Riscuri Si Amenintari Asupra Stabilitatii Statelor din Arcul de Insecuritate Est European

,,It is high time for the European Union to take a critical look at itself. There must be something wrong with the EU if Putin’s Russia can be so successful even in the short term. The bureaucracy of the EU no longer has a monopoly of power and it has little to be proud of. It should learn to be more united, flexible, and efficient. And Europeans themselves need to take a close look at the new Ukraine. That could help them recapture the original spirit that led to the creation of the European Union. The European Union would save itself by saving Ukraine.’’

Căderea comunismului într-o anume parte a lumii (Europa și Eurasia sovietică) și, respectiv, sfârșitul Războiului Rece au fost fenomene care au generat o reașezare a relațiilor/centrelor de putere în întreaga lume. Perioada de timp care s-a scurs ulterior a adus însă dezvoltări neconforme cu previziunile inițiale. Printre multe alte evenimente, se remarcă îndeosebi recrudescența terorismului extremism islamic, încetinirea ritmului dezvoltării Rusiei și regăsirea treptată a unui nou ritm de evoluție, trecerea la dominația unipolară a lumii, ponderea crescândă a organismelor suprastatale, emergența unor noi centre de putere concurente (Uniunea Europeană, China, India etc.). În particular, după sfârșitul Războiului Rece, spațiul euroatlantic a fost marcat, din punct de vedere al securității, de dinamica pe care au cunoscut-o NATO și Uniunea Europeană, majoritatea statelor cuprinse în acest areal fiind membre ale celor două cadre instituționale.

Ambele organizații au dezvoltat și implementat de-a lungul timpului conceptul de „management al crizelor”, punându-și astfel amprenta asupra viziunilor individuale ale actorilor statali care le sunt membri sau parteneri.

Deși apreciate ca fiind stabilizate și cu o probabilitate aproape nulă de a cunoaște un alt conflict armat, statele europene continuă să reprezinte provocări de securitate și să aducă în fața organizațiilor internaționale noi crize de gestionat.

Evoluțiile înregistrate de-a lungul anului 2014 în arcul de securitate est-european au scos la iveală faptul că sistemul strategic regional traversează din nou o perioadă foarte dificilă. Dacă pentru o bună perioadă de timp, mai ales după războaiele din fosta Iugoslavie, Europa părea a intra într-o eră de stabilitate, consolidare economică și o relativă prosperitate, acțiunile violente din Ucraina și nu numai, au demonstrat că, în realitate, sistemul nu este atât de solid.

Astfel, anul 2014 a început cu o serie de evenimente regionale care au surprins prin rapiditatea derulării, având un impact internațional deosebit, spectrul unui nou ,,Război Rece’’ devenind tot mai amenințător. Proteste populare extreme, politici statale controversate, atitudini naționalist-extremiste, intervenții militare ilegale, încălcarea teritoriului unor state sunt doar o parte din amenințările și vulnerabilitățile care se manifestă tot mai des în spațiul european, cu precădere în zona estică a acestuia.

Criza politică din Bosnia-Herțegovina (BIH), divergențele cu privire la statutul Kosovo, relația conflictuală dintre mișcarea secesionistă albaneză și autoritățile din Serbia, „conflictele înghețate” din Transnistria, Abhazia, Cecenia, Osetia de Sud, Nagorno – Karabah și situația actuală din Ucraina confirmă faptul că stabilitatea europeană este relativă, fiind condiționată strict de interesele și/sau acțiunile marilor puteri.

La toată această arhitectură de securitate în perpetuă mișcare, se adaugă proximitatea Europei de zona Orientului Mijlociu, areal care a cunoscut odată cu apariția fenomenului ,,Primăvara Arabă” o volatilitate extremă și care a culminat cu apariția auto-declaratului Stat Islamic din Irak și Levant.

Dacă momentul 11 septembrie 2001, reprezintă debutul procesului de extindere a insecurității la nivel global, criza politică și confruntările militare din Ucraina vin să confirme, cel puțin pentru statele din estul Europei, că acest proces este unul în derulare. Pe acest fond, starea de pace se deteriorează, agresiunea și violența se amplifică și, ca urmare, apar noi riscuri, amenințări și vulnerabilități la adresa entităților statale.

În contextul fenomenului de globalizare, influența acestuia asupra mediului de securitate contemporan este evidentă, aceasta fiind nu doar sursa unor noi oportunități pentru statele lumii, dar și geneza unor noi riscuri și amenințări. La nivel regional, în Europa încă persistă și au tendința de a spori în intensitate, diferite stări de tensiune și situații conflictuale determinate de vechi dispute și/sau apartenența/non-apartenența la vechi organizări statale.

Ca principal jucător în această zonă a globului, intențiile vădite ale F.Ruse sunt de a îndepărta cât mai mult Europa de SUA și de refacere, în măsura posibilităților, a zonelor de influență ale fostei Uniuni Sovietice. Totuși, Rusia înțelege că, pe termen lung, interesele europene coincid cu cele americane, iar Europa va urma SUA, chiar dacă o va face de la distanță, America fiind apreciată de cele mai multe state europene ca un garant al securității și al stabilității.

În prezent, SUA consideră Europa ca fiind un veritabil furnizor de securitate, atât prin intermediul statelor memebre NATO, cât și prin structurile europene de securitate, iar, în acest sens, unul din obiectivele de bază urmărit de americani este acela de modernizare a Alianței pentru a putea răspunde corespunzător riscurilor și amenințărilor actuale. Astfel, intențiile de perspectivă ale SUA sunt de amplificare a rolului Europei ca partener în multe dintre aspectele politicii sale externe. Ca atare, America așteaptă o implicare mai mare a Europei atât în regiunea Asia – Pacific, direcție apreciată de SUA că ar contribui la reducerea influenței Chinei, venind, astfel, în sprijinul intereselor americane în zonă, dar și în zone ca Orientul Mijlociu și Nordul Africii, unde focarele de instabilitate se accentuează sau, în cel mai bun caz, se derulează în zone delimitate geografic. În acest context, din atitudinea Administrației OBAMA rezultă că Europa nu mai constituie o responsabilitate pentru SUA, în sensul de a fi ajutată permanent, ci este privită mai degrabă ca un partener de dialog și cooperare în abordarea amenințărilor și preocupărilor comune, existente pe glob.

Pentru a realiza un studiu pertinent privind dinamica de insecuritate din zona de est a Europei, este absolut necesară lămurirea, măcar la nivel introductoriu, a unor concepte, precum: amenințarea, pericolul, riscul, vulnerabilitatea. Explicate într-o multitudine de documente oficiale sau alte materiale informative, aceste noțiuni ajută la definirea mai clară a unui context de securitate și permite totodată, un management mai eficient al riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților, în sensul identificării, prevenirii și/sau al combaterii acestora.

Conceptul de amenințare poate fi definit ca reprezentând o stare circumstanțială de primejdie/pericol, care are un autor, un plan de acțiune și o finalitate, de regulă, violentă. Amenințarea poate fi evaluată prin intermediul unor indicatori concreți și reprezintă, practic, o declarare a unei intenții care, în majoritatea cazurilor, este agresivă. Din punct de vedere militar, analiza amenințării reprezintă o etapă importantă în cadrul planificării acțiunilor militare și se referă la procesul de examinare a tuturor datelor și informațiilor disponibile referitoare la adversar, precum și la potențialele activități periculoase pe care acesta le poate iniția/realiza. Cu cât această evaluare este mai clară, cu atât țintele și capacitatea de reacție/apărare pot fi mai bine fundamentate. Dată fiind complexitatea fenomenelor politico-militare actuale și evoluția și influența lor asupra societății, domeniile în care pot fi studiate tipurile de amenințări sunt multiple, incluzând aici pe cel politic, economic, social, de mediu etc., în funcție de evenimentele sau fenomenele în derulare.

În ceea ce privește starea de pericolul, ca efect al unei amenințări, aceasta poate fi definită drept o caracteristică a unei acțiuni sau inacțiuni care amenință existența sau integritatea cuiva sau a ceva; o circumstanță amenințătoare, un potențial eveniment cu urmări grave. În majoritatea cazurilor, pericolul are un scop de urmărit, dar sursa/autorul, obiectivele și ținta sunt doar probabile, situația de pericol fiind un atribut al evenimentelor și al lucrurilor.

Amenințările sunt în general, analizate prin studierea condițiilor de risc. Astfel, riscul poate fi definit ca fiind elementul generator de pericol/primejdie, cel care creează condițiile necesare și suficiente pentru un subiect de a deveni o amenințare și care poate determina un necaz sau o pagubă semnificativă. În general, riscul reprezintă un rezultat al imposibilității de a cunoaște și/sau prognoza cu certitudine evoluția evenimentelor viitoare. Prin urmare, riscul este un fenomen aleator care se concretizează în diferența dintre ,,așteptarea pozitivă’’ și ,,evenimentul negativ’’ ce se poate produce. În domeniul militar, o variantă de prevenire a riscurilor la adresa securității naționale se concretizează prin procesul de generare a planurilor de contingență, create în baza unor scenarii militare ipotetice, ca produse ale procesului de planificare a operațiilor, desfășurat din timp.

Analiza amenințărilor și identificarea riscurilor reprezintă procese care se derulează concomitent cu studiul vulnerabilităților, atât ale adversarului, cât și ale forțelor proprii. În general, vulnerabilitățile reprezintă stări de fapt, procese sau fenomene din viața internă ale unui sistem, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora. Vulnerabilitatea constituie punctul slab, sensibil, al sistemului și vine din interiorul acestuia, pe când amenințarea/pericolul/riscul sunt externe sistemului la care se referă, dar pe care îl afectează.

Astfel, în cazul unei amenințării de natură externă, securitatea militară se referă la capacitatea militară a statului de a face față agresiunii, iar definirea și construirea capacității militare se face, de obicei, în funcție de vulnerabilități. În aceste condiții, reziliența sistemului, abilitatea acestuia de a absorbi schimbarea și de a se reorganiza, astfel încât să păstreze aceeași identitate și abilitate de funcționare reprezintă un proces esențial, care asigură supraviețuirea acestuia.

Evenimentele istorice ale ultimelor două decenii (terorism, conflicte pe baze identitare, etnice și religioase sau memoria istorică) precum și apariția unor noi tipuri de vulnerabilități au aprofundat dezbaterile asupra securității printre teoreticieni și factori decizionali deopotrivă. În plus, dezvoltarea și extinderea capacităților militare ale unor state instabile sporește pericolul utilizării forței armate pentru soluționarea diverselor dispute de natură politică, economică, teritorială, etnico-religioasă etc., atât pe plan intern, cât și cu vecinii mai apropiați sau mai depărtați din regiunea respectivă.

Complementar, recalibrarea amenințării teroriste la nivel global, generează noi riscuri și temeri, precum și reacții pe măsură din partea Occidentului. După mai mult de 13 ani de la atentatul împotriva ,,Turnurilor gemene” din New York, timp în care SUA au purtat o acerbă campanie pusă sub titlul de ,,Război global împotriva terorismului” asistăm, în prezent, la o redefinire a acestei acțiuni, a obiectivelor, țintelor, strategiilor și tacticilor sale operative, sub numele de ,,Război împotriva jihadismului’’. Majoritatea confruntărilor nu sunt reprezentate de lupte între state; ele sunt conflicte asimetrice, hibride, duse de luptători fără o apartenență evidentă la un stat, conflicte pentru care statele occidentale, se pare că nu sunt pregătite și care ar trebui să ridice mari semne de întrebare, pentru întreaga Comunitate Internațională privind modul în care trebuie abordate.

Stabilitatea și securitatea în spațiul european, dar mai ales în arcul de insecuritate estic, depind exclusiv de deciziile politico-militar la nivel înalt ale statelor din regiune. Fundamentarea acestor decizii pe analize raționale ale evenimentelor, menținerea unei percepții corecte a contextului regional, a balanței de forțe și evoluțiilor pe termen lung, coroborate cu respectarea acordurile internaționale și angajamentele asumate și evitarea influențelor de ordin naționalist sau extremist religios, se constituie ca repere esențiale pentru realizarea și menținerea unei arhitecturi de securitate stabile și eficiente în regiune.

Cel mai important eveniment al anului 2014 a fost reprezentat de conflictul din Ucraina. În contextul creat de momentul ,,Crimeea”, după ce ucrainenii de pe Euro-maidanul din Kiev au răsturnat regimul pro-rus al lui Viktor Ianukovici, temerile Comunității Internaționale s-au mutat imediat de la un război civil în Ucraina, la un conflict internațional cu Rusia, Kievul aducând în discuție Memorandumul de la Budapesta, semnat în 1994, prin care SUA, Marea Britanie, Rusia și Ucraina ar putea fi atrase în război deschis, dacă suveranitatea teritorială a Ucrainei este încălcată.

Totuși, scenariul folosit de F.Rusă până la urmă nu a fost cel al unui război deschis sau al unei anexări evidente a Crimeei. Moscova a aplicat tactica pe care o cunoștea prea bine din Georgia anului 2008 sau din vechiul conflict al Transnistriei din 1992: o ,,ocupație blândă”, cerută din interior, eventual ca urmare a creării artificiale a unui conflict intern. De altfel, Peninsula Crimeea oferea toate condițiile necesare unei asemenea abordări: într-o regiune cu populație majoritar rusă, aflată într-un cvasi-conflict interetnic cu ucrainenii și tătarii care susțineau Euro-maidanul, autoritățile au cerut sprijinul rus, iar flota navală de la Sevastopol și instalațiile militare rusești trebuiau protejate de eventuale atacuri.

De la începutul crizei din Ucraina, Administrația Obama a încercat să urmeze o cale de mijloc în răspunsul său la intențiile agresive ale F.Ruse. Pe de o parte, demersurile diplomatice și economice întreprinse au vizat atât „pedepsirea” F.Ruse pentru invadarea Crimeii, dar și reasigurarea statelor aliate de angajamentul Washingtonului față de securitatea acestora. Pe de altă parte, sancțiunile economice impuse și exercițiile militare desfășurate ulterior au fost gândite astfel încât să evite a-l provoca pe președintele rus, Vladimir PUTIN, să întreprindă o nouă agresiune și să extindă confruntarea cu SUA.

Analiștii politici și militari, apreciază că, în esență, SUA nu se pot lăsa antrenate deliberat, nici măcar strict teoretic, într-un conflict militar cu Rusia, logica inițierii unui conflict deschis între SUA și Rusia în zilele noastre fiind exclusă de la sine. În plus, evoluția duală a Ucrainei, care a oscilat permanent în politica sa externă, între Occident și F.Rusă, nu a constituit o motivație suficientă pentru o reacție de răspuns mai dură. Cu toate acestea, este clar că, fără un angajament de substanță al SUA în Europa, în contrapartidă la intențiile agresive ale Rusiei, situația poate oricând degenera într-un conflict regional care ar avea un impact direct inclusiv la adresa României, stat membru NATO și vecin al Ucrainei.

Totuși, în situația dată, SUA au preferat să acționeze mai degrabă prin intermediul unor formate multilaterale (NATO, UE ca organizație, unele state europene) decât pe relație bilaterală, această abordare având o eficiență redusă, dată fiind lipsa de greutate a demersurilor diplomatice întreprinse la nivelul statelor europene, sub influența intereselor divergente ale acestora.

Separat de toate acestea, la momentul respectiv, se conturase o dilemă care urma să genereze întrebări suplimentare. Statele est-europene, a căror securitate depinde de garanțiile americane, au urmărit de-a lungul timpului cum Washingtonul a declarat că Asia este mai importantă decât Europa, au observat cum președintele Siriei ignoră „linia roșie” trasată de B.Obama în privința utilizării armelor chimice și au perceput retragerile din Irak și Afganistan drept reflecții ale atitudinii manifestate de publicul american care nu mai dorea implicarea în diverse războaie. Ca atare, statele aliate NATO din Europa Centrală și de Est au avut preocupări justificate în domeniul securității, întrebându-se dacă SUA ar risca un război cu F.Rusă pentru a le sprijini.

Starea de securitate-insecuritate se poate defini în urma analizei vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor. În cazul Europei de Est, reticența europenilor în ceea ce privește promovarea puterii militare coincide cu profilarea unui arc de instabilitate tot mai mare de-a lungul zonelor estice și sudice ale Europei, această tendință fiind evidentă chiar și anterior crizei ucrainene. În acest context imprevizibil, Ucraina alimentează o stare de insecuritate zonală ce tinde să se extindă la fel de periculos atât spre est, cât și spre vest, având în aceste momente, rolul de actor manipulat în configurarea viitoare a mediului de insecuritate europeană. Situația din Ucraina este în prezent o sursă gravă de insecuritate care alimentează și escaladează un conflict zonal ce poate avea consecințe dezastruoase pentru toate țările din Europa de Est, inclusiv pentru stabilitatea economică și politică a Uniunii.

Pe măsură ce starea conflictuală dintre F.Rusă și Occident a evoluat, statele baltice și Polonia au fost cele mai categorice în contestarea acțiunilor F.Ruse în fosta periferie sovietică. De precizat că, F.Rusă are o influență semnificativă în zona baltică, unde există minorități ruse considerabile, iar în exclava Kaliningrad și în Belarus, zone învecinate cu Polonia, Moscova are o prezență militară foarte bine conturată. În acest context, pe tot parcursul anului 2014, țările în discuție au solicitat un răspuns ferm din partea Occidentului și, separat, un angajament mai concret al NATO dedicat protecției lor, în cadrul procesului de apărare colectivă, în cazul unei posibile agresiuni militare ruse.

În final, liderii NATO/SUA au convenit în cadrul summit-ului desfășurat în perioada 04-05.09.2014 la Newport, Țara Galilor, asupra unui Plan pentru asigurarea protecției statelor membre de la frontiera estică a Alianței și a unui angajament consistent de a schimba direcția descendentă a nivelului cheltuielilor în domeniul apărării. Deși nu este asigurată prezența permanentă a trupelor NATO/SUA, așa cum au solicitat Polonia, Estonia, Letonia și Lituania, liderii aliați s-au declarat mulțumiți de concluziile summit-ului, în special după ce președintele american, Barack Obama, a vizitat Tallinnul pentru a reafirma angajamentul Washingtonului privind protecția statelor baltice. Ca atare, și complementar sancțiunilor diplomatice și economice, SUA și statele membre ale NATO au crescut numărul și intensitatea exercițiilor militare în regiune, au fost de acord cu o rotație semi-permanentă a forțelor militare în zonă și s-au angajat în acțiuni de asigurare a securității aeriene, în special în zona țărilor baltice. Chiar dacă este improbabil ca F.Rusă să pătrundă în Estonia sau Letonia, percepția la Bruxelles este aceea că F.Rusă condusă de președintele Vladimir Putin nu mai poate fi considerată un stat partener, ci unul imprevizibil, avid de putere.

Totuși, în pofida declarațiilor ferme ale liderilor NATO, analiștii în domeniu apreciază că alianța condusă de SUA nu poate soluționa conflictul dintre Ucraina și separatiștii sprijiniți de F.Rusă, existând puține demersuri pe care NATO le-ar putea întreprinde pentru a reface modificările teritoriale apărute în urma conflictului. Excluzând acțiunea militară, principalele instrumente pe care le deține Occidentul pentru a diminua sprijinul Kremlinului pentru separatiștii pro-ruși din Ucraina sunt sancțiunile economice și izolarea politică.

Între timp, având în vedere reacția determinată la nivelul NATO de criza ucraineană, se poate afirma cu tărie că este posibil ca Vladimir Putin să fi realizat ceea ce nu au reușit SUA în eforturi constante, depuse de-a lungul mai multor ani, respectiv un angajament mult mai ferm din partea statelor europene de a-și spori cheltuielile alocate apărării.

Din nefericire, toate aceste acțiuni și reacții se constuie în tot atâtea riscuri și amenințări la adresa complexului de securitate, oricum instabil, existent în zona de est a Europei.

Prin prisma modului în care zona de influență a NATO și a UE avansează teritorial și politic spre est, spre zona considerată de influență a F.Ruse, se va discuta despre instabilitate și insecuritate și mai mare în viitor, deoarece acest proces este perceput de Rusia drept o amenințare la adresa independenței și suveranității acestei puteri aflată în refacere de forță politică, economică și militară. Pe acest fond, starea de pace se poate altera în orice moment, iar agresiunea armată și violența amplificată pot genera noi riscuri și vulnerabilități pe scena politico-militară europeană.

,,Rotiță’’ a complexului de securitate est-european, Republica Moldova, la fel ca Ucraina și alte state din estul Europei, este parte a competiției geostrategice dintre Bruxelles și Moscova, F.Rusă fiind ferm hotărâtă să nu permită Chișinăului să părăsească sfera sa de influență. Drept consecință a procesului de extindere spre est a Uniunii Europene și NATO, frontiera vestică a R.Moldova a devenit frontiera de est a comunității statelor Euro-Atlantice. În esență, relevanța internațională a Republicii Moldova este conferită de interferența a doi factori, și anume: importanța geo-strategică pentru Rusia (cea mai avansată bază militară spre vest, mai ales din perspectiva vecinătății strategice cu UE și NATO) și relevanța pentru Europa (sursă de riscuri asimetrice la adresa securității europene și zonă-tampon cu Rusia). Astfel, vulnerabilitatea R.Moldova ca stat în tranziție, pe de o parte, și sindromul post-imperial al politicii Federației Ruse în așa-numita “vecinătate apropiată”, pe de altă parte, creează condițiile suficiente pentru un mediu de securitate instabil, generator de riscuri la adresa comunității europene.

Spre deosebire de situația inițială din Ucraina, F.Rusă are deja o bază de sprijin în R.Moldova, respectiv Autoproclamata Republică Transnistreană (ART), o zonă aflată pe malul estic al râului Nistru, care este din punct de vedere politic total dependentă de Moscova și care, depune de mulți ani eforturi în direcția secesiunii față de R.Moldova.

Aceasta și, în plus, regiunea Unitatea Teritorială Autonomă (UTA) Găgăuzia (zonă din sud-estul R.Moldova, locuită de 200.000 de persoane care vorbesc o limbă turcică, comunitate care s-a orientat tot mai mult către F.Rusă) reprezintă principalele surse de pericol potențial la adresa stabilității regionale. Chiar dacă în timp, guvernul de la Chișinău a reacționat prin adoptarea unei poziții dure față de comunitatea găgăuză, acest fapt poate afecta și mai mult starea de fapt, iar Chișinăul s-ar putea confrunta oricând cu o mișcare separatistă de amploare. De reținut faptul că, în cadrul unui referendum desfășurat în februarie 2014, 97,2% din minoritatea găgăuză a votat împotriva stabilirii unor relații mai apropiate între R.Moldova și UE și 98,4% s-au declarat în favoarea integrării R.Moldova în Uniunea Vamală eurasiatică, condusă de F.Rusă. Astfel, în contextul unui conflict înghețat în ART și al sprijinului F.Ruse pentru UTA Găgăuzia, stabilitatea R.Moldova în viitor este un subiect fierbinte, în discuție, cu amendamentul că UE nu-și mai poate permite să fie luată prin surprindere, ca și în cazul Ucrainei.

Ținând cont de cele două ,,cazuri” prezentate, Ucraina și R.Moldovan, putem afirma că echilibrul politico-strategic sud-est european este profund afectat, iar premisele de consolidare par destul de îndepărtate în timp.

După natura intrinsecă și modul lor de afirmare, pot fi apreciate ca potențiale riscuri și amenințări la adresa securității și stabilității regionale, specifice zonei de est a Europei, următoarele aspecte:

a. De natură teroristă:

– amplificarea activității rețelelor/grupărilor teroriste, organizarea și executarea de atacuri teroriste în principalele centre urbane europene;

– intensificarea acțiunilor teroriste, punctuale sau de amploare, asupra unor ținte apreciate ca fiind de mare valoare, cu puternic impact mediatic, îndreptate împotriva democrațiilor de tip occidental;

– proliferarea  acțiunilor  punitive  sau  de  răzbunare  împotriva  celor care  au  declanșat  campanii  antiteroriste  și/sau  a  țărilor  care  fac  parte din coaliții antiteroriste;

– revenirea în țările de origine din Europa a luptătorilor pregătiți în diferite tabere de instruire, aparținând unor organizații teroriste și propagarea ideilor Jihadului împotriva SUA și aliaților acestora;

– decizia luptătorilor aparținând unor grupări extremist-teroriste de a alege continentul european ca zonă de refugiu și refacere;

– recrudescența extremismului de dreapta, a naționalismului, xenofobiei și revizionismului, coroborate cu sentimentele antisemite comune acestor mișcări;

– acțiuni de natură teroristă în spațiul cybernetic, în vederea creării unor perturbații grave în sistemele de comunicații, afectarea/distrugerea sistemelor  de  comandă/control, a sistemelor bancare, virusarea bazelor de date, crearea unei stări de haos în sistemele de informații;

– pericolul apariției terorismului reieșit din criminalizarea vieții și/sau nemulțumirile sociale, politice sau etnice.

b. De natură militară:

– existența unor conflicte armate de mică/mare intensitate, de tip convențional sau hibrid, aflate în fază latentă, în pragul escaladării sau în derulare;

– intensificarea activităților militare în estul continentului european și în bazinul Mării Negre;

– persistenta formațiunilor paramilitare, care propagă idei extremist-separatiste;

– posibila reactivare a unor focare latente de conflict, de natură etnică, religioasă, ideologică;

– migrația de specialiști/experți militari/luptători în/din zone în conflict, prin racolare sau din considerente economice;

– iminența reactivării conflictelor de tip ,,înghețat”.

c. De natură economică:

– perpetuarea dificultăților interne, de natură economică, financiară și socială, coroborate cu administrarea deficitară a resurselor publice;

– existența și intensificarea fenomenelor de corupție;

– aplicarea greoaie a reformelor instituționale și structurale;

– activități ilegale în domeniul economiei (evaziuni vamale, fiscale, economie subterană);

– potențialitatea apariției unor evenimente imprevizibile ca inundații, cutremure, accidente ecologice etc. cu escaladare până la afectarea statului de drept și ordinii publice.

d. De natură socială:

– sărăcirea populației și defavorizarea socială, pe fondul existenței unui procent mic de cetățeni extrem de bogați în cadrul societății comparativ cu restul acesteia;

– fenomenul migrației ilegale, pe fondul pauperizării excesive sau a unor conflicte prelungite din țările de origine, ca sursă de sprijin pentru organizațiile extremiste-teroriste;

– scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului;

– diferențe mari de dezvoltare între statele membre UE, respectiv între regiuni ale aceleiași țări

e. De natură crimă organizată:

– răspândirea fenomenului de crimă organizată;

– intensificarea traficului ilegal de armament, muniții și materiale sensibile având ca destinație zonele aflate în conflict;

– traficul de droguri, persoane și/sau contrabanda de mărfuri ilicitae.

Acestea sunt doar o parte din amenințările și riscurile cu care se confruntă Europa începutului de mileniu trei. Pe fondul vulnerabilităților evidente și cunoscute care există în cadrul arhitecturii de securitate est-europene, doar o politică fermă și coerentă, dedicată și pe termen lung, a statelor care sunt în măsură să ia decizii în acest sens, poate constitui un curs de acțiune acceptabil și eficient pentru stabilizarea regiunii.

În contextul evaluării riscurilor și amenințărilor emergente în spațiul est-european, o pagină aparte a fost deschisă de noua doctrină militară a F.Ruse, unul dintre demersurile întreprinse în 2014 de președintele rus, Vladimir Putin. Teoretic, doctrina militară este un document oficial privind apărarea națională a unui stat. Evenimentul Ucraina conferă însă, noii doctrine ruse o altă semnificație. Noua abordare a doctrinei militare a F.Ruse reliefează foarte clar faptul că, deși Occidentul nu este în mod oficial un adversar, aceasta este un competitor puternic și, totodată, sursa majorității riscurilor și amenințărilor militare la adresa Rusiei. În opinia Moscovei, pe fondul instabilității economice și politice (crizele și mișcările sociale) balanța globală se poate schimba oricând în favoarea centrelor de putere emergente, iar acest mod de gândire poate degenera într-o escaladare a intereselor opuse și rivalităților privind valorile și modelele de dezvoltare.

Privită în oglindă, reacția occidentală poate fi de aceeași natură și, ca atare, abordarea rusă se poate constitui ca o nouă sursă de amenințări și riscuri pentru interesele și acțiunile vestului, în general și, țările est-europene, în particular.

Criza ucraineană și blocajul ulterior dintre F.Rusă și Occident au fost rezultatul unei ciocniri între două imperative geopolitice: cel al F.Ruse de a menține o zonă-tampon în fosta sa periferie sovietică, în particular în Ucraina, pentru a se simți în siguranță și a-și proiecta puterea și cel al SUA de a preveni ascensiunea unui hegemon în Eurasia. Efectele impasului generat de conflictul din Ucraina între F.Rusă și Occident vor continua, probabil, să se extindă în fosta periferie sovietică.

În ceea ce privește reacțiile Occidentului, deși apreciate ca fiind necesare pentru a contracara acțiunile ruse în Ucraina, sancțiunile la adresa F.Ruse sunt precum un cuțit cu două tăișuri. Un colaps al economiei rusești ar fi resimțit atât la nivelul întregii economii europene cât și în restul statelor din fostul spațiu sovietic, cu implicații și vulnerabilități directe în domeniul securității. Iar, Occidentul și UE, în speță, deși extrem de vocale în combaterea acțiunilor ruse, nu-și permit împingerea unui stat, care are în dotare arme nucleare, de mărimea și puterea F.Ruse, spre un colaps general. Astfel, atât V.Putin cât și Occidentul vor trebui să găsească o soluție viabilă la dilemele provocate de evenimentele din Ucraina-2014, pentru a evita o criză de securitate mai mare.

Practic, nu doar integritatea teritorială a unui stat mare precum Ucraina – sau chiar R.Moldova, un stat mai redus ca suprafață – este miza în prezent. Conflictul ucrainean are în fapt, o semnificație mult mai largă, transcede granițele naționale și face referire mai degrabă, la apărarea de către UE și Occident a unui sistem bazat pe economia de piață, valorile unei prese libere, respectarea drepturilor omului și a celor civile și, în special, pe separarea statului și a societății.

Din punct de vedere geostrategic, există specialiști în domeniu care apreciază că, foarte probabil, lumea se găsește în pragul unui nou Război Rece, în forma conflictului clasic dintre Rusia și Statele Unite, dar la care apare ca element de noutate Uniunea Europeană, interesată de extindere politică și economică.

Riscurile, amenințările, provocările și tensiunile de orice natură fac parte din dinamica vieții planetare, există și vor exista mereu. În majoritatea cazurilor, acestea sunt greu de prognozat dar, mai ales, de dezamorsat. Cu toate acestea, procesul de analiză, cunoaștere și corectare a lor este absolut necesar și trebuie să preocupe în cel mai înalt grad comunitatea internațională, în ansamblu.

Riscurilor și amenințărilor ce se manifestă în arcul de insecuritate est-european nu li se pot găsi, deocamdată, soluții de contracarare eficiente și pragmatice. Rezolvările vor apare, probabil, în măsura în care va exista voința de diagnosticare corectă a surselor de instabilitate și recunoașterea atentă și laborioasă a caracteristicilor mediului contemporan de securitate, în contextul tendinței generale spre o lume multipolară.

BIBLIOGRAFIE :

1. Strategia Națională de Apărare, București, 2010

2. Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007

3. Dr. Petre Duțu, Cristina Bogzeanu, Strategia militară a româniei în contextul noilor repere europene și euro-atlantice de securitate, Universitatea Națională de Apărare „CAROL I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „CAROL I”, București, 2011.

4. Dr. Nicolae Dolghin, Drd. Alexandra Sarcinschi, Mihai-Ștefan Dinu, Riscuri și amenințări la adresa securității României. Actualitate și perspectivă, Universitatea Națională de Apărare Carol I, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

5. Ivo Daalder, Michele Flournoy, John Herbst, Jan Lodal, Steven Pifer, James Stavridis, Strobe Talbott and Charles Wald, Preserving Ukraine’s Independence, Resisting Russian Aggression: What the United States and NATO Must Do, The Atlantic Council of the United States, February 2015

1. I.N. Sava, Studii de securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, Bucuresti, 2005.

2. M. Griffits, Relatii Internationale. Scoli, curente, ganditori, Editura Ziua, 2003.

3. I.N. Sava, G. Tibil. M. Zulean, Armata si Societatea. Culegere de texte de sociologie militara, Ed. Info Team, Bucuresti, 1998.

4. Ilie Badescu & Dan Dungaciu, Sociologia si Geopolitica Frontierei, 2 vol., Editura Floare Albastra, 1994.

5. Barry Buzan, People, States and Fear. An Agenda for International Security Studies in the Post-Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, 1991 (vezi si versiunea in lb romana).

6. Charles L. Glaser, “The Security Dillema Revisited”, in World Politics, no. 50, 1997, p. 171-201.

7. T. Terriff, S. Croft, L. James, P. M. Morgan, Security Studies Today, Policy Press, 1999.

8. Barry Buzan, “The Idea of State and the National Security”, in Richard Little, M. Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991, pag. 36-46.

9. W. David Clinton, “The National Interest: normative foundations”, in Richard Little, M. Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991, pag. 4758.

10.Ulrich Beck, The Risk Society. Towards a New Modernity, Sage Publication, 1992.

11. Peter J. Katzenstein (ed), The Culture of National Security, Columbia Univ. Press, 1996.

12.Ole Waever, B. Buzan, M. Kelstrup, P. Lemaitre (ed), Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, St. Martin Press, New York, 1993.

13. B. Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Rienner, Londra, 1998.

Link-uri Internet:

http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/AMENINTARI-LA-ADRESA-SECURITAT125211725.php

https://www.stratfor.com/analysis/competing-interests-threaten-baltic-pressure-russia

http://www.forbes.com/sites/stratfor/2014/09/22/the-long-game-in-eastern-europe/

https://www.stratfor.com/weekly/acute-jihadist-threat-europe

https://www.stratfor.com/weekly/new-drivers-europes-geopolitics#axzz3PxWiORCF

http://www.revista22.ro/noua-doctrina-militara-a-rusiei-principalele-amenintari-extinderea-capabilitatilor-militare-ale-nato-si-instalarea-unui-sistem-antiracheta-in-europa-de-est-51751.html

http://www.hotnews.ro/stiri-international-18935230-vladimir-putin-semnat-noua-doctrina-militara-rusiei-extinderea-capabilitatilor-militare-ale-nato-destabilizarea-regionala-principalele-riscuri-externe.htm

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-01-22/romania-si-noile-amenintari-la-adresa-securitatii-in-europa-de-sud-est.html