Riscuri Si Provocari la Adresa Securitatii Umane Datorate Schimbarilor Antropice

RISCURI SI PROVOCARI LA ADRESA SECURITATII UMANE DATORATE SCHIMBARILOR ANTROPICE

REFERAT nr. 1

,,CONCEPTUL DE SECURITATE UMANA DIN

PERSPECTIVA DEZVOLTARII DURABILE”

Limba română:

Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanțat prin Fondul Social European, în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/138822, cu titulul „Rețea Transnațională de Management Integrat al Cercetării Doctorale și Postdoctorale Inteligente în Domeniile “Științe Militare”, “Securitate și Informații” și “Ordine Publică și Siguranță Națională” – Program de Formare Continuă a Cercetătorilor de Elită –“ SmartSPODAS”.”

Limba engleză:

This work was possible with the financial support of the Sectoral Operational Programme for Human Resources Development 2007-2013, co-financed by the European Social Fund, under the project number POSDRU/159/1.5/S/138822 with the title “Transnational network of integrated management of intelligent doctoral and postdoctoral research in the fields of Military Science, Security and Intelligence, Public order and National Security – Continuous formation programme for elite researchers – “SmartSPODAS”.”

CUPRINS

1. Noțiuni introductive

2. Conceptul de securitate națională

3. Conceptul de securitate umană

4. Elementele conceptului de securitate umană

4.1. Securitatea politică

4.2. Securitatea economică

4.3. Securitatea comunității (socială)

4.4. Securitatea ecologică

4.5. Securitatea alimentară

4.6. Securitatea energetică

5. Amenințări la adresa securitatii umane

6. Tendințele actuale ale mediului de securitate

7. Conceptul de dezvoltare durabilă

8. Relația dezvoltare durabilă – securitate umană

9. Concluzii

10. Bibliografie

1. Noțiuni introductive.

Schimbările climatice au fost privite adesea ca un aspect ce aparține strict domeniului ecologiei, în realitate însă, degradarea mediului înconjurător are multiple implicații, influențând indirect securitatea internațională. Efectele schimbărilor climatice corelate cu alți factori (în principal) de natură etnică sau religioasă pot genera tensiuni în interiorul comunităților, dar și la nivel regional, amplificând amenințările la adresa securității și intensificând totodată confruntările asupra resurselor naturale, în special asupra celor energetice.

Conflictele determinate de problemele de mediu nu constituie o nouă categorie distinctă de conflict. Conflictele de mediu se manifestă adesea sub forma conflictelor „tradiționale”, precum conflictele politice, sociale, etnice, religioase, ideologice, teritoriale, sau conflicte asupra resurselor, asupra intereselor naționale sau alte tipuri de conflicte, însă acestea sunt determinate de

degradarea mediului înconjurător.

Degradarea mediului înconjurător nu determină pur și simplu apariția unor conflicte violente, ci cauzează anumite schimbări în contextul socio-politic existent. Aceste tensiuni sociale acumulate conduc în cele din urmă la izbucnirea unor confruntări violente.

Conflictele de mediu sunt cauzate de anumiți factori precum, exploatarea irațională a resurselor sau poluarea. Resursele naturale constituie o miză deosebit de importantă în arhitectura mediului internațional de securitate. Dorința statelor de a le deține și de a le exploata a determinat de-a lungul istoriei izbucnirea a numeroase conflicte.

Diminuarea cantităților de hrană și apă potabilă ca urmare a scăderii productivității agricole creează un climat propice declanșării conflictelor asupra resurselor existente. Pe de altă parte această situație poate determina populația să migreze spre alte zone locuite, afectate la rândul lor de raritatea resurselor, ceeea ce duce deasemenea la declanșarea unui conflict.

Delocalizarea ca urmare a degradării mediului înconjurător reprezintă un element important ce combinat cu alte tensiuni sociale poate crea premisele apariției unor confruntări violente. Prin urmare schimbările climatice nu generează în mod direct conflicte armate ci multiplică amenințările și riscurile existente. Schimbările climatice alături de alți factori socio-politici exacerbează tensiunile existente la nivelul comunităților generând noi surse de conflict.

Efectele achimbărilor climatice (dezastre naturale, creșterea nivelului mărilor și oceanelor, diminuarea resurselor) conduc în cele din urmă la declin economic, insecuritate, sau generează migrație din motive ecologice.

Acești factori combinați cu guvernarea ineficientă, inechitățile sociale, state vecine instabile și insecuritate transfrontalieră, generează instabilitate la nivel economic și politic, dezagreagrea societății și/sau migrație. Astfel, se crează mediul propice pentru dezvoltarea grupărilor violente paramilitare, ceea ce crește riscul apariției conflictelor armate.

Conflictele cauzate de insecuritatea mediului au ajuns relativ recent (la începutul secolului XXI) în atenția comunității internaționale cu toate că ele s-au manifestat cu mult timp în urmă. Organizația Națiunilor Unite a început să se preocupe de implicațiile schimbărilor climatice asupra securității relativ târziu, prin aprilie 2007.

Un document elaborat de Înaltul Reprezentant și Comisia Europeană în martie 2008 descrie relația dintre schimbările climatice și actuala paradigmă a securității. Documentul scoate în evidență cinci tipuri de conflict ce ar putea apărea în diferite regiuni ale lumii ca urmare a schimbărilor climatice. Cele cinci tipuri de conflict vizate sunt: conflictul asupra resurselor, pagubele de natură economică și riscul asupra orașelor de coastă și a infrastructurii critice, pierderea

teritoriilor și conflictele frontaliere, migrație generată de factori de mediu, situații de radicalizare a comunităților, tensiuni legate de furnizarea energiei și presiuni asupra guvernanței internaționale.

Efectele schimbărilor climatice: ridicarea nivelului mărilor și oceanelor, deșertificarea, topirea ghețarilor, reducerea surselor de apă potabilă amplifică amenințările la adresa securității și intesifică confruntările asupra resurselor naturale. Amplificarea deficitului de resurse determină la rândul lor apariția conflictelor interstatale.

Prin urmare schimbările climatice nu generează doar riscuri de natură umanitară, ci și riscuri politice sau de securitate. Degradarea mediului poate destabiliza regiunile deja afectate de conflicte în special atunci când distribuția resurselor vitale nu este echitabilă sau este politizată. Cele mai afectate comunități sunt acelea care deja se confruntă cu sărăcie, insecuritate umană, guvernare deficitară. Scăderea productivității agricole va conduce la insecuritate alimentară cu precădere în regiunile ce se confruntă cu o presiune demografică și în statele subdezvoltate.

Pe lângă efectele negative se preconizează că schimbările climatice vor crea noi rute comerciale și vor crea posibilitatea exploatării de noi resurse ale oceanelor. Din păcate însă, acest lucru poate declanșa o competiție privind controlul și exploatarea resurselor respective.

Conflictele de mediu reprezintă un subiect destul de controversat; unii autori neagă relația de cauzalitate existentă între schimbările climatice și conflictele armate, în timp ce alții încearcă să demonstreze viabilitatea acestei teorii. Criticii acestei teorii susțin că noul domeniu nu are coerență deoarece au fost elaborate studii ce abordează diverse sub-teme ale acestuia: conflictele asupra resurselor de apă sau terenurilor agricole, dispute teritoriale, conflicte asupra resurselor minerale (în principal petrol și diamante). În studiul său – Confronting the Concept of Environmentally Induced Conflict – Tobias Hagmann contestă relevanța cercetării conflictelor de mediu pentru domeniul relațiilor internaționale.

Studiile în domeniu au început să apară încă de la începutul anilor 1990. S-au format două grupuri de cercetători preocupați de conflictele cauzate de problemele de mediu. În cadrul Universității din Toronto a apărut un grup ce și-a început cercetarea noului domeniu sub îndrumarea lui Thomas Homer-Dixon. Un alt nucleu al cercetării domeniului conflictelor de mediu s-a dezvoltat în Elveția, și a inclus Proiectul Mediu și Conflict (ENCOP) al Institutului Federal Elvețian de Tehnologie din Zurich și Fundația Elvețiană pentru Pace din Berna. Homer-Dixon este adeptul ideii potrivit căreia factorii de mediu pot genera și exacerba conflictele armate. Acesta a diferențiat trei tipuri de deficite ale resurselor: deficitul cauzat de cerere (rezultă în urma creșterii populației), deficitul cauzat de epuizarea sau degradarea resurselor și deficitul generat de distribuirea resurselor.

Multe țări sunt divizate în grupuri etnice și religioase ce se confruntă pentru obținerea puterii de stat. Mai multe studii au arătat că monopolul unuia sau mai multor grupuri etnice asupra puterii de stat sau polarizarea acestui control au o legătură directă cu conflictele intrastatale. Cele mai multe din cazurile studiate de Homer-Dixon constituie societăți neomogene, divizate. Deși factorii de mediu au contribuit la conflict, Homer-Dixon recunoaște că sursa etnică a acestuia a deținut de asemenea un rol important.

Degradarea mediului poate constitui o cauză de sine stătătoare a conflictelor, dar poate fi și una interdependentă. Günther Bächler a concluzionat că factorii socio-politici sunt cei care determină conflictele de mediu să se materializeze în confruntări armate. În urma cercetărilor Hans Toset, Nils Petter Gleditsch, și Hävard Hegre au ajuns la concluzia că atunci când un râu traversează două state (aflându-se de-a lungul graniței sau lângă graniță), probabilitatea apariției unui conflict armat între acestea se dublează.

Peter H. Gleick susține că pe măsură ce sursele de apă se împuținează, aceastea vor deveni mobilul conflictelor interstatale, inclusiv a celor armate. Acesta a identificat un număr de 51 de evenimente violente legate de resursele de apă și conflicte ce s-au manifestat între 1924 și 1999. Tobias Hangmann un critic al fenomenului conflictelor de mediu, propune o schimbare a direcției de cercetare în domeniu. În opinia acestuia ar fi mult mai utilă studierea cu precădere a conflictelor determinate de exploatarea resurselor naturale.

În cazul în care grupurile etnice cooperează, există posibilitatea negocierii și obținerii unor soluții prin cooperare la problemele ecologice. Când acest lucru nu se întâmplă însă, factori de mediu se vor adăuga la problemele create de conflictul inițial de natură etnică. Conflictele au de cele mai multe ori cauze interdependente, de aceea clasificare lor drept conflicte de mediu sau conflicte etnice, nu e tocmai potrivită, existând un număr nesemnificativ de conflicte ce au la bază o singură cauză.

2. Conceptul de securitate națională.

Conform Strategiei de Securitate Națională a României, prin securitate națională se înțelege: „condiția fundamentală a existenței națiunii și a statului român; ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale”. În lucrarea ,,People, States and Fear” a lui Barry Buzan, autorul propune o pregnantă reconfigurare a problematicii securității. Pentru Buzan „securitatea colectivităților umane este afectată de diverși factori în cinci sectoare majore: militar, politic, economic, social și de mediu (…)”. Aceste sectoare majore nu operează separat ci sunt într-o permanentă interdependență și așa cum afirmă autorul: ,,fiecare definește un aspect focal în cadrul problematiciii securității și o cale de ordonare a priorităților, dar toate sunt legate împreună printr-o rețea puternică de legături”. Redefinirea conceptului de „amenințare” și realizarea unei conexiuni utile între „amenințări” și „vulnerabilități”. De aici înainte dezbaterile privind securitatea se vor centra pe obiectul securizării și subiectul amenințării, iar principalele întrebări vor fi: „Ce anume trebuie securizat?” și respectiv „Împotriva căror amenințări trmanentă interdependență și așa cum afirmă autorul: ,,fiecare definește un aspect focal în cadrul problematiciii securității și o cale de ordonare a priorităților, dar toate sunt legate împreună printr-o rețea puternică de legături”. Redefinirea conceptului de „amenințare” și realizarea unei conexiuni utile între „amenințări” și „vulnerabilități”. De aici înainte dezbaterile privind securitatea se vor centra pe obiectul securizării și subiectul amenințării, iar principalele întrebări vor fi: „Ce anume trebuie securizat?” și respectiv „Împotriva căror amenințări trebuie securizat obiectivul de referință?” Analiza la nivel regional are ca scop contrabalansarea tendinței analiștilor fenomenului puterii de a minimiza importanța nivelului regional în afacerile de securitate națională. Dinamica securității poate fi redată prin identificarea unei ierarhii a nivelurilor de analiză în cadrul sistemului internațional, conform lui Barry Buzan, există trei niveluri de analiză: statal, regional și sistemic.

În strategia României ,,securitatea națională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul securității regionale, euroatlantice și globale”.

Securitatea națională se realizează prin următoarele măsuri: politice, diplomatice, economice, militare, administrative. Pe lângă aceste măsuri trebuie să evidențiez importanța activității de informații, contrainformații și securitate, precum și necesitatea gestionării eficiente a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și euroatlantice și prevederile dreptului internațional. Buna guvernare constituie instrumentul prin care democrația trece din planul conceptelor și al teoriilor, în planul vieții reale și reprezintă o condiție esențială a securității și prosperității.

Principalii factori implicați în acest proces sunt statul și societatea civilă, statul de drept reprezentând o caracteristică esențială a bunei guvernări.

În realizarea unei bune guvernări statul participă cu următoarele organisme democratice: puterea legislativă (Parlamentul), puterea executivă (Guvernul), puterea judecătorească, autoritățile administrației publice centrale și locale. Pe lângă aceste organisme democratice mai participă și următorii actori nestatali: partidele politice; sindicatele, patronatele, organizațiile profesionale; organizațiile non-guvernamentale; alte forme de participare ale societății civile; organismele de conducere a companiilor de interes public; mass-media. În cadrul modernizării instituțiilor care au responsabilități în domeniul securității naționale, accentul a fost pus pe consolidarea controlului democratic asupra acestora.

Într-o democrație reală, libertatea de exprimare le permite cetățenilor să-și transmită punctele de vedere oficialilor lor. La rândul lor, aceștia au sarcina de a lua în discuție și de a cântări atent problemele semnalate în dezbateri publice. Prin această procedură, conflictele sunt dezamorsate și pentru soluționarea lor se recurge la compromisuri viabile care au sprijinul societății în ansamblul ei. Nu este de mirare că în absența unor instituții democratice stabile, de multe ori tensiunile au ascaladat în conflicte violente.

Datorită mecanismului intern de aplanare a conflictelor, democrația a devenit sinonimă cu pacea și securitatea. Această legătură devine evidentă, întrucât, astăzi securitatea nu este un scop în sine, ci trebuie să servească bunăstarea oamenilor. Democrația, înrădăcinată într un Parlament eficient, este cea mai potivită să ofere materializarea acestei idei: ,,Suveranitatea comunității, a regiunii, a națiunii, a statului are sens doar dacă derivă din singura suveranitate adevărată – suveranitatea ființei umane”.

Securitatea fiind primordială pentru bunăstarea membrilor colectivităților statale, regionale și locale, este esențial ca opiniile lor, să-și găsească expresia în politica națională de securitate. Așadar, există o nevoie evidentă ca reprezentanții aleși în Parlament de popor să conlucreze îndeaproape cu Guvernul și cu instituțiile pentru asigurarea securității. Însă, deși lucrează pentru același scop, rolurile lor sunt și trebuie să fie fundamental diferite. Se consideră că, în general, politica de securitate este sarcina naturală a Executivului, pentru că acesta deține cunoștințele potrivită să se ocupe de chestiunile de securitate, mai ales datorită procedurilor sale îndelungate și lipsei accesului la informațiile necesare și a competenței. Însă, ca în cazul oricăror politici publice, Parlamentul are sarcina de a examina și a monitoriza activitatea aparatului executiv.

În practică, Executivul redactează proiecte de legi pe probleme de securitate. Cu toate acestea, membrii Parlamentului au un rol vital în revizuirea acestor proiecte. Ei pot, dacă este nevoie, să sugereze amendamente astfel încât să se asigure că propunerile legislative reflectă în mod adecvat noua gândire asupra securității.

Mai mult decât atât, este sarcina Parlamentului să se asigure că legile nu rămân literă moartă, ci sunt aplicate corect și eficient. Parlamentarii sunt cei care au contact direct cu populația și, prin poziția lor, au posibilitatea să cunoască problemele cetățenilor. Ei pot ridica problemele în fața Parlamentului și se pot asigura că sunt reflectate în politica și în cadrul legislativ de securitate.

Informarea într-un singur sens (de la Parlament sau Guvern spre cetățeni) nu este suficientă. Parlamentul trebuie să le ofere cetățenilor posibilitatea de a comunica pe probleme de securitate. Comunicarea în ambele sensuri – dialogul – este importantă pentru că asigură participarea și controlul permanent din partea cetățenilor, crește încrederea publicului în modul de funcționare al Parlamentului, oferă un control potențial al unei gestionări defectuoase (de exemplu prin Avocatul Poporului), asigură sprijin public și legitimitate legislaturii și politicilor guvernamentale, de aici decurgând stabilitatea democratică.

Comunicarea în ambele sensuri poate fi încurajată prin informări parlamentare, audiențe și servicii de monitorizare a știrilor, dezbateri televizate, scrisori electronice de informare specializate trimise membrilor comisiilor de profil și furnizate de serviciul de analiza al Parlamentului etc.

Sectorul de securitate reprezintă o provocare pentru Parlament, deoarece acestuia îi lipsesc resursele materiale și umane pentru controlul eficient al acestui domeniu, care devine din ce în ce mai larg și mai complex. Astfel, problema majoră este aceea că Parlamentul se bazează în special pe informarea furnizată de Guvern ministere și serviciile de informații, deși acestea sunt exact instituțiile pe care, în mod real ar trebui să le controleze. Cele mai multe state aplică într-un grad sau altul controlul formal, de obicei sub forma comisiilor parlamentare de control.

În examinarea de către Parlament, în dubla sa calitate de putere legislativă și organism reprezentativ al poporului, o contribuție notabilă revine societății civile, precum și mass-mediei, ,,ca a patra putere în stat”. Societate civilă este reprezentată de organizații autonome care fac legătura între instituțiile democratice ale statului și comunitățile statale, regionale și locale. Ea include un spectru larg de asociații și organizații non-guvernamentale și de mișcări sociale, adică organizații și grupuri care reprezintă diferite interese sociale, profesionale precum și alte tipuri de activități.

Societatea civilă are un rol esențial într-o democrație reală, jucând un rol important în funcționarea statului de drept. Societatea civilă este chemată să reamintească în mod activ partidelor și liderilor politici că există o multitudine de cereri și interese concurente ce trebuie luate în considerare în deciziile politice de dezvoltare ale societății referitoare la cheltuielile bugetare și politica de dezvoltare a statului.

Astfel, o societate civilă activă reprezintă o condiție de bază a democrației, având ,,potențialul de a contrabalansa puterea statului, de a rezista tendințelor autoritare și grație naturii sale pluraliste, de a se asigura că statul nu devine instrumentul unor grupuri de interese sau elitiste”. Instituțiile academice, organizațiile pentru protecția drepturilor omului, institutele de cercetare, organizațiile de analiză a politicilor publice pot influența în mod activ deciziile și politicile din sectorul de securitate. Guvernele trebuie să încurajeze participarea organizațiilor non-guvernamentale (ONG) la dezbaterile publice referitoare la sectorul de securitate: în elaborarea doctinei militare, la activitatea forțele armate, precum și a poliției, jandarmeriei și serviciilor de informații.

Democrația presupune existența unui electorat informat și a unor mecanisme care să facă posibilă implicarea societătii civile în luarea deciziilor politice majore.

Tocmai de aceea, este important să se păstreze secrete doar informațiile, prin a căror divulgare s-ar periclita siguranța națională a unei țări, și nu acelea care privesc funcționarea democratică a acesteia, dacă ar fi să ne referim doar la separarea puterilor în stat, folosirea structurilor de intelligence în interese de partid sau personale sau încalcarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Pentru a înțelege mai bine conceptul de securitate trebuie deslușite diversele forțe ale noțiunii de securitate, termenul derivând din latinescul „securitas-securitatis” care înseamnă lipsă de primejdie, stare de pace sau calm.

Dicționarul explicativ al limbii române prezintă securitatea drept: „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”.

Privită prin prisma politicii care o potențează, securitatea poate fi tratată drept un proces continuu și dinamic care apare ca o precondiție a funcționalității oricărei culturi organizaționale.

Securitatea poate fi definită ca o stare ce trebuie realizată pentru ca o persoană, un grup de persoane, un stat sau un grup de state să poată acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii, în condițiile respectării normelor și intereselor generale adoptate și recunoscute pe plan internațional.

Conceptul de securitate națională, folosit în discursurile unor politicieni, strategi sau tehnicieni din diferite domenii și devenit chiar concept esențial pentru politica internă și externă a statelor, a dobândit în ultimii ani o dezvoltare fără precedent, fiind pe cale de a se constitui veritabilă teorie științifică tot mai bine individualizată, dar și cu implicații practice deosebite.

Securitatea națională reprezintă „starea în care trebuie să se găsească statul român pentru a putea să se dezvolte liber și să acționeze neângrădit pentru promovarea intereselor fundamentale ale statului”.

În accepțiunea autorilor, starea de securitate națională integrează și se realizează prin măsurile și acțiunile întreprinse de stat în domeniile: politic, diplomatic, economic, social, cultural, moral, ecologic, umanitar, militar, juridic, tehnico-științific, sanitar, demografic.

Securitatea națională este „condiția ce rezultă din stabilirea și menținerea unor măsuri de protecție care asigură o stare de inviolabilitate față de acte sau influențe ostile”.

Analizazând definițiile date securității naționale în decursul timpului, se poate trage concluzia că noțiunea îmbracă o diversitate de moduri de înțelegere a acestui concept: „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absența temerii că aceste valori vor fi atacate”. În aceeași ordine de idei „O națiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-și sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul și este în stare, dacă este provocată, să se apere prin război”. Totodată, „Securitatea este abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne de amenințări externe”.

Gurr Ted Robert este de părere că securitatea națională „cuprinde politica de apărare tradițională a unei națiuni, precum și acțiunile nemilitare ale unui stat pentru a asigura supraviețuirea întregii sale capacități, ca entitate politică în vederea exercitării influenței și îndeplinirii obiectivelor sale interne și internaționale”.

Din analiza acestor definiții rezultă că securitatea națională are ca finalitate apărarea și promovarea unor interese și valori și, pentru aceasta, trebuie create condiții interne și externe favorabile pentru a putea reduce la minimum riscurile, pericolele și amenințările la adresa lor.

Definiția oferită de dicționarul de drept internațional pentru termenul „securitate internațională” desemnează „modul de organizare a relațiilor internaționale caracterizat prin aceea că toate statele lumii sunt la adăpost de agresiune, de orice act de folosire a forței sau de amenințare cu folosirea forței precum și prin siguranța că fiecare stat în parte se bucură de protecție colectivă”.

În acest caz securitatea este o acoperire a calității relațiilor dintre state, bazate pe principiile dreptului internațional, pe etica păcii și coexistenței pașnice. Securitatea regională întrunește o sumă de angajamente făcute din partea fiecăruia din statele cuprinse în zonă, de a nu leza interesele altui stat si de a garanta integritatea, independența și suveranitatea, precum și rezolvarea prin mijloace pașnice a diferențelor ce apaîntre relațiile dintre ele.

Securitate globală întrunește o relație de echilibru între toate statele lumii și de asigurare a păcii în cadrul comunității mondiale, cu instituții, mecanisme și procese adecvate. Acest echilibru își are originea în aceea că, în principiu, securitatea fiecărui stat este inseparabilă de securitatea sau insecuritatea celorlalte state, precum și de obiectivele politicii de securitate internațională.

3. Conceptul de securitate umană.

Securitatea reprezintă dezideratul universal al tuturor actorilor implicați pe scena relațiilor internaționale. Astfel, fie că vorbim la nivel individual, național, regional sau global, toate eforturile și energiile ar trebui canalizate spre împlinirea obiectivului de a asigura starea de securitate.

Acest concept, securitate, a suferit numeroase modificări, a fost supus nenumăratelor analize efectuate de analiști și specialiști, care au generat diferite accepțiuni ale termenului, dar și teorii care ofereau câte un model de înțelegere și aplicare a caracteristicilor sale în acțiunile propriu-zise ale statelor, organizațiilor internaționale și instituțiilor aferente însărcinate cu asigurarea stării generale de securitate.

Evoluția istorică a societății a demonstrat faptul că securitatea trebuie să reprezinte prioritatea atât în interiorul statelor cât și în relațiile dintre acestea, ca dovadă a erorilor produse în secolul XX de cele două războaie mondiale care au schimbat de fiecare dată cursul istoriei și au evidențiat pericolul distrugerii vieții ca urmare a unor războaie, conflicte și crize permanente pe glob.

Astfel că, odată cu înființarea Ligii Națiunilor și mai apoi a Organizației Națiunilor Unite, comunitatea internațională, reprezentată pe atunci de conducerea statelor parte, părea să conștientizeze necesitatea menținerii unei stări de securitate pe glob pentru a menține și viața pe pământ.

Chiar dacă poate părea o exagerare pe undeva, sunt de părere că pericolul autodistrugerii devenea din ce în ce mai iminent, fapt pentru care reprezentanții ordinii globale de la acel moment, 1949, și mai târziu, în timpul Războiului Rece, și ca urmare a unei continue curse a înarmărilor, au început să atribuie o importanță tot mai însemnată conceptului de securitate.

Apar așadar un număr mare de specialiști care se vor ocupa de regândirea și redefinirea conceptului, dar împreună cu acestea, se declanșează un întreg proces de redefinire a relațiilor dintre state, a modului lor de acțiune pe scena internațională, apar noi actori globali, retrasându-se totodată raporturile de putere și orientarea spre o nouă ordine globală.

În consecință, dacă timp de aproape o jumătate de secol conceptul de securitate era înțeles mai mult ca securitate statală sau internațională, destul de ambiguu însă și la nivel abstract, începând cu 1994, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, privirea se îndreaptă asupra unui nou concept, și anume, acela de securitate umană.

Cu toate că s-a înțeles destul de greu și de târziu faptul că încercările de a asigura securitatea națională, regională sau chiar globală eșuează în condițiile în care nu este pus individul în centrul atenției sale, în prezent, ca urmare și a unei reconfigurări a mediului internațional de securitate, noul concept de securitate umană începe să capete mai multă atenție și tinde să propună și un nou model paradigmatic care să orienteze interesul spre individ, spre populație, care este obiectul, dar și subiectul relațiilor internaționale. Nu putem întoarce spatele acestui aspect și să susținem că statul este principalul beneficiar al securității sau chiar comunitatea internațională, și să ne ferim să afirmăm faptul că individul, ființa umană este cea care compune întreg spectrul instituțiilor, organizațiilor, statelor, sau al oricărei alte forme de organizare socială și, prin urmare, beneficiarul direct al asigurării stării de securitate.

Astfel, se poate observa faptul că în cadrul ONU, întreaga percepție asupra relațiilor internaționale și asupra securității s-a modificat după 1994 în forma pe care o cunoaștem astăzi, când, pe primele poziții ale agendei de lucru ale organizației se află respectarea și aplicarea dezideratelor conceptului de securitate umană, reconfigurând astfel și mediul global de securitate cu scopul de a focaliza atenția generală asupra importanței asigurării stării de securitate la nivel global, întocmai pentru a desăvârși construcția mult doritei lumi mai sigure.

Constatăm, de asemenea, o schimbare în cadrul ONU și din perspectiva reformării atât a principiilor sale de bază, precum și a structurii sale organizaționale, tocmai datorită schimbării produse la nivelul relațiilor internaționale, datorate, în principal, permanentelor stări conflictuale existente pe glob, fapt ce denotă o lacună în aplicarea conceptului de securitate umană de către statele membre.

În acest sens, în 2003, ONU stabilește și principalele direcții de acțiune în realizarea securității umane, prin intermediul documentului elaborat de către Comisia pentru securitate umană (Human Security Now: Protecting and Empowering People).

Acesta prevede faptul că securitatea umană este relaționată cu o serie de libertăți precum: libertatea de acțiune, libertatea de a nu te teme, eliberarea de sărăcie etc.

Acest raport complex propune ca și strategii în vederea realizării securității umane:

– strategii de protecție, stabilite de state, agenții internaționale, ONG-uri și sectorul privat, ce apără oamenii de amenințări;

– strategii de împuternicire, ce permit oamenilor să își dezvolte rezistența la condiții dificile.

Primele urmăresc ca această formă de protecție să reprezinte o trăsătură sine qua non a conceptului de securitate umană, admițând faptul că atât indivizii cât și comunitățile din care fac parte sunt supuse frecvent unor amenințări noi, neprevăzute, precum crize economice, financiare, sociale, sau chiar conflicte mai mult sau mai puțin violente, atacuri de tip terorist și nu numai, epidemii, poluarea, criminalitatea transfrontalieră etc.

Devine astfel evident faptul că, din moment ce protecția oamenilor este în toate aceste situații atacată și vizată în mod direct, se transformă din punctul de vedere al ONU și în principala caracteristică a securității umane. Ca mod de acțiune, trebuie astfel depuse eforturi pentru a dezvolta norme, procese, instituții naționale sau internaționale care să reușească abordarea insecurității ca una preventivă și comprehensivă.

Securitatea umană reprezintă conceptul viitorului în interpretarea și abordarea majorității aspectelor de securitate, întrucât ea așează în centrul preocupărilor sale individul – cel mai important și mai vulnerabil element al societății. Natura securității este în schimbare și nu va mai trece mult timp până când securitatea națională va ceda locul său de top, securității umane.

În prezent, concepția securității umane a cucerit teren și este avută în vedere la toate nivelurile – internațional, regional, național și local – de către toți actorii statali, interguvernamentali și non-statali implicați activ și responsabili în domeniul securității.

Securitatea umană contribuie la securitatea statelor, dând o nouă dimensiune, suplimentară, dezvoltării relațiilor interumane și în final, duce la respectarea drepturilor omului. Această dimensiune este dată și de faptul că acest concept se concentrează asupra membrilor colectivităților și ia în calcul riscurile ce nu sunt considerate ca atare de către state. Totodată, trebuie să remarc faptul că securitatea umană, starea de bine, calm și pace, contribuie la dezvoltarea umană, prin creșterea echității sociale și a diminuării factorilor de insecuritate.

Aceștia din urmă în principal se referă la:

– protecția persoanelor în situații de conflict;

– protecția și abilitarea persoanelor în mișcare;

– protecția și abilitarea persoanelor ieșite din conflicte;

– protecția economică – asigurarea unui venit minim necesar fiecărui individ precum și crearea premiselor necesare dezvoltării economice;

– protecția sanitară – servicii de sănătate de bază pentru : competențe și valori pentru securitatea umană.

Componentele securității umane sunt: securitatea politică, securitatea economică, securitatea alimentară, securitatea ecologică, securitatea sănătății, securitatea personală, securitatea comunității.

Noțiunea de securitate umană este strâns legată de dezvoltarea umană care, nu poate avea loc fără asigurarea respectării drepturilor universale ale omului, iar pentru asigurarea acestor drepturi este necesară asigurarea dezvoltării societății și individului.

Securitatea umană cuprinde ambele noțiuni și le transformă într-un tot unitar, demersurile privind securitatea regională și securitatea națională trebuie să aibă ca finalitate, garantarea securității indivizilor și comunităților locale.

Principiile de bază ale responsabilității de a proteja, ca recurs la acțiune în condiții specificate de risc la adresa securității umane, au fost conturate în 2001, în cadrul sesiunii Comisiei Internaționale privind Intervenția și Suveranitatea Statelor (ICISS). Acestea vizau prezervarea siguranței, bunăstării individuale și a demnității umane inclusiv prin eludarea autorității de stat, în condițiile în care aceasta devine ea însăși amenințare la adresa securității propriilor cetățeni.

În acest context se pune accent în primul rând pe ideea de prevenție, în baza unei înțelegeri colective a motivațiilor sociale profunde și prin manifestarea determinării în alinierea la efortul comun, aceasta presupunând – în primul rând – încurajarea investițiilor în sfera proiectelor de dezvoltare. Odată declanșate, crizele umanitare asociate riscurilor și vulnerabilităților la adresa securității umane (pornind de la cauze identificate în starea de instabilitate economică, politică sau socială) trebuie abordate astfel încât să asigure o proiecție pe termen lung a demersurilor amelioratoare.

Chiar dacă, în anumite contexte, suveranitatea statală este confundată cu autoritarismul și dispunerea discreționară de soarta națiunilor, aceasta implică o serie de responsabilități, protecția propriei populații – cu care statul se identifică – fiind primordială. Este legitim să considerăm că interesul național al unui stat trebuie să fie congruent cu interesul colectiv al cetățenilor săi. În consecință, atunci când un stat nu este capabil sau nu are determinarea necesară de a interveni în situații care pun în pericol securitatea propriilor cetățeni (în sensul ei larg), principiul neamestecului în treburile interne ale statului respectiv își pierde consistența, dincolo de orice discuție axată pe problemele de etică a relațiilor internaționale pe care o astfel de poziție ar putea-o ridica.

La rândul ei, paradigma securității umane, ca reper al dezvoltării sustenabile, necesită o dezvoltare conceptuală care să asigure claritate și generalitate, din care să decurgă roluri specifice ale actorilor internaționali. În lipsa acestora și în absența unor criterii de prioritizare a riscurilor de securitate umană, conceptul riscă să fie manipulat și deturnat de la sensul inițial și să fie aservit justificării unor acțiuni motivate de alt gen de interese, devenind astfel o sursă de insecuritate, deoarece este evident că la starea de securitate globală nu se poate ajunge nici prin impunerea unei ideologii, nici prin subversiuni justificate de intenții considerate bune.

Eficența politicilor de securitate implementate la nivel național și regional se cuantifică în valoarea reală a securiății umane dobândite.

Contemplarea tradițională a dezvoltării, fiind însoțită de siguranță, va ajuta la realizarea principiilor de bază a securității în tranziția spre o dezvoltare durabilă care sunt:

– asigurarea unei securități generale e posibilă în încadrarea unei dezvoltări durabile globale. Promovarea unei securități globale include în prim plan aspectul socio – natural, ceea ce va permite păstrarea biosferei și civilizației;

– securitatea în acest nou model de dezvoltare exprimă concepția noosferizării sociumului, va oferi posibilități majore de perfecționarea intelectului social pentru constituirea noosferei.

Modelul de securitate prin cooperare este format din patru cercuri concentrice și anume securitatea individuală, securitatea colectivă, apărarea colectivă și promovarea stabilității. Aceste patru cercuri concentrice se potențează reciproc.

Securitatea colectivă și apărarea colectivă sunt cele mai cunoscute și cele mai ușor de înțeles fiind apărute în ultimul secol, implicând un angajament formal pe termen lung între grupuri de state pentru a proteja interesele, în domeniul securității, ale membrilor din sferei lor comune de interes.

Securitatea colectivă se poate obține prin semnarea unui tratat și se refera la obligațiile (politice și legale) statelor membre pentru apărarea integrității statelor semnatare. Prin semnarea unui tratat statele membre sunt obligate să apere ceilalți membri de orice amenințare externă. Angajamentul comun referitor la realizarea securității individuale și promovarea stabilității este înțeleasă din modelul securității prin cooperare.

Conceptul de securitate individuală este sinonim cu drepturile omului și securitatea umană. Securitatea individuală, după cum chiar denumirea o spune, are în centru individul ca element al societății civile, atenția centrându-se nu pe stat, ci pe comunitatea din care acesta face parte. Securitatea individuală trebuie să constituie nucleul unui sistem robust și trainic de cooperare internațională. Noțiunea de securitate individuală se suprapune termenului de securitate națională.

4. Elementele conceptului de securitate umană.

4.1. Securitatea politică – avea prioritate, domina viața internațională în perioada interbelică. Lumea era împărțită între cele două superputeri: Statele Unite și Uniunea Sovietică angajate într-o luptă pentru supremație mondială care părea ireconciliabilă.

Datorită armelor cu putere de bătaie și distrugere mare, conceptul de securitate a dobândit caracter global. Interesele de securitate ale celor două superputeri se ciocneau în Vietnam, Coreea, Cuba, Afganistan, etc.. O dată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, s-a schimbat radical conținutul ideei de securitate. Resursele domeniului politic în zilele noastre sunt focalizate pentru realizarea de noi obiective: „dezvoltarea capacității legislative a statului; statul, în calitate de organizator al coeziunii sociale și naționale, trebuie să devină o instituție eficientă; exercitarea puterii politice și perfecționarea întregului sistem politic; asigurarea participării și controlul cetățeanului asupra instituțiilor și procesului de luare a deciziilor prin exercitarea dreptului de vot, etc.”.

4.2. Securitatea economică – a dobândit în condițiile actuale interne și internaționale, o importanță majoră. Economia de piață eficientă va avea la bază principiul justiției și coeziunii sociale, cu susținere financiară corespunzătoare. Pentru menținerea stării de securitate națională, „stabilitatea economiei trebuie să fie asigurată atât în componentele productive și informațional – decizionale, cât și cele de cercetare – dezvoltare”.

Dezvoltarea infrastructurii economice trebuie să asigure nevoile de apărare a țării, iar desfășurarea proceselor economice să nu afecteze capacitatea de a-și asigura securitatea proprie. La ordinea zilei nu mai sunt alianțele militare, ci formarea unor blocuri economice. Principalul câmp de bătălie a devenit piața mondială.

4.3. Securitatea comunității (socială) – în domeniul social se vizează atingerea acelui nivel de protecție a populației care să contribuie la limitarea și înlăturarea tensiunii cu efecte negative asupra stării securității naționale. Problemele securității sociale ale României se referă, între altele la starea de insecuritate individuală, la declinul demografic și fragilizarea stării de securitate a populației, la emigrația tineretului instruit și superdotat, la insuficiența de consacrare a societății civile pe toate componentele și la absența unei clase de mijloc puternice.

Politica în domeniul securității sociale vizează toate aceste aspecte cu accent pe combaterea sărăciei și alinierea la normele europene în domeniul ocupării forței de muncă.

Componenta cultural – religioasă – în ultima vreme se impune atenției latura cultural – religioasă a conceptului. Un studiu al profesorului Samuel Huntington de la Harvard a produs mare vâlvă.

Pornind de la conceptul etnic – religios al războiului din fosta Iugoslavie, Huntington susține că războiele dintre regi au survenit în scolele XVII și XIX, războaie între state, apoi războaiele între ideologii, iar acum următorul război mondial, dacă va fi unul, va fi un război între civilizații. Are în vedere conflictul dintre Islam și Occident și cel dintre Occident si așa numita civilizație Asiatico-Cofucianistă. Aici el precizează că Japonia nu poate domina Asia de Sud-Est, dar China o va putea face.

Totodată în România, problemele securității sociale sunt în mod direct legate de nevoia afirmării unor mentalități și atitudini „care să contribuie la configurarea dimensiunii culturale și civilizatorii a reformelor, cerută în mod implicit de procesul integrării europene și euroatlatice”. Punerea în valoare și dezvoltarea patrimoniului cultural de care dispune România constituie o componentă și o rezervă esențială a securității naționale.

Religia (asociată cu instituțiile specifice) asigură coeziunea socială, oferă o motivație în viață comunităților umane și individului. Dincolo de teama amenințărilor la adresa securității naționale și internaționale, pe fondul vulnerabilităților crescânde, legătura dintre securitate și religie apare ca un element foarte concret în procesele de reformă democratică din diferitele regiuni ale lumii. Eventual, aceste reforme sunt corelate cu procese de extindere a structurilor economice, politice și militare. Impactul religiei asupra relațiilor internaționale are două tipuri de abordări, și anume măsura în care religia joacă un rol în dinamica internă și internațională pe de o parte, și ce elemente ale fenomenului religios au în acest sens prioritate, pe de altă parte.

Având în vedere că de cele mai multe ori normele societății au la bază idei religioase, religia poate avea funcția de control social asupra colectivităților locale. 4.4. Securitatea ecologică – securitatea mediului înconjurător este o abordare cu totul diferită a conceptului de securitate. Securitatea mediului înconjurător are două componente: „prevenirea modificării factorului de mediu ca urmare a conflictelor armate și impactul degradării globale a mediului natural asupra bunăstării generale a societății umane și asupra economiei globale și naționale”.

Amenințările de natură ecologică (reducerea resurselor naturale de apă, solul fertil, pădurile, etc.) sunt caracterizate de un grad ridicat de incertitudine. Această incertitudine poate fi chiar comparată cu aceea asociată unor anenințări de natură militară. Specific securității mediului înconjurător este caracterul transfrontalier al acestuia.

Amenințările la adresa mediului natural de viață sunt tot atât de importante pentru viitorul omenirii ca și amenințarea reprezentată de posibilitatea producerii unei catastofe nucleare.

Deoarece degradarea mediului afectează bunăstarea populației și performanțele economiilor naționale, cât și a celei globale, guvernele și organizațiile interguvernamentale și nonguvernamentale devin din ce în ce mai dispuse la cooperare în vederea găsirii unor soluții acceptabile.

4.5. Securitatea alimentară.

Problema securității alimentare, a aprovizionării populației cu produse agroalimentare de bază și de calitate corespunzătoare, constituie o preocupare majoră cu care se confruntă, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate țările lumii dar în primul rând cele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Securitatea alimentară a fiecărei țări poate fi asigurată în primul rând din resursele interne prin politicile practicate de fiecare țară. Securitatea alimentară este un concept deosebit de dinamic care a evoluat în timp. Astfel în țările dezvoltate, securitatea alimentară s-a realizat prin crearea unui sistem agricol viabil prin practicarea unor politici îndelungate și costisitoare de susținere a agriculturii. Astăzi în aceste țări conceptul a dobândit alte înțelesuri. Datorită faptului că în aceste țări s-a reușit să se asigure hrana în cantități îndestulătoare, se pune în prim plan calitatea, siguranța alimentelor și protecția socială, deci sunt preocupate de protecția sănătății consumatorilor.

Consumul alimentar al populației României a avut o evoluție contradictorie, potrivit cu tradițiile poporului român dar mai ales cu împrejurările istorice și economice prin care a trecut țara de-a lungul timpului. Ca puncte de referință în analiza consumului alimentar ca un trend statistic s-ar putea lua în calcul mai multe perioade:

1. Perioada antebelică (până în 1938) caracterizată printr-un consum alimentar scăzut ca nivel și structură cu un mare deficit de elemente cu valoare nutritivă ridicată.

2. A doua perioadă o constituie cea din perioada celui de al Doilea Război Mondial și în special cea care i-a urmat imediat (1945-1950). În această perioadă consumul alimentar al populației a scăzut catastrofal, prin înfometarea până la limita de supraviețuire a populației. În anii 1946 și 1947 de exemplu numărul celor născuți morți sau a copiilor care au decedat în vârstă de sub 1 an a fost de peste 161.0001.

3. Perioada 1950-1989 se poate considera ca o perioadă de redresare și chiar îmbunătățire semnificativă a consumului alimentar cu anumite oscilații pe anumite subperioade, în funcție de politicile economice aplicate de guvernanții acelor vremuri.

În perioada de tranziție a României la economia de piață, începând cu anii 1990 și până în prezent, s-a înregistrat o adevărată prăbușire a consumului alimentar și a structurii acestuia, în condițiile declinului general al economiei, scăderii producției industriale și agricole, a inflației galopante și a scăderii nivelului de trai al populației.

Importul și exportul de produse agroalimentare. În perioada de după 1990 prin liberalizarea comerțului exterior al produselor agroalimentare s-a produs un dezastru pentru agricultura României. Astfel în intervalul 1990-1994 au fost importate cantități masive de produse alimentare care se găseau în țară sau care s-ar fi putut produce și s-au exportat produse de origine animală foarte necesare pentru consumul intern și deficitare. S-au importat astfel produse alimentare care au avut prețuri de 2 sau de 3 ori mai mari decât prețul intern oferit de producătorii individuali.

Au fost deci importate în primii ani de tranziție cantități foarte mari de produse alimentare în valoare de 3,769 miliarde dolari din care grâul deținea o treime. Potrivit datelor Ministerului Agriculturii, exporturile au crescut cu 3,8%, în 2004 cifrându-se la 67,6 mil. euro, astfel că soldul negativ a scăzut cu 7,3%. ConÎn 2005, balanța comercială se menține în continuare dezechilibrată în favoarea importurilor. În 2006 exporturile de produse alimentare au crescut cu 26,8% față de 2005, cu aproximativ 7% mai mult decât importurile, care au înregistrat o creștere de doar 19,9%. Cele mai importante creșteri ale cantităților importate au fost înregistrate de carnea de porc, preparatele alimentare, de zahăr, produsele de patiserie, ciocolata, legumele preparate și congelate, ceapă și malț. În 2006, aproximativ 60% din exporturile României au fost direcționate către Uniunea Europeană, iar importurile din țările membre UE către România au avut o pondere de 54%. Exporturile României de produse agroalimentare în anul 2005 însumează 587,4 mil. Euro, înregistrându-se o creștere a acestora cu 14,6 % față de anul 2004. În valoarea totală a exportului, animalele vii dețin o pondere de 20,9%, fiind urmate de: semințe și ulei de floarea soarelui (14,4%), porumb (6,5%), orz (4,5%), nuci (3,8%), grâu (3,7%).

În prezent, în conformitate cu analiza schimburilor comerciale cu produse agroalimentare în perioada 1 ianuarie – 31 august 2014, România a reintrat pe excedent în schimburile comerciale cu produse agroalimentare, după primele opt luni ale anului 2014 înregistrându-se un sold pozitiv de 140,6 mil. euro, comparativ cu un deficit de 137,6mil. euro în aceeași perioadă din anul 2013, valoarea totală a exporturilor fiind de 3.274,6 mil. euro, cu335,7 mil. euro mai mult față de același interval din 2013. Produsele cu cele mai mari ponderi valorice în total export au fost grâul, țigările, porumbul, semințele de rapiță, orzul, semințele de floarea-soarelui și animalele vii din specia ovine sau caprine, care au contribuit însumat la obținerea a două treimi din volumul total al încasărilor.

Exportul de grâu, produsul cu cea mai mare pondere cantitativă și valorică în top export, a însumat 3.271,5 mii tone, contribuind cu 641,6 mil. euro (+73,1 mil. euro față de 2013) la rezultatul primelor opt luni din 2014. Livrările externe de semințe de rapiță, de două ori mai mari cantitativ față de aceeași perioadă din 2013, au adus un spor de 108,5 mil. euro, iar cele de țigări +104,8 mil. euro față de valoarea exporturilor respective din perioada ian.-aug. 2013. Exporturile de semințe de floarea-soarelui, ulei de floarea-soarelui și carne de pasăre au scăzut semnificativ, încasările fiind mai mici cu 91,3 mil. euro, 25,0 mil. euro și, respectiv, 11,2 mil. euro, raportat la aceeași perioadă din anul precedent.

Față de perioada corespunzătoare din 2013, importurile de produse agroalimentare din primele opt luni ale anului curent au marcat o ușoară creștere valorică de 1,9%, în principal pe seama achizițiilor mai mari de porci vii și carne de porc (+40,9 mil. euro), tutun brut (+22,2 mil. euro), carne de pasăre (+16,6 mil. euro), șroturi de soia (+15,4 mil. euro), produse de brutărie-patiserie, ciocolată ș.a. Importurile au diminuat în cazul zahărului (-35,3 mil. euro), la porumb (-20,5 mil. euro), țigări (-15,5 mil. euro), boabe de soia (-14,3 mil. euro) ș.a.

Uniunea Europeană a fost principalul partener în comerțul agricol al României. Astfel, în primele opt luni din 2014, livrările de produse agroalimentare către această destinație au avut o pondere valorică de 59,4%, iar achizițiile din statele membre UE au deținut o pondere de 81,2%.

4.6. Securitatea energetică.

Securitatea energetică înseamnă:

– menținerea suveranității naționale asupra resurselor de materii prime, a zăcăminte naturale și a surselor de energie proprii;

– menținerea unui grad acceptabil de dependență față de importuri prin creșterea și dezvoltarea resurselor energetice proprii, a rutelor și rețelelor de transport naționale și regionale;

– cooperarea regională cu celelalte state din zona extinsă a Mării Negre pentru protecția infrastructurii critice în domeniul energiei.

Securitatea energetică reprezintă o preocupare crescândă, întrucât dependența țărilor NATO de sursele de energie externe sporește. În fine, schimbările climatice și degradarea mediului vor cataliza o creștere a conflictelor induse de considerentele legate de mediu și frecvența și impactul

unor fenomene meteorologice extreme.

Securitatea energetică a României – obiectiv strategic

Securitatea energetică constituie, alături de competitivitate și dezvoltarea durabilă, unul dintre pilonii strategiei energetice a României.

În acest spirit, au fost stabilite drept obiective prioritare ale dezvoltării sectorului energetic din România, în principal, următoarele:

– utilizarea rațională și eficientă a rezervelor naționale pentru menținerea unui echilibru constant între importul și exportul de resurse energetice primare;

– dezvoltarea relațiilor de colaborare cu țările producătoare de hidrocarburi, precum și cu cele de tranzit, pentru diversificarea și consolidarea schimburilor comerciale cu aceste resurse;

– diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea rutelor de transport alternative prin promovarea de proiecte multinaționale, cum ar fi proiectul Nabucco, și a unor proiecte menite să asigure o creștere a capacității de interconectare a sistemului energetic național cu sistemele țărilor vecine (pentru gazele naturale se urmărește interconectarea cu Ungaria pe relația Arad-Szeged, cu Bulgaria pe Ungheni-Iași). Creșterea nivelului de adecvanță a rețelei de transport prin dezvoltare și modernizare în concept de rețea inteligentă (smart grid) și cu respectarea cerințelor UCTE/ETSO.

Securitatea energetică nu este amenințată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, defrișări ilegale de păduri, ci este vulnerabilă și la uragane, inundații, cutremure sau distrugeri provocate de „mâna omului”, și trebuie să țină cont și de provocările pe care le aduce cu sine procesul de globalizare, orice disfuncționalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului afectând consumatorii din întreaga lume.

Raporturile de interconectivitate între componentele binomului resurse – securitate, reprezintă o mare dilemă cu care se confruntă azi majoritatea țărilor: asigurarea securității versus valorificarea resurselor energetice, în jurul căreia gravitează multitudinea de interese și relații care se desfășoară între toți actorii statali și non-statali.

Părerea mea este că în spatele fiecărui conflict major există în primul rând interese de natură a proteja securitatea energetică a unui stat sau altul, și pornesc de la premisa că, astăzi, mai mult ca oricând, securitatea energetică este o componentă vitală a securității naționale. Această ipoteză se bazează pe efectul devastator demonstrat, din nefericire, în mod concret, atât de crizele energetice mondiale majore, cât și de recentele evenimente la nivel regional.

Având în vedere schimbările evidente observate în climatul global din ultimele decenii, se pune problema majoră de a evalua schimbările climatice în deceniile viitoare.

Politica energetică a fiecărui stat are implicații majore asupra întregii securități a statului respective, ceea ce înseamnă că asigurarea securității energetice, are un rol esențial referitor la accesul la resurse sustenabile și sigure de energie la prețuri acceptabile.Toate scenariile referitoare la interesele strategice ale unui stat sunt construite pe baza a două coordonate: securitate și resurse energetice. Ele sunt, în același timp, interese, dar și nevoi strategice.

5. Amenințări la adresa securității umane.

În ultimul deceniu, securitatea la nivel global s-a transformat dramatic. În timp ce vechile amenințări au dispărut treptat, securitatea trebuie privită dintr-o perspectivă extinsă.

În prezent, alte tipuri de amenințări vizează securitatea umană:

– amenințări politice – precum instabilitatea internă, state falimentate, terorism și violări ale drepturilor omului;

– amenințări economice – recesiunea financiară internațională, lipsa locurilor de muncă, sărăcia, consecințele vecinătății cu state situate în zone de conflict înghețat;

– amenințări de mediu sau datorate activității umane – degradarea solului și a apei, defrișările ilegale de fond forestier, lipsa hranei și a altor resurse;

– amenințări sociale – precum conflictele dintre minorități și majorități, crima organizată, traficul transnațional de droguri, traficul de persoane, comerțul ilicit, migrația în masă, epidemiile.

Strategiile de împuternicire mizează pe capacitatea oamenilor de a acționa în nume propriu sau în numele altora, a doua cea mai importantă caracteristică a securității umane. Această dimensiune este importantă pentru că apelează la simțul de apartenență a indivizilor la comunitatea a căror membri sunt, dezvoltând astfel și un real simț civic ce le permite implicarea în protejarea drepturilor și a propriei stări de securitate, precum și la cea a celorlalți, având șansa de a evita astfel anumite riscuri și de a responsabiliza și implica mult mai mult societatea civilă.

Vulnerablitățile sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă care diminuează capacitatea de reacție la riscurile externe ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora.

6. Tendințele actuale ale mediului de securitate.

Mediul de securitate este caracterizat, în principal, de următoarele tendințe majore:

– globalizarea și integrarea regională având ca finalitate fragmentarea statală;

– structurarea unei noi arhitecturi de securitate stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni;

– creșterea influenței și creșterea ponderii intervenției actorilor non-statali în dinamica relațiilor internaționale.

Globalizarea reprezintă principalul fenomen care influențează mediul de securitate contemporan, atât în ceea ce privește geneza noilor riscuri și amenințări, cât și apariția diferitelor oportunități, ceea ce a determinat în fapt transformarea mediului de securitate.

Literatura de specialitate consideră că obiectul referențial al „reformei sistemului de securitate” este reprezentat de trei provocări: dezvoltarea unui cadru instituțional clar pentru realizarea securității, integrând politicile de dezvoltare cu cele de securitate; managementul tuturor instituțiilor de securitate (de apărare, ordine publică și servicii de intelligence); construirea de agenții și instituții de securitate profesioniste și responsabile către autoritățile civile legitime.

Într-o democrație, libertatea de exprimare le permite cetățenilor să-și transmită punctele de vedere oficialilor lor. La rândul lor, aceștia au sarcina de a lua în discuție și de a cântări atent problemele semnalate în dezbateri publice. Prin această procedură, conflictele sunt dezamorsate și pentru soluționarea lor se recurge la compromisuri viabile care au sprijinul societății în ansamblul ei. Nu este de mirare că în absența unor instituții democratice stabile, de multe ori tensiunile au ascaladat în conflicte violente.

Datorită mecanismului intern de aplanare a conflictelor, democrația a devenit sinonimă cu pacea și securitatea. Această legătură devine evidentă, întrucât, astăzi securitatea nu este un scop în sine, ci trebuie să servească bunăstarea oamenilor. Democrația, înrădăcinată într un Parlament eficient, este cea mai potivită să ofere materializarea acestei idei: ,,Suveranitatea comunității, a regiunii, a națiunii, a statului are sens doar dacă derivă din singura suveranitate adevărată – suveranitatea ființei umane”.

Într-o democrație reală este esențial ca opiniile lor să-și găsească expresia în politica națională de securitate, securitatea fiind primordială pentru bunăstarea oamenilor. Datorită faptului că există o nevoie evidentă ca reprezentanții aleși în Parlament de popor, să conlucreze îndeaproape cu Guvernul și cu instituțiile pentru asigurarea securității, în baza unor principii și valori implicite legate de securitatea pe care statele încearcă să o creeze și să o protejeze.

Însă, deși lucrează pentru același scop, rolurile lor sunt și trebuie să fie fundamental diferite. Se consideră că, în general, politica de securitate este sarcina naturală a Executivului, pentru că acesta deține cunoștințele potrivită să se ocupe de chestiunile de securitate, mai ales datorită procedurilor sale îndelungate și lipsei accesului la informațiile necesare și a competenței. Însă, ca în cazul oricăror politici publice, Parlamentul are sarcina de a examina și a monitoriza activitatea aparatului executiv.

În practică, Executivul redactează proiecte de legi pe probleme de securitate. Cu toate acestea, membrii Parlamentului au un rol vital în revizuirea acestor proiecte. Ei pot, dacă este nevoie, să sugereze amendamente astfel încât să se asigure că propunerile legislative reflectă în mod adecvat noua gândire asupra securității.

Mai mult decât atât, este sarcina Parlamentului să se asigure că legile nu rămân literă moartă, ci sunt aplicate corect și eficient. Parlamentarii sunt cei care au contact direct cu populația și, prin poziția lor, au posibilitatea să cunoască problemele cu care se confruntă cetățenii, aceștia din urmă putând ridica problemele în fața Parlamentului și se pot asigura că sunt reflectate în politica și în cadrul legislativ de securitate.

Informarea într-un singur sens (de la Parlament sau Guvern spre cetățeni) nu este suficientă. Parlamentul trebuie să le ofere cetățenilor posibilitatea de a comunica pe probleme de securitate. Comunicarea în ambele sensuri – dialogul – este importantă pentru că asigură participarea și controlul permanent din partea cetățenilor, crește încrederea publicului în modul de funcționare al Parlamentului, oferă un control potențial al unei gestionări defectuoase (de exemplu prin Avocatul Poporului), asigură sprijin public și legitimitate legislaturii și politicilor guvernamentale, de aici decurgând stabilitatea democratică.

Comunicarea în ambele sensuri poate fi încurajată prin informări parlamentare, audiențe și servicii de monitorizare a știrilor, dezbateri televizate, scrisori electronice de informare specializate trimise membrilor comisiilor de profil și furnizate de serviciul de analiza al Parlamentului etc.

Sectorul de securitate devine din ce în ce mai larg și mai complex. El reprezintă o provocare pentru parlamente, cărora de multe ori le lipsesc resursele și specialiștii necesari pentru controlul eficient al sectorului de securitate. Problema majoră este însă aceea că parlamentele se bazează în special pe informarea furnizată de Guvern și ministere, deși acestea sunt exact instituțiile pe care ar trebui să le controleze. Cele mai multe state aplică într-un grad sau altul controlul formal, de obicei sub forma comisiilor parlamentare de control.

O contribuție notabilă la examinarea de către Parlament a sectorului de securitate o are societatea civilă, cât și mass-media. Societatea civilă este esențială pentru procesul de democratizare, a cărei expresie este, și joacă un rol important în funcționarea democrațiilor tradiționale. Societatea civilă le reamintește în mod activ responsabililor politici că există o multitudine de cereri și interese concurente ce trebuie luate în considerare în deciziile privind cheltuielile bugetare și politica statului.

Tocmai de aceea, ,,o societate civilă activă reprezintă o condiție de bază a democrației, având potențialul de a contrabalansa puterea statului, de a rezista tendințelor autoritare și grație naturii sale pluraliste, de a se asigura că statul nu devine instrumentul unor grupuri de interese sau elitiste”.

Grupurile din cadrul societății civile, precum instituțiile academice, institutele de cercetare, organizațiile pentru protecția drepturilor omului și cele de analiză a politicilor publice pot influența în mod activ deciziile și politicile din sectorul de securitate. Guvernele pot încuraja participarea organizațiilor non-guvernamentale (ONG) la dezbaterile publice referitoare la sectorul de securitate, la forțele armate, la activitatea poliției și a serviciilor de informații.

În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a riscurilor. Există, însă, riscuri care nu pot fi încadrate strict într-o anumită categorie, ele putându-se manifesta asimetric din punctul de vedere al mijloacelor și procedeelor utilizate de actori atât pe întregul palier spațial, cât și la nivel regional sau chiar local (terorismul).

În demersul meu, voi încerca să abordez câteva dintre acestea, punând accent pe cele de actualitate. Într-o primă fază, vom face referire la riscurile transnaționale, care, dat fiind noul statut al României pot evolua în amenințări la adresa securității naționale.

Riscurile transnaționale, după cum o arată și denumirea, depășesc granițele dintre state impunând măsuri colective de diminuare a lor. Ele pot fi generate de organizații separatiste și extremiste, disputele interetnice și rivalitățile religioase, precum și de încălcarea drepturilor omului de către anumite regimuri politice.

Agresiunea informațională poate intra în această categorie datorită accesului selectiv al anumitor actori la informație. Manifestările de această natură pot avea forma culegerii de date pentru influențare politică, destabilizare socială și economică, pregătirea informațională a unor acțiuni militare agresive, executarea de sabotaje, atentate și alte acțiuni diversioniste. Cele mai vulnerabile state sunt cele care în acest moment dispun de tehnologie avansată și sunt în procesul de

trecere la o civilizație de tip ,,Al Treilea Val”.

Agresiunea imagologică folosește presa scrisă, electronică și audiovizuală pentru influențarea atât a mediilor politice, cât și a unor segmente de public. Ea urmărește crearea unei imagini externe defavorabile statului țintă, culpabilizarea acestuia pentru anumite acțiuni, pregătirea condițiilor pentru adoptarea de sancțiuni internaționale sau deteriorarea credibilității statului respectiv în mediile economico-financiare.

Crima organizată reprezintă un factor de risc la adresa securității oricărui stat. În primul rând, din cauza complexității domeniilor de activitate (traficul ilegal de droguri, arme și de materiale strategice, traficul de carne vie, spălarea de bani, etc.), iar în al doilea rând, a impactului social pe care îl are.

Acțiunile subversive, ca formă a luptei politice duse cu mijloace ilegale, reprezintă un domeniu relativ controversat, din cauza intereselor diferite ale anumitor actori ai scenei politice internaționale. Specialiștii în domeniu le apreciază ca ,,fiind riscuri în măsura în care ele sunt contrare normelor democrate specifice oricărei ordini de drept și vizează destabilizarea sistemului politic, dezorganizarea statului și a societății, pentru a i se putea impune mai ușor condițiile care lezează securitatea”.

Pericolul prezentat de aceste acțiuni este deosebit de mare, deoarece ele sunt mascate în manifestări politice și sociale interne și pot afecta grav unitatea, integritatea teritorială sau chiar existența unui stat. De altfel, în regulamentul FM 3-90, cap. IX, Contrainsurgența, ca formă a operațiilor de stabilitate și sprijin executate de forțele terestre ale SUA, reprezintă un ansamblu de măsuri și acțiuni de prevenire și combatere a unor acțiuni subversive care aduc atingere securității unor state democratice.

Terorismul este un subiect care a făcut și va mai face să curgă multe râuri de cerneală în viitorul predictibil. Deși a fost definit în multiple feluri, opinăm că cea mai completă abordare este cea a Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii, care definește terorismul ca fiind o violență premeditată, motivată, îndreptată împotriva unor ținte necombatante, menită să influențeze opinia publică. Riscurile regionale se pot manifesta în zona de interes a României și pot lua forme

dintre cele mai diferite.

În literatura de specialitate am identificat câteva dintre acestea:

– dezechilibre în potențialele militare din spațiul de interes strategic al României;

– prezența unor tensiuni (Transnistria, Georgia și mai recent Crimeea) și conflicte militare care se pot extinde;

– prelungirea unor dificultăți economico-sociale (întârzierea restructurării unor sectoare economice, corupția instituționalizată) care pot afecta potențialul militar și eroda autoritatea instituțiilor de conducere ale statului;

– posibilitatea apariției unor disfuncționalități în sistemele financiare, informatice, energetice, de comunicații și telecomunicații ale statelor, precum și rivalitățile politico-militare dintre acestea;

– deteriorarea mediului ambiant prin executarea unor lucrări cu impact ecologic negativ (canalul Bâstroe).

Riscuri locale

La nivel național au fost identificate o serie de riscuri care, necontracarate la timp, pot provoca grave prejudicii securității naționale. O parte dintre ele au fost deja amintite, urmând ca, în continuare, să ne referim doar la cele specifice acestui palier. Acestea sunt:

– dezorganizarea sistemelor de conducere și de execuție (politic, economico-financiar și militar) la nivel național sau în anumite zone ale țării;

– scăderea nivelului de trai al populației sub limita suportabilă și diminuarea potențialului biologic al resurselor umane;

– scăderea moralului populației și a încrederii în factorii de conducere;

– tulburări interne, cu efect direct asupra stabilității democratice a României;

– limitarea în timp și spațiu a capacității de ripostă a forțelor armate în timp de criză și de război;

– știrbirea independenței și suveranității naționale, cu efecte directe asupra menținerii unității și integrității teritoriale a statului român.

Riscurile asimetrice

Saïda Bédar consideră că asimetria presupune obținerea unui avantaj exploatând slăbiciunile și vulnerabilitățile adversarului și evitând punctele lui forte. Din această perspectivă, riscurile asimetrice sunt acele strategii care folosesc procedee diferite de luptă clasică, vizând atacarea punctelor vulnerabile ale societății civile și care, prin aceasta, pot afecta direct sau indirect și forțele armate.

Acestea se referă la: expansiunea rețelelor și activităților teroriste; proliferarea și diseminarea necontrolată a tehnologiilor și materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor și a altor mijloace letale neconvenționale; războiul informațional; izolarea României în societatea globală, bazată pe informație, din cauza lipsei infrastructurii specifice.

Amenințări

Așa cum am amintit, amenințările au un caracter obiectiv și reprezintă efecte ale unor acțiuni sau potențiale efecte ale unor posibile acțiuni. Din punctul de vedere al domeniului de manifestare, ele pot fi de natură politică, socială, economică, militară sau transfrontalieră.

Amenințări de natură politică

Sunt, de regulă, îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional. Modalitățile de realizare a acestora se încadrează într-o arie largă, din care menționăm: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism internațional; favorizarea și impunerea secesionismului; izolarea politică; crearea unei stări de anarhie. Acest tip de amenințare poate avea un caracter ideologic sau național și poate fi intențională sau structurală.

Din categoria amenințărilor intenționale fac parte: nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv; intervențiile politice în afacerile interne ale altui stat; propaganda ostilă; crearea și sprijinirea unor grupări interne ostile statului național.

Amenințări sociale

Acest gen de amenințări au aplicabilitate asupra acelor state a căror securitate socială depinde de susținerea structurilor tradiționale de limbă, identitate etnică și religioasă etc. De regulă, ele apar ca urmare a unor vulnerabilități ale statului respectiv.

Amenințările economice

În literatura de specialitate se apreciază că sunt extrem de greu de delimitat de competiția specifică economiei de piață. Ele pot fi considerate ca un atac la adresa securității unui stat doar în condițiile în care acțiunea externă deliberată duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor instituții și chiar prejudicii esențiale asupra sănătății populației din statul țintă. Pot lua forma interzicerii accesului la resurse de interes strategic, blocarea comunicațiilor de aprovizionare, blocarea accesului la tehnologie.

Amenințări de natură militară

Acest gen de amenințări poate îmbrăca două forme, una indirectă, atunci când potențialul militar al unui stat concurent crește de o manieră îngrijorătoare, sau una directă, care se poate manifesta pe arii din cele mai diverse, cum ar fi: hărțuirea persoanelor și sechestrarea bunurilor care aparțin unor state; executarea de raiduri și incursiuni pe teritoriul statului țintă; instituirea de zone de interdicție aeriană sau navală; executarea de demonstrații de forță și mobilizări de trupe la frontiere.

Amenințări transfrontaliere

Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanță nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, din cauza vitezei mari de schimbare și inovație și a existenței disparate și indistincte a parametrilor de predictibilitate.

Dintre cele mai semnificative, amintim:

– terorismul – subiectul a fost abordat anterior;

– corupția și economia subterană – pot amenința stabilitatea politică a unui stat prin faptul că afectează securitatea economică a cetățeanului. Nu întâmplător, corupția este considerată una dintre cele mai importante piedici în normalizarea vieții democratice a României;

– crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice – sunt privite ca amenințări majore pentru faptul că însumează trei flageluri ale societății contemporane: traficul ilicit de orice fel, criminalitatea și spălarea de bani, terorismul;

– amenințări de natură ecologică – apar atunci când degradarea mediului ambiant creează o stare de insecuritate a unui stat;

– amenințări la adresa informațiilor – apar atunci când se aduc atingeri spațiului în care circulă informația. Spațiul cibernetic a devenit un bun universal în condițiile societății moderne supertehnologizate.

Alvin Toffler spunea despre cunoaștere că este:,,substitutul final al altor resurse”. Astfel, orice atac asupra fluxurilor informaționale ale unui stat poate constitui o amenințare la adresa securității sale. Sindromul imuno-deficitar dobândit (SIDA) este perceput de specialiști ca o amenințare majoră la adresa societății prin efectele devastatoare pe care le are și prin viteza de propagare.

Vulnerabilități

Așa cum am afirmat anterior, vulnerabilitățile sunt factori de natură internă, specifici fiecărui stat în parte. Din acest motiv, nu le putem generaliza la nivelul întregii comunități internaționale. Pe cale de consecință, în cele ce urmează ne vom referi la acele vulnerabilități ale României, așa cum au fost ele identificate în cadrul documentelor de referință ale securității naționale.

Principalele vulnerabilități din mediul intern sunt generate de:

– degradarea climatului general de siguranță civică și creșterea în amploare a criminalității. Eforturile țării noastre de armonizare legislativă și implementare a unor programe ca urmare a capitolului de negociere cu UE ,,Justiție și Afaceri Interne (JAI)” vizează tocmai eliminarea acestei vulnerabilități;

– accentuarea unor fenomene de corupție, care afectează stabilitatea economică. Și în acest domeniu există preocupări majore pentru limitarea fenomenului. Acțiunile DNA vizează tocmai restabilirea climatului normal de dezvoltare economică a țării;

– amplificarea infracționalității economico-financiare;

– contrabandă, migrație clandestină și traficul de persoane, în contextul insuficientei securizări a frontierelor;

– traficul cu armament, muniții, materii explozive, substanțe toxice, radioactive;

– escaladarea traficului și consumului ilicit de droguri și substanțe stupefiante;

– contrabanda cu produse, tehnologii și servicii aflate sub embargou internațional;

– posibilitatea penetrării ilegale sau a distrugerii rețelelor de telecomunicații speciale;

– posibilitatea apariției unor amenințări teroriste, fenomene extremiste, xenofobe sau separatiste;

– dezastre, calamități naturale, acțiuni – premeditate sau accidentale – cu consecințe negative asupra mediului înconjurător.

În ultimul deceniu al secolului trecut, în lume au avut loc un număr de 56 de conflicte armate majore, localizate în 44 de zone diferite. Cele mai multe dintre aceste conflicte s-au produs în perioada anilor 1990-1994, când numărul anual al conflictelor armate majore s-a situat între 30 și 33, iar cel mai mic număr de conflicte s-a înregistrat între anii 1996 și 1997, cu 23, respectiv 19 conflicte.

Din totalul menționat, pentru perioada 1990-2000, doar trei conflicte au avut un caracter interstatal: conflictul dintre Irak și Kuweit (1990); conflictul dintre India și Pakistan (2000) și conflictul dintre Eritreea și Etiopia (2000). În celelalte 53 de cazuri a fost vorba de conflicte interne, determinate de lovituri de stat sau de incursiuni militare vizând cucerirea unui anumit teritoriu. În 14 cazuri s-a consemnat și intervenția unor forțe străine în sprijinul uneia dintre părți. Anul 2001 a fost marcat de atacul terorist asupra New York-ului, urmat de atacarea grupărilor religioase talibane din Afganistan de către o coaliție internațională condusă de SUA. Operațiunile militare internaționale au continuat și continuă și astăzi, fără a se putea cunoaște data încheierii acestora. Doresc să menționez criza din Ucraina care reprezintă un factor de instabilitate în Zona Extinsă a Mării Negre.

7. Conceptul de dezvoltare durabilă.

Primele lucrări privind teoria și practica dezvoltării durabile au apărut la scară globală, întrucât doar la acest nivel s-au putut constata mai vizibil efectele negative conjugate ale dezvoltării omenirii de până acum. Desigur, aceasta nu înseamnă că, la nivel național, diferite țări ale lumii nu au creat o serie de elemente cu caracter juridic, economico-financiar și educațional care constituie premise pentru viitorul dezvoltării durabile.

Începând cu anul 1972, când a avut loc Conferința asupra mediului de la Stockholm, și până în prezent, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependențelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale și procesului creșterii economice. Aria acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport al Clubului de la Roma – unde se propune stoparea creșterii economice – și cea a verzilor, care absolutizează rolul mediului natural.

Dezvoltarea durabilă a fost definită inițial în 1987 în Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare a ONU, cunoscut sub numele de Raportul Brundtland: „Umanitatea are capacitatea de a realiza o dezvoltare durabilă – de a garanta satisfacerea necesităților actuale fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități“.

La Conferința Națiunilor Unite despre Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, dezvoltarea durabilă a fost concepută în viziunea concilierii dintre economie și mediul înconjurător pe o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman, nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pentru întreaga planetă și pentru un viitor îndelungat.

Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmărește interacțiunea compatibilității a patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Pentru realizarea condiției de compatibilitate a celor patru sisteme care interacționează, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esențial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă pornește de la înțelegerea faptului că economia unei țări, ca și a tuturor țărilor, înseamnă mai mult decât suma părților componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependențelor dinamice existente între componentele acesteia.

În această viziune, factorii care se inter-influențează în procesul dezvoltării sunt: populația, resursele naturale, mediul natural, producția agricolă, producția industrială, poluarea.

Banca Mondială definește dezvoltarea durabilă ca „acel proces prin care politicile de dezvoltare și de protecție a mediului se bazează pe o comparație a costurilor cu beneficiile, astfel încât să se asigure protecția mediului, concomitent cu creșterea bunăstării sociale“.

Într-un alt studiu de marcă se subliniază că: „o economie este durabilă sub aspect ecologic doar dacă respectă principiile durabilității – principii care își extrag seva din știința ecologiei: într-o economie durabilă, captura piscicolă nu depășește producția durabilă a zonelor de pescuit, cantitatea de apă pompată din acviferele subterane nu depășește capacitatea de reîncărcare a acestora, eroziunea solului nu depășește ritmul natural de formare a unui nou sol, numărul copacilor tăiați nu îl depășește pe cel al arborilor plantați, iar emisiile de carbon nu depășesc capacitatea naturii de a fixa dioxidul de carbon. O economie durabilă nu distruge speciile de plante și animale mai repede decât evoluează acestea pentru a forma altele noi“.

Strategia dezvoltării durabile își propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi – resurse, obiective de atins – mijloace necesare, pe baza compatibilității lor reciproce, în timp și spațiu. Este vorba de a concepe și realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică, cu mediul natural, dar și cu nevoile și cu interesele prezente și viitoare ale generațiilor care coexistă și se succed la dezvoltare.

De aici rezultă că dezvoltarea durabilă este definită de:

– o dimensiune naturală (în sensul că există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural);

– o dimensiune social-umană (în sensul că toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor și intereselor prezente și viitoare ale generațiilor care coexistă și se succed);

– o dimensiune național-statală, regională și mondială (în sensul compatibilității criteriilor de optimizare atât pe plan național, cât și la nivel regional sau global, mondial).

Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă, depind de: cultura omului, de experiența sa din trecut, de actualitatea și dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, de gradul de dezvoltare și încorporare a cuceririlor științei și tehnicii, de strategiile naționale și internaționale de dezvoltare. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieții de zi cu zi, dezvoltarea durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii de viilor, în cadrul cărora prezentul să-și găsească un loc din ce în ce mai bun și mai sigur.

Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului și Dezvoltării care a avut loc la Rio de Janeiro în 1992, convocată din inițiativa Comisiei Mondiale a Mediului și Dezvoltării, în baza propunerilor făcute în acest sens prin raportul din 1987, a adoptat mai multe documente:

– „Agenda 21“, concepută ca un plan de acțiune pentru secolul viitor, în vederea asigurării

unui adevărat echilibru între ritmul dezvoltării activităților umane și protecția mediului;

– „Declarația de la Rio“, care statuează la nivel de principii noțiunile de mediu și dezvoltare, precum și relațiile dintre ele;

– „Convenția asupra schimbărilor climatice“, acceptată pe loc de 154 de țări, care conturează un program de conlucrare viitoare în acest domeniu;

– „Convenția asupra biodiversității“, semnată pe loc de 157 de țări, care se constituie într-un program de lucru care urmărește protejarea sau exploatarea adecvată a biodiversității mondiale;

– „Principiile forestiere“, conținând un ansamblu de principii privind exploatările forestiere.

Adoptarea unora dintre documentele menționate și mai ales a sistemului de distribuire a eforturilor financiare pentru realizarea obiectivelor cuprinse în Agenda pentru secolul al XXI-lea au format obiectul unor ample dezbateri și divergențe, reafirmându-se și cu acest prilej opoziția de interese între țările puternic industrializate și țările în curs de dezvoltare.

Principalele mecanisme financiare prin care urmează a fi realizată administrarea fondurilor destinate realizării acestor programe sunt: Facilitățile Globale de Mediu sub direcția Băncii Mondiale, Programul Națiunilor pentru Mediu și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.

Conceptul de dezvoltare durabilă definește schimbări esențiale în calitatea procesului și cuprinde șapte obiective de politică economică și socială, și anume:

1. redimensionarea creșterii economice în sensul conservării resurselor naturale;

2. modificarea procesului de creștere;

3. satisfacerea nevoilor esențiale pentru muncă, hrană, energie, apă, locuințe și asistență medicală pentru toți locuitorii;

4. asigurarea unui nivel de creștere sustenabilă a populației;

5. conservarea și sporirea bazei de resurse;

6. restructurarea tehnologică și punerea sub control a riscurilor acesteia;

7. integrarea deciziilor privind economia și mediul înconjurător într-un proces unic.

În cadrul dezbaterilor ulterioare, conceptul a fost mult concretizat și îmbogățit, atât în conținutul său, cât și în aria de aplicare, ținând seama și de particularitățile economico-sociale. În acest cadru, s-au formulat și alte concepte care îl dezvoltă și concretizează mai amplu pe cel de bază.

Primul dintre aceste concepte este „dezvoltarea industrială ecologic durabilă“, prin care se înțelege „modelul de industrializare care mărește contribuția industriei la obținerea beneficiilor economice și sociale pentru generațiile prezente și viitoare fără a deteriora procesele de bază“.

La aceasta se adaugă conceptele: exploatarea forestieră durabilă, energia durabilă, comerțul durabil, gestiunea durabilă a apei, bunăstarea economică durabilă și locuri de muncă durabile, majoritatea dintre acestea formând obiectul unor dezbateri și documente pe plan internațional.

Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării durabile integrează următoarele exigențe majore, la nivelul tuturor economiilor naționale și ale sistemului global al economiei mondiale:

a) un comportament fundamental, revizuit esențial, ca modalitate directă de

luptă cu restricțiile obiective și subiective ale dezvoltării și de colaborare cu mediul

natural;

b) îmbunătățirea substanțială, în termeni absoluți și relativi a dezvoltării din

țările în curs de dezvoltare, în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii;

c) o planificare strategică, cu elemente specifice și comune, aflate în compatibilitate directă atât în plan național, cât și internațional;

d) atingerea unei stări raționale și durabile de echilibru prin schimbarea fundamentală a valorilor și obiectivelor, la nivel individual, național și mondial;

e) trecerea la realizarea unei dezvoltări durabile, în condițiile tradițiilor, educației și activităților curente, ale intereselor imediate, ceea ce face transformarea (tranziția) disputată și lentă, succesul fiind asigurat de reala înțelegere a condiției umane, în acest context de schimbări radicale;

f) prin trecerea la dezvoltarea durabilă noi sperăm să realizăm, nu dacă vrem, ci cum putem crea prin acest proces complex și de durată, un prezent pentru un viitor din ce în ce mai sigur;

g) în acest proces fundamental este esențial ca știința să ajute omul să se cerceteze pe sine – sub aspectul obiectivelor și valorilor sale – tot la fel pe cât dorește să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe;

h) în acest proces complex, de mare întindere și dificultate, cheia problemei dezvoltării durabile nu este numai pentru a supraviețui specia umană, ci chiar mai mult, dacă poate supraviețui fără a cădea într-o stare de exigență lipsită de valoare.

Rezultă că dezvoltarea durabilă este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitățile de satisfacere a trebuințelor generațiilor viitoare.

În esență, dezvoltarea durabilă este definită de următoarele elemente mai importante:

– compatibilitatea permanentă și sigură a mediului creat de om cu mediul natural;

– egalitatea șanselor generațiilor care coexistă și se succed în timp și spațiu;

– interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii, ca scop al dezvoltării durabile, a securității ecologice în locul maximizării profitului;

– mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, ca urmare a

interdependenței tot mai puternice, în plan geo-economic și ecologic;

– capitalul ecologic (natural) se află în interdependență și se integrează organic cu capitalul uman (cultural), în cadrul unei strategii globale ce își redefinește obiectivele economice și sociale și își extinde orizontul de cuprindere în timp și spațiu;

– pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua strategie a dezvoltării durabile își propune să surprindă: schimbarea tipului de creștere economică; controlul poluării, crearea unui cadru instituțional și legislativ adecvat lor și eficace; sistemul educațional în măsură să anticipeze și să aprofundeze cunoașterea instrumentelor economice care să prevină, să protejeze și să asigure resursele rare; sistemul de indicatori specifici după care se apreciază calitatea dezvoltării și vieții oamenilor.

Dezvoltarea durabilă necesită strategii pe orizonturi scurte și medii, glisante însă pe termen lung, în perspectiva a 20-25 de ani. În acest sens, sunt necesare politici la nivel regional, internațional și planetar, la nivel de stat și la nivel de firmă, cu obiective comparabile în timp și spațiu pe baza unor criterii ce decurg din îmbunătățirea condițiilor de viață normală a oamenilor. Concomitent cu fundamentarea acestor politici este esențial ca, la fiecare nivel, să funcționeze o sumă de mijloace de reglementare, cu caracter economic, juridic și informațional, care să asigure înfăptuirea obiectivelor propuse.

În vederea evaluării mijloacelor de acțiune, sunt necesare criterii de eficiență economică și socială, ecologică, echitate, fezabilitate, acceptabilitate și compatibilitate instituțională. Dezvoltarea durabilă presupune un nou cod de valori, care să se realizeze în cadrul unui proces general de tranziție spre o societate viabilă, în cadrul căreia oamenii pot fi atrași de noi moduri de a-și orândui viața și, în aceeași măsură, mânați de recunoașterea a ceea ce s-ar întâmpla dacă nu-și schimbă mediul de viață.

Ca o concluzie finală, au fost sintetizate (într-un studiu întocmit de mai multe organizații) câteva principii și direcții strategice care pot fi considerate ca posibil suport pentru politicile durabile:

– dorința oamenilor de a-și îmbunătăți permanent nivelul de trai este legitimă, și ea conduce la progres;

– progresul este mai degrabă sinonim cu lărgirea opțiunilor decât cu limitarea lor, de aceea viața trebuie respectată sub toate formele sub care apare (biodiversitate, diversitate culturală etc.);

– sistemele naturale (dar și cele sociale și economice) trebuie lăsate să beneficieze în cea mai mare măsură cu putință de condiții de autosusținere /autoîntreținere;

– internalizarea externalităților (costurilor de mediu) negative și pozitive, respectiv a costurilor și beneficiilor marginale externe, prin mecanisme și instrumente de piață concurențială (economice), ca și prin intervenția reglatoare a statului (ansamblu de politici pe termen scurt, mediu și lung, standarde, reglementări juridice, penalități, taxe, impozite ș.a.);

– măsurile preventive sunt de preferat măsurilor corective;

– menținerea stocului de resurse regenerabile care nu trebuie să scadă în timp;

– restaurarea și creșterea acestuia, în condițiile îmbunătățirii nivelului de trai al populației;

– consumul de resurse neregenerabile trebuie astfel eșalonat în timp, încât să poată fi înlocuit (compensat) de alte resurse;

– corecțiile sunt aplicate de oameni, dar ele trebuie să fie utile întregului sistem natural, deoarece omul a intervenit deja în procese care fără această intervenție s-ar fi derulat altfel;

– susținerea economiei sau substituirii de resurse prin aplicarea rezultatelor științei și cercetării – dezvoltării tehnologice;

– în afara mediului natural, trebuie protejat și mediul antropic (creat de om), atât cel fizic, cât și cel cultural (în sens larg, cu includerea relațiilor sociale, economice etc.);

– abordarea mediului natural și a celui antropic trebuie făcută în maniere similare;

– cooperarea intersectorială și existența unei societăți participative sunt imperativele oricărei politici de dezvoltare durabilă;

– educația pentru mediu a populației tinere (dar și a celei adulte) este cheia atingerii scopurilor durabile;

– soluțiile propuse de diferitele politici publice se vor raporta la nivelul actual al cunoștințelor, dar vor ține cont că acestea sunt pe de o parte incomplete, și pe de o altă parte în continuă și rapidă evoluție.

8. Relația dezvoltare durabilă – securitate umană

O bună parte dintre amenințările la adresa securității umane în etapa post-conflict își găsesc soluția nu în politicile de putere sau în forța armelor, ci în dezvoltarea durabilă.

Printre acestea, enumerăm:

– sărăcia cronică;

– accentuarea diferențelor sociale;

– accesul inegal la resurse sau hrană sau dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile;

– standarde scăzute de viață;

– tendințe negative persistente în plan demografic și migrația masivă;

– infrastructură slab protejată și insuficient protejată;

– problemele de mediu (poluarea excesivă, defrișări masive);

– starea precară și eficiența redusă a sistemului de asigurare a sănătății populației;

– angajarea insuficientă a societății civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate;

– lipsa respectului pentru demnitatea umană și identitatea culturală sau religioasă.

Toate aceste amenințări pun în pericol nu doar valorile și interesele unei națiuni, ci și securitatea umană a cetățenilor și a comunităților. Prin urmare, este important ca ele să fie preîntâmpinate (și nu doar contracarate) printr-o atitudine pro-activă și acțiuni concertate din partea tuturor instituțiilor statale, precum și a organizațiilor nonguvernamentale și a comunităților locale.

Noțiunea de dezvoltarea durabilă a fost adesea minimalizată la doar una dintre părțile sale constituente: cea economică. Privită strict din această perspectivă, dezvoltarea durabilă primește o definiție reducționistă: folosirea înțeleaptă a resurselor, pentru a nu fi epuizate, astfel încât de ele să beneficieze nu numai generațiile de astăzi, ci și cele de mâine. Însă în acest fel dimensiunea socială și cea de mediu ale dezvoltării durabile sunt neglijate în mod nedrept.

În centrul preocupărilor dezvoltării durabile trebuie să se afle, dincolo de profit și resurse, omul. Dezvoltarea durabilă trebuie să accelereze creșterea economică și să o facă vizibilă prin îmbunătățirea vieții oamenilor, fără a distruge capitalul natural necesar protejării oportunităților celor de mâine. Ea trebuie să multiplice numărului de opțiuni ale indivizilor nu doar în ceea ce privește venitul, ci și în domenii precum sănătatea, educația, tehnologia sau mediul.

De fapt, securitatea umană și dezvoltarea durabilă au în comun trei elemente fundamentale:

– sunt centrate asupra individului și tratează oamenii drept scopuri, și nu mijloace;

– sunt multidimensionale: se adresează atât preocupărilor de ordin material ale oamenilor, cât și preocupărilor de ordin spiritual;

– consideră sărăcia și inegalitatea drept cauzele primare ale vulnerabilității indivizilor.

Relația dintre securitatea umană și dezvoltarea durabilă poate fi clarificată și prin următorul tabel:

Tabelul nr. 1: Relația securitate umană – dezvoltare durabilă

Conexiunile dintre securitate și dezvoltare prezintă o importanță deosebită pentru studiile de securitate. Dacă până acum cele două noțiuni au fost abordate în mod autonom, a sosit timpul ca acest lucru să se schimbe. În acest context, securitatea umană are menirea de a remodela dezvoltarea durabilă, prin accentul pus pe importanța omului și a drepturilor sale.

Securitatea umană este o condiție sine qua non a dezvoltării durabile, și devine un obiectiv al acesteia. Lipsa securității umane are consecințe adverse asupra creșterii economice sau sărăciei, și prin urmare asupra dezvoltării durabile. Pe de altă parte, lipsa dezvoltării durabile sau o dezvoltare inegală (ce implică inegalități orizontale evidente), reprezintă cauze importante ale conflictelor.

În măsura în care toate aceste conexiuni stabilite se dovedesc a fi viabile, propun ca politicile de securitate să devină parte a politicilor de dezvoltare, pentru că atât timp cât primele sporesc securitatea, ele contribuie și la buna dezvoltare.

Alăturarea conceptelor de securitate umană și dezvoltare durabilă se dovedește a fi o idee prolifică. Practic, securitatea umană și dezvoltarea durabilă sunt interdependente: nu poate exista securitate umană fără dezvoltare durabilă, iar reciproca este la fel de adevărată. Orice modificări sau efecte resimțite într-unul dintre domenii va avea repercusiuni imediate în celălalt. Însă relația dintre ele este mai mult decât relația dintre cauză și efect: securitatea umană și dezvoltarea durabilă se influențează și se intercondiționează reciproc.

9. Concluzii.

Securitatea umană descrie o condiție a existenței în care nevoile materiale de bază sunt satisfăcute și în care demnitatea umană, incluzând participarea activă în viața comunității, pot fi împlinite, prin asigurarea unui set adecvat de măsuri preventive și reactive care să prevină sau să atenueze riscurile de securitate umană corelative pilonilor de referință ai conceptului (freedom from fear, freedom from wants, freedom to live in dignity, freedom from hazards impact).

Astăzi, mai mult ca oricând, lumea civilizată nu poate sta deoparte atunci când au loc violări masive și sistematice ale drepturilor omului. Pe de altă parte, intervenția trebuie să fie bazată pe principii legitime, universale. Prin dezvoltarea unor astfel de principii clare, care să se raporteze la conceptul de securitate umană, se poate ajunge la reguli normate privind condițiile în care se poate recurge la intervenția umanitară și dezvoltarea în consecință a prevederilor legate de folosirea legală a forței armate, care să simplifice procedurile actuale la care ONU recurge în situații ce aduc atingere în special (dar nu exclusiv) securității internaționale.

Acestea sunt doar o parte dintre încercările de a găsi cea mai bună formulă pentru a explica și a utiliza în mod corespunzător conceptul de securitate umană în câmpul intervenției militare cu caracter umanitar. Pentru a depăși nivelul dezbaterii, aceste accepțiuni trebuie să își găsească numitorul comun la un nivel de reprezentare care să asigure, în mod integrat, promovarea corespunzătoare și transpunerea în practică a tuturor dimensiunilor conceptului.

Alianța Nord-Atlantică, prin capabilitățile de care dispune, este în măsură să abordeze în mod comprehensiv situații complexe de criză, asigurând condițiile necesare demarării coordonate a eforturilor integrate de stabilizare și reconstrucție4, în parteneriat cu organizații internaționale guvernamentale sau aparținând societății civile. Singurul impediment în aceste sens rămâne decizia politică, care trebuie să își tragă seva dintr-un concept operațional ce presupune un model de gândire asociat conexiunii inverse: operația bazată pe efecte.

10. Bibliografie:

1. Alkire, S., A Conceptual Framework for Human Security, Centre for Research on Inequality, Human Security and Ethnicity, Working Paper 2, University of Oxford, Queen Elizabeth House, 2003;

2. Baechler, Günther, Violence through environmental discrimination: causes, Rwanda arena, and conflict model, Dordrecht, Kluwer Academic Publishers,1999;

3. General dr. Bădălan, Eugen, Securitatea Națională și unele structuri militare românești la cumpăna dintre milenii, București , 1999;

4. Bran, Florina, Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, 2002;

5. Brown, Lester R., Starea lumii, 1999, București, Editura Tehnică, 2000;

6. Bulgaru, Mircea, Dreptul de a mânca, Editura Economică, București, 1996;

7. Bumbu, Ion, Dezvoltarea durabilă, curs de prelegeri, Editura UTM , 2005;

8. Cămășoiu, Costin, (coord.), Economia și sfidarea naturii, București, Editura Economică, 1994;

9. Coldea, Răzvan, Decizia în domeniul asigurării securității umane, p. 69, publicat în Garantarea securității umane. Rolul instituțiilor de securitate și al societății civile, coord. Mihai Marcel Neag, vol. I, Ed. SITEH, Craiova, 2010;

10. Col.Prof.univ.dr. Deac, Aron Liviu, Securitatea României la răscruce de mileniu, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2000;

11. Diehl, Paul Francis, Gleditsch, Nils Petter, Environmental conflict, Oxford, Westwiew Press, 2001;

12. Frunzeti, Teodor, Conflicte internaționale și gestionarea crizelor, Ed. Centrului Tehnic- Editorial al Armatei, București, 2006;

13. Frunzeti, Teodor, Organzațiile Internaționale în era globalizării, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2000;

14. Gleditsch, Nils Petter, Conflict and the environment, Dordrecht, Kluwer Academic Publishers, 1997;

15. Gurr, Ted Robert, Communal Conflicts and Global Security, Current History , nr. 9, mai , 1985;

16. Homer-Dixon, F. Thomas, Environment, scarcity, and violence, New Jersey, Princeton University Press, 1999;

17. Homer-Dixon, F. Thomas, Blitt, Jessica, Ecoviolence: links among environment, population and security, Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, 1998;

18. Keane, John, Societatea civilă, Editura Institutului European, 2003;

19. Meadows, D.H., Meadows,D.L., Randers, J., The Limits to Growth. A Report for the Club of Rome's Project on the Predicament of Mankind, Universe Books and Potomac Associates, New York, 1972;

20. Neag, Mihai-Marcel, Garantarea securității umane. Rolul instituțiilor de securitate și al societății civile, vol. I, Ed. Sitech, Craiova, 2010;

21. Solow, R.M.,Georgescu-Roegen versus Solow-Stiglitz, Ecological Economics, vol. 22/3;

22. Stoina, Neculai, Abordări teoretice ale conceptului de dezvoltare durabilă, în: Frunzeti, T., Neag, M. (coord.), Dezvoltarea durabilă și perspectiva securității umane, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2009;

23. Tadjbakhsh, A., „Human Security”, în Human Development Insights Issue, no. 17, New York, UNDP HDR Networks, 2008;

24. Zahiu, Letiția, Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, 2001;

25. Zulean, Marian, Militarul și societatea : relațiile civil-militare la începutul mileniului al III-lea, Editura Militară, București, 2008,

Studii și articole:

1. Gleditsch, Nils Petter, Regional Conflict and Climate Change, Centre for the Study of Civil War (CSCW), Peace Research Institute Oslo (PRIO) & Department of Sociology and Political Science, Norwegian University of Science and Technology, Trondheim, 2011;

2. Hagmann, Tobias, Confronting the Concept of Environmentally Induced Conflict, apărut în Journal of Peace, Conflict and Development, Numărul 6, Ianuarie 2005;

3. Libiszewski, Stephan, What is an Environmental Conflict?, Center for Security Studies (CSS), ETH Zurich,1992;

4. Havel, Vaclav – eseul ,,Puterea celor fără de putere”, ce prezintă teoria sa politică despre ,,Post – Totalitarism”.

5. Manoliu, Mihai; Ionescu, Cristina, Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, H.G.A., București, 1998;

6. Nicolaisen, J. și Hoeller, P., Economics and the Environment: A Survey of Issues and Policy Options, OECD Economics Department Working Papers, 82/1990, OECD Publishing;

7. Pierantoni, Isabella, A few remarks on methodological aspects related to sustainable development, în Measuring sustainable development integrated economic, environmental and social frameworks, OECD, Paris, 2004;

8. Stiglitz, J., Growth with Exhaustible Natural Resources: Efficient and Optimal Growth Paths, The Review of Economic Studies, vol. XLI, Symposium on the Economics of Exhaustible Resources;

9. Țîrdea, N. Teodor, Securitatea ca noțiune fundamentală a noosferologiei. Progresul tehnico – științific, Bioetica și Medicina: probleme de existență umană. Materialele conferinței a VI –a științifice internaționale. Chișinău, 2001;

10. Țîrdea, N. Teodor, Elemente de informatică socială, sociocognitologie și noosferologie. Chișinău, 2001;

11. Sens, G. Allen, Riga și mai departe: Transformarea politică a NATO, Revista 22, București, 2008;

12. Visarion, Neagoe – România în spațiul euroatlantic – Securitatea prin cooperare – factor primordial de stabilitate internațională.

13. Ziarul Financiar, 19 februarie 2007;

14. Walfers, Arnold citat în Anuar. Studii de politică și apărare , București , Editura Vasile Cârlova , 1998;

Documente:

1. Anuar. Studii de politică și apărare , teorie , doctrina, artă și istorie militară, Editura Vasile Cârlova, București , 1997;

2. Controlul parlamentar al sistemului de securitate. Principii, mecanisme și practici, Editat de Uniunea Interparlamentară și Centrul pentru Controlul Democratic al Fortelor Armate – DCAF , Geneva, 2003;

3. Dicționarul de drept internațional, citat în , General de divizie dr. Eugen Bădălan , Securitatea Națională și unele structuri militare românești la cumpăna dintre milenii , București , Editura Militară , 1999;

4. Environment, Conflict and Peacebuilding Assessment, Technical Report, United Nations Environment Programme, Februarie 2010;

5. Interesul național, Institutul Român de Studii Internaționale București, 1995;

6. Schimbările climatice și securitatea internațională, Document al Înaltului Reprezentant al Comisiei Europene adresat Consiliului European, 14 martie 2008;

7. Strategia de securitate națională a României, București, 2007;

8. Strategiile de securitate ale puterilor actuale.

9. Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României ,,Orizonturi 2013-2020-2030”<

10. World Development Report 1992, The World Bank, Washington D.C., 1993;

Internet:

www.peacestudiesjournal.org.uk

www.global-politics.co.uk

www.isn.ethz.ch

www.cfr.org

www.crisisgroup.org

www.ciaonet.org

www.foreignpolicydigest.org

www.globalchange.gov

www.wilsoncenter.org

www.ikaoe.unibe.ch

www.odihpn.org

www.globalissues.org

http://hdr.undp.org.

http://unodc.org.

http://www.un.org.

www.madr.ro

10. Bibliografie:

1. Alkire, S., A Conceptual Framework for Human Security, Centre for Research on Inequality, Human Security and Ethnicity, Working Paper 2, University of Oxford, Queen Elizabeth House, 2003;

2. Baechler, Günther, Violence through environmental discrimination: causes, Rwanda arena, and conflict model, Dordrecht, Kluwer Academic Publishers,1999;

3. General dr. Bădălan, Eugen, Securitatea Națională și unele structuri militare românești la cumpăna dintre milenii, București , 1999;

4. Bran, Florina, Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică, Editura ASE, 2002;

5. Brown, Lester R., Starea lumii, 1999, București, Editura Tehnică, 2000;

6. Bulgaru, Mircea, Dreptul de a mânca, Editura Economică, București, 1996;

7. Bumbu, Ion, Dezvoltarea durabilă, curs de prelegeri, Editura UTM , 2005;

8. Cămășoiu, Costin, (coord.), Economia și sfidarea naturii, București, Editura Economică, 1994;

9. Coldea, Răzvan, Decizia în domeniul asigurării securității umane, p. 69, publicat în Garantarea securității umane. Rolul instituțiilor de securitate și al societății civile, coord. Mihai Marcel Neag, vol. I, Ed. SITEH, Craiova, 2010;

10. Col.Prof.univ.dr. Deac, Aron Liviu, Securitatea României la răscruce de mileniu, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2000;

11. Diehl, Paul Francis, Gleditsch, Nils Petter, Environmental conflict, Oxford, Westwiew Press, 2001;

12. Frunzeti, Teodor, Conflicte internaționale și gestionarea crizelor, Ed. Centrului Tehnic- Editorial al Armatei, București, 2006;

13. Frunzeti, Teodor, Organzațiile Internaționale în era globalizării, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2000;

14. Gleditsch, Nils Petter, Conflict and the environment, Dordrecht, Kluwer Academic Publishers, 1997;

15. Gurr, Ted Robert, Communal Conflicts and Global Security, Current History , nr. 9, mai , 1985;

16. Homer-Dixon, F. Thomas, Environment, scarcity, and violence, New Jersey, Princeton University Press, 1999;

17. Homer-Dixon, F. Thomas, Blitt, Jessica, Ecoviolence: links among environment, population and security, Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, 1998;

18. Keane, John, Societatea civilă, Editura Institutului European, 2003;

19. Meadows, D.H., Meadows,D.L., Randers, J., The Limits to Growth. A Report for the Club of Rome's Project on the Predicament of Mankind, Universe Books and Potomac Associates, New York, 1972;

20. Neag, Mihai-Marcel, Garantarea securității umane. Rolul instituțiilor de securitate și al societății civile, vol. I, Ed. Sitech, Craiova, 2010;

21. Solow, R.M.,Georgescu-Roegen versus Solow-Stiglitz, Ecological Economics, vol. 22/3;

22. Stoina, Neculai, Abordări teoretice ale conceptului de dezvoltare durabilă, în: Frunzeti, T., Neag, M. (coord.), Dezvoltarea durabilă și perspectiva securității umane, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2009;

23. Tadjbakhsh, A., „Human Security”, în Human Development Insights Issue, no. 17, New York, UNDP HDR Networks, 2008;

24. Zahiu, Letiția, Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, 2001;

25. Zulean, Marian, Militarul și societatea : relațiile civil-militare la începutul mileniului al III-lea, Editura Militară, București, 2008,

Studii și articole:

1. Gleditsch, Nils Petter, Regional Conflict and Climate Change, Centre for the Study of Civil War (CSCW), Peace Research Institute Oslo (PRIO) & Department of Sociology and Political Science, Norwegian University of Science and Technology, Trondheim, 2011;

2. Hagmann, Tobias, Confronting the Concept of Environmentally Induced Conflict, apărut în Journal of Peace, Conflict and Development, Numărul 6, Ianuarie 2005;

3. Libiszewski, Stephan, What is an Environmental Conflict?, Center for Security Studies (CSS), ETH Zurich,1992;

4. Havel, Vaclav – eseul ,,Puterea celor fără de putere”, ce prezintă teoria sa politică despre ,,Post – Totalitarism”.

5. Manoliu, Mihai; Ionescu, Cristina, Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, H.G.A., București, 1998;

6. Nicolaisen, J. și Hoeller, P., Economics and the Environment: A Survey of Issues and Policy Options, OECD Economics Department Working Papers, 82/1990, OECD Publishing;

7. Pierantoni, Isabella, A few remarks on methodological aspects related to sustainable development, în Measuring sustainable development integrated economic, environmental and social frameworks, OECD, Paris, 2004;

8. Stiglitz, J., Growth with Exhaustible Natural Resources: Efficient and Optimal Growth Paths, The Review of Economic Studies, vol. XLI, Symposium on the Economics of Exhaustible Resources;

9. Țîrdea, N. Teodor, Securitatea ca noțiune fundamentală a noosferologiei. Progresul tehnico – științific, Bioetica și Medicina: probleme de existență umană. Materialele conferinței a VI –a științifice internaționale. Chișinău, 2001;

10. Țîrdea, N. Teodor, Elemente de informatică socială, sociocognitologie și noosferologie. Chișinău, 2001;

11. Sens, G. Allen, Riga și mai departe: Transformarea politică a NATO, Revista 22, București, 2008;

12. Visarion, Neagoe – România în spațiul euroatlantic – Securitatea prin cooperare – factor primordial de stabilitate internațională.

13. Ziarul Financiar, 19 februarie 2007;

14. Walfers, Arnold citat în Anuar. Studii de politică și apărare , București , Editura Vasile Cârlova , 1998;

Documente:

1. Anuar. Studii de politică și apărare , teorie , doctrina, artă și istorie militară, Editura Vasile Cârlova, București , 1997;

2. Controlul parlamentar al sistemului de securitate. Principii, mecanisme și practici, Editat de Uniunea Interparlamentară și Centrul pentru Controlul Democratic al Fortelor Armate – DCAF , Geneva, 2003;

3. Dicționarul de drept internațional, citat în , General de divizie dr. Eugen Bădălan , Securitatea Națională și unele structuri militare românești la cumpăna dintre milenii , București , Editura Militară , 1999;

4. Environment, Conflict and Peacebuilding Assessment, Technical Report, United Nations Environment Programme, Februarie 2010;

5. Interesul național, Institutul Român de Studii Internaționale București, 1995;

6. Schimbările climatice și securitatea internațională, Document al Înaltului Reprezentant al Comisiei Europene adresat Consiliului European, 14 martie 2008;

7. Strategia de securitate națională a României, București, 2007;

8. Strategiile de securitate ale puterilor actuale.

9. Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României ,,Orizonturi 2013-2020-2030”<

10. World Development Report 1992, The World Bank, Washington D.C., 1993;

Internet:

www.peacestudiesjournal.org.uk

www.global-politics.co.uk

www.isn.ethz.ch

www.cfr.org

www.crisisgroup.org

www.ciaonet.org

www.foreignpolicydigest.org

www.globalchange.gov

www.wilsoncenter.org

www.ikaoe.unibe.ch

www.odihpn.org

www.globalissues.org

http://hdr.undp.org.

http://unodc.org.

http://www.un.org.

www.madr.ro