Riscuri Politice la Adresa Securitatii Energetice a Uniunii Europene

Riscuri politice la adresa securității energetice a Uniunii Europene

Cuprins

Introducere

Resursele de energie fosilă au schimbat radical, în numai câteva secole, civilizația umană. Începând cu revoluția industrială, accesul la materiile prime necesare pentru producerea energiei a constituit un factor esențial atât pentru progresul tehnologic al statelor, cât și pentru influența acestora în contextul global. Dată fiind importanța strategică intrinsecă, sursele de energie au devenit un element inseparabil de ambițiile geopolitice ale statelor lumii.

Invenția motorului cu combustie internă, acum mai bine de un secol, a constituit un factor de natură a potența în mod radical importanța materiilor prime în calculul politic al statelor. Petrolul, folosit inițial pentru încălzire și iluminat, a căpătat noi valențe în condițiile potențialului său de a schimba în mod fundamental sectorul transporturilor. Obținerea accesului la această resursă a constituit un motiv suficient, de-a lungul istoriei recente, pentru a reconfigura strategii geopolitice și a fundamenta expediții militare. În timpul celui de-al doilea război mondial, operațiunile Germaniei naziste pe frontul de est au fost motivate în bună măsură de nevoia obținerii accesului la resursele de petrol din zona Mării Caspice. Dependența de resursele de hidrocarburi a contribuit, astfel, la configurația lumii contemporane așa cum se prezintă ea astăzi.

În perioada postbelică, resursele energetice au constituit piatra de temelie a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană. Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, un nucleu embrionar al formațiunii confederale de astăzi, a fost întemeiată pornind de la premisa că eliminarea competiției pentru aceste resurse strategice va determina modificarea fundamentală a paradigmei de interacțiune între statelor europene.

Pentru Europa, creșterea importanței petrolului și a gazelor naturale în susținerea avansului economic și menținerea vitalității pieței interne a fost corelată cu o dinamică ascendentă a relevanței pentru calculul de securitate a dependenței de statele importatoare. Prefigurată de criza Suezului din 1956, efectele acestei vulnerabilități s-au făcut simțite pentru prima dată în 1973, când criza petrolului a contribuit în mod decisiv, pentru statele din vestul continentului, la sfârșitul unei perioade de creștere economică fără precedent.

Toate aceste considerente ilustrează faptul că necesitatea aprovizionării cu resurse energetice a unui stat constituie un imperativ care ține în egală măsură de securitatea națională și de strategia economică. În ciuda acestei evidențe, conceptul de securitate energetică nu a constituit un element care s-a dezvoltat în mod organic în complexul gândirii strategice a statelor europene. Acesta a apărut în mod necesar, ca o reacție la crizele de aprovizionare și la impactul acestora asupra competitivității economice și influenței strategice a statelor importatoare. Securitatea energetică rămâne până astăzi un termen insuficient clarificat, care se diferențiază mai degrabă prin ceea ce nu include decât prin componentele sale intrinseci.

În paralel, studiul noțiunii de risc politic a apărut ca o consecință a fluxurilor internaționale de capital din perioada postbelică, în contextul necesității definirii unui cadru analitic de natură a fundamenta deciziile de investiții ale companiilor multinaționale. Deși legat în mod indisolubil de securitatea energetică, riscul politic a fost analizat în mod independent de aceasta din urmă.

Pentru Uniunea Europeană, ultimul deceniu a constituit o perioadă care a precipitat conștientizarea nevoii unor soluții pentru atenuarea riscurilor la adresa securității energetice. Volatilitatea prețului petrolului și crizele aprovizionării cu gaze naturale din Rusia au constituit șocuri majore în contextul în care cele 28 de state membre au avut dificultăți în a răspunde provocării lansate de noile standarde de competitivitate și costuri impuse de noile economii emergente.

În aceste condiții, costurile unei abordări reactive în problematica securității energetice au devenit prea ridicate pentru a permite o continuarea a ignorării importanței acestui subiect. Politicile europene din ultimii ani au demonstrat o conștientizare accelerată a relevanței acestei tematici pentru Europa de astăzi. Răspunsurile oferite până în prezent, care țin în bună măsură de organizarea pieței interne de energie, rămân insuficiente pentru a face față riscurilor externe la adresa aprovizionării. O strategie adecvată de securitate energetică a Uniunii Europene trebuie să pornească de la nevoia asigurării mecanismelor de detectare, evaluare și prevenire a riscurilor politice la adresa securității aprovizionării cu resurse energetice. Această lucrare își propune să aducă o contribuție în acest sens.

Pe parcursul următoarelor capitole, textul va avea drept obiectiv fundamental identificarea corelărilor dintre riscurile politice și securitatea energetică a Uniunii Europene. Ipoteza principală a lucrării este aceea că riscul politic din mediul extern joacă un rol important în asigurarea securității de aprovizionare cu energie a Uniunii Europene.

Pe baza acestei ipoteze, prezenta lucrare va încerca să răspundă la următoarele întrebări:

Ce înseamnă securitatea energetică și care sunt factorii determinanți ai acesteia?

Ce este riscul politic și care sunt principalele manifestări ale acestuia?

Care au fost principalele crize de aprovizionare cu petrol și gaze naturale și care sunt lecțiile care pot fi extrase din acestea?

Care este structura pieței interne de energie a Uniunii Europene și în ce măsură este aceasta pregătită să facă față riscurilor politice?

În ce măsură pot fi estimate riscurile politice la adresa securității cu aprovizionare a Uniunii Europene?

Înainte de a prezenta desfășurarea acestui studiu, se cuvin a fi făcute câteva precizări preliminare. Lucrarea se va concentra exclusiv pe factorii de risc politic proveniți din mediul extern (state terțe). Va fi analizată exclusiv dinamica aprovizionării cu petrol și gaze naturale, dată fiind relevanța acestora predominantă în politica energetică externă a UE. Deși va fi menționat acolo unde se impune în cadrul textului, efortul UE de dezvoltare a energiilor din surse regenerabile nu face obiectul explicit al acestui demers. Nu în ultimul rând, pentru obiectivele prezentei lucrări se va considera că riscul politic include elementele de risc geopolitic și securitar.

Metodologia propusă se bazează pe tehnici predominant calitative. Prin intermediul analizei surselor deschise primare și secundare disponibile va fi realizată o suită de studii de caz care vor analiza principalele crize energetice care au afectat Uniunea Europeană. Această abordare istorică permite observarea evoluției riscurilor la adresa securității energetice și definirea unui număr de observații care fundamentează corelarea dintre cauzele politice externe și impactul asupra aprovizionării statelor membre UE. Limitările acestei abordări vor fi compensate parțial prin realizarea unui studiu cantitativ care își propune adaptarea unui set de indicatori privind riscurilor politice ale statelor exportatoare la variabilele specifice nevoilor de aprovizionare ale Uniunii Europene. Prin utilizarea acestei metode mixte, lucrarea de față va urmări atingerea a trei obiective: clarificarea principalelor categorii de riscuri politice la adresa securității energetice a Uniunii, analiza impactului fiecăruia dintre acestea și încercarea de a realiza o estimare agregată a riscurilor politice la nivelul fiecărui stat exportator, elaborând astfel un index de natură a estima expunerea la risc politic a Uniunii Europene în ansamblul său.

Primul capitol va urmări explicitarea conceptelor de securitate energetică și risc politic, pornind de la premisa că fundamentarea intuitivă este insuficientă pentru un demers științific riguros. Va fi trecută în revistă literatura relevantă, vor fi evaluate caracteristicile determinante și posibilele implicații ale fiecăreia dintre cele două noțiuni, pentru ca, în final, acestea să fie definite în funcție de obiectivele acestei lucrări. Speranța autorului este că, din acest prim capitol, va reieși fără echivoc faptul că riscul politic constituie variabila independentă iar securitatea energetică variabila dependentă.

Cea de-a doua secțiune se va concentra pe delimitarea, clarificarea și analiza factorilor constitutivi ai principalelor categorii de risc politic. Pe baza literaturii existente, vor fi ordonate principalele tipologii de risc politic și va fi elaborată o clasificare proprie, centrată în jurul a trei rubrici distincte: violență armată, competiție geopolitică și incertitudine decizională. În cea de-a doua parte, capitolul va urmări identificarea mecanismelor de cauzalitate care duc la apariția acestora, formele de manifestare și impactul fiecăruia asupra statelor importatoare.

Din acest punct, lucrarea urmărește validarea premiselor formulate în capitolul 2 prin analizarea în mod separat a principalelor crize care au afectat, pe parcursul ultimelor decenii, piețele petrolului și gazelor naturale. Diferențele fundamentale în ceea ce privește caracteristicile acestor două piețe, care vor fi explicate în detaliu în cuprinsul acestei lucrări, stau la baza deciziei de a prezenta cele două surse de energie în secțiuni distincte.

Capitolul 3 va studia impactul riscurilor politice asupra crizelor petrolului prin intermediul a șase studii de caz care corespund principalelor șocuri istorice de aprovizionare. Analiza va releva impactul pe care categoriile de risc definite anterior îl au asupra pieței petrolului, coagulând o serie de concluzii care pot fi de natură a nuanța atitudini privind riscuri viitoare.

Dacă piața petrolului va fi analizată printr-o prismă fundamental globală, capitolul 4, care urmărește desfășurarea și impactul șocurilor de pe piața gazelor naturale restrânge obiectul analizei la trei complexe de securitate, definite în funcție de specificul macro-regional al aprovizionării cu această surse de energie. Vor fi prezentate trei crize majore de aprovizionare cu gaze naturale a Uniunii Europene, apreciindu-se că, în cazul acestei surse de energie, simplificarea geometriei furnizării și restrângerea ecosistemului aferent duce la o rigiditate a pieței și are rolul de a complica un răspuns pe termen scurt al Uniunii.

În capitolul 5 va fi prezentat statu quo-ul securității energetice a UE. Dinamica producției interne și importurilor va fi prezentată ca preambul la conturarea elementelor de acțiune comună definite la nivelul celor 28 de state. Va fi examinată asimetria dintre gradul de dezvoltare al măsurilor de gestionare a crizelor și cadrul de prevenția externă, care rămâne tributar unei logici interguvernamentale.

Ultimul capitol al acestei lucrări urmărește depășirea unui cadru analitic bazat pe un complex de date economice, analize politice și de securitate și observații istorice. Această secțiune va încerca, printr-un demers experimental de estimare a nivelului riscului politic privit prin prisma Uniunii Europene, să aroge un plus de claritate demersului științific, conturând, totodată, un instrument util atât pentru mediul decizional cât și pentru publicul larg.

În fine, trebuie spus că studiul riscului politic din perspectiva statelor importatoare de resurse energetice rămâne un domeniu științific insuficient coagulat, în ciuda unei din ce în ce mai mari relevanțe pentru societatea de astăzi. Ca atare, această lucrare nu își propune să realizeze o analiză definitivă a corelării dintre riscul politic și securitatea energetică a Uniunii Europene, ci doar să adauge o cărămidă unei construcții a cărei edificare este reclamată de dinamica internațională actuală.

Securitate energetică, risc politic

o abordare conceptuală

Acest prim capitol urmărește clarificarea a două concepte distincte dar corelate – securitatea energetică și riscul politiul politic – în scopul edificării unui fundament pentru demersul științific din secțiunile următoare.

Obiectivul urmărit este unul dual. În primul rând, dorim circumscrierea teoretică a celor doi termeni, trecerea în revistă a literaturii relevante, evaluarea caracteristicilor și posibilelor implicații ale fiecăruia în parte, astfel încât, la final, fiecare dintre cele două concepte să poată fi operaționalizat și adaptat obiectivelor prezentului studiu.

Al doilea obiectiv este acela de a analiza, la nivel conceptual, relația dintre riscul politic și securitatea energetică. Intenția este ca din acest capitol să reiasă fără echivoc faptul că riscul politic este variabila independentă, iar securitatea energetică cea dependentă. Modul în care ele interacționează va fi aparent de multe ori din text.

În ultimă instanță, demersul de clarificare conceptuală și stabilire a regulilor de interacțiune între cei doi termeni prezentați în cadrul prezentului capitol constituie un prim pas în vederea oferirii unui răspuns la întrebarea centrală a studiului: care sunt riscurile politice la adresa securității energetice a Uniunii Europene?

Prima secțiune a capitolului va trata conceptul de securitate energetică, urmărind evoluția istorică a acestuia, prezentând o serie de definiții ale termenului așa cum sunt ele prezentate în câteva dintre cele mai relevante lucrări din literatura de specialitate, discutând o serie de critici și limitări ale conceptului și elucidând o serie de parametri necesari conturării și clarificării acestui termen. În final, va fi formulată o definiție operațională adaptată obiectivelor acestui demers.

În cea de-a doua parte, vom prezenta două interpretări ale conceptului de risc politic: în literatura de management al afacerilor și în cea a relațiilor internaționale, prezentând evoluția istorică a conceptului și explicând cum diversele definiții formulate de-a lungul ultimelor decenii sunt determinate de perspectiva specifică a actorului referențial care face obiectul analizei de risc. Vom putea observa cum, deși fiecare dintre cele două corpuri de literatură are limitările ei în explicitarea conceptului, amândouă au rolul de a aduce instrumente utile din punct de vedere analitic în vederea unei bune înțelegeri a termenului.

Securitate energetică

Evoluția istorică a conceptului

Conceptul de securitate energetică a căpătat o importanță semnificativă în contextul primelor crize ale aprovizionării cu hidrocarburi din anii 70, crize care au pus, pentru prima dată, la îndoială, existența unui acces stabil și previzibil la resurse energetice. Astfel, în contextul în care dezvoltarea economică a statelor din Europa de vest și America de Nord depindea în mod esențial de resursele energetice, accesul la acestea a căpătat un caracter strategic, trecând din domeniul pur economic în cel al securității naționale.

În anii 1970, embargo-ul OPEC survenit în urma războiului Yom Kippur, precum și criza energetică care a avut loc după revoluția Islamică din Iran, au dus la o creștere explozivă a prețurilor petrolului, cuplată cu o scădere dramatică a cantităților disponibile pe piață. A fost pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial când Europa de vest și SUA au fost confruntate cu o provocare economică de natură a afecta grav prosperitatea acestora, dar și poziția lor geostrategică pe harta globală.

În Europa de vest, cele două crize ale petrolului au condus la sfârșitul perioadei de creștere economică fără precedent care a fost strâns legată de cooptarea acestora, de către SUA, într-o comunitate economico-militară având ca regulă de bază ceea ce John Ruggie numea „embedded liberalism.” (Ruggie 1982)

Efectele acestor două crize asupra economiilor europene au fost de natură multiplă. Pe de o parte, Europa a cunoscut începuturile unei gândiri care se concentra pe ideea diversificării surselor de aprovizionare cu energie, în scopul reducerii dependenței de actori statali imprevizibili și cartelizați. În plus, țările Uniunii au folosit uneltele diplomației și cele ale politicului pentru a crea legături privilegiate cu unii producători în scopul asigurării unei aprovizionări cu energie stabile și previzibile. În aceeași perioadă, gazul natural a început să capete o importanță crescândă în mixul energetic al țărilor europene, fiind inclus în logica securității energetice.

Până de curând, securitatea energetică a fost un concept predominant vestic, acest lucru datorându-se predominanței țărilor membre ale OECD în lumea consumatorilor de energie (vezi Tabel I.1), unde cererea din SUA și Europa acoperă, împreună, 40% din totalul producției de petrol la nivel mondial.

Tabel 1.1
Evoluția consumului zilnic de petrol al principalelor state și regiuni (mii de barili pe zi)

Sursa: BP Statistical Review of World Energy 2014

Această realitate, generată de rolul economic primordial al Europei și Americii de Nord în economia globală postbelică, a constituit, din punct de vedere istoric, atât un avantaj cât și un risc pentru aceste țări. Avantajul a fost reprezentat de faptul că țările vestice, în calitate de principal consumator al resurselor de hidrocarburi, constituiau principala piață de desfacere pentru țările producătoare, care depindeau astfel de Occident pentru a-și comercializa produsele. Pe de altă parte, această dependență a vestului de resursele energetice a transformat statele dezvoltate într-o tință ușoară, din punct de vedere politic și, în mai multe ocazii, a permis producătorilor să folosească așa-numita armă a petrolului pentru a-și urmări interesele strategice.

Într-un joc în care resursele energetice sunt folosite ca instrumente politice, Occidentul a dovedit că este mult mai vulnerabil, pe termen scurt, la embargourile țărilor producătoare decât sunt acestea afectate de o eventuală schimbare a mixului energetic al țărilor dezvoltate.

În ultimă instanță, legile cererii și ofertei arată că o diminuare a producției, concretizată printr-o ofertă mai mică pe piață, aduce cu sine un preț mai mare pentru produsul în cauză. În cazul majorității țărilor producătoare, interesul pe termen lung este acela de a obține un preț mai bun pentru o resursă finită. De aceea, o modificare pe termen lung a obiceiurilor consumatorilor occidentali reprezintă o potențială oportunitate pentru țările producătoare de a exporta mai puțin, la un preț mai ridicat, conservându-și resursele de hidrocarburi și asigurând, în același timp, venituri substanțiale pentru bugetele naționale.

De aceea, dubla dependență evidențiată mai sus nu trebuie confundată cu o situație simetrică de tipul dilema prizonierului. Dimpotrivă, dependența pe termen lung a țărilor producătoare de piețe de desfacere este una mult mai slabă decât cea pe termen scurt a țărilor consumatoare.

Logica asimetrică binomică a securității energetice, așa cum a fost ea definită începând cu anii 70, a suferit modificări importante o dată cu afirmarea Chinei ca putere emergentă. Creșterea economică explozivă a economiei chineze s-a reflectat și în ponderea acestei țări în consumul mondial de energie. Conform statisticilor British Petroleum, reproduse în Tabelul 1.1, consumul de petrol al Chinei a cunoscut, în ultimul deceniu și jumătate, o creștere de 250%, de la o pondere comparabilă cu cea a continentului african, la peste 12% din totalul mondial.

China nu este, însă, singurul actor emergent care schimbă logica raporturilor producător-consumator. În anii 2000, alte țări precum Malaezia sau Egipt au cunoscut o creștere spectaculoasă a consumului de resurse energetice.

Revendicarea de către China a rolului de actor economic global și apariția unui număr de alți actori emergenți a introdus o variabilă nouă în calculul energetic al Occidentului. Astfel, pe lângă gestionarea relației, adesea delicate, cu țările producătoare, Europa și SUA au intrat în competiție pentru resurse cu China, competiție care s-a reflectat, de-a lungul ultimilor ani, atât în demersurile chineze de a asigura resurse de hidrocarburi din țări africane precum Nigeria, cât și în competiția oleoductelor și gazoductelor din Asia Centrală.

Privită din perspectiva economiilor emergente, viziunea clasică a securității energetice având ca actor referențial Occidentul este problematizată, apărând, în același timp, o serie de întrebări, de al căror răspuns va depinde noul cadru din care putem privi conceptul securității energetice. Pot fi aplicate definițiile tradiționale ale securității energetice economiilor emergente? Care sunt implicațiile creșterii consumului de combustibili fosili în Asia și Africa? Care este impactul acestor schimbări în piața energetică mondială asupra țărilor occidentale? Are această dinamică potențialul de a crea tensiuni pe piața globală a hidrocarburilor, și cum pot fi acestea rezolvate?

Un răspuns comprehensiv la întrebările de mai sus depășește obiectivele asumate ale acestui capitol. Putem, însă, trage o concluzie preliminară referitoare la evoluția problemei de aprovizionare cu energie și afirma că această vulnerabilitate strategică, manifestată pentru prima dată în deceniul 7 al secolului trecut, este departe de a-și fi găsit o rezolvare definitivă. Dimpotrivă, evoluțiile globale și apariția unor noi actori economici precum China, au complicat calculul energetic global, sporind vulnerabilitatea țărilor occidentale în ceea ce privește aprovizionare cu resurse energetice.

În cele ce urmează, acest capitol va urmări, în primă instanță, să clarifice conceptul securității energetice, în scopul de a identifica și operaționaliza variabilele dependente care intră în logica acestui concept, de a explica rolul fiecăreia dintre ele și de a detalia dezbaterile academice privind acest concept. Apoi, secțiunea va defini un cadru analitic pentru analiza conceptului de securitate energetică prin prisma intereselor Uniunii Europene.

1.1.2 Definiții formulate în literatura de specialitate

Agenția Internațională pentru Energie (IEA) a formulat următoarea definiție pentru securitatea energetică, aceasta constituind, în opinia autorului, un punct de pornire util în demersul de a decela o descriere operațională a conceptului. Astfel, conform instituției amintite, securitatea energetică este „disponibilitatea fizică neîntreruptă la un preț accesibil, respectând, în același timp, mediul înconjurător.” (IEA 2014)

Definiția de mai sus a fost adesea criticată, în literatură, pentru lipsa sa de profunzime, existând obiecții la adresa faptului că descrierea formulată de IEA nu este în măsură să releve aspectele multidimensionale ale conceptului.

O explicare mai detaliată a conceptului este realizată de către Barton et al., care consideră securitatea energetică ca fiind „o stare de fapt în care o națiune și toți, sau majoritatea, cetățenilor și societăților comerciale, au acces la resurse energetice suficiente la prețuri rezonabile pentru viitorul previzibil, în absența oricărui risc major de întrerupere a aprovizionării.” (Barton et al. 2004: 7)

O analiză atentă a descrierii de mai sus relevă două componente interconectate ale conceptului de securitate energetică. Prima dintre acestea, de natură pozitivă, o constituie existența unui flux neîntrerupt de energie la un preț care să nu pună în pericol echilibrul economic. A doua, de natură negativă, o reprezintă absența riscurilor, de orice natură, care ar putea periclita aprovizionarea cu energie. Se poate constata, așadar, că, în spatele definiției securității energetice se află conștientizarea, internalizată în urma crizelor de aprovizionare din anii 1970, că starea de securitate nu rezultă în mod natural din mecanismele pieței, și că aceasta este potențial afectată de riscuri, care trebuie prevenite sau minimizate.

Discutând despre aceste riscuri, Barton observă că este rolul autorităților să „prevină sabotajul intenționat (sic!) al gazoductelor, centralelor nuclearelectrice, barajelor hidroelectrice, sau al altor componente ale infrastructurii energetice interconectate și vulnerabile.” (Barton et al. 2004: 31)

O definiție a securității energetice nu poate evita explicitarea în termeni practici a potențialelor riscuri la adresa acesteia. Autorul citat mai sus introduce un termen esențial în definirea conceptului de securitate energetică, și anume acela de vulnerabilitate. Așa cum securitatea națională, în viziunea școlii realiste a relațiilor internaționale, pornește de la înțelegerea faptului că starea naturală a sistemului internațional este una anarhică și, prin urmare, nesigură, așa și conceptul securității energetice este construit pornind de la premisa apriorică a existenței a unor vulnerabilități și riscuri. A discuta despre securitate fără a lua în calcul aceste riscuri este, prin urmare, greu de imaginat.

O definiție asemănătoare cu cea a lui Barton este dată de Martin et al. (1996) Potrivit acestor autori, „Securitatea energetică are trei aspecte. Primul se referă la limitarea vulnerabilității la întreruperi de furnizare, în contextul dependenței de petrolul importat dintr-un Orient Mijlociu inerent instabil politic. Al doilea aspect, mai general, are de-a face cu asigurarea, în timp, a unor resurse adecvate creșterii cererii, la prețuri rezonabile – în fapt, funcționarea relativ lină, în timp, a sistemului energetic mondial. Cel de-al treilea aspect al securității energetice este legat de provocarea constituită de impactul energiei asupra mediului. Sistemul energetic internațional trebuie să funcționeze în scopul asigurării unei dezvoltări durabile.” (Martin et al. 1996: 17)

Definiția de mai sus satisface, într-o oarecare măsură, complexitatea intrinsecă termenului de securitate energetică. Astfel, în concepția autorului, limitarea vulnerabilităților constituie numai una dintre condițiile care trebuie satisfăcute pentru asigurarea unui echilibru energetic global. Ca o noutate, autorii iau în calcul și necesitatea asigurării unei piețe globale funcționale pe termen lung, ca precondiție pentru asigurarea unei aprovizionări cu energie stabile și la prețuri previzibile.

Revenind la problema insecurității și a vulnerabilităților energetice, McPherson et al. (2004) au realizat o listă a principalilor factori care pun în pericol, pe termen scurt, mediu și lung, aprovizionarea cu energie. Aceștia pot fi condensați, în viziunea autorilor, în șase domenii principale:

creșterea dependenței de importurile de combustibili fosili, cu precădere în principalele țări consumatoare din OECD, dar și în mari consumatori din afara Organizației, cum ar fi China;

geopolitică, terorism și riscurile asociate de întrerupere a furnizării;

problema resurselor finite și îngrijorarea reprezentată de potențialul ca producția mondială de petrol și gaze să atingă un vârf în viitorul apropiat, ducând la penurie și creșteri necontrolate în prețul energiei;

bariere investiționale. De vreme ce majoritatea combustibililor fosili se găsesc în țări din afara OECD, cu precădere în Orientul Mijlociu și fosta Uniune Sovietică, există dubii referitoare la măsura în care mediile comerciale și legislative ale acestor țări vor permite realizarea investițiilor necesare în vederea creșterii furnizării pentru a acoperi cererea globală.

prețuri ridicate și volatile ale hidrocarburilor, atribuite, de obicei, speculatorilor sau practicilor eronate de gestionare a inventarelor, dar care pot rezulta și din instabilitate politică sau dintr-un nivel al producției foarte apropiat de potențialul maxim;

siguranța infrastructurii. Problemele legate de siguranța unei infrastructuri învechite și impactul noilor reglementări la nivel internațional privind marjele de siguranță în producție, probleme relevate de frecventele căderi de curent în lunile foarte călduroase de vară, atunci când rețelele de distribuție sunt foarte solicitate.

Lista celor șase potențiale cauze ale insecurității energetice favorizează crearea unei imagini comprehensive a riscurilor la adresa securității aprovizionării cu energie. Dacă unele dintre acestea, cum ar fi problemele tehnice care țin de capacitatea rețelelor de distribuție, sau nevoile investiționale pot fi soluționate la nivel intern, problema prețurilor hidrocarburilor nu poate fi ținută sub control decât printr-un efort concertat al țărilor producătoare și a celor consumatoare care presupune, însă, și un acord între cele două părți sporind, astfel, dificultatea demersului.

Luft et al. clarifică peisajul factorilor constitutivi ai securității energetice, concentrându-se asupra câtorva elemente esențiale ale acesteia

În pofida variațiilor în percepția asupra securității energetice, există câteva principii universale care domină strategia de securitate energetică a majorității statelor. Primul dintre acestea este doctrina articulată de Winston Churchill în fața Parlamentului Britanic în 1913, care afirma că „siguranța și certitudinea în ceea ce privește petrolul depind de varietate și numai de varietate.” (Luft el al. 2009: 32)

Autorii identifică, astfel, un element esențial al eforturilor de a maximiza securitatea energetică a țărilor consumatoare, cu efecte tangibile pe termen scurt și mediu. Diversificarea surselor și a rutelor de aprovizionare cu energie reprezintă un instrument util pentru țările care nu sunt în măsură să diminueze dependența de importuri într-un orizont de timp rezonabil.

Mai mult, remarcă Luft, „eforturile producătorilor și consumatorilor de a diversifica rutele de aprovizionare au dat naștere unei noi specii de stat în tabloul securității energetice: țările de tranzit. Turcia, Camerun și Georgia […] sunt numai câteva dintre statele care sunt pe cale să își mărească statutul internațional și bogăția națională în virtuatea faptului că se află pe traseul unor rute de transport a petrolului și a gazelor.” (Luft et al. 2009: 37)

Ducând argumentul diversificării mai departe, autorii observă că definiția varietății este afectată de raritatea crescândă a resurselor de petrol și gaz, în contextul creșterii cererii la nivel mondial și a împuținării acestor resurse. Astfel, „definiția varietății se extinde de la varietate geografică la varietate a surselor de energie. Cu alte cuvinte, țările doresc să își diversifice mixul energetic pentru a include cât mai multe surse de energie. Diversificarea portofoliului energetic al unei țări prin stimularea utilizării energiilor alternative, a energiei nucleare și a surselor de energie regenerabilă reduce impactul unor întreruperi a aprovizionării cu hidrocarburi.” (Luft et al. 2009: 38)

În plus, se arată în studiu, creșterea varietății surselor de energie poate fi realizată chiar și în interiorul sectoarelor producătoare de petrol și gaze naturale. Astfel, relevă autorii, „definiția petrolului se extinde, incluzând o varietate de forme neconvenționale de petrol produse din nisipuri de smoală, petrol greu, petrol de șist sau prin lichefiere. Gazul natural convențional este, în prezent, îmbunătățit cu metan, gaz de cărbune, gaz de șist și, în viitor, posibil chiar cu hidrați de metan.” (Luft et al. 2009: 41)

Consecința imediată a asigurării securității energetice a unui stat o reprezintă, ceteris paribus, asigurarea unei bune funcționări a economiei. Legătura dintre securitate energetică și economie națională este elementul adițional introdus în definiția sa de Chevalier (2006): „O definiție standard a securității aprovizionării o constituie un flux energetic în măsură să acopere cererea într-o maniera și la un preț care nu pun în pericol ordinea economică și într-un mod sustenabil din punct de vedere al impactului asupra mediului.” (Chevalier 2006: 3)

Astfel, Chevalier arată ce se poate întâmpla dacă securitatea energetică este pusă în pericol. Autorul francez continuă, relevând și el, ca și majoritatea celorlalți autori citați, că este vorba despre un concept „vast, având multe manifestări, […] și are, de asemenea, dimensiuni importante de timp, spațiu și sociale.” (Chevalier 2006: 4)

Chevalier identifică, la rândul său, o sumă de factori care contribuie la secuitatea energetică. Aceștia sunt:

„O aprovizionare neîntreruptă și de încredere cu energie. Pentru ca această condiție să fie îndeplinită, opțiunile pentru sursele de energie primară și furnizorii geografici trebuie să fie atât de diversificate pe cât este posibil, în cadrul unei piețe competitivie, în scopul reducerii dependenței de unul sau doi furnizori. Diversificarea în aceste două zone – surse de energie primară și furnizori – este esențială pentru asigurarea securității furnizării.”

Rute de transport sigure. Rețelele de transport trebuie să fie fizic disponibile furnizorilor calificați, bine întreținute, și extinse în funcție de necesități, pentru a oferi cât mai multe rute de distribuție competitive.

Un sistem de distribuție și livrare a produselor sigur. Energia trebuie să fie livrată în mod eficient către consumatorul final, în funcție de standarde de timp și de calitate, fără a discrima între cosnumatori.

Prețurile trebuie să fie „rezonabile”. În teorie, prețuri rezonabile sunt acelea care reflectă costul marginal. În practică, banda de preț între 22 și 28 de dolari pe baril, menținută de OPEC între 1999 și 2003, a fost considerată de către piață ca fiind rezonabilă. (Chevalier 2006: 8 – 11)

Nu poate fi ignorată, în acest context, definiția formulată de către Comisia Europeană care, inspirându-se din cea a IEA, consideră securitatea energetică “disponibilitatea fizică neîntreruptă a produselor energetice pe piață, la un preț disponibil pentru toți consumatorii (privați și industriale), contribuind totodată la obiectivele mai largi de natură socială și climaterică a Uniunii Europene (Comisia Europeană 2010a: 2)

Definițiile și descrierile conceptului de securitate energetică prezentate în această secțiune au oferit cititorului o imagine asupra principalelor idei prezente în literatură. Deja, din elementele prezentate anterior, pot fi decelate o serie de variabile constitutive ale conceptului. Înainte de le operaționaliza într-o definiție adaptată obiectivelor studiului de față, este oportună prezentarea unui ultim punct de vedere.

În cartea sa din 2008 intitulată „Energy Security: re-measuring the world”, Sascha Muller Kraenner are o abordare critică la adresa definițiilor general acceptate ale securității energetice, punând sub semnul întrebării soliditatea sau imuabilitatea conceptelor de lucru:

Ce este securitatea energetică? Comisia Europeană și Agenția Internațională pentru Energie o definesc ca fiind aisgurarea de energie sigură, la prețuri rezonabile și cu impact redus asupra mediului. Aceasta definiție ar fi, cu siguranță, una general acceptabilă. Totuși, ca în majoritatea cazurilor, și aici diavolul se ascunde în detalii. Ce înseamnă, de fapt, energie sigură? Care ar fi prețul, atât din punct de vedere politic cât și financiar, pe care am fi pregătiți să îl plătim? Și cum ne putem asigura că nu numai interesele de mediu, dar și cele care țin de transparență, drepturile omului și democrație sunt apărate atunci când se exploatează resursele energetice? Aceasta este esența dezbaterii politice curente: care dintre căile spre mai multă securitate energetică este cea corectă? (Kraenner 2007: 39)

Fragmentul din Muller-Kraenner are rolul de a pune în perspectivă definițiile și descrierile clasice prezentate mai sus. Mai mult, întrebările formulate de acest autor, cu o importanță indubitabilă, au rolul de a releva într-o și mai mare măsură complexitatea conceptuală a subiectului.

Critici, probleme, limitări

În pofida unor încercări rezonabile de a defini conceptul de securitate energetică, există o serie de probleme cu modul în care conceptul este explicitat de către autorii de specialitate. Una dintre aceste probleme o constituie spectrul foarte larg de manifestări ale securității energetice. Astfel, acest concept este definit, în același timp, ca o rezultantă economică, politică, securitară și de mediu. Această varietate de atribute ale securității energetice are rolul de a dilua conceptul și de a scădea din valoarea adăugată a acestuia.

Spre exemplu, cum am putea defini nivelul de securitate energetică al unei țări autarhice din punctul de vedere al producției și consumului de energie, dar care dispune de o rețea de centrale de producție a energiei învechite, cu potențial mare de poluare a mediului? Putem afirma că, în acest caz, securitatea energetică a țării este afectată, atâta timp cât, în fapt, statul respectiv dispune de o aprovizionare cu energie cvasi-garantată pe termen lung, la prețuri rezonabile?

A doua problemă a conceptului de securitate energetică este legată de prima, având rolul de a spori percepția de concept insuficient coagulat. Astfel, autorii din literatură par, de multe ori, a porni de la premisa că orice factor care are o oarecare legătură cu domeniul energetic și care, în același timp, poate avea un impact asupra securității acelei țări, poate fi inclus sub rubrica securitate energetică. De aceea, conceptul de securitate energetică este definit, de multe ori, prin modalitățile prin care se manifestă, mai degrabă decât prin calitățile sale intrinseci. Termenul este folosit, nu de puține ori, ca un jolly joker, în funcție de obiectivele articolului sau lucrării publicate.

Aceste limitări au determinat pe unii analiști să afirme că securitatea energetică este „un concept gol de conținut folosit pentru a justifica politici publice neinspirate.” (Stagliano) Cu toate că astfel de exprimări pot fi ușor catalogate drept exagerări menite a servi unor scopuri ideologice, este necesară o abordare critică a conceptului de securitate energetică, una care să țină cont de limitările sale. Înainte de a da o definiție care să convină obiectivelor prezentului studiu, se cuvine, așadar, să răspundem la o serie de întrebări care au rolul de a clarifica conceptul și de a limita, pe cât posibil, ambiguitățile.

Contribuții la clarificarea conceptuală

Vocile critice care relevă o insuficientă circumscriere teoretică a conceptului de securitate energetică atestă stadiul relativ limitat al teoretizării acestui fenomen. Pentru a contura mai bine valențele acestuia în scopul operaționalizării sale pentru obiectivele studiului de față, vom încerca în cele ce urmează să contribuim la clarificarea termenului de securitate energetică, abordând câteva subiecte relevante care nu și-au găsit încă un răspuns definitiv în literatura științifică existentă.

1.1.4.1 Responsabilitatea asigurării securității energetice

Dintr-un punct de vedere strict economic, forțele pieței sunt suficiente pentru a aduce în echilibru oferta și cererea de energie, asigurând un preț de referință adecvat. Majoritatea economiștilor consideră, de altfel, că jucătorii prezenți în piețele de energie ar trebui să urmeze aceleași reguli ca cei din oricare alt sector economic, lăsând mecanismele de piață să determine în mod liber oferta și prețul. Conform acestui argument, statele ar trebui să intervină doar în cazuri de eșec al piețelor, orice alt tip de prezență publică fiind oneroasă pentru producători și consumători deopotrivă și având darul de a genera ineficiențe.

Dacă acceptăm punctul de vedere strict economic, atunci puterea politică și militară nu au nici un rol de jucat în domeniul energiei. În consecință, conceptul securității energetice devine un mit generat de Stat pentru a-și justifica intervenția. (Noel 2008).

Perspectiva pur economică privește resursele energetice ca pe niște mărfuri ca oricare altele. Orice probleme care implică penuria pe termen scurt sau epuizarea resurselor pe termen lung sunt, astfel, soluționate de către piețe, tendința ascendentă a prețurilor ducând la adaptarea cererii pe termen mediu și lung. Unii autori merg până la afirma că prețurile ridicate la energie nu sunt o problemă a securității energetice, ci o soluție (Noel 2008).

Deși putem accepta faptul că, în condiții ideale, forțele competiției ar trebui să asigure o aprovizionare suficientă, continuă și fluentă cu resurse energetice la prețuri dictate de piață, constrângerile din lumea reală ridică o serie de limitări ale argumentului descris în cele de mai sus. În primul rând, energia este o resursă strategică. La fel ca alimentele, funcționarea normală a societății umane depinde de aprovizionarea constantă cu energie. Crize severe de aprovizionare pot incapacita economii întregi, constituind, , pe termen lung, amenințări existențiale la adresa orașelor, regiunilor, sau chiar a statelor.

În al doilea rând, piețele energetice au fost, istoric vorbind, terenul intereselor politice. Majoritatea resurselor sunt concentrate într-un număr limitate de state, o majoritate dintre ele arătându-se dispuse să folosească argumentele economice ca o pârghie politică de natură a determina anumite rezultate strategice preferate sau de a genera o mai bună poziționare în raport cu piețele energetice internaționale. Indiferent dacă statele exportatoare aleg un cadru de cooperare internațională sau folosesc resursele energetice ca pe o armă, deciziile privind alocarea resurselor energetice constituie, pentru producători, rezultatul unui calcul politic.

În al treilea rând, energia este un domeniu de afaceri dependent de un volum foarte mare de capital. Dezvoltarea infrastructurii extractive și de transport, indiferent dacă vorbim de un câmp petrolifer, de o centrală nuclearelectrică sau de un baraj hidroelectric, implică costuri inițiale ridicate, cu perspective de amortizare pe termen foarte lung. Prin urmare, deciziile investiționale implică de multe ori riscuri considerabile pentru actorii din piață, existând astfel posibilitatea ca ele să nu reziste unei analize cost-beneficiu în lipsa unor garanții guvernamentale sau ajutor de stat.

Al patrulea argument ține de faptul că deciziile de afaceri fundamentate în modelul clasic de maximizare a profitului nu iau în calcul impactului externalităților negative precum acelea generate de gazele cu efect de seră, care au un impact potențial distructiv asupra bunăstării societății umane pe termen lung. Deciziile de atenuare a impactului schimbărilor climatice nu pot fi luate de actori din piață fără o implicare a sectorului public, guvernele având datoria de a interveni, oferind combinația adecvată de stimulente și sancțiuni pentru a asigura că deciziile companiilor private sunt îndreptate mai puțin înspre facilități poluante și mai mult înspre forme de energie sustenabilă.

Măsura în care guvernele sunt îndreptățite să intervină în piețele energetice este deschisă și ea dezbaterii. Diverși decidenți au avut, de-a lungul istoriei, abordări diferite în această privință, variind între oferirea unui cadru de reglementare în sprijinul tranziției energetice până la naționalizarea resurselor sau folosirea forței militare pentru asigurarea securității aprovizionării. Indiferent de căile urmate, alegerea politicilor potrivite implică anumite compromisuri dificile între obiective și priorități aflate în competiție. Intervenția guvernului în ceea ce privește asigurarea securității energetice poartă un cost și implică angajarea unui volum de resurse.

Costurile asigurării securității energetice

Deciziile privind alocarea resurselor politice, instituționale și financiare înspre atenuarea riscurilor și creșterea securității energetice trebuie să fie proporționale cu valoarea rezultatelor pentru societate. Valoarea, din punctul de vedere al consumatorilor, a securității energetice poate fi măsurată în funcție de aversiunea la risc și disponibilitatea de a plăti pentru resurse. (Hofner și Bigano 2010) Însă studiile inițiale, realizate la nivelul mai multor state UE, arată că există diferențe semnificative în ceea ce privește valoarea atașată de consumatori unor servicii fiabile cu un impact redus asupra mediului (Chou et al. 2010)

Această concluzie preliminară nu împiedică definirea unei abordări comune la nivel european orientată spre maximizarea securității energetice a UE. Din contră, datoria decidenților este de a înțelege mai bine modalitatea de formare a preferințelor la nivelul consumatorilor, identificând totodată acele domenii prioritare în care acțiunea comună este necesară și binevenită. Asimetria informațională trebuie luată și ea în calcul atunci când este analizată disponibilitatea consumatorului de a plăti pentru măsurile care atenuează riscurile. Deciziile trebuie să pornească de la realizarea faptului că o sumă de factori – incluzând aici informațiile disponibile privind impactul riscurilor, percepțiile formate pe baza unor experiențe istorice cu crizele de aprovizionare, precum și condițiile climaterice statului sau regiunii în cauză –, joacă un rol în percepția valorii securității energetice.

Prin urmare, importanța securității energetice pentru consumator nu trebuie luată ca atare, sau folosită ca unic factor în deciziile privind viitoare investiții în creșterea securității furnizării de energie la nivel UE. În timp ce opțiunile utilizatorului final trebuie luate în calcul și internalizate de către decidenți, un efort paralel trebuie realizat înspre educarea cetățenilor cu privire la riscurile la adresa securității energetice. Nevoia unei mai bune conștientizări a publicului larg cu privire la importanța politicilor de securitate energetică ale UE a fost, de altfel, subliniată în marja Strategiei energetice 2020 a UE (Comisia Europeană, 2010b).

Problema accesibilității prețurilor

Privită din punct de vedere strict economic, securitatea energetică reprezintă, conform definiției IEA citate anterior, furnizarea sigură și adecvată de energie la prețuri rezonabile. Această descriere pare, la prima vedere, una clară. Spre exemplu, formula “furnizare adecvată” are o semnificație fără echivoc, și anume aceea de furnizare neîntreruptă. Nu același lucru putem spune însă despre expresia “prețuri rezonabile”, care poate fi interpretată de fiecare actor în funcție de interesele sale specifice. Unul dintre autorii citați anterior afirma că prețurile rezonabile se situează între 28 și 38 de dolari pe baril, însă nu explicita motivele care l-au determinat să ajungă la această concluzie. În același mod, este probabil ca unii actori din statele producătoare, în special cei motivați politic, să considere că un preț de 130 de dolari pe baril ca fiind unul rezonabil. O a treia perspectivă este aceea a consumatorului final, care ar dori, cu siguranță, să consume petrol la prețuri minimale, apropiate de cele de producție. Putem spune, în acest caz, că accizele pe produse petroliere derivate, practicate de către majoritatea guvernelor, subminează securitatea energetică a statului respectiv?

Politica de prețuri la energie constituie, așadar, o altă problemă în demersul de clarificare a conceptului de securitate energetică. Într-un scenariu clasic al cererii și ofertei, urmărirea cu prioritate a asigurării unui flux constant de resurse energetice, în condițiile unei piețe în care cererea globală este una neobișnuit de ridicată, ar rezulta într-o creștere a prețurilor la energie. Astfel, în funcție de condițiile de piață, asigurarea concomitentă a celor două variabile cuprinse în definiția securității energetice – aprovizionare stabilă și continuă și prețuri accesibile – ar putea fi în mod real imposibilă, în afară de cazul în care guvernele statelor importatoare sunt dispuse să asigure subvenții.

O concentrare exclusivă pe problematica accesibilității prețurilor surselor de energie riscă să modifice complexul de stimulente pentru producătorii de energie în sensul descurajării producției. În condițiile unei perspective credibile a intervenției guvernamentale în sensul micșorării artificiale a prețurilor, producătorii pot decide să amâne sau să anuleze investiții în infrastructura extractivă și de transport, în afară de cazul în care li se oferă stimulente financiare de natură a justifica angajamentul unor investiții inițiale. Din contră, subvențiile la nivelul statelor importatoare pot genera o creștere artificială a cererii, descurajând eficiența energetică în rândul utilizatorilor și favorizând o epuizare rapidă a resurselor energetice în rândul producătorilor.

În fapt, problema prețurilor rezonabile, accesibile sau competitive devine un factor în disonanță crescândă cu tendințele actuale la nivelul politicilor europene. Așa cum este subliniat inclusiv de Comisia Europeană, în documentele sale programatice, există o așteptare credibilă la nivelul importatorilor privind creșterea treptată a prețurilor la energie de natură a reflecta nevoile investiționale semnificative în segmentul amonte, precum și cererea globală în continuă creștere venind în principal din partea economiilor emergente precum China și India.

Un răspuns din punct de vedere strict economic la dilema prețurilor rezonabile ține de resorturile financiare care îi determină pe producători să exploateze în continuare resursele de hidrocarburi. Prin urmare, putem afirma că un preț rezonabil, în măsură să contribuie la securitatea energetică a unui stat, este în mod necesar acela care permite exploatarea resurselor de petrol în schimbul unui venit care depășește costurile totale ale producătorului, stimulând, în același timp, creșterea economică în țările consumatoare.

În lumina acestei definiții, este important de reținut că prețurile excesiv de scăzute sunt la fel de periculoase pentru securitatea energetică a sistemului internațional ca și cele excesiv de ridicate, pentru ca ele pot descuraja producția și investițiile, ducând, pe termen mediu, la crize energetic.

În aceste circumstanțe, o nouă abordare privind prețul energiei ar putea spori utilitatea conceptuală a securității energetice. Interesele consumatorilor ar putea fi mai bine reflectate printr-o repoziționare a variabilei preț în termeni de stabilitate și echitabilitate, în funcție de instrumentele de piață. În ceea ce privește statele importatoare, o importanță sporită ar trebui acordată politicilor proactive în sensul asigurării flexibilității și rezilienței piețelor interne pentru a putea absorbi șocurile, prin diversificarea mixului energetic și acumularea de stocuri de petrol și gaze.

Concluzionând, se cuvine să revenim la întrebarea inițială privind implicarea guvernamentală în asigurarea securității energetice. În acest context trebuie spus că, dacă regulile pieței libere sunt în măsură să stabilească un preț rezonabil pentru energie, pentru ca acest preț să rămână stabil este nevoie de dialog și cooperare permanentă între țările producătoare și consumatoare, sau de formarea unei “comunități de securitate energetică.” Procesul de cooperare implică, din partea consumatorului, disponibilitatea de a plăti un preț corect pentru resurse, un preț care să permită producătorului să continue să investească în creșterea producției, pentru a asigura disponibilitatea produsului și în viitor.

Percepții asupra securității energetice – importatori vs. exportatori

Din punctul de vedere al producătorului, o analiză a securității energetice va implica, în mod necesar, o sumă de factor. Primul dintre aceștia îl constituie indicatorii macroeconomici ai țărilor importatoare, care ar trebui să reprezinte o preocupare constantă a producătorilor de resurse energetice. Aceștia se află în strânsă corelare cu abilitatea statelor importatoare de a plăti pentru energia importată.

O creștere bruscă a prețului petrolului poate duce la o prăbușire a cererii pe anumite segmente de piață. Spre exemplu, creșterea prețurilor petrolului produsă la începutul anilor 2000 a avut un impact sever asupra economiilor unor țări precum Madagascar, Ruanda sau Uganda. În Madagascar, valoarea totală a importurilor de petrol a crescut de la 124 milioane USD în 1999, la 213 milioane USD în 2001. Efectul dublării prețului petrolului asupra unei populații deja extrem de sărace a fost unul dramatic. Prețul benzinei, care a crescut cu circa 70% între aprilie 1999 și octombrie 2000, a afectat transportul tuturor bunurilor. Prețul kerosenului, utilizat de către persoanele sub pragul sărăciei din aceste țări pentru iluminat sau încălzire, a crescut cu 65%, iar prețul transportului public cu 100%, în același interval de timp. Alte țări în curs de dezvoltare, precum India, oferă subvenții pentru diverse tipuri de combustibili precum GPL și kerosen pentru a încuraja consumul de către păturile sărace ale populației. O creștere a prețului mondial al combustibililor crește, în mod automat, nivelul subvențiilor alocate de către guverne, afectând stabilitatea fiscală a economiilor acestora. Alți factori macroeconomici cu impact asupra securității energetice sunt nivelul rezervelor valutare sau stabilitatea cursului de schimb al monedelor acestora.

Un al doilea factor care trebuie luat în calcul de statele exportatoare îl reprezintă strategiile geopolitice ale principalilor importatori. Orientul Mijlociu producea, în anul 2012 circa 24% din totalul petrolului extras la nivel global. (EIA) Aproximativ 63% din resursele de petrol mondiale, și 40% din cele de gaz natural sunt concentrate în zona Golfului Persic din Orientul Mijlociu. (EIA) Concentrarea geografică a resurselor de hidrocarburi a determinat statele importatoare să încheie acorduri bilaterale sau regionale pentru a asigura stabilitatea furnizării. Spre exemplu, un studiu realizat de Institutul Baker în 1999 (Baker Institute: 1999) arăta că, în momentul în care importurile de petrol ale Chinei au depășit pragul de 2 milioane de barili pe zi, a devenit extrem de dificil pentru această țară să acopere cererea internă de petrol în absența unor contracte pe termen lung cu țările producătoare de petrol. Acest fapt a determinat o politică extrem de activă a Chinei în țări africane, dar și în Asia Centrală, menită a garanta accesul, în viitor, la resurse energetice suficiente pentru dezvoltarea rapidă a economiei sale. După cum arătam și mai devreme în cadrul acestei secțiuni, apariția Chinei ca o sursă majoră de cere pentru hidrocarburi a atras cu sine o competiție pentru resurse atât cu Uniunea Europeană, cât și cu alte țări precum Japonia.

În al treiela rând, țările producătoare de energie necesită structuri corporative și instituționale care să le permită să valorifice comercial exporturile energetice, în special în condițiile unor prețuri ridicate ale petrolului. Existența acestor structuri este esențială pentru economiile acestor state, ținând cont de dependența multora dintre acestea de veniturile rezultate în urma exporturilor energetice. O structură instituțională robustă are rolul de a investi beneficiile rezultate în urma exporturilor în scopul stimulării creșterii sustenabile a economiilor acestor țări.

Deși statele producătoare sunt considerate în general rentiere, nu trebuie eludată necesitatea alocării de fonduri pentru investițiile în dezvoltarea infrastructurii energetice, în scopul asigurării unui nivel stabil și previzibil de exporturi pe termen lung. Sumele necesare pentru aceste investiții sunt unele considerabile, aceste alocări fiind adesea în competiție cu nevoile pe termen scurt de ordin socio-economic care condiționează guvernele țărilor producătoare. În condițiile în care nevoia de alocare pentru investiții din următorii 25 de ani este estimată la crica 16 mii de miliarde USD, Pentru a acoperi nivelul de servicii energetice necesare pentru populație, statele trebuie să fie în măsură să atragă resurse financiare de pe piețele de capital interne și internaționale. De multe ori, fără o bună guvernare și măsuri anticorupție, atragerea acestor investiții nu este posibilă.

În cele din urmă, statele exportatoare necesită o înțelegere a potențialului geologic și geofizic al teritoriului propriu, precum rezervele de hidrocarburi, potențialul hidroelectric, solar și de energie eoliană, în vederea evaluării abilității unei țări de a acoperi, din resurse proprii, nevoile sale energetice. Este în aceeași măsură importantă analiza planurilor investiționale și tehnologiilor necesare pentru dezvoltarea acestor resurse.

Argumentele descrise mai sus au darul de a releva că, deși securitatea energetică este privită în general ca o variabilă de natură a afecta importatorii de resurse energetice, acest concept este unul important pentru statele exportatoare, dintre care multe depind de veniturile din exporturi pentru a asigura bunăstarea populației.

Deși viziunea unei relații de putere asimetrice între exportatori și importatori este considerată corectă în cadrul acestui studiu, este totuși utilă examinarea unor puncte de vedere contrare care, chiar dacă nu vor putea răsturna argumentul, vor avea darul da a-l nuanța.

Există o serie de factori care au determinat atât experții cât și oamenii politici să considere că asigurarea securității energetice este o responsabilitate comună a țărilor producătoare și a celor consumatoare. Acești factori includ instabilitatea politică din mai multe țări producătoare, cooperarea din ce în ce mai strânsă între țările producătoare și cele consumatoare de petrol, investițiile realizate de companiile petroliere multinaționale în statele producătoare, politizarea problematicii extinderii capacității în țările producătoare, controversele referitoare la dreptul de exploatare a rezervelor petroliere, precum și posibilitatea atingerii unui vârf de producție a petrolului în unele dintre statele exportatoae.

Elementele enumerate mai sus, într-o ordine pur aleatorie, au rolul de a sugera o interdependență crescândă între țările producătoare și consumatoare, precum și vulnerabilități interne existente în statele exportatoare, date în principal de natura finită a rezervelor de hidrocarburi. Astfel, o soluție pareto-optimă în acest caz ar fi un regim de cooperare menit a asigura stabilitatea furnizării de hidrocarburi și, în același timp, a sprijini țările producătoare în sensul exploatării într-un mod sustenabil a rezervelor existente. Din păcate, după cum următoarele capitole ale acestui studiu vor releva în mod sugestiv, soluția rațională nu este întotdeauna cea preferată de actorii implicați. Considerente de natură politică, securitară, religioasă sau chiar tribală, împing unele dintre țările producătoare să pericliteze, cu bună știință sau fortuit, stabilitatea și previzibilitatea sistemului de producție și transport a hidrocarburilor către beneficiari.

1.1.4.5 Insecuritate, crize, amenințări

Pentru a înțelege mai bine liniile de delimitare care despart diferitele înțelegeri ale termenului de securitate energetică, este utilă explicitarea relației dintre securitate energetică, criză energetică și amenințările la adresa securității energetice. Insecuritatea energetică nu înseamnă neapărat criză energetică, deși criza este, în mod necesar, un simptom al insecurității energetice. Existența unor amenințări la adresa securității energetice crește riscul apariției unei crize, însă nu duce în mod automat la o situație limită.

O criză energetică poate fi definită ca „o situație în care un stat suferă de întreruperea, parțială sau totală, a furnizării cu energie, însoțită de o creștere bruscă a prețurilor care amenință securitatea economică a țării.” (Williams et al. 2003: 48) Efectele unei crize energetice include două elemente: o scădere a ratei de creștere a produsului intern brut (de obicei o recesiune) și o amenințare la adresa securității naționale.

În timp ce primul element este ușor cuantificabil, este adeseori dificil de determinat prezența celui de-al doilea, iar măsurarea lui este de obicei imposibilă. De aceea, ne putem întreba dacă o amenințare la adresa securității naționale este echivalentă cu o reducere a aprovizionării cu resursele energetice necesare pentru a purta un război, fie el ofensiv sau defensiv, sau dacă aceasta înseamnă doar că opțiunile de politică externă sunt limitate într-un mod evident.

Conceptul de amenințare a fost discutat deja în acest studiu, în contextul definițiilor conceptului de securitate energetică. Având în vedere importanța acestuia pentru prezentul demers, se impune o reluare și consolidare a discuției referitoare la semnificația amenințărilor la adresa securității energetice.

SUA consideră că orice scădere a exporturilor de petrol care limitează opțiunile de politică externă constituie o amenințare la adresa securității naționale. O situația precum scăderea bruscă a exporturilor de petrol ale Nigeriei poate limita opțiunile de politică externă ale SUA în ceea ce privește raporturile bilaterale cu guvernul Iranian. Dacă SUA dispune de patru modalități de a aborda problematica programului nuclear Iranian, faptul că Iran este un stat producător de petrol ar putea limita opțiunile SUA la numai două. Aceasta reducere a numărului opțiunilor poate fi văzută ca o amenințare la adresa securității naționale, chiar dacă SUA nu ia nicio acțiune pentru a remedia cauzele acestei amenințări.

Astfel, putem numi o amenințare în prezentul context folosirea armei petrolului de către unul sau mai multe state producătoare, caz în care efectul va fi unul generalizat, afectând inclusiv țările care nu sunt ținta imediată a acțiunilor politice. Un embargo care vizează SUA, spre exemplu, va avea un impact limitat asupra altor țări. Însă dacă acest embargo este asociat cu o scădere voluntară a producției, alte țări vor fi afectate și ele de aceste acțiuni în aceeași măsură ca și SUA, sau poate chiar într-o măsură mai mare, dacă nu au resursele financiare necesare pentru a plăti prețul maximal.

Amenințările mai pot include un vârf neașteptat în producția de petrol, intervenție statală, sau politici publice conflictuale între două sau mai multe state. Controlul asupra prețurilor are rolul de a distorsiona relația dintre cerere și ofertă, putând duce la penurie. De asemenea, contradicțiile dintre politicile guvernamentale pot, uneori, să favorizeze manifestarea unei politici externe care să ducă, în mod fortuit, la penurie.

1.1.5 Un cadru analitic pentru studiul securității energetice

Această secțiune a discutat diversele valențe ale conceptului de securitate energetică. Pornind de la provocarea unei literaturi de specialitate insuficient dezvoltate și ancorate teoretic, am încercat să decantăm principalii indicatori ai securității energetice în urma unei examinări a celor mai influente definiții existente în literatură. Astfel, am stabilit că securitatea energetică este ancorată în doi piloni: fluxul constant de resurse energetice și prețul rezonabil al acestora. Întrucât acest studiu discută aspecte legate de comerțul internațional cu surse de energie, nu va fi analizat cel de-al treilea pilon al securității energetice care are de-a face cu combaterea efectelor schimbărilor climatice.

Definițiile formulate pentru conceptul de securitate energetice pot fi considerate suficiente pentru obiectivele decidenților sau instituțiilor publice angrenate în formularea politicilor energetice. Însă cadrul conceptual rămâne unul fluid și insuficient coagulat pentru un demers științific riguros. Pentru a duce mai departe corpul de literatură existent, autorul acestui studiu a lansat un demers care vizează umplerea anumitor goluri în literatură. A fost adusă în discuție problema responsabilității asigurării securității energetice, conturându-se argumentul conform căruia actorii statali au un rol important de jucat în acest sens, în ciuda argumentelor non-intervenționiste formulate în literatura care va face obiectul discuției secțiunii următoare.

În condițiile implicării proactive a actorilor statali, asigurarea securității energetice comportă anumite costuri, fie că vorbim de demersuri diplomatice sau de investiții fizice în diversificarea infrastructurii. Am arătat, în această secțiune că orice cost public trebuie fundamentat în disponibilitatea populației de a sprijini aceste demersuri. Un proces de feedback dual în care decidenții educă populația privind riscurile la adresa securității energetice, adaptând, în timp, modelele de politici și prioritizând cheltuielile în funcție de preferințele consumatorilor finali trebuie luat în calcul în acest sens.

Am încercat să analizăm ce constituie un preț accesibil la energie și am constatat, în acest demers, că această variabilă este una flotantă, cel puțin în ceea ce privește resursele de petrol și gaze naturale, întrucât tendințele de creștere a cererii la nivel global vor determina o creștere graduală a prețului. Am constatat că accentul ar trebui pus nu atât pe nivelul în absolut al prețului, cât pe gradul de predictibilitate al evoluției acestuia și pe corelarea sa cu semnalele de piață.

Prețul pe termen lung la energie este, de altfel, o ilustrare a faptului că securitatea energetică este un subiect strategic atât pentru țările importatoare cât și pentru statele care exportă parte din resursele de energie. Acestea din urmă sunt interesate de aspecte care țin de predictibilitatea prețurilor sau necesitățile de a asigura investițiile necesare continuării producției pe termen lung. Există un anumit grad de interdependență între exportator și importator care nu trebuie ignorat ci, dimpotrivă, trebuie să stea la baza unui dialog constant cu scopul de a elimina asimetriile informaționale și a identifica o soluție optimă pentru soluționarea problemei securității energetice, atât în amonte cât și în aval.

Am discutat modalitățile de corelare ale termenilor de insecuritate, criză și amenințare. Am arătat că, deși insecuritatea nu implică în mod automat o criză, criza rezultă în mod necesar de pe urma unei situații de insecuritate. Am trecut în revistă apoi variile tipologii de amenințări la adresa securității energetice, arătând că limitarea opțiunilor unui stat importator poate fi considerată o amenințare.

Acest demers de clarificare conceptuală are un caracter atipic, acesta mergând dincolo de o analiză a literaturii existente și încercând să aducă un element de originalitate cadrului teoretic actual. Această abordare a fost cauzată de insuficienta conturare a conceptului de securitate energetică, dar și de necesitatea unei cât mai bune înțelegeri a termenului înainte ca acesta să fie operaționalizat. Nu s-a dorit a fi un demers exhaustiv, ci unul de natură a aduce o contribuție, chiar și minimă, la corpul de literatură existent. În cele ce urmează, vom încheia această secțiune formulând definiția securității energetice așa cum va fi ea folosită în studiul de față.

1.1.6 Abordarea prezentei lucrări

Secțiunile precedente au demonstrat că noțiunea de securitate energetică, rămâne una insuficient explicitată. Această realitate poate fi o consecință a faptului că aprovizionarea sigură cu hidrocarburi este o rezultantă a unui complex de variabile de natură economică, politică, securitară și de mediu. Uneori, aceste variabile sunt corelate, alteori acționează în mod independent și, în anumite configurații, sunt susceptibile să genereze tensiuni și incoerențe. Rezultatul este cea mai mare vulnerabilitate a conceptului de securitate energetică, și anume diluarea termenului pentru a se potrivi unui număr mare de circumstanțe și obiective, diminuându-și astfel valoarea analitică.

Această problemă este potențată de dificultatea măsurării securității energetice. Deși, în ultima vreme, au existat încercări în acest sens (Institute for 21st Century Energy 2013), actorii implicați în general nu sunt dotați cu instrumentele necesare pentru a evalua cu precizie securitatea aprovizionării cu energie. O combinație de statistici, precedente istorice, tendințe pe termen lung și dovezi punctuale este folosită pentru a decela gradul de securitate a aprovizionării de care se bucură un anumit actor statal sau regional. Simptomele insecurității energetice înlocuiesc, în cele mai multe dintre cazuri, atributele securității.

Pentru a depăși aceste limitări și a formula o definiție a securității energetice adecvată obiectivelor lucrării de față se cuvine, mai întâi, a trasa limitele conceptului așa cum va fi el utilizat de acum înainte.

Din punct de vedere al tipurilor de resurse vizate, acest studiu se va concentra exclusiv pe hidrocarburi – petrol și gaze naturale, în toate formele în care acestea sunt sau pot fi produse cu tehnologiile existente la nivel mondial. Nu vom discuta energiile alternative sau energia nucleară, ceea ce nu înseamnă că autorul nu este conștient de importanța și rolul acestor surse alternative de energie. Această limitare a combustibililor care fac obiectul lucrării este motivată de faptul că obiectivul principal al cercetării îl reprezintă vulnerabilitățile și riscurile având surse externe. De aceea, obiectul principal al lucrării îl reprezintă acele surse de generare care sunt importate. Ținând cont că o proporție covârșitoare a importurilor de energie este reprezentată de hidrocarburi, cercetarea va discuta exclusiv aceste surse de energie.

Putem considera, astfel, că orizontul de timp prezentat în prezenta lucrare este unul pe termen scurt și mediu. Se va porni de la premisa că, în orizontul de timp dat, va exista o dependența a țărilor consumatoare de importurile energetice, care nu poate fi eliminată decât pe termen lung.

În ceea ce privește relația producător-consumator, lucrarea de față va discuta securitatea energetică exclusiv din perspectiva consumatorului. Deși, după cum am relevat în secțiunile anterioare, există motive temeinice pentru a concluziona că securitatea energetică este o preocupare mutuală a producătorilor și a consumatorilor, obiectivul prezentului studiu este de a discuta acele aspecte ale securității energetice care privesc țările importatoare.

Din punct de vedere geografic, lucrarea se va axa pe analiza securității energetice a celor douăzeci și opt de state ale Uniunii Europene (UE), acesta fiind actorul a cărui securitate energetică va face obiectul studiului. Aici se impune, însă, o precizare. În general, pe parcursul studiului, vom considera UE ca un actor unitar. Aceasta este o simplificare care, de multe ori, eludează relațiile bilaterale foarte pregnante dintre state membre UE și terți. De altfel, pe parcursul lucrării, importanța acestor relații va reieși într-un mod fără echivoc.

Cu toate acestea, premisa asumată a prezentei lucrări este aceea a existenței unui interes comun al statelor membre ale Uniunii Europene. În condițiile în care interesul comun este sacrificat de către unii membri pentru a maximiza securitatea energetică proprie, vom considera că aceasta este de natură a submina securitatea energetică a Uniunii Europene ca întreg.

Ținând cont de limitările precizate mai sus, putem formula o definiție a securității energetice ca fiind „aprovizionarea continuă și stabilă a Uniunii Europene cu resurse energetice suficiente pentru a acoperi nevoile de consum ale populației și actorilor economici, la un preț de natură a nu afecta competitivitatea economică a țărilor membre, obținute prin mijloace care nu contravin intereselor comune ale statelor membre codificate prin acquis-ul comunitar.”

1.2 Risc politic

Dacă prima secțiune a acestui capitol a urmărit explicitarea conceptului de securitate energetică, culminând cu formularea unei definiții operaționale adaptate obiectivelor acestui studiu, această a doua parte aduce în discuție conceptul de risc politic. Acest termen va constitui, pe tot parcursul studiului, variabila independentă al cărui impact asupra securității energetice îl vom urmări.

Vom discuta, în cele ce urmează, conceptul de risc politic în evoluția sa istorică, evidențiind demersurile de circumscriere și clarificare formulate de-a lungul timpului și adaptându-l obiectivelor prezentei lucrări, pentru ca, în final, să enunțăm o definiție operațională a termenului.

Înainte de a continua, se cuvine însă a fundamenta importanța definirii și clarificării conceptului de risc politic ca pas preliminar tentativei de cuantificare a acestuia pentru că, așa cum sublinia politologul Giovanni Sartori, “formularea conceptului este realizată în prealabil cuantificării.” (Sartori 1970)

Trebuie spus, însă că, așa cum a fost subliniat de Jarvis, demersul de clarificare a conceptului de risc politic se lovește de o serie de djificultăți derivate din faptul că “genealogia acestuia este discursivă, epistemologia este situată la intersecția între discipline mai degrabă decât într-o singură disciplină, precum și de eterogeneitatea agenților de generarea a riscului politic.” (Jarvis 2008:1) În cele ce urmează vom lua în calcul deopotrivă importanța delimitării conceptuale și dificultățile de clarificare semnalate în literatura de specialitate.

1.2.1 Istoria conceptului de risc politic

Estimarea și prognozarea riscului a constituit, din punct de vedere istoric, o componentă centrală a deciziilor investiționale în mediul de afaceri. Termenul de risc politic a apărut în vocabularul de specialitate la începutul secolului 20, fiind asociat cu riscurile la adresa proprietății private și a comerțului rezultate din intervenția guvernamentală. Relevanța acestuia a fost confirmată de multiplicarea acțiunilor de naționalizare, expropriere, planificare economică și control asupra capitalurilor care au avut loc în prima jumătate a secolului trecut.

Însă studiul structurat al iscului politic a cunoscut o dezvoltare semnificativă în perioada de după cel de-al doilea război mondial, ca răspuns al nevoii de a estima vulnerabilitățile fluxului de capital dinspre Statele Unite ale Americii spre Europa (Sottilotta 2013), dar și ca un răspuns la expansiunea marcată a corporațiilor multinaționale. Acesta era privit, la acea vreme, ca o componentă a riscului de țară, fiind luat în calcul în strânsă legătură cu riscul de insolvență la nivelul statelor suverane.

Pe măsură ce fluxurile de capital au căpătat o amploare crescută, riscul politic a devenit la rândul său o componentă din ce în ce mai importantă a deciziilor investiționale, atât la nivel privat cât și în sfera publică. Ținând cont de faptul că, potrivit statisticilor publicate de Conferința Națiunilor Unite privind Comerțul și Dezvoltarea (UNCTAD 2012), nivelul investițiilor străine directe atingea, la nivel global, valoarea de 1,5 mii de miliarde de dolari americani în 2012, devine evident faptul că o estimare riguroasă a riscurilor investiționale care decurg din evoluții politice și securitare va juca un rol din ce în ce mai pregnant. Această observație este cu atât mai valabilă pentru domeniul energiei, considerat un vector vital al dezvoltării economice a statelor, fie ele exportatoare sau importatoare.

În ciuda acestei relevanțe crescânde pentru economia reală, conceptul de risc politic nu a constituit obiectul unui studiu concertat și intens în lumea științelor politice, cercetătorii din acest domeniu preferând să analizeze diversele valențe ale termenului de instabilitate politică, pe care îl vom explica în detaliu mai târziu (Sottilotta 2013). O evaluare comparativă riguroasă a metodelor de studii ale riscului politic în mediul privat are un grad de dificultate ridicat, fapt cauzat de opacitatea crescută a entităților private care sunt interesate de menținerea avantajului competitiv pe piața globală. (Sottilotta 2013)

Acceptarea riscului politic ca obiect de studiu în științele politice s-a produs în anii 60. Pe parcursul deceniilor subsecvente au existat o serie de exerciții care au vizat clarificarea conceptului (Kobrin 1978, Fitzpatrick 1983, Simon 1984, Friedman 1988, Chermack 1992, Jarvis 2008). Analiza acestor contribuții poate oferi elemente relevante de natură a sprijini demersul lucrării de față.

Trebuie menționat faptul că, în perioada de început a studiului termenului de risc politic, mediul internațional era dominat de logica bipolară a Războiului Rece și de începutul procesului de decolonizare. În aceste circumstanțe, Criza Suezului din 1956 și evenimentele din Congo derulate în 1960 au ilustrat faptul că, în ciuda caracterului rigid al sistemului internațional dictat de competiția între două puteri nucleare dominante, efervescența politică a țărilor aflate în curs de dezvoltare nu putea fi controlată în totalitate. De altfel, primele contribuții relevante la literatura științifică au dovedit că lumea a treia era considerată principala sursă a riscurilor politice (Zink 1973, Green 1974, Green și Korth 1974). Naționalismul economic era considerat, în rândul primei generații de analiști ai riscului politic, drept principala variabilă a riscului politic, manifestările acestuia fiind în principal naționalizările și exproprierile realizate de către statele emergente din lumea a treia (Jodice 1985:9)

Deceniul 7 al secolului trecut a fost marcat de două șocuri majore – crizele petrolului din 1973 și revoluția iraniană din 1979 –, de natură a influența percepția privind riscul politic. Evaluarea și gestionarea riscurilor de natură politică a căpătat o importanță crescândă, existând o adevarăta explozie a branșei analiștilor de risc politic, asociați în principal companiilor cu interese transnaționale, dar și firmelor de asigurări-reasigurări (Simon 1984)

În anii 80, atenția s-a concentrat în principal pe problema riscului supraîndatorării și implicația insolvenței suverane (Pitch și Steuven 1991), în timp ce, începând cu anii 90, terorismul internațional a devenit treptat una din principalele surse de îngrijorare a investitorilor internaționali (Berry 2010). Tot anii 80 au fost martori la apariția unui număr de companii de consultanță care au dezvoltat modele proprii de analiză a riscului politic, tendința fiind aceea de orientare spre metode cantitative, fundamentată în revoluția behavioralistă din științele politice. Această perioadă a cunoscut apariția unei orientări care a neglijat teoria, concentrându-se pe aplicațiile riscului politic exprimate printr-o gamă largă de metode (Jarvis și Griffith 2008, 18)

În ultimii ani, studiul conceptului de risc politic a cunoscut o serie de evoluții semnificative, determinate, printre altele, de creșterea cantității de date la îndemâna cercetătorilor, de reapariția discuțiilor privind riscurilor suverane urmare a crizei financiare și economice, precum și de evenimentele generate de Primăvara Arabă. Studiul riscului politic s-a adaptat realității unei turbulențe crescute la nivel internațional și a unei creșteri a frecvenței crizelor politice și de securitate. Cu toate acestea, autori recenți precum Taleb (2008) sau Bremmer și Keat (2010) au subliniat dificultatea de a prognoza evenimentele de risc extrem, așa-numitele lebede negre.

1.2.2 Risc Macro vs. Risc Micro

În literatura de risc este trasată o distincție clară între două paliere de analiză, definite ca macro, respectiv micro. Robock a fost primul care a făcut distincția, acceptată ulterior în literatură, între riscuri macro și riscuri micro. Riscurile macro, numite și riscuri de țară, includ toate evenimentele care ar putea avea un impact asupra investițiilor străine în general. (Clark și Marois 1996) Abordarea micro vine ca răspuns la prezumția că toate firmele prezente într-o anumită țară sunt expuse în aceeași măsură la riscul politic. (Shapiro 1992: 321) De asemenea, această perspectivă presupune nevoia ca decidenții din companii să ia în calcul inclusiv schimbările din condițiile specifice unei industrii, nu numai schimbările survenite în urma schimbărilor de guvernare. Potrivit lui Kobrin, majoritatea schimbărilor la nivel politic au potențialul de a genera riscuri numai la nivel micro.” (Kobrin 1992: 38)

Nivelul macro privește diverse regiuni ale societății, societăți în ansamblu, state sau regiuni și se ocupă cu studiul proceselor care se produc la aceste niveluri (Neuman 2006: 61) Palierul micro analizează fenomenele la nivelul unor nișe din societăți, state sau regiuni. Potrivit lui Kobrin, “riscurile macro sunt evenimente, cauzate de mediul general, care au un impact asupra tuturor companiilor străine dintr-un stat anume, indiferent de caracteristicile organizaționale, în timp ce riscurile micro sunt specifice unui sector industrial, unei companii sau unui proiect.” (Kobrin 1981: 253)

O altă perspectivă asupra celor două paliere de risc ține de originea acestora, care poate de de natură internă, generând riscuri la nivel micro (specifice), sau de natură externă, cauzând riscuri macro (generice) (Brink 2004: 1) Riscurile macro pot fi definite ca schimbări neprevăzute și motivate politic care sunt de natură a afecta interesele actorilor externe, în timp ce riscurile micro sunt direcționate către anumite sectoare sau actori specifici (Fitzpatrick 1983: 250)

Spre ilustrare, riscurile macro pot fi legate de situația geopolitică a unui stat anume, de rolul acestui stat în economia globală, de regimuri globale, declarații de război sau de schimbări în componența guvernului. Aceste evenimente pot genera riscuri pentru actorii externi.

Trebuie menționat, în acest context, că analiza riscului politic conține factori macro și micro, de multe ori, interdependenți și dificil de separat. Corelarea dinamicilor political locale, naționale și regionale poate însemna că riscuri micro pot antrena consecințe de natură a avea un impact la nivel macro, și viceversa.

1.2.3 Riscul politic în mediul de afaceri

Una dintre cele mai utile încercări de izolări a conceptului de risc politic pentru entitățile private a fost formulată de Robock, care arată că riscul se manifestă atunci „când apar discontinuități în mediul de afaceri, atunci când acestea sunt dificil de anticipat, și atunci când acestea au ca principală cauză schimbarea politică.” (Clark și Marois 1996: 119) Această definiție are însă numeroase lacune, printre acestea numărându-se și faptul că autorul nu identifică sensul conceptului de schimbare politică. Or, există diferențe semnificative între o schimbare politică rezultată în urma unor alegeri corecte și transparente, și una care se produce în urma unei lovituri de stat violente sau a unui război civil.

Alte tentative de a furniza definiții operaționale conceptului de risc politic includ demersuri incipiente care privesc riscul politic ca un factor de „risc ne-economic” (Meyer 1985, Ciarrapico 1984), dar și abordări influențate de teorii economice neoliberale, precum aceea de „ingerință guvernamentală în operațiunile de afaceri”, pe care le vom relua în cele ce urmează (Eiteman și Stonehill 1973, Aliber 1975, Henisz și Zelner 2010). Alte definiții ale conceptului includ aceea care vede riscul ca “probabilitatea unui impact negativ generat de forțe și evenimente politice” (Root 1972, Brewer 1981, Jodice 1984, MIGA 2010).

Dintre definițiile prezentate mai sus, prima constituie o încercare preliminară de a delimita spațiul care nu era cuprins de riscurile tradiționale ale mediului de afaceri, neputând fi nici evaluat pornind de la atributele fundamentale ale economiei țării gazdă. (Sottilotta 2013)

Cea de-a doua pornește de la ideea, de sorginte neoliberală, că orice tip de intervenție a statului în economia privată, cu rolul de a reglementa sau restricționa investițiile străine directe, este în mod necesar nocivă. (Kobrin 1979) În mod istoric, sunt documentate numeroase cazuri în care interesele statului gazdă și cele ale investitorilor străini au fost divergente, însă aceste cazuri trebuie analizate fiecare în parte și nu judecate a priori, mai ales ținând cont de tendințele de reglementare a sistemului economico-financiar care au fost generate de criza din 2008.

Viziunea este împărtășită și de Shapiro, care vede riscul politic ca fiind „intervenția guvernului în procesele economice care afectează, în mod pozitiv ori negativ, valoarea companiei.” (Shapiro 1992: 23) Această categorie de definiții suferă, însă, de o serie de probleme, pe lângă cea dată de ancorarea ideologică. Una dintre ele este, ca și în alte cazuri, ambiguitatea exprimării. Intervenția statului în procesele economice se poate reflecta atât prin crearea unei instituții de reglementare cu rolul de arbitru care se asigură că toate companiile respectă regulile pieței, cât și prin naționalizarea arbitrară a unor companii private. Or, dintre aceste două posibile acțiuni, numai cea de-a doua poate fi considerată o sursă de risc politic.

Perspectiva asupra riscului politic ca „impact negativ generat de forțe și evenimente politice”, este cea mai precisă din punct de vedere semantic, întrucât discută probabilitatea desfășurării unor evenimente și nu despre evenimentele în sine. Această distincție este esențială întrucât, deși evenimentele generatoare de crize sunt într-adevar indicatori ai riscului, acesta din urmă poate fi structural ridicat chiar și în absența unor evenimente nocive. (Sottilotta 2013)

Cea de-a patra definiție se remarcă prin faptul că are un caracter mai general, referindu-se la mediul de afaceri mai degrabă decât la un actor economic. O clarificare conceptuală în aceeași direcție analitică a fost formulată de Robock (1971:7), care definește riscul politic în funcție de “discontinuitățile în mediul de afaceri […] care sunt dificil de anticipat și care rezultă în urma mutațiilor din sfera politicului.”

În fine, ultima definiție citată urmărește să conducă analiza riscului politic din sfera managementului de afaceri în cea a științelor politice. Green a fost primul autor care a încercată să identifice o corelare între tipul de regim politic și riscul politic (Green 1972 și 1974). Acest autor a concluzionat că există o corelare inversă între vechimea formei de organizare politice și riscul unor modificări structurale bruște, generatoare de risc.

Sintetizând pozițiile formulate mai sus, reiesă că, prin prisma mediului de afaceri, riscul politic se referă, așadar, la posibilitatea ca deciziile politice, condițiile, sau evenimentele dintr-o țară vor afecta climatul de afaceri într-o asemenea manieră încât investitorii vor avea pierderi operaționale sau își vor vedea profiturile mult diminuate față de previziunile planului de afaceri pe bază căruia a fost aprobată investiția. (Kobrin 1982: 440)

Una dintre cele mai importante tipologii de risc policit este aceea a unei schimbări de regim și a efectelor acestui tip de eveniment asupra unei companii. Vorbim, desigur, de o schimbare de regim politic prin mijloace altele decât cele democratice, cum ar fi conflicte religioase/etnice, inervenția unei puteri străine sau colaps economic. (Simon 1982: 29) Definiția dată de Kennedy oferă mai multe exemple concrete de factori incluși în riscul politic: „Riscul politic poate fi definit ca riscul unei pierderi strategice, financiare sau de personal cauzată de factori externi pieței precum politici macroeconomice sau sociale (fiscale, monetare, comerț, investiții, industriale, salariale), sau de evenimente legate de instabilitatea politică (terorism, revolte, lovituri de stat, război civil sau insurecții.” (Kennedy 1988: 27)

Pe lângă categoriile de riscuri micro și macro, explicitate mai sus, acțiunile și politicile pot fi împărțite în evenimente cu cauze interne sau externe. Simon împarte variabilele în cele cauzate de schimbări societale și cele legate de riscul guvernamental. Obiectivul acestor distincții este acela de a ajuta la identificarea originilor diferitelor tipologii de risc politic. (Simon 1982: 39)

Definirea conceptului de risc politic prin prisma teorii managementului afacerilor are o serie dezavantaje evidente, fiind viciată conceptual și având o valoare metodologică limitată. Autorii din această școală de gândire au o viziune simplistă nu numai a proceselor politice, ci și asupra piețelor. În primul rând, această viziune implică presupunerea că piețele sunt perfecte sau cvasi perfecte și, în general, funcționale. În al doilea rând, consideră că piețele preced, din punct de vedere ontologic, politica, și că sunt entități de sine stătătoare, forțate să interacționeze cu actori externi, creând, astfel, o imagine dihotomică, mutual exclusivă, a unor seturi de actori, procese și sisteme. Noțiunea de piețe imperfecte, opacitate, sau de practici precum cele de monopol, sau oricare alte activități anti-competitive, este practic inexistentă în această școală de gândire

În al treilea rând, abordarea preferată de experții din domeniul managementului afacerilor presupune că piețele nu sunt într-o relație de interdependență cu statele sau cu societățile în cadrul cărora activează, ci sunt entități autarhice, orice interacțiune cu statul având un potențial dăunător asupra intereselor companiei respective. Pentru acești teoreticieni, riscurile politice există numai pentru că există politici și guverne și, prin urmare, pot fi înlăturate doar prin limitarea activităților guvernamentale, atât în ceea ce privește puterea acestora cât și sfera lor de reglementare.

Teoreticienii acestei școli de gândire releva un atașament ideologic la libertarianism și neoliberalism, și o neîncredere evidentă în guvern și politici publice. Din păcate, însă, rezultatul acestui tip de demers este unul neproductiv, acesta având tendința de a genera doar o listă de activități considerate a fi de nedorit din punct de vedere normativ. Astfel, bazele conceptuale pentru înțelegerea riscului politic se bazează doar pe prejudecăți neancorate analitic în corelarea dintre evenimente/procese/acțiuni politice precise și efectele lor asupra mediului de afaceri.

O altă problemă a acestei abordări a conceptului de risc politic rezidă în eludarea, de către aceasta, a rolului statului ca agent facilitator al tranzacțiilor economice. În fapt, se poate aduce cu ușurință contraargumentul că nu excesiva reglementare generează risc politic, ci incapacitatea statului de a impune reguli corecte actorilor economici. Aceasta este o lecție învățată în urma crizelor financiare internaționale, începând cu cele din anii 90 și culminând cu cea care își face simțite efectele în prezent. O slabă capacitate a statului are adeseori rolul de a duce la rezultate economice slabe. Fără existența unor state funcționale, piețele adeseori se prăbușesc sau funcționează necorespunzător, expunând, astfel, participanții la riscuri.

Aparatul conceptual relativ puțin dezvoltat al autorilor prezentați în această sub-secțiune nu permite dezvoltarea unui cadru teoretic riguros, care să permită analiza proceselor politice, și a manierei în care acestea se manifestă și interacționează cu piețele. Riscul politic este considerat variabilă exogenă, rezultând invariabil din intervenția statului, cu consecințe negative. Mecanismul producerii riscului este determinist, previzibil, și nu poate fi extrapolat cu ușurință la alte categorii de actori. De aceea, acest cadru teoretic are o utilitate limitată pentru studiul de față.

1.2.4 Instabilitate, schimbare, risc

Toate încercările de circumscriere conceptuală a riscului politic descrise mai sus pot fi asociate unei variabile strâns corelate cu riscul politic, și anume instabilitatea politică. Pentru a înțelege semnificația acestui termen, este necesar ca întâi să definim opusul acestuia, respectiv stabilitatea politică. Hurwitz transpune într-o manieră sintetică cinci abordări prevalente în literatură, care asociază stabilitatea politică cu “(a) absența violenței; (b) longevitatea unui guvern; (c) existența unui regim constituțional legitim; (d) absența schimbărilor structurale și (e) atribute sociale plurivalente” (Hurwitz 1973)

Literatura de specialitate demonstrează o strânsă corelare între instabilitatea politică și schimbările politice radicale (Green 1974, Thunell 1975). De altfel, așa cum arăta Kobrin (1978: 114), instabilitatea politică constituie un fenomen care, deși este corelat cu cel de risc, rămâne unul distinct. Instabilitatea și incertitudinea politică pot fi văzute ca un factor care poate spori apariția unor evenimente de risc. (Brink 2004: 19) Potrivit lui Howell, citat de Brink (2004: 19), “incertitudinea politică rezultă dintr-o situație în care informația este insuficientă, în timp ce riscul politic constituie o măsură mai obiectivă a gradului de dubiu, în contrast cu natura pronunțat subiectivă a instabilității sau incertitudinii.”

Un stat sau o regiune instabilă din punct de vedere politic are un potențial crescut de apariție a conflictelor violente față de situația unui stat inerent stabil, iar acest potențial trebuie luat în calcul de către actorii cu interese economice în acea regiune, pentru a putea identifica strategii de gestionare a riscurilor care derivă din instabilitate (Brink 2004: 19)

Trebuie spus, în acest context, că simpla schimbare politică sau de natură securitară, fie ea bruscă, neașteptată sau violentă, nu este unicul indicator care atestă prezența riscurilor politice. Într-adevar, evenimentele istorice care au generat crize în domeniul securității energetice vor fi privite ca puncte de referință, ele constituind ilustrări ale unei stări de risc structural într-un stat sau o regiune. Cu cât mai mare numărul de evenimente nocive, generatoare de crize, și cu cât mai mare este impactul fiecăreia dintre acestea, cu atât mai vădit este riscul politic la adresa securității energetice. Însă, așa cum am menționat în prealabil, riscul politic poate persista în formă latentă chiar și sub o aparentă stabilitate. De altfel, așa cum arăta și Brewers, “stabilitatea din trecut a unui regim autoritar nu trebuie considerată ca fiind un predictor al stabilității viitoare” (Brewers 1981:8). De altfel, una dintre erorile cele mai des întâlnire în literatura de specialitate se referă la trasarea unui semn de egalitate între riscul politic și evenimentele cauzatoare de risc.

Flexibilitatea internă scăzută a unui regim autoritar sau a unei dictatori face aceste forme de organizare politică mai predispuse la tranziții violente care, la rândul lor, pot genera instabilitate pe termen mediu și lung. Această ipoteză a fost testată, de altfel, în repetate rânduri, exemplele istorice incluzând Revoluția Islamică din Iran, colapsul fostei Uniuni Sovietice, dar și prăbușirea regimurilor autoritare din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în urma primăverii arabe.

De fapt, dacă privim exemplele din istoria recentă, observăm că, în majoritatea cazurilor, o schimbare politică bruscă sau neprevăzută, rezultată în urma unei lovituri de stat sau război civil, nu afectează în mod grav securitatea energetică decât în cazul în care forțele beligerante care au sub control infrastructurile strategice de producție, transport și rafinare a hidrocarburilor au un interes în sabotarea acestora (așa cum, vom vedea în capitolele următoare, a fost cazul în cazul primului război din Golf sau în Delta Nigerului). În cazul unei tranziții politice bruște, noua putere instalată are, de regulă, interesul de a valorifica la maxim resursele subterane pentru a obține resurse financiare necesare securizării poziției nou obținute.

1.2.5 Importanța actorului referențial

Se cuvine la acest punct să facem o altă precizare, de această dată cu privire la entitatea pentru care se calculează riscul politic. Școlile de gândire prezentate mai sus au formulat ipoteze fundamentate de interesele actorilor privați multinaționali. Or, studiul de față este realizat având drept actor referențial un actor de tip confederat-hibrid care este dependent de importuri de petrol și gaze naturale, respectiv Uniunea Europeană. Dată fiind această distincție, definițiile trebuie în mod necesar adaptate contextului de față.

Pentru a ilustra cele de mai sus, ajunge să menționăm cazul relației dintre Uniunea Europeană și Rusia, aceasta din urmă un stat inerent stabil din punct de vedere politic. După cum s-a văzut în 2006 și 2009, stabilitatea internă a Federației Ruse nu a împiedicat Moscova să devină o sursă de risc politic major la adresa securității energetice a Uniunii Europene. În acest caz, riscul politic derivă din divergența dintre principiile de funcționare și organizare ale UE și cele ale Rusiei, precum și din faptul că obiectivele acestor două entități au fost, în momentele crizelor de aprovizionare cu gaze, fundamental distincte.

Desigur, este de multe ori dificilă o evaluare corectă și realistă a intereselor prevalente în fiecare stat furnizor. În egală măsură, un audit al valorilor, principiilor și modurilor de organizare politică, precum și a paletei de politici acceptabile în aceste state este un demers complicat, doar și pentru faptul că multe dintre statele exportatoare au un deficit semnificativ de transparență la nivel decizional. Influența, adeseori covârșitoare a factorului uman, face adeseori imposibilă o analiză obiectivă și ușor cuantificabilă a factorilor interni care generează riscul politic. După cum arăta Root, probabilitatea unui eveniment nociv derivă dintr-un proces decizional care “transformă incertitudinea politică în risc politic” (Root 1972:57)

Tednințele de manifestare a riscului pot fi cel mai bine decelate printr-o analiză istorică a acțiunilor declanșatoare de risc politic la adresa securității energetice a Uniunii Europene, metodă care este folosită cu predilecție în studiul de față. Abordarea calitativă, prin analiza unor evenimente din istoria recentă care constituie surse de risc pentru securitatea energetică a Uniunii Europene, este validată indirect de observația lui Kobrak și Hansen, care avertizează că riscul politic “este un concept care suferă de pe urma lipsei unui tratament istoric.” (Kobrak, Hansen și Kopper 2004: 4)

Pentru a orienta cititorii în parcurgerea textului, trebuie de altfel menționat că autorul presupune a priori existența a două cadre cognitive distincte care fundamentează politicile energetice ale statelor exportatoare. Primul dintre acestea, care va fi considerat cel prevalent și care va fi folosit drept referință în afară de cazul în care se va indica altminteri, se referă la interesul entităților exportatoare de a-și maximiza profitul pe termen scurt și mediu prin adaptarea fluxului de producție cererii pieței. Această logică mercantilă are în vedere faptul că, în majoritatea statelor exportatoare, deciziile economice sunt tributare ciclului politic (chiar și în regimurile autoritare în care conducerea nu are mandat limitat) și că decidenții doresc maximizarea veniturilor de pe urma resurselor subterane. Cea de-a doua categorie de state sunt acelea care sunt dispuse să folosească resursele energetice, în principal gazele naturale, pentru a dezvolta o relație de dependență cu statele importatoare și de a influența politicile acestora în sfera de interes a statului exportator. Acest tip de abordare este specific Federației Ruse, însă nu excludem ca studiul de față să releva prezența acestui model comportamental și în rândul altor state exportatoare.

Operaționalizarea conceptului de risc politic

1.2.6.1 Ce este riscul?

Așa cum am arătat mai sus, conceptul de risc a apărut și s-a dezvoltat în strânsă legătură cu nevoile mediului de afaceri, fiind folosit într-o serie de domenii conexe, precum industria asigurărilor. Conceptul de risc se poate aplica, însă, oricărui tip de actor, deci și statelor. Acestea sunt confruntate, în fiecare moment, cu o serie de riscuri a căror identificare și măsurare este esențială în vederea elaborării de politici publice în sensul minimizării acestora.

Privit într-un sens larg, conceptul de risc se referă la posibilitatea apariției unor manifestări cu consecințe negative asupra unei entități. (Thompson 1995: 7) Terminologia asociată riscului include concepte precum vulnerabilitate, pericol, adversar, hazard, pierdere, amenințare, acești termeni fiind folosiți cu referire la anumite situații specifice. (Boshoff 2009) Riscul și incertitudinea sunt concepte dificil de măsurat cu precizie (Lindeberg și Morndal 2002: 19), amândouă denotând situații în care rezultatul poate devia în mod semnificativ de la valoarea estimată inițial (Raftery 1994). Ambii termeni se referă la posibilități viitoare, însă termenul de risc include prezumția abilității de a calcula probabilitățile și, prin urmare, aceea de posibilitate a protejării de evoluții negative, fapt care nu este inclus în definiția termenul de incertitudine (Lax 1983: 8) Kaplan și Garrick (1980: 12) explică riscul în termenii existenței unei incertitudini care poate duce la anumite pierderi.

Este important de notat că riscul nu derivă din statu quo, ci din modificări ale condițiilor actuale care să ducă la evenimente de risc (Lax 1983: 8). Principala provocare a managementului riscului este aceea de a transforma incertitudinea în evaluări probabilistice, măsurabile. (Bremmer 2009: 17) Manifestările riscului, împreună cu plaja de rezultate negative care pot deriva din acestea, trebuie cunoscute și studiate pentru a permite o planificare a măsurilor de prevenire sau atenuare ale efectelor acestora (Brink 2004: 3)

1.2.6.2 Risc și incertitudine

Riscul și incertitudinea sunt concepte abstracte, adesea dificil de definit, descris sau măsurat cu precizie. O primă definiție a celor două concepte este oferită de Raftery: „Riscul și incertitudinea caracterizează situații în care rezultatul efectiv al unui eveniment sau activitate are potențialul de a devia de la valoarea estimată sau prognozată.” (Raftery 1994: 7)

Pentru a putea clarifica conceptul de risc politic, este necesară explicarea diferențelor dintre risc și incertitudine. Una din primele încercări istorice de a separa conceptual noțiunea de risc de cea de incertitudine i-a aparținut economistului Frank Knight (1921). Potrivit acestuia, riscul constituie un fenomen măsurabil care care poate fi analizat în funcție de o cauzalitate care este evidentă la un moment dat. (Jarvis 2011: 299) Pe de altă parte, incertitudinea este imposibil de măsurat, în sensul că universul de posibile rezultate nu poate fi estimat.

Astfel, o decizie poate fi riscantă dacă gradul de probabilitate ca un eveniment să aibă loc în viitor este cunoscut cu precizie, ca de exemplu într-un joc de ruletă. Dimpotrivă, o decizie poate fi caracterizată drept nesigură dacă probabilitatea nu este cunoscută cu exactitate. Exemple de astfel de situații sunt rezultatele evenimentelor sportive, alegerile politice, sau investițiile realizate de companii private sau de către stat.

În sensul definit mai sus, riscul se distinge de incertitudine prin posibilitatea măsurării probabilității declanșării unui eveniment. Conform aceluiași Knight, există trei tipuri de probabilități: a priori, atunci când plaja de potențiale rezultate este cunoscută, precum în jocul de ruletă; statistică, atunci când rezultatele posibile sunt clasificate, tabulate și extrapolate în funcție de ocurența evenimentelor din trecut; estimată, atunci când marja de rezultate nu poate fi cunoscută cu exactitate, fie pentru că acestea sunt extrem de rare (exemplul Lebedelor negre ale lui Nassim Taleb), fie pentru că vorbim de o cauzalitate extrem de complexă între variabile indepndente și rezultate. (Jarvis 2011: 302)

Riscul poate fi, prin urmare, definit, ca probabilitatea ca un rezultat va fi defavorabil. (Clark și Marois 1977: 36) O definiție asemănătoare este oferită de Hamilton: „Riscul reprezintă pericolul că un eveniment oarecare va afecta în mod negativ șansele de atingere a obiectivului dorit.” (Hamilton 1988: 15) Dacă ultimele două definiții citate au oferit o viziune oarecum negativă asupra riscului, Miller & Lessard oferă o versiune neutră a definiției, afirmând că “riscul constituie posibilitatea ca evenimentele, rezultatele acestora, precum și interacțiunile dinamice se vor concretiza în mod diferit decât anticipat.” (Miller și Lessard 2011: 439)

În general, riscul este considerat ca fiind mai ușor cuantificabil decât incertitudinea. Raftery descrie riscul ca fiind întâmplarea unui anume eveniment a cărei probabilitate este posibil să fie estimată statistic. Această transcriere în termini cuantificabili poate fi ilustrată printr-o formulă simplă: Risc = probabilitatea evenimentului * magnitudea pierderii sau câștigului. Așadar, gradul de risc este direct proporțional cu posibilitatea ca un eveniment să aibă loc, precum și magnitudinea impactului acelui eveniment asupra rezultatului final. Spre exemplu, dacă un eveniment cu un impact minim asupra obiectivelor inițiale are o probabilitate mare de a se întâmpla, riscul poate fi, teoretic, mai mic decât cel al unui eveniment catastrofal cu șanse minime de a se materializa. În cele ce urmează, vom folosi expresia “expunere la risc”atunci când ne vom referi la magnitudea maximă a pierderii potențiale pentru un stat sau o companie.

Probabilitatea ca un eveniment politic să se petreacă nu poate fi calculată statistic, din cauza naturii nesistematice a proceselor politice. De aceea, conform premiselor teoretice expuse mai sus, ar fi logic să denumim conceptul în cauză nesiguranță, și nu risc. Pe de altă parte, însă, riscul politic a devenit o expresie deja intrată în uzanță pentru genul de fenomene la care ne vom referi. De aceea, această lucrare va folosi, în cele ce urmează, conceptul de risc politic, deși, în cele mai multe cazuri, este extrem de dificilă calcularea cu acuratețe a unei probabilități statistice. Mai mult, vom discuta, în cele ce urmează, exclusiv despre efectele negative ale evenimentelor politice, în conformitate cu numeroasele definiții ale conceptului de risc. Motivul pentru alegerea acestei abordări îl constituie faptul că managementul de risc se concentrează pe minimizarea rezultatelor nefavorabile ale evenimentelor.

1.2.6.3 Decizia în condiții de risc

Deciziile luate în condiții de risc pot fi considerate o categorie discretă de decizii luate în condiții de incertitudine, dar cu probabilități cunoscute, riscul și incertitudinea putând fi recunoscute după precizia cu care pot fi estimate probabilitățile. În cazul incertitudinii, probabilitățile nu sunt cunoscute cu precizie, dar actorii implicați pot să își formeze o imagine mai mult sau mai puțin fidelă asupra acestora. (Herring 1983: 11) Așadar, incertitudinea indică un grad mai mare de necunoscut decât riscul. (Raftery 1994: 23) Thunell consideră că incertitudinea există atunci când un decident nu cunoaște probabilitățile obiective pentru toate posibilele rezultate ale unui eveniment. Mai mult, spune autorul, cu excepția celor mai simple decizii, incertitudinea este întotdeauna prezentă. (Thunell 1977: 76)

Atitudinea în fața riscului este un factor important care contribuie la acțiunile oricărui actori confruntați cu riscul. (Dyer și Sarin 1986: 24) “Orice decizie privitoare la risc va fi afectată de atitudinea persoanei sau organizației care ia acea decizie.” (Raftery 1994: 13) De aceea, un stat sau o companie are interesul de a se asigura că deciziile luate de oamenii politici, respectivi de angajați, respectă politicile acelei entități referitoare la risc. (Raftery 1994: 17) Deși atitudinea în fața riscului este esențială în luarea deciziilor, puțini autori iau în calcul această variabilă. Această deficiență a literaturii științifice este exprimată în termeni fără echivoc de către Bromiley & Curley: “Dovezile existente sprijină în mod ferm concluzia că asumarea de riscuri variază în funcție de populații și situații date, dar nu este în măsură să ne ofere indicii privind regulile după care se produce această variație.” (Bromiley și Curley 1992: 32)

În practică, majoritatea deciziilor sunt luate în funcție de influența unor factori direcți și preferințe atitudinale. Factorii direcți pot fi, spre exemplu, nevoia de a alege cea mai ieftină dintre două alternative, ceteris paribus. (Flanagan și Norman 1992) Flanagan & Norman clasifică firmele în trei grupuri: dispuse la risc, neutre la risc și reticente la risc. (Flanagan și Norman 1992: 59) A fi dispus la risc înseamnă, pentru o persoană sau o organizație, decizia de a lua un risc semnificativ în așteptarea unor beneficii substanțiale, iar a fi reticent la risc semnifică exact contrariul. O persoană sau organizație neutră la risc este aceea care asignează valori egale atât riscului cât și beneficiilor.

În cazul statelor, se impune o precizare menită a nuanța argumentul realizat de autorii citați mai sus, care se refereau în principal la companii. Dacă putem considera că o companie este democratică, în sensul că persoanele din conducerea acesteia răspund în fața acționariatului, statele au o structură de luare a deciziilor mai eterogenă. Astfel, statele democratice sunt într-o oarecare măsură asemănătoare companiilor private, însă în acest caz diferă radical schema de recompensare / pierderile potențiale. Dacă, în cazul unei companii private, riscul suportat de acționari este unul pur financiar, în cazul statelor riscurile asumate de guverne pot fi chiar și unele existențiale pentru toată, sau o parte, din populația lor. Ca un rezultat al acestei diferențe, putem concluziona că un stat democratic este, ceteris paribus, mai puțin dispus la risc decât o companie privată.

Situația se schimbă atunci când vorbim despre statele autoritare sau dictaturi, caz în care structurile de conducere nu răspund în fața nimănui și, prin urmare, își pot asuma riscuri extreme atâta timp cât potențialele repercusiuni negative nu se răsfrâng asupra persoanelor decidenților.

1.2.7 Riscul politic în relațiile internaționale

Dacă literatura privind conceptul de risc politic din managementul afacerilor este preocupată, în principal, cu identificarea și definirea modului în care acțiunile guvernelor pot avea un impact negativ asupra companiilor private, lucrările științifice pe acest subiect din domeniul relațiilor internaționale sunt mult mai eterogene, constituind un domeniu care se află la un stadiu de „pre-teorie” din punct de vedere al coagulării intelectuale. Marea majoritate a literaturii privind conceptul de risc politic este preocupată de definirea acestuia, precum și de identificarea unor variabile și vectori cheie care constituie riscul politic și cauzează variații ale acestuia.

Din punctul de vedere al relațiilor internaționale, principala valoare adăugată a studiului riscului politic o constituie perspectiva evitării conflictelor și a eșuării statelor. În acest caz, definițiile riscului politic includ procese care afectează stabilitatea statelor, legitimitatea politică, capacitatea instituțională de a absorbi interese conflictuale și de a genera rezultate pacifiste, precum și posibilitatea eruperii unor revolte, eșuare statală, lovituri de stat sau schimbări de regim.

Abordarea oferită de literatura relațiilor internaționale recunoaște limitările cadrului teoretic definit de teoriile managementului afacerilor. Obiectivul acestora este acela de a analiza rolul diferitelor categorii de state din perspectiva riscului politic. Observațiile intuitive și empirice relevă un anumit grad de corelare între diferitele categorii de sisteme politice și nivelul și intensitatea riscurilor politice. Anumite categorii de state, spre exemplu, sunt mai puțin stabile și mai dispuse la practici politice reprobabile, precum crimele, corupția și schimbările violente de regim decât alte categorii de țări.

Fiecare stat poate fi analizat în funcție de un profil de risc specific, deschizând posibilitatea dezvoltării de modele capabile să coreleze caracteristicile sistemice cu posibilitatea de apariție a unor evenimente relevante pentru riscul politic. În cazul teoriilor riscului, această constatare reprezintă un element fundamental al conceptului, întrucât oferă posibilitatea dezvoltarii de modele științifice prescriptive capabile să ofere informații atât investitorilor, cât și statelor sau altor actori interesați, asupra unor evenimente cu potențial de risc, oferindu-se, astfel, oportunitatea, de a-și minimiza expunerea la acestea.

Esențială în abordarea conceptului de risc prin prisma teoriilor relațiilor internaționale este școala sistem-eveniment. Acest curent de gândire se concentrează pe identificarea evenimentelor care au un impact major asupra stabilității regimului politic, diminuând capacitatea acestuia de a guverna, sau asupra caracteristicilor sistemice care facilitează apariția unor evenimente politice de natură a submina stabilitatea sistemului, de a încetini procesul de maturizare politică, sau de a știrbi legitimitatea acestuia. Dan Haendel, Gerald West și Robert Meadow, spre exemplu, au dezvoltat un model care cuprinde cincisprezece categorii de factori care au un impact negativ asupa stabilității sistemului politic. Aceste categorii sunt apoi folosite de către autori pentru a genera un index al stabilității compus din indicatori pentru procesele socioeconomice, guvernamentale și societale. (Haendel et al. 1975: 24) De asemenea, o abordare bazată pe evenimente este demonstrată de lucrările lui Bunn și Mustafaoglu, care identifică zece categorii de evenimente, fiecare având elemente constitutive despre care autorii presupun că implică limitări operaționale asupra firmelor străine, și care își au originea în structurile de guvernare imperfectă asociate cu societățile emergente sau în curs de modernizare. (Bunn și Mustafaoglu 1978: 381)

O abordare similară este propusă de Pahud de Mortanges și Allers, care sugerează că riscul politic este constituit din elemente precum frământările sociale sau politice, exproprierile, conflicte colective de muncă, probleme asociate cu repatrierea profitului sau cu restricții valutare, sau evenimente legate cu impunerea de restricții asupra importului sau cu probleme generate de cadrul legal. (Pahud de Mortanges și Allers 1996: 307) Aceste evenimente sunt cauzate de o tipologie sistemică specifică precum statele fragile, în curs de modernizare, vulnerabile la presiunile unor grupuri de interese domestice și incapabile de a își exercita controlul în scopul implementării unor politici care să promoveze interesele pe termen lung ale societății în ansamblu. Aceste state ”capturate” duc politici care reflectă interesele înguste ale elitelor conducătoare, sporind, astfel, riscurile politice pentru investitorii străini și punând în pericol beneficiile pe termen lung pentru societate.

Deși în mod evident mai sofisticată în abordare și mai utilă, din punct de vedere analitic, decât cadrul teoretic formulat de către teoreticienii școlilor de business, abordarea prin prisma relațiilor internaționale nu este nici ea scutită de probleme. O cauză importantă a limitărilor acestei abordări este logica circulară: riscul politic scăzut și stabilitatea politică ridicată se regăsesc în sisteme politice dezvoltate, democratice, capitaliste. Prin definiție, orice stat care are alte caracteristici decât cele tocmai enumerate va fi o sursă de risc politic și va avea un poențial de instabilitate. Citit în această cheie, riscul politic este practic echivalent cu suma atributelor statelor non-vestice. Această abordare suferă de simplism și poate fi suspectată de un grad de determinism ancorat în prezumții etnocentriste care duc la rezultate predeterminate, nereușind să coreleze în mod sistematic structura sistemică și activitățile politice cu potențialul de risc.

O altă problemă a acestei abordări teoretice o reprezintă înțelegerea oarecum simplistă a legăturii dintre stabilitate și risc politic. Ne putem întreba de ce este instabilitatea, sau schimbarea de regim politic, a priori un lucru rău? În cazul în care o schimbare bruscă și neașteptată a statu quo-ului politic aduce cu sine o ameliorare semnificativă a gradului de democrație și transparență a statului, aceasta ar trebui să constituie o veste bună pentru investitorii privați. Echivalarea instabilității politice cu riscul politic, deși intuitivă, nu prezintă o corelare directă la o analiza mai atentă. Dimpotrivă, de multe ori evenimente cu potențial major de risc, precum exproprierile sau naționalizările, au loc în condiții de relativă stabilitate politică, reflectând capacitatea statului, profunzimea instituțională și existența forței necesare pentru a întreprinde astfel de activități.

Rezumând, acest gen de abordare teoretică deține instrumentele analitice doar pentru a descrie evenimente politice și structura sistemului, dar nu poate genera modele de cauzalitate sau stabili corelații directe între aceste evenimente și impactul acestora asupra companiilor sau statelor terțe. După cum remarca Kobrin, în ciuda faptului că cele mai multe abordări ale conceptului de risc politic au apărut cu scopul de a ajuta companiile multinaționale să înțeleagă mediul politic, aproape toate ”măsoară stabilitatea politică, mai degrabă decât impactul potențial al politicii asupra firmelor.” (Kobrin 1979: 71)

1.2.8 Riscul la adresa securității energetice

Izolarea și cuantificarea riscurilor la adresa securității energetică s-a dovedit un proces complex, rezultatele obținute de experți ilustrând caracterul dinamic al disciplinei. În pofida unor evoluții recente în literatura de profil, nu a fost identificată până în prezent o metodă general acceptată pentru a conferi anumite valori date diferitelor categorii de riscuri.

Ceea ce este clar, însă, este că riscul politic, care face obiectul prezentului studiu, nu constituie singura categorie de amenințări la adresa securității energetice. Pentru a evidenția relevanța factorului politic în plaja largă a factorilor de risc, vom prezenta în această secțiune o descriere a principalelor categorii de riscuri la adresa securității energetice, fiecare cu propriul set de cauze structurale, cauze imediate și impact potențial.

Risc politic

Formele de manifestare ale riscului politic, care vor face un obiectul unui studiu detaliat în Capitolul 2, includ terorismul, conflictele civile sau interstatale, politici naționaliste privind resursele și competiție geopolitică. Împreună, ele constituie constelația de situații asociate cu factori politici de natură a genera crize sau de a avea un impact negativ asupra securității aprovizionării.

Relevanța acestui tip de riscuri este dată de comportamentul imprevizibil al principalelor producători de energie. În condițiile în care combustibilii fosili sunt concentrați într-un număr limitat de state producătoare, se impune existența unor așteptări stabile privind un comportament rațional al acestora în ceea ce privește gestionarea fluxului de exporturi, asigurând astfel securitatea energetică a statelor gazdă.

În realitate, interesele geopolitice ale statelor producătoare sau problemele de ordin intern ale acestora au generat un grad ridicat de incertitudine în ceea ce privește stabilitatea furnizării, prejudiciind interesele importatorilor. Riscurile sunt exacerbate în condițiile existenței unor procese politice de natură opacă, ale căror motivații și obiective sunt dificil de estimat, generând un comportament imprevizibil al acestora.

În mod similar, corupția și clientelismul din statele producătoare constituie o sursă generatoare de risc, în măsura în care deciziile de alocare a resurselor pot fi divergente față de imperativul rațional al interesului general sau al condițiilor pieței, ducând la degradarea infrastructurilor energetice, carență investițională și contribuind, astfel, la riscul apariției unor crize de furnizare. (Smith 2010)

Mecanismul de corelare între factorii politici și securitatea energetică rămâne, din nefericire, unul neclar. Ceea ce nu înseamnă, însă, că evoluțiile politice nu sunt relevante în ceea ce privește securitatea aprovizionării cu energie, ci doar că apariția și impactul acestor tipuri de evenimente este dicil de estimat.

Din perspectiva producătorilor, așteptările politice sunt definite de estimări ale cererii și de prețurile asociate acesteia. Din punctul de vedere al statelor exportatoare, securitatea energetică pe temen lung este asigurată de semnale de preț din partea importatorilor și estimări ale evoluției cererii. Această perspectivă pe termen lung a fluxului de venituri este factorul care determină, în cazul unui stat având un comportament rațional, decizia de a investi în capacități de producție și transport a resurselor energetice, generând astfel un cerc virtuos care se răsfrânge inclusiv asupra importatorilor.

În cazul unei evoluții imprevizibile a cererii sau a unei capacități slabe de progrnozare a acesteia, sau a unor politici a statelor importatoare vizând limitarea pe termen lung a dependenței de resurse externe, ar putea genera un set de stimuli la nivelul țărilor producătoare care să împiedice o dezvoltare adecvată a resurselor existente, promovând politicile conservaționiste și limitând perspectiva creșterii ofertei globale pe termen lung.

1.2.8.2 Risc economic și de reglementare

Schimbările în condițiile de piață pot duce la fluctuații severe ale prețurilor la energie, generând un impact considerabil la nivelul economiilor statelor importatoare. Volatilitatea prețului este cea mai pronunțată în sectorul petrolului, o piață dominată de produse derivate precum benzina, motorina și kerosenul. Fluctuațiile drastice de-a lungul unor perioade scurte de timp nu permit consumatorilor privați și industriale să-și adapteze consumul sau să realizeze stocuri. În plus, existența unui număr divers de producători la nivel global face dificilă prognozarea vârfurilor de preț. La finele anului 2010, corelarea unor evenimente fortuite precum un val neașteptat de căldură în Asia de Est și creșterea rapidă a cererii pentru păcură în China din cauza unor restricții impuse asupra consumului de electricitate au dus la o creștere rapidă a prețului global al țițeiului care a luat prin surprindere atât consumatorii cât și producătorii.

Modificările cadrului de reglementare în statele producătoare și în cele importatoare poate duce la schimbări rapide în nivelul producției și în cel al distribuției, actorii implicați încercând să se adapteze la noile reguli care le guvernează activitățile. Insuficienta pregătire sau consultare publică în legătură cu schimbările în legislație poate adăgua nivelului de incertitudine la nivel global, generând penurii sau blocaje în producție, cu impact negativa asupra securității energetice a statelor importatoare.

1.2.8.3 Risc tehnic

Distanțele semnificative între locurile în care este produsă sursa de energie și consumatorii finali duc la crearea unor lanțuri logistice lungi care dezvoltă vulnerabilități inerente la condițiile meteorologice sau erori tehnice, având drept impact potențial întreruperea temporară a furnizării. Acest tip de situații sunt complicate de absența unor sisteme de redundanță, precum și de existența unor infrastructuri vechi, nesigure sau depășite ca vârstă sau tehnologie.

Riscurile de natură tehnică, în lipsa unor soluții robuste din partea actorilor implicați, vor deveni din ce ce în ce mai pregnante în viitor, pe măsură ce o creștere a cererii de energie și o modificare a mixului energetic în favoarea surselor intermitente precum energia eoliană sau cea solară va crește gradul de stres la care sunt supuse rețelele de distribuție.

1.2.8.4 Risc de mediu

Lipsa unor investiții adecvate în facilitățile de producție poate duce, în timp, la accidente grave. În timp ce, în cazul petrolului și în cel al gazelor naturale, accidentele la punctul de extracție se soldează cu consecințe minore în ceea ce privește impactul asupra mediului, complexele hidro și nuclearelectrică prezintă riscul unor consecințe catastrofale în caz de accident. Așa cum a fost demonstrat de cazul centralei de la Fukushima, lipsa unor măsuri pentru securizarea acestor infrastructuri poate duce, dincolo de impactul imediat asupra mediului, la generarea unei percepții adverse la nivelul opiniei publice de natură a genera constrângeri asupra utilizarea anumitor surse de energie.

Abordarea prezentei lucrări

În ciuda unor încercări admirabile de a aduce clarificări conceptului de risc politic, acesta rămâne până în acest moment unul insuficient cercetat din punct de vedere științific. Mai mult, analizele realizate în cadrul mediului de afaceri, dincolo de valențele care țin de rigoare științifică, au o limitare care ține de insuficienta transparență a metodologiei și a metodelor de abordare.

Cele două perspective prezentate anterior reprezintă o parte a încercărilor teoretice de a explica conceptul de risc politic. Fiecare dintre ele prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje. Principala utilitate a abordării școlilor de business o constituie faptul că aceastea definește, chiar dacă dispunând de instrumente analitice limitate, ce este riscul politic. În același timp, abordarea specifică relațiilor internaționale reușește, într-o mai mare măsură, să explice ce cauzează riscul politic. Împreună, cele două abordări aduc o explicitare suficientă a conceptului, constituind premisa pentru dezvoltarea sa ulterioară.

Se impune, aici, o precizare. Conceptul de risc politic a fost creat ca un instrument, un vehicul menit a servi intereselor companiilor multinaționale. Astfel, originile lui sunt unele empirice, fapt care nu face decât să sporească gradul de dificultate al unei discuții teoretice referitoare la acest concept. Din punctul de vedere al prezentului studiu, discuția teoretică a conceptului are rolul de a pune bazele unei aplicări a acestuia într-un anumit spațiu geopolitic, și în funcție de interesele unui actor definit în prealabil. Riscul politic va fi un instrument care va măsura impactul unor procese, evenimente și realități politice asupra intereselor actorului țintă. De aceea, se impune definirea fără echivoc a obiectivelor pe care le urmărim prin utilizarea acestui concept.

În aceste condiții, se impune clarificarea conceptului ca atare și operaționalizarea acestuia într-o manieră care să îmbine rigurozitatea academică cu aplicabilitatea la problematica specifică a securității energetice, care face obiectul prezentei lucrări.

În acest scop, vom porni de la premisa autorilor din domeniul managementului afacerilor, și anume aceea că riscul, prin definiție, nu poate fi măsurat cu exactitate. Riscul este incertitudine. La această constatare vom adăuga corolarul că, în ciuda faptului că nu poate primi valori exacte, riscul poate fi aproximat.

Vom porni de la premisa că gradul de risc politic nu poate fi definit decât în strânsă dependență cu nevoile, interesele și vulnerabilitățile actorului referențial. Un factor de risc acut pentru un tip de actor poate duce la consecințe neutre asupra unui altuia. Spre exemplu, naționalizarea unor sonde petroliere deținute de companie multinațională privată poate avea consecințe grave asupra actorului în cauză, dar poate avea un efect neutru pentru securitatea energetică a statului importator în măsura în care noul proprietar continuă să producă și să exporte în parametrii din trecut. Acesta este motivul pentru care evenimente de risc tratate pe larg în literatura de specialitate nu vor face obiectul acestui studiu. Ne vom limita la a discuta acele evenimente de risc care au potențialul de a afecta în mod negativ securitatea energetică a Uniunii Europene.

Pentru scopul acestei lucrări, vom diferenția între riscul structural sau riscul latent și manifestările acestuia. Nu vom încerca să decelăm gradul de risc în funcție de ontologia sistemului politic, economic sau social al statului exportator, ci vom considera că riscul derivă din evenimente sau procese cu caracter transformativ care generează incertitudine și au potențialul de a afecta statu quo-ul în sensul unui impact negativ asupra securității energetice a Uniunii Europene. Deși, așa cum am recunoscut mai sus, opacitatea unui sistem politic poate genera, pe termen lung, risc, demersul de față nu implică stabilirea unui grad de corelație între factorii structurali și probabilitatea apariției evenimentelor de risc, pentru simplul fapt că aceasta este extrem de greu, dacă nu imposibil de analizat.

Ajunge să oferim două exemple istorice în sprijunul celor arătate în paragraful anterior. Primul dintre acestea este Arabia Saudită, un stat rigid și autocratic care este supus unor presiuni structurale de natură socio-economică asemănătoare celor care au generat revoluțiile primăverii arabe. Cu toate acestea, acest furnizor de petrol s-a dovedit, de-a lungul istoriei, a fi printre cei mai stabili și predictibili exportatori. Spre comparație, Federația Rusă a fost, în mod asemănător, un exportator fiabil și predictibil de gaze naturale și petrol în perioada regimului sovietic, însă, în cele două decenii și jumătate de democrație (nominală), a fost la originea a două evenimente de risc major pentru securitatea energetică a Uniunii Europene.

De altfel, o analiză a corpului de literatură existent relevă un deficit semnificativ în ceea ce privește corelarea variabilelor care țin de natura sistemului politic și securitar la nivel național și regional cu probabilitatea declanșării unor evenimente de natură a declanșa crize energetice.

Ca urmare a observațiilor de mai sus, acest studiu va evita abordări normative de natură a sugera o relație cauzală între anumite trăsături ale sistemului politic și riscul la adresa securității energetice. Abordarea preferată este de a folosi argumente istorice și de natură empirică pentru a măsura, chiar și aproximativ, tendința unui anumit stat producător de a deveni un factor de risc la adresa aprovizionării cu energie a Uniunii Europene. Este clar, în aceste condiții, că state precum Libia sau Irak, antrenate în războaie civile, sunt furnizori cu un grad mai mare de risc decât, spre exemplu, Norvegia.

Transpunerea riscului politic din planul teoretic în cel empiric va fi realizată, în cadrul lucrării de față, prin intermediul unei analize calitative a generării, propagării și impactului factorilor de risc politic în ecosistemul energetic al Uniunii Europene. Voi folosi exemple istorice pentru a decela impactul unor evenimente violente sau nonviolente, care duc la o tranziție politică bruscă, asupra aprovizionării cu energie a UE. Pornind de la aceste observații, voi extrapola pentru a identifica tipurile de fenomene cu grad ridicat de risc.

În cele din urmă, demersul de cuantificare, necesar într-un astfel de studiu, se va baza pe o meta-analiză a celor mai robuste date disponibile în prezent, furnizate în general de agenții private de monitorizare și estimare a riscului. Această abordare este ancorată în două limitări. Prima dintre ele se referă la faptul că un demers științific riguros poate transpune doar cu mare dificultate observații legate de corelarea evenimentelor de risc cu magnitudinea crizelor energetice în cuantificări cu caracter predictiv. Spre exemplu, vom observa în Capitolul III că impactul conflictelor, fie ele civile sau inter-stat, asupra furnizării de energie, tinde să fie amplificat atunci când forțe beligerante neregulate (grupări paramilitare, teroriste sau de guerrilla) preiau temporar controlul asupra infrastructurilor critice. În acest caz, motivația acestor actori se îndreaptă înspre sabotarea acestor infrastructuri în scopul subminării accesului la resurse al inamicului. Dat fiind caracterul, adeseori imprevizibil, al unor astfel de confruntări, este însă extrem de dificil de a cuantifica probabilitatea unui astfel de eveniment.

De aceea, meta-analiza cantitativă este văzută, în acest studiu, ca o coroborare a analizei calitative realizate, in extenso, în capitolele următoare. Interesul în demersul cantitativ rezidă, mai degrabă, în măsurarea impactului unor factori de risc, recunoscuți ca atare la nivelul comunității de expertiză, asupra securității energetice a Uniunii Europene. Importul autorului asupra indexului de risc va consta în modelarea unei percepții general existente asupra surselor riscului politic pentru a decela relevanța acestora pentru actorul referențial care face obiectul prezentei lucrări, anume Uniunea Europeană.

În final, la fel ca în cazul termenului de securitate energetică, vom formula o definiție operațională adaptată demersului prezent, prezentată în cele ce urmează. Riscul politic reunește evenimentele transformaționale, cu o dinamică ridicată, de natură politică, geopolitică sau securitară, care au un impact negativ imediat asupra securității energetice a Uniunii Europene sau care au potențialul de a avea, pe termen scurt și mediu, un impact negativ cuantificabil asupra acesteia din urmă.

2. Riscurile politice la adresa securității energetice

cauze, manifestări, impact

Securitatea energetică, definită în acest studiu ca aprovizionarea continuă și stabilă cu resurse energetice suficiente pentru a acoperi nevoile de consum ale populației și actorilor economici, la un preț de natură a nu afecta interesele economice ale țărilor membre, este supusă unui număr de riscuri de natură politică. Acestea pot genera crize de furnizare, ducând la o penurie a resurselor, cu efecte de natură economică sau securitară care se pot reflecta în incapacitarea anumitor sectoare economice prin privarea acestora de acces la resursele energetice necesare pentru funcționare sau printr-o creștere nesustenabilă a prețurilor energiei care pune în pericol profitabilitatea și competitivitatea acestora.

Acest capitol își propune, în primă instanță, să ordoneze tipologiile de risc politic evidențiate în literatura de specialitate. Acestea vor fi clasificate în trei categorii principale: violență armată, competiție geopolitică și incertitudine decizională.

Un al doilea deziderat al acestei secțiuni este acela de a identificate, pentru fiecare dintre categoriile majore de risc politic, mecanismele de cauzalitate care duc la apariția acestora, de a prezenta formele de manifestare ale acestora și de a extrapola impactul fiecăruia dintre ele asupra statelor importatoare.

Taxonomia expusă în cele ce urmează are rolul de a aduce un aport la literatura de specialitate existentă, pornind de la premisa că o identificare a priori a categoriilor de risc politic este esențială pentru o analiză riguroasă a acestora. Considerăm că o atare abordare are rolul de a completa tendința literaturii de specialitate de a deriva concluziile cercetării într-o logică inductivă, pornind de la studii de caz pentru a decela mecanismele de risc. Așadar, rolul acestui capitol este de a formula o structură de analiză a riscului care să fundamenteze o logică deductivă care urmărește să expliciteze ontologia riscului teoretic pornind de la o bază solidă de premise de cercetare.

2.1 Violență armată

Extracția și transportul țițeiului și a gazelor naturale constituie procese care se pot desfășura în siguranță doar într-un mediu lipsit de violență armată. Prezența conflictului în regiunile producătoare de hidrocarburi generează riscuri la adresa infrastructurilor și a personalului, creând amenințări la adresa siguranței aprovizionării statelor importatoare.

Istoria ultimelor decenii relevă că, în funcție de natura lor, conflictele armate au un impact diferențiat asupra producției și exportului de petrol și gaze naturale. A pune un semn de egalitate între violență armată și crize de aprovizionare constituie o abordare simplistă și exagerată față de un risc a cărui semnificație nu trebuie, de altfel, minimalizată. O analiză riguroasă trebuie să fie în măsură să reflecte complexitatea acestor amenințări armate. Acesta este obiectivul acestei secțiuni.

Corelarea dintre violența armată și localizarea zăcămintelor de hidrocarburi nu este una întâmplătoare. Veniturile obținute de pe urma resurselor energetice constituie o miză extrem de importantă pentru orice grupare politică, iar dependența de exporturi provoacă distorsiuni în scena politică internă, de multe ori eliminând nevoia de legitimare populară a guvernelor și creând state rentiere. În lipsa unui model de guvernanță puternic și a unor norme de cooperare adânc înrădăcinate, violența politică sau conflictele au o incidență mai ridicată în statele exportatoare de energie. Acest lucru este subliniat de Michael Ross, care arată că, în pofida faptului că numărul de războaie purtate la nivel mondial a scăzut, țările producătoare de petrol rămân zone puternic afectat de conflicte interne sau regionale, și că este probabil ca numărul acestor conflicte să crească pe măsură ce prețul petrolului crește. (Ross 2008) Veniturile obținute din exporturile de petrol alimentează corupția, autoritarismul, disparitățile sociale, stagnarea economică și nemulțumirile sociale. După cum se poate observa în țări precum Algeria, Irak, Sudan, Nigeria sau Columbia, aceste probleme sociale sporesc riscul conflictelor interne, creând un cerc vicios de natură a bloca investițiile și de a izola aceste state la nivel internațional, menținându-le într-o stare de subdezvoltare.

Vom clasifica amenințările armate în patru categorii: războaie inter-stat, conflicte regionale, războaie civile, terorism/banditism și intervenții multilaterale. Această clasificare este inspirată de cercetarea lui Luciani (2011). Pe lângă primele trei categorii, descrise de acest autor, am adăugat cea de-a patra – intervenția multilaterală – în scopul reflectării unei tendințe de intervenționism din partea comunității internaționale, ilustrată de operațiunile militare din Bosnia, Kosovo, Afganistan, Irak și Libya. Dată fiind natura asimetrică a acestor tipuri de confruntări armate, am considerat utilă clasarea acestora într-o categorie distinctă de războaiele inter-stat, care sunt, în general, conflicte simetrice.

2.1.1 Conflicte inter-stat

Un tur de orizont, oricât de superficial, al tendințelor conflictelor armate din ultimii 70 de ani relevă faptul că importanța și numărul conflictelor clasice, interstatale, a cunoscut un declin semnificativ. Aceasta se datorează unei combinații de factori, incluzând aici sfârșitul înghețului bipolar al sistemului internațional din timpul războiului rece, dezvoltarea unui cadru de cooperare și a unui corp de legislație internaționale, precum și absența liderilor militant-revizioniști de la conducerea statelor cu o forță armată relevantă.

Controlul asupra resurselor de hidrocarburi a fost, de-a lungul timpului, o cauză importantă a izbucnirii conflictelor interstatale în regiunile cu un potențial energetic ridicat. Spre exemplu, unii analiști consideră că unul dintre motivele pentru care Saddam Hussein a inițiat războiul dintre Iran și Irak l-a constituit obținerea controlului asupra provinciei petroliere Khuzistan, situată la granița dintre cele două state, în colțul nord-vestic al Golfului Persic. Această provincie constituie o zonă care a avut în trecut o majoritate arabă și care găzduia nu mai puțin de 80% din instalațiile de extracție ale Iranului. Acești factori făceau din Khuzistan un obiectiv important pentru Saddam Hussein, care a încercat zadarnic să coopteze populația arabă din regiune. Eșecul lui Hussein a dus, în final, la evacuarea trupelor irakiene din regiune și restabilirea controlului de către regimul de la Teheran. (Cordesman și Wagner 1990: 12-13)

Controlul asupra resurselor petroliere a constituit o motivație pentru Hussein și în august 1990, când Irakul a decis invadarea statului vecin Kuweit. În acest caz, mărul discordiei l-a constituit rezervorul petrolier Rumaila, care se afla de-a lungul graniței între Irak și Kuweit. Potrivit fostului regim de la Baghdad, autoritățile kuweitiene instalaseră un număr mare de sonde de partea lor a graniței, extrăgând petrol în valoare de 2,4 miliarde de dolari din partea irakiană a rezervorului. În urma refuzului Kuweitului de a acorda compensări materiale regimului de la Baghdad, Saddam Hussein a ordonat invadarea statului vecin. Deși acesta nu a fost singurul factor care a cântărit în decizia dictatorului irakian de a invada statul vecin, este probabil ca percepția abuzului comis de Kuweit să fi cântărit semnificativ în balanța deciziei de a lansa operațiunea militară. (Freedman și Karsh 1993: 48)

Atunci când conflictele inter-stat se produc, ele tind să aibă o durată scurtă, în principal datorită avansului tehnologiilor militare, care permit beligeranților să-și marcheze în mod rapid și decisiv superioritatea pe câmpul de luptă (Luciani 2011-2) Există, totuși, și excepții semnificative, cum este cazul războiului dintre Iran și Irak, care constituie un caz atipic de război interstatal modern de lungă durată, această particularitate fiind generată de accesul limitat al beligeranților la echipament militar de ultimă generație și de gradul limitat de intervenție în conflict a actorilor externi (Luciani 2011)

Există câteva modalități concrete prin care un astfel de conflict pot afecta furnizarea de hidrocarburi din statele exportatoare. Prima dintre acestea o constituie folosirea armamentului sau dispozitivelor explozive pentru a distruge infrastructura de transport. O cale directă de a obține un astfel de rezultat o constituie atacurile militare asupra infrastructurile critice de energie, folosind forțe armate regulate, incluzând aici loviturile aeriene și focul de artilerie. Incapacitarea obiectivelor de producție energetică a inamicului a constituit un obiectiv major al beligeranților în majoritatea războaielor clasice inter-stat.

În perioada celui de-al doilea război mondial, orașele Baku, din Azerbaidjan sau Ploiești, au constituit ținte ale bombardamente aeriene susținute. În timpul conflictului dintre Iran și Irak, ambii beligeranți au realizat atacuri coordonate la adresa infrastructurilor de producție, transport și export a petrolului deținute de statul inamic, încă de la începutul conflictului armat (Luciani 2011-2: 6-7) Este demn de menționat faptul că, în acest al doilea caz, ambele state au fost în măsură să reia într-un timp relativ scurt producția, conflictul continuând timp de mulți ani în pofida acestor atacuri asupra infrastructurilor energetice critice. Această observație sugerează că, cel puțin în cazul petrolului, infrastructura de extracție și transport este rezilientă în fața raidurilor militare ale trupelor inamice. Aceasta se datorează tehnologiilor puțin complicate folosite în aceste instalații care, împreună cu experiența personalului, favorizează o restabilire a fluxului de hidrocarburi într-un termen relativ scurt.

O altă modalitate prin care conflictele armate pot ajunge să afecteze nivelul producției și cel al exportului de hidrocarburi o constituie sabotajul instalațiilor extractive, în scopul negării accesului inamicului la aceste resurse. Aceste evenimente sunt mai degrabă rare în practică, ele producându-se cu precădere atunci când atacatorii au certitudinea că vor pierde controlul asupra unui anumit teritoriu și doresc să limiteze posibilitatea forțelor cuceritoare de a exploata resurselor subterane. Acesta a fost cazul în timpul primului război din Irak, atunci când trupele Bagdadului, aflate în retragere, au incinerat 600 de sonde kuweitiene, acțiuni care au avut un impact semnificativ asupra producției de petrol pe termen mediu. În acest caz, anularea efectului acestor acțiuni a durat peste 18 luni (Luciani 2011-2: 9-10)

O consecință indirectă a conflictelor armate o constituie închiderea unor puncte maritime de tranzit vitale pentru transportul petrolului și gazului natural lichefiat. Vom menționa aici doar două astfel de evenimente: Criza Suezului din 1954 și Războiul de șase zile din 1967. În ambele cazuri, închiderea Canalului Suez a dus la o scădere a ofertei de petrol pe piața globală de ordinul a 2 milioane de barili pe zi (EIA 2008). Trebuie menționat, totuși, că aceste scăderi ale volumului ofertei au fost cauzate de limitările tehnice ale flotei de nave petroliere existente la acea vreme, și nu de o scădere reală a volumelor de petrole extrase (Luciani 2011-2: 5)

Embargourile constituie o cale indirectă prin care conflictele au un impact asupra furnizării petrolului. Embargourile impuse de furnizori sunt mai degrabă rare. Singurul exemplu in istoria recentă este acela impus de Organizația statelor arabe exportatoare de petrol (OAPEC) asupra SUA și Olandei, ca măsură de represalii pentru sprijinul acestor două țări arătat Israelului în timpul războiului Yom Kippur. Rezultatul, conform datelor furnizate de EIA, l-a constituit o scădere a producției la nivel global de ordinul a 2,5 milioane de barili pe zi comparată cu nivelul înregistrat cu șase luni înainte. Datorită relativei fungibilități a petrolului și a flexibilității structurale a pieței globale, această scădere a fost disipată în rândul majorității importatorilor. Efectul de penurie resimțit de consumatorul final și ilustrat de frecventele cozi la pompele de alimentare din această perioadă a fost cauzat mai degrabă de panica generată în piață și de crearea de stocuri din partea distribuitorilor decât de o scădere drastică a disponibilității fizice a produsului.

Acest embargou a avut, totuși, efecte de durată, cauzate în principal de creșterea cu 400% a prețurilor la petrol în intervalul octombrie 1973 și mai 1974. Acest șoc a dus la schimbări în așteptările și comportamentul consumatorilor, cu precădere în Europa de vest, având totodată un impact pe termen lung asupra dinamicii de creștere economică în această regiune.

Embargourile impuse de importatori prezintă o recurență mai crescută, în special în ultimele trei decenii. Exemple de astfel de acțiuni include blocada impusă de Organizația Națiunilor Unite Irakului în urma primului război din Golf. Acest tip de embargou poate avea un impact semnificativ asupra ofertei de petrol la nivel global. În cazul citat mai devreme, impactul embargoului l-a constituit reducerea producției de petrol a Irakului la 500 000 de barili timp de cinci ani după încheierea războiului, o scădere semnificativă ținând cont de faptul că înainte de începerea operațiunilor militare, în iulie 1990, Irakul producea aproximativ 3,5 milioane de barili pe zi. (EIA International Petroleum Monthly). Producția de petrol a fost stimulată doar de programul petrol pentru hrană coordonat de ONU, însă nivelurile au rămas mult sub potențialul extractiv al statului din Golful Persic.

Este important de menționat că, deși diferența de producție la nivel global a fost mai mare decât în cazul embargoului impus de OAPEC după războiul de Yom Kippur, impactul embargoului irakian asupra piețelor a fost mult diminuat. Această diferență ilustrează faptul că variațiile efective ale nivelului producției de petrol sunt relevante ca instrument analitic numai atunci când sunt luate în considerare împreună cu variabilele mediului internațional, cum ar fi dinamica cererii, măsura în care o anumită evoluție politică ia prin surprindere piețele și gradul de incertitudine creat de aceasta, dar și măsura în care statele importatoare au posibilitatea de a se pregăti pentru o anumită situație critică.

2.1.2 Intervenții multilaterale

Sfârșitul războiului rece a adus cu sine o importanță sporită a intervențiilor militare multilaterale, corelată cu disponibilitatea actorilor predominanți ai sistemului internațional să promoveze o agendă normativă care urmărea pedepsirea violărilor grosolane ale drepturilor omului în același timp cu menținerea statu quo-ului internațional și cu prevenirea amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale.

Intervențiile din Bosnia, Kosovo, cele două războaie din Irak și operațiunea NATO din Libia constituie exemple ilustrative ale unei tendințe în conflictele armate, vizibile în ultimele două decenii, care vizează deschiderea, de către o coaliție militară, a unui teatru de operațiuni într-un stat sau teritoriu terț. Trebuie menționat în acest context că prezentul studiu nu va distinge între operațiunile sancționate de o instituție internațională sau regionale și acelea conduse de o coaliție ad-hoc.

La fel ca în cazul războaielor armate clasice, asimetria semnificativă a capabilităților militare a celor două părți beligerante duce la o rezolvare a fazei militare a acestor tipuri de conflicte în termen relativ scurt. Așa a fost cazul celor două intervenții militare în Irak, dar și a celei din Libia. Spre deosebire de conflictele militare clasice, intervențiile militare multilaterale au tendința de genera o destabilizare structurală internă la nivelul statelor vizate, lăsând în urmă o moștenire care subzistă mulți ani după încheierea ostilităților și se manifestă prin persistența unor conflicte armate interne, de intensitate joasă sau medie. Acestea vor fi analizate în cele ce urmează.

2.1.3 Conflicte interne

Dacă primele două categorii de violență armată au fost tratate în mod schematic, prevalența conflictelor interne asimetrice – fie că este vorba de războaie civile sau terorism – reclamă o analiză detaliată. În cele ce urmează vom face distincția între aceste două tipuri de amenințări pentru a obține o mai mare claritate a analizei. Trebuie însă reținut că, de multe ori, metodele de manifestare a acestora sunt dificil de separat, în principal în ceea ce privește metodele acestora. Grupările insurgente folosesc, în multe cazuri, tehnici teroriste pentru a-și atinge scopurile. Există, totodată, exemple, în care grupările teroriste capătă un grad de organizare teritorială care le permite să ducă războaie civile sau chiar să preia controlul asupra unor state sau teritorii, așa cum este cazul grupării IS (fostă ISIS), activă în Irak, sau a talibanilor în Afganistan. Prezentarea conflictelor civile va fi aplecată, cu precădere, asupra explicitării cauzelor acestora și a prevalenței istorice, în timp ce terorismul va fi analizat prin prisma tehnicilor folosite și a obiectivelor vizate.

2.1.3.1 Războaie civile

Majoritatea conflictelor pe scară largă care au necesitat intervenția marilor puteri în ultimii 60 de ani au fost la origine războaie civile. Acesta a fost cazul în Korea, Vietnam/Laos/Cambodgia, fosta Iugoslavie sau Afganistan. Alte conflicte armate interne, deși nu au dus la intervenția pe scară largă a principalelor puteri militare, au avut un impact semnificativ la nivel regional, exemple fiind războaiele civile din Nigeria (Biafra), Angola, Zair, Congo Brazzaville, Sudan, Somalia, Liban sau Yemen.

Conflictele interne, care pot duce la intervenții militare internaționale, sunt în principal legate de desfășurarea unor procese istorice complexe de tranziție care lasă ca moștenire un contencios rezidual. Acest fenomen este ilustrat de procesul de decolonizare în Orientul Apropiat, Asia de Sud și de Sud-est și din Africa. În unele dintre statele implicate, o perioadă de instabilitate acută este urmată de consolidarea structurilor existente și de un declin treptat în folosirea violenței. Acesta este cazul regiuni sud-est asiatice, a continentului sud-asiatic, dar și a Balcanilor. În alte regiuni, cum ar fi Africa subsaharană, nu există încă o perspectivă concretă de pace. Orientul Mijlociu constituie o excepție semnificativă la tendințele relevate mai sus, în acest caz izbucnirea unor războaie civile în Siria, Libia și Irak, precum și escaladarea conflictului israelo-palestinian, ilustrând o tendință de acutizare a stării conflictuale la nivel regional.

Procesul de dezmembrare a fostei Uniuni Sovietice a constituit o altă cauză de tensiune și conflicte violente, o bună parte dintre acestea rămânând la stadiul de conflicte înghețate. Regiunea Caucazului continuă și astăzi să fie o zonă marcată de tensiuni între Azerbaidjan și Armenia, Georgia și Rusia, în timp ce în nordul regiunii subzistă mișcări secesioniste.

În ultimele două decenii, procesul de atomizare a sistemului internațional, precum și apariția unui sistem multi-strat de legitimare și loialitate în urma procesului de decolonizare, a dus la o creștere semnificativă în numărul conflictelor asimetrice. Acestea pot lua forma războaielor civile, insurecțiilor armate sau mișcărilor teroriste sau de gherilă și implică, de regulă, actori nonstatali violenți care urmăresc răsturnarea puterii centrale a unui stat sau exercitarea de presiuni asupra acesteia în scopul soluționării unor probleme de ordin politic, economic, social, etnic sau religios.

Conflictele interne au un număr de trăsături care le diferențiază. Ele derivă, în esență, din încercarea unor grupuri minoritare de a utiliza tehnici violente pentru a prelua controlul asupra unui stat sau teritoriu. Deși astfel de conflicte nu sunt prezente doar în statele producătoare de hidrocarburi, cercetării au relevat faptul că statele care derivă o porțiune semnificativă din venitul național ca urmare a bogăției subsolului au o tendință mai ridicată de a suferi de pe urma conflictelor interne sau mișcărilor separatiste (Joshua Sinai, “The Terrorist Threats to the Gas and Oil Sectors,” Paul Collier and Anke Hoeffl er, “On Economic Causes of Civil Wars,” Oxford Economic Paper, 50 (1998), 563–573 sau Collier și Heffler, Greed and Grievance in Civil War, World Bank, October 21, 2001.)

Întrucât guvernul central deține controlul asupra acestor venituri, preluarea puterii este sinonimă cu obținerea resurselor financiare derivate din exploatarea hidrocarburilor. Există un număr semnificativ de dovezi istorice care ilustrează tendința guvernelor statelor producătoare de a împărți veniturile rezultate în urma exploatării hidrocarburilor în cadrul unui grup extrem de limitat de entități, cu prețul pauperizării unor pături largi ale populației. Astfel de politici generează în mod firesc resentimente și frustrări care pot la dezvoltarea unor curente ideologice extremiste și la izbucnirea de violențe armate.

Mecanismele asociate cu acest fenomen al blestemului resurselor sunt de natură a favoriza violența motivată politic. Principalul interes al regimului aflat la putere îl constituie asigurarea, pe termen lung, a capacității de a extrage rente din resursele subterane, cu scopul asigurării bunăstării clanului extins și a rețelei clientelare proprii. Riscul pierderii puterii prin procesele democratice normale este minimizat prin evitarea organizării de alegeri libere și corecte. Mai mult, întrucât veniturile la bugetul de stat sunt asigurate prin redevențe și nu prin taxare directă a populației și agenților economici, nu există o corelare între dezvoltarea economiei reale și colectarea bugetară. Interesul actorilor aflați la putere este acela de a folosi aceste resurse pentru a asigura loialitatea structurilor de forță din cadrul statului și, în subsidiar, de a calma eventuale nemulțumiri populare prin alocarea de ajutoare sociale, de multe ori necorelate cu dezvoltarea economică sustenabilă. “Atunci când guvernele au venituri abundente rezultate din resurse, tendința este aceea de a le folosi pentru a construi rețele de patronaj și pentru a-și întări forțele de securitate internă,” arăta Michael Ross în 2003 (Michael Ross, “The Natural Resource Curse:

How Wealth Can Make You Poor,” in Ian Bannon and Paul Collier, eds., Natural Resources and Violent Confl ict (Washington, D.C.: World Bank, 2003), 17–42. See also the essays in Kaldor, et al., Oil Wars.)

Lipsite de posibilitatea de a-și exprima nemulțumirea prin vot, forțele de opoziție din aceste state recurg, de multe ori, la revoltă armată. Obiectivele acestor grupuri se referă la obținerea unei proporții superioare a veniturilor rezultate de pe urma exploatării resurselor energetice (așa cum este cazul în Nigeria) sau la înlocuirea regimului existent (cazul istoric al Algeriei). Întrucât regimurile aflate la putere în aceste țări derivă veniturile de pe urma contractelor cu firme străine care exploatează resursele energetice, acestea din urmă devin ținte legitime pentru actorii nonstatali (mai multe despre acest aspect în secțiunea următoare).

Blestemul resurselor a dus la radicalizarea tendințelor separatiste a anumitor grupuri etnice, în special atunci când teritoriul pe care îl revendică deține resurse semnificative de petrol și gaze. În aceste cazuri, așa cum observa Ross, “populația care locuiește în zonele bogate în petrol și gaze naturale are o motivație de natură economică de a forma un stat separat” (Ross 2003: 19) Importanța resurselor naturale ca variabilă în calculul declanșării acțiunilor separatiste este recunoscută în mod deschis de grupări precum Frontul Național de Eliberare Ogaden sau Frontul de Eliberare a Enclavei Cabinda.

În Arabia Saudită, resentimentele la adresa familiei regale s-au cristalizat prin stimulare formării de grupări teroriste emblematice precum Al Qaeda. Contrastul dintre doctrina islamică puristă promovată de conducătorii regatului saudit și exhibarea de către aceștia a unei bogății ostentative și a unui comportament libertin a generat o serie de revendicări din partea organizațiilor islamice militante care au cerut înlocuirea prin forță a acestora. (Luft/Korin 24) La această listă de cauze s-a adăugat strânsa colaborare între familia regală saudită și companiile energetice multinaționale. “Trebuie să fiți conștienți că principalul motiv pentru care inamicul dorește să obțină controlul asupra teritoriului o constituie accesul la resursele energetice, așa că nu precupețiți nici un efort pentru a opri cel mai mare jaf din istorie,” spunea Osama bin Laden într-un mesaj video înregistrat în 2004 și adresat militanților din rețeaua Al Qaeda. (Luft Korin / 26) De altfel, legătura dintre petrol, interesele economice ale vestului și corupția din cadrul familiei regale a constituit o temă recurentă în mesajele de fatwa transmise de-a lungul timpului de Bin Laden și asociate apelurilor la atacuri violente la adresa SUA și a Casei Saud (Luft/Korin 27) În perioada subsecventă morții lui Bin Laden și destructurării rețelei Al Qaeda, lupta animată de nevoia destructurării unor petro-regimuri cleptocratice continuă să alimenteze mișcări de rezistență în Orientul Mijlociu, așa cum este ilustrat de prezența grupării IS din Irak, o ramură militantă care dorește înlocuirea statu quo-lui politic prin unificarea statelor din regiune într-un mare calificat islamic.

Un exemplu al impactului conflictelor civile asupra producției de petrol, care va fi prezentat în detaliu în capitolul următor, o constituie perioada subsecventă celui de-al doilea război din Irak, atunci când nivelul producției și cel al exportului a fost menținut la o cotă scăzută de atacuri repetate ale grupurilor de insurgenți în acele zone în care trupele coaliției erau insuficiente pentru a asigura un control deplin asupra teritoriului. Doar în 2008, în urma implementării, de către SUA, a strategiei surge de creștere bruscă a nivelului trupelor prezente în Irak, autoritățile au putut crea premisele pentru o creștere sustenabilă a producției de până la 250 000 de barili pe zi (Luciani 2011-2: 12)

2.1.3.2 Terorism

O bună parte din resursele petroliere sunt localizate în zone cu risc ridicat din punct de vedere al terorismului. În ciuda unei tendințe de relativă dispersare a resurselor energetice la nivel internațional, globalizarea terorismului a condus la o răspândire a riscurilor în mediul internațional. La rândul lor, organizațiile teroriste au dezvoltat, așa cum am arătat mai sus, o percepție conform căreia actorii nonstatali care exploatează și distribuie resursele energetice constituie ținte legitime, din motive religioase, ideologice sau politice. În același timp, petrolul și gazele naturale au ajuns să fie privite drept resurse strategice de către țările producătoare, bunăstarea națională sau puterea politică a claselor conducătoare fiind adeseori strâns legate de veniturile obținute din exporturile de hidrocarburi. Toți acești factori au determinat o atractivitate sporită a infrastructurii energetice pentru grupările teroriste. (Hofman 2002)

Principala accepțiune a termenului de terorism energetic cuprinde atacurile armate asupra instalațiilor de generare, extracție și distribuție a energiei, fie că este vorba de hidrocarburi sau energie electrică. Însă riscurile asociate acestui tip de terorism nu provin exclusiv din acțiuni armate având drept scop sabotarea sau distrugerea infrastructurii energetice. De-a lungul ultimelor decenii, s-a constatat o resurgență a acțiunilor teroriste care se manifestă, spre exemplu, prin furtul țițeiului din oleoducte sau prin obținerea de foloase prin simpla amenințare a comiterii unor atacuri de natură a distruge părți din infrastructura strategică. Toate aceste acțiuni, deși au un caracter mai puțin violent, constituie riscuri reale la adresa infrastructurii energetice și, implicit, la adresa asigurării unei furnizări stabile și previzibile cu hidrocarburi. Mai mult, acestea asigură surse de finanțare organizațiilor teroriste, facilitând obținerea de resurse care pot fi apoi folosite în scopuri violente.

Trebuie spus că, spre deosebire de războaiele civile, mișcările teroriste nu dețin, în genere, “control permanent și continuu asupra unei părți a teritoriului național.” (Luciani 2011: 1) Relevanța acestei distincții rezidă în faptul că războaiele civile pot duce la pierderea, de către puterea centrală a unui stat, a controlului fizic asupra infrastructurilor de producție a hidrocarburilor, în timp ce, în cazul grupărilor teroriste, controlul fizic asupra acestor infrastructuri este menținut, existând doar riscul unor atacuri – sporadice sau recurente – asupra acestora. (Luciani 2011: 2)

Dacă la nivel geografic și politic există cauze evidente pentru vulnerabilitatea infrastructurii energetice la atacuri asimetrice, riscul acestora este augmentat de realitățile logistice. Echipamentele de extracție și transport sunt ținte vizibile, deseori greu de delimitat sau protejat fizic. Gazoductele sau oleoductele, împreună cu instalațiile adiacente precum stații de compresie și pompare, sunt obiective care se întind pe sute de kilometri, în mare parte neprotejate, securizarea acestora fiind extrem de dificil de realizat. (Kupchinsky 2004)

O tactică folosită cu predilecție de actori teroriști o constituie folosirea explozibililor pentru a afecta sau distruge ținte soft precum magistralele de transport al gazelor naturale și petrolului. Organizațiile teroriste sau insurgente pot afecta aceste infrastructuri, expunându-se la riscuri minime. Deși impactul unor astfel de acțiuni poate fi remediat într-un timp relativ scurt și folosind resurse financiare limitate, experiența a demonstrat că atacuri repetate ale actorilor non-statali pot afecta în mod semnificativ producția de petrol, împiedicând o funcționare în parametri normali a infrastructurii de export. Trebuie notat, în context, că, spre deosebire de cazul raidurilor aeriene conduse de forțe armate regulate, astfel de atacuri asupra infrastructurii necesită un anumit grad de control al teroriștilor sau insurgenților asupra teritoriului tranzitat de gazoducte sau oleoducte, sau un acces relativ liber în aceste zone.

Atacurile teroriste asupra instalațiilor de extracție, prelucrare și transport a petrolului, gazelor naturale și de generare electrică au o frecvență aproape zilnică la nivel internațional. Atacurile asupra instalațiilor de petrol, numite de islamiștii militanți "linia de aprovizionare și de hrană a vieții națiunilor cruciate", sunt deopotrivă facil de pus în practică și eficiente. (Blum 2004)

O altă modalitate prin care grupările teroriste pot provoca pagube materiale semnificative o constituie atacurile împotriva principalelor surse de generare a energiei la nivel mondial, care de multe ori coincid cu teritoriile în care aceștia dețin suport logistic, popular și uneori chiar politic. În afara Orientului Mijlociu, grupurile teroriste atacă instalațiile energetice în scopul slăbirii și umilirii regimurilor împotriva cărora luptă. Spre exemplu, rebelii din Nigeria atacă în mod frecvent instalațiile energetice din această țară, având drept ținte predilecte companiile energetice străine care operează în Delta Nigerului, o regiune bogată în petrol. În iunie 2008, volumul de petrol pierdut în urma atacurilor teroriste a atins valoarea record de 1 milion de barili pe zi, producția Nigeriei atingând astfel cel mai scăzut nivel din ultimii 25 de ani. (Swarts 2007)

La fel ca în cazul petrolului, sectorul electricității este și el amenințat de teroriști care sunt în măsură să producă daune economice masive prin atacarea punctelor nodale ale rețelei de aprovizionare și distribuție. Aceste atacuri pot fi fizice sau prin intermediul mijloacelor specifice cyber-terorismului. (Ness 2006) Rețelele de distribuție a energiei electrice sunt vulnerabile la atacurile teroriste, incapacitarea acestora putând avea efecte nefaste pentru securitatea națională.

Din aceste considerente, infrastructura de transport a energiei electrice a devenit una dintre țintele predilecte ale insurgenților, rebelilor și luptătorilor de guerilă. În 2007, spre exemplu, au fost raportate astfel de atacuri în regiunea Balucistan din sud-vestul Pakistanului sau chiar în diferite zone din Mexic. Făptașii au fost, în primul caz luptătorii al-Qaeda, iar în al doilea mișcări de gherilă islamiste. Indiferent de identitatea teroriștilor, rezultatele au fost de natură a pune în pericol securitatea economică a unor întregi regiuni.

Incapacitarea rețelelor de generare și transport a electricității poate genera o undă de șoc cu efecte grave asupra altor ramuri ale sectorului energetic. Spre exemplu, penele de curent din Irak au dus la reducerea nivelului de producție petrolier, întrucât o bună parte din echipamentele aferente puțurilor de extracție, stațiilor de pompare și rafinăriilor funcționează pe bază de electricitate. (Cordahi 2003 – High Beam Research)

Protejarea infrastructurii strategice constituie una dintre principalele priorități ale autorităților și companiilor care exploatează resursele energetice, fiind considerată o modalitate cheie prin care acestea își asigură securitatea energetică și economică. În vreme ce multe țări își concentrează eforturile pe protejarea infrastructurii de petrol și gaze, precum rafinăriile, vasele petroliere, gazoductele și oleoductele, alte state consideră prioritară asigurarea securității conductelor de ape și deșeuri periculoase. (Kupchinsky 2005)

Răspunsul guvernelor la pericolul sabotajului infrastructurii electrice dă măsura pericolului acestor acțiuni. Astfel, în august 2007, guvernul chinez a anunțat că persoanele condamnate pentru daune aduse infrastructurii electrice care cauzează pierderi economice mai mari de 131 500 USD vor primi pedeapsa capitală. (Associated Press 2007) În același timp, președintele nigerian a anunțat măsuri drastice ale guvernului de combatere a sabotării infrastructurii electrice. (BBC 2007)

Tabel 2.1 Actori Implicați în terorismul energetic

2.1.3.2.1 Țintele terorismului energetic

Infrastructura de electricitate

Rețelele de înaltă tensiune sunt extrem de vulnerabile în fața atacurilor teroriste, devenind ținte predilecte pentru aceștia. Teroriștii înțeleg că rețelele de transport a energiei sunt extrem de bine interconectate, fluxul energiei electrice fiind controlat printr-un număr relativ mic de puncte nodale. În vreme ce acest tip de arhitectură are avantajul de a permite rețelelor să prevină căderile de tensiune la nivel local, dependența de punctele strategice oferă un avantaj semnificativ grupărilor teroriste. Acestea au posibilitatea de a identifica punctele nodale din rețeaua energetică și de a localiza atacurile în acele puncte unde rețeaua este cea mai vulnerabilă, producând pene de electricitate pe scară largă, care uneori cuprind întreg teritoriul unei țări. Mai mult, grupările teroriste pot planifica atacuri în acele zone afectate de căderile de electricitate, profitând de faptul că forțele de ordine sunt mobilizate pentru a răspunde acestei urgențe. Acest tip de atacuri au fost realizate în Peru, în anii 1980 și 1990, de către gruparea teroristă Sendero Luminoso. (Kozlow și Sullivan 2000: 33-34) De asemenea, rețeaua de distribuție a energiei electrice a devenit o țintă predilectă a grupărilor teroriste afiliate la Al-Qaeda care operează în provincia Balucistan, dar și în numeroase locații din Irak.

Infrastructura de petrol și gaze

Sistemele de gazoducte și oleoducte constituie rețele vulnerabile, dificil de securizat, această expunere fiind înțeleasă și exploatată de către grupările teroriste. Extracția resurselor energetice și distribuția acestora sunt vulnerabile, atât pe uscat cât și pe mare. Procedurile de securitate existente prevăd etichetarea și identificarea conductelor de fiecare dată când acestea intersectează un drum sau un râu. Aceste precauțiuni de securitate permit, însă, teroriștilor, să detoneze secțiuni din conducte care conțin substanțe volatile.

Putem enumera șapte principale puncte vulnerabile a infrastructurii petroliere la nivel național: facilitățile de producție, inclusiv câmpurile petrolifere, sondele sau platformele de extracție; rafinăriile și alte facilități de procesare primară; infrastructura de transport, inclusiv oleoductele, stațiile de pompare, terminalele și vasele de transport; facilitățile de depozitare; birourile companiilor; punctele de distribuție, en gros sau en detail; personalul angajat în oricare dintre facilitățile menționate mai sus. (Luft Kudrin 2009) Un studiu norvegian a arătat că, cele mai prevalente forme de atac asupra infrastructurii, care constituie mai mult de două treimi din totalul actelor de terorism energetic, implică distrugeri ale conductelor de transport. Asigurarea pazei și a monitorizării acestora este considerată o operațiune ineficientă din punct de vedere financiar de către companii, din cauza întinderii conductelor și costului relativ mic al reparării acestora. (Kjok și Lia 2001) Câmpurile de extracție a petrolului și gazelor naturale au, la rândul lor, o serie de caracteristici care face securizarea lor o chestiune dificilă. Astfel, acestea sunt localizate în zone greu accesibile și au o întindere relativ mare.

Atacurile asupra conductelor de transport constituie tactici soft eficiente pentru grupările teroriste, acțiunile lor având un impact economic, politic și de mediu garantat. De multe ori, simpla amenințare cu astfel de atacuri este suficientă pentru obținerea de avantaje politice, ceea ce explică de ce, în anumite țări, guvernele plătesc sume semnificative de bani către grupări tribale sau comunități, în schimbul asigurării protecției conductelor care traversează teritoriul acestora. În majoritatea cazurilor, este vorba de plăți rezultând ca urmare a unui șantaj, menite să descurajeze triburile sau comunitățile respective de la sabotarea conductelor.

***

Analiza modalităților prin care conflictele pot ajunge să afecteze producția și exportul de hidrocarburi relevă câteva concluzii. În primul rând, infrastructura energetică este mai vulnerabilă decât alte instalații strategice, fiind mai slab apărată și mai ușor de distrus. Pe de altă parte, aceeași infrastructură dovedește o reziliență crescută la atacurile militare. Una dintre modalitățile cele mai eficiente prin care conflictele armate asimetrice pot genera riscuri la adresa producției energetice rezidă în tactica unor atacuri recurente, pe scară redusă, conduse de către trupe neregulate, care pot afecta, prin frecvența acestora, nivelul producției.

Putem decela patru canale prin care violența armată afectează furnizarea de petrol la nivel global. Primul dintre acestea îl constituie generarea unei penurii fizice de petrol în piață. Lecțiile istorice ale conflictelor din ultimele decenii au demonstrat, însă, că nu există penurie care să nu poată fi compensată de o acțiune concertată din partea producătorilor care nu sunt afectați. Cea de-a doua modalitate prin care conflictele pot afecta piața petrolului îl reprezintă creșterea costurilor pentru producători, derivată din cheltuielile inerente reconstruirii facilităților, plata primelor de asigurare către personal și creșterea costurilor cu polițele acestora duc la o creștere a costurilor de producție suportate de companiile care extrag și transportă petrolul în zonele de conflict.

În al treilea rând, conflictele pot duce la o creștere semnificativă a prețului petrolului la nivel global. Această creștere reflectă variațiile în cei doi factori prezentați mai sus, adăugând însă o marjă, de multe ori considerabile, care nu poate fi calculată în termeni pur economici, și care este rezultatul panicii investitorilor și incertitudinii și a incertitudinii extreme din piață. În cele din urmă, putem vorbi de un cost de oportunitate rezidual care se manifestă în timp, uneori timp de ani de zile după încetarea efectivă a conflictului, în principal prin descurajarea investițiilor, ducând la o producție de resurse energetice mult sub potențialul de extracție.

2.2 Competiție geopolitică

În vreme ce disputele teritoriale sunt de regulă circumscrise unui anume teritoriu, implicând exclusiv actori regionali, competiția pentru accesul la resurse poate fi expresia unui mediu internațional adversarial, cu efecte care transcend granițele unei țări sau regiuni. Acest tip de competiție survine în urma nevoii statelor importatoare de a-și asigura accesul la resursele energetice, cu precădere atunci când acestea din urmă sunt localizate în regiuni predispuse la conflict sau greu accesibile. În aceste cazuri, principalele state importatoare pot alege să acorde asistență militară regimurilor din zonele afectate, în schimbul promisiunii acestora de a asigura un flux previzibil al exporturilor energetice. În cazuri extreme, statele importatoare pot recurge la acțiuni militare directe, în scopul eliminării unei amenințări la adresa aprovizionării pieței domestice cu petrol sau gaze naturale de la un importator major.

Această secțiune va examina cauzele competiției geopolitice pentru resurse, relevând că acestea sunt subsumate calculului de siguranță națională, accesul nemijlocit la resurse suficiente fiind considerat un imperativ absolut al politicii de externe și de apărare, cu precădere în competițiile unei cereri în creștere la nivel global. O ilustrare a acestei gândiri o constituie doctrina Carter, care a fundamentat, în mai multe momente cheie din istoria recentă, atitudinea SUA cu privire la statele producătoare de hidrocarburi. Deși astfel de acțiuni unilaterale nu constituie, în sine, un risc la adresa securității energetice, ele pot genera un mediu adversarial în cazul existenței unei competiții între puteri economice și militare comparabile pentru aceste resurse. Cazul dinamicii sino–americane ar putea fi un astfel de exemplu. În finalul secțiunii vom arăta modalitățile în care politicile necooperante ale statelor exportatoare pot exacerba competiția geopolitică, restricționând oferta și generând tensiuni în piață.

2.2.1 Cauze

Violența politică, manifestată cel mai adesea prin mișcări armate motivate etnic, economic sau ideologic este o consecință frecvent întâlnită a dependenței de resurse energetice a țărilor lumii a treia. Însă prezența resurselor de hidrocarburi poate determina, în egală măsură, apariția unor conflicte transfrontaliere de natură de a destabiliza regiuni întregi. Aceste conflicte pot surveni pe fondul tendinței de maximizare a controlului național asupra resurselor energetice, ca urmare a riscului, pe termen mediu și lung, a diminuării nivelului rezervelor neexploatate de hidrocarburi.

Principala cauză a conflictelor energetice internaționale rezidă astfel în convingerea, împărtășită de un număr din ce în ce mai mare de state, că industria energetică mondială va avea dificultăți din ce în ce mai mari în asigurarea unui nivel de producție adecvat cererii crescânde pe plan mondial, în condițiile unor resurse finite. Astfel, în vreme ce nevoile energetice ale economiilor mature vor rămâne constante pe termen mediu, se constată o creștere accentuată a cererii din partea economiilor emergente, al căror potențial industrial impresionant poate fi de natură a schimba regulile jocului pe plan global. "Evoluțiile energetice din China și India transformă sistemul energetic global, prin prisma mărimii economiilor acestora și ponderea crescândă în comerțul internațional cu produse energetice fosile," remarca în anul 2007 Agenția Internațională pentru Energie (IEA) în World Energy Outlook. "Deși există un număr însemnat de proiecte greenfield de extracție a petrolului care vor deveni operaționale în următorii cinci ani, există dubii privind capacitatea acestora de a compensa declinul producției de petrol din câmpurile existente în contextul creșterii cererii." Ca o consecință a acestui fapt, "nu este exclusă apariție unei perioade de penurie până în 2015, determinând o creștere abruptă a prețului petrolului," puncta aceeași publicație. (IEA 2007: 41-43)

Aceste previziuni au fost parțial confirmate de evoluțiile pieței de petrol și gaze naturale la nivel global. Prețul petrolului se situa, în august 2014, la o valoare între 95 de dolari (WTI) și 102 dolari (Brent), tendința din ultimii cinci ani relevând, dincolo de volatilitatea pe termen scurt, o tendință de creștere semnificativă a prețului acestei materii prime, raportat la nivelul lunii august 2009, când ambii indici ai prețului petrolului se situau în jurul valorii de 70 de dolari pe baril.

Această creștere a prețului la petrol reflectă o dinamică ascendentă a cererii la nivel global, alimentată în principal de nevoile economiilor emergente, în principal China și India, dar și de ponderea crescută a consumului pe cap de locuitor în statele Orientului Mijlociu. În prezent, statul chinez folosește ca principală sursă de energie cărbunele, acesta având în prezent o pondere de 70% din mixul său energetic. China vizează însă diversificarea surselor de energie prin favorizarea importurilor de gaze din Asia Centrală și Rusia. În ceea ce privește importurile de petrol ale Chinei, acestea s-au situat la nivelul de 7 milioane de barili pe zi, Beijingul depășind, pentru prima dată în istorie, Statele Unite pentru a ocupa prima poziție în clasamentul țărilor importatoare de petrol (BP WE 2014). Această predare de ștafetă a fost posibilă datorită unui cumul de factori care au de-a face cu creșterea rapidă a numărului de autovehicule în China (BP 2035).

Previziunile de la nivelul anului 2014 confirmă faptul că va continua să existe o creștere susținută a cererii din partea Chinei și a celorlalte economii emergente din regiunea Asiei, fenomen concomitent cu eforturile statelor OECD de a eficientiza consumul de energie și de a substitui resursele tradiționale cu producția din surse regenerabile.

Conform datelor BP (2014), cererea de resurse energetice va cunoaște o creștere de 41% la nivel global până în 2035, cu o medie a creșterii de 1,5% pe an. 95% din această creștere își are originea în economiile emergente, iar China și India vor fi statele care vor contribui în cea mai mare măsură la această creștere. (BP 2014)

Pentru a vedea în ce măsură putem vorbi de perspectiva unei competiții adversariale pentru resursele energetice, este necesară o observație a previziunilor de creștere a producției globale de petrol și gaze, comparativ cu consumul (WEO 2035) În acest context, trebuie spus că descoperirile de petrol și gaze naturale din surse neconvenționale vor contribui în mod semnificativ la acomodarea presiunilor generate de creșterea cererii din partea economiilor emergente. SUA, care a redevenit în iulie 2014, după patru decenii, un exportator de petrol, va juca un rol activ în echilibrarea piețelor globale ale petrolului și gazelor naturale.

Este în egală măsură adevărat că statele asiatice vor avea un cuvânt din ce în ce mai greu de spus pe piața energetică globală, fapt care se va traduce inclusiv într-o poziție puternică în sistemul global de guvernanță a energiei. Mai mult, în contextul impactului accidentului nuclear de la Fukushima asupra rolului energiei nucleare în mixul energetic, tendința de creștere a presiunii asupra resurselor existente de hidrocarburi își va continua trendul ascendent. Dată fiind importanța strategică a acestora, ne putem deci aștepta ca lupta pentru resurse energetice să fie un factor integrat calculului de securitate națională, având un impact asupra dinamicilor geopolitice la nivelul diferitelor regiuni, cât și la cel al sistemului internațional în ansamblu.

Nevoile de dezvoltare ale statelor emergente nu vor face decât să amplifice percepția statelor asupra necesității asigurării unui control absolut, pe termen mediu și lung, asupra resurselor de hidrocarburi aflate pe teritoriul acestora sau în regiune. Mai mult, acele țări care nu dețin resurse de petrol și gaze suficiente, vor fi nevoite să asigure o aprovizionare sigură și neîntreruptă cu energie din regiuni aflate la distanțe mari, inclusiv în zone de conflict precum Orientul Mijlociu sau Africa.

2.2.2 Doctrina Carter

De-a lungul istoriei recente, Statele Unite ale Americii a constituit principalul exemplu de stat care a considerat componenta militară a politicii energetice un instrument esențial pentru asigurarea securității aprovizionării cu hidrocarburi. Acest tip de politică a privit în special resursele de petrol din Orientul Mijlociu, iar originile ei datează din februarie 1945, când președintele Franklin D. Roosevelt a făcut primii pași spre o alianță cu Arabia Saudită, în urma unei întâlniri cu regele Abdul Aziz ibn Saud care a avut loc la bordul navei militare americane USS Quincy.

Înțelegerea dintre cei doi șefi de stat includea protecție din partea SUA pentru Arabia Saudită și familia regală din această țară, în schimbul accesului preferențial al SUA la petrolul saudit. În urma acestui acord, SUA a staționat trupe la Dhahran, oferind totodată armament și suport tehnic armatei saudite. Acest aranjament continuă până în prezent, alianța cu Arabia Saudită rămânând principalul pilon al strategiei americane în Orientul Mijlociu. (Miller 1980: 128-131)

Politica SUA de sprijinire a regimurilor din Orientul Mijlociu, inclusiv prin mijloace militare, ca modalitate de a asigura securitatea aprovizionării cu petrol, s-a manifestat prin apropierea față de Iran, în decada premergătoare revoluției islamice din 1979. Astfel, după retragerea Marii Britanii din Orientul Mijlociu în 1971, SUA a acordat sprijin Șahului Reza Mohammed Pahlavi, care venise la putere în 1953, printr-o lovitură de stat orchestrată cu sprijinul CIA. (Kinzer 2003) Din 1971 și până în 1978, Iranul a fost principala destinație a ajutorului militar american, SUA facilitând obținerea de către statul persan a unor echipamente militare de ultimă generație la momentul respectiv. (Klare 1984: 108) În ciuda acestui sprijin, regimul lui Pahlavi nu a supraviețuit unei revolte inițiate de un grup de șiiți rebeli, fiind obligat să abdice în ianuarie 1979.

Securitatea aprovizionării cu energie a SUA a suferit un nou șoc când, în același an, Uniunea Sovietică a inițiat invazia Afganistanului. Ca urmare a acestor eșecuri, administrația Carter a fost forțată să revizuiască strategia de asigurare a securității energetice, concluzionând că folosirea statelor proxy pentru a asigura stabilitatea regională este insuficientă pentru evitarea riscurilor politice în Orientul Mijlociu. Prin urmare, securitatea regiunii urma să fie asigurată chiar de forțele militare americane. Justificând decizia de a implica forțe militare americane în asigurarea securității Orientului Mijlociu, Carter a subliniat: “Orice încercare a unei puteri străine de a prelua controlul asupra regiunii Golfului Persic va fi considerată un asalt asupra intereselor vitale ale Statelor Unite ale Americii, și va fi anihilată prin toate mijloacele necesare, inclusiv forța militară.” (Carter 1980).

Acest principiu a fost numit Doctrina Carter, el constituind o axă cardinală a politicii SUA în Orientul Mijlociu. Atunci când, în timpul războiului dintre Iran și Irak, forțele armate iraniene au atacat vase petroliere saudite și kuweitiene, administrația Reagan a amenințat cu folosirea forței militare în scopul prevenirii unei întreruperi a aprovizionări cu petrol din Orientul Mijlociu. Confruntați cu refuzul iranian de înceta atacurile, președintele Reagan a ordonat ca toate vasele petroliere kuweitiene să fie trecute sub pavilion american și să beneficieze de escortă militară americană. (Palmer 1993: 118)

Importanța Doctrinei Carter pentru politica externă americană a devenit din nou evidentă în anul 1990, când forțe militare irakiene au invadat Kuweitul, părând să constituie o amenințare pentru Arabia Saudită, principalul producător și exportator de petrol de la acea vreme. Ca răspuns la această amenințare, președintele George H. W. Bush a declarat, într-o emisiune televizată în care anunța începutul primului război din Golf, că asigurarea nevoilor energetice americane este principala motivație pentru decizia de a folosi forța armată în interesul soluționării crizei generate de Saddam Hussein. (New York Times 1990) În ciuda declarațiilor ulterioare, în care oficialii americani au invocat motive precum eliberarea Kuweitului, distrugerea armelor de distrugere în masă sau nevoia descurajării acțiunilor de agresiune, o analiză atentă a împrejurărilor conflictului relevă că administrația Bush a văzut operațiunea furtună în deșert ca o manifestare a Doctrinei Carter: înlăturarea unei amenințări la adresa Arabiei Saudite și, implicit, la adresa aprovizionării cu petrol din Orientul Mijlociu. (Woodward 1991: 225)

Primul război din Golf a avut drept rezultat eliberarea Kuweitului și slăbirea regimului lui Saddam Hussein. Însă dictatorul irakian a rămas la putere în ciuda sancțiunilor economice impuse de SUA prin Consiliul de Securitate al ONU, continuând să reprezinte o amenințare la adresa stabilității regiunii. Astfel, la 12 ani de la încheierea operațiunilor primului război din Golf, președintele George W. Bush a ordonat invadarea Irakului, într-o încercare declarată de schimbare a regimului, motivată la vremea respectivă de amenințarea reprezentată de armele de distrugere în masă irakiene, precum și de nevoia promovării, prin orice mijloace, a valorilor democratice.

Desfășurarea ostilităților din Irak a expus ca nefondate motivațiile legate de o presupusă colaborare cu al-Qaeda a lui Saddam Hussein, sau de prezența armelor de distrugere în masă pe teritoriul irakian. În fapt, singura motivație care a rezistat criticilor administrației Bush a fost aceea legată de asigurarea stabilității și controlului asupra regiunii Orientului Mijlociu. „Dacă am fi alungați din Iak,” arăta președintele Bush la 13 septembrie 2007, “extremiști de toate categoriile ar fi încurajați. […] Iranul ar beneficia de pe urma haosului creat și ar accelera procesul de obținere a armelor nucleare și, implicit, a hegemoniei regionale. Extremiștii ar putea controla o parte importantă resurselor energetice globale.” (White House 2007) Această declarație ar putea sugera că, într-o anumită măsură, invazia americană a Irakului constituie o extensie a Doctrinei Carter în era terorismului global.

Același tip de motivație ar putea fi folosit de SUA pentru justificarea unei invazii a Iranului. Deși principalul argument subliniat de Washington în relația cu Teheranul îl constituie program Iranian de înarmare nucleară, oficialii americani sunt deopotrivă îngrijorați că Iranul ar putea pregăti operațiuni de obstrucționare a traficului petrolier prin strâmtoarea Hormuz, prin minarea acesteia sau prin atacarea cu rachete a vaselor petroliere. (Katzman 2003) Pentru a descuraja astfel de acțiuni, administrația Bush a desfășurat manevre militare complexe în Golful Persic, dublate de avertizarea Teheranului în privința consecințelor unei încercări de obstrucționare a traficului maritime prin strâmtoarea Hormuz.

Decizia SUA de a folosi, la nevoie, forța armată pentru a asigura securitatea aprovizionării cu petrol a rămas o trăsătură statornică a politicii externe americane de-a lungul deceniilor. Această orientare cardinală a Washington-ului a intrat însă într-un con de umbră o dată cu cea de-a doua administrație Obama. Un complex de factori, care țin de doctrina pivotului spre Asia, epuizarea disponibilității SUA de a interveni în plan internațional, dar și de evoluții regionale precum alegerea moderatului Rouhani în fruntea statului iranian a contribuit la diminuarea angajamentului Statelor Unite privind sprijinirea, cu orice preț, a Arabiei Saudite. Situația extrem de complexă din Orientul Mijlociu, cu prezența unor conflicte armate în Siria și Irak, precum și escaladarea situației din complexul israelo-palestinian, fac necesară o implicare internațională credibilă și robustă în regiune. Un rol central al SUA ar fi de natură a sprijini aplanarea acestor conflicte. Nu este clar, în acest moment, în ce măsură Washington-ul păstrează disponibilitatea de a angaja resurse diplomatice sau militare în scopul stabilizării regiunii și securizării accesului la resursele de hidrocarburi. Astfel, în contextul în care SUA va redeveni, după câteva decenii, un exportator de petrol și gaze naturale, o renunțare la Doctrina Carter ar putea avea efecte nefaste asupra statelor din regiune și implicit asupra securității energetice a statelor importatoare.

Globalizarea luptei pentru accesul la resurse

Deși Orientul Mijlociu rămâne principala regiune strategică din punct de vedere al localizării resurselor de hidrocarburi, în ultimii ani se constată apariția unor alte zone de interes strategic pentru statele importatoare de resurse energetice. Diversificarea surselor de aprovizionare cu petrol și gaze naturale a fost reflectată prin afirmarea unor zone precum Marea Caspică sau Africa de vest drept regiuni cheie în ceea ce privește extracția de hidrocarburi. Preocuparea SUA pentru aceste regiuni a devenit evidentă în decursul anilor 90, fiind ilustrată prin politica dusă de președintele Clinton pentru securizarea resurselor din Marea Caspică. În acea perioadă, statele producătoare de petrol din zonă, precum Azerbaidjan sau Kazakhstan, căutau noi debușee pentru vastele lor resurse energetice, însă nu dispuneau de mijloacele pentru transportarea acestor resurse către potențialii clienți din vestul Europei și SUA, toate conductele existente la acea dată tranzitând Rusia. De asemenea, țările caspice aveau probleme serioase cu minoritățile etnice și mișcările de dizidență internă.

Pentru a rezolva problema rutelor de tranzit, președintele Clinton a agreat construcția conductei Baku – Tbilisi –Ceyhan, dublată de asistență militară menită a ajuta statele din regiune să își întărească forțele armate. Ajutorul militar american a debutat în 1997, în același timp cu demararea unei serii de exerciții militare comune ale trupelor SUA cu armatele țărilor din regiune. Prin aceste acțiuni, Clinton a folosit o strategie similară cu cea utilizată în relația cu Orientul Mijlociu, semnalând disponibilitatea americană de a implica resurse militare în securizarea zăcămintelor energetice din regiunea Caspică.

În fapt, legăturile create de Clinton au fost mai târziu folosite de George W. Bush pentru a facilita intervenția militară din Afganistan. Aceasta a dus la o implicare mai accentuată a forțelor americane în regiune, reflectată implicit la nivelul ajutorului militar oferit statelor din Caucaz și Asia Centrală. Motivația energetică rămâne unul dintre principalii factori strategici din spatele relației privilegiate cu aceste state, după cum o relevă un document intern al Departamentului de Stat American, redactat în 2005: „Interesele naționale americane în Azerbaidjan sunt motivate de relațiile bilaterale extrem de puternice, în special la nivelul luptei împotriva terorismului și asigurării securității energetice a S.U.A.” (Department of State 2003) În Kazahstan, Statele Unite a colaborat cu Astana în vederea modernizării bazei americane de la Atyrau, aflată în proximitatea câmpului petrolier Kashagan. Scopul acestei baze militare era acela de a găzdui o forță de intervenție rapidă kazahă, având drept obiectiv principal “contracararea riscului reprezentat de terorism pentru principalele platforme petroliere.” (Nichol 2002: 3)

Implicarea militară americană în Africa s-a produs în perioada președinției lui George W. Bush. Deși prezența militară a SUA pe continentul african este mai puțin vizibilă decât cea din Asia Centrală, importanța crescândă a petrolului african în ecuația energetică mondială a dus la creșterea implicită a relevanței strategice africane.

În acest context, relația dintre SUA și Africa urmează aceiași pași dictați de Doctrina Carter, în special în ceea ce privește acordarea de asistență militară și exerciții comune, o abordare care facilitează crearea de legături strânse cu elitele militare regionale. Ajutorul militar acordat țărilor producătoare de petrol din Africa urmează atât canale bilaterale, reprezentate de asistență acordată fiecărei țări în parte, cât și multilaterale, prin intermediul inițiativelor de securitate regională. Angola și Nigeria sunt principalii beneficiari ai ajutoarelor bilaterale, primind, împreună, 180 milioane de dolari între 2004 și 2006. Aceste sume au inclus transferul de armament și echipament militar prin intermediul programului Foreign Military Sales (FMS) și Foreign Military Sales Financing (FMF), împreună cu ajutor specializat acordat personalului militar angolez și nigerian prin intermediul programului International Military Education and Training (IMET). (Department of State 2001: 195)

Principalii donatori internaționali sunt conștienți de provocările reprezentate de prezența resurselor energetice în statele beneficiare, în special în ceea ce privește rolul acestor resurse în stimularea apariției unei situații de instabilitate politică sau a conflictelor cu facțiuni rebele. De aceea, un obiectiv principal al programului de ajutor american a fost acela de a îmbunătăți capacitatea Nigeriei de a răspunde amenințărilor reprezentate de insurgența din Delta Nigerului, tradus prin alocarea a 30 de milioane de dolari pentru forțele de securitate nigeriene între 2005 și 2007.

În februarie 2007, Statele Unite a decis constituirea unui comandament militar în Africa, numit AFRICOM, cu scopul de a asigura o mai bună coordonare a programului de sprijin militar și de a facilita implicarea forțelor americane în rezolvarea conflictelor la nivelul continentului african. Deși prezența petrolului în regiune nu se numără printre justificările oficiale avansate de administrația Bush pentru înființarea AFRICOM, este dincolo de îndoială faptul că autoritățile de la Washington sunt conștiente de pericolul violențelor din Delta Nigerului pentru securitatea energetică globală.

Puțini analiști recunosc existența unei disponibilități americane de a se implica direct în rezolvarea acestor probleme. Însă faptul că SUA este deja implicată, indirect, în operațiuni de contra-insurgență, nu exclude o escaladarea viitoare a acestor conflicte, cuplată cu o creștere a importanței strategice a Africii pentru statele Unite.

Competiția sino-americană

Precedenta secțiune a realizat o prezentare succintă a modului în care Statele Unite a înțeles să utilizeze forța armată pentru a securiza resursele energetice strategice pentru economia SUA. Bineînțeles, astfel de acțiuni nu constituie, în sine, un risc la securitatea energetică globală. În fapt, obiectivul lor este acela de a spori securitatea aprovizionării cu hidrocarburi, iar rezultatele pot fi considerate în cel mai rău caz ambigue. Mai mult, astfel de acțiuni nu sunt de natură să ridice probleme grave de securitate într- lume unipolară, în care dominația militară a SUA rămâne una incontestabilă.

Însă, în ultimii ani, hegemonia americană suferă un proces de erodare, SUA nemaifiind singurul stat care acționează proactiv, utilizând inclusiv mijloace militare, în vederea asigurării securității energetice. Principalul rival geopolitic pentru SUA este China, care a adoptat, în ultima perioadă, o politică de oferire de ajutoare militare principalilor săi furnizori energetici. Deși Beijingul nu deține capabilitățile și resursele care să îi permită un angajament comparabil cu cel al SUA, strategia Chinei pare să vizeze atingerea unei parități cu Washingtonul în ceea ce privește amploarea ajutoarelor militare oferite terților.

Asertivitatea globală a Chinei în ceea ce privește securizarea surselor de aprovizionare cu energie creează riscul unei atitudini competitive față de Washington, cu potențialul de a da naștere, pe termen lung, unei confruntări deschise care ar putea destabiliza sistemul internațional. Militarizarea politicii energetice chineze se manifestă cel mai pregnant în Africa și Asia Centrală. Beijingul a început să fie implicat în operațiuni de livrare de armament și servicii militare producătorilor africani în anul 1996, când a achiziționat pachetul majoritar de acțiuni al Greater Nile Petroleum Operation Company, principalul producător din Sudan. În acea perioadă, Sudanul se confrunta cu o insurecție armată a forțelor rebele din sudul țării – regiune care găzduiește majoritatea câmpurilor petrolifere ale țării – având nevoie urgentă de armament și tehnică militară. În urma refuzului țărilor vestice de a oferi resursele necesare, regimul de la Khartoum și-a îndreptat atenția asupra Beijingului, care a dovedit mai multă deschidere față de nevoile Sudanului. Pentru a securiza recent dobânditele câmpuri petroliere din sudul Sudanului, China a oferit regimului de la Khartoum cantități însemnate de armament modern, care a fost folosit de acesta din urmă pentru a duce o campanie de exterminare împotriva rebelilor din sudul țării. (Human Rights Watch 2003) Guvernul sudanez a încheiat, între timp, un acord de încetare a focului cu forțele rebele, concentrându-se pe suprimarea insurgenței din regiunea Darfur – desigur, folosind armament importat din China. (Reeves 2006)

O dată cu accentuarea dependenței chineze de importurile din Africa, Beijingul a întărit legăturile militare cu regimurile politice din țările producătoare. Astfel, în 2005, când firmele chineze au participat la primele licitații pentru operarea câmpurilor petroliere nigeriene, Beijingul a promis forțelor aeriene nigeriene – probabil la prețuri speciale și în sistem de leasing – douăsprezece avioane multirol F-811M, împreună cu numeroase vedete rapide pentru apărarea cursurilor de apă din Delta Nigerului. (Mahtani 2006) În același timp, o firmă producătoare de muniție din China, China North Industries Corporation, a realizat o investiție majoră în principala companie de armament din Nigeria, Defense Industries Corporation of Nigeria. (Rabiu 2005)

China furnizează armament și muniție unui număr de alte state producătoare de petrol din Africa. Ca și în cazul SUA, ajutorul militar chinez este însoțit de programe de antrenare a forțelor armate locale, exerciții militare comune și programe de partajare a datelor obținute de serviciilor secrete. (Amnesty International 2006) Prezența simultană în Africa a Statelor Unite și Chinei ridică riscul apariției unei competiții în ceea ce privește furnizarea de armament țărilor din regiune.

În regiunea Caspică și în Asia Centrală, China a ezitat să se implice în mod vizibil din calitatea de furnizor de armament pentru a nu da impresia unor pretenții imperiale într-o regiune aflată în sfera de influență a Rusiei. Canalul preferat al Beijingului în această zonă geografică l-a constituit Organizația de Cooperare Shanghai (SCO), o inițiativă regională lansată, cu sprijinul Chinei, în anul 1996. Din SCO mai fac parte Kazahstan, Kirgizstan, Rusia, Tadjikistan și Uzbekistan. Creată cu obiectivul inițial de a întări cooperarea regională în ceea ce privește operațiunile anti-teroriste și de a sprijini securitatea frontalieră în Asia Centrală, SCO a devenit o organizație de securitate regională robustă, cu o atitudine vădit anti-americană. (Gill și Oresman 2003: 5-8) O ilustrare a acestei atitudini a constituit-o declarația membrilor SCO care, în urma summit-ului din 2005, au cerut SUA să părăsească bazele militare din regiune. (Chivers 2005)

Creșterea dependenței Chinei de resursele energetice din Asia Centrală a adus cu sine un rol central al SCO în politica externă și de securitate a Beijingului. Importanța crescândă a SCO pentru obiectivele politici de securitate chineze s-a manifestat, printre altele, prin suplimentarea alocării fondurilor destinate acestei organizații, fapt care s-a materializat printr-un ritm accelerat al exercițiilor militare comune și prin livrarea de armament chinez către republicile din Asia Centrală. (Gill și Oresman 2003: 20)

Până în prezent, eforturile Chinei îndreptate spre protejarea resurselor de energie s-au limitat la livrarea de armament și servicii de suport militar țărilor producătoare. Departamentul Apărării al SUA (DoD) a semnalat pregătiri din partea Beijingului pentru a putea desfășura operațiuni militare de protejare a accesului la resursele energetice, de tipul celor realizate de Statele Unite. „Dependența Chinei de importuri de energie din surse externe a afectat strategia și politicile acesteia într-un număr de aspecte semnificative,” a arătat DoD în ediția 2008 a raportului său intitulat Military Power of the People’s Republic of China. În pofida faptului că oficialii chinezi au luat în considerare nevoia de a proteja mai bine accesul la sursele externe de energie, se arată în raport, Beijingul nu dispune, încă, de capabilitățile necesare pentru a îndeplini acest obiectiv. Cu toate acestea, „liderii chinezi urmăresc eliminarea acestui handicap” prin obținerea unui spectru larg de “capabilități de proiecție a puterii cu rază de acțiune extinsă”, acestea incluzând portavioane și vase de suport, rachete cu rază lungă de acțiune, forțe expediționare și baze militare în țările producătoare. (Department of Defense 2008: 10)

În cazul în care China continuă această politică, nu este exclusă o situație în care eforturile Beijingului de a asigura accesul la sursele de energie situate peste hotare ar intra în conflict cu acțiunile similare ale SUA, conducând la o confruntare directă dintre cele două state. Un astfel de rezultat nu ar fi urmare a unor eforturi deliberate a vreuneia dintre părți de a provoca un conflict, ci mai degrabă consecința nedorită a unei escaladări militare într-o situație de conflict regional care pune în pericol interesele ambelor părți, cauzând desfășurarea de forțe militare în zonă și implicit izbucnirea unui conflict pe scară largă. După cum am putut observa din analizele anterioare, există mai multe cauze imediate a unui conflict regional, iar numărul acesta ar putea crește în anii următori. La acestea se adaugă creșterea cererii de resurse a marilor puteri, cuplată cu propensitatea crescândă a acestora de a se baza pe forță pentru a securiza accesul la petrol din țări structural instabile.

Politici necooperante ale exportatorilor

Acest termen va fi folosit pentru a denumi categoria de politici cunoscută de regulă în literatura de specialitate sub numele de naționalism al resurselor. Motivul pentru care am decis substituirea acestui termen cu cel de politici necooperante este fundamentat de dorința de a elimina un anumit grad de subiectivitate inerent. Folosirea atributului naționalist pentru a denumi politici ale exportatorilor orientate către conservarea resurselor poate induce în eroare cititorul. O astfel de decizie ar putea fi rezultatul opțiunii raționale a statului de producător de a dobândi de echilibra pe termen lung veniturile din exporturi și nu a unei gândiri naționaliste.

Politicile necooperante pot fi definite ca fiind orice fel de decizie impusă de autorități care are efectul de a altera funcționarea normală a piețelor, având un impact negativ asupra pieței globale a petrolului, de regulă prin restricționarea producției sau a exporturilor. Acestea sunt reflectate într-una din următoarele tipuri de acțiuni: interzicerea accesului la resurse al companiilor internaționale; restricționarea accesului la anumite categorii de jucători; constrângerea voluntară a ritmului explorării, exploatării și exportului (de ex. în sensul conformării cu cotele stabilite de OPEC).

Putem identifica trei cauze ale politicilor necooperante ale statelor exportatoare: economice, ideologice, și derivate din interesul național. Cele trei cauze pot coincide în anumite ocazii; ele nu se exclud reciproc. Deciziile motivate de factori economici, ca și cele care sunt fundamentate în interesul național, pot fi considerate ca fiind raționale, în sensul intenției de a aduce rezultate pozitive pentru statul în cauză. De multe ori, însă, vorbim de decizii generate de fundamentate ideologice iraționale, care au darul de a dăuna interesul național al statului exportator.

O restrângere radicală și bruscă a nivelului producției unui stat exportator de petrol este rareori rezultatul unei decizii voluntare a țării în cauză. Mai mult, nu decurge niciodată dintr-un calcul rațional. Ținând cont de caracterul lichid al pieței globale de petrol, încetarea exporturilor poate fi văzută ca o opțiune nucleară pentru acele foarte puține state care sunt producători mari, în sensul că pot influența prețul global al petrolului. Pentru toți ceilalți, o astfel de acțiune nu are niciun sens, din punct de vedere economic sau din alte considerente.

O manifestare extremă a politicilor necooperante o constituie interzicerea explorării resurselor petroliere, din motive strategice sau de mediu, printr-o decizie a guvernului central sau ca un rezultat al opoziției la nivel local. Un exemplu de astfel de comportament l-au reprezentat restricțiile impuse de guvernul SUA asupra exploatării petrolului din zăcămintele offshore, în urma accidentului platformei Deepwater Horizon.

O abordare mai des întâlnită o constituie restricționarea accesului la resurse pentru o anumită categorie de actori, fie prin acordarea de exclusivități către companiile petroliere naționale, fie prin adoptarea de politici intervenționiste care anulează avantajul competitiv al actorilor privați străini. Restrângerea accesului companiilor internaționale petroliere reflectă dorința statului producător de a-și maximiza redevențele obținute în urma exploatării petrolului, erodând sau negând veniturile actorilor străini. Guvernele mai pot decide să naționalizeze industriile petroliere, eliminând actorii privați și creând în locul așa-numiți campioni naționali.

Naționalizarea companiilor petroliere. Până în anul 1970, majoritatea rezervelor de petrol la nivel global era controlată de un număr redus de companii petroliere internaționale cu capital privat. Astăzi, firmele ca Exxon, Chevron sau Royal Dutch Shell rămân în topul celor mai mari producători de energie la nivel global, însă mai dețin doar 3% din producția de petrol și gaze la nivel global. Aceasta se datorează faptului că, în deceniile trecute, guvernele statelor exportatoare au luat măsuri sporite de a limita puterile acestor companii, mergând până la naționalizarea câmpurilor petrolifere și crearea unor monopoluri de stat. În prezent, companiile petroliere naționale, cu capital de stat, au în exploatare mai mult de 80% din rezervele de petrol la nivel global, 14% fiind operate în regim de parteneriat între multinaționalele private și companiile de stat. Rezultatul este că "firmele multinaționale de petrol au devenit simpli spectatori care trebuie să se mulțumească cu rolul de partener junior, sau să se reinventeze ca jucători în segmente de nișă înalt specializate.” (Erste 2011: 21)

Politicile de conservare pot avea și ale un impact negativ asupra pieței globale a petrolului, ducând la creșteri ale prețului și afectând consumatorul final. În practică, țările OPEC au derulat programe de gestionare a ofertei în mod curent, restricționând producția în funcție de cote auto-impuse.

Aceste politici derivă în general din dorința de a menține prețurile petrolului la un nivel sustenabil din punctul de vedere al producătorilor, prevenind totodată o ofertă excesivă de natură a prăbuși prețul. Restricțiile asupra producției pot rezulta în urma dorinței statului exportator de a-și extinde fluxul veniturilor pe o perioadă mai îndelungată. Ceteris paribus, este de așteptat ca producătorii să-și restrângă producția în condiții de prețuri scăzute și să exporte o cantitate mai mare de petrol în condițiile unei piețe strânse a petrolului, sau atunci când prețurile sunt la un nivel excesiv de mare.

O altă manifestare a politicilor necooperante o constituie tendința de a favoriza consumatorii interni în fața statelor importatoare. Restricțiile voluntare asupra exporturilor pot urmări asigurarea unui acces abundent la produse petroliere la nivel intern, garantând astfel un preț minim. În realitate, majoritatea statelor producătoare de petrol au implementat astfel de politici, oferind produse petroliere derivate la prețuri subvenționate masiv. Acesta este și motivul, de altfel, pentru care statele din Orientul Mijlociu au cel mai mare consum de petrol pe cap de locuitor. Astfel de politici au rolul de a descuraja eficiența energetică și de a crește în mod artificial consumul intern. Ele pot fi însoțite de limitări ale nivelului exporturilor, fie prin tarife, decizii politice de a nu construi infrastructura de export adecvată, sau prin reglementări care cer producătorilor să livreze o cotă minimă de produse pentru consum intern.

Cele trei manifestări ale politicilor necooperante sunt interconectate. De cele mai multe ori, acestea se leagă de decizia de a favoriza companiilor petroliere naționale în fața multinaționalelor private. Companiile de stat oferă statelor producătoare un vehicul convenabil pentru implementarea politicilor privind producția, eliminând tensiunea inerentă între prioritățile guvernamentale și cele ale companiilor petroliere internaționale.

Problema lipsei de cooperare a statelor producătoare a căpătat o importanță crescută în condițiile în care companiile naționale dețin o majoritate largă a resurselor petroliere. Decizia privind utilizarea resurselor se mută din terenul actorilor privați în cel al actorilor guvernamentali, politicul urmând să joace un rol însemnat în opțiunile de alocare a producției.

Această situație crește potențialul de risc într-un număr de modalități. În primul rând, companiile petroliere naționale pot dezvolta o tendință de a favoriza o epuizare lentă a resurselor, impunând limitări asupra producției dincolo de cele dictate de piață. În cazul unei acțiuni concertate la nivel global, materializarea unei astfel de acțiuni ar putea duce, într-un scenariu pesimist, la strangularea ofertei globale.

Companiile petroliere naționale pot restricționa în mod artificial oferta și ca o modalitate de a “extrage concesii politice” din partea statelor importatoare. (Roller et al. 2000) Acest tip de comportament este cel mai eficient atunci când statele consumatoare sunt legate de producători prin intermediul unei magistrale de transport, sau atunci când rafinăriile acestora sunt optimizate pentru a procesa un anumit tip de țiței care poate fi furnizat doar de unul sau de câțiva furnizori.

Un alt factor de risc este constituit de faptul că firmele petroliere de stat nu dețin întotdeauna echipamentul, expertiza și experiența care să le permită să atingă un nivel optim de extracție, să realizeze lucrările de mentenanță necesare sau să rezolve defecțiuni tehnice complexe. În anumite cazuri, ele nu dețin nici resursele umane necesare pentru extinderea bazei de producție sau explorarea de noi zăcăminte de hidrocarburi. Această problemă a fost ilustrată într-o manieră elocventă de grevele din 2003 care au afectat compania PDVsa în Venezuela. În acest caz, concedierea în masă a unui număr mare de greviști a generat dificultăți majore în menținerea nivelului producției de petrol. (Erste 2011: 21)

Creșterea importanței producători petrolieri din afara OPEC, care se comportă de o manieră mai slab coordonată decât membrii cartelului, dă naștere unui set mai mare de jucători independenți în piața globală a petrolului. Împreună cu o tendință pe termen lung vizând favorizarea companiilor naționale de petrol, aceasta ar putea duce la o decuplare a deciziilor de producție de la imperativele pieței. Mai mult, un număr din ce în ce mai mare de actori duce la o creștere a riscului de producere a unor crize concomitente, cu efecte dificil de estimat asupra pieței globale a petrolului.

2.3 Incertitudine decizională

Incertitudinea decizională poate fi definită ca rezultatul unor evoluții din statele exportatoare în măsură să genereze un risc semnificativ asupra politicilor de producție și export. Această situație poate surveni ca urmare a unor condiții proprii statului producător sau ca rezultat al factorilor de risc prezentați în celelalte secțiuni ale acestui capitol. Există o relație de interdependență ambivalentă între factori de risc precum competiția geopolitică și violența armată și incertitudinea decizională. Astfel, acțiunea principalelor puteri poate genera un proces de tranziție internă la nivelul statelor producătoare, la fel cum aceasta poate veni ca rezultatul unor conflicte violente. În egală măsură, procesul de tranziție poate avea forme violente de manifestare sau juca un rol în alterarea mediului geopolitic. În cele ce urmează, vom izola această variabilă pentru a înțelege mai bine resorturile prin care impredictibilitatea mediului decizional în statele producătoare poate constitui un risc la adresa securității energetice.

Un mediu politic și de reglementare stabil este un factor cheie în securitatea energetică, având darul de a genera așteptări din partea consumatorilor privind evoluția viitoare a producției, favorizând stabilitatea prețurilor și generând investiții private adecvate în infrastructură de producție. În mod contrar, lipsa unei perspective privind viitorul evoluției producției în statele exportatoare are un impact negativ asupra pieței globale a petrolului, generând volatilitate și ducând la anularea proiectelor de investiții necesare pentru mentenanța, înlocuirea sau extinderea facilităților de producție și transport.

Incertitudinea decizională poate apărea ca rezultat a instabilității politice, atunci când schimbări iminente sau în curs de desfășurare în structura de putere a statului exportator generează riscul unei schimbări semnificative în politicile de producție și export. Poate surveni și ca urmare a unui sistem decizional autoritar, opac sau arbitrar, întâlnit adesea în regimurile rentiere, precum și din procese constituționale tipice pentru democrații și din tranziții extra-constituționale precum lovituri de stat sau revoluții (Luciani 2011: 16) O manifestare cu caracter extrem a instabilității politice o constituie cazul statelor eșuate sau anomice, în care autoritatea centrală se prăbușește, generând haos politic.

Potrivit lui Luciani (2011: 16), diferența între impactul tranzițiilor constituționale și a celor extra-constituționale asupra furnizării petrolului este una minoră. Măsura în care schimbările politice se conformează normelor legale în vigoare nu constituie o cauză, ci mai degrabă un indicator al incertitudinii politice. Deși contraintuitiv, evenimentele din ultimii ani au ilustrat faptul că noile democrații pot fi mai dispuse să adopte politici restrictive sau naționaliste în ceea ce privește exporturile de hidrocarburi decât regimurile autoritare. (Luciani 2011: 19)

O indicație utilă a probabilității apariției incertitudinii politice o constituie polarizarea politică a statului exportator. Schimbările politice radicale au un potențial mai crescut în statele cu o opoziție activă și militantă care este în mod fundamental opusă obiectivelor și metodelor puterii. Opoziția se poate exprima atât într-un cadru constituțional, prin încercările de a convinge votanții printr-o campanie pașnică, cât și prin acțiuni subversive având scopul de a răsturna regimul aflat la putere.

EIA a identificat zece cazuri în care instabilitatea politică a dus la schimbări notabile în politicile de export ale exportatorilor (Luciani 2011: 36) Acestea vor fi analizate în detaliu în capitolul următor, însă este important de notat, în context, că doar două dintre crizele majore de furnizare – naționalizarea resurselor petroliere din Iran, în 1951, și revoluția islamică din aceeași țară – au fost generate de astfel de evenimente, în timp ce restul de 8 exemple de schimbări politice au avut un impact pozitiv asupra nivelului producției.

Motivele pentru incidența scăzută a șocurilor de furnizare rezultate ca urmare a incertitudinii decizionale sunt multiple. Politicile de producție expansioniste urmate de regimurile instalate în urma unei tranziții de putere rezultă din intenția noilor guvernanți de a maximiza nivelul redevențelor pe termen scurt în scopul folosirii veniturilor pentru a obține beneficii pentru clientelă, a loializa populația și a-și asigura sprijinul structurilor de forță ale statului. Mai mult, noua putere poate favoriza o politică de natură a asigura relații de colaborare cu statele importatoare, în scopul asigurării de know how și echipamente pentru facilitățile de producție și transport. În fapt, putem spune că opțiunea rațională a unui regim venit la putere este aceea de a continua exporturile la un nivel mai mare sau egal cu cel stabilit de predecesorul său.

Nu poate fi exclusă însă posibilitatea ca instabilitatea politică să afecteze lanțul de aprovizionare. Decizii fundamentate ideologic luate de noile regimuri pot duce la restricționarea exporturilor sau la impunerea de embargouri, așa cum exemplele prezentate în secțiunile precedente au demonstrat-o. Astfel de scenarii negative pot fi imaginate în state din regiunea eurasiatică, unde natura opacă a procesului decizional nu oferă indicii credibile importatorilor cu privire la motivele care fundamentează anumite opțiuni politice.

Lecțiile primăverii arabe pentru piața petrolului

Efectele instabilității politice prelungite asupra pieței petrolului au fost ilustrate de valul de revoluții care a cuprins lumea arabă în prima jumătate a anului 2011. Instabilitatea politică din Egipt, Yemen, Libia, Iordania, Tunisia, Bahrein și Iran, împreună cu temerile privind apariția unor mișcări similare în state cheie precum Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite, a cauzat un grad ridicat de incertitudine pe piața internațională a petrolului. Cum se întâmplă adeseori în astfel de cazuri, comercianții au încercat să diminueze riscul ridicând prețurile. Însă axioma conform căreia marja de producție a Arabiei Saudite nu permite crearea unei situații de penurie în piața globală a petrolului a rezistat testului Primăverii Arabe.

Acest fapt este cu atât mai relevant ținând cont de importanța regiunii în piețele globale ale petrolului: înainte de revoluțiile arabe, producția la nivelul MENA era de 30 de milioane de barili pe zi, dintre care mai mult de 21 de milioane destinați exporturilor (Erste 2011). Deși Egiptul nu este un producător semnificativ, faptul că oleoductul Sumed și Canalul Suez, aflate pe teritoriul acestui stat, sunt tranzitate de 4,5 milioane de barili în fiecare zi, face din acest stat un jucător cheie în piața petrolului. În acest caz, scenariul pesimist al incapacitării acestor rute de tranzit a fost evitat. La fel s-a întâmplat și în cazul Algeriei, un stat care produce 1,27 milioane de barili pe zi dintr-o varietate extrem de prizată la nivelul rafinăriilor europene.

În mod contrar, criza din Libia a generat o presiune semnificativă asupra pieței petrolului. Înainte de războiul civil, Libia producea aproximativ 1,7 milioane de barili pe zi, reprezentând 1,8% din producția globală de petrol. Conflictul militar din această țară a redus drastic exporturile Libiei, ceilalți producători având dificultăți în a compensa această scădere din cauza fungibilității relativ scăzute a petrolului libian.

În ciuda dominoului evoluțiilor din regiunea Orientului Mijlociu și a Africii de Nord, situația regională nu s-a apropiat de cel mai pesimist scenariu. Modul în care au evoluat evenimentele în această regiune a permis în egală măsură ilustrarea riscurilor existente și a celor care au fost evitate. În acest caz, cel mai pesimist scenariu posibil ar fi putut implica o prezență concomitentă a următorilor factori:

închiderea Canalului Suez de către un guvern naționalist;

impact sever asupra exporturilor Libiei și Algeriei, ducând la o penurie a varietății de petrol dulce produs de aceste două state;

tulburări politice majore și restricții drastice asupra producției în Iran sau, mai grav, în Arabia Saudită.

Deși putem presupune că unele din evenimentele descrise mai sus au fost prevenite de elemente de siguranță în tabloul de bord regional precum prezența trupelor americane pe teritoriu saudit sau acțiuni militare ale puterilor occidentale de redeschidere a Canalului Suez, un alt set de elemente, precum o afectare severă a exporturilor Algeriei, ar fi putut să se producă cu ușurință în alte circumstanțe.

Primăvara Arabă a fost un test de stres util pentru piața globală a petrolului, demonstrând siguranța disponibilității fizice a petrolului în aproape orice condiții. Răspunsul piețelor petroliere a validat presupunerea că panica și volatilitatea prețurilor subsecventă rămâne cea mai mare amenințare la adresa securității aprovizionării, atât pentru statele importatoare cât și pentru producători. Volatilitatea poate fi cauzată în egală măsură de competiția pentru resurse cu piețele emergente ca de conflictul armat sau politicile radicale ale statelor exportatoare.

Un factor de risc demn de semnalat, în acest context, îl constituie regimurile (semi) autoritare din statele OPEC. Până de curând, stabilitatea acestora a fost un fapt evident, însă evoluțiile din 2011, grupată sub titulatura de primăvară arabă, au dat semnalul pentru un val de schimbări sociale și politice în întregul Orient Mijlociu, punând sub semnul întrebării viitorul regimurilor existente în majoritatea statelor din regiuni și generând incertitudine inclusiv în ceea ce privește politicile de export ale acestora. Trebuie spus, totuși că, în afară de Irak și Libia, instabilitatea s-a manifestat în țări care nu sunt exportatori majori de hidrocarburi. Acest lucru nu este neapărat unul întâmplător, putând fi corelat cu controlul pe care îl conferă asupra societății veniturile din redevențele petroliere în state patrimoniale precum Arabia Saudită.

Putem concluziona că probabilitatea incertitudinii politice în cadrul principalelor state exportatoare este mai mică decât în celelalte țări ale Orientului Mijlociu. O excepție majoră o constituie Irakul, unde avansul grupării teroriste ISIS vine să adauge un strat de incertitudine situației deja complicate a relației dintre Bagdad și guvernul autonom al Kurdistanului.

2.4 Concluzii

Acest capitol a realizat o clasificare a a evenimentelor și proceselor asociate riscului politic. Am distins între trei categorii principale de factori de risc – violența armată, competiția geopolitică și incertitudinea decizională –, analizându-le prin prisma a trei întrebări principale: care sunt cauzele care le generează, cum se manifestă acestea și care este impactul asupra securității energetice a statelor importatoare.

Prima concluzie care se desprinde din acest demers este aceea că mediul politic și de securitate internațional este unul profund interdependent. Un corolar al acestei observații este aceea că factorii de risc prezentați în acest capitol sunt la rândul lor interconectați. Cele două diagrame de mai jos prezintă măsură în care aceștia se pot manifesta în corelare.

Violența armată poate rezulta ca urmare a unui proces de incertitudine decizională, asociat tranzițiilor de putere, la fel cum instabilitatea generată de acest din urmă proces poate lua forme violente.

Competiția geopolitică între principalele state importatoare poate duce la o implicare directă în procesele politice și securitare ale statelor producătoare, ducând la încurajarea unor procese de tranziție politică și în generarea sau alimentarea unor acte de violență armată. Nu este exclusă nici posibilitatea ca ambele rezultate să fie generate, chiar și simultan.

Observațiile de mai sus nu știrbesc din valoarea analitică a fiecărui concept. Intenția acestui capitol a fost aceea de a ordona și structura observațiile existente în literatura de specialitate, generând o perspectivă teoretică utilă pentru analiza studiilor de caz care vor fi prezentate în capitolul următor.

Cea de-a doua concluzie care se poate desprinde din analiză se referă la incidența crescută a riscurilor politice în țările producătoare de hidrocarburi. Existența unor resurse energetice semnificative pe teritoriul unei țări constituie un magnet pentru organizații teroriste, criminale sau separatism. Competiția internă pentru monopolizarea acestor resurse este adesea alimentată de existența unor regimuri politici autoritare, care se folosesc de resursele obținute din exporturile de hidrocarburi pentru a forma state rentiere, bazate pe puterea absolută a unei elite politice restrânse. Putem afirma, deci, că resursele energetice generează slabă guvernare, instabilitate și conflict.

Din punct de vedere geopolitic, folosirea forței militare de către principalii importatori, în scopul securizării resurselor energetice, constituie o sursă de risc politic pe termen lung. Acest lucru este datorat emergenței unui număr de consumatori majori, cu precădere China, care riscă să fie antrenați într-o competiție geopolitică care are potențialul de a destabiliza sistemul internațional.

Riscul competiției geopolitice, precum și a conflictelor regionale asupra zăcămintelor energetice situate în regiuni de graniță, sunt exacerbate de insuficiența cadrului legal internațional care să reglementeze un acces echitabil la resurse energetice. Așa cum dreptul maritim generează ambiguități în ceea ce privește dreptul statelor de a exploata resurse în regiuni disputate cu state vecine, la nivel global, accesul la resurse energetice este unul anarhic, în care puterea politică, militară, precum și resursele de influență constituie factori hotărâtori, în detrimentul normelor și reglementărilor multilaterale, în ceea ce privește accesul la resurse.

Numărul, prevalența și intensitatea riscurilor politice are potențialul de creștere în timp, pe măsură ce resursele energetice se împuținează, transformând piața globală într-una extrem de competitivă din punctul de vedere al importatorilor și transformând competiția pentru resurse într-un joc cu sumă nulă. Singura modalitate practică de a minimiza riscurile aferente o constituie dezvoltarea accelerată a surselor energetice alternative, cuplată cu diminuarea tendințelor militariste ale statelor importatoare și ale celor producătoare deopotrivă.

O ultimă concluzie a acestui capitol o constituie natura contraintuitivă a corelării între factorii de risc și impactul efectiv asupra pieței petrolului. Cum este posibil ca un embargou de durată asupra Irakului, cu impact fizic crescut în piața petrolului, să aibă efecte neglijabile asupra dinamicii prețului acestei resurse, în timp ce un embargou impus de exportatori, cu consecințe minore în ceea ce privește disponibilitatea fizică a acestei resurse, să genereze o creștere cu 400% a prețului petrolului? În egală măsură ne putem întreba care sunt resorturile care fac ca un conflict armat între doi dintre principalii producători de petrol la nivel global, prelungit pe durata mai multor ani, să aibă consecințe minore asupra securității energetice, în timp ce greva angajaților unei companii naționale petroliere duce la o situație de natură a afecta aprovizionarea cu petrol a statelor importatoare.

Următoarele două capitole va încerca să prezinte mecanismele prin care evenimentele de risc au un impact efectiv asupra securitățile energetice globale prin examinarea unei cazuistice legate de principalele evenimente de risc politic.

3. Crizele aprovizionării cu petrol

instabilitate regională, impact global

Principiile schițate în capitolul precedent, privind clasificarea riscurilor politice, mecanismele acestora de manifestare și impactul asupra statelor importatoare necesită o validare empirică. Următoarele două capitole vor discuta corelarea între premisele teoretice expuse anterior și realitățile din piață, prin analiza comparată a unui număr de studii de caz istorice, în contextul particularităților structurale ale pieței petrolului și a gazelor naturale. Pentru a reflecta diferențele structurale între piața petrolului și cea a gazelor naturale, am decis o segmentare a studiului în funcție de sursa de aprovizionare.

Prezentul capitol studiază impactul riscurilor politice asupra pieței petrolului, prin prisma analizei comparate a șase crize de aprovizionare. Prima secțiune va analiza acele caracteristici ale pieței care sunt de interes pentru prezentul, arătând că natura globală și lichidă a acesteia generează ajustări rapide a prețului în funcție de oferta disponibilă pe piață.

Aceste variații ale prețului petrolului, exacerbate de o hiper-senzitivitate a piețelor la evoluția contextului politic, constituie principala amenințare la adresa securității energetice a importatorilor. Volatilitatea prețului rezultă în urma unei cereri inelastice, a lipsei unei alternative viabile pentru piața transportului, și a tensiunilor economice și geopolitice care însoțesc efectele economice ale crizei.

La finalul acestui capitol vom identifica, totodată, două variabile cuantificabile care determină impactul unei perturbări în piața petrolului asupra securității energetice a importatorului. Fungibilitatea produsului și contextul evoluției cererii globale constituie doi factori care vor fi folosiți, în capitolul final al acestui studiu, pentru a construi un index al riscurilor politice la adresa securității energetic europene.

Caracteristicile pieței petrolului

“Petrolul în lumea modernă ar fi îndreptățit să fie numit sângele industriei, agriculturii și transportului.” (Chakarova 1) Cu această frază începe un raport privind aprovizionarea și consumul de petrol în Europa, publicat în 1956. Aceste cuvinte sunt în egală măsură valabile și astăzi, această materie primă fiind, și în prezent, o resursă economică strategică, un ingredient al vieții economice moderne în lipsa căruia societatea noastră nu ar putea supraviețui. Petrolul este cea mai analizată dintre toate mărfurile, fluctuațiile prețului acestuia fiind urmărite de o multitudine de actori comerciali și analiști din lumea întreagă.

Nivelul prețului petrolului constituie o componentă crucială a securității aprovizionării statelor importatoare, constituind totodată un element critic al securității Uniunii Europene în ansamblu, dată fiind situația în care 80% din consumul de petrol și produse derivate din UE provine din import. (EIA)

O perturbare la nivelul producției de petrol nu are, în mod necesar, consecințe economice grave pentru țările importatoare. Existența unor capacități de producție neutilizate poate compensa reducerea producției produsă în urma șocului inițial, absorbind parțial sau total efectele asupra prețului petrolului și, implicit, asupra economiei țărilor importatoare. Relevanța acestei supape de siguranță este ilustrată de criza rezultată în urma naționalizării industriei producătoare de petrol din Iran, în 1951 – 1953, și în cazul invaziei Kuwaitului, de către Irak, în 1990-1991.

Cu toate acestea, în cazul unei piețe a petrolului caracterizate de cerere ridicată și de un nivel de producție aproape de capacitatea maximă, ramificațiile economice ale unei crize a aprovizionării cu petrol pot fi grave. Un scenariu pesimist este facilitat de o hiper-senzitivitate a prețului petrolului la crize de aprovizionare. În acest caz, chiar și o criză minoră poate duce la creșteri dramatice ale prețului țițeiului, antrenând o recesiune globală. (Griffin et al. 1986: 123-124) O ilustrare a unui astfel de caz extrem l-a constituit revoluția din Iran în 1979, care a dus la o scădere cu 6% a aprovizionării cu petrol la nivel global, ducând însă la dublarea prețului de referință. Piața petrolului din prezent indică o situația asemănătoare celei de la sfârșitul anilor 70, cererea globală de petrol situându-se la un nivel înalt, pe fondul redresării economiei globale în urma crizei și a caracterului energofag al economiei Chinei, care consumă o cantitate din ce în ce mai însemnată din producția globală de petrol.

Care sunt mecanismele prin care crizele de aprovizionare cu petrol afectează economiile țărilor importatoare? De multe ori, literatura de specialitate, dar și jurnaliștii, perpetuează confuzii privind mecanismele prin care instabilitatea politică din țările producătoare de petrol afectează consumatorul final. Pentru a schița modelul lanțului cauzal dintre crizele de furnizare și impactul economic, vom porni de la premisa că, în țara importatoare, prețul produselor derivate din petrol nu este supus unor controale guvernamentale, acesta fiind definit, în mod liber, conform principiului cererii și ofertei. În acest caz, o criză de aprovizionare, manifestată prin scăderea producției de petrol la nivel global sub nivelul de echilibru pre-existent, duce în mod automat la o ajustare pozitivă a prețului de referință. Magnitudinea acestei creșteri depinde de volumul de petrol care este scos de pe piață în urma crizei.

3.1.1 Șocurile de aprovizionare și impact economic

Pentru a înțelege mai bine impactul crizelor de aprovizionare, vom introduce și discuta, pe scurt, un concept economic, anume cel al elasticității cererii funcție de preț. Acesta se referă la măsura în care consumatorii sunt dispuși să ajusteze volumul consumat dintr-un anume produs, în funcție de evoluția prețului acestuia. În cazul în care o creștere moderată a prețului determină consumatorii să reducă drastic consumul, se consideră că cererea pentru acel produs este elastică. În mod contrar, atunci când nivelul consumului pe termen scurt rămâne relativ constant, indiferent de preț, putem afirma că cererea este una inelastică.

În cazul petrolului, mai multe studii au confirmat natura profund inelastică a cererii pe termen scurt. (Griffin et al. 2009) Implicațiile acestei observații sunt că o creștere semnificativă a prețului petrolului va determină o reducere minoră a consumului, afectând în mod substanțial prețul. Acest comportament poate fi explicat prin rolul esențial pe care îl joacă petrolul pentru consumatori și prin lipsa de materii prime alternative în sectorul transporturilor.

Revenind la explicația mecanismului de propagare a riscurilor la adresa alimentării cu petrol, vom remarca faptul că, ținând cont de caracteristicile produselor petroliere și de rolul esențial jucat de acestea pentru consumatori, o criză a petrolului poate antrena o creștere semnificativă a prețului, așa cum s-a întâmplat în 1973 și 1979. Însă, după cum vom vedea din studiile de caz prezentate în cele ce urmează, magnitudinea creșterii prețului petrolului ca răspuns la criză depinde în bună parte de caracteristicile pieței globale din momentul declanșării crizei.

Evoluția ascendentă a prețului petrolului se reflectă, ceteris paribus, într-o creștere a inflației la nivelul țărilor consumatoare. Petrolul fiind un factor de producție folosit, direct sau indirect, pentru majoritatea bunurilor de consum, o creștere a prețului acestuia va antrena scumpiri generalizate. Pe de altă parte, creșterea costurilor de producție și transport, împreună cu o scădere a consumului ca urmare a scumpirilor, duce la o încetinire a activității economice, ducând, după caz, la scăderea ratei de creștere economică, sau chiar la recesiune.

Corelarea dintre prețul petrolului și rata de creștere economică în țările importatoare a fost demonstrată, în 1997, de economistul Paul Leiby, care a arătat că o dublare a prețului petrolului duce la o reducere a PIB-ului unei țări importatoare cuprinsă între 2,5 și 6 la sută. (Leiby et al. 2007) Această constatare este calificată, în cazul SUA, de concluziile cercetării efectuate de Stephen Brown și Mine Yucel. Aceștia arată că „senzitivitatea economiei SUA la șocurile cauzate de creșterea prețului petrolului pare să fi scăzut în ultimele două decenii.” (Brown et al. 2002: 204) Această ultimă constatare nu ar trebui să surprindă, ea având o explicație economică, rezultată din conceptul elasticității prețului. Astfel, deși cererea de petrol este extrem de inelastică pe termen scurt, elasticitatea acesteia crește pe termen lung, pe măsură ce economiile importatoare se adaptează unor prețuri ridicate ale petrolului și/sau crizelor repetate, micșorându-și dependența de produsele petroliere. În cazul SUA, raportul dintre volumul importurilor de petrol și PIB a scăzut constant, de la 4-6 la sută în anii 70 și 80, până la o valoare mai mică de 2 la sută în prezent. (Parry și Darmstadter 2003)

3.1.2 Conflicte și volatilitatea prețului

Regiunea Orientului Mijlociu constituie cheia de boltă a securității aprovizionării cu petrol, fapt ilustrat de faptul că această zonă geografică găzduiește 47,9% din totalul rezervelor dovedite de petrol, (BP 2014: 9) în 2013, 32,3% din petrolul produs la nivel global provenind din această regiune. (BP 2014: 10) Importanța acestei zone geografice în ecuația securității energetice europene este amplificată de tendința istorică a Orientului Mijlociu de a genera un număr ridicat de conflicte, ducând la crearea unui mediu de incertitudine cvasi-permanentă în ceea ce privește posibilitatea acestei regiuni de a asigura o producție neîntreruptă la niveluri și prețuri previzibile.

Tabelul 3.1 prezintă un tablou al principalelor crize de aprovizionare cu petrol care au avut ca sursă Orientul Mijlociu. Constatăm că, între 1950 și 2003, această regiune a cauzat nu mai puțin de 24 de perturbări ale producției de petrol, având durata medie de 8,1 luni și afectând 3,7 la sută din aprovizionarea cu petrol la nivel global. Cauzele crizelor au fost variate, incluzând accidente sau revolte interne, conflicte militare între producătorii de petrol sau embargouri colective impuse țărilor importatoare. Importanța acțiunilor voluntare, ne-accidentale, asupra pieței mondiale a petrolului este relevată de faptul că acestea din urmă au afectat, în medie, 6,2 la sută din producția mondială, persistând, conform unor estimări conservatoare, în medie 6,1 luni.

Tabel 3.1: Crize ale aprovizionării cu petrol, 1950-2003

Sursă: Jones, Leiby and Paik (2004), conform datelor furnizate de Energy Information Administration

a Unele evenimente sunt dificil de clasificat

bExcluzând naționalizarea câmpurilor petrolifere iraniene (având o durată de 44 de luni)

Câte dintre crizele menționate mai sus au constituit șocuri majore pentru piața globală a petrolului și, implicit, pentru consumatorii europeni? Agenția Internațională pentru Energie identifică, într-un raport actualizat cu datele pentru anul 2014, 12 perturbări ale producției cu impact notabil asupra securității energetice la nivel global. (IEA 2014) Sursele și localizarea geografică a acestor crize validează atât preocuparea acestui studiu cu riscurile politice, cât și ipoteza conform căreia Orientul Mijlociu rămâne atât cheia de boltă cât și principalul focar de instabilitate pentru securitatea energetică globală. Astfel, dintre cele 12 crize semnalate de IEA, 10 au fost cauzate de riscuri politice, iar 9 au avut ca sursă regiunea Orientului Mijlociu și Africa de Nord (MENA).

Figura 3.1 Principalele crize de aprovizionare cu petrol

Sursa: IEA ENERGY SUPPLY SECURITY 2014 (p. 11)

Pentru a analiza în detaliu impactul acestor crize asupra securității energetice a Uniunii Europene, am folosit baza de date compilată de Chakarova (2013: 12), care semnalează evenimentele istorice care au afectat în cel mai înalt grad securitatea aprovizionării Europei. Autoarea identifică șapte crize având drept cauze riscuri politice, începând cu naționalizarea câmpurilor petrolifere din Iran, în anul 1951, și terminând cu primul război din Golful Persic, din perioada 1990 – 1991. (Tabelul X) Se observă că toate cele șapte șocuri ale producției și-au avut originile în Orientul Mijlociu. Trei dintre acestea au avut la bază politicile necooperante ale statelor exportatoare – fie că este vorba de naționalizarea câmpurilor petrolifere din Iran, de preluarea de către statul egiptean a Canalului Suez sau de embargoul impus de statele OPEC ca răspuns la sprijinul statelor occidentale pentru Israel în timpul războiului Yom Kippur. Violența armată a constituit o cauză care a declanșat patru dintre crizele menționate: Războiul de șase zile dintre Israel și statele arabe, Războiul Yom Kippur (caz în care cauzalitatea este partajată cu politicile necooperante rezultate în urma conflictului), debutul conflictului dintre Iran și Irak și primul război din Golf. În cazul Revoluției Islamice din Iran, factorul de risc politic implicat îl constituie incertitudinea decizională rezultată în urma tranziției de putere din acest stat.

Tabel 3.2 Surse și impact al principalelor crize de aprovizionare

Sursa: Chakarova 2013

Impactul acestor crize asupra piețelor globale a variat, în termeni de reducere a volumelor fizice de petrol disponibile pe piață, între 0,7 milioane de barili pe zi, în cazul naționalizării câmpurilor petrolifere din Iran, și 4,8 milioane de barili pe zi în cazul primului război din Golf. Urmărind evoluția prețului global al petrolului în funcție de aceste crize observăm însă o reacție non-lineară între costul unui baril pe piețele globale și volumul efectiv al ofertei. Cazul cel mai notoriu, citat extensiv în literatură, îl constituie efectele embargoului OPEC, când reducerea ofertei de globale de petrol, de ordinul a doar 2,6 milioane de petrol, a dus la o creștere disproporționată a prețului, cu 400%. Spre comparație, criza care a generat cea mai mare scădere a producției de petrol discutată de Chakarova, anume primul război din Golf, a dus o creștere a prețului de referință al petrolului cu doar 118%.

Trebuie menționată aici o a doua asimetrie, între scăderea producției la nivel global și impactul asupra consumatorilor europeni. Factori care țin de rutele de transport al petrolului, de fungibilitatea diferitelor tipuri de țiței sau de localizarea crizelor de aprovizionării duc la un impact diferențiat asupra Europei. Tendința istorică pare a fi aceea de limitare a impactului asupra consumatorilor europeni. Astfel, dacă naționalizarea producției iraniene și criza Suezului au afectat mai mult de 50% din consumatorii finali din Europa de Vest, crizele subsecvente au avut un impact fizic mult diminuat (cu excepția primului război din Golf).

O ultimă observație, ilustrată în Figura 3.1, este legată decuplarea, pentru piețele europene, între impactul efectiv asupra disponibilității fizice la nivelul consumatorilor și evoluția piețelor globale. Unul dintre motivele pentru această necorelare constă în faptul că Europa, deși un consumator important, nu este în măsură să controleze prețul petrolului. Evoluția acestuia nu depinde de disponibilitatea hidrocarburilor pentru consumatorii europeni, ci de mecanismele pieței globale.

Figura 3.2 Corelarea deficitului de aprovizionare a consumatorilor europeni și creșterea prețului global al petrolului

Impactul crizelor de aprovizionare depinde de un număr însemnat de factori. Dincolo de volumele fizice disponibile pe piață, gradul de diferențiere (și implicit de fungibilitate) al produsului afectat este un factor de natură a explica efectele diferitelor crize. Un alt factor îl constituie, așa cum am arătat mai sus, mediul economic internațional, valoarea și dinamica cererii, care determină gradul de elasticitate al acesteia și reacția jucătorilor din piață. În secțiunea următoare, vom vedea cum acești factori definiți a priori sunt doar câteva dintre variabilele care determină impactul unei perturbări a aprovizionării cu petrol la nivelul statelor importatoare.

Crizele de aprovizionare cu petrol

Vom analiza, în cele ce urmează, un număr de șase crize majore de aprovizionare cu petrol. Pe lângă acestea, vom discuta, pe scurt, situația unor state producătoare dominate de un mediu de risc, reflectând cauzele, modalitățile de manifestare ale acestora și impactul la nivelul piețelor globale.

Embargoul Opec (1973)

Embargoul impus de OPEC statelor occidentale, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului în războiul Yom Kippur, a constituit primul șoc major din perioada postbelică pentru statele importatoare, dacă nu luăm în calcul criza Suezului. Aceste evenimente au fost prefațate de o serie negocieri dificile purtate între membrii OPEC și companiile petroliere occidentale, având ca obiect nivelul producției de petrol și politica de prețuri. Decizia luată în 1971 de președintele Richard Nixon de a retrage SUA din sistemul standardului de aur a contribuit în mod semnificativ la izbucnirea crizei. Astfel, întrucât prețul de referință al petrolului era denominat în dolari americani, devalorizarea care a urmat sfârșitului sistemului monetar de la Bretton Woods a avut un impact negativ asupra veniturilor companiilor exportatoare de petrol, determinând OPEC să ia în calcul măsuri compensatorii cum ar fi exprimarea prețului petrolului în aur în loc de dolari americani.

Criza efectivă a debutat la 6 octombrie 1973, când Egipt și Siria au declarat că doresc redobândirea teritoriile ocupate de Israel în 1967. Ca urmare, țările arabe membre ale OPEC au amenințat cu o scădere voluntară a producției de minim 5%, care ar fi continuat să se escaladeze în condițiile în care Israelul refuza să se retragă din teritoriile palestiniene. Arabia Saudită, cel mai puternic aliat al SUA din regiune, a încercat să pună presiune asupra Washingtonului în scopul determinării unei schimbări de politici în ceea ce privește Israelul, declarând că exporturile Aramco, compania națională de petrol statului arab, urmau să fie oprite în lipsa unei schimbări în politica externă americană. Însă Statele Unite au refuzat să ia în calcul această amenințare, apreciind că încercările statelor arabe sunt sortite eșecului, având în vedere rezultatele slabe obținute în urma unor acțiuni similare derulate de acestea în 1967, cu prilejul Războiului de șase zile. (Haighighi, Sanam Salem, 2006. Energy Security – The External Legal Relations of the European Union with Major Oil and Gas Supplying Countries. Oxford: Hart Publishing) Pe de altă parte, Arabia Saudită dorea să se asigure că producția din afara spațiului arab nu era de natură a submina efectele embargoului, fiind dispusă să supravegheze îndeaproape desfășurarea acestuia pentru a se asigura că aranjamentele de tip swap nu vor submina efectele acestuia, așa cum se întâmplase în 1967.

Preocupate de efectele negative pe care embargoul le-ar fi putut avea asupra veniturilor proprii, statele exportatoare au luat măsuri precum creșterea taxei pe petrol, fapt care a permis scăderea producției fără ca veniturile să fie afectate pe termen scurt. Urmare a acestor măsuri de protecție, acestea au fost în măsură să anunțe o creștere unilaterală a prețul țițeiului cu 70%, interzicând totodată exporturile către SUA și statele occidentale aliate ale Israelului. Deși ostilitățile în războiul Yom Kippur au încetat în luna octombrie 1973, OPEC a continuat să folosească arma petrolului în lunile următoare. Astfel, în noiembrie 1973, exportatorii arabi de petrol au decis scăderea producției cu 25% față de nivelul din luna septembrie a aceluiași an, o lună mai târziu dublând prețul țițeiului.

Statele importatoare au introdus, la rândul lor, o serie de măsuri precum conservarea stocurilor de petrol, restricții asupra comercializarea benzinei și a folosirii autovehiculelor, restricționarea utilizării electricității și limitări asupra încălzirii clădirilor. În ciuda faptului că acestea au evitat o penurie reală a aprovizionării cu petrol în Europa de vest, ele au contribuit la creșterea rapidă a prețului de referință global, afectând direct consumatorii europeni.

La nivelul pieței globale a petrolului, acest embargo nu a avut efectul întreruperii aprovizionării celor două state vizate. Piața mondială s-a adaptat noilor condiții, în sensul redirecționării exporturilor din țările exportatoare din afara OPEC înspre Olanda și Statele Unite. În ciuda acestui fapt, panica produsă pe piețele mondiale a condus la cvadruplarea, în mai puțin de un an, a prețului barilului de petrol.

În ciuda unei stabilizări a prețurilor în perioada imediat următoare, această criză a avut un impact profund asupra sistemului internațional. În primul rând, creșterea prețului mondial la energie a generat excedente de cont curent fără precedent în cadrul statelor exportatoare de petrol. O bună parte din aceste excedente au fost depozitate în bănci americane. Printr-un sistem denumit reciclarea petro-dolarilor, fondurile provenite din exportul de petrol au ajuns apoi sub formă de împrumuturi la statele în curs de dezvoltare care importau petrol, sprijinindu-le finanțarea surselor de energie.

Criza petrolului a exacerbat, totodată, dificultățile economice ale statelor occidentale. Creșterea prețului la energie a încetinit creșterea economică, ducând concomitent la apariția inflației. Din punct de vedere geopolitic, acțiunile OPEC au determinat statele în curs de dezvoltare să solicite instituirea unei noi ordini economice internaționale, materializate printr-o serie de reforme economice globale care includeau creșterea nivelului ajutorului pentru dezvoltare, măsuri de diminuare a datoriei externe a acestora, precum și acorduri comerciale preferențiale cu statele industrializate. Nu în ultimul rând, criza din 1973 a consfințit sfârșitul a câtorva decade de prețuri relativ scăzute la petrol, forțând astfel statele industrializate să identifice modalități de eficientizare a consumului energetic. În SUA, aceasta a dus la măsuri precum raționalizarea gazelor naturale și adoptarea unei limite de viteză de 55 de mile pe oră pe drumurile naționale.

3.2.2 Criza iraniană din 1979

Contextul politic al apariției crizei se leagă de abdicarea șahului Iranului, Mohamed Reza Pahlavi, care a fost forțat de un val de proteste să părăsească țara la începutul anului 1979. În noiembrie 1978, o grevă a celor 37 000 de angajați ai rafinăriilor iraniene redusese nivelul producției de la 6 la aproximativ 1,5 milioane de barili pe zi. Revoluția islamică a afectat semnificativ producția de petrol, ducând la suspendarea exporturilor de petrol ale Iranului.

În ciuda faptului că impactul estimat al acestei crize s-a limitat la 4% din producția globală de petrol, evoluția ascendentă a prețului a fost exacerbată de panica din piață. Prețul barilului de petrol a crescut în mod disproporționat, cu aproximativ 150%, atingând valoarea maximă de 39 de dolari pe barilul de petrol în timpul celor 12 luni cât a durat criza.

Din punct de vedere al volumelor fizice de petrol, dispariția temporară a Iranului de pe harta producătorilor de energie a fost compensată prin creșterea producției celorlalte state exportatoare din regiune. Spre exemplu, Arabia Saudită a crescut nivelul producției de la 8,5 la 10,5 milioane de barili pe zi. În ciuda acestui fapt, piața globală s-a confruntat cu o penurie fizică a resurselor, aceasta contribuind la escaladarea prețului petrolului.

Dincolo de scăderea volumelor fizice de petrol disponibile pe piață, motivul pentru impactul crizei din 1979 trebuie căutat, la fel ca în 1973, în panica generată pe piață. Aceasta a fost cauzată de contextul economic și geopolitic al crizei, ilustrat de creșterea cererii de petrol, de problemele de onorare a contractelor, de afectarea integrării verticale la nivelul industriei, precum și de lipsa de coordonare la nivelul statelor industrializate. Acești factori au permis exportatorilor de petrol să profite de pe urma oportunității de creștere a rentelor derivate din export, speculând impactul psihologic al crizei pentru a-și maximiza profiturile. Reacția importatorilor, de stocare excesivă a petrolului în timpul penuriei a fost motivată de teama generării unui șoc similar cu cel din 1973, însă aceasta nu a făcut decât să adâncească criza și să faciliteze escaladarea prețului petrolului.

Statul importator cel mai afectat de această criză a fost Marea Britanie care, prin intermediul British Petroleum (BP), extrăgea din Iran 40% din importurile de petrol ale țării. Conform contractelor asumate, BP era obligat să comercializeze către Japonia o cotă a petrolului extras în Iran, însă apariția crizei a determinat compania britanică să invoce forța majoră, limitând drastic gradul de onorare a acestor contracte. Mecanismele prin care s-a ajuns la o escaladare a prețurilor pot fi decelate din modul în care criza din Iran a alterat onorarea acestor obligații contractuale. Astfel, martori ai crizei relatează cum compania Shell a primit, în cursul unei dimineți, un telex din partea unui stat exportator prin care se invoca forța majoră ca motiv a anulării obligațiilor contractuale. În aceeași după-amiază, Shell a primit o ofertă de la același exportator, însă la un preț cu 50% mai mare decât cel stabilit prin contractul care fusese anulat doar cu câteva ore mai devreme. (REF)

Anularea contractelor de furnizare a determinat cumpărătorii să facă eforturi disperate pentru a-și asigura aprovizionarea, lansând un număr mare de ordine de cumpărare pe piața spot. Acest comportament a contribuit la creșterea necontrolată a prețurilor, panica din piață continuând să afecteze prețul țițeiului chiar și după reluarea, în martie 1979, a exporturilor de petrol iranian. Incertitudinea privind sustenabilitatea exporturilor iraniene a fost un factor care a contribuit la prelungirea acestei crize.

În martie 1979, statele OPEC au declarat o renunțare la structurarea prețului. Cu excepția Arabiei Saudite, care a continuat să respecte prețurile decise anterior de cartel, celelalte state membre au crescut prețurile la export. Astfel, piața a fost afectată pe de o parte de tendința exportatorilor de a majora prețurile și pe de alta de politicile statelor importatoare în sensul constituirii de stocuri de inventar, ducând la o creștere semnificativă a cererii. În al doilea trimestru al anului 1979, Arabia Saudită a redus nivelul producției la cel anterior crizei, de 8,5 milioane barili pe zi, contribuind la escaladarea prețurilor spot.

Magnitudinea impactului crizei din 1979 a fost favorizată de o serie de condiții exogene. Astfel, în SUA, accidentul nuclear de la centrala Three Mile Island din martie 1979 a limitat încrederea publicului în posibilitatea acestui tip de energie de a oferi o alternativă la hidrocarburi, contribuind la atmosfera de pesimism care a facilitat apariția panicii în piețele globale. Un alt factor l-a constituit embargoul impus de Irak asupra Egiptului în anul 1979, ca răspuns la tratatul de pace semnat de Cairo cu Israelul, dar și decizia guvernului nigerian de a naționaliza activele companiei BP din această țară. Acest complex de factori s-a tradus prin generarea unei stări de tensiune în piețe, contribuind în mod decisiv la efectul disproporționat al crizei din Iran.

Se cuvine notat, în acest context, că șocul aprovizionării din 1979 ilustrează o tensiune inerentă asigurării securității energetice a statelor importatoare, anume aceea dintre obținerea unor prețuri accesibile la petrol și asigurarea unui flux continuu de aprovizionare. În cazul crizei analizate mai sus, importatorii au abandonat primul obiectiv în favoarea celui de-al doilea, această decizie având efectul de a exacerba efectul șocului. Lecția acestei crize o constituie faptul că arhitectura securității energetice presupune un echilibru între variabilele acestora. Factorii de preț și de asigurare a fluxului de aprovizionare sunt interconectați, iar o politică de natură a favoriza pe unul în defavoarea celorlalți poate avea darul de a destabiliza piețele internaționale, periclitând obiectivul final de asigurare a unei aprovizionări sigure cu energie.

Războiul dintre Iran și Irak (1980 – 1988)

Războiul dintre Iran și Irak constituie singurul exemplu istoric de conflict interstatal de durată între doi producători majori de petrol din zona Golfului Persic. Conflictul, desfășurat pe durata a opt ani, a implicat costuri uriașe, atât economice cât și umane, pentru cele două state beligerante, fiind marcat de o intervenție externă surprinzător de limitată, ținând cont de contextul geopolitic global și de importanța celor două țări în ecuația pieței mondiale de petrol.

Conștienți de importanța economico-strategică, pentru ambele țări, a producției de petrol, cei doi beligeranți au încercat, în repetate rânduri, să întrerupă exporturile de petrol ale inamicului. În mod surprinzător, însă, niciunul dintre ei nu a reușit să își atingă scopul, exporturile Iranului și Irakului ridicându-se, pe durata conflictului, la cote care pot fi considerate normale ținând cont de cererea scăzută la nivel global și de acțiunile întreprinse de OPEC în sensul limitării producției cartelului. Astfel, scăderea producției celor trei producători majori din cadrul OPEC poate fi atribuită mai degrabă declinului înregistrat de poziția globală a cartelului decât efectelor conflictului dintre Iran și Irak. (Luciani 2011) Privind statisticile istorice ale producției de petrol a OPEC, observăm că, în perioada 1970 – 1978, Iran a exportat, în medie, 4,625 miliarde de barili pe zi, Irak 1,908 și Arabia Saudită 6,525. Impactul războiului dintre Iran și Irak pare să fi fost evident doar în intervalul 1980 – 1981, când exporturile celor doi beligeranți au scăzut semnificativ. (OPEC) În această perioadă, însă, scăderea nivelului de producție a celor două state exportatoare a fost compensată de Arabia Saudită care, îndeplinindu-și rolul de exportator-balama, a extras petrol la un nivel neobișnuit de mare.

Începutul operațiunilor militare dintre cele două țări a fost marcat de o serie de atacuri, din partea Iranului, asupra conductelor prin care Irakul exporta petrol către Marea Mediterană, spre Siria și Turcia. Efectul acestor atacuri a fost unul de scurtă durată. Se estimează că, în noiembrie 1980, Irakul reușise să restabilească fluxul de petrol pe conducta care făcea legătura cu Turcia, acesta ajungând la ordinul a 400 000 de barili pe zi. Acțiunile Iranului au fost contracarate de Bagdad printr-o ofensivă îndreptată împotriva infrastructurii de export iraniene. Aceasta a afectat grav, pe termen scurt, exporturile iraniene. Însă, în numai o lună, Teheranul a reușit să reia exporturile, acestea situându-se în jurul a 3-400 000 de barili pe zi.

O lecție a războiului dintre Iran și Irak este că războaiele inter-stat pot avea consecințe reziduale cu impact asupra potențialului de producție pe termen mediu și lung. Astfel, deși Teheranul a reușit să restabilească producția la terminalul de export din insula Kharg, aceasta s-a situat mult sub capacitatea optimă. În plus, instalațiile de apărare anti-aeriană ale Iranului, considerate, la vremea respectivă, drept unele dintre cele mai performante la nivel mondial, nu au reușit să limiteze în mod semnificativ pagubele asupra facilităților de export.

O a doua observație desprinsă din conflictul din Golful Persic este aceea că, în afara cazului în care trupele inamice preiau controlul fizic asupra sondelor petroliere, nu există o metodă sigură de anihilare a exporturilor de petrol ale unei țări.

În ciuda impactului, pe termen scurt, asupra exporturilor de petrol, războiul dintre Iran și Irak nu a avut consecințe grave asupra nivelului producției de petrol la nivel mondial. Este o concluzie paradoxală, ținând cont de faptul că cei doi beligeranți aveau un rol semnificativ în ecuația aprovizionării globale cu petrol. Explicația pentru acest rezultat rezidă în faptul că, în perioada anilor 80, piața petrolului era supra-saturată, neexistând un risc real al unei penurii globale de petrol. Situația nu a fost una fortuită, ea fiind generată de un cumul de factori, printre care menționăm eforturile Arabiei Saudite de a compensa efectele războiului, ajustându-și nivelul producției; nivelul relativ scăzut al cererii la nivel global, rezultat în urma șocurilor din 1973-1974 și 1979, în urma cărora importatorii au adoptat politici în vederea diminuării dependenței de petrol; în final, creșterea nivelului producției din țările situate în afara OPEC a ajutat la compensarea efectelor conflictului dintre Iran și Irak.

Extrapolând, putem avansa ipoteza că, în cazul în care conflictul dintre Iran și Irak ar fi avut loc în condițiile actuale ale unei cereri situate la nivel ridicat, efectele acestuia ar fi fost de natură să ridice considerabil prețul petrolului la nivel global, posibil până la maximul istoric de 147 de dolari pe barilul de petrol, înregistrat în iulie 2008.

3.2.4 Invazia Kuweitului de către Irak și Primul Război din Golf (1990 – 1991)

Acțiunile militare are regimului lui Saddam Hussein, în vederea anexării statului Kuwait și revendicării rolului de principal producător petrolier în zona Golfului Persic, au avut efecte minime asupra infrastructurii de producție și export a petrolului. Impactul crizei asupra pieței globale a petrolului a fost resimțit, în principal, din cauze conexe operațiunii militare, precum intervenția internațională și moratoriul asupra exporturilor ambelor țări. La nivelul infrastructurii de producție, cele mai severe pagube au fost cauzate de acțiunile de sabotaj al sondelor de extracție din Kuwait, comise de trupele irakiene în momentul intervenției coaliției internaționale. Conform estimărilor oficiale, un număr de 600 de sonde petroliere au fost distruse de acțiunile armatei irakiene. (REF)

Invazia Kuweitului a fost, din punct de vedere politic, de natură a schimba contextul geopolitic al securității aprovizionării cu energie. Intervenția militară a coaliției internaționale a relevat faptul că principalele puteri occidentale nu erau dispuse să accepte o politică revizionistă de natură a schimba granițele politice ale regiunii Orientului Mijlociu. Această concluzie a reprezentat o primă diferență notabilă față de conflictul dintre Iran și Irak. A doua astfel de diferență a constituit-o durata scurtă a conflictului, datorată în primul rând folosirii echipamentelor militare avansate și a tehnologiilor de ultimă oră. Prin urmare, se poate concluziona că un conflict militar interstatal în care este implicată cel puțin o putere militară majoră este probabil să fie tranșat într-un timp relativ scurt. În cele din urmă, invazia Kuweitului a confirmat observația bazată pe experiența războiului din Iran și Irak, privind necesitatea prezenței fizice a trupelor ostile pe un teritoriu pentru a cauza pagube semnificative infrastructurii de producție.

3.2.5 Al doilea Război din Golf (2003)

Acțiunea militară a coaliției conduse de Statele Unite și îndreptată împotriva regimului dictatorial al lui Saddam Hussein a fost precedată de peste un deceniu de sancțiuni impuse Irakului. Acestea au avut un impact negativ asupra exporturilor de petrol irakian. Comparativ cu anul 1972, când exporturile de petrol ale Bagdadului atinseseră nivelul de 6 milioane de barili pe zi, în timpul anilor 90, nivelul exporturilor de petrol ale Irakului nu au depășit 4 milioane de barili. Deși implică un exercițiu de istorie contrafactuală, putem să presupunem că, în cazul în care marilor companii internaționale li s-ar fi permis accesul la resursele irakiene, producția de petrol a Bagdadului ar fi atins cote semnificativ mai mari, putând chiar depăși valoarea maximă atinsă în 1972.

Acțiunea militară propriu-zisă a fost declanșată la data de 20 martie 2003, finalizându-se mai puțin de o lună mai târziu, la 15 aprilie al aceluiași an. La 1 mai, Președintele de la acea dată a Statelor Unite, George W. Bush, s-a adresat națiunii americane de pe puntea navei USS Abraham Lincoln, declarând că „misiunea a fost îndeplinită.” Sfârșitul operațiunilor militare majore pe teritoriul Irakului a fost urmat, însă, de un val de violențe comise de grupuri de actori non-statali, întinse pe perioada mai multor ani și afectând majoritatea teritoriului irakian. Efectele acestor acțiuni au constat, printre altele, în acțiuni de sabotare generalizată a infrastructurii petroliere irakiene.

Primul atac asupra unei instalații de petrol a fost înregistrat la mijlocul lunii iunie 2003, la numai două luni de la ocuparea Bagdadului. Între 2003 și 2007 au avut loc 280 de atacuri armate sau sabotaje îndreptate împotriva infrastructurii de producție a petrolului. Principala țintă a atacatorilor a constituit-o rețeaua de conducte transportatoare de petrol, acțiunile vizând distrugerea acesteia sau împiedicarea acțiunilor de reparație sau întreținere. Dintre atacurile vizând infrastructura petrolieră, aproape 90 au implicat pierderi de vieți omenești în rândul lucrătorilor din sectorul petrolier. Ca urmare, se estimează că, din 2003 până astăzi, Irakul ar fi pierdut, în urma atacurilor, aproximativ 10-15 la sută din forța de muncă din sectorul extracției, transportului și producției de produse petroliere. (Luciani 2011)

De o gravitate deosebită au fost atacurile care au vizat oleoductul Irak – Turcia, insurgenții reușind incapacitarea conductei pentru o perioadă însemnată de timp, cauzând, astfel, pierderi economice de ordinul a 7 milioane de dolari pe zi. (Luciani 2011) Un alt atac, produs cu ajutorul a trei bărci-capcană și vizând terminalul de export petrolier offshore de la Basra a eșuat în încercarea de a avaria complexul, însă închiderea temporară a acestuia a costat statul irakian 40 de milioane de dolari în venituri pierdute. O estimare realizată de un grup de specialiști, luând în considerare datele privind producția lunară și diferențele dintre punctul minim, atins în ianuarie 2007, și cel maxim, atins în decembrie ale aceluiași an, relevă că atacurile insurgenților au costat Irakul, în medie, un milion de barili pe zi în exporturi pierdute.

Situația Irakului sugerează că, în contextul avansurilor tehnologiei militare, un conflict armat inter-statal implicând cel puțin o putere majoră nu este de natură de a paraliza, pe termen lung, producția de petrol a statului țintă. De asemenea, cazul Irakului din 2003 confirmă observațiile din precedentele cazuri analizate, referitoare la necesitatea unei prezente militare ostile în teren pentru a afecta instalațiile petroliere.

Insurgența armată desfășurată, începând cu 2003, pe teritoriul irakian, ilustrează riscurile la adresa producției și exportului de petrol pe care le generează prezența, în teren, a unor grupări armate de gherilă, cu acces fizic la facilitățile strategice și dispuse să saboteze și/sau să atace instalațiile de extracție, producție și transport a petrolului. Totodată, experiența Irakului indică faptul că, în cazul riscurilor generate de mișcări teroriste sau de gherilă, cele mai expuse sunt țintele soft, în special facilitățile de transport a petrolului. În afara de cazul în care producătorii și statul dispun de resursele necesare pentru a remedia în termen scurt daunele survenite în urma atacurilor și au suficient control în teren pentru a permite limitarea atacurilor, acțiunile armate îndreptate împotriva conductelor pot avea efecte grave asupra potențialului de export, pe termen scurt și mediu, al țării producătoare.

3.2.6 Primăvara Arabă și criza din Libia

Este un fapt general acceptat că revoluțiile din lumea arabă au constituit un punct de inflexiune în istoria regiunii Orientului Mijlociu și a Africii de Nord (MENA), generând un impact de natură a recalibra politica statelor importatoare de petrol și a afecta calculele de risc ale acestora. Primăvara Arabă constituie un studiu de caz relevant în principal pentru că instabilitatea extremă din arcul mediteraneean a constituit o evoluție în bună măsură surprinzătoare pentru statele importatoare, fapt care a afectat capacitatea de adaptare pe termen scurt la consecințele asupra securității energetice. (21722344)

Desfășurarea evenimentelor cuprinse sub umbrela generică de Primăvara Arabă a demarat cu incidentul legat de autoimolarea tânărului tunisian Mohamed Bouazizi, la 17 decembrie 2010. Care au fost cauzele care au transformat această scânteie într-un fenomen la nivel regional? Răspunsul la această întrebare nu este unul imediat evident, în primul rând pentru că, așa cum arăta Bellin (2012: 129), regiunea Orientului Mijlociu era caracterizată de o structură relativ robustă a regimurilor autoritare, ancorate într-un fundament fiscal solid sprijinit de rentele extractive, nivelul relativ scăzut de instituționalizare, dar și de rețelele de suport internațional fundamentate în interesul statelor importatoare de a-și asigura o aprovizionare stabilă și continuă cu resurse energetice, favorizând astfel o abordare cooperativă în raport cu regimurile politice care controlau resursele naturale respective. Așa cum am arătat în Capitolul I al prezentei lucrări, principala variabilă care a precipitat explozia socială din Orientul Mijlociu ține de resorturile, greu de estimat a priori, ale manifestării factorului uman, în acest caz o reacție emoțională explozivă față de gestul tânărului Bouazizi. Un rol important în propagarea acestor mișcări l-au jucat și rețelele de socializare, un element relativ nou în calculul politic și care nu fusese luat până atunci în calcul decât în cazuri izolate. În fine, un rol probabil determinat în succesul pe termen scurt al acestor revolte l-a avut decizia instituțiilor de securitate ale statelor în cauză de a nu sprijini regimurile contestate, așa cum a fost cazul în Tunisia și Egipt (21722344).

Pe lângă factorii de mai sus, există însă o serie de elemente structurale care au creat condițiile pentru manifestarea extremă a nemulțumirii populare în statele vizate. Conform lui Amin et al. (2012: 31), acestea au survenit în urma incapacității regimurilor politice de a reforma statele în cauză. Din punct de vedere politic, revoluțiile arabe au fost generate de excesiva rigiditate a regimurilor autocratice din această regiune, care nu au permis participarea cetățenilor la viața publică, neexistând astfel premisele pentru a asigura o reprezentare a acestora în structurile politice. Din punct de vedere economic, eșecul regimurilor politice din regiune se referă la lipsa promovării unei “creșteri inclusive, corecte și echitabile.” (21722344)

Importanța rezervelor de hidrocarburi din regiunea MENA în termeni globali a generat temeri justificate privind posibilitatea ca factorii de risc politic descriși mai sus să degenereze într-o criză a aprovizionării cu hidrocarburi. Aceasta a fost cu atât mai pregnantă cu cât prețurile la petrol și gaze demonstra, în prima jumătate a anului 2010, o tendință ascendentă, generând îngrijorări privind impactul potențial al unei escaladări a prețurilor asupra procesului fragil de redresare a economiilor țărilor importatoare în urma crizei financiare și economice din 2008. Precedentele crize ale aprovizionării care și-au avut originea în această regiune nu a ajutat la atenuarea anxietății în rândul statelor importatoare.

Deși Primăvara Arabă a dus la afectarea furnizării cu petrol și gaze naturale a statelor importatoare, impactul pe termen scurt al evenimentelor din această regiune nu a fost nici pe departe atât de dramatic pe cât s-au temut unii analiști. Aceasta se datorează faptului că piețele au dovedit reziliență în fața evoluțiilor din această regiune, fapt datorat în egală măsură capacității de producție disponibile și unei cereri mai scăzute din partea statelor occidentale (ca efect al recesiunii (manifestată în principal în piața gazelor naturale).

Derularea evenimentelor din Africa de Nord și Orientul Mijlociu a fost asemănătoare principiului dominoului. Răsturnarea regimului Ben Ali în Tunisia a luat prin surprindere observatorii întrucât acesta era considerat drept unul din cele mai stabile din regiune. Implicațiile privind efectul de contagiune al revoluției tunisiene au fost justificate de debutul, în ianuarie 2011, al protestelor antiguvernamentale din Egipt. Această țară, deși un producător modest de petrol, constituie o rută de tranzit importantă pentru țiței și produse rafinate, Canalul de Suez și conducta SUMED transportând, în primele 10 luni ale anului 2010, 3,1 milioane de barili de petrol pe zi (Barclays Capital 2011 Oil Sketches: Spinning Around, 24 august) Preocuparea armatei egiptene de a asigura siguranța tranzitului de petrol prin aceste două canale de tranzit a dus la calmarea temerilor privind o posibilă repetare a Crizei Suezului. Această concluzie a fost întărită de faptul că, chiar și în cel mai pesimist scenariu, închiderea Canalului nu ar fi dus la indisponibilizarea unor volume de petrol, contribuind doar la creșterea costurilor cu transportul.

Căderea regimului Mubarak, în februarie 2011, a reaprins teama de contagiune, în special în rândul statelor producătoare de petrol din Golful Persic. Aceste îngrijorări au fost alimentate de mișcările de stradă din Bahrein, reprimate brutal de guvernul acestui stat. Deși Bahrein nu este un stat exportator de petrol, o tranziție politică violentă în această țară ar fi dus la destabilizarea întregii regiuni, cu precădere a vecinului său Arabia Saudită. Nu în ultimul rând, o escaladare a situației din Bahrein ar fi putut constitui un pretext pentru o eventuală intervenție a Iranului în Peninsula Arabă în condițiile implicării forțelor armate saudite în sprijinul guvernului de la Manama. O posibilă deteriorare a situației de securitate dintre Teheran și Riad, pe fondul instabilității marcate din regiune, ar fi putut avea un impact devastator asupra pieței globale a petrolului.

Repercusiunile politice ale Primăverii Arabe au fost resimțite inclusiv la granița de sud a Arabiei Saudite, în Oman și Yemen. Ambele state au cunoscut proteste de stradă violente îndreptate împotriva guvernelor, cuplate, în cazul Yemenului, cu o serie de atacuri asupra conductelor de transport al petrolului. Protestele din cele două țări au fost însă calmate de o promisiunea guvernelor, sprijinite de Consiliul de Cooperare al Golfului, de a asigura o distribuție mai echitabilă a resurselor provenite din exportul de hidrocarburi.

3.2.6.1 Criza din Libia

În cea de-a doua jumătate a anului 2011, evenimentele din Golful Persic și cele din Egipt au fost eclipsate de dinamica evoluțiilor din Libia, stat care deține cele mai mari rezerve de petrol și gaze naturale din Africa de nord, fiind unul dintre cei mai importanți exportatori către Europa. Evenimentele care au urmat revoltei din 17 februarie 2011 au degenerat, cu o viteză uimitoare, într-un război civil. La doar două săptămâni de la debutul protestelor din Benghazi, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluție care impunea sancțiuni extinse asupra regimului Ghaddafi și cerea inculparea liderilor libieni în fața Tribunalului Penalului Internațional. Liga Arabă a reacționat dur, impunând o zonă de non-survol deasupra spațiului aerian al Libiei, prefațând sprijinul statelor arabe pentru implicarea subsecventă a NATO.

Impactul crizei din Libia asupra dinamicii pieței petrolului a însemnat prima perturbare a aprovizionării cu petrol de la debutul evenimentelor grupate sub rubrica de Primăvara arabă. Contextul economic global al crizei din Libia a fost marcat de cererea robustă de petrol generată de revirimentul economiei mondiale în urma crizei din 2008. În 2010, creșterea cererii globale de petrol era de ordinul a 2,26 milioane de barili pe zi, cauzată în principal de economiile emergente. (EIA) Acest nivel al cererii a fost acoperit, însă, de surplusul de capacitate a OPEC, favorizat de spațiul de creștere a producției generat ca urmare a diminuării cererii globale în condițiile crizei economice și financiare ca și de intrarea în uz a unor noi proiecte de exploatare în Arabia Saudită. Surplusul de capacitate era estimat, înainte de eruperea crizei din Libia, la aproximativ 4 milioane de barili pe zi (Short Term Energy Outlook August 2011)

Efectul războiului din Libia asupra producției de petrol a rezultat într-un deficit de 1,6 milioane de barili pe zi. În principiu, acesta ar fi putut fi compensat prin creșterea producției din partea celorlalte state membre OPEC, însă particularitățile țițeiului libian, cu un grad scăzut de sulf, au generat o fungibilitate scăzută a acestuia în raport cu alternativele din celelalte state producătoare. Această nepotrivire a complicat calculele pieței în ceea ce privește răspunsul la perturbările generate de criza din Libia.

În aprilie 2011, Ali Naimi, ministrul petrolului din Arabia Saudită, a anunțat că producția țării sale în martie 2011 era de 8 292 100 barili pe zi, în scădere față de nivelul lunii anterioare, estimat la 9 125 100 barili pe zi. (Blas J. 2011 Shockwaves from Saudi’s crude statistics Financial Times 19 april). Această scădere a nivelului producției saudite ar putea fi considerată o reflectare a bunei aprovizionări a pieței petrolului, în ciuda crizei din Libia. O explicație alternativă pentru această dinamică ar putea-o constitui, însă, faptul că rafinăriile europene erau în căutarea unor produse cu grad scăzut de sulf, adaptate rafinării în produse diesel, în timp ce oferta Arabiei Saudite includea în principal țiței cu un conținut crescut de sulf.

Impactul crizei asupra producției de petrol libian are ca punct de reper nivelul din 2010, estimat la 1,77 milioane de barili pe zi, echivalentul a 2% din producția globală conform calculelor Fondului Monetar Internațional (International Monetary Fund, Libya beyond the Revolution: Challenges and Opportunities, Washington D.C., 2012, p. 4.) Exporturile din perioada premergătoare crizei au fost favorizate de eforturile dictatorului libian de a-și reduce izolarea internațională prin măsuri de cooperare cu occidentul, ilustrate prin renunțarea la programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă în anul 2003. Această tendință a permis reîntoarcerea companiilor petroliere internaționale în această țară într-o perioadă în care industria extractivă din Libia avea nevoie de noi investiții.

În perioada războiului din 2011, producția de petrol a Libiei a cunoscut o scădere semnificativă, încetând cu totul în perioada prăbușirii regimului Ghaddafi și a preluării de către forțele rebele a controlului asupra capitalei Tripoli. (International Monetary Fund, Libya beyond the Revolution: Challenges and Opportunities, Washington D.C., 2012, p. 4.) După aceasta, producția a cunoscut o creștere graduală, ajungând, în septembrie 2012, până la nivelul anterior crizei.

În anul următor, însă, un val de greve și proteste a dus la o reluare a trendului descendent al producției de petrol libiene. La jumătatea lunii octombrie 2013, fostul prim-ministru Ali Zeidan a anunțat că producția Libiei se cifra la o valoare între 600 000 și 700 000 de barili pe zi. Această afirmație a fost infirmată însă de datele din piață, care relevau că nivelul extracției de țiței din statul nord african du depășea cota de 150 000 barili pe zi. În ianuarie 2014, nivelul producției a crescut din nou, atingând valoarea de 582 000 de barili pe zi (Libya Herald, 6 februarie) Însă și în acest caz a fost vorba de o evoluție temporară, urmată de o nouă perioadă de scădere până la nivelul de 155 000 de barili pe zi în luna martie a anului 2014 (Reuters, 28 martie).

Pentru piețele globale, criza din 2011 și situația de continuă instabilitate din Libia a avut loc în contextul unei piețe a petrolului marcate de o tendință ascendentă a prețului, trend care a debutat cu câteva luni înainte de începerea revoltelor din lumea arabă. Evenimentele din nordul Africii și Orientul Mijlociu au întărit această tendință, neexistând, însă, o corelare clară între evoluțiile din regiune și modificările prețului petrolului. Singura excepție a constituit-o debutul crizei din Libia, care a cauzat o creștere bruscă a cotației de referință. În acest caz, piața a reacționat atât la scăderea ofertei fizice cât și la contextul geopolitic în care a avut loc această perturbare. Teama de contagiune a jucat un rol în aceste mișcări ale prețului, comercianții temându-se de extinderea instabilității în statele cheie din Golful Persic și alimentând demersuri speculative în piață.

Majoritatea analiștilor au considerat că reacția pieței petrolului la evoluțiile din Orientul Mijlociu și în special la perturbarea generată de războiul civil din Libia a demonstrat reziliență și adaptabilitate la situații. Au existat, însă, și voci care au reclamat o creștere abruptă a prețului la petrol, reflectată într-un cost nejustificat asupra consumatorilor finali. Conform acestora, ajustarea prețului este “nu numai nejustificată din punct de vedere tehnic, ci și periculoasă.” (Ait-Laoussine, N. și Gault, J. 2011 „Oil Price Reaction to Middle East Turmoil Is Unjustified and Dangerous” MEES, 4 martie). Acest argument este unul surprinzător ținând cont de faptul că, în piețele petrolului, ajustarea prețului constituie principalul mecanism pentru eliminarea excesului de cerere și asigurarea lichidității diferitelor tipuri de țiței în piețele globale. Deși impactul asupra consumatorilor rămâne un factor de îngrijorare, putem afirma că modificările de preț reflectă în acest caz realitățile pieței, permițând continuarea aprovizionării piețelor importatoare, chiar dacă la un cost crescut.

Figura 3.3 Evenimente cheie din Orientul Mijlociu și evoluția prețului petrolul

Sursa: EIA

3.2.7 Conflicte în alte țări producătoare

3.2.7.1 Nigeria

Cazul Nigeriei ilustrează, în mod util, impactul războaielor civile cronicizate cauzate de probleme politice și instituționale interne asupra producției și exportului de petrol. Problemele politice din Nigeria datează din timpul războiului din Biafra, conflict care a izbucnit la scurt timp după ce în 1967 această regiune, situată în sud-estul Nigeriei, și-a declarat independența. Conflictul, având o durată de trei ani, a afectat instalațiile petroliere, repercutându-se negativ asupra nivelului producției de petrol din Nigeria. Astfel, în 1967, nivelul producției medii zilnice a scăzut cu 24 la sută, de la 417 000 la 319 000 barili pe zi. Declinul a continuat în anul următor, când exporturile nigeriene au atins nivelul minim de 144 000 de barili pe zi. Producția de petrol a fost, însă, restabilită, în 1969, depășind nivelul înregistrat la începutul conflictului.

Sfârșitul războiului din Biafra nu a echivalat cu rezolvarea problemelor care au stat la baza conflictului, tensiunile etnice din regiune fiind alimentate de percepția că guvernul central nu acordă populației locale o parte echitabilă a veniturilor rezultate din producția de petrol. În 2003, tensiunile, până în acel moment latente, au escaladat, determinând pierderi estimate de 800 000 de barili pe zi. Situația a continuat să cunoască o deteriorare până când, în 2008, forțele de gherilă au reușit un atac deosebit de îndrăzneț asupra celei mai mari instalații de producție din Nigeria, aflată la 100 de km în largul oceanului. Platforma de extracție, cunoscută sub numele Bonga, și deținută de Shell, producea aproximativ 10 la sută din totalul petrolului nigerian. Atacul din 2008 a adus în atenție riscurile la adresa companiilor internaționale prezente în Nigeria, evidențiind pericolul retragerii acestora de pe piața nigeriană. Ținând cont de know-how-ul limitat deținut de autoritățile nigeriene, retragerea unei companii ca Shell ar echivala cu o reducere cu o treime a exporturilor de petrol. (Financial Times 2008)

În data de 6 martie 2008, Parchetul nigerian a emis mandate de cercetare penală împotriva a a doi lideri marcanți ai Mișcării pentru Emanciparea Deltei Nigerului (MEND), sub acuzația de trădare, terorism și trafic de armament. Henry Okah și Edward Atatah au fost acuzați, printre altele, că au furnizat peste 250 000 de puști automate milițiilor din regiunea Deltei Nigerului, împreună cu lansatoare de grenade, rachete și stocuri semnificative de muniție. Aceste arme fuseseră folosite în atacuri împotriva instalațiilor petroliere și clădirilor guvernamentale din regiunea Deltei. (Muraina 2008)

Aceste arestări au venit ca o urmare firească a răpirilor, asasinatelor și atacurilor asupra clădirilor guvernamentale din Delta Nigerului comise de organizații precum MEND, Coaliția pentru Acțiune Militară în Delta Nigerului (COMA) sau Consiliul Revoluționar Unit (JRC). Motivația pentru aceste acțiuni militare este una politica, organizațiile urmărind obținerea unei părți din veniturile obținute de guvernul nigerian în urma exporturilor de petrol. Aceste grupuri au evoluat, într-o perioadă relativ scurtă, din bande armate în miliții bine organizate capabile de a organiza acțiuni paramilitare de natură a pune în pericol securitatea din regiunea Deltei Nigerului. Conform unui raport al BBC din 2007, “de la o bandă slab organizată, înarmată doar cu bâte și macete, MEND a devenit o mașinărie de război disciplinată, care utilizează resurse precum bărci de mare viteză, puști automate sau aruncătoare de grenade în scopul comiterii de atacuri asupra infrastructurii petroliere.” (Murray 2007)

Efectele acțiunilor MEND, precum și ale celorlalte organizații insurgente din Delta Nigerului, au fost devastatoare. Potrivit unui raport al Departamentului Energiei din SUA, atacurile MEND au dus la o scădere a producției de petrol cu 587 000 de barili pe zi, ceea ce reprezintă aproximativ 20% din potențialul de producție al Nigeriei. (Department of Defense 2007)

Motivațiile din spatele acțiunilor comise de grupările insurgente din Delta Nigerului se leagă de nemulțumiri istorice față de acțiunile autorităților din Abuja, în special de faptul că, în ciuda faptului că regiunea Deltei Nigerului generează o mare parte din exporturile de petrol nigerian, doar o mică parte din resursele obținute de guvern sunt canalizate spre proiecte care vizează dezvoltarea acestei regiuni. Astfel, conform unui raport, din cele 400 de miliarde de dolari obținute de autoritățile nigeriene din exporturi de petrol în intervalul 1960 – 2000, aproximativ 380 au fost risipite prin acte de corupție sau mega-proiecte eșuate în regiuni altele decât Delta Nigerului. (Mouawad 2007) Mai mult de două treimi din populația Nigeriei trăiește cu mai puțin de 1 dolar pe zi, acest procentaj fiind probabil mai mare în Delta Nigerului, o regiune dezavantajată. Disparitățile economice generate de slaba guvernare și corupția endemică oferă o bază de recrutare fertilă pentru organizații precum MEND, care pot oferi perspectiva violenței ca modalitate de exprimare a nemulțumirii.

În lipsa unei schimbări radicale în politica de alocare a resurselor la nivel central, cuplată cu o întărire a capacității statului, cu precădere în ceea ce privește obținerea unui mai bun control asupra regiunii Deltei Nigerului, nu există premise pentru o diminuare a riscurilor la adresa securității infrastructurii energetice și a personalului străin din această țară africană. Mai mult, Nigeria nu este decât un exemplu ilustrativ al modului în care prezența resurselor poate motiva acțiuni de insurgență sau separatism.

3.2.7.2 Angola

Războiul civil din Angola s-a desfășurat pe parcursul a 27 de ani, din 1975 până în 2002. Miza conflictului a constituit-o, în egală măsură, preluarea puterii politice în Luanda și menținerea controlului asupra enclavei Cabinda, o regiune bogată în resurse petroliere. Conflictul nu a fost de natură a diminua producția de petrol din Angola, aceasta suferind o stagnare în prima decadă a conflictului (1974-1983). Începând cu 1983, producția de petrol a crescut rapid, în ciuda persistenței conflictului.

În Angola, o mișcare insurgentă de joasă intensitate se desfășoară în provincia Cabinda, o fâșie de teritoriu separată de restul țării de Republica Democratică Congo. Provincia respectivă este una dintre cele mai sărace din Angola, însă apele teritoriale aflate în largul provinciei găzduiesc un număr însemnat de câmpuri petrolifere. La fel ca în regiunea Deltei Nigerului, veniturile rezultate din exploatarea acestor zăcăminte au fost monopolizate de elitele din Luanda, care au alocat fonduri nesemnificative pentru dezvoltarea provinciei Cabinda. Ca urmare a nemulțumirilor populației, o parte din localnici au format o organizație armată denumită Frontul pentru Eliberarea Enclavei Cabinda (FLEC), care a fost implicată, în ultimii ani, în lupte de gherilă împotriva armatei angoleze. (Le Billon 2007) După ce guvernul de la Luanda a oferit, în 2006, o serie de concesii rebelilor, o bună parte dintre aceștia au depus armele. O singură facțiune a FLEC a continuat lupta, aceasta atacând, pe 3 martie 2008, un convoi al armatei angoleze, omorând trei soldați și rănind grav un lucrător portughez. (BBC News 2008)

3.2.7.3 Etiopia

Un alt exemplu în acest sens îl constituie Frontul de Eliberare Națională Ogaden (ONLF) din Etiopia, o organizație capabilă de a organiza și comite un atac asupra unui câmp petrolier din estul țării care a făcut 74 de victime, inclusiv 9 angajați chinezi ai companiei operatoare. (Gettleman 2007) ONLF este un grup militant al cărui obiectiv este autonomia sau independența regiunii Ogaden. În mesajul de revendicare a atentatului, organizația a motivat acțiunea astfel: “Nu vom permite exploatarea resurselor minerale ale poporului nostru de către acest regim, sau de către orice firmă care semnează un contract illegal cu acesta.” (Gettleman 2007) În urma atacului, compania chineză care exploata câmpul petrolier a retras personalul și a refuzat să reia operațiunile până când guvernul etiopian va fi în măsură să garanteze siguranța acestora. Satisfacerea acestei condiții este însă puțin probabilă, ținând cont de escaladarea luptelor dintre guvernul etiopian și ONLF. (Watkins 2007)

3.2.7.4 Sudan

Ogaden nu este singurul caz în care o companie chineză este atacată de miliții rebele în Africa. Personalul chinez a suferit atacuri armate și în regiunea Darfur din vestul Sudanului, devenind victime colaterale ale conflictului armat între armatele rebele și forțele guvernamentale. Deși regiunea Darfur este cunoscută în special din cauza conflictului sângeros între milițiile Janjaweed, sprijinite de guvernul de la Khartoum, și rebelii anti-guvernamentali, aceasta conține un număr de zăcăminte petroliere care sunt dezvoltate de companii chineze în cadrul unor parteneriate internaționale. În octombrie 2007, forțele rebele aparținând grupării Mișcarea pentru Justiție și Egalitate (JEM) au atacat un câmp petrolier în regiunea Kordofan, exploatat de un consorțiu condus de China National Petroleum Company (CNPC). Trei luni mai târziu, JEM au atacat infrastructura unei alte companii chineze, rănind sau omorând mai mulți soldați care păzeau facilitățile respective. Un al treilea atac, la o săptămână înainte de Crăciun, a avut drept țintă complexul petrolier Defra din sudul regiunii Kurdofan. (Watkins 2007) Conform unei declarații a liderului JEM, milițiile sale vor continua să atace infrastructura petrolieră până când companiile chineze vor părăsi definitiv Sudanul. Conform acestei grupări, companiile petroliere chineze oferă fonduri guvernului de la Khartoum care sunt folosite pentru a cumpăra armament și a finanța războiul împotriva rebelilor. (Watkins 2007)

Sudan a fost marcat de război civil încă de la declararea independenței țării, conflictele interne afectând în mod grav perspectivele de explorare și operaționalizare a resurselor petroliere din această țară. În momentul de față, principala companie producătoare prezentă în Sudan este China National Petroleum Company (CNPC). Perspectivele de dezvoltare ale resurselor petroliere sudaneze sunt îngreunate de geografia resurselor de petrol, care sunt situate la granița dintre Sudanul de Nord și cel de Sud.

3.2.7.5 Algeria

Atacurile motivate politic împotriva lucrătorilor companiilor petroliere străine au cunoscut o recrudescență inclusiv în Algeria. La 10 decembrie 2006, un grup insurgent legat de Al-Qaeda numit Grupul Salafi pentru Rugăciune și Luptă (GSPC) a atacat un convoi de vehicule care transporta angajați ai Halliburton și a companiei petroliere algeriene, Sonatrach, eveniment soldat cu un mort și cinci răniți. GSPC a motivat acțiunea prin intenția de a forța companiile americane să părăsească Algeria. (Smith 2006) În ciuda faptului că guvernul algerian a naționalizat resursele de hidrocarburi în 1972 și Sonatrach este obligată prin lege să dețină participația majoritară la toate proiectele de exploatare a zăcămintelor de petrol și gaze de pe teritoriul Algeriei, autoritățile de la Alger sunt interesate în cooptarea companiilor străine în noi proiecte care au un grad înalt de dificultate tehnică. (DoE/EIA 2007) De la atacul din decembrie 2006, companiile străine au devenit reticente la implicarea în proiecte pe teritoriul Algeriei. În fapt, temerile acestor companii au fost confirmate în decembrie 2007 când organizația Al-Qaeda în Magrebul Islamic, noul nume sub care a devenit cunoscută GSPC, a detonat două bombe într-o zonă intens patrulată din Alger. Atacul a rezultat în moartea a 26 de persoane și rănirea a altor 176. Deși acest atentat nu a vizat direct clădiri aparținând companiilor petroliere străine, oficiali ai companiei norvegiene StatoilHydro, al cărui sediu se află în apropierea locației atentatelor, a dezvăluit că organizația teroristă avertizase, în mai multe rânduri, companiile petroliere străine de iminența unor astel de atacuri. (Fam și Chazan 2007)

În perioada de vârf a violențelor politice din Algeria (1992 – 2002), atacurile au vizat cu predilecție ținte umane, obiectivele economice constituind obiective periferice ale insurgenților. Această relativă securitate a instalațiilor petroliere poate fi atribuită unor cauze geografice, acestea fiind localizate în regiuni deșertice, departe de marile orașe.

O analiză a evoluției producției și exportului de petrol a acestui stat nord-african relevă că, din 1987 până în 2001, nivelul producției a înregistrat o creștere semnificativă. Acest fapt poate fi atribuit faptului că guvernul algerian a permis accesul companiilor petroliere internaționale, pentru explorare și producție. Din 1991 până în 2002, producția a stagnat, în contextul în care nu a existat vreun atac major asupra instalațiilor petroliere. Apoi, o dată cu stabilizarea situației în 2002, producția de petrol din Algeria a înregistrat o nouă creștere.

Concluzii

Acest capitol a evidențiat particularitățile pieței mondiale a petrolului, arătând că, în ciuda unui mediu de tranzacționare globalizat și a unei piețe lichide, acesta este supus unui risc ridicat de volatilitate a prețului cauzat de elasticitatea scăzută a cererii pe termen scurt. Astfel, perturbările cauzate de riscuri politice trebuie analizate în principal prin prisma pericolului unor fluctuații semnificative în prețul petrolului, cu consecințe economice ridicate asupra statelor importatoare. Am arătat că Orientul Mijlociu constituie deopotrivă cheia de boltă a aprovizionării globale cu petrol și principala zonă de risc politic pentru piața petrolului, țările din această regiune aflându-se la originea a 9 dintre cele 12 crize de aprovizionare identificate de EIA. O analiză globală a principalelor perturbări a relevat o slabă corelare între volumele fizice de petrol indisponibilizate ca urmare a perturbării și evoluția disponibilității fizice pentru consumatorul final ca urmare a crizei. În egală măsură, am putut observa că prețul de referință al petrolului a demonstrat, în trecut, o senzitivitate extrem de pronunțată la perturbările din piață, corelarea cu evoluția producției fiind, în acest caz, dificil de identificat.

Pentru o mai bună înțelegere a mecanismelor prin care manifestările riscului politic afectează piața petrolului, am studiat, în cea de-a doua secțiune a capitolului, un număr de șase crize majore de aprovizionare, schițând totodată o imagine a riscurilor politice care au dus la perturbări de mai mică intensitate în rândul unor state producătoare din Africa.

Metoda analizei istorice comparate, utilizată în acest capitol, permite identificarea unor tendințe generale care au guvernat, de-a lungul ultimilor decenii, cauzele și impactul crizelor de aprovizionare legate de riscuri politice. Aceste studii de caz au validat, pentru piața petrolului, unele din prezumțiile expuse în capitolul anterior, permițându-ne să identificăm mecanismele prin care riscul latent capătă forme de manifestare acute, să extragem o serie de lecții privind impactul violenței armate asupra pieței petrolului și să izolăm factorii care determină magnitudinea unei crize de aprovizionare asupra consumatorilor finali.

Putem identifica patru cauze principale care conduc la evoluția unui mediu de risc latent într-o situație de criză. Prima dintre acestea o constituie existența unui cadru de drept internațional sau de cooperare internațională insuficient dezvoltat, tradus printr-un dialog deficitar între statele importatoare și principalii producători de petrol. Acesta a fost unul dintre motivele care au dus la apariția crizei subsecvente războiului Yom Kippur și care a alimentat o percepție eronată privind motivația și obiectivele interlocutorilor. O a doua cauză, corelată cu prima, o constituie tendința statelor exportatoare de a folosi exporturile de petrol ca pârghie politică. Acest lucru este posibil doar în cazul unei excelente coordonări între statele exportatoare, cum a fost cazul în situația membrilor arabi ai OPEC sau în condițiile unei dependențe fizice a statului importator favorizată de existența unui complex de infrastructură dificil de înlocuit, cum este cazul, spre exemplu, al conductei Drujba prin care o bună parte din petrolul Rusiei este exportat către Europa.

O a treia cauză, legată în general de riscurile legate de incertitudinea decizională, o constituie rigiditatea sistemelor politice din statele exportatoare, un spațiu insuficient de participare civică a cetățenilor și un acces limitat al acestora la oportunități de natură economică sau socială. O ilustrare a acestei relații de cauzalitate o constituie valul de revoluții din cadrul Primăverii arabe. O ultimă cauză, corelată cu precedenta, o constituie disponibilitatea forței de muncă din sectoare energetice critice de a sabota producția în scopul unor revendicări de ordin economic sau politice. Consecințele acestor acțiuni, așa cum a fost demonstrat atât de criza iraniană din 1979 cât și de mișcările sociale din Venezuela în 2003, pot fi sinonime cu imobilizarea întregii infrastructuri de producție și, implicit, cu reducerea drastică a exportului de petrol.

Conflictele militare, fie ele simetrice sau asimetrice, prezentate în acest capitol, permit schițarea unei serii de concluzii în ceea ce privește impactul asupra piețelor energetice. În primul rând, se observă că tendința războaielor militare clasice, inter-stat, de a avea o durată mai scurtă, limitează capacitatea acestora de a genera crize prelungite. Acesta este cazul îndeosebi în situația în care în conflict este implicată o putere militară majoră sau o coaliție.

În ceea ce privește impactul conflictelor asupra instalațiilor de petrol și gaze, exemplele istorice au demonstrat o reziliență sporită a acestora. Aceste infrastructuri pot suferi daune majore doar în situația în care ostilitățile se desfășoară în imediata lor vecinătate, cum a fost cazul în fazele inițiale ale războiului dintre Iran și Irak, în războiul din Biafra sau în conflictul civil din Sudan.

În acest context, merită, însă, menționată, problema țintelor soft, reprezentate de conductele de transport. Acestea sunt cele mai vulnerabile infrastructuri petroliere și, totodată, cele mai des vizate de grupurile armate. Deși, în majoritatea cazurilor, impactul unor atacuri vizând acest tip de ținte nu are efecte majore pe termen mediu și lung, sabotajele repetate, în contextul unui teritoriu în care autoritatea militară a statului este slabă, poate avea efecte serioase, așa cum a demonstrat cazul conductei Irak – Siria.

Funcționarea acestor infrastructuri este amenințată, în mai mare măsură de conflictele asimetrice de mică și medie intensitate, care implică atacuri repetate asupra infrastructurii de producție și transport sau în cadrul cărora grupările insurgente preiau controlul asupra teritoriului în care se află facilitățile de extracție. Așa cum o ilustrează în mod amplu exemplele prezentate anterior în acest capitol, astfel de episoade pot afecta în mod sever potențialul de export a unui stat producător.

În cazurile când grupările de gherilă au reușit să aibă un impact major în limitarea producției petroliere, acestea au beneficiat de o prezență extinsă în regiunile de extracție și producție, dublată de o capacitate limitată a guvernului de a asigura controlul acestor zone. În cazurile în care instalațiile sunt localizate în regiuni izolate, departe de așezări umane, riscul atacurilor scade exponențial, în principal din cauza raportului cost-beneficiu negativ pentru potențialii atacatori.

O ultimă categorie de observații care se desprind din analiza realizată în cadrul acestui capitol se referă la factorii care influențează magnitudinea crizei. Am remarcat mai devreme faptul că nu există o corelație lineară între cantitatea de volum indisponibilizată ca urmare a crizei de aprovizionare și evoluția prețului, constatându-se că o scădere cu 3,4 sau 5 la sută a producției de petrol are un impact asupra prețului care poate ajunge până la 400%. Identificarea variabilelor care influențează reacția pieței petrolului la o criză a aprovizionării este utilă întrucât permite estimarea contextului de risc, putând determina o mai bună pregătire din partea statelor importatoare.

Acest studiu pornește de la premisa că natura globală a pieței petrolului și fungibilitatea acestei materii prime minimizează posibilitatea unei penurii majore de petrol. Piața se adaptează la fluctuațiile cererii și ofertei prin ajustarea prețului, astfel încât petrolul va fi întotdeauna disponibil cumpărătorilor care sunt dispuși să plătească prețul stabilit de piață. În plus, chiar și în cazul unei scăderi marcate a volumelor disponibile pe piață, este unanim acceptată relevanța Arabiei Saudite ca supapă de diminuare a tensiunilor dintre cerere și ofertă, prin folosirea capacității sale suplimentare.

Factorii care determină impactul perturbărilor asupra piețelor importatoare trebuie, așadar, căutați dincolo de statisticile privind volumele disponibile. Un prim element care trebuie luat în calcul ține de dinamica cererii la nivel global. O perturbare a producției va avea efecte mai puternice, ceteris paribus, atunci când există o puternică dinamică ascendentă a cererii. Dincolo de argumentul pur economic privind regulile cereri și ofertei, putem vorbi aici de un mecanism psihologic care se referă la așteptările actorilor din piață. Am observat, în crizele studiate în acest capitol, cum teama de o eventuală escaladare a crizei generează așteptări privind o presiune crescândă pe nivelul prețului, generând o spirală ascendentă rapidă a cotațiilor de referință la petrol. Acest proces este accentuat în contextul în care actorii economici și politici relevanți au experiența unor crize recente, având așteptarea ca acestea vor cunoaște o repetare. Un astfel de exemplu l-a constituit criza petrolului din 1973, când experiența relativ recentă a Războiului de șase zile a fundamentat așteptările și acțiunile actorilor implicați, ducând la escaladarea crizei.

Argumentele de natură subiectivă expuse mai sus pot fi sintetizate astfel: dacă jucătorii din piață, fie ei companii private sau guverne, se așteaptă ca criza de aprovizionare să aibă un impact major asupra piețelor, această percepție este în sine suficientă pentru a dezechilibra prețul petrolului. Contextul unei competiții pentru resurse cu piețele emergente și experiența unor crize semnificative în trecutul apropiat constituie factori de natură a exacerba impactul crizei. În mod contrar, percepția privind existența unor alternative la petrol, pe termen mediu și lung, poate fi de natură a calma piețele. În cazul petrolului, dependența de această materie primă pentru funcționarea sistemului de transport și lipsa perspectivei unor alternative viabile contribuie în mod semnificativ la reacția disproporționată a piețelor.

Pe lângă factorii psihologici, există și variabile tangibile care determină magnitudinea impactului unei crize de aprovizionare. Una dintre acestea se referă la existența unor mecanisme și proceduri în caz de criză. Am observat cum, în 1973 și 1979, panica în statele importatoare a condus la politici de stocare a resurselor într-o perioadă de relativă penurie, ridicând în mod artificial nivelul cererii și contribuind la escaladarea crizei. O politică de constituire a stocurilor de rezervă în perioade când prețul petrolului este relativ scăzut și un mediu care să reglementeze în mod clar condițiile în care aceste stocuri sunt folosite constituie politici care pot atenua impactul unei crize. În egală măsură, gradul de coordonare în rândul statelor importatoare determină puterea lor de negociere pe piețele globale și poate atenua sau exacerba impactul crizei.

Trebuie spus aici că, așa cum au relevat-o crizele din anii 70, o percepție distorsionată a statelor importatoare privind ierarhia imperativelor de securitate energetică poate augmenta impactul perturbărilor de aprovizionare. Factorii care țin de prețul petrolului și de aprovizionarea fizică sunt interconectați. Într-o piață globală, cum este aceea a petrolului, evoluția cererii și cea a ofertei se reflectă în nivelul prețului, garantând disponibilitatea volumelor tuturor acelora care sunt dispuși să plătească tariful pieței. Încercările de a stopa, în mod artificial, creșterea prețului nu pot da rezultate pe termen scurt, ducând doar la accentuarea penuriei fizice. Singura modalitate prin care statele importatoare pot influența prețul petrolului ține, în plan extern, de o mai bună coordonare în dialogul cu importatorii prin construcția unui cadru de dialog și de reglementare viabil și, în plan intern, de crearea unor planuri de criză care să includă prezența unor stocuri semnificative de petrol și reguli clare pentru disponibilizarea acestora.

În final, se cuvine să aducem o calificare observației privind fungibilitatea petrolului pe piețele globale. În funcție de locul în care este extras, țițeiul are o varietate de atribute chimice care afectează în mod semnificativ procesul de rafinare și tipul de produse derivate care pot fi obținute în mod eficient prin prelucrarea acestuia. Dependența unei regiuni geografice de o anumită varietate de petrol, reflectată în tipurile de combustibili folosiți în sectorul transportului și de caracteristicile tehnice ale rafinăriilor, poate fi de natură a aduce o segmentare naturii globale a pieței petrolului, aducând cu sine riscul unei perturbări la nivelul aprovizionării fizice cu petrol, dincolo de considerentele de preț.

Pentru a înțelege implicațiile acestui aspect, trebuie menționat cazul Uniunii Europene, o regiune geografică al cărei transport rutier este caracterizat prin predilecția pentru combustibili de tip diesel, produse derivate rezultate în urma rafinării unui țiței de calitate superioară, caracterizat printr-un nivel scăzut de sulf și dioxid de carbon. Acest tip de țiței este produs și exportat în Europa de Algeria, Libia și Nigeria. Așa cum am putut constata în cazul crizei din Libia, fungibilitatea scăzută a acestei varietăți de materie prime poate genera pericolul unei penurii fizice a produsului pe piață, întrucât caracteristicile rafinăriilor și produsele derivate cerute de consumatori nu permit substituirea sa cu un alt tip de țiței decât cu o oarecare dificultate.

Observațiile rezultate în acest capitol vor fi utilizate la construcția unui index al riscului politic la adresa securității cu aprovizionare a Uniunii Europene. Fungibilitatea materiei prime și dinamica cererii la nivel global vor fi factori care urmează să fie luați în considerare în elaborarea formulei de calcul a riscului. Pentru moment, însă, ne vom îndrepta atenția asupra pieței gazelor naturale.

4. Crizele aprovizionării cu gaze naturale

segmentare macro-regională și complexe de securitate

Dacă secțiunea anterioară și-a propus studierea tabloului riscurilor politice la adresa aprovizionării cu petrol, diferențele notabile în structura pieței gazelor naturale reclamă o abordare separată a acestui tip de energie. Privite prin prisma securității energetice a Uniunii Europene, mecanismele prin care riscurile politice afectează furnizarea de gaze naturale diferă în primă instanță ca rezultat al regionalizării semnificative a piețelor pentru acest tip de resursă. Astfel, dacă în cazul petrolului puteam vorbi de o piață globală, sistemele de producție și distribuție a gazelor naturale relevă o segmentare semnificativă, având drept rezultat o diferențiere a factorilor de risc politic între piețele regionale.

Așa cum vom arăta în cele ce urmează, principalul motiv al acestei segmentări îl constituie sistemul rigid de transport, realizat în mod tradițional prin intermediul gazoductelor, mijloc de transport care permite o mai mică flexibilitate în ceea ce privește opțiune de import. Relevanța factorului politic în definirea hărții de aprovizionare este ilustrată de faptul că traseele de transport al gazelor naturale, concretizate în urma unor investiții semnificative pe termen lung, reflectă atât tendințele istorice de cooperare între diverse regiuni cât și angajamentul pe termen lung al partenerilor implicați. Dată fiind natura strategică a gazoductelor, acestea nu pot fi privite ca simple proiecte comerciale, ci ca rezultatul unui complex de relații bilaterale ancorate la cel mai înalt nivel.

Analiza din acest capitol va releva că, în ciuda emergenței GNL ca alternativă de aprovizionare a Europei, gazul transportat prin intermediul conductelor va constitui, pentru viitorul previzibil, principala metodă de import pentru statele Uniunii Europene. Prin urmare, spre deosebire de secțiunea dedicată pieței petrolului, această secțiune va analiza riscurile politice la adresa securității aprovizionării cu gaze a Uniunii Europene prin prisma a două complexe de cooperare regionale care vor continua să constituie, pentru viitorul previzibil, pilonii de bază ai furnizării de gaze naturale pentru statele europene.

Primul dintre aceștia îl constituie relația cu Federația Rusă, principalul furnizor al Uniunii Europene. Două studii de caz privind crizele aprovizionării cu gaze naturale din Ucraina vor urmări să identifice riscurile politice care au dus la apariția acestor crize, impactul acestora asupra securității energetice europene, și măsura în care ele pot fi considerate manifestări ale unei probleme structurale ale complexului geopolitic eurasiatic.

A doua componentă geografică a securității aprovizionării cu gaze a Uniunii Europene o constituie relația cu statele exportatoare din Africa de nord, în particular Algeria și Libia. Un studiu de caz al impactului evenimentelor Primăverii arabe asupra securității exporturilor din aceste două state va urmări identificarea principalelor tipuri de riscuri politice ale acestei regiuni, precum și pericolul prezentat de acestea la adresa securității energetice a Uniunii Europene.

Înainte de a prezenta acest studii de caz, acest capitol va schița, la fel ca în cazul petrolului, o analiză a caracteristicilor pieței de gaze naturale, evidențiind structura rutelor de transport, impactul recentelor evoluții globale și evidențiind perspectivele pentru Uniunea Europeană în contextul evoluției cererii la nivel global.

4.1 Caracteristicile pieței de gaze naturale

Spre deosebire de petrol, gazul natural constituie o sursă energetică relativ dificil de depozitat, al cărei transport se desfășoară în caracteristici mult mai rigide. (Haighighi, 2006:11) Ca o consecință a acestui fapt, transportul gazelor naturale a fost realizat, în mod tradițional, prin intermediul gazoductelor – infrastructuri care necesită existența unei conexiuni fizice între producător și consumatorul final. Dacă în cazul petrolului, producția poate fi redirecționată cu relativă ușurință în funcție de evoluțiile pieței (Haighighi 2006: 11-13), dezvoltarea unor rute alternative de transport a gazelor naturale constituie o opțiune care poate fi exercitată doar pe termen lung și în condițiile unor costuri inițiale extrem de ridicate. O analiză a riscurilor politice la adresa securității aprovizionării cu gaze naturale a Uniunii Europene trebuie să pornească de la sublinierea acestei realități.

Gazul natural lichefiat (GNL) este o formă a gazului natural care permite un transport în condiții mult mai flexibile, fiind din acest punct de vedere asemănător țițeiului și produselor sale derivate. GNL este o materie primă care, în condițiile existenței unei rețele de terminale de compresie și decompresie, poate fi tranzacționată în cadrul unei piețe globale relativ lichide. În condițiile creșterii producției de gaze naturale ale SUA și apariției unor exportatori puternici în Orientul Mijlociu și Africa de nord, se constată o tendință de creștere a volumelor de GNL importate de statele europene, această sursă de energie ajungând să reprezinte, în 2011, 20% din importurile de gaze naturale ale Uniunii Europene. (ENI 2012) Importurile de GNL constituie un factor de natură a sprijini securitatea energetică europeană, permițând diversificarea surselor de aprovizionare (Kecse 2010: 5-6)

În ciuda acestei tendințe, se estimează că, în viitorul previzibil, o majoritate a volumelor de gaze importate de Uniunea Europeană va continua să fie transportată prin intermediul conductelor. Persistența acestei rigidități, împreună cu amploarea crescândă a importurilor de GNL, duce la dezvoltarea, în paralel, a două piețe cu caracteristici distincte. Gazele naturale transportate prin conducte formează o piață rigidă, a cărei funcționare este separată de logica energetică globală, fiind structural regionalizată. Tranzacțiile cu gaze pe această piață sunt dictate de contracte bilaterale pe termen lung, a căror negociere și onorare implică o importantă componentă geopolitică. În paralel, piața GNL constituie o piață globală emergentă, a cărei logică de funcționare este asemănătoare cu cea a petrolului.

În cazul Europei, piața gazelor continuă să fie dominată de moștenirea istorică a cadrelor de cooperare care au facilitat apariția rutelor de transport folosite în prezent. O ilustrare a acestei realități, care va face obiectul unei analize extinse pe parcursul prezentului capitol, o constituie rețeaua de conducte, construită în timpul Războiului rece, care leagă statele fostei Uniuni sovietice de Europa de est, creând o rută vitală de aprovizionare a Uniunii Europene. (Figura 4.1) În ciuda faptului că cererea de gaze naturale din partea Uniunii Europene va fi caracterizată de o creștere moderată, de doar 1% în perioada 2014-2035, se estimează o adâncire a dependenței acestei regiuni de gazele naturale din import, cu o creștere a ponderii gazelor transportate prin conductă de la 37% din importuri, cât este în prezent, la 51% în perspectiva anului 2035. (BP 2014: 59)

Figura 4.1 Rețeaua de gazoducte care aprovizionează Uniunea Europeană

Surse: Comisia Europeană, Gazprom

Perspectivele securității energetice a gazelor naturale importate de Uniunea Europeană sunt complicate de o competiție crescândă pentru gazele din import, cu o creștere semnificativă a cererii din partea Chinei, estimată la 8,3% pe an și generată de necesitatea înlocuirii capacităților de producție poluante, având ca sursă energetică lignitul și cărbunele. (BP 2014: 59)

Atractivitatea gazului natural ca sursă de energie, deopotrivă în statele dezvoltate și în economiile emergente, este fundamentată de o serie de cauze istorice. Prima dintre acestea o constituie impactul crizelor energetice din anii 1970, care au stimulat diversificarea mixului energetic al statelor importatoare. O a doua cauză o reprezintă descoperirea unor resurse semnificative de gaze naturale în statele Europei occidentale, în principal Marea Britanie, Olanda și Norvegia. Gazul natural, cu o longevitate estimată la 230 de ani de producție la nivelul prezent (IEA 2012: 125), este considerat o sursă de energie mai sustenabilă pe termen lung, în condițiile în care, anterior descoperirii de noi resurse de petrol în SUA, riscul epuizării rezervelor, pe parcursul următoarelor decade, al aceste surse de energie era considerat ca fiind o amenințare semnificativă.

Un alt avantaj prezentat de gazele naturale îl reprezintă faptul că această surse de energie are cele mai mici emisii de gaze cu efect de seră dintre toți combustibilii fosili, fiind preferat de statele importatoare în condițiile necesității limitării efectelor schimbărilor climatice. Tendința creșterii cererii de gaze a fost potențată de logica economică a centralelor de generare care folosesc acest combustibil, acestea având cele mai scăzute costuri de construcție și operare. Nu în ultimul rând, gazul natural este perceput ca o soluție viabilă pe termen mediu și lung pentru o economie sustenabilă bazată pe energia regenerabilă, ținând cont de capacitatea centralelor de generare pe bază de gaze naturale de a răspunde în mod eficient la modificările bruște ale cererii în rețea, lucru dificil de realizat cu ajutorul surselor de energie regenerabile. (Gas Naturally 2012a; Gas Naturally 2012b)

4.1.1 Parametrii pieței și perspective

Importurile de gaze naturale ale Uniunii Europene sunt marcate de tendința adâncirii dependenței de un număr limitat de exportatori. La nivelul anului 2012, 45% din importurile de gaze naturale ale Uniunii Europene proveneau din Federația Rusă. Tabloul principalilor furnizorilor este completat de Algeria, cu 18% și Qatar cu 17%. (BP 2012) Din punct de vedere geografic, regiunea Eurasiatică și Africa de nord constituie așadar principalele surse de furnizare a gazelor naturale importate de Uniunea Europeană.

În condițiile epuizării zăcămintelor de gaze naturale din Uniunea Europeană, ponderea importurilor, situată în prezent la 66%, va continuă să crească, Federația Rusă urmând să aibă un rol din ce în ce mai pronunțat în logica aprovizionării cu gaze naturale a Uniunii Europene. Riscurile generate de această dependență sunt exacerbate de competiția în creștere cu economiile emergente care reprezentau, la nivelul anului 2011, peste 50% din consumul global de energie. (Faas et al 2011: 14)

Figura 4.1 Ponderea importurilor de gaze naturale din state terțe

Sursa: BP 2012

La nivelul pieței interne a Uniunii Europene, gazele naturale au o pondere medie de 25% din sursele de energie. (BP 2012) Această medie are, însă, o deviație standard de 12%, fapt care semnalează existența unor diferențe semnificative între statele membre in ceea ce privește importanța acestei materii prime, așa cum este relevat de figura 2.2. Această disparitate poate fi pusă pe seama faptului că structura mixului energetic la nivelul fiecărui stat membru este construită în funcție de o serie de factori, incluzând aici legăturile istorice cu statele producătoare, existența unor resurse autohtone sau decizia privind utilizarea energiei nucleare.

Figura 4.2 Ponderea gazelor naturale în mixul energetic al statelor membre UE

Surse: IEA, Natural Gas Information 2013, OECD/IEA, Paris; IEA, Natural Gas Information Statistics, Online Database, OECD/IEA, Paris

Rezervele dovedite de gaze naturale ale Uniunii Europeană, estimate la 2044 miliarde de metri cubi (mmc) (EIA 2014), sunt extrem de limitate în comparație cu cele ale principalilor producători. Astfel, rezervele Rusiei se cifrează la 43 302 mmc, cele ale Iranului la 29 610 mmc, ale Qatarului la 25 465 mmc, în timp ce volumul de rezerve al Norvegiei este în scădere la 2 908 mmc. (Figura 2.3)

Figura 4.3 Rezerve dovedite de gaze naturale: UE vs. Principalii producători mondiali

Surse: IEA 2014, BP 2012

Evoluția producției de gaze la nivelul UE a cunoscut un vârf istoric, de 270 mmc pe an, la jumătatea deceniului nouă al secolului trecut, , acest moment fiind urmat, începând cu 2005, de o perioadă de declin. Tednința de scădere a nivelul producției interne este prognozată să continue, cunoscând o coborâre abruptă, de la 201 mmc în 2012 la 94 mmc în perspectiva anului 2035 (IEA 2012: 138). Această situație este cauzată de faptul că rezervele de gaze naturale sunt limitate la un număr relativ redus de state membre, incluzând aici Olanda (1 100 mmc), Marea Britanie (200 mmc), Polonia ( 1 020 mmc), România (108 mmc), Germania (87 mmc) și Danemarca (62 mmc). (BP 2012) Exploatarea rezervelor de gaze de șist, considerate la începutul deceniului doi al secolului XXI ca fiind un factor cu potențial de a limita declinul producției la nivel UE (Gény 2010), a fost îngreunată de temerile privind impactul asupra mediului înconjurător. Cu excepția notabilă a Poloniei, nu există premise pentru o producție semnificativă de gaze de șist în viitorul apropiat.

4.1.2 Tendințe globale cu impact asupra securității energetice europene

Dinamica importurilor de gazele a Uniunii Europene este influențată de patru tendințe globale, cu impact implicit asupra securității energetice europene. Prima dintre acestea este criza financiară și economică globală, care a avut efectul de a tempera dinamica cererii de gaze naturale pe piețele europene, având rolul de a întări securitatea aprovizionării. (Honoré 2011: 3) Aceeași criză economică a generat, însă, și un efect de sens contrar, materializat prin reducerea investițiilor în sectorul energetic, fapt care a fost de natură a afecta pe termen lung dinamica securității energetice. (IEA 2009: 3) Efectul ambiguu al crizei asupra securității energetice a fost descris în mod elocvent de Lewiner, care sublinia că “efectele crizei financiare s-au făcut simțite atât în ceea ce privește cererea de energie, cât și în realizarea investițiilor planificate, ducând pe termen scurt la o ameliorare a securității aprovizionării cu gaze naturale. Această situație poate însă suferi schimbări pe termen lung din cauza amânării investițiilor în infrastructură și a noilor tehnologii.” (Lewiner 2010: 3)

Creșterea ponderii GNL în piețele globale, semnalată în secțiunea anterioară, a constituit cea de-a doua evoluție de natură a modifica logica securității aprovizionării cu gaze a Uniunii Europene. Disponibilitatea unor volume adiționale de GNL a fost de natură a întări securitatea energetică a UE, permițând diversificarea rutelor și surselor de aprovizionare. Cu toate acestea, GNL nu poate fi considerat un panaceu de natură a elimina riscurile de aprovizionare. Dincolo de limitările inerente diferențialului de preț al acestei surse de energie față de gazul transportat prin conducte, creșterea rolului GNL în mixul energetic european este plafonată de obligația onorării contractelor bilaterale de furnizare cu exportatorii tradiționali (Goldthau și Witte 2010: 235)

O a treia evoluție cu relevanță pentru securitatea aprovizionării cu gaze a Europei este constituită de revoluția energetică din SUA. În lipsa dezvoltării rețelei de transport a GNL, aceasta ar fi fost un eveniment cu relevanță pur regională. (IEA 2010: 4) Însă în contextul unei creșteri semnificative a importanței rutelor de transport maritim al gazelor naturale, excesul de producție a SUA va avea un impact pozitiv asupra piețelor europene. (Paszyc 2010: 5) Acesta se va manifesta în principal prin atenuarea competiției cu economiile emergente ale Chinei și Indiei, în timp ce măsura în care UE va putea importa direct gaze naturale de pe piața americană va depinde de disponibilitatea statelor europene de a investi în terminale de regazeificare. Costurile ridicate ale acestor infrastructuri, în contextul efectelor pe termen mediu și lung ale crizei economice, pot avea rolul de a limita impactul asupra Europei a revoluției gazelor de șist americane. În orice condiții, însă, nu trebuie subestimată importanța exporturilor SUA asupra dinamicii globale a pieței gazelor naturale.

Politicile UE vizând lupta împotriva schimbărilor climatice vor avea la rândul lor consecințe importante asupra securității aprovizionării cu gaze naturale. Astfel, ținând cont de impactul relativ scăzut al gazelor naturale asupra mediului, putem considera că angajamentul statelor UE de respectare a țintelor de reducere a emisiilor cu efect de seră va fi direct corelată cu o creștere a cererii de gaze naturale. În egală măsură, în contextul post-Fukushima, trebuie luată în calcul tendința de renunțare la energia nucleară, ilustrată de poziția Germaniei, care va duce la rândul său la o creștere a cererii de gaze naturale, generând o deteriorare a securității aprovizionării. Această situație ar putea fi compensată parțial de investițiile în formele de energie regenerabile, care ar putea prelua o parte din nevoile energetice ale consumatorilor, având efectul de a tempera cererea de gaze naturale. Impactul formelor de energie regenerabilă asupra rețelelor de distribuție a relevat însă că aceste surse de energie necesită o capacitate de producție de rezervă pentru a acoperi fluctuațiile în furnizare generate de intermitența specifică acestor surse de energie. În acest context, gazul natural și energiile regenerabile pot fi considerate surse complementare, o creștere a producției de energie verde putând avea efectul contraintuitiv de a genera o mai mare nevoie de importuri de gaze naturale pentru piețele europene.

Impactul corelat al celor patru evoluții prezentate mai sus nu este în măsură a inversa tendința de creștere a dependenței Europei de importurile de gaze naturale. În contextul impactului limitat al GNL, putem astfel considera că riscurile specifice aprovizionării prin sursele clasice vor constitui, în viitorul previzibil, principala amenințare la adresa securității aprovizionării cu gaze naturale a Uniunii Europene.

4.1.3 Rutele de transport

4.1.3.1 Gazoducte

În ultimii ani am fost martori la eforturi concertate ale Uniunii Europene de a imprima o mai mare flexibilitate în sistemul de transport al gazelor, materializate prin acțiuni care au vizat extinderea rețelei de conducte, atât la nivelul pieței interne de energie cât și în ceea ce privește rutele de aprovizionare externă.

Aceste inițiative sunt legate în primul rând de percepția privind nevoia limitării dependenței de gazele provenite din Federația Rusă, care, așa cum am arătat anterior, acoperă două treimi din totalul importurilor de gaze naturale transportate prin intermediul conductelor. Această dependență, care afectează în particular sud-estul Europei și statele baltice, a adus în discuție siguranța aprovizionării cu gaze naturale, în special în contextul crizelor de furnizare din 2006 și 2009, care vor face obiectul discuției în secțiunile următoare. (Smith 2008)

Aceste evenimente au avut un impact major asupra politicii externe germane, această țară urmărind securizarea importurilor din Rusia prin construcția unor rute de tranzit alternative care să elimine riscul traversării teritoriului ucrainean. (Larsson 2007) Intrarea în funcțiune a proiectului Nord Stream, cu o capacitate de 56,6 miliarde mc/an, a permis Germaniei să obțină o rută de furnizare directă din Federația Rusă. Acest gazoduct, care împreună cu conducta South Stream, proiect care urmărește conectarea directă a Bulgariei, Ungariei și Austriei de Federația Rusă, demonstrează “disponibilitatea Rusiei de a face eforturi considerabile în vederea menținerii controlului asupra pieței gazelor naturale din Europa.” (Ratner et al 2013:1) Aceste două gazoducte, al căror buget nu poate fi justificat prin prisma imperativelor economice ale Moscovei, are rolul de a diminua importanța Kievului în geopolitica gazelor naturale și de a permite Federației Ruse de a-și impune dominanța asupra acestui stat cheie din fosta Uniune sovietică. Recentul conflict din Ucraina a demonstrat importanța pe care o are acest stat din vecinătatea estică pentru strategia de securitate a Rusiei, acțiunile în acest caz fiind alimentate de aceeași logică de care Moscova a dat dovadă și în cazul inițierii unor proiecte de transport care ocolesc teritoriul Ucrainei, diminuând pârghiile acestui stat în negocierile cu Rusia.

Figura 4.4 Rutele de transport pentru importurile de gaze naturale ale UE

Surse: Comisia Europeană, BP, IEA.

Intenția declarată a Uniunii Europene de a suplimenta aceste inițiative ale Moscovei prin sprijinirea unui coridor de transport neutru din punct de vedere politic au atins un punct mort odată cu renunțarea, în anul 2012, la proiectul NABUCCO. Ambițiile inițiale, de a construi un coridor capabil să transporte 31 mmc pe an au fost înlocuite, din motive care țin de viabilitatea comercială, cu un proiect pe scară mai mică, format din complexul de conducte TAP – TANAP, care va conecta piețele Uniunii Europene de gazul din regiunea Caspică și Asia Centrală. Relevanța acestui proiect, dată de creșterea nevoilor de importuri pentru Uniunea Europeană, a fost subliniată de fostul ministru al energiei din Turcia, care a afirmat că, “deși pe termen scurt [TAP-TANAP și South Stream] pot părea proiecte rivale, în realitate nu sunt. Pe măsură ce Europa va avea nevoie de mai mult gaz, va fi nevoie de trei sau patru proiecte ca acesta.” (Hürriyet Daily News 2012) Finalizarea coridorului sudic poate constitui o supapă de siguranță în condițiile unei deteriorări a raporturilor dintre Uniunea Europeană. Cu toate acestea, dat fiind volumul de importuri necesare Uniunii Europene, proiectul TAP-TANAP nu va fi de natură a schimba paradigma geopolitică a aprovizionării cu gaze naturale a Uniunii Europene.

4.1.3.2 Rute de transport maritim

Nu același lucru putem spune despre potențialul pe termen lung al GNL. Revoluția energetică din SUA, produsă în ultimii ani, a accentuat tendința de creștere a volumelor disponibile pe piața globală. Astfel, putem vorbi de emergența unei piețe duale a gazelor naturale. Pe de o parte, piața globală a gazelor naturale lichefiate, asemănătoare cu cea a petrolului și pe de altă parte, piața dominată de rigiditățile tradiționale, prezentă cu precădere în spațiul European și Eurasiatic.

În prezent, există șapte state membre UE care dețin terminale de decompresie a gazelor naturale lichefiate, Polonia și Lituania având astfel de proiecte în execuție. Importanța terminalelor de import GNL pentru aceste ultime două state nu trebuie subestimată, ținând cont de politicile agresive de reducere a riscului dependenței de gazele provenite din Federația Rusă.

Există două impedimente principale în calea expansiunii ponderii LNG în mixul importurilor europene. Primul are de-a face cu creșterea abruptă a cererii pentru această sursă de energie din partea statelor asiatice. Acest factor a antrenat după sine prezența unui diferențial semnificativ de preț față de gazul transportat prin conductă. La aceasta se adaugă valoarea ridicată a investiției necesare importului de GNL, estimată la 3-5 miliarde de dolari pentru terminalele de lichefacție, 2 miliarde pentru infrastructura de transport maritim și 1 miliard pentru terminalele de regazeificare/decompresie. (Kavalov et al 2009: 11) Deși economiile de scară generate de creșterea volumelor de GNL pe piața globală vor fi în măsură să diminueze, pe termen mediu și lung, impactul costurilor inițiale, această sursă de energie va continua să aibă un preț ridicat în comparație cu gazul natural transportat prin conducte, fiind o opțiune ‘de lux’ pentru acele state importatoare care își permit să suporte costurile unei mai mari flexibilități a aprovizionării cu gaze naturale.

Conform previziunilor realizate de Barclays, diferențialul de preț prezentat mai sus va determina o scădere cu până la 70% a importurilor de GNL în Uniunea Europeană, în condițiile unei explozii a cererii din regiunea Asiei, potențată de impactul accidentului de la Fukushima de limitare a opțiunilor la sursele energia fosilă. (Reuters 2012) Această tendință, potențată de cererea scăzută la nivel european din anii precedenți, este prezentată în Tabelul 4.5

Figura 4.5: Scăderea importurilor de GNL în perioada 2011-2012

Sursa: PFC

Pe termen mediu și lung, normalizarea exporturilor de GNL în condițiile apariției unor volume suplimentare având drept surse SUA și Australia, va duce la o echilibrare a volumului importurilor către Europa. Cu toate acestea, nu există premisele pentru o creștere semnificativă a ponderii acestora în tabloul importurilor de gaze naturale în Europa. (Reuters 2012)

4.2 Riscuri politice din partea statelor furnizoare

4.2.1 Rusia: (co)dependență

Federația Rusă este principalul furnizor de gaze naturale ale Uniunii Europene, având o pondere estimată la 45% din volumul total al gazelor importate de cele 28 de state membre. (EIA 2012) Percepția asupra rolului Rusiei ca factor de risc cunoaște o polarizare între experții care consideră acest stat ca o amenințare la adresa securității energetice europene și aceia care văd relația ca fiind una de co-dependență. Prima categorie de analiști consideră că “Rusia a încercat în mod sistematic să folosească energia” în scopul influențării orientării externe, a politici interne și a structurii economice a statelor din vecinătate. (Monaghan 2005: 5) Alte abordări, mai intransigente la adresa Rusiei, subliniază că “emblema puterii președintelui Putin o constituie, la nivel intern, limitarea libertăților cetățenești și a pluralismului politic, și urmărirea cu îndârjire a unor obiective ancorate în Realpolitik prin intermediul folosirii șantajului energetic în relațiile externe” (Prins 2005 citat de Monaghan 2005: 1) sau argumentează că “resursele energetice înseamnă pentru Putin ceea ce însemnau focoasele nucleare pentru URSS.” (Monaghan 2005: 2)

Această a doua viziune este fundamentată în disponibilitatea companiilor energetice de stat din Rusia de a folosi tehnici monopoliste, de natură a distorsiona piața gazelor naturale. Este cunoscut faptul că Gazprom deține o rețea vastă de gazoducte, având totodată monopol asupra activităților extractive și de export ale Federației Ruse și controlând un număr de companii subsidiare aflate pe teritoriul Uniunii Europene. Acțiunea anti-trust lansată de DG Competition la data de 4 septembrie 2012 cuprinde “alegații privind clauze ilegale de revânzare sau interzicerea abuzivă a accesului terților la prețuri care exploatează vulnerabilitățile pieței, împreună cu un număr însemnat de chestiuni care privesc securitatea structurală a aprovizionării și motivații geopolitice.” (Riley, 2012: 2)

În ciuda acțiunilor Uniunii Europene în sensul soluționării acestor probleme, compania Gazprom este privită ca un risc la securitatea energetică a celor 28 de state membre. În timp ce această entitate nu ezită să se folosească de prevederile legislației europene privind liberalizarea piețelor energetice pentru a-și întări poziția pe piața UE, nivelul prohibitiv al reglementărilor sectorului energetic din Federația Rusă limitează drastic accesul companiilor din Uniunea Europeană la această piață, asimetrie care a fundamentat acuzații de comportament inechitabil din partea statului rus.

Folosirea armei energetice în scopul maximizării pârghiilor geopolitice față de partenerii occidentali și intimidarea statelor din vecinătatea apropiată au constituit acțiuni predilecte ale Rusiei în ultimii zece ani, acestea fiind de natură a submina interesele NATO și UE (Smith 2008). Conform autorului citat, intenția Georgiei și a Ucrainei de a dobândi o perspectivă de membru în Alianța Nord Atlantică ar fi fost, alături de intenția Rusiei de a folosi Georgia ca stat de tranzit pentru o nouă conductă de transport al gazului provenit din Asia Centrală, motivul declanșării războiului separatist în Oseția de sud și Abhazia de la începutul anilor 90. (Smith 2008) În egală măsură, întreruperea furnizării de gaze către Republica Cehă, la o zi după semnarea, la 18 iulie 2008, a unui acord cu SUA privind găzduirea de sisteme radar antirachetă este un exemplu al disponibilității Federației Ruse de a folosi arma resurselor energetice pentru a intimida partenerii europeni și a determina modificări în orientarea geopolitică a acestora. (Smith 2008)

Consecințele economice pe termen lung ale acțiunilor agresive ale Rusiei, de natură a afecta securitatea energetică a UE, sunt evidențiate de o serie de analiști care discută despre o codependență energetică între Rusia și Europa. Larsson (2007) și Monaghan (2005) arată că raporturile comerciale ale Rusiei cu piețele de export europene, care acoperă 55% din exporturile de gaze ale Moscovei, ilustrează o relație simetrică de pe urma căreia beneficiază ambele părți. Această abordare raționalistă subliniază faptul că rigiditatea conductelor de transport a gazelor naturale nu limitează doar opțiunile Uniunii Europene, ci și pe cele ale Rusiei. Totuși, așa cum arăta Götz (2004: 7), Federația Rusă a dus o politică care vizează creșterea exporturilor către piețele asiatice, beneficiind în acest sens de resursele semnificative de gaz al câmpurilor siberiene.

Agresiunea Rusiei în Ucraina, survenită ca răspuns la căderea regimului Ianukovich, constituie o evoluție de natură a confirma faptul că Federația Rusă vizează o politică revizionistă în vecinătatea sa vestică, accentuând temerile privind riscul reprezentat de folosirea armei energetice pentru a submina obiectivele UE și NATO. De aceea, argumentele privind codependența energetică, privite într-o logică pur economică, nu pot cuprinde complexul de factori care fundamentează deciziile Federației Ruse privind exportul de energie. În aceste condiții, se impune analiza alternativelor la gazul rusesc. Următoarea secțiune va oferi o astfel de perspectivă.

4.2.2 Alternativa nord-africană

Al doilea pol de interes în ceea ce privește furnizarea de gaze naturale către Uniunea Europeană îl constituie statele din Africa de nord și Orientul Mijlociu. Aceste resurse sunt transportate atât prin intermediul conductelor cât și prin rutele de tranzit maritim, ca GNL. Algeria este statul din regiune care furnizează cele mai mari cantități de gaze naturale prin intermediul conductelor (23%), cu o cantitate suplimentară exportată ca GNL, în timp ce statul Qatar este principalul exportator de GNL către Uniunea Europeană, cu 14% (Figura 4.6)

În cazul furnizor din regiunea MENA, principala problemă a furnizării de gaze naturale nu o constituie dependența de un furnizor, ci mai degrabă disponibilitatea și fiabilitatea aprovizionării. Primăvara arabă a constituit un complex de evenimente care a ilustrat în mod sugestiv instabilitatea politică și economică a acestei regiuni, caracterizate de subvenții ridicate la consumul de gaz, creștere ridicată la nivel intern și un mediu de afaceri dificil. Acești factori au dus la dificultăți în dezvoltarea resurselor de gaze naturale în țările furnizoare, stând totodată la baza apariției unor provocări securitare de natură a pune sub semnul întrebării fiabilitatea fluxului de aprovizionare cu gaze naturale.

Figura 4.6: Originile importurilor de gaze naturale ale UE (Exclusiv Norvegia)

Sursa: Eurostat

Un exemplu al riscurilor care țin de securitatea aprovizionării din regiunea Africii de nord îl constituie crizele recente din Algeria și Libia, care vor face obiectul analizei în secțiunile următoare (Youngs 2011: 62-63) În pofida faptului că tumultul revoluțiilor arabe și-a diminuat intensitatea, subzistă provocări de securitate majore în Libia. În același timp, instabilitatea inerentă situației din Algeria a fost recent ilustrată de incidentul petrecut în această țară la 16 ianuarie 2013 când o grupare teroristă a preluat controlul asupra unei facilități de producție a gazelor naturale, eveniment care a avut ramificații complexe asupra percepției la nivelul investitorilor cu impact asupra investițiilor străine directe în regiune (Ratner et al 2013: 23)

4.3 Crize ale aprovizionării cu gaze naturale

4.3.1 Criza gazului din Ucraina – 2006

4.3.1.1 Cauze

Criza de aprovizionare din iarna anului 2006 a constituit prima perturbare severă a fluxului de gaze naturale provenite din Federația Rusă. Pe tot parcursul Războiului rece, tensiunile geopolitice existente nu au afectat în mod semnificativ furnizarea de gaze către Europa, Rusia fiind considerat, din punct de vedere istoric, un furnizor fiabil pentru piețele europene. Această situație a cunoscut o modificare în urma destrămării Uniunii Sovietice și a eforturilor subsecvente depuse de Moscova pentru a menține statele din vecinătatea vestică într-o sferă de influență.

Revoluția portocalie din Ucraina, care a adus la putere, în decembrie 2004, un regim cu orientare pronunțat euro-atlantică, a fost de natură a afecta calculele Rusiei. Această evoluție s-a suprapus cu o creștere a asertivității Moscovei în raport cu partenerii externi în urma accederii la putere a lui Vladimir Putin, a cărui atitudine în plan extern a fost facilitată de perioada de reviriment economic subsecvent crizei din 1999 și de prețurile în creștere la hidrocarburi.

Tensiunea dintre tendințele centrifuge ale unor foste republici sovietice și determinarea Rusiei de a menține aceste state în sfera sa de influență a fost prefațată de criza gazelor turkmene, survenită în decembrie 2004. În contextul în care autoritățile statului din Asia centrală au cerut Moscovei creșterea prețului la gaze, de la nivelul de 42 la 60 de dolari pe mia de metri cubi (Interfax 2004: 35), fluxul de gaze dinspre Turkmenistan înspre Rusia a fost sistat în mod abrupt, sub pretextul unor considerente tehnice. Acest incident a precipitat o serie de negocieri care au avut un rezultat favorabil Moscovei, prețul fiind stabilit la nivelul de 44 de dolari pe mia de metri cubi. În urma acestor negocieri, autoritățile de Așhabad au anunțat că renunță la dreptul de a negocia contracte bilaterale cu Ucraina, acestea urmând să fie realizate în urma unor discuții tripartite cu implicarea Moscovei.

În paralel cu aceste evenimente, noile autorități de la Kiev au cerut alinierea tarifelor de tranzit al gazelor naturale la standardele de preț europene. (Gazprom 2005) Ca răspuns la această cerere, Duma de stat a Rusiei a votat în unanimitate o rezoluție prin care solicita ca toate statele membre CSI să fie tarifate pentru gazele naturale importate din Rusia la același preț cu statele europene. (Interfax 2005a: 9)

În aceste condiții, la șase luni de la Revoluția portocalie, toate elementele aranjamentelor tradiționale de import și tranzit dintre Federația Rusă și Ucraina fuseseră puse sub semnul întrebării. Astfel, devenise incert în ce măsură Ucraina avea posibilitatea de a achiziționa gaz turkmen direct sau doar prin intermediul Rusiei, fiind în egală măsură neclar care urma să fie nivelul prețului plătit de Ucraina pentru gazul importat din Rusia.

Această situație de incertitudine a coincis cu o perioadă în care prețul petrolului cunoștea un nivel ridicat. Acest element este relevant întrucât, în mod tradițional, prețul contractelor bilaterale de furnizare a gazelor naturale era stabilit prin indexare cu cotația de referință a barilului de petrol. În aceste condiții, negocierile dintre Kiev și Moscova au atins un impas, Gazprom solicitând Ucrainei să achite un tarif identic cu cel al clienților europeni, situat între 160 și 230 de dolari pe mia de metri cubi, sau să ofere Gazprom o cotă parte semnificativă din acțiunile Societății de transport a gazelor naturale pe teritoriul Ucrainei. (Interfax 2005b: 9) Autoritățile ucrainene s-au declarat dispuse să accepte principiul alinierii la tariful european, cerând însă ca creșterea prețului la gaze să fie supusă unei perioade de tranziție. Intransigența Federației Ruse privind nivelul prețului gazelor ucrainene a fost fundamentată într-o decizie la cel mai înalt nivel, Rusia oferind Ucrainei posibilitatea de a contracta credite pentru a atenua șocul inițial al creșterii tarifului (Stern 2006: 7) Partea ucraineană a respins această sugestie, astfel încât, la 1 ianuarie 2006, furnizarea de gaze către Ucraina a fost întreruptă.

4.3.1.2 Implicații

Impactul acestei dispute comerciale asupra piețelor europene a fost unul imediat. La 2 ianuarie, Ungaria raporta o scădere cu 40% a volumelor de gaze naturale furnizate de Rusia, în timp ce aprovizionarea Austriei, Slovaciei și României a fost afectată în proporție de o treime. Consumatorii est-europeni nu au fost singurii afectați de criză: volumele furnizate către Franța au scăzut la rândul lor cu 25-30%, către Polonia cu 14% (C. 34), în timp ce autoritățile italiene au declarat o pierdere de ordinul a 32 milioane de mc în zilele de 1 și 2 ianuarie, și de 118,8 milioane de mc în perioada subsecventă.

Ca răspuns la reacția virulentă a statelor europene, Gazprom a decis pomparea în conducte a unor volume suplimentare cifrate la 95 milioane mc pe zi, pentru a compensa pierderile din rețea. (BBC 2006) Această acțiune a dus la normalizarea volumelor de gaze disponibile pentru consumatorii europeni până la data de 4 ianuarie 2006. În ciuda severității crizei, condițiile meteorologice relativ favorabile au permis evitarea unei întreruperi a furnizării cu gaze naturale în piețele afectate.

Inițial, declarațiile contradictorii ale Gazprom și autorităților europene au generat o stare de confuzie în piețele europene. A devenit însă în scurt timp evident că indisponibilizarea volumelor de gaze naturale destinate consumatorilor europeni putea fi generată fie de o reducere a volumelor de gaze livrate de Gazprom superioară nivelului consumului ucrainean, fie de redirecționarea unei cote a gazului destinat Europei către consumatorii din Ucraina. În lumina faptului că Gazprom a încercat, de-a lungul timpului, să mențină relații privilegiate cu principalii consumatori europeni, așa cum este ilustrat de cazul relațiilor bilaterale ruso-germane, putem opina că explicația sustragerii volumelor de gaze naturale de către Ucraina pare a fi varianta cu cel mai mare grad de plauzibilitate.

La data de 4 ianuarie 2006, părțile rusă și ucraineană au ajuns la un acord care a permis continuarea furnizării de gaze naturale către Kiev. Termenii acestui document, care stipula o mai mare implicare a companiei RosUkrEnergo în piața energetică din Ucraina, au consfințit un compromis pe termen scurt prin care Rusia continua să aibă o implicare semnificativă în piața gazelor din Ucraina, însă nu au adus cu sine o rezolvare durabilă a disputei.

O majoritate a observatorilor europeni a denunțat această criză ca fiind cauzată de decizia Moscovei de a folosi pârghiile geopolitice oferite de argumentul energetic pentru a exercita un șantaj asupra Ucrainei, obținând o reorientare a politicii externe a Kievului și stopând apropierea acestui stat de Europa. Acest punct de vedere a fost exprimat, între alții, de Secretarul de stat american, care a calificat acțiunile Gazprom ca fiind “eforturi motivate politic de a limita furnizarea energetică spre Ucraina.” (State Department 2006)

Ipoteza conform căreia Rusia folosește prețul energiei ca un instrument de șantaj pare a fi confirmată de acțiunile Moscovei vizând creșterea tarifelor de export pentru cele mai pro-europene state din vecinătatea sa. Astfel, în anul 2006, Gazprom a cerut o creștere a prețurilor contractuale percepute statelor din Caucazul de sud și Moldovei, în timp ce Belarus a fost taxat în continuare cu prețul subvenționat de 46 de dolari pe mia de metri cubi. (Interfax 2005c: 5-6)

Natura politică a crizei gazelor din 2006 este confirmată și de faptul că toate acordurile care statuează raporturile comerciale privind furnizarea gazelor sunt andosate la cel mai înalt nivel politic. Este probabil că, în cazul în care alegerile din 2004 nu ar fi fost câștigate de Iușcenko, o soluție la disputa comercială dintre Rusia și Ucraina ar fi fost identificată cu mai multă ușurință. În acest caz, logica poziției Rusiei în raport cu noua putere de la Kiev trebuie interpretată în sensul în care, intenția Ucrainei de a urma un parcurs european și euro-atlantic trebuie să includă asumarea unor tarife de import similare cu cele suportate de consumatorii europeni, cu toate consecințele acestei situații asupra economiei fragile a Ucrainei. Aceasta logică relevă tendința Rusiei de a duce o politică de discriminare fundamentată în principal de opțiunile geopolitice ale statelor importatoare.

Criza de aprovizionare din 2006 a fost de natură a schimba calculul privind securitatea energetică a Uniunii Europene. Aceasta a demonstrat riscurile dependenței de un singur furnizor energetic și de o singură rută de aprovizionare, evenimentele din ianuarie 2006 demonstrând faptul că Rusia este dispusă să folosească arma energetică pentru a menține statele din vecinătate în sfera sa de influență.

4.3.2 Criza gazului din Ucraina – 2009

4.3.2.1 Cauze

În perioada 2006 – 2008, continuarea tendinței de creștere a prețului la petrol, folosit ca reper pentru determinarea tarifelor stabilite în contractele bilaterale dintre Rusia și statele importatoare, a încurajat tendința Moscovei de a solicita creșterea prețurilor contractelor încheiate cu statele membre CSI. În Ucraina, prețul gazelor naturale importate din Rusia a cunoscut, în această perioadă, o creștere semnificativă, de la 130 dolari pe mia de metri cubi în 2007 la nivelul de 179,5 dolari pe mia de metri cubi pentru anul 2008. (Pirani et al. 2009: 10)

Această tendință de creștere a prețului de referință la gaze, de natură a întări poziția de negociere a Moscovei, a venit pe fondul unor convulsii politice la Kiev care au repus în discuție principiile de colaborare cu Gazprom. Guvernul lui Victor Ianukovici, format în septembrie 2006, a fost demis un an mai târziu, fiind convocate alegeri anticipate care au adus la putere o coaliție condusă de politicianul Iulia Timoșenko. Ianukovici, care avea baza de putere în regiunea rusofonă a estului Ucrainei, a protejat interesele comerciale ale Gazprom, permițând companiei RosUkrEnergo, controlată de Rusia, să dețină un rol predominant în gestionarea tranzitului gazelor. Acest aranjament a fost pus în discuție o dată cu venirea la putere a Iuliei Timoșenko, aceasta cerând excluderea acestei entități intermediare din contractele comerciale de tranzit a gazelor naturale și stabilirea unei relații comerciale directe cu compania ucraineană Naftogaz (Pirani et al. 2009: 15)

În februarie 2008, președinții Putin și Iușcenko au agreat o soluție de compromis care prevedea, între altele, înlocuirea RosUkrEnergo cu o nouă entitate deținută în comun de Gazprom și Naftogaz, permițând, totodată, unui subsidiare a Gazprom să comercializeze volume de gaze naturale pe piața en-gros a Ucrainei. O lună mai târziu, când acordul schițat de cei doi șefi de stat a eșuat în a se concretiza, Gazprom a reacționat reducând presiunea gazelor naturale furnizate către Ucraina, în încercarea de a presa Kievul în sensul agreării unei soluții favorabile la această dispută. Această tactică a precipitat atingerea unui compromis între cele două părți prin care Gazprom își întărea poziția pe piața en gros din Ucraina, fiind reafirmat principiul alinierii tarifelor la prețurile de referință ale contractelor cu consumatorii europeni (Gas Matters 2008: 14) În octombrie 2008 au fost definite detaliile acestui acord, președinții Gazprom și Naftogaz, Aleksei Miller și Oleg Dubina, semnând un document intitulat Principiile cooperării pe termen lung în sectorul gazelor naturale.

Plecând de la aceste premise favorabile, dialogul dintre Moscova și Kiev a cunoscut o erodare accelerată în luna noiembrie 2008. O analiză a surselor deschise care prezintă evoluțiile care au condus la criza din 2009 ne îndreptățește să presupunem că principalul motiv pentru această evoluție l-a constituit problema datoriei Naftogaz pentru gazul rusesc livrat prin intermediul RosUkrEnergo. Deși cele două companii agreaseră un calendar de eșalonare a plăților acestei arierate, a devenit în scurt timp evident că Naftogaz nu era în măsură să onoreze aceste obligații. În timpul lunii noiembrie a fost făcută o plată însumând 268,7 milioane de dolari, reprezentând achitarea parțială a tranșei de 550 de milioane stabilitate pentru luna septembrie. La 2 decembrie, compania Naftogaz a recunoscut că arieratele datorate furnizorilor se ridicau la 1 miliard de dolari și că pierderile mari din 2008, generate de datoriile consumatorilor publici, generau dificultăți în respectarea calendarului de plăți agreat. La jumătatea lunii decembrie, Gazprom declara că valoarea totală a datoriei acumulate de Naftogaz atinsese nivelul de 2,195 miliarde de dolari, cerând plata imediată a acestor sume. (Pirani et al. 2009: 19)

Din acest moment, disputa dintre Gazprom și Naftogaz a degenerat rapid, în ciuda încercărilor părții ucrainene de a reduce din arierate prin achitarea unei tranșe de 800 de milioane de dolari și promisiunea unei plăți suplimentare de 200 de milioane (Naftogaz 2008) La 18 decembrie 2008, Gazprom declara că, în cazul în care Naftogaz nu plătește restul sumei datorate până la sfârșitul anului, partea rusă nu va încheia un contract de furnizare pentru anul 2009. Naftogaz a respins această poziție ca neîntemeiată, arătând că plățile Naftogaz, aferente lunilor septembrie și octombrie, erau suficiente pentru o continuare a relațiilor contractuale cu Gazprom. (Pirani et al. 2009: 16)

În continuare, dialogul dintre cele două părți s-a transformat într-o spirală a amenințărilor. Vladimir Putin și Alexei Miller au avertizat în repetate rânduri că, în lipsa unor plăți suplimentare din partea Gazprom, Rusia va înceta furnizarea de gaze naturale către Ucraina, avertizând că piețele europene ar putea fi din nou afectate, așa cum a fost cazul în iarna anului 2006. (Interfax 2008: 6) În ciuda acestor semnale de alarmă, nu a existat nicio tentativă de implicare a Comisiei Europene în soluționarea acestei dispute, reacțiile europenilor limitându-se la declarații din partea secretariatului Tratatului Cartei Energetice, care reaminteau celor două părți obligația furnizării neîntrerupte a gazelor către consumatorii europeni. (Energy Charter 2006)

La 30 decembrie, măsurile bugetare adoptate de Kiev și confortul oferit de un acord stand-by cu Fondul Monetar Internațional (FMI) au permis Naftogaz să facă o plată de 1,52 miliarde de dolari. Acest gest nu a modificat atitudinea intransigentă a Gazprom, care a cerut achitarea imediată a unei sume suplimentare în valoare de 614 milioane de dolari, reprezentând penalități de întârziere. Aceste sume au fost disputate de Naftogaz, care a declarat, la 2 ianuarie, că este dispusă să apeleze la Curtea internațională de arbitraj pentru soluționarea diferendului (Gavrish et al. 2008)

4.3.2.2 Desfășurare

La 1 ianuarie 2014, Gazprom a sistat furnizarea de gaze naturale către Ucraina, continuând să exporte gaze naturale către Uniunea Europeană conform obligațiilor contractuale. Spre deosebire de criza din 2006, care a fost soluționată cu celeritate, disputa din ianuarie 2009 a avut o amploare superioară, având un impact major asupra piețelor europene. La 4 ianuarie, Gazprom acuza Ucraina de furtul unor cantități de gaze naturale destinate piețelor europene, cerând Kievului să compenseze aceste pierderi din producția proprie. (Ukrainefacts 2009a) În aceste prime zile ale crizei, consumatorii europeni au continuat să beneficieze de volume substanțiale de gaze naturale din Rusia, impactul fiind unul relativ minor.

Noaptea dintre 5 și 6 ianuarie 2009 a fost momentul cheie care a dus la escaladarea impactului acestei dispute asupra securității energetice a Europei. În seara de 5 ianuarie, televiziunea rusă a dat publicității înregistrarea unei conversații, evident regizate, între Vladimir Putin și CEO-ul Gazprom, Alexei Miller, în care cei doi decideau reducerea volumelor de gaze naturale furnizate către consumatorii europeni pentru a elimina pretinsele furturi de gaze naturale ale părții ucrainene. (Ukrainefacts 2009b) În dimineața zilei de 6 ianuarie 2009, Alexei Miller a anunțat că Ucraina a blocat trei din cele patru rute de tranzit a gazelor naturale spre Europa, acuzație negată vehement de partea ucraineană, care a acuzat la rândul ei Rusia de reducerea drastică a volumelor furnizate către piețele europene, de la 262 la 73 de mii de metri cubi pe zi. (Președinția Ucrainei 2006) Această ultimă informație a fost confirmată, la scurt timp, de Gazprom, care a cerut Ucrainei să compenseze această reducere din resurse proprii, pentru a acoperi dauna cauzată de presupusele furturi din primele zile ale crizei. O zi mai târziu, Alexei Miller a anunțat decizia Gazprom de a stopa orice livrare prin sistemul de tranzit din cauza unor presupuse acțiuni ale Naftogaz de blocaj al gazoductelor către Europa.

Acest moment a însemnat sistarea totală a exporturilor de gaze naturale către statele sud-est europene, situație care a durat 13 zile și care a avut drept efect secundar sistarea parțială a furnizării și către alte țări europene. Uniunea Europeană a reacționat cerând desfășurarea unei misiuni de monitorizare neutre care să inspecteze situația în punctele cheie ale rutelor de tranzit și punctelor de depozitare. (Gazprom 2006) Această misiune, subiect al unui acord tripartit între Rusia, Ucraina și Uniunea Europeană, și-a început activitatea de monitorizare la 11 ianuarie. (Lowe 2009) Impactul imediat al acestei misiuni de monitorizare a fost însă unul minim, războiul declarațiilor dintre Rusia și Ucraina continuând în perioada 13-17 ianuarie.

În timp ce situația aprovizionării cu gaze naturale a piețelor est-europene devenea una disperată, riscând să degenereze într-o criză umanitară, Ucraina a luat decizia fără precedent de a inversa fluxul conductelor care furnizau gaze naturale către Europa pentru a putea rezervele depozitate în sud-estul țării pentru consum intern. Această acțiune a determinat Gazprom să acuze Ucraina că a reconfigurat deliberat rețeaua de distribuție pentru a împiedica livrarea de gaze naturale către Europa și că refuza restabilirea fluxului de gaze în direcția est-vest pentru a permite alimentarea orașelor situate în estul Ucrainei cu resursele provenite din depozitele strategice ale țării. (Ekho Moskvi 2009)

Deteriorarea rapidă a situației a determinat companiile europene să ceară în mod ferm Gazprom identificarea unei soluții rapide la criză. La 15 ianuarie, Vladimir Putin a propus, în urma consultărilor cu CEO-ul ENI, un aranjament financiar prin care companiile europene ar fi suportat costurile restabilirii tranzitului de gaze către Europa. (Ukrainefacts 2009c) În cele din urmă, această soluție nu a mai fost necesară, cele două părți ajungând la un acord la data de 19 ianuarie, fluxurile de gaze către Europa fiind reluate o zi mai târziu.

Spre deosebire de criza din 2006, când Comisia Europeană a fost criticată pentru atitudinea pasivă în fața evoluțiilor din Ucraina, oficialii de la Bruxelles au dovedit o mai bună pregătire pentru a gestiona situația expusă mai sus. Cu toate acestea, în primele zile ale lunii ianuarie, Comisia s-a mărginit în a urmări evoluțiile și a cere soluționarea rapidă a disputei. Președinția cehă a Consiliului, a evitat, din motive istorice evidente, să medieze o rezolvare a crizei, mulțumindu-se să facă presiuni asupra celor două părți pentru a continua negocierile (Interfax 2009) La 5 ianuarie, o misiune europeană de investigație a fost trimisă la Moscova și Kiev, în ziua următoare Președintele Barroso purtând discuții telefonice cu prim-miniștrii rus și ucrainean, cerându-le să restabilească de urgență fluxul de gaze spre Europa. (Comisia Europeană 2009) Înaltul oficial european a subliniat că “este inacceptabil ca securitatea aprovizionării cu gaze a Uniunii Europene să fie ostatecă negocierilor dintre Rusia și Ucraina,” avertizând că este în joc reputația celor două state ca parteneri ai UE și insistând ca cele două părți să identifice de urgență o soluție stabilă și pe termen lung. (Comisia Europeană 2009) Din acel moment, Comisia Europeană s-a concentrat pe stabilirea termenilor de referință pentru misiunea de monitorizare.

În același timp, La 9 ianuarie, Grupul de coordonare în domeniul gazelor naturale (GCG) a avut o întâlnire în cadrul căreia au fost luate în calcul mai multe variante de răspuns la criză, precum creșteri temporare ale nivelului producției, folosirea stocurilor de rezervă, înlocuirea pe termen scurt a gazelor naturale cu combustibili lichizi și creșterea importurilor de GNL (Pirani et al. 2009: 47) Pe data de 11 ianuarie a fost mobilizată Misiunea de monitorizare, 8 zile mai târziu GCG emițând un comunicat de presă prin care mulțumea Norvegiei, Algeriei și Libiei pentru furnizarea unui flux continuu și în creștere de gaze naturale în momente de criză. (Comisia Europeană 2009)

4.3.2.3 Impact

Impactul crizei din 2009 a fost resimțit în mod disproporționat în piețele din sud-estul Europei. După cum se poate constata din figura 4.7, statele din regiune au cunoscut o scădere dramatică a nivelului furnizării de gaze naturale. Din cele 8 țări analizate, nu mai puțin de 5 au suferit o sistare totală a aprovizionării. Magnitudinea șocului a relevat faptul că majoritatea acestor țări nu erau pregătite pentru a face față acestei crize.

Figura 4.7 Impactul crizei asupra furnizării de gaze naturale în sud-estul Europei

Surse: ECRB, Secretariatul Comunității Energiei

Grecia, care era la acel moment dependentă în proporție de 82% de gazele importate din Rusia, a încercat contractarea de volume alternative din Turcia, însă Ankara nu a fost în măsură să satisfacă nevoile Atenei. (Kovacevic 2009: 16) În aceste condiții, statul elen a recurs la soluția importurilor de GNL prin intermediul terminalului de regazeificare de la Revithoussa, lângă Atena.

Situația aprovizionării a fost mai puțin gravă în cazul României, care dispune de resurse semnificative la nivel intern. Impactul crizei s-a tradus, în cazul țării noastre, printr-o restricționare a furnizării către anumiți consumatori industriali, parțial compensată de creșterea producției de către CN Romgaz și disponibilizarea unor volume de gaze naturale din stocurile strategice ale țării.

În cazul Republicii Moldova, absența unor stocuri de urgență, combustibili alternativi sau rute de aprovizionare suplimentare a limitat drastic resorturile de răspuns la criza din Ucraina. Sistemul de termoficare din Chișinău a fost întrerupt aproape instantaneu, situația putând degenera într-o criză umanitară în lipsa unor măsuri salutare ale Kievului, care a disponibilizat minime cantități de gaze naturale din rezervele proprii.

În ciuda relațiilor istoric privilegiate ale Bulgariei cu Federația Rusă, criza din 2009 a avut un impact masiv asupra acestei țări. Singura soluție a Sofiei a constituit-o folosirea combustibilului lichid (păcură) furnizat de rafinăria din Burgas. Însă distribuția acestuia a pus probleme logistice uriașe, generând un val de proteste în principalele orașe ale țării. O consecință a efectului traumatizant al acestei crize l-a constituit politica Bulgariei de a construi o nouă centrală nuclearelectrică la Belene.

La fel ca Bulgaria, FRIM a suferit o sistare totală a furnizării de gaze naturale. Răspunsul autorităților a inclus întreruperea furnizării către consumatorii industriali și înlocuirea gazelor naturale cu păcura în centralele de termoficare. În Serbia, situația a fost complicată de faptul că sistemele de termoficare funcționau exclusiv pe baza gazelor naturale. În această țară, la fel ca în Bulgaria, distribuția stocurilor de păcură existente s-a lovit de dificultăți logistice considerabile. Soluția de urgență pentru evitarea unei catastrofe economice și sociale au constituit-o, în cazul Serbiei, acordurile de furnizare în regim de urgență încheiate cu companiile europene MOL și EoN. O situație similară a fost întâmpinată de Bosnia și Herțegovina. În cazul acestei țări, sistarea furnizării de gaze a lăsat peste 70 000 de apartamente fără încălzire în Sarajevo, sute de mii de locuitori din suburbii fiind obligați să găsească surse alternative de încălzire sau să abandoneze temporar locuințele. Și în cazul acestei țări, situația generată de criză a putut fi gestionată doar cu sprijinul companiilor MOL și EoN.

Croația, stat care depinde de importurile de energie din Rusia pentru 50% din furnizarea de gaze naturale, a fost la rândul lui afectat de criza de aprovizionare din 2009. Autoritățile de la Zagreb au declarat, la scurt timp după începerea crizei, starea de urgență, crescând producția internă și folosind cantitățile de gaz depozitate în stocurile de urgență. Deși situația întâmpinată de consumatorii croați nu a fost atât de grava ca cea a celorlalte state foste iugoslave, a fost nevoie și în acest caz de un acord de urgență cu firmele producătoare din Europa pentru a putea gestiona efectele întreruperilor de gaze.

După cum se poate observa în figura 4.8, sud-estul Europei nu a fost singura regiune afectată de criza de aprovizionare din 2009. Impactul asupra celorlalte pieței a fost mai ridicat în regiunea central-europeană, țări ca Slovacia, Republica Cehă și Austria suferind un șoc semnificativ de aprovizionare. Efectele crizei au fost resimțite, chiar dacă într-o măsură mai mică, până în Italia, Franța sau Germania. În cazul ultimului stat menționat, trebuie spus că, deși per ansamblu furnizarea de gaze naturale a scăzut doar cu 10 procente, arhitectura de transport a gazelor naturale a condus la un impact disproporționat asupra sudului Germaniei, care a suferit o scădere a furnizării gazelor naturale de ordinul a 60% din nevoile de consum.

Figura 4.8 Impactul crizei din 2009 asupra restului Europei

Sursa: Kovacevic 2009

4.3.2.4 Consecințe

Criza generată de relațiile bilaterale ruso – ucrainene nu a constituit o surpriză în sine. Adevăratul șoc a fost legat de faptul că disputele dintre cele două state au escaladat până la punctul în care au ajuns să afecteze în mod sever securitatea energetică a Uniunii Europene. Conform unor estimări ale Oxford Institute for Energy Studies, criza din 2009 a dus la o diminuare cu 20% a volumelor de gaze importate de Uniunea Europeană, (Kovacevic 2009: 23) în timp ce alte analize consideră că perturbarea importurilor din Rusia a afectat 30% din aprovizionarea cu gaze către piețele europene. (Kovacevic 2009: 23) Acest șoc de aprovizionare a relevat deficiențe severe în ceea ce privește arhitectura de aprovizionare cu gaze naturale a sud-estului Europei.

Decizia Moscovei de sistare a furnizării de gaze naturale către Europa arată că imperativele economice ale Rusiei sunt subsumate motivațiilor de ordin geopolitic, șocul din 2009 demonstrând disponibilitatea acestui stat de a folosi arma energetică pentru a șantaja statele din vecinătate și de a-și impune punctul de vedere, inclusiv în relația cu consumatorii europeni. În acest context, putem bănui că unul dintre motivele Moscovei în decizia de a escalada această criză țin de intenția de a conștientiza Europa privind riscurile încurajării unei orientări pro-europene a Ucrainei.

Pe termen mediu și lung, șocul din 2009 a dus la o erodare a credibilității Rusiei ca furnizor de gaze naturale. Privite din acest unghi, proiectele de transport Nord Stream și South Stream, menite să livreze gazul provenit din Rusia evitând teritoriul Ucrainei, nu pot fi considerate soluții la riscul unor crize similare. Astfel, în contextul unei posibile deteriorări ale relației dintre Moscova și statele UE, nu există vreo garanție că Federația Rusă se va abține de la utilizarea armei energetice ca pârghie în negocierea unui rezultat favorabil în lumina priorităților strategice ale acestei țări.

Situația dependenței de gazul importat din Federația Rusă nu își va găsi o soluție durabilă în viitorul previzibil. Însă cele două crize din Ucraina demonstrează că Uniunea Europeană trebuie să intensifice eforturile în vederea diversificării surselor și rutelor de aprovizionare, precum și în ceea ce privește asigurarea unei mai bune interconectări a pieței interne pentru a evita ca unele state membre să devină ostatece conflictelor geopolitice. În timp ce acest ultim aspect va fi tratat pe larg în capitolul următor, în următoarea secțiune vom prezenta riscurile inerente principalei alternative de import a Uniunii Europene, anume statele din Africa de nord.

Africa de Nord

4.3.3.1 Importanța Africii de nord pentru securitatea energetică a Uniunii Europene

Algeria și Libia constituie, împreună cu statul Qatar, principalii furnizori externi ai Uniunii Europene din afara Rusiei. Dacă, așa cum am arătat în secțiunile anterioare, importurile de gaze din Rusia fac obiectul unor riscuri majore generate de competiția geopolitică, evoluțiile din perioada Primăverii arabe și conflictul civil din Libia au demonstrat că Africa de nord conține propriul complex de riscuri la adresa securității energetice a UE.

Importurile anuale ale statelor Uniunii Europene având ca sursă Africa de nord se ridică, în medie, la 57 de miliarde de metri cubi, dintre care 10 miliarde provin din Libia și 47 de miliarde din Algeria. Împreună, aceste volume reprezintă aproximativ 12% din consumul de gaze naturale al UE și 26% din totalul importurilor din afara continentului european. În ceea ce privește modalitatea acestor cantități de gaze, aproximativ 30% sunt transportate spre piețele europene ca GNL, în timp ce restul ajung în Europa prin intermediul conductei Greenstream, având ca sursă Libia, și a altor gazoducte provenind din Algeria. Statele din sudul Europei sunt expuse în mod disproporționat la importurile din Africa de nord, Libia furnizând circa 12% din consumul de gaze naturale al Italiei, în timp ce 30% din cererea de gaz a Italiei și 20% din cea a Spaniei sunt satisfăcute prin intermediul importurilor din Algeria. (c. 2)

4.3.3.2 Războiul civil din Libia

În Libia, protestele împotriva regimului dictatorial al lui Moamer al-Gaddafi au degenerat rapid într-un conflict armat, cu consecințe de natură a afecta în mod semnificativ exporturile de gaze naturale către Europa. Conducta Greenstream, care furnizează aproximativ 9 miliarde de metri cubi anual către Italia, a încetat să funcționeze la data de 22 februarie 2011, afectând în mod semnificativ securitatea energetică a acestui stat în perioada de sfârșit de iarnă și început de primăvară.

Situația din Libia a relevat că violența armată poate avea, la fel ca în cazul petrolului, un impact de durată asupra nivelului exporturilor unei țări-sursă. În acest caz, sistarea livrărilor prin conducta Greenstream a avut consecințe minore asupra securității aprovizionării europene, datorită faptului că marea majoritate a volumelor de gaze naturale ale Libiei erau exportate către Italia, stat care deținea contracte de furnizare cu o serie de alte state, inclusiv Algeria și Federația Rusă. Diversitatea aprovizionării cu gaze naturale a permis Italiei să constituie stocuri de urgență semnificative, care au atenuat semnificativ impactul crizei din Libia asupra securității energetice a acestei țări. (Maher 2013: 4) Cu totul altfel ar fi stat lucrurile în cazul în care situația din Libia s-ar fi răspândit la nivelul altor state nord-africane, în special Algeria.

Efectul conflictului din Libia constituie un semnal asupra riscurilor pe care violența armată și instabilitatea decizională din Africa de nord le pot avea pentru securitatea energetică a Europei. Riscul atacurilor armate împotriva infrastructurilor critice de producție și export a gazelor naturale a cunoscut o creștere ca urmare a evenimentelor din anul 2011. Deși grupările islamiste nu au constituit motorul acestei revolte, acestea au profitat de pe urma schimbărilor de putere pentru a-și crește baza de putere în aceste țări. Grupări precum Frăția Musulmană au fost întărite de evenimentele din 2011, concomitent cu apariția unornoi organizații, precum Ansar as-Shariah în Libia, Tunisia și Yemen. În condițiile unei instabilități persistente în regiune, riscurile constituite de aceste grupări la adresa securității energetice a importatorilor trebuie luate în calcul. (Reuters 2012)

Evenimentele din Libia au ilustrat în mod elocvent potențialul violenței armate de a afecta exporturile de gaze naturale. Asasinarea ambasadorului SUA, la Benghazi, în septembrie 2012 de către organizația Ansar al-Shariah a demonstrat influența crescândă a grupărilor islamiste în estul Libiei. O altă sursă de instabilitate, generată de activismul populației din aceste țări ca urmare a revoluțiilor din 2011, riscă să genereze un alt tip de risc, numit de Geoff Porter regionalism al resurselor. (Porter 2013) Acest fenomen poate lua forma unor politici necooperante ale statelor exportatoare având drept obiectiv creșterea veniturilor rezultate în urma exporturilor de energie. Această tendință a fost numită de think tank-ul american Council on Foreign Relations întoarcerea naționalismului resurselor. (Johnson 2007) Manifestarea acestei forme de naționalism este explicată de Porter în următorii termeni:

Dacă naționalismul resurselor se referea la insistența statelor de a obține beneficii mai mare din extracția resurselor naturale realizată de companii străine, regionalismul resurselor se manifestă prin tendința comunităților locale de cere beneficii mai mari din partea acelorași industrii, dar în detrimentul autorității centrale. Regionalismul resurselor este echivalentul, la nivel local, al naționalismului resurselor (Porter 2013: 7)

Apariția unor politici necooperante ca urmare a tendințelor centrifuge la nivelul statelor exportatoare, descrisă mai sus, prezintă o provocare suplimentară pentru Uniunea Europeană, adăugând un nou nivel decizional. Astfel, dacă varianta clasică a politicilor necooperante putea fi abordată prin intermediului unui dialog cu guvernul central, regionalizarea acestui fenomen ridică dificultăți pe care dialogul la nivel de stat nu le putea rezolva.

4.3.3.3 Impactul terorismului în Algeria

Deși nu a fost afectată în mod semnificativ de valul de revoluții din lumea arabă, Algeria se confruntă cu problema latentă a terorismului, fapt evidențiat de atacul asupra unei instalații de gaze naturale petrecut în ianuarie 2013. Situația prin care 800 de teroriști afiliați rețelei al-Qaeda au preluat controlul asupra complexului de gaze naturale Tigantourine a demonstrat consecințele Primăverii arabe de stimulare a dezvoltării rețelelor teroriste în Africa de nord. (Maher 2013b) Motivele acestui atac au legătură cu intervenția armată, condusă de Franța, prin care trupe europene au sprijinit guvernul din Mali în lupta împotriva unei insurecții islamiste. Însă rădăcinile recrudescenței terorismului magrebian se leagă de politicile dictatorului libian, Moamer al Gaddafi vizând recrutarea unui număr mare de luptători tuaregi pentru a întări apărarea regimului de la Tripoli în perioada războiului civil din 2011. După moartea lui Gaddafi, în luna octombrie, majoritatea mercenarilor au migrat spre Mali, ducând cu ei un arsenal modern care a inundat piața neagră, înarmând grupările islamiste. (Maher 2013a) Grupări teroriste precum Al Qaeda în Maghrebul Islamic, Ansar Dine și Mișcarea pentru unitate și jihad în Africa de vest au speculat această oportunitate pentru a se înarma.

În iunie 2012, guvernul central din Mali fusese îndepărtat de grupările islamiste, care au preluat controlul efectiv al acestui stat, amenințând să-l transforme într-o bază de recrutare și antrenament pentru terorism. Astfel, atacul asupra facilității de gaze naturale din Libia a constituit un răspuns al acestor grupări teroriste menite să oprească operațiunea franceză din Mali prin afectarea intereselor companiilor occidentale – BP și Statoil – care dețineau participații în Tigantourine, cauzând totodată o creștere a prețului gazelor naturale pe piața globală. (Maher 2013a: 24)

Costurile acestui incident, estimate la 465 milioane de dolari, (c. 33) au fost potențate de impactul asupra producției Algeriei de gaze naturale, care a suferit un declin în cursul anului 2013, ca și de amânarea unor investiții în proiecte de gaze naturale de către companiile BP, Statoil și Total. (Maher 2013a: 25)

4.3.3.4 Scenarii de impact

Lochner și Dieckhoener (2011) au examinat impactul unei potențiale extinderi a situației de securitate din Libia la nivelul Algeriei, cel de-al treilea furnizor ca mărime pentru Uniunea Europeană. Acești autori au demonstrat că efectul unei eventuale perturbări a importurilor de gaze din Algeria depinde într-o bună măsură de factori sezonieri. Astfel, într-un prim scenariu al întreruperii furnizării de gaze naturale din Algeria pe timp de vară (15 martie – 30 septembrie), impactul este de ordinul a 19 miliarde metri cubi de gaze naturale. Aceste cantități pot fi compensate prin importuri suplimentare de GNL prin terminalele existente în Italia și Marea Britanie, estimate la 12,3 miliarde de metri cubi. Restul cantității poate proveni dintr-o redirecționare a importurilor de gaze naturale din Federația Rusă. (Lochner și Dieckhonner 2011) Astfel, existența unor terminale de regazeificare în porturile din sudul Europei are darul de a conferi o flexibilitate sporită acestor piețe, compensând în bună măsură impactul unei întreruperi a furnizării de gaze naturale provenite din Libia și Algeria în cazul în care acest șoc are loc în timpul sezonului de vară.

O concluzia similară este relevată de autorii citați în cazul apariției unui șoc al aprovizionării cu gaze naturale provenite din Africa de nord pe timp de iarnă (octombrie – martie). Astfel, redirecționarea importurilor din Norvegia și Federația Rusă, împreună cu importul unor cantități suplimentare de GNL poate compensa efectele unei sistări a exporturilor nord-africane. În acest al doilea caz, însă, presiunea asupra sistemelor de import și distribuție, ca și asupra stocurilor de siguranță, este mult mai mare, aceste infrastructuri fiind nevoite să opereze la capacitate maximă pentru a evita o situație de natură a afecta semnificativ piețele Italiei și Spaniei (Lochner și Dieckhonner 2011) În funcție de caracteristicile climatice ale sezonului de iarnă, stocurile de gaze naturale ale Italiei ar permite compensarea scăderii importurilor pentru o perioadă cuprinsă între 86 și 114 zile, dincolo de care criza s-ar face simțită atât la nivelul consumatorilor industriali cât și în ceea ce-i privește pe cei casnici. (Lochner și Dieckhonner 2011) Deficitul de furnizare, în cazul scenariului luat în calcul de autori, s-ar ridica la 7,6 miliarde de metri cubi pe perioada întregului sezon de iarnă, antrenând costuri la nivelul economiei acestui stat de ordinul a 2,7 miliarde de euro. (ICIS Heren 2011)

4.3.3.5 Concluzii

Riscurile politice la adresa securității aprovizionării cu gaze din Africa de nord diferă față de situația importurilor din Rusia atât în ceea ce privește tipurile de risc implicate, cât și în privința impactului potențial asupra piețelor europene. Astfel, dacă principalul risc prezentat de Rusia se leagă de folosirea gazelor naturale ca armă geopolitică, putem estima că o potențială criză de aprovizionare va urma modelul șocului din 2009, fiind deopotrivă acută și de scurtă durată. În acest model, sistarea voluntară a exporturilor din Rusia este calculată pentru a avea un impact major asupra piețelor europene și a genera o modificare a atitudinii politice a statelor UE cu privire la anumite dosare de interes strategic pentru Rusia. O sistare pe termen lung a furnizării de gaze naturale ar putea avea efecte devastatoare asupra economiei Federației Ruse, în condițiile în care 55% din volumele exportate de acest stat sunt destinate piețelor europene.

În cazul Africii de nord, riscurile geopolitice sunt generate de violența armată și incertitudinea decizională. Așa cum a demonstrat-o conflictul din Libia, potențialul unor conflicte interne sau dispute politice de a avea un impact de durată asupra furnizării de gaze către Europa este mult mai mare. În acest caz, însă, principalele state afectate dispun de o plajă mai flexibilă de opțiuni alternative, generată în principal de prezența unor terminale de import GNL pe teritoriul acestora. Astfel, putem avansa ipoteza conform căreia statele furnizoare din Africa de nord au potențialul de a genera crize de joasă sau medie intensitate, însă întinse pe o perioadă mai lungă, cu impact minor asupra disponibilității fizice a gazelor naturale dar cu efect potențial semnificative asupra economiei statelor importatoare, reflectate în creșterea costurilor de import.

Concluzii

Din analiza prezentată în acest capitol se desprind o serie de concluzii semnificative. Prima dintre acestea o constituie existența a trei complexe de securitate distincte, fiecare cu propriul ecosistem de riscuri politice. Primul dintre ele a fost creat ca urmare a apariției GNL ca formă de transport a gazelor naturale. În acest caz, putem vorbi de emergența unei piețe globale, cu asemănări vădite cu cea a petrolului. Factori care țin de diferențialul de preț al GNL față de gazul natural transportate prin intermediul conductelor, de costurile inițiale ale investițiilor în infrastructura de transport și degazeificare, dar și de competiția pentru acest tip de resursă cu piețele emergente ale Asiei vor limita impactul pe termen lung al acestei modalități de transport asupra pieței europene. În paralel, evoluții recente precum exploatarea gazelor de șist în SUA vor avea un impact pozitiv asupra securității energetice a Uniunii Europene, permițând GNL să acționeze ca o supapă de siguranță cu rolul de a atenua riscurile de întrerupere a furnizării fizice de gaze naturale.

În acest capitol am prezentat în detaliu ultimele două complexe de securitate, ambele cu un puternic caracter regional. Primul dintre acestea îl constituie relația dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă, caz în care se poate vorbi de o relație de codependență pe termen lung. Însă, așa cum au demonstrat-o crizele de aprovizionare din 2006 și 2009, rolul important al exporturilor către Europa în logica economică a Rusiei nu a exclus apariția unor crize de aprovizionare acute și de scurtă durată. Dincolo de contextul disputelor comerciale al acestor două evenimente, putem decela o puternică fundamentare de ordin politic a acestor două crize.

Riscurile politice reprezentate de relația cu Federația Rusă pot fi analizate prin prisma clasificării realizate în capitolul 2 al prezentei lucrări. Se constată, în acest caz, apariția unui model hibrid, în condițiile în care, în cazul Rusiei, riscurile care țin de incertitudinea decizională sunt ancorate într-un cadru de competiție geopolitică. Șocul de aprovizionare din 2009 a constituit un exemplu clasic al disponibilității unui stat exportator de a lua măsuri unilaterale, fără consultarea prealabilă a Uniunii Europene, care au avut un impact considerabil asupra securității energetice a acesteia din urmă. Mergând mai departe cu această analiză, putem concluziona că această criză a fost generată de contextul larg al nemulțumirii Federației Ruse cu statu quo-ul regional și de încercarea de a folosi resursele energetice pentru a-și potența influența în vecinătate și a limita implicarea partenerilor europeni în acțiuni care ar fi putut fi în măsură de a submina acest demers.

Un al treilea complex de securitate îl reprezintă relația Uniunii Europene cu Africa de nord, îndeosebi Algeria și Libia. Aceste state exportatoare constituie un partener important pentru țările din sudul Europei, jucând un rol major în securitatea energetică europeană. Așa cum am arătat mai sus, valul de revoluții din cadrul Primăverii arabe a generat un complex de riscuri politice generate de violență armată. În condițiile unui mediu de instabilitate persistentă, putem afirma că acest tip de riscuri va continua să persiste în viitorul previzibil.

Nu pot fi excluse, în viitor, apariția unor noi complexe de securitate de natură a juca un rol emergent în calculul securității aprovizionării cu gaze naturale a Uniunii Europene. Acestea pot include, în condițiile finalizării Coridorului sudic, statele din Caucazul de sud și zona Mării Caspice, dar și furnizori importanți din Orientul Mijlociu, așa cum este Iranul.

Studiul celor trei crize de aprovizionare care au afectat Uniunea Europeană în ultimul deceniu arată potențialul celor trei complexe de securitate de a afecta Uniunea Europeană. În cazul complexului UE – Rusia, relația de codependență pe termen lung atenuează riscurile unor crize prelungite, însă lasă deschisă posibilitatea unor scenarii de șoc acut și de scurtă durată, așa cum a fost cazul episodului din 2009. În contrast, riscurile politice specifice complexului UE – Africa de nord permit schițarea unor scenarii prin care amenințările la adresa securității energetice prezente în această ultimă regiune generează crize de intensitate medie și joasă, dar cu potențialul de a se prelungi pe termen mediu și lung. În ambele cazuri complexul reprezentat de piața globală de GNL poate constitui o supapă de siguranță de natură a ameliora situația aprovizionării cu gaze naturale în timp ce criză. În cazul acestui ultim complex, însă, se poate vorbi de riscul unui diferențial de preț semnificativ, cu impact asupra economiilor importatoare din Uniunea Europeană.

În al treilea rând, procesul de creștere accelerată a cererii din partea statelor Asiatice generează un risc geopolitic latent care survine în urma competiției pentru resursele de gaze naturale disponibile la nivel global. În condițiile în care resursele interne de gaze naturale ale UE se află într-un proces de declin, un mediu competitiv global va constitui o realitate pentru viitorul previzibil.

Rezumând, putem spune că, așa cum a arătat-o criza din 2009, există un risc real de întrerupere a furnizare cu gaze naturale pentru o parte din piețele europene. În condițiile în care piața internă de energie rămâne un proiect neterminat, vor persista riscurile unor șocuri asimetrice la adresa securității energetice a Uniunii, cu un impact disproporționat asupra statelor est-europene și a celor din sudul Europei.

Toate aceste constatări demonstrează că Uniunea Europeană nu este în măsură să elimine riscurile externe la adresa securității aprovizionării sale cu gaze a Uniunii Europene. Dimpotrivă, perspectiva creșterii dependenței de importurile de gaze și rolul diminuat al Uniunii în contextul economic global vor spori necesitatea unor mecanisme de gestionare a acestor riscuri printr-un set de instrumente care țin atât de piața internă cât și de relația cu principalii furnizori. Acestea vor fi detaliate în capitolul următor.

5. Securitatea energetică a Uniunii Europene
expunere externă și asimetrie decizională

Un complex de evoluții, deopotrivă politice și economice, au transformat tematica securității energetice a Uniunii Europene într-o prioritate pentru guvernele naționale și instituțiile europene. În plan politic și securitar, recurența conflictelor și instabilitatea persistentă din țările producătoare, dar și disponibilitatea unor exportatori de a folosi resursele de hidrocarburi ca armă politică, reclamă nevoia unei mai bune coordonări a celor 28 de state membre UE în vederea fructificării potențialului de acțiune comună.

În plan economic, în ciuda eforturilor de diversificare a surselor de energie, Europa rămâne vulnerabilă la volatilitatea prețului petrolului, aceasta însemnând că fluctuațiilor cotațiilor de referință pentru un baril de țiței generează pericolul unei erodări a competitivității statelor membre UE. Această problemă este cu atât mai relevantă cu cât Uniunea Europeană se află încă în convalescență în urma crizei economice și financiare, fiind totodată în căutarea unui model economic coerent care să-i asigure o poziție competitivă pe piața globală.

Evoluția procesului de integrare europeană și dinamica interconectării la nivelul pieței energetice europene a condus în mod natural la o progresie a gândirii strategice cu privire la securitatea energetică, de la o perspectivă națională la una europeană. Luând în calcul faptul că deciziile privind importurile, dezvoltarea infrastructurii, transformarea sistemului energetic sau a consumului au efecte de contagiune între statele membre, liderii europeni au considerat necesară o abordare unitară a problematicii securității energetice, de natură a găsi soluții comune pentru cele 28 de state membre. Această evoluție, care reflectă dependența comună de un număr restrâns de importatori, a fost consfințită prin Tratatul de la Lisabona, care include prevederi specifice privind acțiunea comună a Uniunii în domeniul energiei.

Dacă secțiunile precedente ale acestei lucrări au avut o perspectivă externă pronunțată, analizând sursele, modalitățile de manifestare și impactul principalelor categorii de risc politic, acest capitol va prezenta o imagine de ansamblu asupra situației securității energetice la nivelul Uniunii Europene. Vor fi examinate tendințele privind importurile de petrol și gaze naturale și vor fi prezentate principalele coridoare de aprovizionare a Uniunii Europene. În cea de-a doua parte a capitolului va fi analizată evoluția cadrului legislativ european în domeniul energiei și principalele instrumente de diplomație energetică la dispoziția grupului ce lor 28 de state. În final, va fi examinată Comunicarea Comisiei Europene, publicată în iulie 2014, privind Strategia de securitate energetică a UE (Comisia Europeană 2014a), împreună cu Studiul aprofundat care acompaniază acest document programatic (Comisia Europeană 2014b)

5.1 Situația aprovizionării cu hidrocarburi a UE

Criza economică, modificările structurale la nivelul economiei europene, măsurile de creștere a eficienței energetice, precum și puternica dinamică ascendentă a prețului țițeiului au dus la o tendință de ușoară scădere a cererii de energie pe parcursul ultimilor 9 ani. (Comisia Europeană 2014b) După cum se poate observa în Figura 5.1, evoluția mixului energetic la nivelul UE a condus la rândul său schimbări incrementale dar persistente.

Figura 5.1 Consumul total de energie UE 28 (kilotone echivalent petrol)

Surse: SIRENE, citat de Comisia Europeană 2014

Astfel, cererea de gaze naturale a crescut de la 20% la 23% de la mijlocul deceniului 9 al secolului trecut și până în 2012. În același interval de timp, ponderea surselor de energie regenerabilă a cunoscut o dublare, ajungând la 11% din totalul mixului energetic european. O scădere a fost înregistrată la nivelul cererii de combustibili solizi (cărbune și lignit), de la 21% la 17%, petrolul cunoscând la rândul său o scădere a ponderii la nivel UE, de la 37% la 34%. În acest interval, energie nucleară a păstrat o poziție stabilă, situându-se la 13% din consumul intern brut la nivelul UE.

5.1.1 Dependența de importuri

În ultimii 17 ani, producția de energie la nivelul Uniunii Europene a suferit un declin semnificativ, scăderea fiind de 30% în cazul gazelor naturale și de 56% în cazul petrolului. (Comisia Europeană 2014a) Astfel, în ciuda faptului că cererea de energie la nivel UE se află în relativ declin, ultimele două decenii au adus o adâncire a dependenței de sursele de energie din import, aceasta crescând cu 10% în acest interval. Conform Comisiei Europene (2014b) această dinamică are la bază declinul marcat al producției UE de petrol, gaze naturale și cărbune, cauzat atât de epuizarea resurselor interne cât și de închiderea unor puncte de producție necompetitive, această situație fiind compensată prin creșterea volumelor de țiței, gaze naturale și cărbune importate.

La nivelul rezervelor de hidrocarburi, Uniunea Europeană este o regiune relativ săracă în rezerve proprii. La finalul anului 2012, rezervele dovedite de petrol se ridicau la doar 6,8 miliarde de barili, echivalentul a 0,4% din rezervele globale. (Comisia Europeană 2014b) Situația era una asemănătoare în ceea ce privește gazele naturale, în cazul acestei surse de energie UE având rezerve dovedite de 1,7 mii de miliarde mc, echivalentul a mai puțin de 1% din rezervele globale. În condițiile în care exploatarea resurselor neconvenționale de petrol și gaze naturale se lovește de rigiditatea cadrului de reglementare și de apetența scăzută a opiniei publice de a accepta utilizarea acestor tehnologii, putem afirma că declinul producției de hidrocarburi la nivelul Europei este un fenomen ireversibil.

Tendința de creștere a dependenței de importuri a fost atenuată de avansul considerabil al tehnologiilor de producție a energiei din surse regenerabile. Grație acestor noi tehnologii, se poate afirma că la nivelul anului 2012, gradul de dependență de importuri a început să cunoască o relativă stabilizare.

În ceea ce privește ponderea importurilor în cazul diferitelor surse de energie din consumul Uniunii Europene, petrolul păstrează cea mai mare proporție, dependența UE de furnizori externi situându-se, în cazul acestei surse de energie, la 90%. În cazul gazelor naturale, UE este dependentă de importuri în proporție de 66%, aici situația fiind una îngrijorătoare întrucât, după cum se poate observa în Figura 5.2, tendința este una clară spre creșterea ponderii gazelor naturale în mixul energetic al UE.

Figura 5.2 Ponderea principalelor surse de energie în importurile UE (%)

Sursa: ESTAT Sirene, citat de Comisia Europeană 2014b

Există un grad relativ ridicat de asimetrie între statele membre UE în ceea ce privește dependența de furnizorii externi. Astfel, 18 țări europene au un grad de expunere de peste 50% din nivelul consumului. O singură țară (Danemarca) este autosuficientă în ceea ce privește energia, în timp ce Belgia, Irlanda, Spania, Italia, Cipru, Lituania, Luxemburg, Malta și Portugalia au un grad de dependență de importuri de peste 70%. (Figura 5.3)

Figura 5.3 Dependența de importuri de energie la nivelul statelor membre

Sursa: Comisia Europeană 2014b

Dependența Uniunii Europene de importurile de hidrocarburi este prognozată să aibă o creștere constantă în orizontul anului 2030, conform datelor PRIMES (2013) prezentate în Figura 5.4, atingând, în perspectiva anului 2030, valoarea de 73% din necesarul consumului de gaze naturale și 90% din consumul de petrol.

Figura 5.4 Dependența de importuri de combustibili fosili

Sursa: PRIMES 2013

5.1.2 Importurile de petrol

În Uniunea Europeană, petrolul și derivatele sale rămân combustibilul utilizat de 95% din flota de transport, alternativele în prezent fiind extrem de limitate. (Comisia Europeană 2014b) Riscurile aprovizionării sunt, în cazul țițeiului, un factor al numărului limitat de importatori, al expunerii externe crescute (90%) și al gradului redus de substituibilitate al acestei surse de energie.

Riscul unor întreruperi a furnizării de petrol este atenuat, la nivelul statelor membre UE, de o piață globală lichidă și de reglementări stricte privind depozitele de rezervă. În cazul acestei surse de energie, principalul risc îl constituie impactul asupra economiei statului importator a unei creșteri rapide și neanticipate a prețului petrolului. (Comisia Europeană 2014b)

În pofida mai marii sale flexibilități din punctul de vedere al importatorului, piața globală a petrolului comportă o serie de limitări în ceea ce privește perspectivele de diversificare a surselor și rutelor de furnizare a energiei. Prima dintre acestea este legată de concentrarea majorității producției globale de petrol la nivelul câtorva producători. Conform unor studii recente, jumătate din producția mondială de petrol este furnizată de doar 6 state, iar trei sferturi din volumele totale de țiței distribuite anual pe piața globală provin de la 14 țări producătoare (BP 2013).

O a doua limitare este dată de diversele caracteristici ale produselor primare petroliere în funcție de originea lor. Deși în esență o marfă fungibilă, țițeiul poate avea o plajă relativ largă de proprietăți chimice care condiționează utilizarea sa. În funcție de tipul de țiței importat, capacitățile de rafinare sunt calibrate pentru a procesa un anumit tip de petrol brut. Pe termen scurt, schimbarea furnizorilor poate antrena probleme în operarea rafinăriilor europene, așa cum s-a întâmplat în timpul războiului civil din Libia, în 2011, când unele rafinării au întâmpinat dificultăți în procesul de substituție a petrolului dulce (cu o cantitate redusă de sulf) provenit din această țara nord-africană. În mod similar, sancțiunile impuse Iranului în 2012 au generat probleme de furnizare pentru unele rafinării specializate în producția de bitum, produs secundar rezultat din procesarea petrolului pentru care țițeiul iranian era o materie primă adecvată.

Impactul crizei din Libia, prezentat în detaliu în capitolele anterioare, a determinat companiile europene care importau petrol din această țară nord-africană să identifice furnizori alternativi. Acest lucru nu a fost posibil, însă, decât în condițiile unui cost mai ridicat și la o calitate diferită, ridicând problema măsurii în care particularitățile chimice ale petrolului importat din anumite stat creează riscuri suplimentare pentru statul importator. Această chestiune este cu atât mai relevantă cu cât întreruperile neplanificate la nivelul statelor exportatoare au cunoscut o proliferare în ultimii ani. Conform Agenției de Informare în domeniul Energiei din SUA, (EIA 2014) impactul acestora a crescut de la 0,4 milioane de barili pe zi în ianuarie 2011 la 3,2 milioane de barili pe zi în martie 2014. În cazul Europei, impactul succesiv al crizei din Libia și al embargoului Iranian a afectat 16% din importuri, punând în dificultate statele din UE.

La nivel piețelor interne ale statelor importatoare din UE, lipsa combustibililor alternativi în sectorul transporturilor generează o rigiditate specifică pieței petrolului care se reflectă în capacitatea redusă a consumatorilor de a reacționa la o criză majoră prin substituirea combustibililor folosiți. Astfel, dacă în cazul gazelor naturale, importatorii au reacționat pe termen scurt reactivând capacități de generare care folosesc cărbune și lignit sau convertind centralele pe gaze naturale pentru a folosi combustibili precum păcura, acest lucru este relativ greu de realizat în cazul petrolului. Așa cum am arătat în Capitolul 3, această situație duce, în termeni economici, la o cerere inelastică pe termen scurt în raport prețul și la o senzitivitate ridicată a prețurilor suportate de consumatori în funcție de fluctuațiile pieței globale.

Riscurile pieței petrolului sunt atenuate de modalitatea de transport a acestuia, care permite rafinăriilor un grad relativ ridicat de flexibilitate, cu excepția notabilă a acelora care sunt dependente de oleoductul Drujba, prin care Uniunea Europeană importă petrol din Rusia. (Comisia Europeană 2014b) În plus, legislația europeană obligă statele membre UE să dețină echivalentul a 90 de zile de importuri nete sau 61 de zile de consum intern. Această obligativitate, care datează din anul 1968, a fost actualizată prin intermediul Directivei Consiliului 2009/119/EC. La sfârșitul anului 2013, nivelul stocurilor de urgență deținute de Statele Membre se ridica la 131 milioane de tone, dintre care 60 milioane de tone țiței și 71 milioane de tone produse derivate, echivalentul a 102 zile de importuri nete (Comisia Europeană 2014b).

Trebuie menționat că procesul de constituire și menținere a stocurilor de țiței nu este fără costuri. Conform unui studiat realizat pentru Agenția Internațională pentru Energie (Stelter și Nishida 2013), costul menținerii unui baril de petrol într-un stoc de urgență se cifrează între 7 și 10 dolari. Însă același studiu relevă faptul că beneficiile economice ale stocurilor de urgență sunt semnificative, situându-se la o valoare anuală de 50 de dolari pe baril, ceea ce înseamnă că beneficiul net al deținerii unor stocuri de urgență este unul semnificativ, fiind situat în jurul valorii de 40 de dolari pe baril.

După cum menționam mai sus, conducta Drujba constituie un caz aparte care merită analizat în detaliu. Riscurile legate de acest sistem de conducte se leagă în mod direct de posibilitatea întreruperii furnizării de petrol din partea Rusiei. De altfel, după cum se poate observa în Figura 5.5, Rusia este de departe cel mai important furnizor de petrol pentru Europa, cu 35% din totalul importurilor. Dată fiind capacitatea semnificativă de rafinare a statelor UE, importurile din Rusia vin în principal sub formă de țiței. Din aceste volume, aproximativ o treime este transportat prin intermediul sistemului de conducte Drujba, restul fiind adus în Europa pe calea maritimă, prin intermediul porturilor de la Marea Baltică (Primorsk și Ust-Lutga) și Marea Neagră (în principal Novorosiisk). (Comisia Europeană 2014b) De altfel, Uniunea Europeană constituie principala piață de desfacere a petrolului rusesc, putând vorbi în aceste condiții de o relație de interdependență.

Figura 5.5 Sursele importurilor de petrol ale UE

Sursa: Comisia Europeană

5.1.3 Importurile de gaze naturale

În ceea ce privește aprovizionarea cu gaze naturale, principala provocare o constituie scenariul unei întreruperi a furnizării gazelor din import pe timp de iarnă. O astfel de criză are potențialul de a afecta grav UE, cu precădere Ungaria, Bulgaria, Grecia și România. Pentru a atenua acest risc, Uniunea Europeană dezvoltă infrastructura de gaze naturale, în special în ceea ce privește conductele interconectoare, realizare de flux dual și sporirea capacității de stocare.

Creșterea dependenței de importurile de gaze naturale constituie o provocare importantă la adresa securității energetice a UE. Este demn de notat, în acest sens, că peste două treimi din importurile de gaze ale Uniunii Europene provin din țări aflate în afara Zonei Economice Europene (EEA), acestea având implicit un potențial mai mare de risc. (Comisia Europeană 2014b) Mai mult, Statele baltice, Finlanda, Slovacia și Bulgaria sunt dependente de un singur furnizor, în timp ce Republica Cehă și Austria suferă la rândul lor de pe urma unei diversificări extrem de scăzute a structurii furnizorilor.

În aceste condiții, este foarte important ca Uniunea Europeană să identifice surse alternative dincolo de dimensiunea regională a gazelor naturale transportate prin intermediul conductelor dedicate. Trecerea de la contracte pe termen lung, care în prezent au o pondere estimată între 17% și 30% din totalul importurilor UE, la negocieri spot ar putea contribui la o mai mare flexibilitate pentru țările importatoare (Comisia Europeană 2014b)

Figura 5.6 Sursele importurilor de gaze naturale ale UE

Sursa: Comisia Europeană

Capacitatea totală de transport a gazoductelor care aprovizionează UE este de 397 miliarde mc/an, punctele de intrare fiind situate la granița estică și în nordul continentului (Comisia Europeană 2014b) Coridorul sudic de transport va putea aduce în Uniunea Europeană un plus de 10 miliarde mc/an din Azerbaidjan, în timp ce capacitatea de transport de pe teritoriul Turciei, cu un volum maxim de 25 miliarde mc/an, are potențialul de a colecta volume adiționale din piețele Orientului Mijlociu. (Comisia Europeană 2014b) Deși capacitatea de transport prin conducte, de 8776 GWh/zi, este comparabilă cu cea a terminalelor de GNL (6170 GWh/zi), principala provocare o constituie prețul semnificativ mai mare al gazelor naturale lichefiate pe piața globală, care face acest tip de energie necompetitiv pentru Europa. (Comisia Europeană 2014b)

5.1.4 Coridoarele de transport

Geografia aprovizionării cu hidrocarburi a Uniunii Europene este condiționată de existența a cinci coridoare de transport, dintre care patru gazoducte și un complex de oleoducte. Dacă în cazul petrolului, piața globală oferă opțiuni flexibile de aprovizionare, în cazul gazelor naturale Uniunea Europeană va continua să fie dependentă, în viitorul previzibil, de aceste căi fixe de transport. Principalul oleoduct care aprovizionează Europa îl constituie conducta Drujba (Prietenia), în timp ce gazele naturale sunt transportate prin intermediul coridorului de nord-vest, provenind din Norvegia, al celui de est, din Rusia, al celui sudic (având ca sursă principală Azerbaidjanul) și al celui mediteraneean, prin care UE importă gaze naturale din statele Africii de Nord.

5.1.4.1 Oleoductul Drujba

Acest complex de oleoducte, având o lungime totală de 4 000 de kilometri, constituie cel mai lung coridor de transport al petrolului din lume, capacitatea rețelei de conducte Drujba ridicându-se la 1,2 – 1,4 milioane de barili pe zi. Prin intermediul acestui coridor, petrolul extras în regiunea estică a Rusiei europene aprovizionează piețele Ungariei, Slovaciei, Poloniei, Republicii Cehe și Germaniei, fiind principala magistrală de transport spre Europa a petrolului produs în Rusia și Kazahstan. (Foreign Policy 2006)

Oleoductul își are originea în orașul Almetievsk din Tatarstan, punct de colectare a petrolului extras în Siberia, Urali și regiunea Mării Caspice, de unde parcurge distanța până în Mozir, în sudul Belarusului. Din Belarus, conducta se bifurcă într-o ramificație nordică, având drept destinație Polonia și Germania, și una sudică, prin care petrolul traversează Ucraina, ajungând în Slovacia, Republica Cehă și Ungaria.

Figura 5.7 Harta conductei Drujba

Sursa: Globalresearch.ca

Disputa privind tarifele de tranzit percepute de Ucraina pentru volumele de hidrocarburi transportate din Rusia către Europa a afectat și petrolul transportat prin conducta Drujba. Inițial legat exclusiv de subiectul gazelor naturale, acest dezacord s-a extins în anul 2009, implicând, pentru prima dată, petrolul transportat prin oleoductul Drujba. Astfel, la 28 decembrie, guvernul slovac a atras atenția asupra amenințărilor Federației Ruse privind posibilitatea sistării furnizării de petrol prin această conductă în cazul în care nu se ajungea la un acord cu Ucraina privind taxele de tranzit. (France 24 2009)

În ciuda soluționării rapide a diferendului ruso-ucrainean, îngrijorarea privind o repetare a scenariului gazelor naturale în gazul conductei Drujba a determinat o seri de state importatoare să ia măsuri pentru reducerea dependenței de această magistrală de transport. Spre exemplu, aproape jumătate din importurile de petrol ale Republicii Cehe sunt realizate prin intermediul conductei Ingolstadt-Kralupy (IKL), o alternativă la Drujba care furnizează petrol de origine rusă prin Germaniei, existența acestei alternative reducând dependența Cehiei de petrolul furnizat prin magistrala est-vest de la 70% la puțin peste 50%. (OSW 2010)

5.1.4.2 Coridorul nord-vestic

Acest coridor de transport asigură aprovizionarea Uniunii Europene cu gaze naturale produse în Norvegia, fără a tranzita teritoriul vreunui stat terț. Ținând cont de excelentele relații economice și politice cu acest stat producător, care este totodată membru al Spațiului economic european (EEA), această magistrală de transport poate fi considerată o rută extrem de sigură de furnizare a gazelor naturale.

Instabilitatea accentuată din vecinătatea estică a Uniunii Europene a generat o reevaluare a potențialului Norvegiei de a prelua o parte din importurile de gaze naturale din Federația Rusă. Conform unor estimări, există un potențial de creștere a importurilor din statul nordic, însă flexibilitatea nivelului producției norvegiene nu permite imaginarea unei configurații de natură a reduce în mod semnificativ dependența de gazul exportat de Federația Rusă. (Hubner 2014: 2)

5.1.4.3 Coridorul estic

Din punct de vedere istoric, coridorul estic de transport constituie principala rută prin care statele europene sunt aprovizionate cu gaze de proveniență rusă. Crizele de aprovizionare din 2006 și 2009 au demonstrat că această rută de tranzit este afectată de un complex de riscuri legate indirect de intenția Moscovei de a-și reafirma preeminența în vecinătatea sa vestică.

La momentul crizei din 2006, 80% din gazele naturale importate de Uniunea Europeană din Federația Rusă erau transportate prin acest coridor. (Hubner 2014: 4) Ca un răspuns la cele două crize de aprovizionare, Moscova a oferit statelor europene soluția unor proiecte de transport alternative care, deși nu limitau dependența de gazul provenit din Rusia, ofereau modalități de ocolire a spațiului Ucrainei. Un astfel de proiect îl constituie conducta Nord Stream, devenită operațională în 2011, care are capacitatea de a transporta către Germania până la 56 miliarde metri cubi de gaze naturale pe an. Această nouă rută, considerată a fi ilustrativă pentru importanța relației bilaterale dintre Federația Rusă și Germania, a avut drept scop securizarea fluxului de aprovizionare cu gaze naturale a Europei de vest. Chiar și în condițiile intrării în funcțiune a acestui nou proiect, 50% din gazele naturale exportate din Federația Rusă sunt transportate în continuare prin ruta clasică, traversând Ucraina (Hubner 2014: 5). Mai mult, criticii proiectului Nord Stream subliniază că această rută directă diminuează importanța strategică a statelor din centrul și estul Europei, contribuind indirect la erodarea securității energetice a noilor state membre UE. Acest argument a cântărit în decizia Poloniei de a demara construcția unui terminal de import a GNL, situat pe țărmul Mării Baltice (Hubner 2014: 5).

Un alt proiect de transport promovat de Federația Rusă îl constituie gazoductul South Stream, care va subtraversa Marea Neagră, furnizând o rută directă de aprovizionare către Bulgaria. (Hubner 2014: 4) Tensiunile dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană, acumulate pe fondul obiecțiilor părții europene privind practicile comerciale ale Gazprom, au îngreunat execuția acestui proiect. Astfel, în iunie 2014, lucrările pe partea europeană a South Stream au fost sistate la cererea Comisiei Europene, care a reclamat că proiectul violează legislația europeană în ceea ce privește interzicerea furnizorilor de gaze naturale de a deține rețele de transport și distribuție. Dezbaterea privind viitorul South Stream va continua să fie una aprinsă, în contextul în care evoluțiile din Ucraina au adâncit diferențele de poziționare dintre statele care doresc o abordare intransigentă la adresa Rusiei și acelea, precum Bulgaria, Ungaria, sprijinite de Austria și Italia, care favorizează construcția acestui proiect de infrastructură.

O analiză a efectului rutelor de transport alternativ promovate de Federația Rusă relevă că acestea vor diminua importanța strategică a statelor de tranzit tradiționale – Ucraina și Belarus – permițând Moscovei o pârghie suplimentară în relația cu acestea. În același timp, Nord Stream și South Stream nu rezolvă problema dependenței de Federația Rusă, contribuind la cimentarea acestei relații pe termen lung și la minimizarea perspectivelor unei piețe flexibile a gazelor naturale în care importurile de GNL, decuplarea contractelor pe termen lung de prețul petrolului și eliminarea clauzelor de destinație să contribuie la creșterea securității aprovizionării cu gaze naturale a Europei.

Cele două gazoducte vor permite Rusiei o poziție mai bună de negociere în raport cu statele importatoare, existența mai multor rute potențiale făcând posibilă negocierea unor tarife diferențiate cu diverse state membre. (Hubner 2014) Această pârghie, de natură a spori influența geopolitică a Federației Ruse asupra Uniunii Europene, poate fi compensată prin construcția de interconectări cu flux dual, de natură a permite o mai bună aprovizionare a statelor din Europa centrală și de est și de a reduce influența Moscovei asupra acestora.

5.1.4.4 Coridorul sudic

Coridorul sudic, definit ca prioritate strategică a Uniunii Europene încă de la începutul anilor 2000, constituie principala alternativă la dependența de importurile de gaze naturale din Federația Rusă. Principalul proiect susținut de Uniunea Europeană, Nabucco, urmărea transportul a până la 31 miliarde metri cubi de gaze naturale extrase din Marea Caspică, din Azerbaidjan în Georgia, traversând apoi Anatolia pentru a ajunge în Bulgaria și România și apoi la hub-ul de la Baumgarten, în Austria. Acest proiect a fost respins, din considerente comerciale, de principalul furnizor – Consorțiul Shah Deniz II din Azerbaidjan – care a ales proiectul Conductei Trans-Adriatice (TAP) pentru transportul către Europa al gazelor naturale produse aici. TAP pornește de la granița dintre Grecia și Turcia, traversând Grecia și Albania pentru a ajunge în Italia. Principalul dezavantaj al acestui gazoduct este acela că face mai dificilă diversificarea surselor de energie pentru statele din sud-estul Europei, cele mai vulnerabile la o eventuală întrerupere a importurilor de gaze din Federația Rusă. Conducta TAP, preconizată a fi finalizată în perspectiva anului 2019, va spori influența geopolitică a Turciei, stat care va deveni o arteră principală de tranzit al gazelor naturale.

Pe lângă asigurarea accesului la gazele naturale din arealul Mării Caspice, Coridorul sudic generează posibilitatea conectării, pe termen mediu și lung, statelor din Asia Centrală și Orientul Mijlociu la piața europeană. Actori precum Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Iran sau Irak ar putea deveni exportatori către Uniunea Europeană prin intermediul acestui nou coridor de transport. Noile descoperiri de gaze naturale în Cipru și Israel ar putea contribui la sporirea gamei de opțiuni de diversificare a surselor de gaze naturale transportate prin Coridorul sudic.

5.1.4.5 Coridorul mediteraneean

Acest coridor de transport asigură importurile de gaze naturale din statele regiunii MENA, în principal Algeria, Libia și Egipt. Dintre acestea, Algeria furnizează aproximativ o treime din gazele importate în Uniunea Europeană, în principal ca GNL, deși ponderea gazelor transportate prin conductă este în creștere. (Hubner 2014: 5) Aceste importuri au o importanță strategică pentru statele din sudul continentului, în principal Italia, Spania și Franța.

Cel mai lung gazoduct din acest complex de transport îl constituie Conducta Trans-Mediteraneeană, care aprovizionează Italia, traversând Tunisia și Sicilia. O altă rută o reprezintă Conducta Mediteraneeană, care asigură furnizarea de gaze naturale către Spania prin intermediul conductelor Maghreb – Europa și Medgaz.

În viitorul apropiat, importanța Algeriei ca furnizor de gaze naturale ar putea fi dublată de cea de statutul de țară de tranzit pentru gazele naturale exportate de Nigeria prin intermediul Conductei Trans-Saharane. Relevanța acestui stat în tabloul securității energetice europene ar putea cunoaște o creștere o dată cu exploatarea, de către Algeria, a importantelor rezerve de gaze de șist.

Criza din Ucraina ar putea determina Uniunea Europeană să regândească strategia de securitate energetică, în sensul diminuării dependenței de Federația Rusă și creșterii flexibilității aprovizionării prin specularea oportunităților furnizate de Coridorul sudic, de cel mediteraneean, dar și de importurile de gaze de șist. În acest context, costul geopolitic al importurilor de gaze naturale din Federația Rusă ar putea fi compensat printr-un efort de a crește ponderea gazelor naturale din Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Africa de nord, dar și de a investi în facilități de import a GNL. Aceste politici vor implica, la rândul lor, costuri semnificative iar, în lipsa mobilizării unor fonduri substanțiale din mediul privat, Uniunea Europeană s-ar putea confrunta cu dilema acceptării unei dependențe geopolitice de Moscova sau a erodării competitivității interne prin investiții susținute în diversificarea surselor și rutelor, indiferent de costurile de infrastructură și de tarifele de import.

5.2 Evoluția politicilor energetice ale Uniunii Europene

5.2.1 Cadrul normativ

Arhitectura cadrului normativ al Uniunii Europene în domeniul energetic constituie o evoluție de natură recentă, conturându-se în ultimul deceniu. Atenția acordată reglementărilor sectorului energetic a fost motivată de necesitatea asigurării securității energetice a statelor membre în condițiile noilor amenințări externe, având totodată în vedere obiectivul de luptă împotriva schimbărilor climatice.

În octombrie 2005, în cadrul reuniunii informale a Consiliului European desfășurate la Hampton Court, liderii europeni au cerut Comisiei elaborarea unui document programatic pe termen lung care să identifice reperele în definirea politicilor energetice europene. Această decizie, fundamentată de îngrijorarea crescândă privind efectul schimbărilor climatice și de disconfortul adus de volatilitatea prețului petrolului, a avut drept rezultat Cartea Verde a Comisiei intitulată "O strategie europeană pentru energie sustenabilă, competitivă și sigură." (Comisia Europeană 2006a) Pe baza acestui document, Comisia Europeană a prezentat, în ianuarie 2007, Consiliului, un plan de acțiuni privind securitatea energetică, andosat de liderii europeni în cadrul summit-ului din martie al aceluiași an (Comisia Europeană 2007)

Prima articulare în termeni concreți a obiectivelor UE privind asigurarea securității energetice și lupta împotriva schimbărilor climatice a avut loc în ianuarie 2008, cu ocazia publicării, de către Comisia Europeană, a Pachetului privind energie și climă. (Comisia Europeană 2008) În acest document au fost stabilite obiectivele 20-20-20, vizând reducerea, în perspectiva anului 2020, cu 20% a nivelului de gaze cu efect de seră față de anul 1990, îmbunătățirea cu 20% a eficienței energetice față de același an de referință și creșterea ponderii energiei din surse regenerabile la 20% din producția la nivelul UE. În perioada subsecventă, documentul a fost transpus într-un cadru legislativ care stipula obiective obligatorii pentru statele membre în ceea ce privește nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră și ponderea energiei regenerabile. (Parlamentul European și Consiliul 2009a și 2009c) Pachetul legislativ includea prevederi privind stimularea tehnologiilor de capturare și stocare a carbonului (CCS) (Comisia Europeană 2009d). Acordul final, negociat în perioada președinției germane a Consiliului Uniunii Europene, a survenit în urma unui larg consens politic privind necesitatea acțiunii comune în aceste domenii.

În iulie 2009, Consiliul a andosat cea de-a doua Revizuire strategică energetică. (Comisia Europeană 2009b) În document era menționat, pentru prima data, imperativul îmbunătățirii rețelei de infrastructură energetică la nivelul pieței interne, ca expresie a solidarității între statele membre și ca modalitate de a întări securitatea aprovizionării cu energie a Uniunii. Această orientare, identificată ca răspuns la criza gazului ucrainean de la începutul acelui an, urma să devina una dintre direcțiile cardinale ale strategiei europene de securitate energetică.

Definirea obiectivelor strategice ale Uniunii privind asigurarea securității aprovizionării cu energie a fost urmată de transpunerea acestora în reglementări de natură a asigura îndeplinirea țintelor stabilite la nivel European. Astfel, în mai 2009, Regulamentul privind Fondul european de dezvoltare regional (FEDR) a fost amendat pentru a include prevederi privind investiții în eficiența energetică a clădirilor, fiind alocată o sumă de 8 milioane de euro la nivelul Uniunii pentru îndeplinirea acestui obiectiv. (Parlamentul European și Consiliul 2009a) În iulie 2009, Programul energetic european pentru revenire economică (EEPR) a transformat energia într-o componentă cheie a unui program de investiții la nivelul UE care viza atenuarea efectelor crizei financiare și economice. (Parlamentul European și Consiliul 2009e) Documentul citat decidea alocarea unei sume de 3,98 miliarde de euro pentru proiecte de tehnologie și infrastructură în domeniul energiei, dintre care 2,365 miliarde pentru interconectori, 565 milioane pentru proiecte eoliene offshore și 1,050 miliarde pentru proiecte vizând dezvoltarea tehnologiilor de capturare și stocare a carbonului (CCS). Intenția Uniunii Europene a fost ca alocarea acestor fonduri să genereze un efect de multiplicare care să antreneze un plus de 22 miliarde de euro provenind din investiții private pe termen mediu.

Intrarea în vigoare, în decembrie 2009, a Tratatului de la Lisabona a oferit, pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, un temei juridic pentru acțiunile comune privind asigurarea securității energetice, prin introducerea articolului 194 din Tratatul privind funcționarea UE. Acesta stipulează că politica Uniunii în domeniu energiei, derulată în spiritul solidarității între statele membre, va urmări trei obiective: (1) asigurarea funcționării pieței interne a energiei, (2) a securității aprovizionării cu energie a Uniunii Europene, (3) promovarea eficienței energetice, dezvoltarea de noi surse de energie și sprijinirea interconectării rețelelor energetice. (TFUE)

În noiembrie 2010, Comisia Europeană a publicat Comunicarea intitulată “Energie 2020: o strategie pentru o energie competitivă, sustenabilă și sigură,” (Comisia Europeană 2010a) care prezintă o viziune critică asupra stării de fapt a politicilor energetice europene. Documentul prezintă vulnerabilitățile abordării UE privind asigurarea securității energetice, arătând că acestea nu sunt în măsură să asigure atingerea obiectivelor Uniunii Europene și sunt “total inadecvate având în vedere provocările pe termen lung cu care se confruntă UE.” (Comisia Europeană 2010a: 3) Comunicarea Comisiei admite existența unui număr de probleme, evidențiind faptul că piața internă a energiei rămâne fragmentată și insuficient de transparentă, evocând amânarea unor investiții și pasul lent al progresului tehnologic și arătând că strategiile energetice definite la nivelul statelor membre au o calitate inadecvată și nu beneficiază de o abordare comună în ceea ce privește relația cu statele partenere, furnizoare și de tranzit.

În contrast cu natura realistă a evaluării privind eșecurile politicii energetice europene, Comisia identifică obiective ambițioase pe termen lung, cerând alocarea, în intervalul 2010 – 2020, a sumei de o mie de miliarde de euro în vederea diversificării resurselor existente și abordării noilor provocări energetice. (Comisia Europeană 2010d)

În ceea ce privește piața gazelor naturale, nevoia unor măsuri la nivel european pentru asigurarea securității aprovizionării cu acest tip de energie a fost transpusă într-un cadru normativ în anul 2010, prin intermediul Regulamentului 994/2010 care stabilește mecanisme de piață pentru asigurarea securității energetice și măsuri de urgență pentru a putea face față crizelor pe termen scurt. Totodată, legislația definește anumite “responsabilități partajate între proiectele de dezvoltare a gazelor naturale, statele membre și Uniunea în ceea ce privește atât acțiunea preventivă cât și reacția la întreruperi concrete a furnizării.” (Comisia Europeană 2010c) În text se precizează, totodată, care sunt factorii de care va depinde, în viitor, securitatea energetică a UE. Printre aceștia se numără evoluția mixului energetic, dezvoltarea capacităților de producție în interiorul Uniunii și la nivelul statelor furnizoare, investiții în capacități de stocare și diversificarea rutele de gaze și a surselor de aprovizionare, inclusiv facilitățile de decompresie a Gazelor Naturale Lichefiate. (Comisia Europeană 2010c)

Conform Regulamentului citat mai sus, proiectele de dezvoltare a gazelor naturale vor viza asigurarea aprovizionării consumaților protejați indiferent de condițiile climaterice, însă documentul nu merge până la instituirea unui standard european privind stocurile de gaze naturale, această chestiune fiind lăsată la latitudinea autorităților competente din Statele Membre. O altă prevedere relevantă a Regulamentului se referă la obligația Statelor Membre de a dovedi, până la finalul anului 2014, capacitatea de a satisface cererea internă de gaz în condițiile incapacitării principalului element al infrastructurii de distribuție (Comisia Europeană 2010c) Asigurarea unor redundanțe în sistemele de distribuție și transport sunt completate cu prevederi care țin de asigurarea unor conducte interconectoare cu flux dual.

În ceea ce privește măsurile de temperare a cererii interne, Regulamentul 994/2010 prevede introducerea unui pachet de măsuri care sunt modelate în funcție de scenariul unei întreruperi de lungă durată, inclusiv în perioada de iarnă, a furnizării gazelor naturale. Printre altele, Statele Membre sunt încurajate să ia în calcul echiparea rețelelor de termoficare cu infrastructuri care să permită utilizarea mai multor combustibili.

Principalii piloni ai asigurării securității energetice a uniunii au fost definiți de Comisia Europeană în documentele sale programatice. (Comisia Europeană 2011) Acestea sunt legate de nevoia concomitentă de a asigura o aprovizionare sigură, durabilă și competitivă a piețelor europene.

În ceea ce privește siguranța aprovizionării, documentele europene evidențiază necesitatea depunerii de eforturi la nivel intern îndreptate spre creșterea rezilienței pieței UE la potențiale șocuri de aprovizionare. Aceste acțiuni vizează dezvoltarea surselor de energie alternativă, creșterea eficienței energetice la nivelul statelor membre UE, dar și asigurarea unei plaje de surse, moduri și rute de aprovizionare cât mai diversificate, pentru a minimiza riscul unor crize energetice.

Acțiunile de asigurare a securității energetice a UE iau în calcul gama de opțiuni externe pentru diversificarea surselor și rutelor de aprovizionare cu energie. În timp ce posibilitatea, pe termen mediu, a încheierii unor contracte cu exportatorii precum SUA sau statele arabe, este luată în calcul la nivel european, implementarea ei este, în practică, limitată de durata extrem de lungă a contractelor de furnizare a gazului rusesc. (Comisia Europeană 2014b) În fața acestei realități, UE are două opțiuni, legate de folosirea contractelor pe termen scurt cu exportatorii de LNG în scopul împrospătării stocurilor de siguranță sau de introducerea unui mediu de reglementare care să descurajeze contractele pe termen lung, spre exemplu prin introducerea obligativității de a tranzacționa gazele naturale pe burse specializate (Comisia Europeană 2014b)

În ciuda evoluțiilor încurajatoare din ultimul deceniu, dezvoltarea cadrului legislativ european rămâne insuficientă pentru a asigura o bază robustă în vederea îndeplinirii obiectivelor Uniunii privind securitatea energetică. Deși actele normative citate mai sus conțin o serie de prevederi necesare pentru o mai bună coordonare a statelor membre, legislația europeană conține o serie de lacune în ceea ce privește posibilitatea acțiunii comune pentru a răspunde la provocările și riscurile politice la adresa securității energetice.

Această asimetrie a fost recunoscută, în 2011, de Consiliul European, care a identificat nevoia unei “mai bune coordonări a activităților Uniunii Europene și a Statelor Membre în vederea asigurării consistenței și coerenței acțiunii externe a UE în ceea ce privește principalele state producătoare, de tranzit și consumatoare.” (Consiliul European 2011) În cadrul Raportului, publicat în 2013, privind implementarea Comunicării privind securitatea aprovizionării (Comisia Europeană 2013), oficialii europeni propun o serie de măsuri de monitorizare în măsură să asigure o mai bună coordonare a politicilor energetice ale statelor membre. Acestea includ acțiuni de punere în practică a Deciziei 994/2012/UE privind partajarea de informații referitoare la acordurile comerciale cu state terțe, (Comisia Europeană 2013: 5) dar și crearea unor formate de consultare structurată la nivel european, cum ar fi instituirea unor dezbateri lunare în cadrul Grupului de lucru Energie din cadrul Consiliului care să permită Comisiei să informeze reprezentanții statelor membre cu privire la cele mai recente activități și reuniuni. Acest format de discuții ar asigura, în viziunea Comisiei Europene, o mai bună coordonare a măsurilor privind siguranța aprovizionării cu gaze naturale a Uniunii. Totodată, Raportul Comisiei stipulează nevoia unui format de consultare cu furnizori, consumatori și statele de tranzit, inclusiv Rusia, Ucraina, Algeria, Elveția, SUA și Canada, a includerii pe agenda reuniunilor formale ale Consiliului European a dezbaterilor privind relațiile internaționale în domeniul energiei și a unei frecvențe sporite a discuțiilor privind politica energetică externă în cadrul altor configurații ale Consiliului, grupuri de lucru și rețele informale.

O inițiativă notabilă a Comisiei Europene în acest domeniu se referă la înființarea unui Grup strategic pentru cooperare internațională în domeniul energiei, cu participarea Miniștrilor pentru energie și cei ai afacerilor externe din statele membre, împreună cu Serviciul european de acțiune externă. Rolul acestui format de dialog îl constituie identificarea priorităților comune care să ducă la inițiative și acțiuni privind relația cu statele terțe. Pe lângă crearea acestui format, Comisia Europeană a propus instituirea unor întâlniri de coordonare la nivel UE organizate în prealabil reuniunilor Tratatului cartei energetice, Comunității Energiei, Agenției internaționale pentru energiei și ale Agenției internaționale pentru energie regenerabilă.

Mediul legislativ și de reglementare la nivel UE a fost supus unei dinamici transformaționale accelerate în ultimul deceniu. Principalele obiective ale Uniunii Europene în domeniul energetic, decantate din numeroasele documente oficiale, pot fi grupate în cadrul a patru rubrici principale: crearea unui spațiu economic cu o amprentă scăzută de carbon care gestionează în mod eficient resursele; decuplarea creșterii economice europene de intensitatea energetică; reducerea emisiilor de dioxid de carbon; creșterea competitivității și asigurarea securității energetice.

Direcția politicilor energetice la nivel european este fundamentată în percepția că Uniunea nu mai este în măsură să aștepte o schimbare a abordării principalilor parteneri externi, având datoria de a iniția ea însăși o transformare a pieței interne pentru a genera un plus de reziliență în fața riscurilor la adresa securității energetice. Metodele ales se referă la stimularea integrării, promovarea investițiilor și îmbunătățirea eficienței energetice.

Această abordare orientată spre acțiunea internă este rezultatul unei asimetrii inerente procesului de integrare europeană. Astfel, dacă la nivelul tehnic al politicilor Uniunii se observă un consens în ceea ce privește desfășurarea de acțiuni comune în vederea asigurării rezilienței statelor membre, acțiunea externă a celor 28 de state membre suferă de pe urma unei insuficiente coordonări. În ciuda prevederilor Tratatului de la Lisabona care vizau sporirea amprentei externe a Uniunii, nu există disponibilitatea politică de a asigura un mecanism care să asigure că, în chestiuni strategice, cele 28 de state membre vorbesc pe aceeași voce. Or, riscurile politice la adresa securității energetice necesită o abordare comună a Uniunii. În lipsa acesteia, nu putem vorbi de o gestionare a cauzelor riscurilor ci numai de măsuri care urmăresc limitarea impactului crizelor.

5.2.2 Diplomația energetică

Acțiunea externă a Uniunii Europene privind asigurarea securității aprovizionării cu hidrocarburi rămâne tributară dialogului bilateral dintre statele membre și principalele țări furnizoare și de tranzit. Crizele de aprovizionare survenite în ultimul deceniu și creșterea competiției geopolitice pentru resurse energetice au determinat Uniunea Europeană să facă o serie de pași incipienți privind transformarea naturii diplomației energetice în sensul utilizării sinergiilor rezultate în urma acțiunii comune a statelor membre. Acest proces a permis apariția unor formate multilaterale de dialog, care au vizat structurarea cooperării cu statele din vecinătatea estică și Balcanii de vest.

5.2.2.1 Formate multilaterale

Tratatul cartei energetice (TCE)

Prima astfel de inițiativă a constituit-o Tratatul cartei energetice (TCE), un acord multilateral inițiat în perioada imediat următoare sfârșitului Războiului rece cu scopul de a crea un cadru de guvernanță multilaterală care să guverneze cooperarea transfrontalieră în domeniul energetic. Obiectivul inițial al TCE l-a constituit integrarea sectoarelor energetice din fosta Uniune Sovietică și Europa de est în cadrul mai larg al piețelor europene și globale. Cu timpul, rolul acestuia a depășit acela de asigurare a unui cadru juridic pentru cooperarea est-vest, fiind legat de promovarea principiilor de liberalizare a piețelor energetice și de nediscriminare, stimulând investițiile străine directe și comerțul internațional cu energie.

Utilitatea TCE și-a dovedit limitările în contextul în care Federația Rusă, stat semnatar al Tratatului, nu a ratificat acest instrument legal. Cu toate acestea, Tratatul rămâne cadrul de referință la nivel internațional care statuează norme general acceptate privind piața internațională a energiei, fiind, din acest punct de vedere, un motor de promovare la nivel internațional a principiilor cardinale ale politicii energetice a Uniunii Europene.

Comunitatea Energiei

În 2002, Uniunea Europeană a fost la baza creării Comunității energiei, o inițiativă considerată răspunsul Uniunii Europene la realitatea unei dependențe disproporționate de țările din vecinătate. (Dreyer 2014) Miza inițială a demersului a constituit-o extinderea pieței de energie a Uniunii Europene pentru a include statele din Europa de sud-est. Prin aderarea la acest format, statele membre se angajează să implementeze acquis-ul comunitar relevant, să liberalizeze piața proprie de energie și să dezvolte un cadru de reglementare adecvat. Până în prezent, la această structură au aderat Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Republica Macedonia, Serbia, Moldova, Ucraina și Kosovo.

Principala prioritate a structurii a constituit-o realizarea de progrese palpabile în ceea ce privește integrarea rețelei de transport și distribuție a gazelor naturale prin promovarea unui număr de proiecte de investiții majore care vizează creșterea fluxurilor transfrontaliere și întărirea securității aprovizionării cu gaze naturale. Consiliul energie din octombrie 2013 a aprobat o listă cu 33 de proiecte de investiții care vor fi derulate cu sprijin financiar al UE.

Parteneriatul estic

Parteneriatul estic constituie o a treia formă de cooperare multilaterală prin care Uniunea Europeană promovează principiile unei piețe libere și deschise a energiei. Recent, acțiunile acestui format de lucru au fost extinse pentru a lua în calcul importanța crescândă a sectorului energetic în relațiile dintre Uniunea Europeană și statele din vecinătatea estică. Prin reuniuni periodice bianuale, organizarea de ateliere de lucru comune și vizite în teren, s-a încercat generarea unui schimb structurat de informații pentru o creștere a gradului de sensibilizare cu privire la bune practici promovate de UE, cum ar fi măsurile de sporire a eficienței energetice sau organizarea pieței electricității. Finanțarea acestor activități a fost asigurată prin intermediul Facilității de investiții pentru vecinătate, vehicul care a permis alocarea unei finanțări inițiale de 150 de milioane de euro în statele vecinătății estice, cu posibilitatea mobilizării unei sume adiționale de peste 2 miliarde de euro din partea instituțiilor specializate la nivel european.

5.2.2.2 Cadru bilateral

În ciuda apariției unor formate de dialog multilateral, canalele bilaterale au rămas metoda clasică prin care Uniunea Europeană a urmărit obiectivele de asigurare a securității energetice. Importanța statelor de tranzit din estul continentului în asigurarea unei aprovizionări stabile și fiabile cu hidrocarburi a determinat diplomația UE să se concentreze pe crearea unor formate de colaborare care să contribuie la atenuarea riscurilor generate de acestea din urmă.

Ucraina

Așa cum este ilustrat în mod dramatic de actuala situație de securitate, Ucraina rămâne pivotul securității energetice a Uniunii Europene, relația trilaterală Bruxelles – Kiev – Moscova constituind principala vulnerabilitate a aprovizionării cu gaze naturale. Lecțiile crizelor din 2006 și 2009 au determinat Uniunea să intensifice dialogul cu Ucraina, dosarele de interes comun incluzând eforturile de modernizare a sistemului de transport al gazelor naturale în scopul creșterii transparenței și eficienței acestuia. La nivel tehnic, UE a acționat pentru dezvoltarea acestei infrastructuri prin crearea de fluxuri bidirecționale de tranzit.

Investițiile europene în infrastructura de transport a Ucrainei au fost condiționate de dezvoltarea, de către autoritățile de la Kiev, a unui cadru legal și de reglementare deopotrivă echitabil și stabil, urmărindu-se alinierea pieței ucrainene a energiei la principiile promovate de Uniunea Europeană. Până în prezent, cel mai ambițios rezultat al cooperării cu Ucraina l-a constituit organizarea, în mai 2013, a unei mese rotunde care urmărea stabilirea principalelor direcții de acțiune pentru piața gazelor naturale. A fost creat, totodată, un grup de lucru format din reprezentanții ai Comisiei Europene și ai autorităților de la Kiev, cu participarea Secretariatului Comunității Energiei, a reprezentanților statelor membre, a companiilor și instituțiilor financiare interesate.

În ultimele luni, aceste formate de negociere au fost eclipsate de dinamica evoluțiilor politice și de securitate din Ucraina. Judecând după ritmul rapid al deteriorării situației din Ucraina, situația din estul acestei țări și relația Kievului cu Moscova constituie o provocare majoră la adresa securității energetice a UE. Existența unui complex de factori de risc politic, incluzând incertitudinea decizională, competiția geopolitică și violența armată, riscă să transforme situația din Ucraina într-un test critic pentru capacitatea Uniunii Europene de a gestiona amenințările la adresa securității de aprovizionare. În acest context, devine clar că o soluție durabilă nu poate rezulta decât în urma unui exercițiu coerent, susținut și robust al Uniunii care să vizeze determinarea actorilor implicați să accepte un cadru normativ de natură a restabili predictibilitatea exporturilor de gaze naturale ale Federației Ruse.

Azerbaidjan

Dialogul Uniunii Europene cu Azerbaidjanul a fost subsumat intenției, afirmate la nivel politic, de a construi Coridorul sudic de transport al gazelor naturale ca alternativă la Rusia. Resursele semnificative de gaze naturale ale acestui stat, estimate la 1 000 de miliarde de metri cubi (IEA 2014), precum și importanța construcției unui gazoduct care să transporte către Europa gazul azer au fundamentat estimările Uniunii privind posibilitatea Coridorului sudic de a furniza 10% din nevoile de consum de gaze naturale ale statelor membre. (Comisia Europeană 2013)

În ianuarie 2011, urmare unei întâlniri dintre președintele Comisiei Europene și președintele Azerbaidjanului, cele două părți au afirmat angajamentul privind proiectul Coridorului sudic. (Comisia Europeană) Aceste demersuri au fost întărite, anul următor, prin semnarea unui acord între Ankara și Baku privind construcția gazoductului TANAP, care va traversa teritoriului Turciei spre Europa. La 28 iunie 2013, Consorțiul Shah Deniz II a anunțat alegerea proiectuluI TAP ca rută de transport spre Europa a gazelor naturale, în detrimentul Nabucco, proiectul promovat prioritar de Uniunea Europeană. Construcția acestui gazoduct este preconizată a fi finalizată în anul 2019, moment care va marca transportul primelor volume de gaze naturale dinspre Azerbaidjan spre Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană vizează extinderea, pe termen lung, a rolului bazinului Mării Caspice de furnizare a gazelor naturale către Europa. Exploatarea importantelor volume produse de Turkmenistan a constituit obiectul deciziei luate în septembrie 2011 de Consiliul de afaceri externe privind abilitarea Comisiei Europene de a purta negocieri în vederea încheierii unui acord trilateral UE – Azerbaidjan – Turkmenistan. (Vogel 2011, Chaffin 2011, Dunmore 2011) Obiectivul acestuia îl constituie crearea unui cadru de natură a permite construcția Conductei trans-caspice, proiect cu o capacitate preconizată la 30 de miliarde metri cubi pe an, ale cărui costuri de construcție s-ar ridica, conform unor estimări, la 5 miliarde de dolari americani. (Socor 2006)

Realizarea acestui proiect va permite exportul direct către Uniunea Europeană a gazelor naturale turkmene, fără ca acestea să tranziteze teritoriul Federației Ruse. Acest proiect este îngreunat, însă, de situația contencioasă generată de obiecțiile Rusiei și ale Iranului, care invocă riscuri de mediu (RIA Novosti 2007) și pretind că un astfel de proiect nu poate fi pus în practică decât cu acordul tuturor celor cinci state riverane. (Blagov 2006) Decizia UE din 2011 de a susține acest proiect a fost întâmpinată cu ostilitate de Moscova, care a evidențiat faptul că aceasta ignoră “situația juridică și geopolitică, acceptată la nivel internațional, a bazinului Mării Caspice.” (Pop 2011, De Carbonnel 2011) Pentru a răspunde obiecțiilor de mediu ale Federației Ruse, Comisia Europeană un studiu de impact a cărui finalizare este preconizată pentru anul 2014. Cu toate acestea, în lipsa unor evoluții semnificative, proiectul gazoductului trans-caspic va continua să fie blocat de condițiile geopolitice specifice regiunii.

Federația Rusă

Relația cu Federația Rusă constituie cel mai dificil dosar bilateral energetic al Uniunii Europene, constituind totodată cheia de boltă a securității aprovizionării cu gaze naturale a Uniunii. În prezent, 25% din consumul intern de gaze naturale al statelor membre, echivalentul a 7% din totalul consumului primar de energie la nivel UE, este furnizat de Federația Rusă. (Dreyer 2014)

Dialogul cu Moscova a fost fundamentat de premisa interdependenței economice a celor două state. Astfel, în timp ce Rusia este cel mai mare exportator de gaze naturale, petrol, uraniu și petrol către Uniunea Europeană, grupul celor 28 de state europene constituie la rândul său cel mai important partener comercial al Moscovei.

Primul pas major către o cooperare structurată între UE și Federația Rusă l-a constituit semnarea, în 1994, a Acordului de parteneriat și cooperare (APC), care urmărea crearea unui cadru de promovare a fluxului comercial și de investiții. APC a constituit fundamentul juridic care a permis crearea, în 2000, a Dialogului energetic UE – Rusia, principalul format de cooperare în domeniul energiei. Acest cadru de cooperare urmărește îmbunătățirea oportunităților de investiții din sectorul energetic în scopul asigurării unui flux stabil de aprovizionare, securizarea și extinderea infrastructurii de transport și reducerea impactului asupra mediului. Alte obiective importante ale Dialogului energetic UE – Rusia le constituie măsurile de încurajare a deschiderii piețelor energetice, facilitării dezvoltării de tehnologii cu impact redus asupra mediului și promovarea eficienței energetice.

În 2003, în cadrul Summit-ului UE – Rusia desfășurat la St. Petersburg, cele două părți au decis definirea a patru spații comune care urmau să delimiteze prioritățile cadrului de cooperare: Spațiul economic comun, Spațiul comun de libertate, securitate și justiție, Spațiul comun de securitate externă și Spațiul comun de cercetare și educație. Cooperarea în aceste domenii urma să fie impulsionată de deciziile luate în cadrul summit-urilor bianuale UE – Rusia. În cadrul acestor reuniuni, Uniunea Europeană este reprezentată de Președintele Consiliului European, Președintele Comisiei Europene și de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, în timp ce din partea Federației Ruse participă șeful statului, împreună cu miniștrii responsabili cu politicile în domeniile de cooperare cu Uniunea Europeană.

În urma crizei energetice din 2009, Rusia și UE au luat măsuri de întărire a încrederii în cooperarea energetică, creând un Mecanism de avertizare timpurie, care asigură o comunicare operativă între cele două părți în scopul evitării unor întreruperi a furnizării de gaze naturale, petrol și electricitate spre Europa.

La 22 martie 2013, Coordonatorii Dialogului energetic UE – Rusia, Comisarul Gunther Oettinger și Alexander Novak, ministrul pentru energie al Federației Ruse, au agreat “Foaia de parcurs a cooperării energetice Rusia – UE până în 2050.” Acest document, semnat în prezența președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso și a prim-ministrului rus Dimitri Medvedev, urmărește definirea pașilor pentru atingerea obiectivului strategic de creare a unui spațiu energetic comun, cu o infrastructură integrată, piețe deschise, transparente, eficiente și competitive.

În cazul Federației Ruse, eforturile de consolidare și extindere a dialogului bilateral în domeniul energiei au fost afectate de o serie de probleme de natură strategică și comercială. Dacă tendința Rusiei de a folosi importantele resurse de hidrocarburi în scopul intimidării sau șantajării statelor din vecinătate a fost discutată în detaliu în capitolul precedent, clauzele contractuale care permit furnizarea gazelor naturale către Europa a făcut, în egală măsură, obiectul criticilor Uniunii. Investigația lansată de Comisia Europeană, în 2011, împotriva Gazprom, s-a concentrat pe problema constituită de clauzele destinație ale contractelor bilaterale de furnizare a gazelor naturale încheiate de compania rusă Gazprom cu beneficiarii europeni pe parcursul anilor 80 sau 90. Acestea interzic statelor importatoare să comercializeze gazele importate în alte state membre, venind în contradicție cu eforturile Uniunii de liberalizare a pieței interne și de integrare a rețelelor de transport și distribuție din cele 28 de state. (White și Shiryaevskaya 2011) O a doua problemă legată de contractele bilaterale o constituie durata extrem de lungă a valabilității acestora, dar și prevederile privind indexarea prețului contractual la cel al petrolului. Aceste prevederi reduc flexibilitatea importatorilor, generând totodată un efect de contagiune al volatilității prețurilor la țiței, reducând semnificativ beneficiile teoretice a unui cadru contractual pe termen lung. În aceste condiții, Uniunea Europeană dorește creșterea rolului pieței spot a gazelor naturale pentru a putea beneficia de o flexibilitate sporită și a putea corela prețul gazelor naturale importate din Rusia la evoluția ascendentă a ofertei la nivel global.

Maghreb

Evenimentele Primăverii arabe au relevat nevoia unui cadru de cooperare structurat între Uniunea Europeană și statele Maghrebului. Astfel, în condițiile în care dimensiunea sudică a Politicii europene de vecinătate (NEP) este departe de a-și fi atins potențialul, Comisia Europeană a atras atenția asupra necesității acordării unei atenții sporite dialogului cu statele din sudul Mării Mediterane prin intermediului Comunicării intitulate “Un parteneriat pentru democrație și prosperitate împărtășită.” (Comisia Europeană 2011) Documentul citat arată că obiectivul pe termen lung al Uniunii în relația cu statele Africii de nord îl constituie crearea unui cadru de reglementare multilateral la nivel regional care să guverneze cooperarea în domeniul energetic cu Uniunea Europeană.

În ceea ce privește relațiile bilaterale cu statele din regiunea Maghrebului, Uniunea Europeană a făcut progrese în dezvoltarea dialogului, semnând un Acord cuprinzător de liber schimb cu Marocul și un Memorandum de înțelegere privind energia cu Algeria, în 2013. În luna decembrie a aceluiași ani, consiliul ministerial mediteraneean în domeniul energiei a definit un set de proiecte prioritare, printre acestea numărându-se definirea unui plan de dezvoltare a energiei solare în Mediterana de sud, dar și crearea unei Comunități mediteraneene a energiei, după modelul formatului similar de cooperare cu statele din Balcanii de vest și Parteneriatul estic.

5.3 Strategia europeană pentru securitate energetică

Acumularea unui corp legislativ substanțial în domeniul energiei, cumulată cu eforturile diplomatice îndreptate spre asigurarea securității energetice a Uniunii au permis publicarea, în mai 2014, a Comunicării Comisiei Europene privind Securitatea energetică europeană. (Comisia Europeană 2014a) Acest document, care va fi analizat în cele ce urmează, constituie cea mai avansată formulare a imperativelor europene privind securizarea aprovizionării cu hidrocarburi de pe piețele externe. Abordarea acestuia, orientată cu preponderență spre măsuri la nivel intern, este o consecință a asimetriei între capabilitățile de a formula politici energetice la nivelul UE 28 și gradul limitat de expresie a voinței comune a statelor membre în raport cu partenerii internaționali.

Strategia se bazează pe edificarea unei piețe interne funcționale, în principal prin construirea necesarului infrastructurii de interconectare între statele membre, precum și asigurarea unui grad ridicat de cooperare la nivel european și internațional în vederea coordonării dezvoltării rețelelor de distribuție și a deschiderii piețelor. Al doilea pilon al strategiei europene privind securitatea energetică îl constituie dezvoltarea unei acțiuni externe mai coerente, inclusiv prin garantarea, prin intermediul instrumentelor de extindere, a extinderii cadrului normativ al UE la nivelul vecinătății imediate și al principalilor parteneri.

5.3.1 Mecanisme de răspuns la crize

În ceea ce privește nevoia unor acțiuni imediate vizând creșterea capacității UE de a face față unei crize a gazelor naturale similare cu cele din 2006 și 2009, Comisia europeană recomandă acțiuni care includ monitorizarea fluxurilor de gaze naturale, realizarea de evaluări de risc și planuri de urgență la nivelul fiecărui stat membru, lansarea unor teste de rezistență care să releve gradul de reziliență a sistemului național energetic la o potențială întrerupere a fluxului de gaze naturale. (Comisia Europeană 2014b) În cazul că aceste analize relevă vulnerabilități, Comisia Europeană recomandă statelor vizate să dezvolte capabilități de urgență, cum ar fi creșterea stocurilor de gaze naturale, dezvoltarea infrastructurilor de urgență, a fluxurilor bidirecționale, precum și la dezvoltarea unui plan de trecere pe combustibili alternativi pe perioada crizei. (Comisia Europeană 2014b) Nu în ultimă instanță, Comisia recomandă țărilor vulnerabile să ia în calcul posibile surse de aprovizionare suplimentare pe termen scurt, în special cu gaz natural lichefiat (GNL). (Comisia Europeană 2014b)

În ceea ce privește terminalele de regazeificare a GNL găzduite de UE, capacitatea acestora este estimată la 200 de miliarde mc/an, Comisia Europeană (2014b) estimând o creștere a acestora până la valoarea de 275 miliarde mc/an în orizontul anului 2022. Datele furnizate de Thompson/Reuters indică faptul că, spre deosebire de conductele de transport, care sunt utilizate la capacitate maximă, terminalele de GNL au un grad de utilizare de numai 25%. (Thompson Reuters 2014) Agenția de cooperare a autorităților de reglementare europene în domeniul energiei estimează o capacitate de aproximativ 137 miliarde mc/an neutilizată. (ACER 2014) Aceste date indică faptul că volumele de GNL neutilizate pot conferi un plus de flexibilitate aprovizionării cu gaze naturale a Uniunii Europene. Cu toate acestea, cererea ridicată de GNL la nivel global, cuplată cu prețurile ridicate ale acestui tip de gaze naturale, ridică semne de întrebare privind fezabilitatea utilizării acestei resurse în scopul diversificării, în condiții economice, a surselor de aprovizionare cu gaze naturale.

Depozitele de gaze naturale pot funcționa ca un tampon în cazul întreruperii aprovizionării. Conform CEDIGAZ (2013), în prezent există 130 de depozite subterane de stocare a gazelor naturale în Europa, incluzând aici state terțe precum Turcia, cu o capacitate totală de peste 90 miliarde mc.

Figura 5.8 Facilitățile de stocare subterană în Europa

Sursa: Cedigaz

5.3.2 Mecanisme de solidaritate

O a doua direcție de acțiune o constituie dezvoltarea de mecanisme de solidaritate care să garanteze o mai mare reziliență față de întreruperile neprevăzute ale aprovizionării cu energie, să protejeze infrastructura și să asigure că statele membre cele mai vulnerabile fac obiectul unui efort colectiv la nivel european în caz de criză.

În ceea ce privește măsurile concrete recomandate de Comisie pentru a atinge acest al doilea obiectiv, putem cita obligația de a menține stocuri de țiței echivalente cu nevoile de consum intern pentru 90 de zile, măsuri în vederea reducerii efectelor unei posibile întreruperi a furnizării de gaze naturale, inclusiv prin intermediul creării unor stocuri suficiente. (Comisia Europeană 2014b)

Comisia Europeană (2014b) recomandă, în egală măsură, măsuri de protecție a infrastructurilor critice, inclusiv a infrastructurilor energetice, prin măsuri care sporesc securitatea informatică, dar și prin reanalizarea oportunității ca infrastructurile de transport de pe teritoriul UE să fie deținute de actori din state terțe cu interese potențial divergente de cele ale Uniunii. Documentul mai recomandă o aplicare strictă a normelor europene care cer operatorilor din țări terțe, care își desfășoară activitatea pe teritoriul UE, să respecte aceleași obligații ca și operatorii controlați de entități europene. (Comisia Europeană 2014b)

Unul din punctele forte ale Uniunii Europene ca importator de energie îl constituie vasta întindere geografică și pondere economică la nivel global. Dacă acționează concertat, Uniunea poate avea un cuvânt greu de spus în dialogul cu producătorii. În egală măsură, solidaritatea între Statele Membre poate avea drept rezultat eliminarea asimetriei șocurilor de aprovizionare, diminuând semnificativ efectele economice asupra unuia sau mai multor țări membre UE. Comisia Europeană (2014b) cere celor 28 de state să pună la punct planuri de intervenții în caz de criză, realizate pe baza pe baza “testelor de rezistență a sistemelor de energie și a discuțiilor cu autoritățile naționale și cu industria, cu scopul garantării nivelurilor minime ale livrărilor intracomunitare ale aprovizionărilor cu combustibili alternativi pentru a completa stocurile pentru situațiile de urgență.” (Comisia Europeană 2014b: 137)

5.3.3 Creșterea eficienței energetice

În contextul unei dinamici din ce în ce mai competitive la nivel global, cauzate de o cerere în creștere, Uniunea Europeană trebuie să ia măsuri pentru moderarea intensității energetice a pieței interne, fără a prejudicia competitivitatea economică a economiei europene. Aceasta este cea de-a treia direcție a Strategiei europene pentru securitate energetică, în care se reamintește obiectivul UE de reducere cu 20% a consumului de energie primară, care va duce la o reducere cu 371 Mtep a consumului de energie intern până în anul 2020 (Comisia Europeană 2014a). Optimizarea sistemelor de încălzire și o mai bună izolare termică a clădirilor, ca și reforma schemei UE de comercializare a certificatelor de emisii constituie instrumente prin care Uniunea Europeană își urmărește obiectivul de creștere a eficienței energetice. (Comisia Europeană 2014b)

5.3.4 Finalizarea pieței interne de energie

Cea de-a patra direcție de acțiune identificată de Comisia Europeană (2014b) vizează finalizarea cu celeritate a procesului de integrare a pieței interne de energie. Implementarea celui de-al treilea pachet privind piața internă a energiei, integrarea piețelor regionale pentru a asigura o competitivitate și lichiditate crescută, dar și creșterea schimburilor transfrontaliere prin intermediul unor mecanisme de asigurare a capacității (Comisia Europeană 2013b), constituie, alături de măsuri de protejare a concurenței în acest domeniu strategic, constituie imperative identificate de Comisie în documentul citat.

Cel mai mare risc pe termen scurt pentru securitatea energetică a Uniunii Europene îl reprezintă asimetria șocurilor de aprovizionare care riscă să paralizeze economic țările din estul Europei, mai puțin integrate în rețeaua europeană de furnizare și distribuție a gazelor naturale. Pentru a atenua acest risc, Comisia Europeană cere o dezvoltare rapidă a infrastructurii de interconectare, prin realizarea unui sistem de gazoducte, dotate cu sisteme de flux dual care să asigure conectarea transfrontalieră între toate statele membre UE.

Comisia Europeană (2014a) estimează investiția necesară pentru a realiza aceste infrastructuri la aproximativ 200 de miliarde de euro, dintre care se prognozează că doar jumătate vor fi disponibili de pe piața privată. Pentru a acoperi acest decalaj de finanțare, Uniunea Europeană a creat Mecanismul pentru interconectarea Europei (MIE), un fond de 5,8 miliarde de euro care, deși acoperă doar 3% din totalul nevoilor de finanțare la nivel european, este capabil să atragă alte fonduri prin utilizarea instrumentelor financiare (Comisia Europeană 2014b). MIE va canaliza finanțarea spre proiectele prioritare la nivel european, prima listă de astfel de proiecte fiind adoptată în 2013. Obiectivul este acela de identifica de un număr limitat de proiecte prioritare în scopul maximizării impactului instrumentelor financiare. Comisia Europeană încurajează statele membre să găsească soluții pentru a acoperi o parte din costul investițiilor din tarifele de rețea sau din fondurile structurale și de coeziune, acolo unde este cazul.

Până în prezent, la nivelul UE au fost identificate 27 de proiecte prioritare în domeniul gazelor naturale și energiei electrice, aproximativ 50% dintre acestea urmând să fie finalizate până în anul 2017 (Comisia Europeană 2014b).

Un exemplu de astfel de proiect îl constituie implementarea, de către Polonia, a unei capabilități de flux dual pe conducta Yamal, începând cu data de 1 aprilie 2014. (Comisia Europeană 2014b) Această investiție îi va permite Varșoviei să obțină aproape jumătate din necesarul de gaze naturale de pe piețele Germaniei și Republicii Cehe, constituind un pas important spre diversificarea surselor de energie, în condițiile în care acest stat este dependent în proporție de 74% de importuri de gaze naturale. (Comisia Europeană 2014b) Prin acest proiect, Polonia va putea înlocui aproape trei sferturi din gazele provenite din Rusia cu surse intra-UE, deschizându-se calea inclusiv ca, în contextul unor acorduri cu Germania, Varșovia să poată beneficia de volume furnizate de Moscova prin intermediul conductei Nord Stream care, în mod paradoxal, fusese gândită că o modalitate de a livra gaze naturale direct către cel mai bun client al Gazprom chiar și în condițiile unei întreruperi a fluxului pe teritoriul Ucrainei. Proiectul este astfel un exemplu despre cum măsurile de finalizare a pieței interne de gaze naturale pot toci arma energetică a Moscovei, sporind securitatea aprovizionării cu gaze naturale la nivel european.

Austria a luat la rândul ei măsuri pentru modificarea conexiunilor între hub-ul de la Baumgarten și conductele HAG și TAG, în sensul permiterii fluxului dual. Proiectele, finalizate în anul 2011, permit Austriei să obțină accesul la GNL importate pe cale maritimă, prin Italia, în cazul unei întreruperi a fluxului de gaze naturale dinspre estul continentului. (Comisia Europeană 2014b) În egală măsură, proiectul interconectorului din Cieszyn între Polonia și Republica Cehă, ca și asigurarea fluxului dual în Ungaria și Republica Cehă permit transportul bidirecțional între vestul și estul continentului. Proiecte similare sunt în derulare în Lituania, Letonia, Portugalia și Spania.

În ceea ce privește măsurile legate de piața petrolului, Comisia Europeană (2014a) identifică trei potențiale vulnerabilități legate de optimizarea unora dintre rafinăriile din Statele Membre pentru a procesa petrol provenit din Federația Rusă, de creșterii concentrării în industria petrolieră din Rusia și de achiziția, de către producători ruși, a unui număr semnificativ de rafinării europene, dar și de dependența Europei de importurile de produse rafinate din domeniul transporturilor, cu precădere diesel.

Documentul arată că, ținând cont de interdependența dintre SUA, UE și Rusia în ceea ce privește furnizarea de petrol, riscul unei crize a aprovizionării cu petrol nu este percept ca fiind unul acut. (Comisia Europeană 2014a) Această concluzie este sprijinită de structura pieței petroliere globale care rămâne una globală în care o problemă de producție într-un stat exportator poate fi compensată pe termen relativ scurt de către ceilalți producători, și în primul rând de Arabia Saudită, producătorul care, din punct de vedere istoric, a fost dispus să asigure o capacitate suplimentară semnificativă.

În acest context, Comisia Europeană a luat măsuri pentru atenuarea acestor vulnerabilități prin identificarea unei liste de proiecte prioritare care vizează dezvoltarea capacității de transport a petrolului. Acestea includ oleoductele Bratislava – Schwechat, TAL Plus (Trieste – Ingolstadt), reabilitarea conductelor JANAF și Adria care leagă ramura sudică a conductei Drujba de piețele Croației, Ungariei și Slovaciei, construcția conductei dintre Litvinov (Republica Cehă) și Spergau (Germania), precum și extensia conductei Drujba până la rafinăria TRM Spergau. Alte proiecte includ construcția conductei Adamowo-Brody, între Ucraina și Polonia, un nou terminal petrolier în Gdansk, Polonia, dar și extinderea conductei Pomeraniene pentru a conecta localitatea Plock din Polonia cu terminalul de la Gdansk, din aceeași țară. (Comisia Europeană 2014b)

Figura 5.9 Proiecte prioritare – conectori ai pieței de petrol în Europa Centrală și de Est

Sursa: Comisia Europeană 2014b

5.3.5 Creșterea producției de energie la nivelul UE

A cincea direcție cardinală în vederea asigurării securității energetice a Uniunii Europene se leagă de nevoia creșterii producției de energie în Uniunea Europeană. În fapt, aici este vorba de o inversare a tendinței de descreștere a producției de energie autohtone. Pentru a atinge acest obiectiv, Uniunea Europeană are la dispoziție două instrumente. Primul îl constituie creșterea producției de energie din surse regenerabile, a cărei pondere în mixul energetic al UE era de 14,1% în 2012, față de o țintă de 20% în 2020 și 27% în 2030. (Comisia Europeană 2014a) Planurile naționale ale Statelor Membre indică o intenție de a crește producția de energie termică din surse regenerabile cu 29 Mtep până în 2020, și producția de energie electrică din surse regenerabile cu 39 Mtep în același interval de timp. Principala provocare aici o constituie insuficienta maturitate a unora dintre tehnologiile de generare, care duce la o structură a costurilor necompetitivă și la presiuni implicite asupra competitivității statelor membre. În egală măsură, proliferarea producției de energie din surse regenerabile necesită implementarea unor rețele inteligente de distribuție a energiei și noi soluții de stocare a energiei, în contextul în care importante surse de energie regenerabilă sunt intermitente (Comisia Europeană 2014b).

Cea de-a doua opțiune pentru creșterea producției de energie primară la nivelul UE o constituie exploatarea resurselor interne de hidrocarburi și “cărbune curat.” Un rol important va fi jucat de noile rezerve descoperite în Marea Nordului, Marea Neagră și Mediterana de est. Gazele și petrolul neconvențional pot contribui și ele la creșterea resurselor energetice interne, cu condiția existenței unui climat politic favorabil exploatării acestora și a unui mediu de reglementare care să asigure siguranță în perioada de exploatare și un impact sustenabil asupra mediului înconjurător. În cazul gazelor de șist, acestea ar putea avea rolul de a compensa scăderea producției de gaze naturale din surse tradiționale.

Cărbunele și lignitul reprezintă surse de energie cu emisii semnificative de gaze cu efect de seră. Cu toate acestea, Uniunea Europeană care, în prezent, importă aproximativ 40% din cărbunele folosit ca sursă de energie (Comisia Europeană 2014b), ar putea reconsidera această sursă de energie în condițiile dezvoltării tehnologiilor de Capturare și depozitare a carbonului (CCS).

5.3.6 Dezvoltarea de noi tehnologii energetice

Cel de-al șaselea pilon al Strategiei europene pentru securitate energetică este constituit de accelerarea dezvoltării noilor tehnologii energetice. Aceste tehnologii vizează în egală măsură reducerea cererii de energie primară, diversificarea opțiunilor de aprovizionare și optimizarea infrastructurii energetice (Comisia Europeană 2014b). Astfel, Comisia Europeană va promova cercetarea și dezvoltarea de noi tehnologii care să aducă o mai mare eficiență energetică a clădirilor și sistemelor termoficare, să îmbunătățească soluțiile existente de stocare a energiei și să optimizeze rețelele de distribuție. (Comisia Europeană 2014b) Aceste proiecte vor fi finanțate cu sprijinul instrumentelor Băncii Europene de Investiții, care va mobiliza fonduri suplimentare față de cele puse la dispoziție de Comisie prin intermediul bugetului propriu alocat prin fondurile structurale.

5.3.7 Diversificarea surselor și rutelor de aprovizionare

Una dintre principalele vulnerabilități ale securității energetice la nivel european o constituie dependența disproporționată de un singur furnizor de energie, respectiv Federația Rusă. Diversificarea surselor de aprovizionare externe a Uniunii Europene și investițiile în infrastructurile de transport corespunzătoare constituie cea de-a șaptea direcție prioritară a Strategiei UE pentru asigurarea securității energetice. În ceea ce privește componenta internațională a acestei strategii și ținând cont de intențiile acestui studiu, aceasta este cea mai importantă direcție de acțiune pentru Uniune și, în consecință, principalul punct de interes.

În perioada următoare, creșterea producției de gaze naturale din țări exportatoare precum SUA, Nigeria sau Qatar, Australia, precum și noile rezerve descoperite în Africa de est, vor menține rolul GNL ca pârghie de diversificare a surselor de aprovizionare a UE, contribuind la o creștere atât a dimensiunii cât și a lichidității pieței globale, cu impact pozitiv asupra Europei (Comisia Europeană 2014b). Deși o pondere majoritară a noilor volume sunt destinate nevoilor în creștere ale piețelor asiatice, există interes din partea unor societăți europene pentru încheierea de contracte cu aprovizionarea din aceste surse (Comisia Europeană 2014b).

Realizarea Coridorului sudic de transport al gazelor naturale reprezintă o politică prioritară a Uniunii Europene, obiectivul fiind acela ca 10% din furnizarea totală de gaze naturale să provină din regiunea Caspică, fiind transportată prin intermediul acestei noi rute. (Comisia Europeană 2014a) Comisia Europeană estimează că, într-o primă fază, noul coridor de transport va aduce în UE aproximativ 10 miliarde metri cubi / an din producție câmpului gazeifer Shah Deniz II, localizat în Azerbaidjan (Comisia Europeană 2014a). În plus, această rută de transport constituie o infrastructură esențială în perspectiva aprovizionării cu gaze naturale din regiunea Orientului Mijlociu, în perspectiva unei stabilizări a situației politice. Estimările Comisiei Europene (2014a) arată că infrastructura de transport de pe teritoriul Turciei va putea aproviziona Uniunea Europeană cu volume de ordinul a 25 miliarde metri cubi / an. Într-o perspectivă pe termen lung, aceste volume ar putea fi furnizate de producători precum Irak, Turkmenistan sau Iran.

5.3.8 Nevoia unei abordări comune la nivel european

Toate cele șapte direcții identificate mai sus pot fi realizate numai în condițiile unei mai bune coordonări a politicilor energetice la nivelul celor 28 de state membre UE. În plus, asigurarea unei aprovizionări din surse diversificate implică un dialog activ și coerent cu furnizorii, fiind facilitată de o acțiune concertată a Uniunii pe plan extern. Aceste considerente justifică cea de-a 8-a prioritate evidențiată de Comisia Europeană, care consideră că factori precum dependența comună de producători externi și nevoia de a acționa în spiritul solidarității atunci când contextul o reclamă necesită o abordare comună față de acțiunile de întărire a securității energetice (Comisia Europeană 2014a).

În acest sens, inițiativa lansată de unele state membre UE care vizează crearea unei Uniuni a Energiei sunt o expresie necesară a oportunității de a folosi forța economică a pieței europene ca pârghie de asigurare a unei aprovizionări stabile, predictibile și la prețuri de natură a nu afecta competitivitatea statelor membre. Obiectivul declarat al proiectului Comunității Energiei, acela de a extinde acquis-ul comunitar la nivelul vecinătății Uniunii, constituie și el un resort necesar prin care UE poate influența mediul normativ și de reglementare în domeniul energetic în sensul unei mai mari securități a aprovizionării. În egală măsură, Uniunea are oportunitatea de a integra, în mod coerent, obiectivele energetice în cadrul acțiunilor comune de politică externă, derulate prin intermediul Serviciului dedicat (SEAE).

În ceea ce privește piața gazelor naturale, crearea unui mecanism comun de aprovizionare ar putea crește exponențial puterea de negociere a contractelor de aprovizionare. Mecanismul de achiziționare colectivă al Euratom constituie un precedent important în acest sens (Comisia Europeană 2014b).

5.4 Concluzii

Acest capitol a avut ca temă recurentă nevoia acțiunii comune la nivel european în contextul unei creșteri a dependenței de importuri în condițiile unui mediu internațional instabil. Uniunea Europeană nu este în măsură a inversa, pe termen scurt și mediu, tendința adânciri dependenței de importuri. În aceste condiții, politicile Uniunii trebuie să fie concentrate pe asigurarea unui cadru intern de natură a permite o bună gestionare a problemelor de aprovizionare atunci când ele apar, dar și o acțiune diplomatică activă, vizând asigurarea unui cadru internațional care să nu pună în pericol securității energetică a UE.

Dacă în ceea ce privește politicile interne de creștere a rezilienței pieței UE, Instituțiile Europene au întreprins pași semnificativi înspre definirea și implementarea unui pachet de măsuri care să permită o gestionare a crizelor, nu același lucru se poate spune despre acțiunea externă a UE. Așa cum o ilustrează situația din Ucraina, magnitudinea provocărilor geopolitice din spațiul vecinătății UE depășește capacitatea Uniunii de a gestiona crizele politice și de securitate. Uniunea Europeană nu poate fi un polițist al vecinătății, iar încercările de dezvoltare a unui cadru de dialog și-au dovedit limitările în raport cu principalii furnizori. În aceste condiții, întărirea acțiunii diplomatice a UE trebuie dublată de o regândire din temelii a opțiunilor strategice privind aprovizionarea cu hidrocarburi.

6. Indexul riscului politic la adresa securității energetice a UE

un demers experimental

Analiza calitativă a impactului riscurilor politice asupra securității energetice are avantajul de a permite extragerea unui număr de observații care pot fundamenta abordarea Uniunii Europene cu privire la prevenirea crizelor de aprovizionare cauzate de furnizorii externi de hidrocarburi. Însă utilizarea exclusivă a unei astfel de abordări comportă, în practică, o serie de limitări. Prima dintre acestea se referă la volumul semnificativ de informații și date istorice care trebuie asimilat pentru a obține o imagine de ansamblu. Deși acest unghi de studiu poate constitui un instrument necesar pentru experți, el are o utilitate limitată pentru actorii implicați în actul decizional, care sunt nevoiți să aleagă între un set de opțiuni strategice în condițiile unor constrângeri de timp majore. În egală măsură, existența unui corp de cunoștințe privind riscurile politice la adresa securității energetice nu poate fi comunicată decât cu dificultate publicului larg.

O altă limitare a metodei calitative de analiză a impactului riscurilor politice asupra securității energetice provine din faptul că aceasta nu permite decât o evaluare ex post a corelării dintre cele două variabile, oferind puține indicii asupra situației din prezent. Mai mult, existența unor crize ale aprovizionării din trecut are o putere predictivă modestă în ceea ce privește șansele repetării acestora în condiții similare.

În fine, această abordare prezintă un tablou aproximativ al securității energetice, contribuind la perpetuarea neclarității asociate acestui concept. Ca rezultat, în ciuda nevoii stringentei a asigurării siguranței aprovizionării cu hidrocarburi a UE, nu putem vorbi de o standardizare a gamei de variabile asociate insecurității energetice, în pofida unor încercări disparate în acest sens. Mai mult, conceptul de risc politic este privit de regulă ca o variabilă exogenă, corpul de cercetare existent până în momentul de față oferind informații limitate privind ierarhizarea diverselor tipuri de riscuri politice la adresa securității energetice.

În condițiile influenței corelate a creșterii insecurității aprovizionării cu energie și a recrudescenței factorilor de risc politic, o integrare a celor două variabile devine imperios necesară. Aceasta poate fi realizată prin două metode. Prima dintre acestea o constituie elaborarea unor scenarii de criză, utilizate pentru a evalua impactul unei perturbări a aprovizionării asupra securității energetice a unui stat sau a unei regiuni. (Lockner și Dieckhonner 2012, Comisia Europeană 2014b, Richter și Holz 2014, printre alții) Acest exercițiu are avantajul de a permite o mai bună pregătire a instrumentarului de răspuns al statelor importatoare la apariția unei crize a furnizării. Cu toate acestea, utilitatea acestei metode în ceea ce privește analiza interacțiunii dintre riscurile politice și securitatea energetică este una limitată. În plus, scenariile de criză oferă informații despre o posibilă evoluție a evenimentelor, însă nu conțin indicii despre probabilitatea de materializare a unor astfel de scenarii.

O modalitate alternativă de evaluare a impactului riscurilor politice în contextul securității energetice o constituie elaborarea unui index al riscului la care sunt expuse statele importatoare. Cuantificarea nivelului riscului politic la adresa securității energetice nu este, desigur, o știință exactă. De altfel, așa cum vom vedea în acest capitol, construcția acestuia se bazează în egală măsură pe metode calitate și cantitative, subiectivismul analistului jucând un rol în rezultatul final. Cu toate acestea, definirea unei metodologii suple și intuitive pentru a aproxima nivelul riscurilor politice la adresa securității energetice poate constitui un instrument util pentru decidenți și populație deopotrivă, fiind un reper în jurul căruia pot fi aglutinate o sumă de informații și evaluări care să coroboreze rezultatele acestuia. Diminuarea asimetriei informaționale dintre comunitatea de experți, pe de o parte, și publicul larg, de cealaltă parte, constituie un avantaj suplimentar al acestei metode, în măsura în care ea este în măsură să ofere o estimare ușor de transmis privind măsura în care riscurile politice afectează securitatea energetică a Uniunii Europene. În plus, această metodă permite o analiză longitudinală a corelării celor două variabile, fiind un instrument de observare a fluctuațiilor, în timp, ale acestui index.

Acest ultim capitol va realiza o încercare preliminară de cuantificare a măsurii în care riscurile politice afectează securitatea energetică a Uniunii Europene. Metoda experimentală aleasă pornește de la un index consolidat al riscului politic prezentat de principalii producători de energie, pe baza estimărilor realizate de principalele trei centre de analiză în acest domeniu. Indexul de bază va fi apoi adaptat pentru a reflecta impactul asupra securității energetice a Uniunii Europene, prin corelarea cu un număr de variabile specifice pieței UE care pot fi de natură să potențeze impactul riscului politic prezentat de diversele țări exportatoare. Va fi realizat un index separat pentru petrol și gaze naturale, ținând cont de diferențierea între aceste două piețe, așa cum a fost ea prezentată pe larg în capitolele 3 și 4 ale acestei lucrări. În cele din urmă, va fi analizată măsura în care indexul riscului politic este deformat de specificul Uniunii Europene și vor fi trasate direcții de cercetare pentru viitor.

6.1 Metode de evaluare a riscului politic

Din punct de vedere istoric, au existat patru metode folosite pentru a evalua riscul politic (Rummel și Heenan 1978). Prima dintre acestea s-a bazat pe vizite în teren destinate evaluării, la prima mână, a mediului politic și de afaceri din țara vizată. Cea de-a doua era fundamentată de informații și expertiză obținute, în mod nestructurat, de la experți – diplomați, jurnaliști sau manageri cu experiență în statul respectiv. O a treia metodă implica folosirea așa-numitelor tehnici Delphi, dezvoltate de Corporația RAND în anii 60, prin care opiniile experților erau agregate pentru a forma indici de măsurare a riscului politic. În cele din urmă, cea de-a patra categorie folosește de tehnici cantitative pentru a decela tendințe politice, exemplu fiind informațiile privind armamentul sovietic folosite de mediul științific ca predictor al sfârșitului perioadei de destindere a relațiilor est-vest din anii 70.

Acestor patru metode identificate mai sus li se alătura cea de-a cincea, construită pe premisa că riscul politic poate fi decelat prin identificarea unor raporturi de cauzalitate între anumite trăsături ale sistemului politic și potențiale evenimente nocive. Spre exemplu, Alon și Martin (1998) au construit un model de evaluare a riscului politic bazat pe o distincție între riscurile interne și externe, precum și între riscurile societale, guvernamentale și economice.

Aceste tehnici de evaluare a riscului politic sunt folosite în prezent de o serie de companii de consultanță. Spre exemplu, modelul dezvoltat de Coplin și O’Leary este folosit de compania PRS Group pentru a oferi modelări diferențiate de risc pentru trei categorii de investiții: tranzacții financiare, investiții străine directe și exporturi, cu două orizonturi de timp distincte (18 luni și 5 ani), pe baza estimărilor unui grup de experți care sunt chestionați cu privire la cele trei cele mai probabile scenarii privind viitorul regimului politic în statul respective. PRS Group produce “Ghidul internațional al riscului de țară,” care cuprinde ratinguri de țară bazate pe trei tipuri de risc – politic, financiar și economic. Riscul politic este calculat pornind de la 12 variabile ponderate acoperind întregul spectru de atribute politice, economice și sociale, de la stabilitate guvernamentală, condiții socio-economice, conflicte interne, conflicte externe, corupție, prezența armatei în politică, tensiuni religioase, etnice, până la răspundere democratică și calitate birocratică.

Alte indexuri ale riscului politic și modele de risc au fost dezvoltate de Business Environment Risk Intelligence (BERI), Economist Intelligence Unit, Eurasia Group. Toate acestea se bazează pe judecata experților și sunt subiective în ceea ce privește ponderea alocată diverșilor factori și indicatori de risc.

6.2 Evoluții în literatura de specialitate

Înainte de a identifica aceste variabile, trebuie menționate cele câteva repere existente, în mediul academic și de cercetare, privind elaborarea unor indexuri de risc politic pentru statele importatoare de hidrocarburi. O primă categorie de analiști utilizează securitatea energetică în calitate de proxy pentru elaborarea unor indexuri complexe, care includ atât dimensiunea externă cât și cea internă. Spre exemplu, De Jong et al. (2007) folosesc securitatea furnizării externe ca o variabilă în calcularea unui index al rezilienței pe termen scurt a statelor importatoare, care include factori precum furnizarea internă și stabilitatea sistemului de transport energetic. Riscurile legate de importuri constituie doar o componentă a unui index global, care include atât cererea de energie cât și conversia și transportul acesteia.

O abordare similară o au Roeller et al. (2007), care calculează dependența de importuri împărțind importurile nete de energie la consumul total al unui stat membru. Indexul rezultat este folosit ca o componentă pentru un index general al securității energetice, în care sunt luate în calcul atât importurile de energie cât și furnizarea internă.

Acești autori au în comun o abordare care nu se limitează la chestiuni generale privind securitatea aprovizionării cu energie. Drept rezultat, lucrările citate nu iau în calcul riscurile specifice asociate cu fiecare furnizor în parte.

O abordare distinctă este oferită de studiile având drept principal obiectiv evaluarea securității importurilor de resurse energetice. Caracterul mai specific al acestora permite o analiză mai detaliată a complexității factorilor implicați în riscurile externe la adresa securității energetice. Un exemplu îl constituie lucrarea lui Blyth și Lefevre (2004), care folosesc indexul Herfindahl-Hirschman, concentrându-se pe caracteristicile furnizorilor de energie și disponibilitatea combustibililor în statul exportator. Argumentul central al acestora se leagă de faptul că piața fiecărui stat în parte este condiționată de potențialul de export al statelor exportatoare. Aceștia calculează, pentru fiecare sursă de energie, ponderea statelor exportatoare în piața specifică. Rezultatul final este obținut prin corelarea indexului Herfindahl-Hirschman cu o estimare a riscului politic asociat statului furnizor și cu o valoare atașată lichidității pieței.

Indexul Herfindahl-Hirschamn este folosit și de Frondel și Schimdt (2008), care își fundamentează indexul în proporția furnizorilor în consumul total de energie la nivelul statului importator, la care adaugă o variabilă care măsoară stabilitatea politică. Acești autori nu iau în calcul riscurile de transport sau factorul de fungibilitate.

Neumann (2004, 2007) este primul autor din literatură care construiește indexuri separate pentru petrol, gaze naturale și cărbune. Autoarea măsoară diversitatea furnizorilor prin intermediului indexului Shannon-Wiener, ajustând rezultatele în funcție de producția internă a statelor importatoare și stabilitatea politică a țării furnizoare.

Gupta (2008) analizează gradul de vulnerabilitate a 26 de state importatoare de petrol la nivelul anului 2004. Indicatorii folosiți sunt raportul dintre importurile de petrol și PIB, consumul de petrol pe unitate de PIB, PIB pe cap de locuitor și importanța petrolului în furnizarea totală de energie, raportul dintre rezervele interne și consumul de petrol, expunerea la riscuri geopolitice reprezentate de concentrarea producătorilor de petrol, diversificarea surselor de furnizare, riscul politic în statele exportatoare și lichiditatea pieței. Acest index este realizat exclusiv pentru petrol, având o abordare holistică prin care se urmărește identificarea gradului de senzitivitate a statelor importatoare la fluctuațiile pieței.

Le Coq și Paltseva (2009) au realizat singura estimare cantitativă, disponibilă până în prezent, a securității aprovizionării cu energie a Uniunii Europene. Autoarele elaborează, în cadrul lucrării citate, un index având drept obiectiv evaluarea riscurilor pe termen scurt asociate cu importul de energie al statelor membre UE. Acesta este construit pornind de la un set de variabile care include diversificarea surselor de furnizare, riscul politic al statului sursă, riscul de tranzit și impactul economic generat de perturbarea furnizării. La fel ca în cazul acestei lucrări, Le Coq și Paltseva elaborează indexuri distincte pentru piața petrolului și cea a gazelor naturale, evaluând, în plus, și importurile de cărbune ale Uniunii Europene. Spre deosebire de prezenta lucrare, care consideră Uniunea Europeană ca un actor de sine stătător, lucrarea citată realizează o defalcare a riscului pentru fiecare stat membru.

În domeniul de cercetare non-academic, am identificat două indexuri ale securității energetice realizate de institute americane. Primul dintre acestea, realizat de SAFE, un ONG asociat economistului Nouriel Roubini, folosește șapte variabile pentru a realiza securitatea aprovizionării cu petrol a statelor importatoare. (SAFE 2014) Dezavantajul acestui instrument este că ia în calcul doar 13 state la nivel global, dintre care Germania și Marea Britanie dintre țările membre UE.

Institute for 21st Century Energy a lansat, începând cu anul 2012, un index al securității energetice a SUA, sub forma unui raport publicat anual care folosește variabile cuantificabile, informații privind tendințele istorice, și estimări guvernamentale pentru a evalua nivelul securității energetice ale Statelor Unite. (Institute for 21st Century Energy) În același an, instituția citată a extins indexul de risc pentru a cuprinde principalele state importatoare la nivel internațional.

Deși constituie contribuții valoroase la literatura de specialitate, niciuna dintre lucrările citate nu se concentrează pe elaborarea unui index exclusiv al riscurilor politice la adresa securității energetice a UE, privită în ansamblu, deși creșterea gradului de integrare europeană în domeniul energiei și perspectiva finalizării pieței interne la nivelul UE reclamă o abordare care să privească Uniunea ca un actor de sine stătător.

6.3 Estimarea riscului politic al statelor exportatoare

Oricât de tentantă ar fi realizarea unui index propriu al riscului politic prezentat de principalele state exportatoare, transpunerea în practică a unui astfel de demers s-ar lovi de o serie de limitări importante, care au de-a face cu accesul la un număr de experți relevanți pentru fiecare stat sursă în parte, dificultatea coroborării datelor primite de la aceștia cu propriile observații din teren și nevoia de identificare a variabilelor independente care constituie predictori pentru gradul de risc politic. Astfel, deși nu se poate exclude fezabilitatea realizării unui astfel de exercițiu în condițiile potrivite, acesta ar presupune un efort financiar și logistic care depășește posibilitățile prezentului demers științific. Chiar și în condițiile existenței unor resurse suficiente, utilitatea unui astfel de demers este limitată de volumul minim de informații privind metodologiile utilizate până în prezent pentru evaluarea riscului politic, cauzate în principal de faptul că aceste studii sunt folosite de companii private care utilizează rezultatele în scopuri comerciale și, prin urmare, nu doresc divulgarea rețetei pentru elaborarea acestor indexuri.

Această lucrare va folosi datele furnizate public de trei dintre principalele companii de consultanță de risc, a căror reputație la nivel internațional poate constitui, în lipsa altor repere, o validare a credibilității estimărilor realizate. Vor fi folosite datele privind riscul politic furnizate de AON, Marsh Maplecroft și Control Risks, actualizate pentru anul 2014. Unul dintre avantajele reprezentate de aceste trei surse îl constituie modalitatea compatibilă de prezentare a indexului riscurilor politice. Astfel, harta elaborată de AON grupează gradul de risc politic al statelor în funcție de șase categorii: risc scăzut, risc mediu-scăzut, risc mediu, risc mediu-ridicat, risc ridicat, risc foarte ridicat. Produsul similar realizat de compania Maplecroft cuantifică riscurile politice pe o scară de la 0 la 10, unde 0 constituie cel mai mare risc iar 10 cel mai mic, astfel: 0,00 – 2,50 constituie grupa de risc extrem; 2,50 – 5,00 grupa de risc ridicat; 5,00 – 7,50 grupa de risc mediu iar 7,50 – 10,00 grupa de risc scăzut. Cel de-al treilea produs similar, elaborat de Control Risks, folosește metodologii separate pentru riscul politic și riscul de securitate. Dat fiind că prezenta lucrare grupează riscul de securitate sub categoria riscului politic, a fost realizată o medie aritmetică a valorilor celor două tipuri de risc. În ceea ce privește gradul de risc, compania citată grupează statele în cinci categorii: cu risc insignifiant, cu risc scăzut, cu risc mediu, cu risc ridicat și cu risc extrem.

În cele ce urmează, vom adapta cele trei seturi de date pentru o scară de la 1 la 5, 1 fiind considerat risc nesemnificativ, 2 scăzut, 3 mediu, 4 ridicat și 5 extrem. Coroborarea datelor furnizate de cele trei surse va fi realizată calculând media aritmetică a cifrei asociate gradului de risc politic de fiecare sursă în parte.

În ceea ce privește statele luate în calcul în acest exercițiu, acestea au fost selectate în funcție de importanța pe care o au în ecuația securității energetice a Uniunii Europene. Astfel, pentru piața petrolului am ales un număr de 17 state, incluzând principalii 10 producători la nivel global, conform datelor IEA (2014) și statele care constituie sursele importurilor Uniunii Europene. Pentru piața gazelor, am luat în calcul caracterul regional al acesteia, selectând principalii 6 furnizori ai UE indiferent de modalitatea de transport. Rezultatele acestui calcul simplu pot fi observate în tabelele 6.1 și 6.2

Figura 6.1 Index al riscului politic pentru statele producătoare de petrol relevante pentru UE

Surse: AON, Maplecroft, Control Risks

Figura 6.2 Index al riscului politic pentru statele producătoare de gaze relevante pentru UE

Surse: AON, Maplecroft, Control Risks

6.4 Adaptarea riscului politic la variabilele securității energetice a UE

Cele două seturi de date, prezentate mai sus, au o utilitate legată de cuantificarea riscului politic din statele sursă. Însă, dincolo de metodologia selecției acestei liste de țări, care dă o măsură a relevanței acestora pentru securitatea energetică a UE, datele prezentate nu oferă indicii asupra gradului în care riscul politic din aceste state exportatoare constituie o amenințare la adresa aprovizionării cu energie a Uniunii Europene. Un astfel de indicator poate fi obținut doar prin introducerea în calcul a unor variabile, specifice Uniunii.

Spre deosebire de alte studii similare, indexul elaborat în cadrul prezentei lucrări nu ia în calcul variabile care țin de dinamica piețelor interne ale statelor importatoare. Deși, așa cum am putut observa în studiile de caz prezentate în capitolele anterioare, crizele de aprovizionare pot fi atenuate prin măsuri de răspuns de ordin intern, principalul șoc asupra statelor importatoare se manifestă pe termen scurt. De aceea, lucrarea de față va considera piața internă a Uniunii Europene ca fiind statică, neluând în calcul politici de natură a întări eficiența energetică. Un index al rezilienței pieței interne a Uniunii, un instrument util de altfel, ar putea face obiectul unor studii ulterioare.

Conform Comisiei Europene (2014b), impactul crizelor de aprovizionare cu hidrocarburi depinde de gradul de expunere la risc al țărilor respective și de reziliența piețelor interne ale statelor importatoare. În cazul studiului nostru, vom elabora un index de risc pentru fiecare dintre statele exprotatoare, urmând a agrega datele obținute pentru a obține o imagine globală a nivelului riscului politic la adresa securității energetice a Uniunii Europene.

6.4.1 Piața petrolului

Pentru piața petrolului vom folosi trei variabile pentru a măsura impactului riscului politic al statelor sursă la adresa securității energetice a UE. Prima dintre acestea o constituie ponderea statelor analizate în importurile de petrol ale UE. Fiind vorba de o analiză a riscurilor pe termen scurt, vom diferenția, astfel, între statele producătoare de petrol care exportă către UE și acelea care nu au relații comerciale directe cu statele membre. Deși, așa cum vom arăta, ambele categorii de state producătoare au un impact potențial asupra securității aprovizionării cu petrol a Uniunii, riscul este unul mai mare, pe termen scurt, în cazul țărilor care sunt angajate în contracte de furnizare cu statele membre. Astfel, dacă o perturbare generată de scăderea producției într-un stat care nu exportă către UE se va face simțită printr-o creștere a prețului de referință la nivel global, crizele recente de aprovizionare au demonstrat că impactul este augmentat de existența unor raporturi comerciale directe, a căror neonorare obligă statele importatoare să securizeze volume adiționale pe piața spot, existând în acest caz o incertitudine privind disponibilitatea acestora și o posibilitate mai mare a unui diferențial de preț semnificativ față de contractele existente.

A doua variabilă luată în calcul o constituie nivelul producției statului exportator. Am pornit de la premisa că, ceteris paribus, o perturbare de un producător major este de natură a genera o criză mai acută decât un incident similar generat de unul dintre exportatorii secundari de petrol.

Al treilea factor este fungibilitatea petrolului importat dintr-o anumită țară în funcție de alte tipuri de petrol. Decizia de a folosi această variabilă este legată de observațiile rezultate în urma analizei crizei libiene asupra securității energetice, situație în care rafinăriile europene au avut dificultăți în a securiza cantități de petrol cu proprietăți fizico-chimice asemănătoare cu cele provenite din Libia.

În mod tradițional, țițeiul este considerat o marfă fungibilă, în sensul că un baril de petrol poate fi substituit cu oricare altul disponibil pe piața globală. În realitate, în funcție de locul de extracție, petrolul nerafinat are proprietăți fizico-chimice diferite, măsurate în raport cu densitatea și conținutul de sulf. În funcție de densitate, țițeiul este împărțit în ușor (densitate scăzută) și greu (densitate ridicată), iar în funcție de conținutul de sulf în dulce (conținut scăzut de sulf) și acru (conținut ridicat de sulf). În funcție de sursele din care este obținută materia primă, rafinăriile sunt de regulă calibrate pentru a procesa un anumit tip de țiței, pe termen scurt fiind dificilă înlocuirea acestuia cu un altul având parametri de calitate diferențiați.

Fungibilitatea pe termen scurt a petrolului poate fi limitată în egală măsură de modalitatea de transport. Un exemplu în acest sens îl constituia conducta Drujba, care aprovizionează o serie de rafinării din Europa centrală. O eventuală întrerupere a furnizării prin această conductă ar ridica dificultăți în substituirea țițeiului folosit de aceste rafinării, augmentând impactul asupra piețelor consumatoare.

În funcție de caracteristicile fizico-chimice, vom evalua fungibilitatea în funcție de capacitatea suplimentară de producție disponibilă la nivel global. Așa cum au relevat-o studiile istorice prezentate în cadrul acestei lucrări, Arabia Saudită a constituit principala supapă de siguranță pentru crizele aprovizionării, statul respectiv menținând o capacitate suplimentară de ordinul a 2-4 milioane de barili pe zi. Ținând cont de acest factor, vom considera că țițeiul având caracteristici fizico-chimice asemănătoare celui produs în Arabia Saudită (densitate medie, conținut ridicat de sulf) are o fungibilitate ridicată, în timp ce tipurile de țiței diferite de cel produs de statul din Orientul Mijlociu au o fungibilitate medie.

În mod similar, în funcție de modul de transport, vom considera că țițeiul importat în UE prin modalitatea clasică are un grad de fungibilitate ridicat, în timp ce acela transportat prin conducte are o fungibilitate medie.

Formula de calcul pentru fiecare stat sursă este următoarea:

Unde RPUE reprezintă riscul politic la adresa securității aprovizionării cu petrol a UE, X reprezintă statul sursă, RPb reprezintă valoarea riscului politic de bază a fiecărui stat sursă, așa cum a fost identificată mai devreme în acest capitol, F reprezintă fungibilitatea țițeiului importat din acest stat, iar %IMP constituie procentul din importurile totale UE care provine din statul respectiv. Variabilele vor fi codificate după cum urmează: RPb își păstrează valoarea calculată inițial. Ppg va fi calculat în funcție de producția anuală a statului respectiv, calculată în milioane de barili pe zi. Pentru a evita un impact disproporționat al acestei variabile pentru anumite stat, am codificat statele respective pe o scară cu valori de la 1 la 3, unde 1 grupează statele cu o producție inferioară a 2 milioane de barili pe zi, 2 include țările care produc între 2 și 4 milioane de barili pe zi, iar 3 producătorii care extrag peste 4 milioane de barili pe zi. În ceea ce privește variabila F, am folosit o scară de la 1 la 2, unde 1 denumește produsele cu fungibilitate crescută, 1,5 acelea cu fungibilitate medie și 2 cele cu fungibilitate scăzută. În practică, am grupat toate tipurile de țiței în categoria cu fungibilitate ridicată (1) și medie (1,5). În cele din urmă, variabila %IMP reprezintă o transcriere a volumului din importurile UE care provin dintr-un stat furnizor, spre exemplu Norvegia, care furnizează 12% din importurile de petrol ale UE are valoarea 0,12. În cazul statelor care nu exportă petrol către UE, valoarea indicatorului este 0.

Codificarea variabilelor de risc politic pentru fiecare stat importator poate fi urmărită în tabelul 6.1. Sursa privind variabila Ppg a constituit-o cel mai recent set de date privind producția de petrol al EIA (2014). În ceea ce privește variabila F, am dat valoarea 1 tuturor statelor care exportă petrol cu caracteristici fizico-chimice asemănătoare celui saudit, cu excepția Rusiei, unde am luat în calcul că aproximativ 20% din volumul de petrol furnizat către UE este transportat prin intermediul conductei Drujba. În acest caz, am realizat o ponderare a variabilei în funcție de mijlocul de transport, unde petrolul transportat pe căi clasice are valoarea 1 iar cel transportat prin conducte are valoarea 1,5. Variabila %IMP a fost calculată pe baza ultimelor date furnizate de Comisia Europeană privind sursele importurilor de petrol ale UE. (Comisia Europeană 2014a)

Tabel 6.2 Codificarea variabilelor de risc politic pentru fiecare stat importator

Valoarea riscului politic la adresa securității energetice a UE, pentru fiecare stat importator, poate fi observat în tabelul 6.2. Aceasta baleiază între valoarea de 1,13, asociată Norvegiei, și cea de 18,63 asociată Rusiei. Se observă că, în lipsa unor referințe clare, aceste valori sunt dificil de operaționalizat. De aceea, le vom compara cu o valoare medie a riscului de țară, obținută printr-o operațiune simplă de calculare a mediei aritmetice ale celor 17 indicatori descoperiți anterior. Această valoare, de 6,99, aproximativ egală cu indicele de risc al Libiei, relevă ponderea mare a principalelor state importatoare, Arabia Saudită și Rusia, în calculul riscului. Pe baza acestui reper, vom putea grupa statele exportatoare în patru categorii principale. Cele cu risc scăzut (0-5), categorie din care fac parte Norvegia, Canada, Qatar, Kazahstan, Emiratele Arabe Unite și Angola; cele cu risc mediu (5-10) – Kuweit, Mexic, Azerbaidjan, Algeria, Libia, Iran, Arabia Saudită și Irak; cele cu risc ridicat (10-15) – Venezuela și Nigeria și cele cu risc sever (+ 15), categoria din care face parte doar Rusia.

Tabel 6.3 Indicele de risc politic la adresa securității aprovizionării UE pentru fiecare stat furnizor

Această analiză a relevat o serie de rezultate surprinzătoare, care pot sta la baza unor dezbateri viitoare. În principal, acestea se referă la diferențialul considerabil dintre riscul politic de bază și acela filtrat prin variabilele specifice aprovizionării cu petrol a UE. În cazul Irakului și Iranului, aceste riscuri vor fi ajustate în timp, pe măsură ce evoluția producției de petrol reflectă situația generată de riscurile politice din aceste state, micșorând implicit variabila asociată ponderii în piața globală. În cazul Venezuelei și Nigeriei, însă, nivelul crescut al riscului politic pentru securitatea energetică a UE arată că un cumul al instabilității politice din aceste țări și al gradului de fungibilitate al tipului de țiței extras în aceste state generează un indice de risc politic sensibil mai ridicat decât valoarea de bază. Această observație ar putea sta la baza reevaluării politicii față de aceste state sau contribui la elaborarea unor scenarii de criză care să ia în calcul aceste rezultate.

Rezultatul cel mai interesant se poate observa în cazul Federației Ruse. Dacă, așa cum vom vedea în secțiunea următoare, gradul de risc al acestei țări în ceea ce privește furnizarea de gaze naturale este general acceptat, nu același lucru se poate spune despre piața petrolului, unde Moscova nu figurează ca o sursă majoră de risc pentru Uniunea Europeană. Cu toate acestea, ponderea acestui stat în piața globală a petrolului, împreună cu gradul de fungibilitate diminuat de transportul acestei surse de energie prin conducta Drujba și cu proporția de peste o treime din importurile UE care provine din Federația Rusă plasează acest stat pe primul loc în ceea ce privește riscul politic la adresa securității aprovizionării cu petrol a UE. O decizie a Kremlinului de a impune un embargo al exporturilor de petrol către Europa, concomitent cu sistarea livrărilor prin conducta Drujba, ar putea avea un impact dramatic, pe termen scurt, asupra securității aprovizionării europene, în condițiile în care statul rus înțelege să monitorizeze respectarea contractelor pentru a exclude furnizarea de petrol către terți. Un scenariu alternativ, care ar putea include sistarea livrărilor de petrol externe ale Rusiei, ar avea un impact similar asupra pieței energetice a UE, creșterea prețului de referință global fiind dublat, în acest caz, de dificultatea obținerii de cantități care să compenseze pierderile generate de contractele neonorate cu Federația Rusă. Același lucru se poate spune despre Arabia Saudită, stat care constituie cheia de boltă a aprovizionării cu petrol la nivel global.

Astfel, observațiile prezentului index relevă faptul că, indiferent de probabilitatea privind apariția unei crize energetice având drept sursă un anumit stat, magnitudinea impactului potențial al unui asemenea eveniment trebuie să transforme țara respectivă într-o prioritate a politicilor externe ale UE privind prevenirea eventualelor crize. Acesta a fost cazul relației între Statele Unite și Arabia Saudită, iar în cazul Uniunii Europene identificarea unui modus vivendi cu Federația Rusă, de natură să minimizeze riscurile apariției unei crize, ar trebui să constituie principala prioritate a politicii energetice externe.

Figura 6.1 Corelarea dintre riscul de bază și cel calculat pentru Uniunea Europeană

Ultima etapă a acestui index o constituie agregarea datelor privind riscul politic pentru fiecare stat în parte, pentru a determina nivelul global al riscului politic la adresa securității aprovizionării cu petrol a UE. Aceasta se va realiza conform următoarei formule:

reprezintă riscul politic global la adresa securității aprovizionării cu petrol, este suma valorilor asociate riscului politic la nivelul fiecăruia dintre cele 17 state analizate, constituie variația prețului petrolului pentru anul precedent, exprimată ca un raport între prețul final și prețul inițial, % reprezintă variația procentuală a ofertei globale de petrol față de anul anterior, iar variația procentuală a cererii globale de petrol față de anul anterior. Pentru aceste ultime două variabile vor fi folosite ultimele date disponibile pentru anul 2014. (BP 2014)

Această formulă relevă faptul că, pentru anul 2014, valoarea este 119,7, luând în calcul că, în anul precedent, evoluția prețului petrolului a fost una stabilă, iar evoluția netă a cererii a fost una minimă, la numai 0,8%. În aceste condiții, impactul evoluțiilor pieței globale asupra indicelui de risc politic este unul neglijabil, valoarea globală a riscului politic la adresa securității aprovizionării cu petrol a Uniunii Europene fiind în esența suma valorilor individuale reprezentate de statele membre.

Această situație ar fi fost diferită în condițiile unor turbulențe semnificative în piața globală a petrolului, caz în care senzitivitatea importatorului la riscurile politice ar fi fost și ea una crescută. Luând un calcul o situație ipotetică în care prețul petrolului crește cu 18% în condițiile unei contradicții de 3% a diferențialului dintre variația procentuală a ofertei și a cererii, valoarea indexului ar fi fost una sensibil sporită, ajungând la 143,7.

6.4.2 Piața gazelor naturale

Selecția statelor exportatoare care fac obiectul evaluării riscului politic la adresa securității aprovizionării UE a fost realizată ținând cont de segmentarea regională a producției și consumului acestei surse de energii. Deși, așa cum am arătat în capitolul 4, revoluția gazelor de șist din SUA contribuie în mod semnificativ la emergența unei piețe globale a gazelor naturale, având ca modalitate de transport GNL, calculul indexului pentru gazele naturale se bazează pe faptul că Uniunea Europeană va continua să depindă, în viitorul previzibil, de gazele naturale exportate prin intermediul conductelor. Ca atare, setul de țări cu potențial de risc pentru securitatea energetică a Uniunii Europene se rezumă la cei șase principali furnizori, așa cum sunt ei prezentați de cele mai recente date furnizate de Comisia Europeană. (Comisia Europeană 2014b)

Prima variabilă luată în calcul în vederea adaptării riscului politic de bază al statelor furnizare la caracteristicile pieței energetice a Uniunii Europene o constituie procentul din importurile Uniunii care sunt asigurate de un anumit stat terț. Alegerea acestei variabile, mai mult decât în cazul petrolului, are în calcul faptul că perturbarea furnizării de către un stat furnizor are potențialul de genera o criză de aprovizionare la nivel UE, în condițiile în care lichiditatea pieței globale este mai scăzută decât în cazul petrolului.

Un al doilea factor ține de modalitatea de transport a gazelor naturale. Vom considera că, ceteris paribus, reziliența pieței este mai mică în gazul gazelor transportate prin conductă, acest fapt fiind cauzat de rigiditatea acestei forme de transport și de cantitățile mari care sunt transportate, de regulă, prin aceste tipuri de infrastructuri, care nu permit o substituire facilă a acestora de pe piața globală. De aceea, vom considera că gazele naturale exportate prin intermediul gazoductelor comportă un risc mai ridicat, ca în caz de perturbare, să aibă un impact major asupra securității energetice a UE.

Cea de-a treia variabilă folosită în cazul gazelor naturale o constituie riscul de tranzit, un subiect care este legat de infrastructurile fixe de transport. Vom considera că acesta nu se manifestă în cazul GNL, date fiind unitățile relativ mici de volum transportate de o singură navă și relativa flexibilitate a alegerii unei rute alternative. În egală măsură, vom lua în calcul doar gazoductele care traversează zone cu un vădit risc politic, în acest caz fiind vorba doar de gazele naturale exportate de Federația Rusă care tranzitează teritoriul Ucrainei.

Formula folosită în cazul gazelor naturale este următoarea:

semnifică, la fel ca în cazul petrolului, riscul politic la adresa securității aprovizionării UE prezentat de un stat furnizor. denotă riscul politic de bază al statului sursă, așa cum a fost el calculat în prealabil. denumește modalitatea de transport, caz în care variabila este codificată pe o scară de la 1 la 2, 1 reprezentând riscul reprezentat de gazele naturale transportate ca GNL, iar 2 factorul de risc al gazelor transportate prin conducte. constituie riscul de tranzit, codificat pe o scară de la 1 la 2, cu 1 reprezentând risc scăzut, 1,5 risc mediu și 2 risc ridicat. În cele din urmă, impactul riscului în funcție de procentul din importurile de gaze naturale va fi calculat la fel ca în cazul petrolului. Variabilele codificate pot fi observate în tabelul 6.4.

Tabel 6.4 Codificarea variabilelor folosite în evaluarea riscului politic pentru gazele naturale

În ceea ce privește riscul de tranzit, s-a considerat că singura țară care comportă un astfel de risc este Federația Rusă, pentru gazele naturale care sunt transportate prin Ucraina. În acest caz, riscul de tranzit a fost codificat cu valoarea 2, fiind ponderat pentru a reflecta faptul că doar 50% din gazele naturale tranzitează acest stat, restul de volume având asociat un risc de tranzit 1. În ceea ce privește gazele transportate prin conductă, s-au luat în calcul ponderea volumelor la nivelul anului 2012, așa cum reiese din figura 6.3.

Figura 6.2 Volume și modalități de transport a importurilor de gaze naturale către UE (2012)

Sursa: Clingendael Energy Programme

Gradul de risc politic pentru securitatea aprovizionării cu gaze a UE este prezentat, pentru fiecare stat furnizor, în tabelul 6.5. Indicele riscului variază între 2,50, în cazul statului Qatar, și 18,98 în cazul Federației Ruse. Media riscului de țară, în cazul gazelor naturale, are valoarea 7,49. În funcție de aceasta, putem grupa cu ușurință statele sursă, în funcție de gradul de risc, în țări cu risc scăzut (0-5), categorie care cuprinde statul Qatar, Norvegia și Nigeria, state cu risc mediu (5-10) – Algeria și Libia, și state cu risc ridicat și sever (10+), categorie în care se regăsește doar Federația Rusă.

Tabel 6.5 Indicele de risc politic la adresa securității aprovizionării UE pentru fiecare stat furnizor

Figura 6.2 prezintă corelarea dintre riscul politic de bază și cel adaptat pentru securitatea aprovizionării UE. Se poate observa disproporția semnificativă din cazul Rusiei, generată de ponderea semnificativă în importurile energetice a UE, de natura rigidă a rutelor de transport și de riscul de tranzit prezentat de situația din estul Ucrainei.

Figura 6.1 Corelarea dintre riscul de bază și cel calculat pentru Uniunea Europeană

Datele prezentate mai sus vor fi agregate pornind de la următoarea formulă:

Aceasta diferă de cea folosită în cazul petrolului prin aceea că nu ia în calcul fluctuațiile prețului la gaze. Această limitare este generată de faptul că natura mixtă a pieței pentru această sursă de energie nu permite identificarea unei cotații general valabile pentru piața europeană. În egală măsură, gradul scăzut de transparență al contractelor bilaterale de furnizare încheiate cu unii parteneri externi nu permite formarea unei imagini clare asupra prețului suportat de consumatorii europeni. În acest caz, valoarea indexului riscului politic global la adresa securității aprovizionării cu gaze a UE are valoarea 45,08.

6.5 Concluzii

O primă observație care trebuie făcută cu privire la cele prezentate în acest capitol se referă la faptul că utilitatea indexului global al securității energetice pentru petrol și al celui pentru gaze naturale va fi demonstrat, în timp, prin observarea dinamicii longitudinale a evoluției acestuia. Cele două cifre obținute pentru gaze naturale și petrol nu trebuie comparate – ele constituie indicatori separați, iar raportul dintre ele nu reflectă sub nicio formă o relație în ceea ce privește magnitudinea comparată a riscului.

Diferențialul, constatat atât în cazul gazelor naturale cât și în cel al petrolului, dintre riscul politic de bază și cel la adresa securității energetice a UE, permite două concluzii punctuale. În primul rând, mecanismul prin care riscul politic se poate transforma într-un eveniment de criză depinde de expunerea la risc a statului importator. În cazul Uniunii Europene, am constatat că importanța relațiilor comerciale cu un anumit stat exportator, ca și relevanța acestuia din urmă pentru piața globală, are darul de a augmenta semnificativ riscul de bază.

Demersul din acest capitol, deși asumat experimental, a oferit totuși o perspectivă utilă asupra dificultății de operaționalizare a riscului politic în domeniul securității energetice. În condițiile în care indicatorii de risc sunt calculați, de cele mai multe ori, în funcție de interesele unor companii private expuse la piața țării respective, utilitatea lor rămâne limitată atunci când dorim să aflăm potențialul unui stat exportator de afecta securitatea energetică a consumatorilor din altă țară. Cu toate că oferă indicii asupra mediului politic și de securitate din statul producător, relevanța acestor indicatori de bază asupra importatorilor poate fi decelată doar prin filtrarea acestora prin utilizarea unor variabile relevante pentru acesta din urmă.

Acest proces poate releva, așa cum a fost cazul în capitolul de față, o serie de rezultate surprinzătoare. În măsura în care nu putem considera că un demers ca cel de față poate fi, în acest stadiu incipient de dezvoltare, o bază de fundamentare a unor decizii sau politici, el poate avea totuși rolul de a deschide noi căi de analiză menite să identifice măsura în care aceste anomalii corespund unor corelări ignorate în literatura, predominant descriptivă, a securității energetice, sau dacă ele rezultă exclusiv dintr-o insuficientă dezvoltare a algoritmilor de calcul.

În viitor, metoda de calcul a indexului de risc politic poate fi ameliorată printr-o fundamentare mai riguroasă a codificării anumitor variabile și introducerea altora care pot căpăta noi valențe în contextul evoluțiilor pieței energiei. Indiferent de perfectibilitatea evidentă a acestui demers, exercițiul de corelare a riscului politic cu securitatea energetică a Uniunii Europene rămâne necesar, atât pentru acoperirea unor lacune în cercetarea științifică existentă, cât și pentru o mai bună fundamentare a deciziei politice și economice în Uniunea Europeană.

Concluzii finale și direcții de cercetare viitoare

Securitatea energetică a Uniunii Europene se află într-un proces de erodare care riscă să pună în discuție atât competitivitatea economică a celor 28 de state componente cât și potențialul de a juca un rol relevant în contextul geopolitic global. La nivel intern, procesul de epuizare a zăcămintelor de hidrocarburi, coroborat cu relevanța sporită a gazelor naturale în mixul energetic și cu lipsa unor înlocuitori pentru produsele derivate din petrol în domeniul transporturilor ridică problema adâncirii dependenței de furnizorii externi. Capacitatea Uniunii de a-și folosi ponderea geografică a pieței interne în scopul atenuării efectelor unor șocuri de aprovizionare rămâne limitată de caracterul incomplet al conexiunilor rețelelor de transport între statele membre. Riscul unor crize de aprovizionare asimetrice, așa cum a fost situația întreruperii gazelor naturale în 2006 și 2009, rămâne o perspectivă reală, de natură a eroda solidaritatea și coeziunea statelor membre și a genera o divergență a fundamentelor politicilor individuale ale celor 28 de țări față de terți.

Pe plan extern, creșterea volatilității mediului politic și de securitate acutizează riscurile la adresa securității aprovizionării cu hidrocarburi. Insuficienta dezvoltare a instrumentelor diplomației energetice a UE rămâne un handicap care împiedică acest actor să-și îndeplinească potențialul de negociere cu statele furnizoare.

În acest context deopotrivă dinamic și complicat, înțelegerea corelării între riscurile politice și securitatea energetică nu constituie un panaceu la multiplele provocări cu care se confruntă Uniunea în acest domeniu, însă poate sta la baza unei acțiuni de prevenție și a unor politici care să permită evitarea crizelor.

După cum a relevat această lucrare, înțelegerea riscurilor politice derivă dintr-o bună cunoaștere a riscurilor istorice și o capacitate de a analiza elementele de risc din mediul internațional prin prisma nevoilor și vulnerabilităților specifice Uniunii Europene. Filtrarea surselor de risc pentru a decela relevanța acestora pentru securitatea energetică a UE este un exercițiu care poate spori coerența și facilita prioritizarea acțiunilor externe ale Uniunii. În egală măsură, monitorizarea zonelor de risc în funcție de indicatori specifici poate semnala premisele unor crize înainte ca acestea să se producă, permițând luarea de măsuri în scopul atenuării acestora.

Analiza corelării dintre riscul politic și securitatea energetică are un rol care transcende spațiul științific. Dezvoltarea unui mecanism de estimare a nivelului de risc politic al statelor exportatoare, coroborarea acestuia cu evenimentele de risc curente și perfecționarea acestuia pentru a reflecta complexitatea factorilor care intră în ecuația aprovizionării cu energie constituie un demers relevant pentru Uniune, cu atât mai mult cu cât poate contribui la diminuarea asimetriei informaționale dintre mediul de cercetare și analiză, comunitatea de decidenți și publicul larg.

Un instrument de evaluare și aproximare a nivelului de risc politic adaptat nevoilor UE poate constitui, astfel, o punte care să permită transcenderea unor politici formulate pe inferențe contextuale și abordări ad-hoc, contribuind la definirea unui cadru strategic comun de acțiune al Uniunii Europene.

Raportarea intuitivă, pe termen scurt, la riscul politic și-a dovedit, din punct de vedere istoric, limitările. Atitudinea SUA față de criza petrolului din 1973, bazată pe extrapolarea lecțiilor crizei din 1967, a contribuit la apariția unei amenințări majore la adresa securității energetice constituie o ilustrare a clișeului potrivit căruia generalii se vor pregăti întotdeauna să lupte în războiul pe care tocmai l-au încheiat. De aceea, oricât de inexactă ar fi abordarea cantitativă în științele sociale și, cu precădere în relațiile internaționale, elaborarea unui model care să permită estimarea riscului politic în timp real constituie un reper necesar pentru a defini prioritățile de acțiune ale statelor membre UE.

Elaborarea unui astfel de model necesită un volum semnificativ de resurse umane și materiale și nu poate fi realizată decât printr-o conlucrare a comunităților militare, de informații și economice cu mediul științific. Acesta ar putea include realizarea unei estimări cuantificabile a amenințării reprezentată de fiecare categorie de risc politic, fie că este vorba de violență armată, competiție geopolitică sau incertitudine decizională. În egală măsură, un astfel de model ar putea include un index al rezilienței pieței interne a UE care, coroborat cu estimarea gradului de risc extern, ar putea da măsura securității energetice a Uniunii Europene în timp real. O variantă simplificată a indicatorilor de risc ar putea fi inclusă în modele macroeconomice și în planificarea alocării resurselor militare, făcută publică mediului de afaceri sau chiar publicului larg, așa cum este cazul nivelurilor de alertă teroristă folosite în SUA și unele state europene.

Față de toate aceste provocări, prezentul studiu nu constituie decât o contribuție minoră. Însă speranța autorului este că, prin continuarea demersului de cercetare, va fi în măsură să aducă, în timp, un aport la efortul de înțelegere și evaluare a riscurilor politice asupra securității energetice.

Bibliografie

“ Petrol boru hatlarina yapilan saldiri yillik 12 Milyar Dolar zarara neden oluyor (Attacks Against Oil Pipelines Cause 12 Billion Dollars in Damages Annually),” Zaman, 4 iulie 2007.

“‘Deadly Attack’ in Angola Enclave,” BBC News, March 7, 2008, news.bbc.co.uk.

“10 Theses on Energy Security”, Friedrich Ebert Stiftung, International Policy Analysis, disponibil online la www.fes.da/ipe

“23 Terrorists Jailed in Baku,” Associated Press, April 27, 2007.

“6,000 Kurdish Fighters to Guard Iraq Oil Installations,” AFP News Agency, 18 iulie 2007.

“A Wasted Resource,” Institute for War and Peace Reporting, 12 septembrie 2007. http://www.iwpr.net/?p=icr&s=f&o=338633&apc_state=henh.

“Caspian States Practice Pipeline Security,” Interfax News Agency, August 22, 2005.

“Gazprom to Form an Armed Security Force,” New York Times, July 5, 2007.

“Iran is Accused of Threatening Research Vessel in Caspian Sea,” New York Times, July 25, 2001.

“Iraq Oil Industry Hit Hard by Violence, Official Says,” Associated Press, 9 iulie 2007.

“Karayilan: Sovenizm derinlesiyor (Karayilan: Chauvinism Deepens),” ANF News Agency , July 15, 2006, http://www.kurdishinfo.com/modules.php?name=News&fi le=article&sid=8337

“Kurd Rebels Say May Hit Pipelines if Attacked,” Reuters, October 19, 2007.

“MEHARI V3 Risk Analysis Guide”. Paris: Club de La Securite des Systemes d’Information Français, 2004. Disponibil online la : http://www.clusif.asso.fr/fr/production/ouvrages/pdf/Risk_analysis_guide.pdf

“Middle East: History and Prospects.” 2008. Journal of World Energy Law and Business 1, no.1.

“Nigerian Militants Call for Groups to Unite, Cripple Oil Industry,” Voice of America, December 17, 2007.

“Note on Political Risk Analysis” Harvard Business School Case Study, 9-798-022, 1997.

“Oil and Gas in Troubled Waters,” The Economist, October 2005, 52–53.

“Saudi Force Sent to Guard Oil Facilities,” Financial Times, November 18, 2007.

“Study of Maritime Traffic Flows in the Mediterranean Sea.” 2008. Raport pregătit pentru Marine Pollution Emergency Response Centre for the Mediterranean Sea (REMPEC). Iulie.

“Terrorist Attack on Gas Pipeline from Azerbaijan to Georgia,” RIA Novosti, December 23, 2006.

“Tribes Sabotage Kirkuk Pipelines,” Institute for War and Peace Reporting,

“US Helps Saudis Train Oil Security Force,” Agence France-Presse, August 25, 2007.

“US to Assist Baku in Fleet Building,” AssA-Irada News Agency, September 22, 2005.

“With Mideast Uncertainty, U.S. Turns to Africa for Oil,” Christian Science Monitor, May 23, 2002.

115, 3 august.

175.

2008;

21122006.html. Accesat la 13 ianuarie 2011.

387–401.

5 decembrie.

587–610.

Accesat la 11 septembrie 2010.

and Crude Oil Prices.” Journal of Energy Security, octombrie.

and transit.” Chapter 5.2.3 SECURE project.

Background.html

Aissaoui, Ali. 2001. “Algeria: The Political Economy of Oil and Gas.” OIES, Oxford.

Aissaoui, Ali. 2000. “Managing Hydrocarbon Resources in a New Era: the Call from Algeria.” Oxford

Aissaoui, Ali. 2008. Shaping long term oil price expectations for investment : Is it workable? Is it achievable? Disponibil online la http://www.apicorparabia.com/html/cms/media/pdf/research/Commentary03112008.pdf

AKCOBAN, Ali, “ Hırsızlar petrol boru hattını bes¸ ayda 55 yerden deldi (Thieves Puncture Oil Pipeline 55 Times in Five Months,”) Zaman Turkish daily newspaper, June 11, 2006.

Altenbach, J. (1995) A Comparison of Risk Assessment Techniques from Qualitative to Quantitative. Proceedings of the ASME Pressure and Piping Conference, July 23-27 1995. Honolulu, Hawaii. 

Apostolakis, G. E. (2004). How Useful is Quantitative Risk Assessment? Risk Analysis, Vol. 24, No. 3 (2004). McLean, VA: Society for Risk Analysis.

Arnold, Steve, Markandaya, Anil, Hunt, Alistair, “Estimating Historical Energy Security Costs”, CEPS Policy Brief No. 184/March 2009

Bahgat, G. (2006). Europe's Energy Security: Challenges and Opportunities. International Affairs 82(5), 961-975.

Bahgat, G. 2007. “Prospects for energy cooperation in the Caspian Sea.” Communist and Post-

Banerjee, Neela (2003) "Pressure points for oil market: Venezuela, Iraq, Nigeria." The New York Times, January 2, 2003. Available online at http://www.nytimes.com/2003/01/02/business/markets-investing-pressure-points-for-oil-market-venezuela-iraq-nigeria.html

Barton, B., C. Redgewell, A. Ronnel and D. Zillman (2004), Energy Security. Managing Risk in a Dynamic Legal and Regulatory Environment, Oxord: Oxford University Press.

Bateman, Sam, Catherine Zara Raymond and Joshua Ho (2006), Safety and Security in the Malacca and Singapore Straits — An Agenda for Action, Institute of Defence and Strategic Studies, Singapore.

Bateman, Sam, Joshua Ho and Mathew Mathai (2007), “Shipping Patterns in the Malacca and Singapore Straits: An Assessment of the Risks to Different Types of Vessel”, Contemporary Southeast Asia, Vol. 29, No. 2, pp. 309–32.

BBC (2006), Russia vows to end gas shortage, 2 ianuarie.

Beck, Ulrick, ‘The Terrorist Threat: World Risk Society Revisited’, Theory, Culture and Society 19,4: 2002 

Behrens, Arno, Egenhofer, Christian, Checchi, Ariana, “Long-Term Energy Security Risks for Europe: A Sector-Specific Approach”, CEPS Working Document No. 309/January 2009

Belgrave, Robert, “The Uncertainty of Energy Supplies in a Geopolitical Perspective”, International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), Vol. 61, No. 2 (Spring, 1985), pp. 253-261.

Belkin, A. & Schofer, E. (2005) Coup Risk, Counterbalancing and International Conflict. Security Studies, 14, no.1 (January-March 2005): pp. 140-177

Blagov, Sergei (2006). "Russia Tries To Scuttle Proposed Trans-Caspian Pipeline". EurasiaNet.

BLAS, Javier, “World Will Face Oil Crunch ‘in Five Years,’ ” Financial Times, July 10, 2007.

Bohi, Douglas R., Toman, Michael A., The Economics of Energy Security, Norwell, MA: Kluwer, 1996.

Boué , Juan Carlos. 1993. “Venezuela: The Political Economy of Oil.” OIES, Oxford,.

Boué, Juan Carlos. 2004. “The Internationalisation Programme of PDVSA.” OIES, Oxford,.

Bower, Tom. 2010. Oil: Money, Politics, and Power in the 21st Century. Harper Press,.

BP (2011), BP Statistical Review of World Energy June 2011

BP (2014) World Energy Outlook 2035.

BP (2014). "Statistical Review of World Energy June 2014."

BP (2014). Energy Outlook 2035.

BP, site oficial: “Kovykta Project” http://www.tnk-bp.com/operations/exploration-production/

Bremmer, Ian, “Managing Risk in an Unstable World”, Harvard Business Review, June 2005: 51-60.

Bromiley, P. & Curley, S. (1992): Individual Differences in Risk Taking, in Risk- taking Behavior, edited by Yates, F, Guildford: Biddles Ltd.

BROOKE, James, “Drawing the Line on Energy,” New York Times, March 29, 2005

Brown, Matthew H., Rewey, Christie, Gagliano, Troy, Energy Security, Washington, D.C.: National Conference of State Legislatures, 2003.

Bruce, C. 2005. “Friction or fiction? The gas factor in Russian-Belarusian relations.” Russian and

Bunn, D.W. & Mustafaoglu, M. M. (1978) Forecasting political risk. Management Science, Vol. 24, No. 15 (November 1978), pp. 1557-1567. 

Campbell, Colin J. 2005. Oil Crisis. Brentwood: Multi-science Publishing.

Campbell, Colin J. și Jean H. Laherrere. 1998. “The End of Cheap Oil.”Scientific American, martie, 78-83.

CASTEEL, Steve, “Soft Approach Works in Hard Land,” May 31, 2007, http://www.eandpnet.com/area/exp/396.htm.

CATAN, Thomas, MAHTANI, Dino, BURNS, Jimmy, “The Warriors of Warri: How Oil in Nigeria Is Under Siege,” Financial Times, April 7, 2006

Center for European Studies Working Paper Series no. 170.

Center of Systemic Peace, http://www.systemicpeace.org/conflict.htm accesat la 5 ianuarie 2011

Chaffin, Joshua (2011). "EU set to act on Caspian pipeline plan".Financial Times.

CHAMBERS, Matt, “Just in Case,” Wall Street Journal, August 27, 2007.

Chapman, Duane. 2009. “Gulf Oil and International Security: Can the World’s Only Superpower Keep the

Chegrouche L. 2009. “L’échiquier transsaharien: Potentiel de réserves et projets de transport.”

Chevalier, Jean-Marie (2006), “Does Europe need a common energy policy?”, CERA document

CHIVERS, C. J., “Central Asians Call on U.S. to Set a Timetable for Closing Bases,” New York Times, July 6, 2005.

Chou, Wan-Jung, Alistair Hunt, Anil Markandya, Andrea Bigano, Roberta Pierfederici and Stephane La Branche, (2010) "Consumer Valuation of Energy Supply Security: An Analysis of Survey Results in Three EU Countries", CEPS Policy Brief No. 225, November 2010.

Ciuta, Felix (2010), "Conceptual Notes on Energy Security: Total or Banal Security?" Security Dialogue 2010 41:123.

Clark & Marois (1996): Managing Risk in International Business, London:International Thomson Business Press

COHEN,Ariel, ALASA, Rafal, “Africa’s Oil and Gas Sector: Implications for U.S. Policy,” 13 iulie, 2007, http://www.heritage.org/Research/Africa/bg2052.cfm.

Coker, Christopher, Globalisation and Insecurity in the Twenty-First Century: NATO and the Management of Risk, Adelphi Paper 345, IISS & Oxford University Press, 2002.

COLLIER, Paul, HOEFFL, Anke er, “On Economic Causes of Civil Wars,” Oxford Economic Paper, 50 (1998), 563–573; Collier and Hoeffl er, “Greed and Grievance in Civil War,” (World Bank, October 21, 2001).

Comisia Europeană (2009a) ‘Statement from President Barroso and Commissioner Piebalgs on the agreement for the gas monitoring’, IP/09/33, Bruxelles, 11 ianuarie.

Comisia Europeană (2009b) ‘Gas Coordination Group: Solidarity works and the EU’s gas market adapts to challenges of gas crisis’, IP/09/75, Brussels, 19 ianuarie.

Comisia Europeană (2011). Comunicarea Energie 2020: O strategie pentru energie competitivă, sustenabilă și sigură.

Comisia Europeană (2013b) Comunicare privind Realizarea pieței interne a energiei electrice și valorificarea la maximum a intervenției publice. COM(2013)7243

Comisia Europeană (2013c) EU Energy, Transport and GHG Emissions: Trends to 2050. Reference Scenario 2013.

Commission of the European Communities. 2009. Proposal for a regulation of the European

Commission of the European Community. 2006. Green Paper. A European strategy for sustainable,

Communist Studies 40: 157-168.

Company Mobilization among the Ijaw of Warri, Western Niger Delta.” African Affairs, 106/425,

competitive and secure energy. Brussels, 8 martie.

comprehensive assessment.” Oxford Institute for Energy Study.

CORDESMAN, Anthony H., WAGNER, Abraham R., The Lessons of Modern War, vol. 2, The Iran-Iraq War (Boulder: Westview Press, 1990): 12–13, 31–32, 33, 95.

Covello, V. & Mumpower, J. (1985) Risk Analysis and Risk Management: An Historical Perspective. Risk Analysis, Vol. 5, No. 2 (1985), pp. 103-119. McLean, VA: Society for Risk Analysis

Daniel Moran and James Russell. London, New York: Routledge.

Daniel Yergin, The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power (New York: Simon and Shuster, 2008),

Dasseleer P. 2009. Gazprom: L’idéalisme Européen à l’épreuve du réalisme russe. Paris:

De Carbonnel, Alissa (2011). "Russia calls on EU to halt talks on Caspian gas pipeline". Reuters.

Departamentul de Stat (2006), Remarks at the State Department Correspondents Association’s inaugural newsmaker breakfast, Washington DC, 5 ianuarie. http://www.state.gov/secretary/rm/2006/58725.htm

Dimensions. EUI și Bertelsmann Stiftung.

Disponibil online la

Disponibil online la http://www.courrierinternational.com/breve/2009/10/23/le-gazoduc-south-streamdevient-prioritaire. Accesat la 12 octombrie 2010.

DoE/EIA, “Algeria,” Country Analysis Brief, March 2007, www.eia.doe.gov.

Dreyer, I. G., S. (2014). "Energy Moves and Power Shifts: EU Foreign Policy and Global Energy Security." EU Institute for Security Studies(18).

Dreyer, I. G., S. (2014). "Energy Moves and Power Shifts: EU Foreign Policy and Global Energy Security." EU Institute for Security Studies(18).

Dunmore, Charlie (2011). "EU opens talks on Caspian gas pipeline – Commission". Reuters.

Dyer, J. & Sarin, R. (1986): Measuring Risk Attitudes in Risk Analysis, in Risk Evaluation and Management, edited by Covello & Menkes, New York: Plenum Press

Earle, T.C. & Cvetkovich, G. (1997) Culture, Cosmopolitanism, and Risk Management. Risk Analysis, Vol. 17, No. 1, 1997, pp. 55-65. 

Egenhofer, Christian, “The Price of Energy Security”, CEPS Commentary/21 December 2006.

Egenhofer, Christian; Grigoriev, Leonid; Socor, Vladimir; Riley, Alan; Heisbourg, Francois. “European Energy Security: What Should it Mean? What to Do?”, ESF Working Paper No. 23, October 2006.

Egging R., S. Gabriel, F. Holz, J. Zhuang. 2008. “A complementarity model for the European natural

EIA (2014) Annual Energy Outlook 2014 with projections to 2040.

EIA International Energy Outlook 2011 http://www.eia.gov/forecasts/ieo/pdf/0484(2011).pdf

Ekho Moskvi (2009) Interviu cu Alexander Medvedev on Ekho Moskvi, 12 ianuarie.

energy and security, eds. Shirin Akiner, 323-342. Abingdon: Routledge.

Energy Charter. ‘Secretary General Issues Statement on Russia–Ukraine Gas Dispute’

Energy Comment, OIES, iulie.

Energy Forum #79, noiembrie.

Energy Information Administration (2014). Short-Term Energy Outlook, August.

Energy Information Administration (EIA) (2011). World Oil Transit Chokepoints. Available online at http://www.eia.gov/cabs/world_oil_transit_chokepoints/Full.html

Energy Information Administration, site oficial. http://www.eia.doe.gov/

Energy Information Administration. 2008. “World Oil Transit Chokepoints.” Country Analysis Brief,

ENI (2012) World Oil and Gas Review ENI. http://www.eni.com/world-oil-gas-review-2012/wogr.shtml

ENISA (2006) Risk Management: Implementation principles and Inventories for Risk Management/Risk Assessment methods and tools. Herakleon: European Network and Information Security Agency. 

Eremenko, Alla (2008) ‘Novy god pod “Gazpromom” otmeniaetsia?’, Zerkalo Nedeli, 18 octombrie, www.zn.ua/1000/1550/64418/

Erste Group (2011), Special Report Oil, March 2011.

Eurasia Programme Briefing Paper 05/01, Chatham House.

Eurasian Geography and Economics 48 (2) martie-aprilie 2007 http://bellwether.metapress.com/content/73t6m75244576w90/

Euronews. 2009. Russia, Turkey sign South Stream pipeline deal. August 7, 2009. Disponibil online la

European Commission (2006a), Green paper – A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy, COM(2006)105, Brussels, March 2006.

European Commission (2006b), Action Plan for Energy Efficiency: Realising the Potential, COM(2006)545, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 19 October 2006.

European Commission (2007), An Energy Policy for Europe, COM(2007)1, Communication from the Commission to the European Council and the European Parliament, Brussels, 10 January 2007, adopted by the European Council on 8 March, 2007.

European Commission (2008), Oil Infrastructures: an assessment of the existing and planned oil infrastructures within and towards the EU, COM(2008)782.

European Commission (2008a), 20 20 by 2020 – Europe´s climate change opportunity, COM(2008)30, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 23 January 2008.

European Commission (2008b), Second Strategic Energy Review : an EU energy security and solidarity action plan, COM(2008)781, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, 13 November 2008.

European Commission (2010). EU Energy and Transport in Figures, Luxemburg: Publication Offices of the European Union, 2010.

European Commission (2010a), Energy 2020: A strategy for competitive, sustainable and secure energy. Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 11 November 2010.

European Commission (2010b), Results of the public consultation on the "Stocktaking document towards a new energy strategy for Europe 2011-2020", Commission Staff Working Document, accompanying document to Energy 2020: A strategy for competitive, sustainable and secure energy. Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 11 November 2010.

European Commission (2010c), State of play in the EU energy policy, Commission Staff Working Document, accompanying document to Energy 2020: A strategy for competitive, sustainable and secure energy. Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 11 November 2010.

European Commission (2010d), Energy Infrastructure Priorities for 2020 and beyond – A Blueprint for an integrated European energy network, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 17 November 2010.

European Commission (2010e), EU Energy and Transport in Figures: Statistical Pocketbook 2010, Luxembourg: Publications Office of the European Union, 2010.

European Commission (2010f), Energising Europe: A new energy infrastructure for a 21st Century Europe.

European Commission (2011). “Cost-effective risk acceptance criteria could reduce tanker oil spills”, DG Environment News Alert Service, 31 March 2011. Available online at http://ec.europa.eu/environment/integration/research/newsalert/pdf/235na5.pdf

European Commission (2011a), A Roadmap for moving to a competitive low carbon economy in 2050, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 08 March 2011.

European Commission (2011b), Energy Efficiency Plan 2011, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 08 March 2011.

European Commission (2013a). Implementation of the Communication on security of energy supply and international cooperation and of the energy Council conclusions of November 2011.

European Commission (2014a). Communication from the Commission to the European Parliament and the Council – European Energy Security Strategy. Brussels, European Commission.

European Commission (2014b). In-depth Study of European Energy Security accompanying the document Communication from the Commission to the Council and the European Parliament – European Energy Strategy.

European Commission Staff Working Document. 2009. The January 2009 gas supply disruption to

European Parliament (2011c), European Parliament Barometer: Europeans and Energy, Brussels, 19 April 2011.

European Parliament and Council of the European Union (2009a), Directive on the promotion of the use of energy from renewable sources and amending and subsequently repealing Directives 2001/77/EC and 2003/30/EC, 2009/28/EC, 23 April 2009.

European Parliament and Council of the European Union (2009b), Directive amending Directive 2003/87/EC so as to improve and extend the greenhouse gas emissions allowance trading scheme of the Community, 2009/29/EC, 23 April 2009.

European Parliament and Council of the European Union (2009c), Decision on the effort of Member States to reduce their greenhouse gas emissions to meet the Community’s greenhouse gas emission reduction commitments up to 2020, No. 406/2009/EC, 23 April 2009.

European Parliament and Council of the European Union (2009d), Directive on the geological storage of carbon dioxide and amending Council Directive 85/337/EEC, European Parliament and Council Directives 2000/60/EC, 2001/80/EC, 2004/35/EC, 2006/12/EC, 2008/1/EC and Regulation (EC) No 1013/2006, 2009/31/EC, 23 April 2009.

European Parliament and Council of the European Union (2009e), Regulation establishing a programme to aid economic recovery by granting Community financial assistance to projects in the field of energy, (EC) No. 663/2009, 14 July 2009.

Eurostat. 2009. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home

Ewell, M. Webster, Dagobert Brito și John Noer, An Alternative Pipeline Strategy in the

Faas, Henryk, et al (2011).  European Security- A European Perspective. În: Adrian Gheorghe and Liviu Muresan, 2011. Energy Security. Dordrecht: Springer, pp. 9-21.

FAM, Mariam, CHAZAN, Guy, “Algeria Blasts Reverberate Abroad,” Wall Street Journal, December 12, 2007.

Fattouh, Bassam. 2007. “The drivers of oil prices: The usefulness and limitations of non-structural

Fattouh, Bassam. 2008. “The dynamics of crude oil price differentials.” OIES WPM 36, January. http://

Fattouh, Bassam. 2009. “Basis variation and the role of inventories: Evidence from the crude oil market.”

Fattouh, Bassam. 2009. “The oil market through the lens of the latest oil price cycle: Issues and

Fattouh, Bassam. 2010. “Price formation in oil markets: Some lessons from 2009.” Oxford Energy

FAUCON, Benoit, “PKK Claims Sabotage Of Iran-Turkey Pipeline-Spokesman,” Dow Jones, September 10, 2007.

Financial Times. 20010. “Russians Step Back from TNK-BP.” 24 ianuarie. Disponibil online la http://www.ft.com/cms/s/0/ae2a3c34-090e-11df-ba88-00144feabdc0.html

Fitzpatrick, M. (1983) The Definition and Assessment of Political Risk in International Business: A Review of the Literature. The Academy of Management Review, Vol. 8, No. 2 (April 1983). pp. 249-254. New York, NY: Academy of Management. 

Flanagan, R. & Norman, G. (1993): Risk Management and Construction, Cambridge: The University Press

Foreign Policy (2006). The List: The Five Top Global Chokepoints. 8 mai. Disponibil online la: http://www.foreignpolicy.com/articles/2006/05/07/the_list_the_five_top_global_choke_points

FOREST, James J. F., ed., The Making of a Terrorist, 3, Root Causes

Forest, James, and Matthew V. Sousa. 2006. Oil and Terrorism in the New Gulf: Framing U.S. Energy and

France 24 (2009). Russia warns of oil supply cut-off through Ukraine, says Slovakia. 28 decembrie.

FREEDMAN, Lawrence, KARSH, Efraim, The Gulf Conf ict 1990–1991 (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1993), 48, 57, 59.

FRIED, Daniel, “U.S.-Turkish Relations and the Challenges Ahead,” March 15, 2007 http://www.state.gov/p/eur/rls/rm/81761.htm.

gas market.” Energy Policy 36: 2385–2414.

Gas Matters (2008a) ‘One step forward, two steps back for Timoshenko’,

Gas Matters (2008b) ‘Winners and losers in the March 2008 Russo–Ukrainian “gas war” aprilie 2008

Gas Naturally, 2012a. 15 februarie 2012, Member State Forum. http://www.gasnaturally.eu/eventsmanager/1/35/Member-States-Forum

Gas Naturally, 2012b. Natural gas, contributing to Europe’s energy and climate goals.: http://www.gasnaturally.eu/uploads/Modules/Publications/gn—flipbook—(update-oct.-2012).pdf

Gavrish, Oleg et al. (2008), ‘Pravitel’stvo vypisyvaet “Naftogazu” garantiu’, Kommersant, 24 decembrie

Gazprom (2005a) On Alexey Miller’s meeting with Ivan Plachkov and Alexey Ivchenko, comunicat de presă,28 martie..

Gazprom (2009) ‘Terms of reference for the monitoring of the transit of natural gas through Ukraine’, www.gazprom.com/eng/news/2009/01/33576.shtml

Gény, Florence (2010) Can Unconventional Gas be a Game Changer for European Gas Markets? The Oxford Institute for Energy Studies, NG46, decembrie 2010.

Geopolitis. 2009. Al-Qaida au Maghreb Islamic. (12.06.2008). Disponibil online la http://www.tsr.ch/tsr/

GETTLEMAN, Jeffrey, “Rebels Storm a Chinese-Run Oil Field in Ethiopia, Killing 70,” New York Times, April 25, 2007.

Ghiles, F. (2014) Ukraine Crisis Could Reframe European Energy Policy. Opinion Europa 1-3

GILL, Bates, ORESMAN, Matthew, China’s New Journey to the West (Washington, D.C.: Center for Strategic and International Studies,

Giroux, Jennifer, and Caroline Hilpert. 2009. “The Relationship between Energy Infrastructure Attacks

Global Politics: The Militarization of Resource Management edited de Daniel Moran și James

Goldthau & J.M. Witte (2010) Global energy governance: The new rules of the game, Berlin, Global Public Policy Institute, 2010.

Götz, Roland (2004) Russia and the Energy Supply of Europe: The Russian Energy Strategy to 2020. Stiftung Wissenschaft und Politik, German Institute for International and Security Affairs, Working Paper (FG5/2005/6).

Green, Mathew and Catherine Belton. 2008. “Gazprom Plans Africa Gas Grab.” Financial Times, 4 ianuarie.

Gulf Research Center, Dubai, diverse studii.

Gurr, T.R. & Moore, W.H. (1997). Ethnopolitical Rebellion: A Cross-Sectional Analysis of the 1980s with Risk Assessments for the 1990s. American Journal of Political Science, Vol. 41, No. 4 (October 1997), pp. 1079-1103. Bloomington: Midwest Political Science Association. 

Haas, C. (2002) The Role of Risk Analysis in Understanding Bioterrorism. Risk Analysis, Vol. 22, No. 4 (2002). McLean, VA: Society for Risk Analysis

Haendel, D., West, G.T., and Meadow, R.G., (1975), Overseas Investment and Political Risk. Philadelphia: Foreign Policy Research Institute.

Hafner, Manfred and Andrea Bigano (2011) "Reconciling Climate Policy and Energy Security. Main results and recommendations for the EU from the Secure Project" Presentation at FEMM-IEFE Joint Seminar, 14 april 2011.

Haighighi, Sanam Salem (2006) Energy Security – The External Legal Relations of the European Union with Major Oil and Gas Supplying Countries. Oxford: Hart Publishing.

Hamilton, G. (1988): This is Risk Management, Lund: Studentlitteratur.

Hanelt, C.P., G. Luciani and F. Neugart, eds. 2004. Regime Change in Iraq: the Transatlantic and Regional

Hansson, S.O. (2004) Fallacies of Risk. Journal of Risk Research, Vol. 7, No. 3, April 2004, pp. 353-360. Oxford: Taylor & Francis. 

Hashimoto K., J. Elass, S. Eller 2004. “Liquefied natural gas from Qatar: The Qatargas project.” Baker

Heidelberg Institute for International Conflict Research. “Conflict Barometer 2010.” http://hiik.de/en/konfliktbarometer/pdf/ConflictBarometer_2009.pdf

Hellendoom, Ellen, External Problems for Europe’s Energy Policy – A Brief Geopolitical Analysis, Bruges: College of Europe, 2009

Helm, D. (2005b). The Assessment: The New Energy Paradigm. Oxford Review of Economic Policy 21(1), 1-18.

Helm, D. (2006a). Energy Policy: Politics v Economics. Retrieved 18 June 2007, from www.dieterhelm.co.uk.

Herring, R. (1983): Managing International Risk, USA: Cambridge University Press

Hertog, Steffen. “Petromin: The Slow Death of Statist Oil Development in Saudi Arabia.” Business

History 50, no.5 (Autumn 2008).

History and Prospects.” Journal of World Energy Law and Business 1, no. 1.

HOFFMAN, Jerry, “Strategic Security for Oil fields: Countering Terrorism Risks in Unstable Regions,” 10 aprilie 2002, ArmorGroup North America, http://www.armorgroup.com.

Holmes, Frank (2011). “Oil’s Piracy Premium”, U.S. Global Investors, March 18, 2011. Available online at http://www.usfunds.com/investor-resources/frank-talk/?i=5260

Honoré, Anouk (2011) “Economic recession and natural gas demand in Europe: what happened in 2008-2010?”, NG 47, Oxford, The Oxford Institute for Energy Studies.

Hormuz”, International Security, Vol. 33, No. 1, Summer, pp. 82–117.

Horsnell, Paul. 2007. “The dynamics of oil price determination.” Oxford Energy Forum #71, noiembrie.

Hotelling H. 1931. “The economics of exhaustible resources” Journal of Political Economy 39: 137-

Howell, Llewellyn, “Defining and Operationalizing Political Risk” in Political Risk Assessment: Concept, Method, and Management, The PRS Group: 2001: 1-16.

http://jamestown.org/terrorism/news/uploads/tf_004_016.pdf

http://www.euronews.net/2009/08/07/russia-turkey-sign-south-stream-pipeline-deal/. Accesat la 9 decembrie 2010.

http://www.europeanenergyreview.eu/site/pagina.php?id=3096

http://www.google.ch/search?client=opera&rls=en&q=tanker+navigation+baltic+straits&sourceid=opera&ie=utf-8&oe=utf-8

http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail?id=94432%26lng=en

Hubner, Christian (2014). European Energy Supply Security in Light of the Ukraine Crisis. KAS Facts & Findings No. 151, iulie.

Huijer, Keisha (2005). “Trends in Oil Spills from Tanker Ships.” International Tanker Owners Pollution Federation (ITOPF), London, United Kingdom.

Hulbert, Matthew (2011) "A Strategic Slip from the IEA" European Energy Review, 30 June 2011. Available online at

Human Rights Watch (HRW), Criminal Politics: Violence, “Godfathers,” and Corruption in Nigeria (New York and Washington, D.C.: HRW, October

Human Rights Watch (HRW), Sudan, Oil, and Human Rights (New York and Washington, D.C.: HRW, 2003).

HUNTER, Tom, “Colombia’s Oil Wars,” Journal of Counterterrorism and Security International, Primavara 1998, 4–5.

Hürriyet Daily News (2012) South Stream not a rival to TANAP or Nabucco, energy minister says. Hürriyet Daily News, 7 decembrie 2012. http://www.hurriyetdailynews.com/south-stream-not-a-rival-to-tanap-or-nabucco-energy-minister-says.aspx?pageID=238&nid=36336

ianuarie 2008, disponibil online la http://www.eia.doe.gov/cabs/World_Oil_Transit_Chokepoints/

ianuarie.

Ibeanu, Obey și Robin Luckham. 2007. “Nigeria Political Violence, Governance, and Corporate

ICC International Maritime Bureau (2010), Piracy and Armed Robbery Against Ships: An Annual Report, 1 January – 31 December 2010.

IEA (2014). World Energy Investment Outlook. Paris.

in the gas transit to Europe.” Oxford Institute for Energy Studies, June.

index.html?siteSect=327200. Accesat la 12 noiembrie 2010.

Institute for 21st Century Energy, U.S. Chamber of Commerce (2010), Index of U.S. Energy Security Risk: Assessing America´s vulnerabilities in a global energy market.

Institute for Information Infrastructure Protection Research Report No. #2 noiembrie.

Institute Geopolitics of Gas Working Paper Series.

Interfax (2004), Turkmenistan may increase gas prices for Russia, Ukraine, Oil and Gas Report December 2-8, 2004.

Interfax (2005b), Duma proposes gas price change for neighbouring countries, Oil and Gas Report, 7 – 13 iulie 2005.

Interfax (2005c), Oil and Gas Report, 8-14 decembrie.

Interfax (2005d) Yushchenko says Gazprom taking “irresponsible approach”, Oil and Gas Report, 15-21 decembrie.

Interfax (2008), 20–26 noiembrie, 2008, p. 6 și 4-8 decembrie.

International Affairs.

International Crisis Group. 2006. “Fuelling the Niger Delta Crisis.” Africa Report no. 118 – 28 septembrie.

International Crisis Group. 2006. “The Swamps of Insurgency: Nigeria’s Delta Unrest.” Africa Report no.

International Crisis Group. 2007. “Nigeria: Ending Unrest in the Niger Delta.” Africa Report no. 135,

International Energy Agenc (2010) Medium-term oil & gas markets 2010. Paris.

International Energy Agency (2007). Oil Supply Security: Emergency Response of IEA Countries 2007.

International Energy Agency (2009) The Impact of the Financial and Economic Crisis on Global Energy Investment, Paris, 2009.

International Energy Agency (2010), World Energy Outlook 2010.

International Energy Agency (2010), World Energy Outlook 2010.

International Energy Agency (2011). Oil Market Report, OECD Stocks. 10 August 2011. Available online at http://omrpublic.iea.org/omrarchive/10aug11stk.pdf

International Energy Agency (2012) World Energy Outlook 2012. Paris: IEA.

International Energy Agency (IEA), World Energy Outlook 2007 (Paris: IEA, 2007)

International Energy Agency. 2008. “IEA Response System for Oil Supply Emergencies.” Decembrie.

International Energy Agency. 2010. “IEA Response System for Oil Supply Emergencies 2010.”

International Energy Agency. 2010. World energy outlook 2010. OECD, IEA: Paris

Iulie. Disponibil online la http://www.house.gov/jec/studies/2007/Straight%20of%20Hormuz%20Study.pdf

James Russell. London, New York: Routledge.

Johnson, Toni (2007) The Return of Resource Nationalism, The Council on Foreign Relations, 13 august.

Jones, Donald W., Paul N. Leiby și Inja K. Palik. 2004. “Oil Price Shocks and the Macroeconomy: What Has Been Learned Since 1996.”Energy Journal 25 (2): 1 – 32.

Jordan, D., J. D. Kiras, D. J. Lonsdale, I. Speller, C. Tuck, C.D. Walton. 2008. Understanding modern

Jordan, D., J. Kiras, D. Lonsdale, I. Speller, C. Tuck, și C.D. Walton, Understanding Modern Warfare (Cambridge University Press, 2008)

KALDOR, Mary, KARL, Terry Lynn, and SAID, Yahia, eds., Oil Wars (London: Pluto Press, 2007), 100–129.

KANTER, James, “Rise in World Oil Use and a Possible Shortage of Supplies Are Seen in Next 5 Years,” New York Times, July 10, 2007.

KARMON, Ely, “The Risk of Terrorism against Oil and Gas Pipelines in Central Asia,” 6 ianuarie 2002, http://212.150.54.123/articles/articledet.cfm?articleid=426.

Katz, M. 2007. Russia and Algeria: Partners or competitors? In Middle East Policy XIV, no. 4

Kavalov, B. (2009) Liquefied Natural Gas for Europe – Some Important Issues for Consideration. Commission: Joint Research Centre.

Keat, Preston, Motyl, Alexander, “State Stability and Political Risk in Emerging Markets”, in Sam Wilkin, ed., Country and Political Risk: 57-70.

Kecse, Zsuzsanna Réka (2010) The Role of Liquefied Natural Gas in Europe. International Relations Quarterly, 1(4).

Kellner, T. 2009. L’Occident de la Chine: Pékin et la nouvelle Asie Centrale (1991-2001). Paris :

Kennedy, C. (1988): Political Risk Management: A Portfolio Planning Model, Business Horizons, Vol. 31, p.26-33

Keong, T.H. (n.d.) Risk Analysis Methodologies. from http://home.pacific.net.sg/~thk/risk.html

Khadduri, Walid. 2004. “Iraq: Future of the Oil Industry.” în Regime Change in Iraq: the Transatlantic and

KHALAF, Roula, “Saudis Deploy Special Force to Protect Oil Facilities,” Financial Times, November 17–18, 2007, 6 .

Khan, Sarah Ahmad. 1994. Nigeria: the Political Economy of Oil. Oxford.

Kilian, Lutz. 2010. “Oil price volatility: Origins and effects.” WTO Staff Working Paper ERSD-2010-02:

KJOK, Ashild, LIA, Brynjar, “Terrorism and Oil: An Explosive Mixture. A Survey of Terrorist and Rebel Attacks on Petroleum Infrastructure 1968–1999,” Norwegian Defense Research Establishment, 2001.

KLARE, Michael T., Blood and Oil: The Dangers and Consequences of America’s Growing Dependence on Imported Petroleum (New York: Metropolitan Books, 2004).

KLARE, Michael, VOLMAN, Daniel, “The African ‘Oil Rush’ and U.S. National Security,” Third World Quarterly, 27, no. 4 (2006), 609–628

Kleber, Drexel (2009), "The US Department of Defense: Valuing Energy Security", IAGS Journal of Energy Security, June 2009.

Kobrin, S. (1982): Managing Political Risk Assessment, London: University of California Press.

KOKNAR, Ali, “Turkey and the Caucasus-Security and Military Challenges,” in Michael Radu, ed. Dangerous Neighborhood: Aspects of Turkey’s Foreign Relations, (New Brunswick, NJ: Transaction Books, 2002).

Konoplyanik A., Wälde T. 2006. “Energy Charter Treaty and its role in international energy.” Journal

Konoplyanik, A. 2005. “Russia-EU Summit: WTO, the Energy Charter Treaty and the issue of energy

Kovacevic, Aleksandar (2009) The Impact of the Russia-Ukraine Gas Crisis in South Eastern Europe, Oxford Institute for Energy Studies.

Kowalski, George, Vilogorac, Sead, “Energy Security Risks and Risk Mitigation: An Overview, Preventionweb Report, 2008, disponibil online la www.preventionweb.net/files/8066_Pagesfromannualreport2008.pdf

KOZLOW, Christopher, SULLIVAN, John, Jane’s Facility Security Handbook (Alexandria, VA: Jane’s Information Group, 2000), 33–34.

Kraenner-Mueller, Sascha, Energy Security, Muenchen: Verlag Antje Kunstmann GMBH, 2007.

Kunreuther, H. & Michel-Kerjan, E. (2004). Dealing with Extreme Events: New Challenges for Terrorism Risk Coverage in the U.S. Philadelphia, PA: Wharton School of the University of Pennsylvania; Center for Risk Management and Decision Processes.

KUPCHINSKY, Roman, “Are Oil Pipelines Sitting Ducks?” 6 februarie 2004, http://www.rferl.org/reports/corruptionwatch/2004/02/5-060204.asp.

L’Hartman.

Larsson, Robert (2007) Nord Stream, Sweden and Baltic Sea Security. Stockholm: Defence Research Agency.

LE BILLON, Philippe, “Drilling in Deep Water: Oil, Business, and War in Angola,”

Le Courrier International. 2009. “Le gazoduc South Stream devient prioritaire’’ 23.10.2009.

Leiby, Paul N., Donald W. Jones, T. Randall Curlee și Russell Lee. 1997. Oil Imports: An Assessment of Benefits and Costs. Lucrare elaborată pentru Departamentul Energiei din SUA. Disponibilă online la: http://pzli.ed.ornl.gov/ORNL6851.pdf

Lewiner, C. (2010) “The Financial Crisis and its Impact on European Energy Security of Supply”, ParisTech Review, Paris, The Paris Institute of Technology.

Liukkonen, Seppo. “Technical Requirements for Year-round Baltic Sea Tanker Traffic.” Disponibil online la

Lochner, Stefan și Dieckhoner, Caroline (2012) Civil Unrest in North Africa – Risks for Natural Gas Supply? Energy Policy, iunie 2012, pp 167 – 175.

long-term gas contracts.” Oxford Institute for Energy Studies, aprilie

Lowe, Christian și Zhdannikov, Dimitri (2009) ‘Russia–Ukraine deal on gas for Europe in doubt’, Reuters, 11 ianuarie.

Ltd.

Luciani, G. (2004), ''Security of Supply for Natural Gas Markets: What is it and what is it not?'', INDES Working Paper No. 2, CEPS, Bruxelles, Marzo 2004. 

Luciani, G. (2011) Armed Conflicts and Security of Oil and Gas Supplies CEPS Working Documents

Luciani, Giacomo (2010) "Geopolitical Threats to Oil and the Functioning of the International Oil Market", Center for European Policy Studies, CEPS Policy Brief No. 221, November 2010.

Luciani, Giacomo (2011b) "The Functioning of the International Oil Markets and its Security Implications", Center for European Policy Studies, CEPS Working Document No. 351, May 2011.

Luciani, Giacomo (2011c) "Armed Conflicts and Security of Oil and Gas Supplies" Center for European Policy Studies, CEPS Working Document No. 352, June 2011.

Luciani, Giacomo (2011d) "Restrictions of Passage, Accidents and Oil Transportation Norms: Impact on supply security" Center for European Policy Studies, CEPS Working Document No. 354, June 2011.

Luciani, Giacomo, (2011a) "Global oil supplies: The impact of resource nationalism and political instability." Center for European Policy Studies, CEPS Working Document No. 350, May 2011.

Luciani, Giacomo. manuscris. “From price taker to price maker? Saudi Arabia and the world oil

Luciani, Giacomo. manuscris. “Price and revenue volatility: What policy options and role for the

Luft, G. (2013) The United States' Energy Transition: Implications for the MENA Region.

Luft, Gal, Korin, Anne, Energy Security Challenges for the 21st Century – A reference handbook, Santa Barbara: Greenwood Publishing Group, 2009.

Lynch, Michael. 2002. “The New Energy Crisis: Separating Threats from Hysteria.” Energy Policy 30 (I): 1-2.

Mabro, Robert. 2005. “The international oil price regime: Origins, rationale and assessment. “ JEL XI, 1

Maher, Shiraz (2013) The Arab Spring and its Impact on Supply and Production in Global Markets. European Centre for Energy and Resource Security, Strategy Paper no. 4.

Maher, Shiraz (2013b) The Jihadist Eruption in Africa,’ Wall Street Journal, 18 ianuarie.

MAHTANI, Dino, “Nigeria Shifts to China Arms,” Financial Times, February 28, 2006.

Marcel, Valerie. 2006. Oil Titans. Brookings Institution Press.

market.” Rahmania Occasional Paper.

Markets Series.” Diverse articole. Disponibile online la http://www.bakerinstitute.org/programs/energyforum/publications/policyreports.html Accesate la 9 februarie 2010.

Martin, W., R. Imai and H. Steeg (1996) Maintaining Energy Security in a Global Context. New York: Trilateral Commission.

Martin, W., R. Imai, and H. Steeg. 1996. Maintaining Energy Security in a Global Context. New York: Trilateral Commission.

Maull, Hans, și Otto Pick. 1989. The Gulf War: Regional and International Dimensions. London: Pinter.

McPherson, Hugo, Wood, Duncan W., Robinson, Derek M., eds., (2004) Emerging Threats to Energy Security and Stability, Proceedings of the NATO Advanced Research Workshop on Emerging Threats to Energy Security and Stability, 23-25 January 2004.

McPherson, Hugo, Wood, Duncan W., Robinson, Derek M., eds., Emerging Threats to Energy Security and Stability, Proceedings of the NATO Advanced Research Workshop on Emerging Threats to Energy Security and Stability, 23-25 January 2004.

Medénergie vol. 30 (septembrie).

MEES 52, no. 33 17 august 2009.

MEES 52, no. 34, 24 august 2009.

MEES 52, no. 42, 19 octombrie 2009.

MEES 52, no. 45, November 9, 2009.

Michael Hogan, J. R., Frederick Weston, Edith Bayer (2014) Market Mechanisms for Resource Adequacy and System Security: Framing the Isssues. Reports and Analyses

Middleton, Roger. 2008. “Piracy in Somalia.” Chatham House Briefing Paper, octombrie.

MILLER, Aaron Dean, Search for Security (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1980), 128–131.

Miller, R & Lessard, D (2001): Understanding and Managing Risk in Large Engineering Projects, International Journal of Project Management, Vol. 19, p.437-443

Ministerul petrolului, Kuwait: http://www.moo.gov.kw/Default.aspx?pageId=198

Mitchell, John & Al., The New Economy of Oil: Impacts on Business, Geopolitics and Society, The Royal Institute of International Affairs, London, 2001.

Mitchell, John, Peter Beck, și Michael Grubb. 1996. “The New Geopolitics of Energy.” Royal Institute of

model, the demand–supply framework and informal approaches.” OIES WPM, 32. March. http://www. oxfordenergy.org/pdfs/WPM32.pdf

Molano, Walter, “Approaches to Political Risk Analysis”, in Political Risk Assessment: 17-35.

Mommer, Bernard. 2001. “Fiscal Regimes and Oil Revenues in the UK, Alaska and Venezuela.” OIES, iunie.

Mommer, Bernard. 2002. “Sovereignty and Oil.” Oxford Energy Forum #50, august.

Monaghan, Andrew, 2005. Russian Oil and EU Energy Security. Swindon: Conflict Studies Research Centre, 05(65).

Moran, Daniel și James A Russell. 2009. “Introduction: The Militarization of Energy Security.” în Energy

Morris, Daniel. Manuscris. “The European Union’s African Oil Supplies: Secure?” Raport de cercetare pentru proiectul SECURE.

MOUAWAD, Jad, “Growing Unrest Posing a Threat to Nigerian Oil,” New York Times, April 21, 2007.

MURAINA, Funso, “MEND Chief Charged with Treason,” This Day (Lagos), March 6, 2008, allafrica.com.

MURRAY, Senan, “Tackling Nigeria’s Violent Oil Swamps,” BBC News, May 30, 2007, news.bbc.co.uk.

MURRAY, Senan, “The Shadowy Militants in Nigeria’s Delta,” BBC News, May 10, 2007, http://www.news.bbc.co.uk

Naftogaz (2008) ‘Ukraina ne rasschitalas’ v polnom ob”eme za postavki gaz v sentiabre’, comunicat de presă, 2 decembrie.

National Petroleum Council (NPC), Facing the Hard Truths About Energy, draft report (Washington. D.C.: NPC, July 18, 2007), 26.

Noel, P. (2008) "Challenging the Myths of Energy Security", Financial Times, 10 January.

Noël, Pierre (2011) "Energy Security in a Changing World: With special reference to European gas". Presentation at Bergen Energi: Energy Conference 2011, Bergen, 18 May 2011.

Nord Stream AG, http://www.nord-stream.com/en/

Nordhaus, William (2009). "The Economics of an Integrated Oil Market", Keynote Address to International Energy Workshop, Venice, Italy, June 17-29, 2009.

O’Loughlin, John, Frank Witmer, Thomas Dickinson, Nancy Thorwardson, Edward Holland. 2007.

Observatoire Méditerranéen de l’Energie. “Natural gas supply, reserves, production, transportation

of Energy and Natural Resource Law 24, no. 4.

OIES WPM 38, January. http://www.oxfordenergy.org/pdfs/WPM38.pdf

Oil Flowing?” în Energy Security and Global Politics: The Militarization of Resource Management, eds.

OKRUHLIK, Gwenn, “Networks of Dissent: Islamism and Reform in Saudi Arabia,” Current History ( January 2002): 22–25.

ONAH, George, ONOYUME, Jimitota, “Nigeria: 16 Killed in P-Harcourt,” Vanguard Lagos, January 1, 2008.

One Earth Future (2010). The Economic Cost of Maritime Piracy, One Earth Future Working Paper, December 2010.

ONISHI, Norimitsu, FRENCH, Howard W., “Japan’s Rivalry with China is Stirring a Crowded Sea,” New York Times, September 11, 2005.

OPEC. 1987. Annual Statistical Bulletin.

OPEC. 2008. Annual Statistical Bulletin.

OSW (2010). The Druzhba pipeline is losing significance in oil supply to Czech Republic. Disponibil online: http://www.osw.waw.pl/en/publikacje/analyses/2010-09-01/druzhba-pipeline-losing-significance-oil-supply-to-czech-republic

Oxford Institute of Energy Studies NG 35.

Pahud de Mortanges, C., and Allers, V., (1996), “Political Risk Assessment; Theory and the Experience of Dutch Firms,” International Business Review, Volume 5, Number 3.

Paper, aprilie.

Parliament and of the Council concerning measures to safeguard security of gas supply and

Parra, Francisco. 2009. Oil Politics: A Modern History of Petroleum. London, New York: I.B. Tauris & Co.

Parvizi-Amineh, Mehdi (2003), Globalisation, Geopolitics, and Energy Security in Eurasia and the Caspian Region, Clingendael International Energy Programme, The Hague.

Paszyc, Ewa (2010) “Nord and South Stream won’t save Gazprom”, OSW Commentary, issue 35, Warsaw, Centre for Eastern Studies.

PENHAUL, Karl, “Along the Pipeline: Tracking Colombia’s Revolt,” Boston Globe,21 aprilie, 2002, 12.

Persian Gulf, disponibil online la http://www.rice.edu/energy publications/docs/TrendsinMiddleEast_

PETERSEN, Alexandros, “BTC security questions persist,” July 11, 2006, http://www.eurasianet.org.

Petts, J. (1998) Risk management and communication: decision-making and risk. Safety, Reliability and Risk Management, An Integrated Approach (2nd Edition). 

PFC, site internet, http://www.pfcenergy.com/default.aspx

Philipp M. Richter, F. H. (2014) All Quiet on the Eastern Front? Disruption Scenarios of Russian Natural Gas Supply to Europe. Discussion Papers

Pifer, S. 2009.” Ukraine’s geopolitical choice”. Eurasian Geography and Economics 50, no. 4:

Pirani S., J. Stern, K. Yafimava. 2009. “The Russo-Ukrainian gas dispute of January 2009: a

Pirani, Simon, Stern, Jonathan, Yafimava, Katja (2009) The Russo-Ukrainian gas dispute of January 2009: a comprehensive assessment. Oxford Institute for Energy Studies, februarie 2009.

Platts (2013). Global Energy Outlook 2014. Insight, Platts McGraw Hill Financial.

Poland.” The Baker Institute Geopolitics of Natural Gas Studies Working Paper 26 (mai).

POLGREEN, Lydia, “Blood Flows With Oil in Poor Nigerian Villages,” New York Times, January 1, 2006

Pop, Valentina (2011). "Russia frets over EU plans to link up Caspian gas fields". EU Observer.

Porter, Geoff (2013) The New Resource Regionalism in North Africa and the Sahara, Sciences Po, iulie.

POWELL, Anita, “9 Freed After Ethiopian Oil Attack,” Associated Press, April 29, 2007.

Președinția Ucrainei (2009) ‘Viktor Iushchenko: Ukraina ispol’zuet dlia svoikh potrebitelei iskliuchitel’no gaz sobstvennoi dobychi’, 6 ianuarie.

Presse Universitaire de France.

Program on Energy and Sustainable Development Working Paper 8.

projects/kovykta/ accesat la 17 decembrie 2010.

proposals.” Prezentare la Conferinta OIES cu tema “Oil Price Volatility: Causes and Mitigation

Protasov, P. 2009. “Long-term modeling of resilience and flexibility of European Gas Transportation

QUSTI, Raid, “Special Units to Protect Oil,” Arab News, July 2, 2007.

RABIU, Ruby, “China Donates $3m Military Equipment to Nigeria,” Daily Trust (Abuja), October 20, 2005, www.dailytrust.com/archives.

Raftery, J. (1994): Risk Analysis in Project Management, London: Chapman & Hall

Raftery, J. (1994): Risk Analysis in Project Management, London:Chapman & Hall

Rahim, Saad. “Regional Issues and Strategic Responses: The Gulf States.” În Energy Security and

Ratner, Michael et al (2013) Europe’s Energy Security: Options and Challenges to Natural Gas Supply Diversification. Washington DC: Congressional Research Service.

REEVES, Eric, Prepared Statement, in U.S.-China Economic and Security Review Commission (USCC), China’s Role in the World: Is China a Responsible Stakeholder? Hearing, 109th Cong., 2nd Sess., August 3, 2006, www.uscc.gov.

Regional Dimensions eds. C. Hanelt, G. Luciani and Neugart. EUI și Bertelsmann Stiftung.

repealing Directive 2004/67/EC.

Responsibility in a Petro-state.” în Oil Wars, eds. Mary Kaldor, Terry Karl, Yahia Said. MacMillan.

Reuters (2012) “Egypt sees revenue in Suez Canal corridor project,” Reuters, 10 octombrie.

Reuters (2012) Europe’s LNG supplies to drop 70pct by 2014 – Barclays. Reuters, 9 august 2012. http://in.reuters.com/article/2012/08/09/energy-lng-idINL6E8J9CA820120809

Rezumat OIES. 2009. Conferinta cu tema “Oil Price Volatility: Causes and Mitigation Strategies.” Oxford

RIA Novosti (2007) "Russia says pipelines across Caspian Sea floor unacceptable". RIA Novosti. 25 ianuarie.

Riley, Alan (2012) Commission v. Gazprom: The antitrust clash of the decade? CEPS, Policy Brief, 285 (31 October 2012).

RINGGOLD, Timothy D., “It’s On the Pipeline,” Homeland Security Insider, septembrie 2006.

RIZVI, Muddassir, “Attacks Bode Ill for Mega-pipelines,” Inter Press Service, January 25, 2003.

ROBBINS, James S., “No Blood for Oil,” National Review, 12 iulie 2005, http://www.nationalreview.com/robbins/robbins200507120857.asp.

ROSS, Michael, “The Natural Resource Curse: How Wealth Can Make You Poor,” in Ian Bannon and Paul Collier, eds., Natural Resources

Royal Dutch Shell, site oficial: www.shell.com

Ruggie, John Gerard. 1982. "International Regimes, Transactions, and Change: Embedded Liberalism in the Postwar Economic Order." International Organization 36(2)

Sarewitz, D., Pielke, R. & Keykhah, M. (2003). Vulnerability and Risk: Some Thoughts from a Political and Policy Perspective. Risk Analysis, Vol. 23, No. 4 (2003). McLean, VA: Society for Risk Analysis

Saudi Aramco, site oficial: www.saudiaramco.com

SCHWARTZ, Spencer, “Nigeria’s Strife Forces Shell to Cut Outlay,” Wall Street Journal, June 15, 2007.

Sea region regarding the planned gas pipeline from Russia to Germany.” Fridtjof Nansen Institute.

Secure Project (2010), Policy Recommendations.

SECURE Project (2010), Policy Recommendations.

Security and Global Politics: The Militarization of Resource Management, eds. Daniel Moran și

Security Policies for the Gulf of Guinea. New York: Lexington Books.

Shapiro, A. (1992): Multinational Financial Management, Massachusetts: Prentice Hall

Shell, site oficial. 2010. “Gazprom, Shell, Mitsui, Mitsubishi Sign Sakhalin II Protocol.” http://www.

shell.com/home/content/media/news_and_library/press_releases/2006/sakhalin_protocol_

Shrivastava, P. (1995) “Ecocentric Management for a Risk Society” The Academy of Management Review, Vol. 20, No. 1 (January 1995), pp.118-137. 

Sigonney, Pierre (2010), Energy Price Volatility, Amsterdam, November 19 2010.

Simon, J.D. (1982) Political Risk Assessment: Past Trends and Future Prospects. The Columbia Journal of World Business. Fall 1982. pp. 62-71.

Simonoff, J.S., C.E. Restrepo și R. Zimmermann. 2005. “Trends for Oil and Gas Terrorist Attacks.”

SINAI, Joshua, “The Terrorist Threats to the Gas and Oil Sectors,” Journal of Counterterrorism and Homeland Security International, 10, no. 4.

SMITH, Craig S., “Qaeda-Linked Group Claims Algerian Attack,” New York Times, December 13, 2006.

Smith, Keith (2008) Russia and European Energy Security: Divide and Dominate. Washington: Centre for Strategic & International Studies (October 2008).

Smith, Kevin C. (2010), “Lack of Transparency in Russian Energy Trade” Center for Strategic and International Studies, July 2010.

Socor, Vladimir (2006). "Azerbaijan Spearheading Initiative on Trans-Caspian Gas Pipeline". Eurasia Daily Monitor (The Jamestown Foundation).

SOLOMON, John, “Expansion of Yemen’s Refi ning Capacity Raises Terrorism Concerns,”May 29, 2007.

Spencer, C. 2009. North Africa: The hidden risk to regional stability. The Chatham House Briefing

Stansfield, G. 2007 . “Accepting realities in Iraq.” The Chatham House, Middle East Programme

state.” Global Governance.

Statement of James Schlesinger before the Committee on Foreign Relations, U.S. Senate, November 16, 2005, http://www.planetforlife.com/oilcrisis/oilschlesinger.html.

Statement of Representative Ed Royce, Chairman, Subcommittee on International Terrorism and Nonproliferation, “Terrorist Threats to Energy Security,” July 27, 2005.

Stelter, Jan și Nishida, Yuichiro (2013) Focus on Energy Security: Costs, Benefits and Financing of Holding Emergency Stocks. International Energy Agency Insights Series.

Stern, J. 2007. “Is there a rationale for the continuing link to oil product prices in Continental European

Stern, J. 2009.” Future gas production in Russia: is the concern about lack of investment justified?”

Stern, Jonathan (2006). The Russian-Ukrainian Gas Crisis of January 2006. Oxford Institute for Energy Studies.

Stevens, Paul. 2008. “Resource Nationalism and the Role of National Oil Companies in the Middle East:

Strategies,” 9 octombrie.

SUMER, Huseyin, “ BTC boruhattina hirsizlar dadandi (Thieves Target the BTC Pipeline),” Zaman, November 29, 2007.

SUMER, Huseyin, BAYSAL, Ercan, “ Baku-Ceyhan boruhatti helikopterle korunacak (Baku- Ceyhan Pipeline to Be Protected with Helicopters),” Zaman, March 27, 2007.

SWARTZ, Spencer, “Global Oil Firms Confront Fresh Obstacles in Africa,” 13 iulie 2007, http://online.wsj.com/article/SB118426417104364902.html?mod=googlenews_wsj.

System: Integrated factors.” ENERDAY proceedings, 3 aprilie, Dresda.

TADESSE, Tsegaye, “Ethiopia Rebels Say Killed 43 Soldiers in 2 Weeks,” Reuters Africa, February 27, 2008, africa.reuters.com

Talmadge, Caitlin (2008), “Closing Time: Assessing the Iranian Threat to the Strait of

Talmadge, Caitlin. 2008 “Closing Time: Assessing the Iranian Threat to the Strait of Hormuz.” International Security 33, no. 1 (vara 2008): 82–117.

Taylor, C., Krings, A. & Alves-Foss, J. (2002) Risk Analysis and Probabilistic Survivability Assessment (RAPSA): An assessment approach for power substation hardening. Proceedings of the first workshop on Scientific Aspects of Cyber Terrorism, Washington D.C., November 2002 

Tekin, A., P. Williams. 2009. “Europe’s external energy policy and Turkey’s accession process.”

The Baker Institute. 2007.” The Changing Role of National Oil Companies in International Energy

The Economist (2004) “Shipping in South-East Asia: Going for the Jugular” Jun 10th 2004, available online at http://www.economist.com/node/2752802?story_id=2752802

the EU: An assessment. COM 2009 (363).

The Petroleum Economist. 2007. Security trends in high-risk countries: Nigeria. Londra, septembrie.

The Uppsala Conflict Data Program, http://www.pcr.uu.se/research/UCDP/index.htm

Thunell, L (1977): Political Risk in International Business, New York: Praeger Publishers

Toje, Asle (ed.), “A Secure Strategy for Europe”, Oxford Journal on Good Governance/Special Issue, 1(1), 2004. 

Transit” International Energy Law and Taxation Review 2: 30-35.

U.S. Department of Defense, Energy Information Administration (DoE/EIA), “Nigeria,” Country Analysis Brief, April 2007, www.eia.doe.gov.

U.S. Department of State (DoS), Congressional Budget Justification, Fiscal Year 2006 (Washington. D.C.: DoS, 2005), 191–198, 287–289, 443, 587–590.

Ukiwo, Ukoha. “From ‘Pirates’ to ‘Militants’: A Historical Perspective on Anti-state and Anti-oil

Ukrainefacts (2009a) ‘Gazprom reduces the volume of gas supply to the Ukrainian gas transportation system’, 5 ianuarie.

Ukrainefacts (2009b) ‘Innovative solution to allow gas transit to resume’, 15 ianuarie.

Urs, Gerber. 2004. “Wither South Caucasus: to prosperity or to conflict,” în The Caspian: politics,

US Congress, Joint Economic Committee (2007), The Strait of Hormuz and the Threat of an Oil Shock, Washington, D.C., July (http://www.house.gov/jec/studies/2007/Straight%20of%20Hormuz%20Study.pdf).

US Congress, Joint Economic Committee. 2007. “The Strait of Hormuz and the Threat of an Oil Shock.”

US Interagency Task Force on Commodity Markets. Raport intermediary asupra titeiului. Disponibil online la http://www.cftc.gov/stellent/groups/public/@newsroom/documents/file/itfinterimreportoncrudeoil0708.pdf

Vaughan, E. J. (1997) Risk Management Decisions. Risk Management.

Vegliad, ‘Predstavitel’ Iushchenko: Naftogaz nichego ne dolzhen Rossii za gaz’, 19 decembrie.

VEMPRALA, Saket, AL AHMED, Ali, The Security of the Saudi Energy Infrastructure, Institute for Gulf Affairs, August 2008.

Vernon, R. 1971. Sovereignty at bay: The multinational spread of US enterprises. New York: Basic

Victor D., A. Jaffe, M. Hayes. 2006. Natural gas and geopolitics: from 1970 to 2040, eds. David G. Victor. Cambridge: Cambridge University Press.

Victor D., M. Hayes. 2003. “Natural gas and geopolitics: From 1970 to 2040.” Stanford University

Victor D., N. Makarova. 2004. “The Belarus connection: Exporting Russian gas to Germany and

Vogel, Toby (2011). "Politics dog EU's quest for gas". European Voice.

Waddams, Frank C. 1980. The Libyan Oil Industry. Johns Hopkins, 251-53.

warfare. Cambridge University Press.

WATKINS, Eric, “China Calls for Oil Worker Safety in Sudan, Ethiopia,” Oil & Gas Journal Online, December 13, 2007, www.ogjonline.com

WATKINS, Eric, “Darfur Rebels Halt 50,000 b/d Defra Oil Production,” Oil & Gas Journal Online, December 18, 2007, www.ogjonline.com.

Wennman, Achim. 2010. “Breaking the ‘Conflict Trap’? Addressing the Resource Curse in Peace Processes.” Global Governance.

Whist, S. 2008. “Nord Stream: Not just a pipeline: An analysis of the political debates in the Baltic

White, Aoife și Shiryaevskaya, Anna (2011). Gazprom Long-term Gas Contracts Are Focus of Antitrust Investigation by EU. Bloomberg

White, Matthew. Historical Atlas of the Twenty First Century. http://users.erols.com/mwhite28/20centry.htm . Accesat la 02 decembrie 2010.

WHITLOCK, Craig, “Algiers Attacks Show Maturing of Al-Qaeda Unit,” Washington Post, December 13, 2007, A25.

Wilkin, Sam, “Four Experts Discuss the Science and Art of Country Analysis” in Sam Wilkin, Sam, ed., Country and Political Risk: Practical Insights for Global Finance, London: RiskBooks, 2004 : 127-145.

Williams, James, and A F Alhajji “Parallels with earlier energy crises underscore US vulnerability to oil supply shocks today?” Oil and Gas Journal, Vol 101, No 5, February 2003

Wilson, R. & Shlyakhter, A. (1997) Uncertainty and Variability in Risk Analysis. Fundamentals of Risk Analysis and Risk Management. Boca Raton, FL: CRC Press. 

Winrow, M. 2009. “Problems and prospects for the fourth corridor: The positions and role of Turkey

www.encharter.org/index.php?id=21&id_article=165&L=0

www.oxfordenergy.org/pdfs/WPM36.pdf

www.vz.ru/news/2008/12/19/240483.html

Yazar, Z. (2002). A qualitative risk analysis and management tool: CRAMM. http://www.sans.org/reading_room/whitepapers/auditing/83.php?portal=daab9ac611ee1e3f2d0079f2e1d7bcff. Bethesda: SANS Institute. 

Yergin, Daniel, “Ensuring Energy Security”, Foreign Affairs, New York: Mar/Apr 2006.Vol. 85, Iss. 2; pg. 69

Yergin, Daniel, The prize. The epic quest for oil, money, and power New York, Free Press, 1991.

Yergin, Daniel. 1991. The Prize. Simon and Schuster.

Youngs, Richard (2011) Energy Security: Europe’s New Foreign Policy Challenge. London; New York: Routledge.

Zgajewski, T. (2014) Energy Efficiency: The Ever Neglected Priority of the European Energy Strategy. Egmont Paper

ZHUKOV, Yuri M., “Addressing Pipeline Security Challenges in Russia,” December 7, 2006, http://www.eurasianet.org/departments/insight/articles/eav120706a.shtml.

Anexa 1: Analiza SWOT a securității energetice europene

Anexa 2: Situația proiectelor de infrastructură esențiale pentru securitatea aprovizionării UE

Proiecte în domeniul gazelor naturale

Proiecte în domeniul energiei electrice

Bibliografie

“ Petrol boru hatlarina yapilan saldiri yillik 12 Milyar Dolar zarara neden oluyor (Attacks Against Oil Pipelines Cause 12 Billion Dollars in Damages Annually),” Zaman, 4 iulie 2007.

“‘Deadly Attack’ in Angola Enclave,” BBC News, March 7, 2008, news.bbc.co.uk.

“10 Theses on Energy Security”, Friedrich Ebert Stiftung, International Policy Analysis, disponibil online la www.fes.da/ipe

“23 Terrorists Jailed in Baku,” Associated Press, April 27, 2007.

“6,000 Kurdish Fighters to Guard Iraq Oil Installations,” AFP News Agency, 18 iulie 2007.

“A Wasted Resource,” Institute for War and Peace Reporting, 12 septembrie 2007. http://www.iwpr.net/?p=icr&s=f&o=338633&apc_state=henh.

“Caspian States Practice Pipeline Security,” Interfax News Agency, August 22, 2005.

“Gazprom to Form an Armed Security Force,” New York Times, July 5, 2007.

“Iran is Accused of Threatening Research Vessel in Caspian Sea,” New York Times, July 25, 2001.

“Iraq Oil Industry Hit Hard by Violence, Official Says,” Associated Press, 9 iulie 2007.

“Karayilan: Sovenizm derinlesiyor (Karayilan: Chauvinism Deepens),” ANF News Agency , July 15, 2006, http://www.kurdishinfo.com/modules.php?name=News&fi le=article&sid=8337

“Kurd Rebels Say May Hit Pipelines if Attacked,” Reuters, October 19, 2007.

“MEHARI V3 Risk Analysis Guide”. Paris: Club de La Securite des Systemes d’Information Français, 2004. Disponibil online la : http://www.clusif.asso.fr/fr/production/ouvrages/pdf/Risk_analysis_guide.pdf

“Middle East: History and Prospects.” 2008. Journal of World Energy Law and Business 1, no.1.

“Nigerian Militants Call for Groups to Unite, Cripple Oil Industry,” Voice of America, December 17, 2007.

“Note on Political Risk Analysis” Harvard Business School Case Study, 9-798-022, 1997.

“Oil and Gas in Troubled Waters,” The Economist, October 2005, 52–53.

“Saudi Force Sent to Guard Oil Facilities,” Financial Times, November 18, 2007.

“Study of Maritime Traffic Flows in the Mediterranean Sea.” 2008. Raport pregătit pentru Marine Pollution Emergency Response Centre for the Mediterranean Sea (REMPEC). Iulie.

“Terrorist Attack on Gas Pipeline from Azerbaijan to Georgia,” RIA Novosti, December 23, 2006.

“Tribes Sabotage Kirkuk Pipelines,” Institute for War and Peace Reporting,

“US Helps Saudis Train Oil Security Force,” Agence France-Presse, August 25, 2007.

“US to Assist Baku in Fleet Building,” AssA-Irada News Agency, September 22, 2005.

“With Mideast Uncertainty, U.S. Turns to Africa for Oil,” Christian Science Monitor, May 23, 2002.

115, 3 august.

175.

2008;

21122006.html. Accesat la 13 ianuarie 2011.

387–401.

5 decembrie.

587–610.

Accesat la 11 septembrie 2010.

and Crude Oil Prices.” Journal of Energy Security, octombrie.

and transit.” Chapter 5.2.3 SECURE project.

Background.html

Aissaoui, Ali. 2001. “Algeria: The Political Economy of Oil and Gas.” OIES, Oxford.

Aissaoui, Ali. 2000. “Managing Hydrocarbon Resources in a New Era: the Call from Algeria.” Oxford

Aissaoui, Ali. 2008. Shaping long term oil price expectations for investment : Is it workable? Is it achievable? Disponibil online la http://www.apicorparabia.com/html/cms/media/pdf/research/Commentary03112008.pdf

AKCOBAN, Ali, “ Hırsızlar petrol boru hattını bes¸ ayda 55 yerden deldi (Thieves Puncture Oil Pipeline 55 Times in Five Months,”) Zaman Turkish daily newspaper, June 11, 2006.

Altenbach, J. (1995) A Comparison of Risk Assessment Techniques from Qualitative to Quantitative. Proceedings of the ASME Pressure and Piping Conference, July 23-27 1995. Honolulu, Hawaii. 

Apostolakis, G. E. (2004). How Useful is Quantitative Risk Assessment? Risk Analysis, Vol. 24, No. 3 (2004). McLean, VA: Society for Risk Analysis.

Arnold, Steve, Markandaya, Anil, Hunt, Alistair, “Estimating Historical Energy Security Costs”, CEPS Policy Brief No. 184/March 2009

Bahgat, G. (2006). Europe's Energy Security: Challenges and Opportunities. International Affairs 82(5), 961-975.

Bahgat, G. 2007. “Prospects for energy cooperation in the Caspian Sea.” Communist and Post-

Banerjee, Neela (2003) "Pressure points for oil market: Venezuela, Iraq, Nigeria." The New York Times, January 2, 2003. Available online at http://www.nytimes.com/2003/01/02/business/markets-investing-pressure-points-for-oil-market-venezuela-iraq-nigeria.html

Barton, B., C. Redgewell, A. Ronnel and D. Zillman (2004), Energy Security. Managing Risk in a Dynamic Legal and Regulatory Environment, Oxord: Oxford University Press.

Bateman, Sam, Catherine Zara Raymond and Joshua Ho (2006), Safety and Security in the Malacca and Singapore Straits — An Agenda for Action, Institute of Defence and Strategic Studies, Singapore.

Bateman, Sam, Joshua Ho and Mathew Mathai (2007), “Shipping Patterns in the Malacca and Singapore Straits: An Assessment of the Risks to Different Types of Vessel”, Contemporary Southeast Asia, Vol. 29, No. 2, pp. 309–32.

BBC (2006), Russia vows to end gas shortage, 2 ianuarie.

Beck, Ulrick, ‘The Terrorist Threat: World Risk Society Revisited’, Theory, Culture and Society 19,4: 2002 

Behrens, Arno, Egenhofer, Christian, Checchi, Ariana, “Long-Term Energy Security Risks for Europe: A Sector-Specific Approach”, CEPS Working Document No. 309/January 2009

Belgrave, Robert, “The Uncertainty of Energy Supplies in a Geopolitical Perspective”, International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), Vol. 61, No. 2 (Spring, 1985), pp. 253-261.

Belkin, A. & Schofer, E. (2005) Coup Risk, Counterbalancing and International Conflict. Security Studies, 14, no.1 (January-March 2005): pp. 140-177

Blagov, Sergei (2006). "Russia Tries To Scuttle Proposed Trans-Caspian Pipeline". EurasiaNet.

BLAS, Javier, “World Will Face Oil Crunch ‘in Five Years,’ ” Financial Times, July 10, 2007.

Bohi, Douglas R., Toman, Michael A., The Economics of Energy Security, Norwell, MA: Kluwer, 1996.

Boué , Juan Carlos. 1993. “Venezuela: The Political Economy of Oil.” OIES, Oxford,.

Boué, Juan Carlos. 2004. “The Internationalisation Programme of PDVSA.” OIES, Oxford,.

Bower, Tom. 2010. Oil: Money, Politics, and Power in the 21st Century. Harper Press,.

BP (2011), BP Statistical Review of World Energy June 2011

BP (2014) World Energy Outlook 2035.

BP (2014). "Statistical Review of World Energy June 2014."

BP (2014). Energy Outlook 2035.

BP, site oficial: “Kovykta Project” http://www.tnk-bp.com/operations/exploration-production/

Bremmer, Ian, “Managing Risk in an Unstable World”, Harvard Business Review, June 2005: 51-60.

Bromiley, P. & Curley, S. (1992): Individual Differences in Risk Taking, in Risk- taking Behavior, edited by Yates, F, Guildford: Biddles Ltd.

BROOKE, James, “Drawing the Line on Energy,” New York Times, March 29, 2005

Brown, Matthew H., Rewey, Christie, Gagliano, Troy, Energy Security, Washington, D.C.: National Conference of State Legislatures, 2003.

Bruce, C. 2005. “Friction or fiction? The gas factor in Russian-Belarusian relations.” Russian and

Bunn, D.W. & Mustafaoglu, M. M. (1978) Forecasting political risk. Management Science, Vol. 24, No. 15 (November 1978), pp. 1557-1567. 

Campbell, Colin J. 2005. Oil Crisis. Brentwood: Multi-science Publishing.

Campbell, Colin J. și Jean H. Laherrere. 1998. “The End of Cheap Oil.”Scientific American, martie, 78-83.

CASTEEL, Steve, “Soft Approach Works in Hard Land,” May 31, 2007, http://www.eandpnet.com/area/exp/396.htm.

CATAN, Thomas, MAHTANI, Dino, BURNS, Jimmy, “The Warriors of Warri: How Oil in Nigeria Is Under Siege,” Financial Times, April 7, 2006

Center for European Studies Working Paper Series no. 170.

Center of Systemic Peace, http://www.systemicpeace.org/conflict.htm accesat la 5 ianuarie 2011

Chaffin, Joshua (2011). "EU set to act on Caspian pipeline plan".Financial Times.

CHAMBERS, Matt, “Just in Case,” Wall Street Journal, August 27, 2007.

Chapman, Duane. 2009. “Gulf Oil and International Security: Can the World’s Only Superpower Keep the

Chegrouche L. 2009. “L’échiquier transsaharien: Potentiel de réserves et projets de transport.”

Chevalier, Jean-Marie (2006), “Does Europe need a common energy policy?”, CERA document

CHIVERS, C. J., “Central Asians Call on U.S. to Set a Timetable for Closing Bases,” New York Times, July 6, 2005.

Chou, Wan-Jung, Alistair Hunt, Anil Markandya, Andrea Bigano, Roberta Pierfederici and Stephane La Branche, (2010) "Consumer Valuation of Energy Supply Security: An Analysis of Survey Results in Three EU Countries", CEPS Policy Brief No. 225, November 2010.

Ciuta, Felix (2010), "Conceptual Notes on Energy Security: Total or Banal Security?" Security Dialogue 2010 41:123.

Clark & Marois (1996): Managing Risk in International Business, London:International Thomson Business Press

COHEN,Ariel, ALASA, Rafal, “Africa’s Oil and Gas Sector: Implications for U.S. Policy,” 13 iulie, 2007, http://www.heritage.org/Research/Africa/bg2052.cfm.

Coker, Christopher, Globalisation and Insecurity in the Twenty-First Century: NATO and the Management of Risk, Adelphi Paper 345, IISS & Oxford University Press, 2002.

COLLIER, Paul, HOEFFL, Anke er, “On Economic Causes of Civil Wars,” Oxford Economic Paper, 50 (1998), 563–573; Collier and Hoeffl er, “Greed and Grievance in Civil War,” (World Bank, October 21, 2001).

Comisia Europeană (2009a) ‘Statement from President Barroso and Commissioner Piebalgs on the agreement for the gas monitoring’, IP/09/33, Bruxelles, 11 ianuarie.

Comisia Europeană (2009b) ‘Gas Coordination Group: Solidarity works and the EU’s gas market adapts to challenges of gas crisis’, IP/09/75, Brussels, 19 ianuarie.

Comisia Europeană (2011). Comunicarea Energie 2020: O strategie pentru energie competitivă, sustenabilă și sigură.

Comisia Europeană (2013b) Comunicare privind Realizarea pieței interne a energiei electrice și valorificarea la maximum a intervenției publice. COM(2013)7243

Comisia Europeană (2013c) EU Energy, Transport and GHG Emissions: Trends to 2050. Reference Scenario 2013.

Commission of the European Communities. 2009. Proposal for a regulation of the European

Commission of the European Community. 2006. Green Paper. A European strategy for sustainable,

Communist Studies 40: 157-168.

Company Mobilization among the Ijaw of Warri, Western Niger Delta.” African Affairs, 106/425,

competitive and secure energy. Brussels, 8 martie.

comprehensive assessment.” Oxford Institute for Energy Study.

CORDESMAN, Anthony H., WAGNER, Abraham R., The Lessons of Modern War, vol. 2, The Iran-Iraq War (Boulder: Westview Press, 1990): 12–13, 31–32, 33, 95.

Covello, V. & Mumpower, J. (1985) Risk Analysis and Risk Management: An Historical Perspective. Risk Analysis, Vol. 5, No. 2 (1985), pp. 103-119. McLean, VA: Society for Risk Analysis

Daniel Moran and James Russell. London, New York: Routledge.

Daniel Yergin, The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power (New York: Simon and Shuster, 2008),

Dasseleer P. 2009. Gazprom: L’idéalisme Européen à l’épreuve du réalisme russe. Paris:

De Carbonnel, Alissa (2011). "Russia calls on EU to halt talks on Caspian gas pipeline". Reuters.

Departamentul de Stat (2006), Remarks at the State Department Correspondents Association’s inaugural newsmaker breakfast, Washington DC, 5 ianuarie. http://www.state.gov/secretary/rm/2006/58725.htm

Dimensions. EUI și Bertelsmann Stiftung.

Disponibil online la

Disponibil online la http://www.courrierinternational.com/breve/2009/10/23/le-gazoduc-south-streamdevient-prioritaire. Accesat la 12 octombrie 2010.

DoE/EIA, “Algeria,” Country Analysis Brief, March 2007, www.eia.doe.gov.

Dreyer, I. G., S. (2014). "Energy Moves and Power Shifts: EU Foreign Policy and Global Energy Security." EU Institute for Security Studies(18).

Dreyer, I. G., S. (2014). "Energy Moves and Power Shifts: EU Foreign Policy and Global Energy Security." EU Institute for Security Studies(18).

Dunmore, Charlie (2011). "EU opens talks on Caspian gas pipeline – Commission". Reuters.

Dyer, J. & Sarin, R. (1986): Measuring Risk Attitudes in Risk Analysis, in Risk Evaluation and Management, edited by Covello & Menkes, New York: Plenum Press

Earle, T.C. & Cvetkovich, G. (1997) Culture, Cosmopolitanism, and Risk Management. Risk Analysis, Vol. 17, No. 1, 1997, pp. 55-65. 

Egenhofer, Christian, “The Price of Energy Security”, CEPS Commentary/21 December 2006.

Egenhofer, Christian; Grigoriev, Leonid; Socor, Vladimir; Riley, Alan; Heisbourg, Francois. “European Energy Security: What Should it Mean? What to Do?”, ESF Working Paper No. 23, October 2006.

Egging R., S. Gabriel, F. Holz, J. Zhuang. 2008. “A complementarity model for the European natural

EIA (2014) Annual Energy Outlook 2014 with projections to 2040.

EIA International Energy Outlook 2011 http://www.eia.gov/forecasts/ieo/pdf/0484(2011).pdf

Ekho Moskvi (2009) Interviu cu Alexander Medvedev on Ekho Moskvi, 12 ianuarie.

energy and security, eds. Shirin Akiner, 323-342. Abingdon: Routledge.

Energy Charter. ‘Secretary General Issues Statement on Russia–Ukraine Gas Dispute’

Energy Comment, OIES, iulie.

Energy Forum #79, noiembrie.

Energy Information Administration (2014). Short-Term Energy Outlook, August.

Energy Information Administration (EIA) (2011). World Oil Transit Chokepoints. Available online at http://www.eia.gov/cabs/world_oil_transit_chokepoints/Full.html

Energy Information Administration, site oficial. http://www.eia.doe.gov/

Energy Information Administration. 2008. “World Oil Transit Chokepoints.” Country Analysis Brief,

ENI (2012) World Oil and Gas Review ENI. http://www.eni.com/world-oil-gas-review-2012/wogr.shtml

ENISA (2006) Risk Management: Implementation principles and Inventories for Risk Management/Risk Assessment methods and tools. Herakleon: European Network and Information Security Agency. 

Eremenko, Alla (2008) ‘Novy god pod “Gazpromom” otmeniaetsia?’, Zerkalo Nedeli, 18 octombrie, www.zn.ua/1000/1550/64418/

Erste Group (2011), Special Report Oil, March 2011.

Eurasia Programme Briefing Paper 05/01, Chatham House.

Eurasian Geography and Economics 48 (2) martie-aprilie 2007 http://bellwether.metapress.com/content/73t6m75244576w90/

Euronews. 2009. Russia, Turkey sign South Stream pipeline deal. August 7, 2009. Disponibil online la

European Commission (2006a), Green paper – A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy, COM(2006)105, Brussels, March 2006.

European Commission (2006b), Action Plan for Energy Efficiency: Realising the Potential, COM(2006)545, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 19 October 2006.

European Commission (2007), An Energy Policy for Europe, COM(2007)1, Communication from the Commission to the European Council and the European Parliament, Brussels, 10 January 2007, adopted by the European Council on 8 March, 2007.

European Commission (2008), Oil Infrastructures: an assessment of the existing and planned oil infrastructures within and towards the EU, COM(2008)782.

European Commission (2008a), 20 20 by 2020 – Europe´s climate change opportunity, COM(2008)30, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 23 January 2008.

European Commission (2008b), Second Strategic Energy Review : an EU energy security and solidarity action plan, COM(2008)781, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, 13 November 2008.

European Commission (2010). EU Energy and Transport in Figures, Luxemburg: Publication Offices of the European Union, 2010.

European Commission (2010a), Energy 2020: A strategy for competitive, sustainable and secure energy. Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 11 November 2010.

European Commission (2010b), Results of the public consultation on the "Stocktaking document towards a new energy strategy for Europe 2011-2020", Commission Staff Working Document, accompanying document to Energy 2020: A strategy for competitive, sustainable and secure energy. Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 11 November 2010.

European Commission (2010c), State of play in the EU energy policy, Commission Staff Working Document, accompanying document to Energy 2020: A strategy for competitive, sustainable and secure energy. Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 11 November 2010.

European Commission (2010d), Energy Infrastructure Priorities for 2020 and beyond – A Blueprint for an integrated European energy network, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 17 November 2010.

European Commission (2010e), EU Energy and Transport in Figures: Statistical Pocketbook 2010, Luxembourg: Publications Office of the European Union, 2010.

European Commission (2010f), Energising Europe: A new energy infrastructure for a 21st Century Europe.

European Commission (2011). “Cost-effective risk acceptance criteria could reduce tanker oil spills”, DG Environment News Alert Service, 31 March 2011. Available online at http://ec.europa.eu/environment/integration/research/newsalert/pdf/235na5.pdf

European Commission (2011a), A Roadmap for moving to a competitive low carbon economy in 2050, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 08 March 2011.

European Commission (2011b), Energy Efficiency Plan 2011, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 08 March 2011.

European Commission (2013a). Implementation of the Communication on security of energy supply and international cooperation and of the energy Council conclusions of November 2011.

European Commission (2014a). Communication from the Commission to the European Parliament and the Council – European Energy Security Strategy. Brussels, European Commission.

European Commission (2014b). In-depth Study of European Energy Security accompanying the document Communication from the Commission to the Council and the European Parliament – European Energy Strategy.

European Commission Staff Working Document. 2009. The January 2009 gas supply disruption to

European Parliament (2011c), European Parliament Barometer: Europeans and Energy, Brussels, 19 April 2011.

European Parliament and Council of the European Union (2009a), Directive on the promotion of the use of energy from renewable sources and amending and subsequently repealing Directives 2001/77/EC and 2003/30/EC, 2009/28/EC, 23 April 2009.

European Parliament and Council of the European Union (2009b), Directive amending Directive 2003/87/EC so as to improve and extend the greenhouse gas emissions allowance trading scheme of the Community, 2009/29/EC, 23 April 2009.

European Parliament and Council of the European Union (2009c), Decision on the effort of Member States to reduce their greenhouse gas emissions to meet the Community’s greenhouse gas emission reduction commitments up to 2020, No. 406/2009/EC, 23 April 2009.

European Parliament and Council of the European Union (2009d), Directive on the geological storage of carbon dioxide and amending Council Directive 85/337/EEC, European Parliament and Council Directives 2000/60/EC, 2001/80/EC, 2004/35/EC, 2006/12/EC, 2008/1/EC and Regulation (EC) No 1013/2006, 2009/31/EC, 23 April 2009.

European Parliament and Council of the European Union (2009e), Regulation establishing a programme to aid economic recovery by granting Community financial assistance to projects in the field of energy, (EC) No. 663/2009, 14 July 2009.

Eurostat. 2009. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home

Ewell, M. Webster, Dagobert Brito și John Noer, An Alternative Pipeline Strategy in the

Faas, Henryk, et al (2011).  European Security- A European Perspective. În: Adrian Gheorghe and Liviu Muresan, 2011. Energy Security. Dordrecht: Springer, pp. 9-21.

FAM, Mariam, CHAZAN, Guy, “Algeria Blasts Reverberate Abroad,” Wall Street Journal, December 12, 2007.

Fattouh, Bassam. 2007. “The drivers of oil prices: The usefulness and limitations of non-structural

Fattouh, Bassam. 2008. “The dynamics of crude oil price differentials.” OIES WPM 36, January. http://

Fattouh, Bassam. 2009. “Basis variation and the role of inventories: Evidence from the crude oil market.”

Fattouh, Bassam. 2009. “The oil market through the lens of the latest oil price cycle: Issues and

Fattouh, Bassam. 2010. “Price formation in oil markets: Some lessons from 2009.” Oxford Energy

FAUCON, Benoit, “PKK Claims Sabotage Of Iran-Turkey Pipeline-Spokesman,” Dow Jones, September 10, 2007.

Financial Times. 20010. “Russians Step Back from TNK-BP.” 24 ianuarie. Disponibil online la http://www.ft.com/cms/s/0/ae2a3c34-090e-11df-ba88-00144feabdc0.html

Fitzpatrick, M. (1983) The Definition and Assessment of Political Risk in International Business: A Review of the Literature. The Academy of Management Review, Vol. 8, No. 2 (April 1983). pp. 249-254. New York, NY: Academy of Management. 

Flanagan, R. & Norman, G. (1993): Risk Management and Construction, Cambridge: The University Press

Foreign Policy (2006). The List: The Five Top Global Chokepoints. 8 mai. Disponibil online la: http://www.foreignpolicy.com/articles/2006/05/07/the_list_the_five_top_global_choke_points

FOREST, James J. F., ed., The Making of a Terrorist, 3, Root Causes

Forest, James, and Matthew V. Sousa. 2006. Oil and Terrorism in the New Gulf: Framing U.S. Energy and

France 24 (2009). Russia warns of oil supply cut-off through Ukraine, says Slovakia. 28 decembrie.

FREEDMAN, Lawrence, KARSH, Efraim, The Gulf Conf ict 1990–1991 (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1993), 48, 57, 59.

FRIED, Daniel, “U.S.-Turkish Relations and the Challenges Ahead,” March 15, 2007 http://www.state.gov/p/eur/rls/rm/81761.htm.

gas market.” Energy Policy 36: 2385–2414.

Gas Matters (2008a) ‘One step forward, two steps back for Timoshenko’,

Gas Matters (2008b) ‘Winners and losers in the March 2008 Russo–Ukrainian “gas war” aprilie 2008

Gas Naturally, 2012a. 15 februarie 2012, Member State Forum. http://www.gasnaturally.eu/eventsmanager/1/35/Member-States-Forum

Gas Naturally, 2012b. Natural gas, contributing to Europe’s energy and climate goals.: http://www.gasnaturally.eu/uploads/Modules/Publications/gn—flipbook—(update-oct.-2012).pdf

Gavrish, Oleg et al. (2008), ‘Pravitel’stvo vypisyvaet “Naftogazu” garantiu’, Kommersant, 24 decembrie

Gazprom (2005a) On Alexey Miller’s meeting with Ivan Plachkov and Alexey Ivchenko, comunicat de presă,28 martie..

Gazprom (2009) ‘Terms of reference for the monitoring of the transit of natural gas through Ukraine’, www.gazprom.com/eng/news/2009/01/33576.shtml

Gény, Florence (2010) Can Unconventional Gas be a Game Changer for European Gas Markets? The Oxford Institute for Energy Studies, NG46, decembrie 2010.

Geopolitis. 2009. Al-Qaida au Maghreb Islamic. (12.06.2008). Disponibil online la http://www.tsr.ch/tsr/

GETTLEMAN, Jeffrey, “Rebels Storm a Chinese-Run Oil Field in Ethiopia, Killing 70,” New York Times, April 25, 2007.

Ghiles, F. (2014) Ukraine Crisis Could Reframe European Energy Policy. Opinion Europa 1-3

GILL, Bates, ORESMAN, Matthew, China’s New Journey to the West (Washington, D.C.: Center for Strategic and International Studies,

Giroux, Jennifer, and Caroline Hilpert. 2009. “The Relationship between Energy Infrastructure Attacks

Global Politics: The Militarization of Resource Management edited de Daniel Moran și James

Goldthau & J.M. Witte (2010) Global energy governance: The new rules of the game, Berlin, Global Public Policy Institute, 2010.

Götz, Roland (2004) Russia and the Energy Supply of Europe: The Russian Energy Strategy to 2020. Stiftung Wissenschaft und Politik, German Institute for International and Security Affairs, Working Paper (FG5/2005/6).

Green, Mathew and Catherine Belton. 2008. “Gazprom Plans Africa Gas Grab.” Financial Times, 4 ianuarie.

Gulf Research Center, Dubai, diverse studii.

Gurr, T.R. & Moore, W.H. (1997). Ethnopolitical Rebellion: A Cross-Sectional Analysis of the 1980s with Risk Assessments for the 1990s. American Journal of Political Science, Vol. 41, No. 4 (October 1997), pp. 1079-1103. Bloomington: Midwest Political Science Association. 

Haas, C. (2002) The Role of Risk Analysis in Understanding Bioterrorism. Risk Analysis, Vol. 22, No. 4 (2002). McLean, VA: Society for Risk Analysis

Haendel, D., West, G.T., and Meadow, R.G., (1975), Overseas Investment and Political Risk. Philadelphia: Foreign Policy Research Institute.

Hafner, Manfred and Andrea Bigano (2011) "Reconciling Climate Policy and Energy Security. Main results and recommendations for the EU from the Secure Project" Presentation at FEMM-IEFE Joint Seminar, 14 april 2011.

Haighighi, Sanam Salem (2006) Energy Security – The External Legal Relations of the European Union with Major Oil and Gas Supplying Countries. Oxford: Hart Publishing.

Hamilton, G. (1988): This is Risk Management, Lund: Studentlitteratur.

Hanelt, C.P., G. Luciani and F. Neugart, eds. 2004. Regime Change in Iraq: the Transatlantic and Regional

Hansson, S.O. (2004) Fallacies of Risk. Journal of Risk Research, Vol. 7, No. 3, April 2004, pp. 353-360. Oxford: Taylor & Francis. 

Hashimoto K., J. Elass, S. Eller 2004. “Liquefied natural gas from Qatar: The Qatargas project.” Baker

Heidelberg Institute for International Conflict Research. “Conflict Barometer 2010.” http://hiik.de/en/konfliktbarometer/pdf/ConflictBarometer_2009.pdf

Hellendoom, Ellen, External Problems for Europe’s Energy Policy – A Brief Geopolitical Analysis, Bruges: College of Europe, 2009

Helm, D. (2005b). The Assessment: The New Energy Paradigm. Oxford Review of Economic Policy 21(1), 1-18.

Helm, D. (2006a). Energy Policy: Politics v Economics. Retrieved 18 June 2007, from www.dieterhelm.co.uk.

Herring, R. (1983): Managing International Risk, USA: Cambridge University Press

Hertog, Steffen. “Petromin: The Slow Death of Statist Oil Development in Saudi Arabia.” Business

History 50, no.5 (Autumn 2008).

History and Prospects.” Journal of World Energy Law and Business 1, no. 1.

HOFFMAN, Jerry, “Strategic Security for Oil fields: Countering Terrorism Risks in Unstable Regions,” 10 aprilie 2002, ArmorGroup North America, http://www.armorgroup.com.

Holmes, Frank (2011). “Oil’s Piracy Premium”, U.S. Global Investors, March 18, 2011. Available online at http://www.usfunds.com/investor-resources/frank-talk/?i=5260

Honoré, Anouk (2011) “Economic recession and natural gas demand in Europe: what happened in 2008-2010?”, NG 47, Oxford, The Oxford Institute for Energy Studies.

Hormuz”, International Security, Vol. 33, No. 1, Summer, pp. 82–117.

Horsnell, Paul. 2007. “The dynamics of oil price determination.” Oxford Energy Forum #71, noiembrie.

Hotelling H. 1931. “The economics of exhaustible resources” Journal of Political Economy 39: 137-

Howell, Llewellyn, “Defining and Operationalizing Political Risk” in Political Risk Assessment: Concept, Method, and Management, The PRS Group: 2001: 1-16.

http://jamestown.org/terrorism/news/uploads/tf_004_016.pdf

http://www.euronews.net/2009/08/07/russia-turkey-sign-south-stream-pipeline-deal/. Accesat la 9 decembrie 2010.

http://www.europeanenergyreview.eu/site/pagina.php?id=3096

http://www.google.ch/search?client=opera&rls=en&q=tanker+navigation+baltic+straits&sourceid=opera&ie=utf-8&oe=utf-8

http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail?id=94432%26lng=en

Hubner, Christian (2014). European Energy Supply Security in Light of the Ukraine Crisis. KAS Facts & Findings No. 151, iulie.

Huijer, Keisha (2005). “Trends in Oil Spills from Tanker Ships.” International Tanker Owners Pollution Federation (ITOPF), London, United Kingdom.

Hulbert, Matthew (2011) "A Strategic Slip from the IEA" European Energy Review, 30 June 2011. Available online at

Human Rights Watch (HRW), Criminal Politics: Violence, “Godfathers,” and Corruption in Nigeria (New York and Washington, D.C.: HRW, October

Human Rights Watch (HRW), Sudan, Oil, and Human Rights (New York and Washington, D.C.: HRW, 2003).

HUNTER, Tom, “Colombia’s Oil Wars,” Journal of Counterterrorism and Security International, Primavara 1998, 4–5.

Hürriyet Daily News (2012) South Stream not a rival to TANAP or Nabucco, energy minister says. Hürriyet Daily News, 7 decembrie 2012. http://www.hurriyetdailynews.com/south-stream-not-a-rival-to-tanap-or-nabucco-energy-minister-says.aspx?pageID=238&nid=36336

ianuarie 2008, disponibil online la http://www.eia.doe.gov/cabs/World_Oil_Transit_Chokepoints/

ianuarie.

Ibeanu, Obey și Robin Luckham. 2007. “Nigeria Political Violence, Governance, and Corporate

ICC International Maritime Bureau (2010), Piracy and Armed Robbery Against Ships: An Annual Report, 1 January – 31 December 2010.

IEA (2014). World Energy Investment Outlook. Paris.

in the gas transit to Europe.” Oxford Institute for Energy Studies, June.

index.html?siteSect=327200. Accesat la 12 noiembrie 2010.

Institute for 21st Century Energy, U.S. Chamber of Commerce (2010), Index of U.S. Energy Security Risk: Assessing America´s vulnerabilities in a global energy market.

Institute for Information Infrastructure Protection Research Report No. #2 noiembrie.

Institute Geopolitics of Gas Working Paper Series.

Interfax (2004), Turkmenistan may increase gas prices for Russia, Ukraine, Oil and Gas Report December 2-8, 2004.

Interfax (2005b), Duma proposes gas price change for neighbouring countries, Oil and Gas Report, 7 – 13 iulie 2005.

Interfax (2005c), Oil and Gas Report, 8-14 decembrie.

Interfax (2005d) Yushchenko says Gazprom taking “irresponsible approach”, Oil and Gas Report, 15-21 decembrie.

Interfax (2008), 20–26 noiembrie, 2008, p. 6 și 4-8 decembrie.

International Affairs.

International Crisis Group. 2006. “Fuelling the Niger Delta Crisis.” Africa Report no. 118 – 28 septembrie.

International Crisis Group. 2006. “The Swamps of Insurgency: Nigeria’s Delta Unrest.” Africa Report no.

International Crisis Group. 2007. “Nigeria: Ending Unrest in the Niger Delta.” Africa Report no. 135,

International Energy Agenc (2010) Medium-term oil & gas markets 2010. Paris.

International Energy Agency (2007). Oil Supply Security: Emergency Response of IEA Countries 2007.

International Energy Agency (2009) The Impact of the Financial and Economic Crisis on Global Energy Investment, Paris, 2009.

International Energy Agency (2010), World Energy Outlook 2010.

International Energy Agency (2010), World Energy Outlook 2010.

International Energy Agency (2011). Oil Market Report, OECD Stocks. 10 August 2011. Available online at http://omrpublic.iea.org/omrarchive/10aug11stk.pdf

International Energy Agency (2012) World Energy Outlook 2012. Paris: IEA.

International Energy Agency (IEA), World Energy Outlook 2007 (Paris: IEA, 2007)

International Energy Agency. 2008. “IEA Response System for Oil Supply Emergencies.” Decembrie.

International Energy Agency. 2010. “IEA Response System for Oil Supply Emergencies 2010.”

International Energy Agency. 2010. World energy outlook 2010. OECD, IEA: Paris

Iulie. Disponibil online la http://www.house.gov/jec/studies/2007/Straight%20of%20Hormuz%20Study.pdf

James Russell. London, New York: Routledge.

Johnson, Toni (2007) The Return of Resource Nationalism, The Council on Foreign Relations, 13 august.

Jones, Donald W., Paul N. Leiby și Inja K. Palik. 2004. “Oil Price Shocks and the Macroeconomy: What Has Been Learned Since 1996.”Energy Journal 25 (2): 1 – 32.

Jordan, D., J. D. Kiras, D. J. Lonsdale, I. Speller, C. Tuck, C.D. Walton. 2008. Understanding modern

Jordan, D., J. Kiras, D. Lonsdale, I. Speller, C. Tuck, și C.D. Walton, Understanding Modern Warfare (Cambridge University Press, 2008)

KALDOR, Mary, KARL, Terry Lynn, and SAID, Yahia, eds., Oil Wars (London: Pluto Press, 2007), 100–129.

KANTER, James, “Rise in World Oil Use and a Possible Shortage of Supplies Are Seen in Next 5 Years,” New York Times, July 10, 2007.

KARMON, Ely, “The Risk of Terrorism against Oil and Gas Pipelines in Central Asia,” 6 ianuarie 2002, http://212.150.54.123/articles/articledet.cfm?articleid=426.

Katz, M. 2007. Russia and Algeria: Partners or competitors? In Middle East Policy XIV, no. 4

Kavalov, B. (2009) Liquefied Natural Gas for Europe – Some Important Issues for Consideration. Commission: Joint Research Centre.

Keat, Preston, Motyl, Alexander, “State Stability and Political Risk in Emerging Markets”, in Sam Wilkin, ed., Country and Political Risk: 57-70.

Kecse, Zsuzsanna Réka (2010) The Role of Liquefied Natural Gas in Europe. International Relations Quarterly, 1(4).

Kellner, T. 2009. L’Occident de la Chine: Pékin et la nouvelle Asie Centrale (1991-2001). Paris :

Kennedy, C. (1988): Political Risk Management: A Portfolio Planning Model, Business Horizons, Vol. 31, p.26-33

Keong, T.H. (n.d.) Risk Analysis Methodologies. from http://home.pacific.net.sg/~thk/risk.html

Khadduri, Walid. 2004. “Iraq: Future of the Oil Industry.” în Regime Change in Iraq: the Transatlantic and

KHALAF, Roula, “Saudis Deploy Special Force to Protect Oil Facilities,” Financial Times, November 17–18, 2007, 6 .

Khan, Sarah Ahmad. 1994. Nigeria: the Political Economy of Oil. Oxford.

Kilian, Lutz. 2010. “Oil price volatility: Origins and effects.” WTO Staff Working Paper ERSD-2010-02:

KJOK, Ashild, LIA, Brynjar, “Terrorism and Oil: An Explosive Mixture. A Survey of Terrorist and Rebel Attacks on Petroleum Infrastructure 1968–1999,” Norwegian Defense Research Establishment, 2001.

KLARE, Michael T., Blood and Oil: The Dangers and Consequences of America’s Growing Dependence on Imported Petroleum (New York: Metropolitan Books, 2004).

KLARE, Michael, VOLMAN, Daniel, “The African ‘Oil Rush’ and U.S. National Security,” Third World Quarterly, 27, no. 4 (2006), 609–628

Kleber, Drexel (2009), "The US Department of Defense: Valuing Energy Security", IAGS Journal of Energy Security, June 2009.

Kobrin, S. (1982): Managing Political Risk Assessment, London: University of California Press.

KOKNAR, Ali, “Turkey and the Caucasus-Security and Military Challenges,” in Michael Radu, ed. Dangerous Neighborhood: Aspects of Turkey’s Foreign Relations, (New Brunswick, NJ: Transaction Books, 2002).

Konoplyanik A., Wälde T. 2006. “Energy Charter Treaty and its role in international energy.” Journal

Konoplyanik, A. 2005. “Russia-EU Summit: WTO, the Energy Charter Treaty and the issue of energy

Kovacevic, Aleksandar (2009) The Impact of the Russia-Ukraine Gas Crisis in South Eastern Europe, Oxford Institute for Energy Studies.

Kowalski, George, Vilogorac, Sead, “Energy Security Risks and Risk Mitigation: An Overview, Preventionweb Report, 2008, disponibil online la www.preventionweb.net/files/8066_Pagesfromannualreport2008.pdf

KOZLOW, Christopher, SULLIVAN, John, Jane’s Facility Security Handbook (Alexandria, VA: Jane’s Information Group, 2000), 33–34.

Kraenner-Mueller, Sascha, Energy Security, Muenchen: Verlag Antje Kunstmann GMBH, 2007.

Kunreuther, H. & Michel-Kerjan, E. (2004). Dealing with Extreme Events: New Challenges for Terrorism Risk Coverage in the U.S. Philadelphia, PA: Wharton School of the University of Pennsylvania; Center for Risk Management and Decision Processes.

KUPCHINSKY, Roman, “Are Oil Pipelines Sitting Ducks?” 6 februarie 2004, http://www.rferl.org/reports/corruptionwatch/2004/02/5-060204.asp.

L’Hartman.

Larsson, Robert (2007) Nord Stream, Sweden and Baltic Sea Security. Stockholm: Defence Research Agency.

LE BILLON, Philippe, “Drilling in Deep Water: Oil, Business, and War in Angola,”

Le Courrier International. 2009. “Le gazoduc South Stream devient prioritaire’’ 23.10.2009.

Leiby, Paul N., Donald W. Jones, T. Randall Curlee și Russell Lee. 1997. Oil Imports: An Assessment of Benefits and Costs. Lucrare elaborată pentru Departamentul Energiei din SUA. Disponibilă online la: http://pzli.ed.ornl.gov/ORNL6851.pdf

Lewiner, C. (2010) “The Financial Crisis and its Impact on European Energy Security of Supply”, ParisTech Review, Paris, The Paris Institute of Technology.

Liukkonen, Seppo. “Technical Requirements for Year-round Baltic Sea Tanker Traffic.” Disponibil online la

Lochner, Stefan și Dieckhoner, Caroline (2012) Civil Unrest in North Africa – Risks for Natural Gas Supply? Energy Policy, iunie 2012, pp 167 – 175.

long-term gas contracts.” Oxford Institute for Energy Studies, aprilie

Lowe, Christian și Zhdannikov, Dimitri (2009) ‘Russia–Ukraine deal on gas for Europe in doubt’, Reuters, 11 ianuarie.

Ltd.

Luciani, G. (2004), ''Security of Supply for Natural Gas Markets: What is it and what is it not?'', INDES Working Paper No. 2, CEPS, Bruxelles, Marzo 2004. 

Luciani, G. (2011) Armed Conflicts and Security of Oil and Gas Supplies CEPS Working Documents

Luciani, Giacomo (2010) "Geopolitical Threats to Oil and the Functioning of the International Oil Market", Center for European Policy Studies, CEPS Policy Brief No. 221, November 2010.

Luciani, Giacomo (2011b) "The Functioning of the International Oil Markets and its Security Implications", Center for European Policy Studies, CEPS Working Document No. 351, May 2011.

Luciani, Giacomo (2011c) "Armed Conflicts and Security of Oil and Gas Supplies" Center for European Policy Studies, CEPS Working Document No. 352, June 2011.

Luciani, Giacomo (2011d) "Restrictions of Passage, Accidents and Oil Transportation Norms: Impact on supply security" Center for European Policy Studies, CEPS Working Document No. 354, June 2011.

Luciani, Giacomo, (2011a) "Global oil supplies: The impact of resource nationalism and political instability." Center for European Policy Studies, CEPS Working Document No. 350, May 2011.

Luciani, Giacomo. manuscris. “From price taker to price maker? Saudi Arabia and the world oil

Luciani, Giacomo. manuscris. “Price and revenue volatility: What policy options and role for the

Luft, G. (2013) The United States' Energy Transition: Implications for the MENA Region.

Luft, Gal, Korin, Anne, Energy Security Challenges for the 21st Century – A reference handbook, Santa Barbara: Greenwood Publishing Group, 2009.

Lynch, Michael. 2002. “The New Energy Crisis: Separating Threats from Hysteria.” Energy Policy 30 (I): 1-2.

Mabro, Robert. 2005. “The international oil price regime: Origins, rationale and assessment. “ JEL XI, 1

Maher, Shiraz (2013) The Arab Spring and its Impact on Supply and Production in Global Markets. European Centre for Energy and Resource Security, Strategy Paper no. 4.

Maher, Shiraz (2013b) The Jihadist Eruption in Africa,’ Wall Street Journal, 18 ianuarie.

MAHTANI, Dino, “Nigeria Shifts to China Arms,” Financial Times, February 28, 2006.

Marcel, Valerie. 2006. Oil Titans. Brookings Institution Press.

market.” Rahmania Occasional Paper.

Markets Series.” Diverse articole. Disponibile online la http://www.bakerinstitute.org/programs/energyforum/publications/policyreports.html Accesate la 9 februarie 2010.

Martin, W., R. Imai and H. Steeg (1996) Maintaining Energy Security in a Global Context. New York: Trilateral Commission.

Martin, W., R. Imai, and H. Steeg. 1996. Maintaining Energy Security in a Global Context. New York: Trilateral Commission.

Maull, Hans, și Otto Pick. 1989. The Gulf War: Regional and International Dimensions. London: Pinter.

McPherson, Hugo, Wood, Duncan W., Robinson, Derek M., eds., (2004) Emerging Threats to Energy Security and Stability, Proceedings of the NATO Advanced Research Workshop on Emerging Threats to Energy Security and Stability, 23-25 January 2004.

McPherson, Hugo, Wood, Duncan W., Robinson, Derek M., eds., Emerging Threats to Energy Security and Stability, Proceedings of the NATO Advanced Research Workshop on Emerging Threats to Energy Security and Stability, 23-25 January 2004.

Medénergie vol. 30 (septembrie).

MEES 52, no. 33 17 august 2009.

MEES 52, no. 34, 24 august 2009.

MEES 52, no. 42, 19 octombrie 2009.

MEES 52, no. 45, November 9, 2009.

Michael Hogan, J. R., Frederick Weston, Edith Bayer (2014) Market Mechanisms for Resource Adequacy and System Security: Framing the Isssues. Reports and Analyses

Middleton, Roger. 2008. “Piracy in Somalia.” Chatham House Briefing Paper, octombrie.

MILLER, Aaron Dean, Search for Security (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1980), 128–131.

Miller, R & Lessard, D (2001): Understanding and Managing Risk in Large Engineering Projects, International Journal of Project Management, Vol. 19, p.437-443

Ministerul petrolului, Kuwait: http://www.moo.gov.kw/Default.aspx?pageId=198

Mitchell, John & Al., The New Economy of Oil: Impacts on Business, Geopolitics and Society, The Royal Institute of International Affairs, London, 2001.

Mitchell, John, Peter Beck, și Michael Grubb. 1996. “The New Geopolitics of Energy.” Royal Institute of

model, the demand–supply framework and informal approaches.” OIES WPM, 32. March. http://www. oxfordenergy.org/pdfs/WPM32.pdf

Molano, Walter, “Approaches to Political Risk Analysis”, in Political Risk Assessment: 17-35.

Mommer, Bernard. 2001. “Fiscal Regimes and Oil Revenues in the UK, Alaska and Venezuela.” OIES, iunie.

Mommer, Bernard. 2002. “Sovereignty and Oil.” Oxford Energy Forum #50, august.

Monaghan, Andrew, 2005. Russian Oil and EU Energy Security. Swindon: Conflict Studies Research Centre, 05(65).

Moran, Daniel și James A Russell. 2009. “Introduction: The Militarization of Energy Security.” în Energy

Morris, Daniel. Manuscris. “The European Union’s African Oil Supplies: Secure?” Raport de cercetare pentru proiectul SECURE.

MOUAWAD, Jad, “Growing Unrest Posing a Threat to Nigerian Oil,” New York Times, April 21, 2007.

MURAINA, Funso, “MEND Chief Charged with Treason,” This Day (Lagos), March 6, 2008, allafrica.com.

MURRAY, Senan, “Tackling Nigeria’s Violent Oil Swamps,” BBC News, May 30, 2007, news.bbc.co.uk.

MURRAY, Senan, “The Shadowy Militants in Nigeria’s Delta,” BBC News, May 10, 2007, http://www.news.bbc.co.uk

Naftogaz (2008) ‘Ukraina ne rasschitalas’ v polnom ob”eme za postavki gaz v sentiabre’, comunicat de presă, 2 decembrie.

National Petroleum Council (NPC), Facing the Hard Truths About Energy, draft report (Washington. D.C.: NPC, July 18, 2007), 26.

Noel, P. (2008) "Challenging the Myths of Energy Security", Financial Times, 10 January.

Noël, Pierre (2011) "Energy Security in a Changing World: With special reference to European gas". Presentation at Bergen Energi: Energy Conference 2011, Bergen, 18 May 2011.

Nord Stream AG, http://www.nord-stream.com/en/

Nordhaus, William (2009). "The Economics of an Integrated Oil Market", Keynote Address to International Energy Workshop, Venice, Italy, June 17-29, 2009.

O’Loughlin, John, Frank Witmer, Thomas Dickinson, Nancy Thorwardson, Edward Holland. 2007.

Observatoire Méditerranéen de l’Energie. “Natural gas supply, reserves, production, transportation

of Energy and Natural Resource Law 24, no. 4.

OIES WPM 38, January. http://www.oxfordenergy.org/pdfs/WPM38.pdf

Oil Flowing?” în Energy Security and Global Politics: The Militarization of Resource Management, eds.

OKRUHLIK, Gwenn, “Networks of Dissent: Islamism and Reform in Saudi Arabia,” Current History ( January 2002): 22–25.

ONAH, George, ONOYUME, Jimitota, “Nigeria: 16 Killed in P-Harcourt,” Vanguard Lagos, January 1, 2008.

One Earth Future (2010). The Economic Cost of Maritime Piracy, One Earth Future Working Paper, December 2010.

ONISHI, Norimitsu, FRENCH, Howard W., “Japan’s Rivalry with China is Stirring a Crowded Sea,” New York Times, September 11, 2005.

OPEC. 1987. Annual Statistical Bulletin.

OPEC. 2008. Annual Statistical Bulletin.

OSW (2010). The Druzhba pipeline is losing significance in oil supply to Czech Republic. Disponibil online: http://www.osw.waw.pl/en/publikacje/analyses/2010-09-01/druzhba-pipeline-losing-significance-oil-supply-to-czech-republic

Oxford Institute of Energy Studies NG 35.

Pahud de Mortanges, C., and Allers, V., (1996), “Political Risk Assessment; Theory and the Experience of Dutch Firms,” International Business Review, Volume 5, Number 3.

Paper, aprilie.

Parliament and of the Council concerning measures to safeguard security of gas supply and

Parra, Francisco. 2009. Oil Politics: A Modern History of Petroleum. London, New York: I.B. Tauris & Co.

Parvizi-Amineh, Mehdi (2003), Globalisation, Geopolitics, and Energy Security in Eurasia and the Caspian Region, Clingendael International Energy Programme, The Hague.

Paszyc, Ewa (2010) “Nord and South Stream won’t save Gazprom”, OSW Commentary, issue 35, Warsaw, Centre for Eastern Studies.

PENHAUL, Karl, “Along the Pipeline: Tracking Colombia’s Revolt,” Boston Globe,21 aprilie, 2002, 12.

Persian Gulf, disponibil online la http://www.rice.edu/energy publications/docs/TrendsinMiddleEast_

PETERSEN, Alexandros, “BTC security questions persist,” July 11, 2006, http://www.eurasianet.org.

Petts, J. (1998) Risk management and communication: decision-making and risk. Safety, Reliability and Risk Management, An Integrated Approach (2nd Edition). 

PFC, site internet, http://www.pfcenergy.com/default.aspx

Philipp M. Richter, F. H. (2014) All Quiet on the Eastern Front? Disruption Scenarios of Russian Natural Gas Supply to Europe. Discussion Papers

Pifer, S. 2009.” Ukraine’s geopolitical choice”. Eurasian Geography and Economics 50, no. 4:

Pirani S., J. Stern, K. Yafimava. 2009. “The Russo-Ukrainian gas dispute of January 2009: a

Pirani, Simon, Stern, Jonathan, Yafimava, Katja (2009) The Russo-Ukrainian gas dispute of January 2009: a comprehensive assessment. Oxford Institute for Energy Studies, februarie 2009.

Platts (2013). Global Energy Outlook 2014. Insight, Platts McGraw Hill Financial.

Poland.” The Baker Institute Geopolitics of Natural Gas Studies Working Paper 26 (mai).

POLGREEN, Lydia, “Blood Flows With Oil in Poor Nigerian Villages,” New York Times, January 1, 2006

Pop, Valentina (2011). "Russia frets over EU plans to link up Caspian gas fields". EU Observer.

Porter, Geoff (2013) The New Resource Regionalism in North Africa and the Sahara, Sciences Po, iulie.

POWELL, Anita, “9 Freed After Ethiopian Oil Attack,” Associated Press, April 29, 2007.

Președinția Ucrainei (2009) ‘Viktor Iushchenko: Ukraina ispol’zuet dlia svoikh potrebitelei iskliuchitel’no gaz sobstvennoi dobychi’, 6 ianuarie.

Presse Universitaire de France.

Program on Energy and Sustainable Development Working Paper 8.

projects/kovykta/ accesat la 17 decembrie 2010.

proposals.” Prezentare la Conferinta OIES cu tema “Oil Price Volatility: Causes and Mitigation

Protasov, P. 2009. “Long-term modeling of resilience and flexibility of European Gas Transportation

QUSTI, Raid, “Special Units to Protect Oil,” Arab News, July 2, 2007.

RABIU, Ruby, “China Donates $3m Military Equipment to Nigeria,” Daily Trust (Abuja), October 20, 2005, www.dailytrust.com/archives.

Raftery, J. (1994): Risk Analysis in Project Management, London: Chapman & Hall

Raftery, J. (1994): Risk Analysis in Project Management, London:Chapman & Hall

Rahim, Saad. “Regional Issues and Strategic Responses: The Gulf States.” În Energy Security and

Ratner, Michael et al (2013) Europe’s Energy Security: Options and Challenges to Natural Gas Supply Diversification. Washington DC: Congressional Research Service.

REEVES, Eric, Prepared Statement, in U.S.-China Economic and Security Review Commission (USCC), China’s Role in the World: Is China a Responsible Stakeholder? Hearing, 109th Cong., 2nd Sess., August 3, 2006, www.uscc.gov.

Regional Dimensions eds. C. Hanelt, G. Luciani and Neugart. EUI și Bertelsmann Stiftung.

repealing Directive 2004/67/EC.

Responsibility in a Petro-state.” în Oil Wars, eds. Mary Kaldor, Terry Karl, Yahia Said. MacMillan.

Reuters (2012) “Egypt sees revenue in Suez Canal corridor project,” Reuters, 10 octombrie.

Reuters (2012) Europe’s LNG supplies to drop 70pct by 2014 – Barclays. Reuters, 9 august 2012. http://in.reuters.com/article/2012/08/09/energy-lng-idINL6E8J9CA820120809

Rezumat OIES. 2009. Conferinta cu tema “Oil Price Volatility: Causes and Mitigation Strategies.” Oxford

RIA Novosti (2007) "Russia says pipelines across Caspian Sea floor unacceptable". RIA Novosti. 25 ianuarie.

Riley, Alan (2012) Commission v. Gazprom: The antitrust clash of the decade? CEPS, Policy Brief, 285 (31 October 2012).

RINGGOLD, Timothy D., “It’s On the Pipeline,” Homeland Security Insider, septembrie 2006.

RIZVI, Muddassir, “Attacks Bode Ill for Mega-pipelines,” Inter Press Service, January 25, 2003.

ROBBINS, James S., “No Blood for Oil,” National Review, 12 iulie 2005, http://www.nationalreview.com/robbins/robbins200507120857.asp.

ROSS, Michael, “The Natural Resource Curse: How Wealth Can Make You Poor,” in Ian Bannon and Paul Collier, eds., Natural Resources

Royal Dutch Shell, site oficial: www.shell.com

Ruggie, John Gerard. 1982. "International Regimes, Transactions, and Change: Embedded Liberalism in the Postwar Economic Order." International Organization 36(2)

Sarewitz, D., Pielke, R. & Keykhah, M. (2003). Vulnerability and Risk: Some Thoughts from a Political and Policy Perspective. Risk Analysis, Vol. 23, No. 4 (2003). McLean, VA: Society for Risk Analysis

Saudi Aramco, site oficial: www.saudiaramco.com

SCHWARTZ, Spencer, “Nigeria’s Strife Forces Shell to Cut Outlay,” Wall Street Journal, June 15, 2007.

Sea region regarding the planned gas pipeline from Russia to Germany.” Fridtjof Nansen Institute.

Secure Project (2010), Policy Recommendations.

SECURE Project (2010), Policy Recommendations.

Security and Global Politics: The Militarization of Resource Management, eds. Daniel Moran și

Security Policies for the Gulf of Guinea. New York: Lexington Books.

Shapiro, A. (1992): Multinational Financial Management, Massachusetts: Prentice Hall

Shell, site oficial. 2010. “Gazprom, Shell, Mitsui, Mitsubishi Sign Sakhalin II Protocol.” http://www.

shell.com/home/content/media/news_and_library/press_releases/2006/sakhalin_protocol_

Shrivastava, P. (1995) “Ecocentric Management for a Risk Society” The Academy of Management Review, Vol. 20, No. 1 (January 1995), pp.118-137. 

Sigonney, Pierre (2010), Energy Price Volatility, Amsterdam, November 19 2010.

Simon, J.D. (1982) Political Risk Assessment: Past Trends and Future Prospects. The Columbia Journal of World Business. Fall 1982. pp. 62-71.

Simonoff, J.S., C.E. Restrepo și R. Zimmermann. 2005. “Trends for Oil and Gas Terrorist Attacks.”

SINAI, Joshua, “The Terrorist Threats to the Gas and Oil Sectors,” Journal of Counterterrorism and Homeland Security International, 10, no. 4.

SMITH, Craig S., “Qaeda-Linked Group Claims Algerian Attack,” New York Times, December 13, 2006.

Smith, Keith (2008) Russia and European Energy Security: Divide and Dominate. Washington: Centre for Strategic & International Studies (October 2008).

Smith, Kevin C. (2010), “Lack of Transparency in Russian Energy Trade” Center for Strategic and International Studies, July 2010.

Socor, Vladimir (2006). "Azerbaijan Spearheading Initiative on Trans-Caspian Gas Pipeline". Eurasia Daily Monitor (The Jamestown Foundation).

SOLOMON, John, “Expansion of Yemen’s Refi ning Capacity Raises Terrorism Concerns,”May 29, 2007.

Spencer, C. 2009. North Africa: The hidden risk to regional stability. The Chatham House Briefing

Stansfield, G. 2007 . “Accepting realities in Iraq.” The Chatham House, Middle East Programme

state.” Global Governance.

Statement of James Schlesinger before the Committee on Foreign Relations, U.S. Senate, November 16, 2005, http://www.planetforlife.com/oilcrisis/oilschlesinger.html.

Statement of Representative Ed Royce, Chairman, Subcommittee on International Terrorism and Nonproliferation, “Terrorist Threats to Energy Security,” July 27, 2005.

Stelter, Jan și Nishida, Yuichiro (2013) Focus on Energy Security: Costs, Benefits and Financing of Holding Emergency Stocks. International Energy Agency Insights Series.

Stern, J. 2007. “Is there a rationale for the continuing link to oil product prices in Continental European

Stern, J. 2009.” Future gas production in Russia: is the concern about lack of investment justified?”

Stern, Jonathan (2006). The Russian-Ukrainian Gas Crisis of January 2006. Oxford Institute for Energy Studies.

Stevens, Paul. 2008. “Resource Nationalism and the Role of National Oil Companies in the Middle East:

Strategies,” 9 octombrie.

SUMER, Huseyin, “ BTC boruhattina hirsizlar dadandi (Thieves Target the BTC Pipeline),” Zaman, November 29, 2007.

SUMER, Huseyin, BAYSAL, Ercan, “ Baku-Ceyhan boruhatti helikopterle korunacak (Baku- Ceyhan Pipeline to Be Protected with Helicopters),” Zaman, March 27, 2007.

SWARTZ, Spencer, “Global Oil Firms Confront Fresh Obstacles in Africa,” 13 iulie 2007, http://online.wsj.com/article/SB118426417104364902.html?mod=googlenews_wsj.

System: Integrated factors.” ENERDAY proceedings, 3 aprilie, Dresda.

TADESSE, Tsegaye, “Ethiopia Rebels Say Killed 43 Soldiers in 2 Weeks,” Reuters Africa, February 27, 2008, africa.reuters.com

Talmadge, Caitlin (2008), “Closing Time: Assessing the Iranian Threat to the Strait of

Talmadge, Caitlin. 2008 “Closing Time: Assessing the Iranian Threat to the Strait of Hormuz.” International Security 33, no. 1 (vara 2008): 82–117.

Taylor, C., Krings, A. & Alves-Foss, J. (2002) Risk Analysis and Probabilistic Survivability Assessment (RAPSA): An assessment approach for power substation hardening. Proceedings of the first workshop on Scientific Aspects of Cyber Terrorism, Washington D.C., November 2002 

Tekin, A., P. Williams. 2009. “Europe’s external energy policy and Turkey’s accession process.”

The Baker Institute. 2007.” The Changing Role of National Oil Companies in International Energy

The Economist (2004) “Shipping in South-East Asia: Going for the Jugular” Jun 10th 2004, available online at http://www.economist.com/node/2752802?story_id=2752802

the EU: An assessment. COM 2009 (363).

The Petroleum Economist. 2007. Security trends in high-risk countries: Nigeria. Londra, septembrie.

The Uppsala Conflict Data Program, http://www.pcr.uu.se/research/UCDP/index.htm

Thunell, L (1977): Political Risk in International Business, New York: Praeger Publishers

Toje, Asle (ed.), “A Secure Strategy for Europe”, Oxford Journal on Good Governance/Special Issue, 1(1), 2004. 

Transit” International Energy Law and Taxation Review 2: 30-35.

U.S. Department of Defense, Energy Information Administration (DoE/EIA), “Nigeria,” Country Analysis Brief, April 2007, www.eia.doe.gov.

U.S. Department of State (DoS), Congressional Budget Justification, Fiscal Year 2006 (Washington. D.C.: DoS, 2005), 191–198, 287–289, 443, 587–590.

Ukiwo, Ukoha. “From ‘Pirates’ to ‘Militants’: A Historical Perspective on Anti-state and Anti-oil

Ukrainefacts (2009a) ‘Gazprom reduces the volume of gas supply to the Ukrainian gas transportation system’, 5 ianuarie.

Ukrainefacts (2009b) ‘Innovative solution to allow gas transit to resume’, 15 ianuarie.

Urs, Gerber. 2004. “Wither South Caucasus: to prosperity or to conflict,” în The Caspian: politics,

US Congress, Joint Economic Committee (2007), The Strait of Hormuz and the Threat of an Oil Shock, Washington, D.C., July (http://www.house.gov/jec/studies/2007/Straight%20of%20Hormuz%20Study.pdf).

US Congress, Joint Economic Committee. 2007. “The Strait of Hormuz and the Threat of an Oil Shock.”

US Interagency Task Force on Commodity Markets. Raport intermediary asupra titeiului. Disponibil online la http://www.cftc.gov/stellent/groups/public/@newsroom/documents/file/itfinterimreportoncrudeoil0708.pdf

Vaughan, E. J. (1997) Risk Management Decisions. Risk Management.

Vegliad, ‘Predstavitel’ Iushchenko: Naftogaz nichego ne dolzhen Rossii za gaz’, 19 decembrie.

VEMPRALA, Saket, AL AHMED, Ali, The Security of the Saudi Energy Infrastructure, Institute for Gulf Affairs, August 2008.

Vernon, R. 1971. Sovereignty at bay: The multinational spread of US enterprises. New York: Basic

Victor D., A. Jaffe, M. Hayes. 2006. Natural gas and geopolitics: from 1970 to 2040, eds. David G. Victor. Cambridge: Cambridge University Press.

Victor D., M. Hayes. 2003. “Natural gas and geopolitics: From 1970 to 2040.” Stanford University

Victor D., N. Makarova. 2004. “The Belarus connection: Exporting Russian gas to Germany and

Vogel, Toby (2011). "Politics dog EU's quest for gas". European Voice.

Waddams, Frank C. 1980. The Libyan Oil Industry. Johns Hopkins, 251-53.

warfare. Cambridge University Press.

WATKINS, Eric, “China Calls for Oil Worker Safety in Sudan, Ethiopia,” Oil & Gas Journal Online, December 13, 2007, www.ogjonline.com

WATKINS, Eric, “Darfur Rebels Halt 50,000 b/d Defra Oil Production,” Oil & Gas Journal Online, December 18, 2007, www.ogjonline.com.

Wennman, Achim. 2010. “Breaking the ‘Conflict Trap’? Addressing the Resource Curse in Peace Processes.” Global Governance.

Whist, S. 2008. “Nord Stream: Not just a pipeline: An analysis of the political debates in the Baltic

White, Aoife și Shiryaevskaya, Anna (2011). Gazprom Long-term Gas Contracts Are Focus of Antitrust Investigation by EU. Bloomberg

White, Matthew. Historical Atlas of the Twenty First Century. http://users.erols.com/mwhite28/20centry.htm . Accesat la 02 decembrie 2010.

WHITLOCK, Craig, “Algiers Attacks Show Maturing of Al-Qaeda Unit,” Washington Post, December 13, 2007, A25.

Wilkin, Sam, “Four Experts Discuss the Science and Art of Country Analysis” in Sam Wilkin, Sam, ed., Country and Political Risk: Practical Insights for Global Finance, London: RiskBooks, 2004 : 127-145.

Williams, James, and A F Alhajji “Parallels with earlier energy crises underscore US vulnerability to oil supply shocks today?” Oil and Gas Journal, Vol 101, No 5, February 2003

Wilson, R. & Shlyakhter, A. (1997) Uncertainty and Variability in Risk Analysis. Fundamentals of Risk Analysis and Risk Management. Boca Raton, FL: CRC Press. 

Winrow, M. 2009. “Problems and prospects for the fourth corridor: The positions and role of Turkey

www.encharter.org/index.php?id=21&id_article=165&L=0

www.oxfordenergy.org/pdfs/WPM36.pdf

www.vz.ru/news/2008/12/19/240483.html

Yazar, Z. (2002). A qualitative risk analysis and management tool: CRAMM. http://www.sans.org/reading_room/whitepapers/auditing/83.php?portal=daab9ac611ee1e3f2d0079f2e1d7bcff. Bethesda: SANS Institute. 

Yergin, Daniel, “Ensuring Energy Security”, Foreign Affairs, New York: Mar/Apr 2006.Vol. 85, Iss. 2; pg. 69

Yergin, Daniel, The prize. The epic quest for oil, money, and power New York, Free Press, 1991.

Yergin, Daniel. 1991. The Prize. Simon and Schuster.

Youngs, Richard (2011) Energy Security: Europe’s New Foreign Policy Challenge. London; New York: Routledge.

Zgajewski, T. (2014) Energy Efficiency: The Ever Neglected Priority of the European Energy Strategy. Egmont Paper

ZHUKOV, Yuri M., “Addressing Pipeline Security Challenges in Russia,” December 7, 2006, http://www.eurasianet.org/departments/insight/articles/eav120706a.shtml.

Anexa 1: Analiza SWOT a securității energetice europene

Anexa 2: Situația proiectelor de infrastructură esențiale pentru securitatea aprovizionării UE

Proiecte în domeniul gazelor naturale

Proiecte în domeniul energiei electrice