Riscurile Bancare

Capitolul 1. Abordări privind riscurile bancare și reglementarea acesora

Riscul în activitatea bancară – noțiuni generale

Riscul reprezintă un factor fundamental în afaceri pentru că în nicio activitate nu poate fi obținut profit fară asumarea unui risc, așadar orice societate va încearca să își maximizeze profitul pintr-o gestionare a riscului specific din domeniul și din activitatea propriu-zisă prin a evita riscul pe care nu dorește să-l preia.

În definirea riscului multi autori se concentrează asupra funcțiilor clasice ale instituțiior de credit, de intermediere, de aceea se axează indeosebi pe problema pierderilor neprevazute aspura activelor bancare (cauzate de riscul de piață, de credit sau lichiditate).

Riscul are un impact deosebit asupra valorii instituțiilor de credit, în mod direct sub forma pirderilor directe suportate, dar și un impact indirect cauzat de efectele asupra clinetelei, a personalului, a partenerilor și asupra autorității bancare.

În sfera literaturii de specialitate mulți autori au tendința de a asocia noțiunea de risc cu cea de incertitudine, iar principala diferență dintre cele două noțiuni se referăla faptul că riscul poate fi supus analizei, poate fi dimensionat și chiar controlat, monitorizat, gestionat prin procedee și metode adecvate, spre deosebire de incertitudine.

În opinia unor autori, conceptului de risc și-ar avea originea în cuvântul de origine arabă “risq”, ce prezintă o conotație pozitivă că orice este dat de Dumnezeu unui om din care acesta poate avea de o satisfacție sau profit, sau în latinescul “risicum”, acest cuvânt având o conotație negativă și înseamnă un eveniment cu impact negativ.

În opinia lui Ioan I. Trenca, ,,riscul bancar poate fi definit ca probabilitatea apariției unor evenimente care au consecințe adverse asupra instituției de credit, iar în cazul producerii acestor evenimente, s-ar produce pierderi și cheltuieli suplimentare ce nu au fost prevăzute”. Riscul se poate produce din cauza lipsei certitudine asupra evenimentelor viitoare, dar existenței unei limitări asupra unor informații, cunoștințe, experiențe profesionale.

De asemenea, riscul bancar poate fi exprimat drept un fenomen ce apare pe parcursul desfășurării operațiunilor bancare și produce diverse efecte nefavorabile cum este diminuare a profitului sau degradarea calității activelor. Riscurile bancare presupune o sursă de cheltuieli neașteptate, de aceea intervine necesitatea gestiunii riscurilor prin implementării de programe adecvate.

Este evident ca o strategie bancară să cuprindă programe și proceduri pentru a gestiona riscurile bancare, ce au în vedere de fapt, o minimizare a probabilității producerii acestora și a expunerii potențiale a băncii. Lucrul acesta rezultă din obiectivul primordial al acestor politici, și anume de a minimiza pierderile/cheltuielile suplimentare suportate de instituția de credit în condițiile obținerii unui profit cât mai mare.

Nu întotdeauna aceste obiective sunt în concordanță, în anumite situații, se poate ca costul implementarii și exploatarii procedurilor prin care se vizează gestiunea riscului sa fie mai mare față de expunerea la risc. Dar sunt și cazuri în care strategia bancii să implice asumarea unor riscuri semnificative, într-o astfel de situație este necesară luarea deciziilor întotdeauna în concordanță cu cheltuielile suplimentare necesare pentru a putea asigura o protecție corespunzatoare și posibilitatea de a înregistra pierderi potențiale mai mari. De aceea minimizarea riscului nu trebuie sa se transformată într-un obiectiv în sine.

Obiectivele managementului bancar sunt următoarele: maximizarea rentabilității, minimizarea riscului, dar și respectarea reglementarilor bancare în vigoare dispuse de autoritatea națională.

Importanța gestiunii riscurilor din activitatea bancară nu se poate rezuma doar la minimizarea cheltuielilor, trebuie să existe o preocupare permanentă a conducerii pentru a se diminua expunerea la risc, iar acest lucru are efecte pozitive și asupra comportamentului angajațiilor băncii deoarece devin mult mai riguroși în îndeplinirea sarcinilor de service, mai mult decât atât efectul psihologic pe care îl are în descurajarea activităților frauduloase. Existența unor programe adecvate sunt necesare pentru a putea prevenii și controla riscurilor bancare.

O gestiune eficace și eficientă a riscurilor întâlnite în activitatea bancară își va pune amprenta asupra imaginii publice a instituției de credit deoarece clienții și acționarii își doresc o bancă sigură.

Având în vedere că riscurile bancare reprezintă o sursă importantă de cheltuieli neprevazute, gestiunea adecvată a acestora conduce către o stabilizare a veniturilor în timp, ce devine un amortizoar de șoc. În același timp,o consolidare a valorii actiunilor instituției de credit se realizează printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea de programe adecvate de gestiune a riscurilor care intervin în activitatea bancară.

Toate instituțiile de credit trebuie să își îmbunătățească practica gestiunii riscurilor care intervin în acivitatea bancară pentru a putea gestiona cu succes gamele de produse. Așadar, dacă întreg procesul de gestiune a acestor riscurilor bancare și sistemul global de management vor fi eficiente, atunci și banca va putea avea succes. Băncile își gestionează cu succes riscurile bancare dacă își recunosc rolul strategic al acestui proces, dacă utilizează paradicma de analiză pentru creșterii eficienței, adoptă masurile precise în adptarea performanței la risc, dacă își vor crea mecanisme de raportare a performanțelor în funcție de risc (pentru ca investitorii să înțelegă impactul gestiunii riscului asupra valorii băncii).

1.2 Tipologia riscului bancar

Băncile, pe parcursul desfășutării activității, pot întâmpina diverse riscuri, dintre care unele pot fi controlate, dar altele nu. Acestea pot care pot afecta negativ situația financiară și profiturile instituțiilor de credit.

În literatura de specialitate riscurile bancare se asociază riscurilor financiare, de aceea riscurile bancare se pot grupa în: riscuri de eveniment, ele apar ca urmare a unui eveniment specific intermittent, și riscuri permanente, care sunt riscuri produse de un factor sau de o sursă ce se modifică continuu (de exemplu cursul valutar, rata dobânzii).

Instituțiile de credit sunt supuse următoarelor categorii de riscuri:

– “riscul de întreprindere (riscuri proprii fiecărei întreprinderi) ce rezidă în ideea faptului că banca este o întreprindere; Riscul de întreprindere se produce datorită faptului că banca reprezintă o afacere în cadrul căreia fac parte capitaluri și oameni și care pot întâmpina riscuri generatoare de câștiguri sau pierderi urmând să remunereze contribuția celor angajați.

– riscul de contrapartidă (riscuri bancare clasice aferente parteneriatului) datorită faptului că banca funcționează în procesul de circulație a capitalului în calitate de intermediar.”

Instituțiile de credit, în calitate de întreprinderi, poat întâmpina riscuri ce sunt generate de mediul ambiental sau de organizare și nefuncționare.

Riscul datorat mediului ambiental se referă la acele reglementări de ordin fiscal și juridic, mai exact la influențele nefavorabile produse asupra activității și profiturilor băncii.

Riscul de pană, cunoscut și drept riscul de nefuncționare, se referă la riscul care acționează asupra sferei materiale. Protecția împotriva acestiu tip de risc se poate realiza pe baza echipamentelor de înaltă performanță, mai mult decât atât prin asigurări asupra acoperirii riscurilor, prin diverse circuite de rezervă și o verificare preventivă permanentă efectuată asupra regimului de funcționare.

Riscul de organizare se referă la calitate profesională care implică anumite cu o consecință nesemnificativă sau semnificativă, catastrofală, de aceea este necesară acordarea unei atenții sporite privind pregătirea profesională.

Cea de a doua categorie de riscuri este riscul de contrapartidă, acesta acționează în corelare și este generat și multiplicat prin intermediul legăturilor de tip cauză și efect. Având în vedere că băncile execută atribuții profesionale, își dezvoltă relații de parteneriat cu debitorii și creditorii, în funcție de operațiunile pe care le realiză, este inevitabil ca băncile să nu se angajeze în diverse riscuri ce reies din cursul valutar, credite și dobânzi.

Formele principale a riscului de contrapartidă sunt: riscul de credit, riscul dobânzii și riscul de lichiditate.

“Riscul de credit constituie riscul unor pierderi generate de încălcarea de către debitori a obligațiilor ce sunt prevăzute în contractul de credit. Riscul de credit, aflat în forma sa finală sau extremă, contribuie la pierderi ale băncii prin falimentul debitorului, iar în aceste situații aceste pierderi nu sunt recuperabile”.

Pentru bănci, riscul de lichiditate pune în dificultate obținerea de resurse necesare pentru a acoperiri angajamentele proprii la un anumit moment. Conform BNR ,,riscul de lichiditate reprezintă abilitatea și capacitatea unei bănci de a finanța majorările de active și a acoperi obligațiile financiare potrivit scadențelor acestora, fără a suferi pierderi inacceptabile” sau „riscul de lichiditate este  riscul manifestat ca urmare a incapacității unei contrapărți, respectiv a unui participant, de a își îndeplini obligațiile integral la scadență, dar aceasta/acesta va fi capabil(ă) totuși să își îndeplinească obligațiile integral într-un moment ulterior”.

Sursele principale în cee ace privește lichiditate sunt reprezentate de depozite la BNR, de portofoliul de bonuri de tezaur sau de certificate de trezorerie, de numerarul deținut, de depozitele la bănci corespondente, de împrumuturile de la BNR și la alte bănci. În schimb, destinația lichidității este rezerva minimă obligatore de la BNR, pentru a acoperii retragerile de fonduri a clienților persoane fizice/juridice, pentru a acoperii cererea pentru credite și necesitatea de bani a clienților.

Riscul de lichiditate se poate manifesta sub forma riscului de lichiditate imediată și a riscului de conversie. Riscul de lichiditate imediată se produce atunci când banca nu este capabilă să satisfacă cerințele de retrageri mari, întâmplându-se chiar înainte de scadență, determinând banca să recurgă la împrumuturi de ultimă instanță, cu costuri destul de ridicate și cu urmări la fel de mari. În situația în care o bancă realizează pe baza resurselor pe termen mai scurt, plasamente pe termene lungi pe care nu le poate transforma foarte repede în lichidități, apare riscul de conversie.

Riscul dobânzii se referă la riscul micșorării veniturilor bancare, ca urmare a mișcărilor ratei dobânzii. Dacă dobânzile cresc, atunci are loc și o majorare a veniturilor încasate de creditor, dar pentru debitori costurile devin mai mari. Dacă dobânzile scad atunci veniturile creditorului se vor diminua și ele, iar debitorul va avea costuri mai mici.

Alte tipuri de riscuri bancare sunt: riscul cursului valutar, riscul operational, riscul de piață și riscul de solvabilitate.

Riscul cursului valutar presupune riscul de a înregistra diverse pierderi ca urmare a evoluției în timp a cursului de schimb (este legat de riscul ratei dobânzii).

Riscul de piață este caracterizat prin deviația nefavorabilă a valorii de piață, dar și a poziției adoptate în timpul unei durate care este necesară în lichidarea pozițiilor. Poziția se referă la deținerea unor devize sau a unor titluri, mai exact deținerea de active, dar se poate deține și pasive. Riscul de piață este un efect al instabilității parametrilor de piață (cursul de schimb, dobânda, indicii bursieri), ce se măsoară prin intermediul volatilității.

Calitatea activelor băncii contribuie la manifestarea riscului operațional. “Riscul operațional este riscul manifestat ca urmare a erorii umane și/sau a unei nefuncționări a unei componente hardware, software sau a sistemului de comunicație, care este crucială în procesul de decontare.”

Riscurile din acest domeniu se manifestă pe baza sistemului de transfer al fondurilor, caz în care măsurarea riscurilor poate fi eronată dacă documentația asupra tranzacțiilor nu au fost înregistrate, și prin modului de operare a instrumentelor de plată, se referă la contabilizarea și fiabilitatea operațiunilor ce vor înregistra pierderi dacă back office-ul funcționează incorect.

Riscul de solvabilitate este riscul ca banca să nu aibă fonduri pentru a putea face față pierderilor înregistrate. Acesta este dependent de propriile fonduri disponibile, adică posibilitățile băncii de a răspunde persoanelor solicitante, dar și a gradul de risc al operațiunilor asumate.

O altă clasificare a tipurilor de riscuri bancare este realizată de Prof. univ. dr. Vasile Cocriș conform căruia există cel puțin 15 surse de risc care se pot grupa în 6 categorii.

Prima categorie este prezent riscul de credit care constă în imposibilitatea clienților de retail sau corporate de a înapoia la timp principalul și dobânda aferentă creditului. “În categoria riscului de credit sunt incluse riscul de contrapartidă (în acest caz clientul debitor este reprezentat de o instituție financiară), riscul de decontare (riscul asociat tranzacțiilor cu instrumente financiare derivate/primare realizate pe piețele internaționale, iar acest risc se produce atunci când livrarea instrumentelor se face înainte de a realiza plata), riscul de țară (eventualele pierderi înregistrate de un stat care se află în criză economică datorită deciziilor ce sunt luate împotriva băncilor), riscul de mediu (în acest caz garanția unui credit bancar este reprezentată de un act imobiliar având unele obligații de mediu)”.

A doua categorie de riscuri surprinde riscul de piață ce referă pierderile suvenite din evoluția nefavorabilă a cursului de schimb, a ratei de dobândă, al prețurilor de pe piața instrumentelor financiare deținute de bănci în cadrul portofoliului.

A treia categorie de riscuri surprinde riscul de lichiditate, acesta constă în imposibilitaea băncilor de procurarea lichidităților pe termene scurte.

Riscul operațional “este a patra categorie de riscuri, iar acesta constă în eventualitatea de a înregistra pierderi, acestea putând fi determinate de angajați, anumite evenimente externe, sistemul informatic. În categoria riscului operațional sunt incluse riscuri, precum riscul de execuție, pierderi produse în urma unor erori ale sistemului informatic, precum și erori de introducere a datelor, frauda, are în vedere sustragerea directă de către clienți sau personal a unor fonduri, riscul de conformitate, incapacitatea băncilor de a se supune regulamentelor, standardelor etice, legilor, riscul de model, implică eventualele pierderi datorate unor neconcordanțe existente între evoluția prețurilor de piață și modelul de tranzacționare a instrumentelor financiare și riscul legal, se referă la anumite pierderi neașteptate cauzate de obligațiile legale.”

Riscul juridic reprezintă următoarea categorie e risc și surprinde pierderile determinate de schimbările reglementaive applicate.

Ultima categorie de riscuri este marcată de riscul strategic determinat de posibilitatea ca un concurent nou/produs/firmă să conducă la o modificare a ierarhiei în carul concurenței din piața bancară.

În cartea ,,Riscul portofoliului de credite bancare”, autorii Trenca I.I. și Benyovszki A. au realizat următoarea tabelul 1.1 prin care clasifică riscurilor financiare în cadrul instiuțiilor de credit.

Tabel nr. 1.1. Clasificarea riscurilor financiare din cadrul băncilor în funcție de sursa riscului

Sursa: Trenca I. I., Benyovszki A., Riscul portofoliului de credite bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011

Riscul de afaceri apare drept riscul asociat mediului de afaceri în care acivează băncile și surpinde factorii: juridici, de reglementare, factorii de politică macroeconomică, factorii sistemul de plăți, cât și infrastructura sistemului financiar și riscul sistemic al operațiilor.

Riscul strategic presupune probabilitatea ca instiuția de credit să nu fi abordat o strategie optimă.

“Riscul reputațional prezintă riscul de a înregistra unele pierderi sau de a eșua realizarea profiturilor estimate datorită unei publicități care nu este pozitivă și contribuie la lipsa de încredere a clienților în integritatea băncii. Riscul reputațional poate contribui la realizarea pierderilor prin următoarele căi: pierderea managerilor, a angajaților, clienților actuali sau viitori, a unor parteneri de afaceri, sporirea costurilor legate de salarii și de reglementările guvernamentale și de creșterea costurilor de finanțare prin intermediul pieței de capital sau de credit.”

Riscul politic este riscul cauzat de schimbările și de presiunile politice / economice din țară care au un efect advers asupra activității desfășurate de bănci.

Riscul juridic este acel risc care pune în evidență că activitatea desfășurată de instiuțiile de credit este necesară să se realizeze în condiții legale, acesta se manifestă pe baza incertitudinii asupra evoluției viitoare al cadrului normativ.

O altă abordare a riscurilor bancare este surprinsă în cadrul Regulamentului BNR Nr. 18/17 septembrie 2009 asupra cadrului de administrare a activității instituțiilor de credit, astfel:

riscul de credit se referă la posibilitatea înregistrării de pierderi ca urmare a neîndeplinirii obligațiior contractuale de către clienți.

riscul de țară – are legătură cu riscul de credit, acesta este determinat de anumite condiții de natură social/economică/politică a statului de origine a persoanei care a fost împrumutată.

riscul de transfer – acest risc este o parte a riscului de țară și are loc, în cazul în care obligația persoanei împrumutate nu se prezintă sub forma monedei locale a acesteia.

riscul de piață presupune posibilitatea de a se înregistra pierderi ori de a eșua în a realiza profiturile estimate pe baza fluctuațiilor de pe piață a ratei de dobândă sau a cursului valutar.

Riscul de piață surprinde următoarele tipuri de riscuri: riscul de preț, riscul crsului valutar și riscul ratei dobânzii.

– riscul valutar – apare pe baza fluctuațiilor cursului valutar;

– riscul de preț – apare pe baza fluctuațiilor pe piață a mărfurilor, valorilor mobiliare și instrumentelor financiare derivate;

– riscul ratei dobânzii – apare pe baza fluctuațiilor ratei dobânzii pe piață.

riscul operațional – constă în eventualitatea de a înregistra pierderi sau de a eșua realizarea profiturile estimate datorită unor factori de natură internă sau externă.

riscul juridic este o parte integrantă a riscului operational, iar apariția acestuia este strâns legată de administrarea necorespunzătoare a dispozițiilor din contract și a neaplicării acestora.

“riscul de lichiditate – constă în eventualitatea de a înregistra pierderi sau de a nu realiza profiturile ce au fost estimate datorită faptului că instituțiile de credit se află în imposibilitatea de a achita în orice moment plățile pe termen scurt, excluzând faptul ca aceasta să implice cheltuieli ce nu pot fi onorate de bănci”.

riscul reputațional este prezentat drept riscul de a înregistra anumite pierderi sau de a eșua asupra realizării profiturilor estimate pe baza neîncrederii acordate de populație în integritatea băncilor.

Zilnic în activitatea sa, orice bancă, se va expune unor riscuri cu un impact nefavorabil în ceea ce privește percepția pieței asupra băncii și, astfel, nu se poate dimensiona scăderea veniturilor acesteia și cotei de piață, fapt ce va afecta pe pe termen lung solvabilitatea băncii.

Reglementări prudențiale în supravegherea bancară

1.3.1 Cerințe cu privire la nivelul minim de solvabilitate

Prima cerință de prudență în activitatea bancară face referire la dimensiunea angajării acesteia în afacere. La înființare, are în vedere mărimea aportului propriu ce va fi anagajat în afacere “Banca Națională a României nu poate acorda autorizație unei instituții de credit, dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitalului inițial cel puțin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro” și masura în care banca își poate acoperi datoriile față de terți în cazuri extreme de lichiditate.

În ceea ce priveste aportul initital pentru autorizarea băncii, o altă condiție esențială este obligativitatea de a deține în condiții de cont blocat a unei sume de bani minime de fondatori, sumă care va deveni capitalul social vărsat, urmând ca pe parcursul activității, capitalul să fie considerat ca o valoare din patrimoniului net, ce este calculată ca o diferență între activele totale si pasivele totale.

Fondurile proprii vor cuprinde capitalul propriu și fondul de rezervă, o rezervă generală pentru riscul de credit și fondul de dezvoltare.

Fondul de rezervă este format din profitul brut și are următoarele etape de constituire:

– 20% până fondul de rezervă devine egal cu capitalul propriu;

– 10% până fondul de rezervă ajunge egal cu dublul capitalului propriu;

– apoi fondul de rezervă se constituie din profitul net.

Fondul de dezvoltare este realizat din profitul băncii, pe baza politicii de dezvoltare a băncii.

Rezerva generală pentru risc de credit este realizat pe baza a 2% din creditele acordate.

Activitatea este cu atât mai profitabilă cu cât fondurile întreprinse de bănci sunt mai mari, iar premisele pentru asigurarea solvabilității sunt consolidate. Totuși practica bancară și creșterea riscurilor a condus la o necessitate de a stabili un prag minim de solvabilitate ce se determină ca raport între nivelul fondurilor proprii și total active plus elementele din afara bilanțului, astfel dimensiunea raportului minim este de 8/100.

1.3.2. Cerințele asupra nivelul minim de lichiditate

Legislația bancară obligă băncilor să asigure un nivel minim de lichiditate, acest nivel se determină în funcție de scadența creanțelor și a angajamentelor băncii.

“Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadență. Benzile de scadență sunt: până la o lună, între o lună și 3 luni, între 3 și 6 luni, între 6 și 12 luni și peste 12 luni.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a activelor, a angajamentelor primite evidențiate în afara bilanțului, inclusiv a celor aferente operațiunilor de schimb la vedere, și a sumelor de primit aferente instrumentelor derivate.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a datoriilor, a angajamentelor date evidențiate în afara bilanțului, inclusiv a celor aferente operațiunilor de schimb la vedere, și a sumelor de plătit aferente instrumentelor derivate.”

Lichiditatea are o legătură direct cu costurile:

– procurarea de lichidități acoperitoare, excedentare cerințelor, reprezintă costuri ineficiente;

– apariția de cereri de lichidități mari, conduce spre o procurare de resurse în anumite condiții de presiune ce determină premisele unor costuri ridicate.

Asigurarea lichiditații este o țintă permanentă și cu o variație sensibilă pentru orice bancă, acest lucru trebuie să fie un obiectiv continuu al controlului realizat de organele de supraveghere bancară.

Cerințe asupra diviziunii riscului

Expunerea la risc se dorește a fi limitată cu scopul de a înlatura utilizarea unilaterală a resurselor instituției de credit în favoarea unor clienți de talie mare și exploatarea monopolistă a potențialului instituției.

Prin diminuarea sau limitarea maximului sumelor ce pot fi contractate acordat unui intreprinzator, va scadea riscul de contagiune și se va diminua posibilitatea de a prelua de bancă a unor riscuri majore ce pot conduce chiar și la faliment. În România acest criteriu este reglementat astfel încât expunerea maximă față de un singur debitor să nu depășească 20% din fondurile proprii a instituției de credit.

Mai mult decât atât este reglementată și expunerea maximă agregată, ce nu este permis să depășească de 8 ori fondurile proprii a instituției de credit, această expunerea vizează debitori de talie mare. Debitorul de talie mare este considerat clientul care are angajamente față de bancă o sumă totală ce atinge/depășeste 10% din fondurile proprii a băncii. Prevederile de prevenire ale riscurilor care rezidă din relația cu clienții de talie mare are un rol deosebit pentru dispersia riscurilor și creșterea siguranței de funcționare.

1.3.4. Tratarea diferențială a creditelor acordate și constituirea provizioanelor

Normele bancare obligă "clasificarea creditelor acordate și a dobânzilor neîncasate aferente acestora și constituirea provizioanelor specifice de risc." Prin natura activităților desfășurate bancile trebuie să fie selective în raporturile acestora cu clienții, pe perioada de contractare a creditelor și pe perioada utilizării lor.

Având în vedere că simpla selectare a creditelor la acordate a asigurat din start o premisă egală de risc tuturor categoriilor de credite ce au fost acordate și că s-au respectat condițiile minime de garantare și prudență, atitudinea selective va trebui să continuie.

În funcție de performanța financiară a beneficiarilor creditele vor fi grupate în cinci categorii, ce vor fi notate de la A la E, și care prezintă scara în ordinea descrescătoare situația clientului în calitatea sa de utilizator de credite.

Așadar, categoria A vizează clienții cu rezultate financiare foarte bune, ce își permit rambursarea regulată a creditelor, dar și perspectivele viitoare asupra activității prefigurează același nivel, în schimb, categoria E are cuprinse acele societăți a căror performanțe financiare arată pierderi și prezența perspectivelor clare ca nu pot platiti ratele și dobânzile.

“Evaluarea performanței financiare a unui debitor, persoană juridică, se realizează potrivit normelor interne ale împrumutătorilor pe bază de punctaj atribuit unor factori cantitativi și calitativi. Factorii cantitativi se referă în principal la următorii indicatori, acolo unde aceștia pot fi determinați: lichiditate, solvabilitate, profitabilitate și risc, inclusiv riscul valutar. Factorii calitativi se referă cel puțin la aspecte legate de modul de administrare a entității analizate, de calitatea acționariatului, de garanțiile primite (altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii față de debitor), de condițiile de piață în care aceasta își desfășoară activitatea.”

Pentru determinarea provizioanelor banca va porni de la riscul net, astfel că expunerea debitorului se va micșora cu:

– garanțiile necondiționate acordate de govern sau BNR sau alte bănci abilitate;

– depozite gajate, plasate în banca creditoare;

– garanții / colaterale acceptate de instituția de credit.