < 1 => situația în care banca nu este capabilă să îndeplinească obilgațiile privind restituirea depozitelor, ceea ce presupune că lichiditatea este necorespunzătoare.

Coeficientul de utilizare a resurselor stabile se calculează după următoarea formulă:

Kurs =

Unde:

CTM – credite pe termen mediu;

CTL – credite pe termen lung;

Rs – resurse stabile (capital propriu + depunerile pe termen efectuate de către

clienți).

Riscul de lichiditate se poate prezenta sub două forme :

Riscul de lichiditate imediată – atunci când o bancă nu poate să-și îndeplinească cerințele de retrageri de numerar banca este nevoită să apeleze la resursele împrumutate de ultimă instanță;

Riscul de conversie – banca dispune de resurse pe termen scurt, dar nu le poate transforma rapid în lichidități.

Instituțiile de credit sunt nevoite să stabilească un set de indicatori de avertizare timpurie, care să fie de folos procesului de identificare a creșterii riscului în ceea ce privește poziția lichidității sau necesitățile potențiale financiare. Acești indicatori de avertizare timpurie pot fi cantitativi și calitativi și include următoarele:

Creșterea rapidă a activelor în situația în care sunt finanțate cu datorii volatile;

Creșterea concentrărilor în cadrul activelor sau al datoriilor;

Creșterea neconcordanțelor de monedă;

Publicitate negativă;

O înrăutățire a ratingului;

Creșterea marjelor aferente datoriilor sau a instrumentelor de tip credit-default-swap;

Deteriorarea profitului instituției de credit;

O scădere a scadenței medii ponderate a datoriilor;

Dificultăți în plasarea datoriilor pe termen scurt;

Dificultăți de accesare a finanțării pe termene mai lungi;

Diminuarea liniilor de credit acordate de către instituțiile de credit corespondente;

Creșterea costurilor finanțării pentru sectoarele wholesale sau retail;

Indicele de lichiditate = raportul dintre suma pasivelor și suma activelor, ambele ponderate cu numărul mediu de zile sau cu numărul actual al grupei de scadență respectivă;

Indicele de lichiditate prezintă următoarele cazuri:

= 1 banca nu trebuie să facă transfer mare de scadență, deoarece activele și pasivele băncii sunt perfect corelate pe fiecare scadență => nu se poate vorbi despre un risc de lichiditate;

< 1 banca realizează transferarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung (doar cu condiția când curba dobânzii este crescatoare);

> 1 banca transformă pasivele pe termen lung în active pe termen scurt, rezultând riscul de lichiditate;

Rata lichidității = exprimă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară.

Se calculează periodic în funcție de scadența operațiunilor de împrumut, conform următoarei formule :

Rata Lichidității = împrumuturi noi contractate împrumuturi scadente x 100

în aceeași perioadă

Avem următoarele cazuri:

Rata Lichidității >1 scade lichiditatea datorită creșterii gradului de îndatorare;

Rata Lichitității < 1 crește lichiditatea datorită scăderii gradului de îndatorare;

Raportul total credite / total depozite pune în evidență proporția din resursele atrase de la deponenți care este împrumutată altor clienți.

Cea mai mare parte a creditelor este lichidă.

În opinia lui Vasile Dedu și a lui Gabriel Bistriceanu, riscul de lichiditate se măsoară prin doi indicatori: GAP – ul de lichiditate și indicatorul de lichiditate.

În scopul determinării celor doi indicatori, băncile grupează activele, datoriile și elementele din afara bilanțului în intrări și ieșiri de lichiditate, astfel:

Intrări de lichiditate = active + dobânzi de încasat + angajamente primite de la bancă și evidențiate în afara bilanțului + sume de încasat din instrumente financiare derivate;

Ieșiri de lichiditate = datorii + dobânzi de plătit + angajamente date de bancă și evidențiate în afara bilanțului + sume de plătit aferente instrumentelor financiare derívate.

GAP-ul de lichiditate se calculează pentru fiecare scadență „t” ca și diferență între pasivele exigibile la scadența „t” și activele lichide la scadența „t”.

Printre regelementările prudenției și strategiilor bancare putem aminti coeficientul fondurilor proprii și al resurselor permanente și rezerva minimă obligatorie.

Coeficientul fondurilor proprii și al resurselor permanente (CoFPRP) se determină ca și raport între resursele pe termen lung ale băncii și utilizării pe termen lung (ceea ce presupune o perioadă mai mare de 5 ani).

Acest indicator urmărește să împiedice finanțarea plasamentelor pe termen lung din resursele pe termen scurt.

Acest raport trebuie sa fie cel puțin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.

Rezerva minimă obligatorie reprezintă suma pe care fiecare bancă este obligată să o dețină la banca centrală în contul deschis la aceasta.

Obligativitatea aceasta prezintă un aspect legat de asigurarea unei lichidități minime băncilor pentru a putea face față solicitărilor de retragere a depozitelor.

Ratele rezervelor minime obligatorii, ratele dobânzii bonificate pentru acesta cât și ratele dobânzilor penalizatoare sunt stabilite în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară de către Banca Națională a României.

2.3.2.3 Măsuri de reducere sau eliminare a riscului de lichiditate

Conform autorilor Dedu Vasile și Gabriel Bistriceanu, diminuarea sau chiar eliminarea riscului de lichiditate la o bancă se poate realiza prin următoarele modalități:

Menținerea unui nivel corespunzător de active lichie;

Asigurarea depozitelor în sistmul bancar;

Corelarea scadențelor activelor și pasivelor bancare;

Diversificarea resurselor pasive ale băncii și minimizarea gradului de concentrare numai la o singură categorie de clienți;

Minimizarea gradului de încredere și de dependență a fondurilor obținute de pe piața interbancară;

Modificarea volumului de credite acordate clientelei nebancare să se efectueze în același ritm cu modificarea depozitelor atrase de la clientela nebancară;

Deținerea unor depozite stabile, deoarece din punct de vedere a rentabilității acestea aduc un profit mai mic băncii, însă diminuează riscul de lichiditate;

Atragerea depozitelor atât de la populație cât și de la companii, ca și resursă pasivă pentru păstrarea unei mese de lichiditate relativ sigure;

Majorarea fondurilor proprii oferă băncii șansa de a face investiții pe termen mediu și lung și crește lichiditatea și puterea financiară a acesteia;

Deținerea unor titluri de stat (titluri de stat) care să accepte gajarea acestora cu scopul obținerii unor lichidități de urgență, de la banca centrală în principal;

Ramificarea / diversificarea portofoliului de împrumuturi;

Menținerea rezervei minime obligatorii (R.M.O) la nivelul prevăzut de către B.N.R;

Prezența activă a băncii pe piața montară interbancară;

Relația bancă-client să fie caracterizată de cele mai multe ori prin solidaritate și cunoaștere adecvată;

Determinarea unor previziuni cu privire la ieșirile și intrările de lichiditate atât pe termen scurt, mediu cât și lung;

Dispunerea de proceduri și norme interne bine puse la punct cu privire la monitorizarea lichidității bancare;

Previzionarea unor posibile evenimente viitoare, realizate pe baza unor scenarii alternative construite pe baza „comportamentului fuxurilor de numerar așteptate în condiții normal de activitate, dar și în condiții de criză”.

Riscul de capital sau de solvabilitate

Capitalul reprezintă un element necesar al activității bancare. El permite societății bancare să funcționeze cum trebuie, deoarece finanțiază angajarea resurselor materiale și umane necesare. Capitalul deține un rol important și în protecția globală a băncii față de riscurile nediversificabile și cele pure. Evoluția capitalului bancar în ultimii 25 de ani a fost pusă în evidență de două tendințe, și anume:

Scăderea ponderii sale în totalul bilanțier;

Diversificarea elementelor sale componente.

Sursele de finanțare a activității bancare au un impact direct asupra riscului de capital , dar și asupra gradului de îndatorare al băncii. Capitalul social sau bancar este compus din mai mult decât depozitele sau împrumuturile. Datorită incertitudinii mari asociate rentabilității financiare și deoarece dividendele sau profitul reinvestit nu sunt cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal; uneori dividendele sunt supuse chiar unei duble impuneri. În acest caz o bancă își poate diminua costul finanțării prin creșterea gradului de îndatorare.

Capitalul bancar numește fondurile pe care banca le poate utiliza pentru folosirea unor operații pe termen nelimitat. Fondurile acestea sunt aranjate în funcție de modul lor de procurare, marchează cele două forme ale capitalului bancar:

Capitalul bancar în sens restrâns (fondurile proprii ale societății bancare);

Alte surse de capital care includ fondurile realizate prin emisiunea de acțiuni preferențiale și titluri de credit subordonate, pe termen mediu și lung.

Capitalul bancar în sens restrâns cuprinde următoarele elemente: capitalul social (vărsat), profitul nerepartizat și fondurile bancare (proprii). Acesta poate fi constituit din surse interne, cum ar fi reinvestirea profitului, sau din surse externe, și anume emisiunea publică sau privată de acțiuni. Valoriile capitalului bancar în sens restrâns se poate stabili în cel puțin trei modalități:

La valoarea contabilă ca și diferență dintre totalul activelor și pasivelor;

La valoarea de piață utilizând cursul acțiunilor aflate în circulație multiplicat cu numărul acestora;

La valoarea de emisiune sau nominală a acțiunilor;

Capitalul propriu format din capitalul social vărsat, fondul de rezervă, fondul mijloacelor fixe, fondul de dezvoltare și alte fonduri constituite din profitul net în limita legii;

Capitalul suplimentar care este format din fondul de risc , rezervele din reevaluarea activelor și datoria subordonată. Capitalul suplimentar este acceptat în limita de maxim 100% dn capitalul propriu, dar singura componentă care este acceptată doar 50% din capitalul propriu este datoria subordonată.

În ce privește celelalte forme ale capitalului bancar, cele mai importante sunt datoria subordonată și acțiunile preferențiale.

Datoria subordonată conține toate tipurile de instrumente de credit la termen, cu dobânzi fixe sau variabile, note și obligațiuni.

Acțiunile preferențiale asigură un divident fix și drepturi constante asupra activelor băncii. Instrumentele acestea nu au scadență, deoarece nu sunt instrumente de credit. Banca poate alege între o emisiune de acțiuni preferențiale simplă sau între acțiuni preferențiale convertibile în acțiuni ordinare la un preț fix.

Datorită diferitelor reglementări naționale în domeniu care stabilesc diferite condiții de la o țară la alta, s-a ajuns la stabilirea unui acord internațional în domeniul acestor norme de capitalizare. Normele de capitalizare se numesc Cook, denumite după numele bancherului englez care a condus comitetul de lucru de pe lângă BIS de la Basel.

Normele de capitalizare Cook, două la număr, se determină la fel și exprimă ponderea procentuală a capitalului în total active ponderate în funcție de risc:

Indicatorul Cook 1 – indică ponderea capitalului primar ;

Indicatorul Cook 2 – arată ponderea capitalului primar și capitalului secundar.

Rata de solvabilitate la nivel european este asemănătoare cu indicatorul Cook 2, cu un regim stabilit în Directiva 89/647/CEE.

Rata se determină la nivelul bilanțului consolidat în funcție de nivelul fondurilor bancare totale: capitalul propriu și capitalul suplimentar cu deducerea participațiilor, pierderilor perioadei curente și acțiunilor răscumpărate. Rata minimă de solvabilitate este de 8%, iar ponderea ei se realizează de două ori pe an.

Fondurile proprii a unei societăți bancare sunt formate din capitalul propriu și capitalul suplimentar.

Capitalul propriu la rândul lui este format din capitalul social vărsat, fondul de rezervă, fondul mijloacelor fixe, fondul de dezvoltare, precum și alte fonduri formate din profitul net.

Capitalul suplimentar este alcătuit din fondul de risc, rezervele din reevaluare legală a activelor corporale și datoria subordonată. Acesta nu poate să depășească ca valoare capitalul propriu, iar în ceea ce privește datoria subordonată, aceasta trebuie să îndeplinească următorele reguli:

Trebuie să fie vărsat în întregime;

Trebuie să dețină o scadență de cel puțin 5 ani;

Valoarea acesteia trebuie să fie redusă periodic în funcție de rambursări;

Nu trebuie să fie emisă cu clauză de rambursare anticipată;

Valoarea ei totală nu trebuie să depășească 50% din valoarea capitalului propriu.

Riscul de piață

Riscul de piață împreună cu riscul de credit formează componenta principală a sistemului de administrare a riscurilor financiare în condițiile în care banca operează pe piețele financiare dezvoltate. Acest risc generează pierderi semnificative care pot duce la falimentul societății bancare în cazul în care schimbările de pe piață sunt dramatice.

Modificarea condițiilor de pe piața financiară poate să afecteze băncile prin intermediul a trei canale de transmisie interdependente dar care sunt administrate separat:

Prin variația tendinței de evoluție și a nivelului ratei dobânzilor;

Prin variația cursului valutar și a valorii în moneda națională a diferitelor active și pasive externe;

Prin variația cursului activelor financiare care poate afecta valoarea de piață a portofoliului de titluri (comerciale) și valoarea titlurilor emise de bancă (obligațiuni sau acțiuni).

Riscul de piață se referă la probabilitatea de a afecta pozitiv sau negativ valoare de piață și/sau profitul unei instituții financiare ca și consecință a producerii unor variații de preț neprevăzute.

Administrarea riscului de piață se poate determina prin:

Transferarea riscurilor prin asigurare;

Gestiunea activelor și a pasivelor;

Utilizarea instrumentelor derivate (hedging).

Riscul ratei dobânzii. Măsurare

Riscul ratei dobânzii este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările ratei dobânzii. Fluctuațiile prețurilor la activele financiare și a pasivelor, cauzate de schimările ratei dobânzii într-o perioadă de timp poate transforma diferite riscuri într-o amenințare majoră la adresa băncii. Se urmărește o minimizare a riscului ratei dobânzii în funcție de raportul dintre activele purtătoare de dobânzi și pasivele purtătoare de dobânzi. Valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai aproape de unu.

Vasile Dedu în lucrarea sa, „Gestiunea și auditul bancar” definește riscul ratei dobânzii ca „riscul evoluțiilor nefavorabile a rezultatelor ca urmare a modificărilor ratelor.”

Riscul ratei dobânzii se reflectă asupra băncilor prin două forme, și anume:

Prima formă se referă la pierderile (diminuarea veniturilor din dobânzi) rezultate în urma unei variații neconvenabile a ratei dobânzii.

A doua formă constă în deteriorarea situației patrimoniale ale băncii (diminuarea capitalului propriu) ca și urmare a variației ratei dobânzii.

Indicatorii riscului ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii este măsurat fie prin raportul activele și pasivele sensibile la dobândă, fie prin diferența dintre acestea.

În practica bancară sunt utilizați următorii indicatori:

Riscul ratei dobânzii – se calculează ca și raport între activele productive și

pasivele purtătoare de dobânzi;

Marja absolută a dobânzii bancare – exprimă veniturile nete din dobânzi și refectă

capacitatea băncii de a acoperi cheltuielile cu dobânzile bonificate la depozite, certificate de depozite, etc., din veniturile obținute prin încasarea dobânzilor la creditele acordate;

această marjă trebuie să fie stabilită astfel încât să se poată asigura susținerea sarcinii fiscale (diferența dintre alte cheltuieli bancare și alte venituri bancare), precum și obținerea unui profit satisfăcător;

Marja procentuală brută a dobânzii bancare – rezultă din raportarea marjei absolute la activele productive x 100. Nivelul standard al acestui indicator este de 3-10%;

Marja procentuală netă a dobânzii bancare – se determină ca și raport între nivelul mediu al ratei dobânzii active și nivelul mediu al ratei dobânzii pasive x 100.

Factorii principali care generează riscul ratei dobânzii la nivelul unei bănci sunt:

Structura activelor și datoriilor băncii;

Scandențele reziduale necorelate ale activelor și datoriilor băncii;

Rate dobânzilor de piață și modificarea acestora pentru elementele de activ sau de datorie;

Rata dobânzii de piață nu poate fi controlată de banca comercială, ci doar poate fi anticipată de aceasta din urmă datorită caracterului ei de dependență față de ciclul economic.

Riscul valutar. Indicatorii

Vasile Dedu definește riscul de schimb ca „riscul evoluțiilor nefavorabile a rezultatelor ca urmare a evoluțiilor ratelor de schimb.”

Riscul valutar sau a ratei de curs apare la orice vânzare sau cumpărare de monedă, alta decât cea în care se evidențiază contabilitatea. Riscul cursului de schimb afectează atât piața produselor cât și piața de capital.

Volatilitatea cursurilor valutare poate influența capacitatea debitorilor de a-și rambursa împrumuturile. În ce pivește modalitățile de evitare a riscului valutar acestea au fost dezvoltate pe piața derivatelor, prin folosirea unor instrumente de hedging ( instrumente de neutralizare, echilibrare a riscului).

Instrumentele de derivare sunt utilizate de către băncile comerciale în cea mai mare parte pe piața valutară. În vederea acoperirii riscului valutar, sunt utilizate următoarele:

Contractele forward (contractele clasice la orice dată în viitor, orice valută, la un anumit termen);

Operațiunile swap – acestea asigură infuzie de lichiditate în moneda necesară, acoperă poziția valutară.

Indicatorii riscului valutar

Măsurarea riscului valutar se realizează pe baza pozițiilor pe care le preiau băncile comerciale, care își stabilesc un plafon de operare în funcție de standingul propriu. Banca ale cărei creanțe depășesc angajamentele sale de plată într-o anumită valută preia o poziție lungă și anume poziția „long”, doar în cazul în care există probabilitatea ridicată ca acea valută să intre într-un proces de apreciere. În caz contrar, banca preia poziția scurtă și anume poziția „short”. În ceea ce privește contextul economic în care acționează, băncile românești preferă pozițiile lungi indiferent de cursul valutei.

Cu privire la riscul valutar, băncile comerciale calculează următorii indicatori:

Poziția valutară individuală – se realizează pentru fiecare valută de gestionat;

Poziția valutară globală – aceasta reprezintă soldul net al creanțelor în devize față de pasivele în devize, ambele transformate în moneda de referință pentru a putea fi comparate. Indicatorul acesta pune la dispoziție o imagine generală asupra expunerii valutare a băncii.

Riscul de țară

Riscul de țară reprezintă un tip specific de risc dictat de operațiunile financiar – bancare (și anume credite, garanții, asigurări) cu operatori aflați dincolo de frontieră și constă în posibilitatea nerecuperării creanțelor de către banca creditoare.

Vasile Dedu definește riscul de țară în lucrarea sa „Gestiunea și auditul bancar” ca fiind expunerea la pierderi ce poate să se producă într-o afacere cu un partener străin, din cauza unor evenimente specifice care sunt, cel puțin parțial, sub controlul guvernului țării partenerului.

Noțiunea de risc de țară a apărut încă din 1950, odată cu desfințarea imperiilor coloniale, dar a căpătat consistență doar în ultimii ani odată cu înrăutățirea crizei datoriei externe din deceniul trecut, ca un efect a instabilității politice, economice și financiare din numeroase țări.

Riscul de țară nu se folosește în relațiile cu toate țările, ci doar cu acele țări slab dezvoltate sau care sunt în curs de dezvoltare.

În ceea ce privește factorii cei mai frecvenți care pot duce la materializarea riscului de țară sunt de natură:

Politică : război, ocupație militară străină, război civil, revolte cu substrat ideologic, conflicte de interese politico-economice, etc.;

Economică : creșterile bruște ale importurilor de produse alimentare și petrol, diminuarea durabilității creșterii economice, scăderea accentuată a încasărilor din export, etc;

Socială : divizări religioase, sindicalism militar, repartiția inechitabilă a venitului național, revolte sau dezordini provocate de diferențe etnice, etc. .

Măsurarea riscului de țară, la o bancă care este expusă acestuia, presupune o serie de operațiuni complexe care se referă la măsurarea volumului riscurilor, diferențiat, pe țări sau global. După realizarea măsurării riscului de țară, Comitetul de Risc din bancă trebuie să stabilească plafoane de credite față de acele țări la care banca este vulnerabilă. Plafoanele acestea de credite se stabilesc în funcție de dimensiunea portofoliului de credite pe care banca le are cu țările respective și de mărimea fondurilor proprii ale băncii, astfel încât să se respecte norma de solvabilitate a băncii.

Administrarea riscului de țară constă în folosirea unor tehnici specifice care dau voie băncilor să își gestioneze sau să-și acopere pierderile înainte ca banca să și le suporte efectiv. Una dintre tehnicile de acoperire a riscului constă în restructurarea portofoliilor de creanțe, realizată prin schimbarea de către bancă a naturii portofoliului de credite în ansamblul său.

Riscul operațional

Riscul operațional este definit de către Ioan I. Trenca ca fiind acel risc „determinat de utilizarea unor procese, sisteme și resurse umane inadecvate sau care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de evenimente sau acțiuni externe.” Riscul operațional repezintă capacitatea unei bănci de a furniza servicii financiare într-un mod profitabil.

Riscul operațional este unul dintre cele mai vechi tipuri de riscuri cu care banca se confruntă. Riscul operațional include și riscul legal. Băncile noi pe piață se lovesc de riscul operațional mai înainte de a acorda primul credit sau de a realiza prima tranzacție.

Riscul operațional apare în momentul când o societate bancară sau o companie decide să își folosească angajații și aplicațiile în derularea activității sau constituie subiectul unor factori externi și din cauza aceasta acest risc apare înaintea riscului de credit sau a riscului de piață.

În vederea calculării cerințelor de capital pentru acoperirea riscului operațional, fiecare instituție de credit poate să își aleagă una dintre următoarele abordări:

Abordrea de bază – această abordare presupune aplicarea unei cote de 15% asupra venitului global al băncii pentru ultimele trei exerciții financiare;

Abordarea standard ;

Abordare standard alternativă;

Abordarea avansată.

Fiecare instituție de credit trebuie să dețină în permanență fonduri propri în vederea acoperirii riscului operațional la care este expus. În ceea ce privește determinarea cerințelor de capital pentru acoperirea riscului operațional pot să utilizeze abordarea de bază sau pot să utilizeze abordarea standard, abordarea standard alternativă și abordarea avansată doar cu aprobarea Băncii Naționale a României.

Măsuri de gestiune a riscurilor bancare

În România, fiecare instituție de credit, conform Regulamentului B.N.R cât și al C.N.V.M trebuie să ia măsuri de gestionare pentru următoarele riscuri semnificative: riscul de credit, riscul rezidual, riscul din securitizare, riscul de concetrare, riscul de piață, riscul de lichiditate, riscul de rată a dobânzii ce apare din activitățile care sunt în afara portofoliului de tranzacționare, riscul operațional.

Intituțiile de credit trebuie să implementeze:

Sisteme de evaluare și gestiune în ceea ce privește riscul ratei dobânzii care apare din posibilele modificări ale ratelor de dobândă și care ar putea afecta activitățile unei instituții de credit care sunt în afara portofoliului de tranzacționare;

Politici și procese pentru evaluarea și gestiunea expunerii la riscul operațional, inclusiv la evenimente cu frecvență redusă și impact negativ major.

În afară de riscurile de credit, de piață și cel operațional, verificarea și evaluarea efectuată de Banca Națională a României în aplicarea prevederilor O.U.G nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, va include următoarele:

Rezultatele simulărilor în condiții de criză efectuate de instituțiile de credit care aplică abordarea bazată pe modelele interne de rating;

Expunerea la riscul de concetrare și gestionarea acestui risc de către instituțiile de credit, inclusiv conformarea acestora cu cerințele Regulamentului B.N.R-C.N.V.M nr. 16/21/2006 ce are în vedere expunerile mari ale instituțiilor de credit și firmelor de investiții;

Soliditatea, caracterul adecvat și modalitățile de aplicare ale politicilor și procedurilor implementate de instituțiile de credit pentru gestionarea riscului rezidual care este asociat cu aplicatrea tehnicilor de reducere a riscului de credit identificat;

Adecvarea fondurilor proprii deținute de către o instituție de credit în relație cu activele securitizate ținând seama de substanța economică a tranzacției, inclusiv nivelul de transfer a riscului realizat;

Expunerea la riscul de lichiditate și gestiunea acestui risc de către instituțiile de credit;

Rezultatele simulărilor în condiții de criză efectuate de către instituțiile care utilizează un model intern pentru a calcula cerințele de capital la riscul de piață;

Impactul efectelor de diversificare și modul în care acestea sunt luate în considerare în sistemul de măsurare a riscurilor.

CAPITOLUL 3. ACORDUL INTERNAȚIONAL BASEL

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel

Băncile au o funcție vitală în economie. Ele au acces ușor la fonduri prin atragere de depozite, emiterea de titluri de credit sau împrumut pe piețele interbancare. Fondurile colectate sunt investite în activele riscante pe termen scurt și pe termen lung, care constau în principal în credite pentru diverși agenți economici (companii, guverne, etc.).

Supravegherea și reglementarea bancară sunt recunoscute ca și o soluție pentru a oferi atât băncilor cât și economiei naționale siguranță și stabilitate. Pentru a garanta sistemului bancar securitate și stabilitate, sistemul de reglemetare acționează numai sub aspect legislativ, și anume de a organiza normele necesare în deplinirea unor obiective. Principala latură a reglementărilor în acțiune o reprezintă activitatea organelor de supraveghere bancară. Aceste organe de supraveghere bancară sunt destinate să asigure aplicarea în cele mai bune condiții a reglementărilor, și anume să supravegheze și să controleze, activitate care poate fi esențială în îndeplinirea obiectivelor propuse.

Fiecare țară și-a dezvoltat un sistem de supraveghere bancar patronat de către autoritatea monetară – Banca Centrală a fiecarei țări. Cu timpul, preocuparea pentru îmbunătățirea dezvoltării economice și politice la scară internațională s-a concetrat în Grupul celo 10 țări industrializate, care au depistat rolul pe care îl pot deține băncile în siguranța și energia relațiilor economice internaționale.

La începutul anilor 1980, pe plan internațional, sunt remarcate preocupări în ceea ce privește domeniul stabilirii cadrului general al administrării riscurilor bancare. Rolul central în cazul acestei preocupări îi revine Comitetului de la Basel. Acesta nu deține nici o autoritate supranațională formală de supraveghere, iar concluziile sale nu dețin și nu doresc să aibe putere legală vreodată.

Comitetul de supraveghere bancară de la Basel a luat naștere la sfârșitul anului 1974 sub îndoielile Băncii Reglementărilor Internaționale (BIS), scopul principal fiind asigurarea stabilității financiare precum și cea monetară în cele mai dezvoltate 10 țări. Obiectivele principale propuse au fost:

Determinarea unor reglementări cu privire la capitalul minim al băncilor necesar

acoperiirii riscurilor;

Îmbunătățirea calității managemetului riscului.

Comitetul de la Basel a fost creat ca un forum în care reprezentanții supraveghetorilor bancari, și anume experții Băncilor Centrale se întâlnesc având ca scop:

Discutarea problemelor elementare de interes comun;

Împărtășirea celor mai bune practici;

De a învăța unul de la altul și să schimbe informațiile privind tehnicile de operare bancară în fiecare dintre țări.

Comitetul de supraveghere bancară Basel are ca și obiectiv promovarea stabilității și sănătății sistemelor bancare naționale, dar și a relațiilor interbancare internaționale. Acest Comitet a fost creat să formuleze un acord pe care membrii Comitetului îl vor aplica în țările lor. Normele stabilite în fiecare țară, în condițiile specifice ale fiecăreia, vor deține o orietare comună și vor asigura concurența și complementaritatea în ambientul internațional, ajutând la stabilitatea relațiilor interbancare pe plan mondial.

Comitetul de la Basel se remarcă tot mai intens în ultimul deceniu al secolului XX ca un procedeu mondial în supravegherea bancară dar și în orietarea activităților bancare. În anul 1997, Comitetul de la Basel a emis „25 de principii esențiale pentru supravegherea bancară” care conține cerințele minime pentru un sistem de supraveghere bancară eficient. Aceste principii sunt organizate astfel:

Premise pentru supravegherea bancară efectivă;

Reglementări prudențiale și cerințe;

Structură și autorizare;

Metode pentru efectuarea supravegherii bancare;

Puterile formale ale supravegherii;

Cerințe în domeniul informațional;

Băncile internaționale.

Toată această grupare dăruiește, atât în ansamblu cât și în fiecare parte, jaloane de bază în direcționarea activității bancare.

Acordul Internațional Basel I

În ceea ce privește adecvarea capitalului, acesta a devenit principalul obiectiv al activității Comitetului. La scurt timp după ce a fost creat Comitetul de la Basel, cele unsprezece state membre, cunoscute ca G-10, au început să discute un format standard pentru a asigura buna capitalizare a băncilor active pe plan internațional.

În 1988, membrii Comitetului de la Basel au introdus un sistem de măsurare a capitalului, cunoscut sub denumirea de „ Acordul Basel privind Capitatul – Basel I”.

Acest Acord privind Capitalul a fost concentrat asupra riscului de creditare, având ca și scop să asigure un nivel adecvat al capitalului în sistemul bancar internațional și să realizeze un sistem competitiv corect.

Acest acord a impus un standard de capital minim pentru bănci, și anume capitalul de bază trebuie menținut la un nivel mai mare de 8 % din expunerea băncilor. Această reglementare este cunoscută și sub denumirea de Norma lui Cook, care stabilește un raport minim de 8%, fiind calculat ca și raport între fondurile propii și activele ponderate în funcție de riscul care li se atribuie (între 0% și 100%). În cele din urmă, acest cadru nu a fost introdus numai în țările membre, ci și în celelalte țări cu bănci internaționale active.

În primul rând trebuie aminitit faptul că Basel I a fost creat pentru a promova armonizarea standardelor de reglementare și de adecvare a capitalului în statele membre ale Comitetului. Toate statele din G-10 sunt considerate de cele mai multe (dacă nu toate) organizațiile internaționale, piețe dezvoltate și, prin urmare, standardele stabilite în Basel I sunt adaptate la băncile care operează în cadrul acestor piețe.

În septembrie 1993, a fost emisă o declarație care avea rolul de a confirma faptul că toate băncile din țările în care s-a aplicat acest acord, îndeplinesc cerințele minime stabilite în acordul din 1988.

Acordul Basel I se împarte în patru „piloni” și anume:

Pilonul 1 : Elementele constitutive de capital;

Pilonul 2 : Ponderea riscului;

Pilonul 3 : Un raport standard de țintă –Norma lui Cook;

Pilonul 4 : Tranziția și implementarea acordurilor.

Pilonul 1 definește pe de o parte ce tipuri de capital sunt considerate rezervele băncii, iar pe cealaltă parte cât din fiecare tip de capital de rezervă poate deține o bancă.

Pilonul 2 face referire la activele ponderate după gradul de risc. Activele riscante se ponderează astfel:

0% – pentru numerarul din caseria băncilor, creditele acordate statului și autorităților centrale ale statului și sume de primit de la stat, titluri de împrumut ale statului;

20% – creditele acordate administrației locale a statului și organismelor guvernamentale, creditele care sunt acordate altori bănci și depozitele constituite la acestea;

50% – credite ipotecare;

100% – credite acordate clienților nebancari, imobilizări corporale, titluri de participare la capitalul unor societăți bancare.

Pilonul 3 face referință la un indicator de adecvare a capitalului în funcție de riscurile asumate de bănci. Acesta stabilește pe de o parte un raport obligatoriu de minim 8% între fondurile proprii în sens larg și activele ponderate, iar pe de altă parte trebuie să realizeze un raport minim de 4% între capitalul propriu și activul ponderat.

Pilonul 4 constă în punerea în aplicare a acordului de la Basel. Comitetul de la Basel a propus ca prevederile Acordului să fie implementate la începutul anului 1992 și, datorită faptului că nu existau sancțiuni pentru neconformare, foarte multe țări au introdus această prevedere în reglementările naționale, deoarece doreau să arate publicului și investitorilor alinierea la ceea ce considereau a fi cele mai bune practici pe plan internațional.

Acordul Internațional Basel II

Putem afirma faptul că Acordul Basel I și-a atins obiectivul privind punerea la dispoziție a autorităților de supraveghere a unui instrument suplimentar de consolidare a stabilității financiare, cu atât mai mult cu cât perioada în care a fost pus în aplicare s-a suprapus cu o perioadă de crize bancare.

Încă din anul 1999, Comitetul de la Basel a elaborat elementele de bază ale noului Acord Basel II, însă acesta a fost pus în practică la 1 ianuarie 2007, simultan în țările Uniunii Europene și în Statele Unite ale Americii. În ceea ce privește Europa, Basel II a fost adoptat sub forma a două directive, și anume:

2006/48/EC – pentru riscul de credit și cel operațional;

2006/49/EC – pentru riscul de piață și cel de contrapartidă.

Celelalte state din Uniunea Europeană și SUA au început să aplice Basel II tot la începutul anului 2007, băncile putând opta începând cu anul 2008 pentru variantele avansate privind riscul de credit și riscul de piață, după ce autoritățile de supraveghere își dau consimțământul cu privire la modelele informatice utilizate de acestea.

Acordul de Capital Basel II este un nou standard în vederea fixării cerințelor minime de capital pentru instituțiile de credi. Acest acord a fost creat pentru a fi aplicat doar de către marile bănci internaționale, situate în țările care dețin sisteme bancare dezvoltate, din cauza gradului ridicat de sofisticare și a costurilor foarte mari de implementare.

Diferența dintre Basel I și Basel II este semnificativă, atât în ceea ce privește riscurile care sunt luate în calcul, prin includerea riscului de piață și a cel operațional, cât și mijlocul de cuantificare a capitalului aferent acestor riscuri.

Față de vechiul acord, prin intermediul noului acord instituțiile de credit au devenit mult mai conștiente de riscurile procesului bancar a căror exprimare le poate afecta, punându-se accentul pe riscul de credit, riscul de piață și riscul operațional.

În comparație cu acordul din 1988, noul acord aduce următoarele noutăți, cum ar fi:

Basel II conține trei piloni, și anume:

Pilonul 1 face referință la reglementările privind calcularea capitalului necesar;

Pilonul 2 se referă la rolul deținut de către autoritățile de supraveghere;

Pilonul 3 care se referă la cerințele mai extinse privind transparența modelelor folosite de

instituțiile de credit pentru administrarea riscurilor.

Elaborarea unui mod de calcul a cerințelor de capital care se bazează pe senzitivitate ridicată la risc, care pune accentul într-o mare măsură pe propriu sistem de măsurare a riscului al instituțiilor de credit.

Instrumentele de atenuare a riscului se bucură de o recunoaștere mai extinsă.

Introducerea unor cerințe de capital suplimentare pentru riscul operațional.

Elementele care nu s-au modificat în noul acord sunt următoarele:

nivelul minim al capitatului este de 8%;

definiția cerințelor de capital;

modul de calcul al riscului de piață.

Pilonul 1 aprobă băncilor ca pentru calcularea riscului de credit să aleagă între trei opțiun, cum ar fi:

Abordarea standard care folosește ratingurile externe și două opțiuni bazate pe ratingurile interne;

Abordarea de bază;

Abordarea avansată.

În ceea ce privește riscul de piață acesta nu suferă modificări în noul acord, ci se menține atât varianta standarizată care este bazată pe elementele furnizate de autoritatea de supraveghere, cât și varianta bazată pe modelele interne, respectiv pe metoda VaR (Value at Risk).

Basel II prevede suplimentarea cerințelor de capital pentru instituțiile de credit pentru acoperirea riscului operațional, acesta fiind definit ca și pierderea posibilă rezultând din deficiente privind sistemele interne, activitatea umană și șocurile externe. În cazul acesta, Basel II stabilește trei abordări în ceea ce privește calculul cerințelor minime de capital, respectiv „metoda indicatorului de bază, metoda standarizată și metoda măsurărilor interne avansate, cu grade progresive de complexitate”.

Pilonul 2 reprezintă un set de principii de bază pentru activitatea de supraveghere a introducerii Acordului Basel II. În mare, aceste principii de bază sunt:

Evaluarea riscului reprezintă obligația instituției de credit;

În ce privește activitatea de supraveghere, aceasta trebuie să evalueze modelele interne ale instituției de credit, strategia de administrare a riscului și modul de calcul a cerințelor minime de capital;

În orice moment, instituția de credit trebuie să aibe un nivel de capital peste nivelul cerințelor minime;

Autoritatea de supraveghere poate cere oricând instituției de credit să își crească capitalul atunci când consideră că riscurile la care banca este expusă nu sunt acoperite în mod corespunzător de capitalul existent.

În ce privește pilonu 3, abordarea Basel se referă la faptul că disciplina de piață se stabilește și prin presiunea pe care jucătorii de pe piață, și anume clienții și celelalte instituții de credit, o pun asupra băncilor pentru o conduită prudentă privind administrarea riscului. Pentru ca această presiune să se poată demonstra, este util o transparență crescută. Din cauza aceasta, instituțiilor de credit li se cere să furnizeze atât autorităților de supraveghere cât și publicului larg, informații amănunțite, de natură atât cantitativă cât și calitativă privind riscurile asumate, capitalul, precum și politicile și procedurile privind administrarea riscurilor.

Atât Acordurile Basel I cât și Basel II, prin cerințele emise, au ajutat la o mai bună capitalizare a băncilor, însă din cauza vitezei atât de mari a schimărilor survenite în mediul economic și bancar s-a simțit nevoia unor noi politici prudențiale mai complexe, care au condus la decizia de a crea un nou acord, respectiv Acordul Basel III.

Acordul Internațional Basel III

La sfârșitul anului 2009, Comitetul de Supraveghere Bancară Basel a publicat două documente consultative: primul este „Consolidarea rezidenței sectorului bancar” – despre acest document s-a scris atât în presă cât și pe internet, folosindu-se cu titlul de „Basel III”; iar al doilea document portă numele de „Cadrul internațional pentru măsurarea riscului de lichiditate a standardelor și de monitorizare”.

Acordul de capital Basel III implementează cerințe de capital cantitative și calitative extinse, precum și noi cerințe de lichiditate, o verificare a riscului de credit al contrapărții și un indicator de îndatorare pentru băncile care fac parte din țările membre ale Comitetului de la Basel.

Basel III are ca și obiectiv diminuarea probabilităților și severitatea unor crize viitoare. Îndeplinirea acestui obiectiv va necesita anumite costuri care provin dintr-un capital de reglementat și cerințe mai puternice de lichiditate, o supraveghere bancară mai intensă și mai bună. Noile reglementări aduse de acest acord ar putea duce la scăderea interesului instituțiilor de credit în ceea ce privește finanțarea, reprezentând o provocare pentru capacitatea industriei bancare de a crea profit.

În ce privește noile standarde Basel III, acestea se deosebesc de standardele Basel I și Basel II, prin faptul că dețin o sferă de acoperire mai mare și că măsurile sunt atât microprudențiale, cât și macroprudențiale.

Basel III = Basel II consolidat + Cadrul macroprudențial

Cadrul microprudențial („Pure” Basel III Framework ) conține următoarele:

→ Creșterea cantității și calității capitalului;

→ Acoperirea adecvată de risc (pentru portofoliul de instrumente finaniciare – tranding book, riscul de credit de contrapartidă, securizarea);

→ Management și expuneri consolidate privind riscurile;

→ Standarde globale de lichiditate.

Cadrul macroprudențial ( Wider Basel III Framework ):

Asigurarea stabilității în timp (prociclicitate):

» Cheltuieli de capital anticiclic;

» Reguli de conservare a capitalului pentru amortizările de capital mai

puternice;

» Provizionarea dinamică.

Asigurarea stabilității la fiecare moment de timp:

Cheltuieli pentru capitalul sistemic;

Tratament specific pentru băncile importante sistemic.

Rata de leverage.

CAPITOLUL 4.IMPLEMENTAREA ACORDULUI INTERNAȚIONAL BASEL ÎN SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

Sistemul de supraveghere bancară din România

În România, exercitarea supravegherii bancare se realizează de către Banca Națională a României pe baza raportărilor de prudență bancară cerute de legile aflate în vigoare și prin realizarea unor inspecții la sediile băncilor, ale sucursalelor, precum și la alte sedii secundare ale băncilor. Conform legilor, băncile sunt obligate să îngăduie personalului împuternicit al Băncii Naționale pentru realizarea controlului, examinarea evidențelor conturilor și operațiunilor, precum și să furnizeze acestuia toate informațiile și documentele legate de administrare, controlul intern și operațiunile băncilor.

Atribuțiile principale ale Băncii Naționale a României sunt următoarele:

Emiterea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

Autorizarea, reglementarea și supravegherea atentă a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea unei bune funcționări a sistemelor de plată pentru a asigura stabilitatea financiară;

Emiterea de monede și bancnote;

Supravegherea și stabilirea regimului valutar;

Administrarea rezervelor internaționale ale României.

Acordul de la Basel II – implicațiile sale asupra sistemului bancar Românesc

Acordul de Capital din 1988, Basel I, avea ca și obiectiv principal asigurarea convergenței reglementărilor prudențiale cu privire la riscul de credit și riscul de piață, dar fără să se pună accentul și pe stabilitatea financiară. În ce privește principalele domenii reglementate de către Basel I, acestea sunt:

Reglementarea cerințelor de capital pentru riscul de credit și cel de piață;

Stabilirea elementelor componente pentru determinarea fondurilor proprii necesare băncilor;

Introducerea supravegherii de bază consolidată a instituțiilor de credit;

Asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea procedurilor de control intern și a principiilor de guvernanță corporativă.

Cauzele care au dus la implementarea noului Acord Basel II au fost:

Cadrul insuficient de felxibil pentru a surprinde întreg spectrul profilului de risc al insitutțiilor de credit;

Nu întrevede modalități și proceduri complexe de supraveghere a instituțiilor de credit.

La începutul anului 2007, băncile din România trebuiau să se adapteze la regulile europene de acoperire a riscului, fapt care a dus la determinarea unor costuri pentru acestea. Supunerea sistemului bancar, aflat sub supravegherea B.N.R, la acordul internațional Basel II, a presupus evaluarea în detaliu, de către fiecare bancă, a tuturor riscurilor care pot să conducă la pierderi financiare și să-și stabilească ca atare capitalul.

Una dintre principalele provocări la nivelul sectorului bancar o reprezintă implementarea cerințelor Acordului Basel II.

Pentru realizarea implementării acestor cerințe, Banca Națională a României a stabilit o strategie care s-a desfășurat în patru etape:

Etapa 1 s-a desfășurat în perioada mai-noiembrie 2005, perioadă în care a avut loc inițierea dialogului și schimbul de informații cu sistemul bancar, în cadrul căreia activitățile principale au fost următoarele:

Stabilirea unei evaluări generale a instrumentelor de management al riscului și priceperea poziției instituțiilor de credit în ceea ce privește opțiunile de standard sau cele bazate pe modelele interne;

Stabilirea și informarea dialogului cu alte autorități naționale, cum ar fi Ministerul de Finanțe Publice, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, dar și cu alte autorități internaționale, și anume autoritățile de supreveghere din alte state membre;

Etapa a 2-a derulată în perioada decembrie 2005- mai 2006. Aceasta etapă a urmărit dezvoltarea mijloacelor pentru realizarea supravegherii sistemului bancar, conform standardelor impuse de către Noul Acord de Capital. În această perioadă eforturile sunt centralizate pe următoarele domenii:

Transpunerea în cadrul legislativ național a Directivelor europene;

Introducerea activităților de supraveghere dintre sediul Băncii Centrale (off-site) spre sediile instituțiilor de credit (on-site), cu scopul verificării pregătirii implementării prevederilor Acordului;

Garantarea premiselor stabilității financiare în perioada aplicării Acordului Basel II;

Etapa a 3-a s-a desfășurat în iunie – octombrie 2006, când a avut loc procesul de validare de către Banca Națională a României a modelelor interne de rating folosite de instituțiile de credit în vederea evaluării clienților și a portofoliului de credite existente.

Ultima sau etapa a 4-a a început din ianuarie 2007 și face referință la procesul de verificare a aplicării acordului în sectorul bancar.

Toate aceste patru etape au ca și obiectiv final pregătirea sistemului financiar românesc în scopul asigurării condițiilor necesare implementării Acordului Basel II.

Măsurile la care Banca Națională a României a apelat pentru implementarea Acordului Basel II sunt următoarele:

Cadrul legislativ:

Preluarea și transpunerea în legislația românească a celor două Directive europene;

Cadrul instituțional:

Banca Centrală:

Specializarea personalului;

Dezvoltarea bazelor de date privind creditele;

Autoevaluarea capacității de supraveghere (Pilonul 2);

Evaluarea impactului evoluțiilor macroeconomice asupra stabilității financiare.

Instituțiile de credit:

Includerea noilor cerințe în strategiile și politicile interne;

Dezvoltarea practicilor de guvernanță corporativă;

Reconfigurarea obiectivelor în domeniul clientelei și al produselor bancare.

Cadrul relațional

Colaborarea între B.N.R, M.F.P, C.N.V.M, C.A.F.R , A.R.B;

Acorduri de cooperare cu autoritățile de supraveghere din statele de origine ale instituțiilor de credit care dețin filiale în România;

Întărirea colaborării la nivel regional privind experiența în implementarea Basel II;

Dezvoltarea agențiilor naționale de rating.

Implementarea cerințelor Acordului Basel II aduce câteva avantaje. Aceste avantaje sunt:

Diversificarea metodelor de evaluare a riscurilor și stabilirea cerințelor de capital,

începând de la un nivel simplificat ajungându-se la un nivel sofisticat;

Stimulează transparență și disciplina pe piață;

Formarea resurselor umane în vederea folosirii eficiente a procedurilor de evaluare

a agențiilor de rating;

Urmăresc specificul fiecărei instituții de credit și profilul de risc pe care aceasta îl

prezintă;

Conduce la dezvoltarea pieței agențiilor de rating.

Dezavantajele noilor cerințe prudențiale ale Acordului Basel II presupune alocare de resurse umane și financiare suplimentare și determină costuri care pe termen mediu vor fi echilibrate prin diminuarea cerințelor de capital.

Odată cu implementarea acestui Acord Basel II se nasc și anumite opinii care consideră că băncile mici pot să fie eliminate de pe piața românească, deoarece nu sunt pregătite suficient pentru a aplica prevederile Acordului în domeniul bancar, ele putând fi obligate de către B.N.R să-și majoreze capitalul social. Astfel aceasta ar putea genera o discriminare pe piața bancară favorizând băncile mari.

Indiferent de opiniile legate de efectele pe care le are Acordului Basel II asupra economiei și a băncilor din România, obiectivele lui sunt mai potrivite și mai actualizate decât cele ale Acordului Basel I, și anume:

Asigură un cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital, adecvat profilului de risc al insituțiilor de credit;

Crează premise pentru stabilirea sistemului financiar.

Evaluarea riscului și a performanței în sistemul bancar din România

Acordul Basel II – determinarea cerințelor minime de capital pentru acoperirea riscurilor bancare

În România fiecare instituție de credit este obligată să mențină un nivel adecvat al fondurilor proprii în scopul asigurării stabilității și a siguranței activității desfășurate.

Fondurile proprii ale instituțiilor de credit, conform Anexe nr.2, sunt alcătuite din fonduri proprii de nivel 1 și fonduri proprii de nivel 2. Fiecare instituție de credit are obligația să raporteze lunar Băncii Naționale a României atât nivelul cât și componența fondurilor proprii la nivel individual pe baza datelor aflate în evidența contabilă și a datelor extracontabile.

Un nivel adecvat al indicatorilor de capitalizare pentru instiuțiile de credit reprezintă o garanție în păstrarea stabilității sistemului financiar în ansamblu, dat fiind faptul că aceasta reprezintă cea mai importantă componentă a pieței financiare române.

Înainte ca România să adere la Uniunea Europeană, standardele de adecvare a capitalului aplicabile instituțiilor de credite erau conform cu cerințele Acordului Basel I. Aceste cerințe impuneau ca fondurile proprii ale instituțiilor de credit să dețină o valoare minimă de 12% din volumul activelor ponderate în funcție de risc. Activele din bilanțul instituțiilor de credite erau evaluate în funcție de risc, în patru categorii. Aceste categorii sunt prezentate mai în detaliu în Anexa nr.3.

Începând cu anul 2008, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, instituțiile de credit raportează indicatorul de solvabilitate conform cu principiile Acordului Basel II, reglementate prin Regulamentul B.N.R – C.N.V.M nr.13/18/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru instituțiile de credit și firmele de investiții. Aceste cerințe impuneau instituțiilor de credit din România să mențină un nivel al fondurilor proprii care să se afle în permanență la un nivel cel puțin egal cu suma cerințelor de capital pentru riscul de credit, riscul de poziție, riscul de credit al contrapartidei, riscul valutar, riscul de marfă, riscul de decontare, riscul de reducere a valorii creanței aferente întregii activități și riscul operațional. Aceste cerințe de capital sunt diferite în funcție de abordările alese de fiecare instituție de credit în parte, respectiv: abordarea standard, abordarea de bază abordarea, standard alternativă și abordarea avansată. Valoare minimă reglemetată a raportului de solvabilitate, începând cu anul 2008, este de 8%.

Impactul Basel III asupra sistemului bancar din România

Datorită deficiențelor Acordului Basel II, prezentate în Anexa nr.4, s-a realizat trecerea la noile reglementări ale Acordului Basel III, implementate în țara noastră de către Banca Națională a României.

Noile reglementări ale Acordului Basel III ar putea duce la scăderea interesului instituțiilor de credit în ceea ce privește finanțarea, deoarece aceasta reprezintă o provocare inclusiv în ceea ce privește capacitatea industriei bancare de a realiza profit. Una dintre provocări o reprezintă adaptarea grupurilor la cerințele de solvabilitate și lichiditate impuse de prevederile Basel III. Adaptarea treptată la cerințele de capital nu scoate în evideță, în prima fază, probleme legate de necesarul de capitalizare la nivelul sistemului bancar.

În anul 2012 potrivit estimărilor realizate de Banca Națională a României, nivelul actual de capitalizare aprobă implementarea noilor cerințe de capital potrivit Basel III, în condițiile în care, la data de 31 decembrie 2012 fondurile proprii de nivel 1, cu o pondere de 92%, dețin poziția dominantă în totalul fondurilor proprii aferente băncilor persoane juridice române.

Față de Basel II, Basel III stabilește noi cerințe de capital pentru instituțiile de credit, unind practicile europene și introducând managementul lichidității la nivel de grup.

Potrivit Anexei nr.5, cerințele cu privire la nivelul minim al rezervei de capital comun a crescut cu 2,5% fața de Basel II, iar în ce privește nivelul minim al capitalului de rang 1 pentru activele ponderate în funcție de risc acestea au crescut cu 2% în comparație cu Basel II, rata capitalului total rămânând aceeași, adică 8%.

Basel III mai implementează și rezerve suplimentare de capital, cum ar fi o rezervă obligatorie de conservare a capitalului de 2,5%, precum și o rezervă de capital anticiclică – aceasta fiind facultativă. Scopul acestora este de a permite autorităților naționale să ceară un capital suplimentar de 2,5% în perioade de creștere a creditului.

În perioada 2013-2015 se prevede ca noile cerințe de reglementare în situația de continuitate a activității – capitalul comun de rang 1, cât și capitalul de rang 1- să se pună în aplicare. În ce privește noile ajustări prudențiale, acestea vor fi introduse progresiv, într-un ritm de 20% pe an începând din anul acesta ( 2014) pentru a putea atinge în 2018,100%.

Sistemul nostru bancar deține în continuare rezerve consistente de capital, indicatorul de solvabilitate situându-se la 15% în martie 2013.

Deși impactul cerințelor Acordului Basel III asupra societăților bancare din țara noastră este considerat a fi limitat, Mariana Nedelcu propune unele măsuri care pot fi adoptate de către societățile bancare în scopul îndeplinirii noilor cerințe. Aceste măsuri sunt:

Reorganizarea elementelor bilanțiere ale societăților bancare.

La nivelul instituțiilor de capital, un nivel important al impactului Basel III rezultă din deducerile de capital. Noile cerințe de calitate a capitalului sunt diferite de cele impuse de Basel II prin faptul că la nivelul societăților bancare este necesar să se deducă:

Capitalul filialelor de asigurări care depășesc un prag de 10 procente, reducând posibilitatea de a refolosi o mare parte din acest capital în activitatea bancară a entității consolidate;

Valoarea oricărui beneficiu definit a activelor fondului de pensii;

Investițiile în instituțiile financiare negociabile peste nivelul de 10 procente.

Revizuirea indicatorilor de profitabilitate

În revizuirea produselor și serviciilor oferite clienților, instituțiile de credit iau măsuri în următoarele direcții:

Analiza nivelului de satisfacere a necesității clienților de către produsele și serviciile oferite acestora;

Îmbunătățirea parametrilor atât produselor cât și serviciilor a căror grad de satisfacere este mediu, astfel încât să mențină relația cu clienții;

Creșterea ponderii produselor și serviciilor care dețin un grad înalt de profitabilitate în relația cu clienții, fapt care duce la contribuirea eficientizării activității bancare;

Promovarea și lansare unor produse care îmbină creditarea cu factorul de economisire, atrăgând astfel fonduri de la persoane fizice și juridice.

O mai bună guvernanță corporativă la nivelul societăților bancare

Criza care s-a declanșat în sectorul financiar – bancar a adus la suprafață deficiențe la nivelul guvernanței corporative. Această criză a arătat lipsa de eficacitate a principiilor guvernanței corporative în sectoul bancar, realizată de:

Sfera de aplicare prea largă;

Nedefinirea și lipsa unei separări clare a rolurilor și responsabilităților în cadrul instituțiilor de credit;

Creșterea încrederii în sistemul bancar

Încrederea pe care o dețin partenerii din domeniul de afaceri asupra sistemului bancar este foarte importantă reprezintă o valoare intangibilă pe care fiecare instituție de credit o are și care în final are un impact asupra nivelului de profitabilitate al societății bancare.

Obiectivul prioritar al Basel III, în perioada în care societățile bancare se confruntă cu criza financiară, este de a menține și de a accentua profitabilitatea la nivelul sistemului bancar. Fiecare societate bancară ar trebui să ia măsuri în scopul:

Ordonarea proceselor interne ale societăților bancare cu reglementările impuse de Acordul Basel III;

Implementările cerințelor Basel III în scopul optimizării proceselor de management al riscurilor și asigurărilor;

Optimizarea procesului de verificare a gradului de adecvare a capitalului la nivelul instituției de credit.

Scopul acordului Basel III este de a oferi pe piață o imagine mai bună a lichidității instituțiilor de credit cu privire la riscurile asumate, creditând.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Spre un acord Basel IV?

După cum am prezentat mai sus, sistemul bancar românesc se confruntă cu o varietate de riscuri, unele mai mici, altele mai mari. Adevărat este faptul că odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007, băncile sunt obligate să adopte metodele și procedeele propuse de către Comitetul de Supraveghere bancară de la Basel privind managementul riscului și să le pună în aplicare. Referitor la riscurile cele mai mari cu care instituțiile bancare se confruntă, respectiv riscul de credit și cel operațional, este de precizat următoarele:

Pentru a preveni riscul de credit, băncile trebuie să aibe în vedere, în analiza dosarelor de credit, istoricul clientului cu alte societăți bancare, cât și cu banca la care aplică pentru credit;

Odată cu adoptarea Acordului Basel II, fiecare bancă trebuie să dețină baze de date cu privire la istoricul tranzacțiilor realizate de clienți;

În acordarea creditelor trebuie avut în vedere și domeniul de activitate a clientului, iar în programele de scoring trebuie să se acorde și note în funcție de gradul de risc pe care îl are activitatea respectivă.

Comitetul de la Basel, care lucrează în cadrul Băncii Reglementărilor Internaționale au introdus un număr de recomandări în ceea ce privește administrarea riscurilor în cadrul activității bancare, numindu-l Basel. În anul 1988, este emis Acordul Basel I, care conține principii de administrare a riscului de credit.

În urma evaluărilor realizate de către Banca Reglementărilor Internaționale (BRI) și Comisia Europeană (CE) au ajuns la concluzia că Basel I reprezintă un cadru insuficient de flexibil pentru a putea surprinde întreg spectrul profitului de risc al instituțiilor de credit, datorită faptului că utilizau un număr restrâns al ponderilor de risc de credit pentru expunerile băncilor (și anume 0%, 20%, 50% și 100%), precum și instrumentele de reducere a riscului de credit nu sunt destul de dezvoltate.

Din cauza transformărilor suferite de piețele financiare, s-a simțit nevoia unui nou acord care să conțină un set nou de standarde cu privire la cerințele minime de capital și să acorde băncilor posibilitatea de a-și utiliza metodele proprii în estimarea și gestionarea riscului. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană , a intrat în vigoare noul acord, Basel II.

În comparație cu acordul Basel I și Basel II, Basel III propune mai multe standarde suplimentare de capital, pârghii și lichiditate (după cum se poate observa în Anexa nr.7) consolidând reglementarea, supravegherea și managementul riscului sectorului bancar.

Anul trecut, Comitetul de la Basel a admis în mod neașteptat faptul că Acordul Basel III, a devenit poate prea complex nu numai pentru bănci și majoritatea investitorilor, dar și pentru majoritatea Băncilor Centrale de Supraveghere.

S-a ajuns la concluzia și este, de asemenea, recunoscut faptul că neglijarea riscului poate fi o temă cheie în ceea ce privește recenta criză finanicară. Varietatea problemelor unor instituții de credit, precum și neglijarea riscului poate duce la asumarea riscului masiv de către investitorii care nu reușesc să aprecieze expunerile referitoare la anumite investiții – cu toate acestea îmbunătățirea managementului nu este sufiecient.

În legătură cu discursul din iulie 2013, intitulat „Cadrul de reglementare: echilibrarea riscului sensibilitate, simplitate și comparabilitate”, Comitetul de Supraveghere bancară de la Basel își exprimă dorința de regândire a metodologiei ponderii activului în funcție de risc pentru măsurarea riscului. Toate comentariile pronunțate la data de 11 octombrie 2013, cât și dezbateriile care au avut loc, dau de înțeles faptul că, Comitetul de la Basel este în curs de elaborare a unui nou acord, și anume Basel IV.

Comitetul de la Basel cere bănciilor și comitetului de reglementare să ia în considerare modalități de îmbunătățire a acordului Basel III, cu scopul de a obține simplitate, sensibilitate la risc și compatibilitatea acordului Basel III în diferite bănci la nivel mondial. Mulți dintre oameni se luptă cu privire la înțelegerea formulelor de capital prezente în Basel III și , mai ales ceea ce intră în calcului activelor ponderate la risc (RWA) care fac parte din formule. De asemenea este dificil de a compara activele ponderate la risc a unei bănci cu o altă bancă și de a știi cu adevarat ce spune despre riscul băncii în comparație cu alta.

În timp ce încercarea Comitetului este lăudabilă, democrația poate fi periculoasă. Nu prezintă nici o îndoială faptul că, deoarece comitetul a solicitat comentarii, următoarea versiune de Basel este probabil să fie chiar mai complexă. Acest lucru s-a întâmplat în tranziția de la Basel I la Basel II și apoi la Basel III. Comitetul de la Basel are acum 27 de membrii, fiecare dintre ei vor face recomandări în funcție de sistemul bancar al țării proprii.

În ceea ce privește complexitatea Acordului Basel, aceasta afectează nu doar băncile, ci și autoritățile de reglementare bancară. Este importat să realizăm faptul că în Basel II și Basel III, calculele de capital sunt dificile și necesită modele matematice sofisticate.

Fiecare standard nou de Basel încearcă să corecteze erorile și consecințele nedorite ale versiunii anterioare. Dar în loc de a aduce rezultate mai bune, fiecare versiune nouă a fost mult mai complicată și mai puțin eficace decât ultima. Cel mai îngrijorător este faptul că fiecare versiune nu a reușit să ofere suficient capital real de a absorbi șocurile neprevăzute ale economiei.

Încă o data, într-un efort de a remedia defectele versiunilor anterioare, Basel III are menirea de a crește cantitatea și calitatea capitalului în bilanț. Unii rămân încrezători că Basel III atribuie să corecteze ponderile de risc pentru categoriile de active, dar din pacate, ponderile sunt mai obscure decât oricând și, prin urmare, chiar ma puțin folositoare. În ciuda promisiunilor legate de nivelul mai mare al capitalului și calitatea mai bună a acestuia, nivelul minim prevăzut de Basel legat de efectul de levier este doar de 3 %, aproximativ același ca a celor mai mari bănci din Statele Unite atunci câns a izbugnit criza.

Basel III oferă o complexitate mai mare și , prin urmare, noi oportunități de a eluda sistemul. Dar aceasta nu oferă certitudinea că băncile vor fi bine capitalizate atunci când criza financiară la lovi din nou.

BIBLIOGRAFIE

Balin, Brayan J., „Basel I, Basel II, and Emerging Markets: A Nontechnical Analysis”, The Johns Hopkins University School of Advanced International Studies (SAIS), Washington D.C 20036, USA;

Basno, Cezar; Dardac, Nicolae, „Management bancar”, Editura Economică, București 2002;

Bențe, Corneliu, „Gestiunea și contabilitatea instituțiilor de credit”, Oradea 2013;

Bențe, Corneliu, „Gestiunea modernă a riscurilor bancare în contextul dezvoltării pieței asigurării creditului”, Editura Universității din Oradea, 2011;

Căpraru, Bogdan, „Activitatea Bancară. Sisteme, operațiuni și practici”, Editura C.H.Beck, București, 2010;

Dardac, Nicolae; Barbu, Teodora, „Monedă, bănci și politici monetare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005;

Dedu, Vasile, „Gestiune și audit bancar”, Editura Economică, București, 2008;

Dedu,Vasile, „Gestiunea bancară – Culgere de aplicații”, Editura Economică, București 2010;

Dedu, Vasile, „Management Bancar”, Editura Mondan, București, 1997;

Dedu,Vasile; Bistriceanu, Gabriel, „Gestiune bancară”, Editura Economică, București, 2010;

Filip, Gheorghe et al., „Finanțe”, Editura Junimea, Iași, 2002;

Gergescu-Golosoiu , Ligia, „Managementul riscului bancar”, cap.9 PDF;

Iosof, Susana și Gavri, Teodor, „Gestiunea riscului”, Editura Universitară, București 2013;

Mihai, I., „Tehnica și managementul operațiunilor bancare”, Editura Expert, București, 2003;

Nițu, Ion, „Managementul riscului bancar”,Editura Expert, București 2000;

Roșca, Teodor, „Monedă și credit”, Editura Casa de Editură- Sarmis, Cluj-Napoca,1996;

Roșca, Teodor, „Monedă și Credit”, Ediția a II-a, Revăzută, completată și actualizată, Editura ALTIP, Alba Iulia -2001;

Roxin, Luminița, „Gestiunea riscurilor bancare”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1997;

Stoica, Maricica, „Management bancar”, Editura Economica 1999, București;

Tarullo, Daniel K., „Banking on Basel. The Future of International Financial Regulation”, Peterson Institute for International Economics, Washington D.C, August 2008;

Trenca, Ioan I. , „Performanță și risc în bănci”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011;

Trenca, Ioan, I. ; Benyovszki, Annamaria, „Riscul portofoliului de credite bancare”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011;

Trenca, Ioan, I., „Metode și tehnici bancare”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2008;

Trenca, Ioan I. și Silivestru, Hadrian-Traian, „Managementul riscului operațional în bănci. Principii, reglementări , experiențe.”,Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011;

Turliuc, Vasile; Cocriș, Vasile, „Monedă și credit”, Editura ANKAROM, Iași 1997;

Ungurean, Pavel, „Bănci, burse și profit pe piața financiară: instituții și fonduri financiare”, Editura Dacia, Cluj- Napoca,2007;

Zăpodeanu, Daniela, „Operațiunile instituțiilor de credit”, Editura Universității Oradea, 2013;

Art.3 din Regulamentul B.N.R și al C.N.V.M nr.23/2006 privind criteriile tehnice referitoare la organizarea și tratamentul riscurilor, precum și criteriile tehnice utilizate de autoritățile competente pentru verificarea și evaluarea acestora;

Asociația Română a Băncilor, „Basel III”, http://www.arb.ro/proiecte/basel-iii.html – vizualizat la data de 05.05.2014;

Asociația Română a Băncilor, „Probleme în analiză”, http://www.arb.ro/aparitii-media/reglementarile-basel-iii-prioritatea-zero-pentru-sistemul-bancar.html – vizualizat la data de 05.05.2014;

Bank Of International Settlements, „The regulatory framework: balancing risck sensitivity, simplicity and comparability – discussion paper”, www.bis.org – vizualizat la data de 10.05.2014;

Prep. Univ. Drd. Daschievici, Anișoara Niculina, „Managementul riscului de lichiditate”, (Format PDF);

Nedelcu (Bunea), Mariana, „Impactul Basel III în performanța sistemului bancar românesc”, Mamagementul Internațional , Volumul XVI, Nr.1 (30), 2014, pag.161;

Lect.dr. Nețoiu, Lavinia Maria, „Acordul de la Basel II și implementările sale asupra băncilor din România”, Universitatea din Craiova, Finanțe- Provocările viitorului, Anul V, Nr.5/2006;

Dr. Nicolae Iordan – Constantinescu, „CRD IV – Implementarea la nivel European a cerințelor Basel III”, http://www.paneuropa.ro/doc/CRDIV.pdf – vizualizat la data de 02.05.2014;

Georgescu, Florin – Prim-viceguvernator BNR, „Basel II – O nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc!”, Sinaia 2005, format PDF, pag.19, www.bnr.ro – vizualizat la data de 03.05.2014;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006, privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1027 din data de 27 decembrie 2007;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, Publicată în Monitorul Oficial nr.1027, din 27.12.2006 , art.3;

Riscurile Bancare și Gestionarea acestora, Capitolul 4, ( format PDF );

Social Science Research Network, „Preparing for Basel IV (Whilst Commending Basel III): Why Liquidity Risks Still Present a Challenge to Regulators in Prudential Supervision”, www.ssrn.com – vizualizat la data de 10.05.2014;

Valladares, Mayra Rodriguez, „Are we on our way to Basel IV?”, www.americanbanker.com – vizualizat la data de 10.05.2014;

Bank for International Settlements, http://www.bis.org/bcbs/history.htm, vizualizat la data de 30.04.2014;

http://www.bnro.ro/Centrala-Incidentelor-de-Plati-(CIP)-718.aspx (vizualizat în data de 25.03.2014);

http://dexonline.ro/definitie/risc.

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

Balin, Brayan J., „Basel I, Basel II, and Emerging Markets: A Nontechnical Analysis”, The Johns Hopkins University School of Advanced International Studies (SAIS), Washington D.C 20036, USA;

Basno, Cezar; Dardac, Nicolae, „Management bancar”, Editura Economică, București 2002;

Bențe, Corneliu, „Gestiunea și contabilitatea instituțiilor de credit”, Oradea 2013;

Bențe, Corneliu, „Gestiunea modernă a riscurilor bancare în contextul dezvoltării pieței asigurării creditului”, Editura Universității din Oradea, 2011;

Căpraru, Bogdan, „Activitatea Bancară. Sisteme, operațiuni și practici”, Editura C.H.Beck, București, 2010;

Dardac, Nicolae; Barbu, Teodora, „Monedă, bănci și politici monetare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005;

Dedu, Vasile, „Gestiune și audit bancar”, Editura Economică, București, 2008;

Dedu,Vasile, „Gestiunea bancară – Culgere de aplicații”, Editura Economică, București 2010;

Dedu, Vasile, „Management Bancar”, Editura Mondan, București, 1997;

Dedu,Vasile; Bistriceanu, Gabriel, „Gestiune bancară”, Editura Economică, București, 2010;

Filip, Gheorghe et al., „Finanțe”, Editura Junimea, Iași, 2002;

Gergescu-Golosoiu , Ligia, „Managementul riscului bancar”, cap.9 PDF;

Iosof, Susana și Gavri, Teodor, „Gestiunea riscului”, Editura Universitară, București 2013;

Mihai, I., „Tehnica și managementul operațiunilor bancare”, Editura Expert, București, 2003;

Nițu, Ion, „Managementul riscului bancar”,Editura Expert, București 2000;

Roșca, Teodor, „Monedă și credit”, Editura Casa de Editură- Sarmis, Cluj-Napoca,1996;

Roșca, Teodor, „Monedă și Credit”, Ediția a II-a, Revăzută, completată și actualizată, Editura ALTIP, Alba Iulia -2001;

Roxin, Luminița, „Gestiunea riscurilor bancare”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1997;

Stoica, Maricica, „Management bancar”, Editura Economica 1999, București;

Tarullo, Daniel K., „Banking on Basel. The Future of International Financial Regulation”, Peterson Institute for International Economics, Washington D.C, August 2008;

Trenca, Ioan I. , „Performanță și risc în bănci”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011;

Trenca, Ioan, I. ; Benyovszki, Annamaria, „Riscul portofoliului de credite bancare”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011;

Trenca, Ioan, I., „Metode și tehnici bancare”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2008;

Trenca, Ioan I. și Silivestru, Hadrian-Traian, „Managementul riscului operațional în bănci. Principii, reglementări , experiențe.”,Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011;

Turliuc, Vasile; Cocriș, Vasile, „Monedă și credit”, Editura ANKAROM, Iași 1997;

Ungurean, Pavel, „Bănci, burse și profit pe piața financiară: instituții și fonduri financiare”, Editura Dacia, Cluj- Napoca,2007;

Zăpodeanu, Daniela, „Operațiunile instituțiilor de credit”, Editura Universității Oradea, 2013;

Art.3 din Regulamentul B.N.R și al C.N.V.M nr.23/2006 privind criteriile tehnice referitoare la organizarea și tratamentul riscurilor, precum și criteriile tehnice utilizate de autoritățile competente pentru verificarea și evaluarea acestora;

Asociația Română a Băncilor, „Basel III”, http://www.arb.ro/proiecte/basel-iii.html – vizualizat la data de 05.05.2014;

Asociația Română a Băncilor, „Probleme în analiză”, http://www.arb.ro/aparitii-media/reglementarile-basel-iii-prioritatea-zero-pentru-sistemul-bancar.html – vizualizat la data de 05.05.2014;

Bank Of International Settlements, „The regulatory framework: balancing risck sensitivity, simplicity and comparability – discussion paper”, www.bis.org – vizualizat la data de 10.05.2014;

Prep. Univ. Drd. Daschievici, Anișoara Niculina, „Managementul riscului de lichiditate”, (Format PDF);

Nedelcu (Bunea), Mariana, „Impactul Basel III în performanța sistemului bancar românesc”, Mamagementul Internațional , Volumul XVI, Nr.1 (30), 2014, pag.161;

Lect.dr. Nețoiu, Lavinia Maria, „Acordul de la Basel II și implementările sale asupra băncilor din România”, Universitatea din Craiova, Finanțe- Provocările viitorului, Anul V, Nr.5/2006;

Dr. Nicolae Iordan – Constantinescu, „CRD IV – Implementarea la nivel European a cerințelor Basel III”, http://www.paneuropa.ro/doc/CRDIV.pdf – vizualizat la data de 02.05.2014;

Georgescu, Florin – Prim-viceguvernator BNR, „Basel II – O nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc!”, Sinaia 2005, format PDF, pag.19, www.bnr.ro – vizualizat la data de 03.05.2014;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006, privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1027 din data de 27 decembrie 2007;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, Publicată în Monitorul Oficial nr.1027, din 27.12.2006 , art.3;

Riscurile Bancare și Gestionarea acestora, Capitolul 4, ( format PDF );

Social Science Research Network, „Preparing for Basel IV (Whilst Commending Basel III): Why Liquidity Risks Still Present a Challenge to Regulators in Prudential Supervision”, www.ssrn.com – vizualizat la data de 10.05.2014;

Valladares, Mayra Rodriguez, „Are we on our way to Basel IV?”, www.americanbanker.com – vizualizat la data de 10.05.2014;

Bank for International Settlements, http://www.bis.org/bcbs/history.htm, vizualizat la data de 30.04.2014;

http://www.bnro.ro/Centrala-Incidentelor-de-Plati-(CIP)-718.aspx (vizualizat în data de 25.03.2014);

http://dexonline.ro/definitie/risc.