Riscuri Demografice din Zona Metropolitana Dunarea de Jos

CUPRINS

CUPRINS

INTRODUCERE

ELEMENTE TEORETICE

Zona metropolitană

Definiții

Cadrul legislativ

Zonele metropolitane din România

Riscurile demografice

ANALIZA DIAGNOSTIC A ZONEI METROPOLITANE DUNĂREA DE JOS

Așezarea geografică și delimitarea zonei metropolitane

Caracteristici fizico-geografice

Relieful

Caracteristici climatice

Hidrografia și resursele de apă

Resursele de sol

Vegetația și fauna

Arii naturale protejate

Unitățile administrativ-teritoriale

Evoluția în timp și spațiu a așezărilor

Așezările urbane

Unitățile administrativ-teritoriale rurale

Potențialul demografic

Evoluția numerică a populației

Densitatea populației

Mișcarea naturală a populației

Mobilitatea teritorială a populației

Structurile populației

Dotările edilitare și gospodărirea comunală

Structuri socio-economice

Utilizarea terenurilor

Activități agricole

Activități zootehnice

Activități industriale

Infrastructura căilor de comunicație

Activități social-culturale

ANALIZA RISCURILOR DEMOGRAFICE ÎN ZONA METROPOLITANĂ DUNĂREA DE JOS

Riscurile demografice și cauzele ce duc la apariția acestora

Riscul feminizării populației

Riscul îmbătrânirii populației

Riscul subfertilității

Riscul depopulării

Riscul suprapopulării

Analiza indicatorilor demografici

Structura populației pe sexe

Structura populației pe grupe de vârstă

Mișcarea naturală a populației

Mișcarea migratorie a populației

Rata de creștere a populației

Clasificarea unităților administrativ-teritoriale în funcție de gradul de risc demografic

Consecințele și prevenirea apariției riscurilor demografice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Formarea zonelor metropolitane vine în întâmpinarea unei oportunități și a unei necesități determinate de evoluția și dezvoltarea orașelor. Acestea, alături de localitățile din spațiul adiacent, aflate în aria lor de influență, funcționează ca arii unitare, relativ independente. Astfel, rezultatul procesului de dezvoltare și extindere urbană se poate materializa prin apariția ariilor metropolitane.

În sens larg, zonele metropolitane reprezintă structuri teritoriale ce cuprind mai multe așezări omenești, structuri teritoriale cu un număr mare de locuitori care trăiesc în și în jurul unui centru urban.

Amenajarea teritoriului la nivel regional prin formarea ariilor metropolitane poate duce la diminuarea diferențelor dintre centrul urban și aria adiacentă, diferențe cauzate de gradul de dezvoltare economică, de dispersia sau marginalizarea generată de izolarea unor așezări lipsite de alte oportunități de dezvoltare. Reducerea sau chiar eliminarea acestor diferențe ar conduce, desigur, la îmbunătățirea considerabilă a calității vieții populației, în special a celor ce trăiesc în așezări mai puțin dezvoltate.

La nivel mondial, conceptul de „arie metropolitană” a fost implementat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, în anii ’50, fiind preluat ulterior și de alte țări.

În România, primele încercări de a defini acest concept au apărut în literatura geografică de specialitate în perioada anilor ’70 – ’80, relativ devreme comparativ cu apariția primului cadru legislativ pentru crearea acestor arii, cadru apărut abia în anul 2001.

Încă mai există o oarecare instabilitate în ceea ce privește asocierile unităților administrative pentru a forma arii metropolitane, atât din punct de vedere legislativ, dar și din motive politice, de exemplu în cazul așezărilor rurale unde apare teama de a pierde un anumit grad de putere și de a deveni subordonat. Totuși, înființarea de zone metropolitane pe teritoriul țării noastre este un proces aflat în plină desfășurare, care a luat amploare în ultimii 10 ani, în special, în urma includerii României în cadrul Uniunii Europene, fiind astfel facilitată accesarea Fondurilor Structurale Europene pentru dezvoltare și pentru derularea unor proiecte benefice pentru majoritatea membrilor acestora. Deși zonele metropolitane existente nu au oferit rezultate spectaculoase până în prezent, timpul scurs de la fondarea acestora este prea scurt pentru a putea aprecia utilitatea și însemnătatea teritorială a acestora.

Populația este una dintre cele mai importante componente ale zonelor metropolitane, fiind cea care ar trebui să beneficieze de măsurile și deciziile adoptate la nivelul acestora, menite să îmbunătățească nivelul de trai al locuitorilor.

În contextul perioadei de tranziție în care se află România în momentul de față, în urma căreia se confruntă cu un regres al economiei, în special în sectorul primar și secundar, dar și cu o scădere substanțială a numărului de locuitori, apariția zonelor metropolitane poate constitui o modalitate de redresare a acestei situații, atât la nivel regional, cât și la nivel național.

În ceea ce privește populația, un studiu al evoluției din ultimele decenii a principalilor indicatori demografici din cadrul așezărilor ce formează zonele metropolitane este benefic și necesar, deoarece astfel se pot identifica riscurile demografice existente sau potențiale cu care se confruntă sau s-ar putea confrunta respectiva zonă. Identificând riscurile demografice dintr-un anumit areal, în cazul de față, dintr-o arie metropolitană, se poate trece apoi la adoptarea unor măsuri menite să amelioreze situația și să prevină reapariția acesteia.

În vederea întocmirii unui astfel de studiu al riscurilor demografice s-a optat pentru Zona Metropolitană Dunărea de Jos deoarece, în momentul de început al cercetării, aceasta era nou înființată, fiind cea mai „tânără” zonă metropolitană din România. O particularitate care a dus la alegerea acestei zone pentru studiu este dată de caracterul policentric al acesteia, fiind singura de acest tip din țară. Pe lângă cele două mari centre urbane de pe malul Dunării, Galați și Brăila, care au reprezentat polii de creștere și dezvoltare, Zona Metropolitană Dunărea de Jos reunește alte 48 de unități administrative de pe teritoriul a trei județe – Brăila, Galați și Tulcea – fiind singura de acest fel și, totodată, zona cu cele mai multe localități componente din România, cel puțin deocamdată, până la înființarea oficială a Zonei Metropolitane București. O notă de unicitate, care nu va fi egalată în viitorul apropiat, este dată de faptul că Zona Metropolitană Dunărea de Jos unește în componența ei așezări din cadrul a trei provincii istorice, și anume Muntenia, Moldova și Dobrogea.

Pentru elaborarea studiului riscurilor demografice și calcularea indicatorilor demografici la nivelul zonei metropolitane, s-au extras din baza de date statistice a Institutului Național de Statistică, „TEMPO-Online” datele aferente unităților administrativ-teritoriale componente, pentru perioada 1990-2012. Pe lângă acestea, s-a apelat și la rezultatele Recensământului Populației din anul 2002 și la rezultatele preliminare și finale ale celui din anul 2011.

2. ELEMENTE TEORETICE

Înainte de a trece la analiza diagnostic privind așezarea, delimitarea, descrierea cadrului natural și antropic și a potențialului demografic a Zonei Metropolitane Dunărea de Jos este necesară o prezentare a elementelor teoretice și a noțiunilor ce vor fi analizate în cadrul acestui studiu. Așadar, conceptele cheie ce stau la baza acestei lucrări sunt „zonă metropolitană” și „riscuri demografice”.

Zona metropolitană

Definiții

Termenul de „zonă” sau „arie metropolitană” are o paletă vastă de înțelesuri, atât în lume, cât și printre specialiștii în domeniul demografiei și al amenajării teritoriale din România, care au încercat să îl definească. Delimitarea sensului acestei noțiuni variază de la autor la autor, diferențele de înteles fiind, uneori, chiar însemnate.

Vasile Cucu definește zona metropolitană drept „o arie care cuprinde nu mai puțin de 100 000 locuitori și care are în interiorul ei un oraș (sau o aglomerație urbană) de 50 000 locuitori sau mai mult și suburbii cu caracteristici proprii centrelor metropolitane.” Conform acestei definiții, în România, pot forma zone metropolitane toate orașele care au un număr de cel puțin 50 000 de locuitori.

Pe de altă parte, o definiție asemănătoare este dată de Nicolae Ilinca pentru aglomerația urbană, care reprezintă „o arie urbanizată, constituită dintr-un oraș cu peste 50 000 de locuitori și o zonă suburbană, cu o rază de până la 50-60km față de centrul principal”, pe când zona metropolitană, conform aceluiași autor, reprezintă tot o arie cu cel puțin 100 000 de locuitori și suburbii extinse pe suprafețe care pot varia, de această dată aceste suburbii fiind în jurul unei „metropole”, adică un oraș „cu o populație cu peste 1 milion de locuitori”, ce poate fi o capitală regională sau națională.

Tot în literatura geografică de specialitate apare ideea că zonele metropolitane sunt „spații aflate sub influența unor centre urbane cu funcții macroregionale a căror populație depășește 1 milion locuitori, plafonul demografic al zonelor metropolitane fiind cuprins între 5 și 30 milioane locuitori.” Conform acestei idei și a celei prezentate anterior, pe teritoriul României, singurul care ar putea forma o zonă metropolitană este municipiul București, deoarece restul de orașe mari, reședințele de județ, rareori depășesc 400000 de locuitori și, de obicei, polarizează spații cu mai puțin de 1 milion de locuitori, acestea având caracteristici mai apropiate zonelor periurbane.

Toate explicațiile analizate se referă la conturarea acestor zone în funcție de numărul de locuitori ai zonei și ai centrului urban sau de distanța până la care se resimte influența acestuia. Ion Iordan, în definiția sa, renunță la aceste numere, caracterizând zona metropolitană ca fiind „teritoriul și localitățile situate în jurul marilor orașe, care au legături cu orașul respectiv într-unul sau în mai multe domenii de activitate, permanente sau temporare, constituind o arie relativ largă de influență a orașului.”

Așadar, în contexte diferite, o arie metropolitană poate fi confundată cu ușurință sau poate coincide cu o aglomerare urbană, o arie urbanizată, o zonă periurbană sau chiar și cu o conurbație. Pentru unii autori, cum ar fi „Beaujeu-Garnier și Chabot (1971, p. 252), aglomerațiile urbane reprezintă același lucru ca și ariile metropolitane.”

Este necesar să definim și termenul de „grupare urbană” deoarece apariția Zonei Metropolitane Dunărea de Jos se bazează pe dezvoltarea unei astfel de forme teritoriale urbane, gruparea de orașe reședință de județ Galați-Brăila, de unde rezultă și caracterul policentric al zonei. Gruparea ubană reprezintă „o formă teritorială constituită din orașe apărute independent, la distanțe mici unul de altul și cu relații intense între ele.”

Cadrul legislativ

După ce am analizat câteva definiții care se găsesc în literatura geografică de specialitate, se cuvine să menționăm și aspectele din cadrul legislativ existent în România în ceea ce privește zonele metropolitane, deoarece, în realitate, pe baza acestor acte normative sunt înființate și capătă un statut de funcționare.

Prima menționare oficială referitoare la ariile metropolitane a apărut în Legea Nr. 350 din 6 iulie 2001, privind amenajarea teritoriului și urbanismul, unde, în cadrul Anexei 2, este definit termenul de „teritoriu metropolitan” ca fiind „suprafața situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relații reciproce de influență în domeniul căilor de comunicație, economic, social, cultural și al infrastructurii edilitare.” Tot aici se spune că de obicei limita acestui teritoriu poate depăși limita administrativă a localității, chiar și a județului din care face parte. În Anexa I a aceleiași legi, este listat „Planul Metropolitan sau Periurban al principalelor municipii și orașe” ca fiind un plan de amenajare a teritoriului (MO, nr. 373, 10 iulie 2001).

Referințe mai concrete cu privire la ariile metropolitane au fost făcute prin Legea Nr. 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a – Rețeparea de orașe reședință de județ Galați-Brăila, de unde rezultă și caracterul policentric al zonei. Gruparea ubană reprezintă „o formă teritorială constituită din orașe apărute independent, la distanțe mici unul de altul și cu relații intense între ele.”

Cadrul legislativ

După ce am analizat câteva definiții care se găsesc în literatura geografică de specialitate, se cuvine să menționăm și aspectele din cadrul legislativ existent în România în ceea ce privește zonele metropolitane, deoarece, în realitate, pe baza acestor acte normative sunt înființate și capătă un statut de funcționare.

Prima menționare oficială referitoare la ariile metropolitane a apărut în Legea Nr. 350 din 6 iulie 2001, privind amenajarea teritoriului și urbanismul, unde, în cadrul Anexei 2, este definit termenul de „teritoriu metropolitan” ca fiind „suprafața situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relații reciproce de influență în domeniul căilor de comunicație, economic, social, cultural și al infrastructurii edilitare.” Tot aici se spune că de obicei limita acestui teritoriu poate depăși limita administrativă a localității, chiar și a județului din care face parte. În Anexa I a aceleiași legi, este listat „Planul Metropolitan sau Periurban al principalelor municipii și orașe” ca fiind un plan de amenajare a teritoriului (MO, nr. 373, 10 iulie 2001).

Referințe mai concrete cu privire la ariile metropolitane au fost făcute prin Legea Nr. 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a – Rețeaua de localități. Prin această lege a fost introdus la baza definirii zonei metropolitane caracterul asociativ al structurilor administrativ-teritoriale de nivel comunal limitrofe marilor centre urbane. Astfel, conform definiției din Anexa I, zona metropolitană este „constituită prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane (Capitala României și municipiile de rangul I) și localitățile urbane și rurale aflate în zona imediată, la distanțe de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relații de cooperare pe multiple planurui”. În cadrul Anexei II, legea enumeră localitățile de rang 0 (capitala țării, București) și I (municipii de importanță națională), deci cele ce pot forma zone metropolitane, fiind vorba de cele 11 orașe cu peste 200 000 de locuitori: Bacău, Brașov, Brăila, Galați, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Oradea, Ploiești, Timișoara (MO, nr. 408, 24 iulie 2001).

Conform Art. 7 al acestei legi, prin paragraful 2, zonele metropolitane funcționează ca entități independente, dar care nu au o personalitate juridică, ceea ce înseamnă că ele nu reprezintă unități administrativ-teritoriale. Paragraful 3 afirmă că ariile metropolitane pot funcționa independent de limitele unităților teritoriale, perimetrul fiind stabilit de comun acord de autoritățile administrației publice locale.

Zonele metropolitane sunt menționate și în Ordonanța nr. 53 din 16 august 2002, privind Statutul-cadru al unității-adiministrativ teritoriale. Prin Art. 4, prin paragraful 3, se menționează că unitățile administrativ-teritoriale (comunele) aflate în jurul municipiului București și cele din jurul municipiilor de rangul I (cele 11) pot fi organizate ca zone metropolitane ale acelor municipii (MO, nr. 633, 27 August 2002). Acest decret confirmă posibilitatea formării de zone metropolitane în România, dar nu aduce nici o noutate comparativ cu actele normative anterioare.

Legea nr. 286 din 6 iulie 2006, pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, prin Art. 1, paragraful 2, punctul j), definește zona metropolitană ca o „asociație de dezvoltare intercomunitară constituită pe baza de parteneriat între capitala României sau municipiile de rangul I și unitățile administrativ-teritoriale aflate în zona imediată.” Art. 11, alineatul 1, aduce ideea că „Două sau mai multe unități administrativ teritoriale au dreptul ca, în limitele competențelor autorităților lor deliberative și executive, să coopereze și să se asocieze, în condițiile legii, formând asociații de dezvoltare intercomunitară, cu personalitate juridică, de drept privat și utilitate public.”. Conform următorului paragraf, se confirm faptul că zonele metropolitane reprezintă astfel de asociații de dezvoltare intercomunitară, care se constituie în scopul realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interez zonal sau regional ori a furnizătii în comun a unor servicii publice. Constituite prin acordul expres al consiliilor locale ale unităților administrativ-teritoriale componente, care își păstrează autonomia locală, au ca scop dezvoltarea infrastructurilor și a obiectivelor de dezvoltare de interes comun (MO, nr. 621, 18 iulie 2006). De reținut este faptul că, în urma intrării în vigoare a acestui decret, zonele metropolitane devin entități cu personalitate juridică, de drept privat și de utilitate publică.

Cea mai recentă schimbare a cadrului legislativ în ceea ce privește înființarea de zone metropolitane pe teritoriul României este făcută prin Legea Nr. 264 din 7 decembrie 2011 pentru modificarea Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 și pentru modificarea Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 351/2001, act publicat în Monitorul Oficial, Nr. 877 din 12 decembrie 2011. Astfel se modifică semnificația termenului de zonă metropolitană, în sensul că din momentul intrării în vigoare a actului, pe lângă capitală și municipiile de rangul I, pot forma asociații de dezvoltare intercomunitară și municipiile reședință de județ împreună cu unitățile administrativ-teritoriale din zona imediată.

Spre deosebire de teritoriul metropolitan, înființarea asociațiilor de dezvoltare intercomunitară de tip zonă metropolitană, conform legii, se face pur și simplu pe bază de asociere voluntară a municipiilor reședință de județ cu comunele învecinate, deci în lipsa unor studii de specialitate. Astfel pot fi incluse numai anumite comune, pe când altele pot fi lăsate în afara asociației. Acest fapt poate genera unele controverse în ceea ce privește rolul și importanța ariilor metropolitane, deoarece pot fi incluse unele comune aflate din punct de vedere teritorial la o distanță relativ mare de nucleul urban, comune care se află în afara ariei sale de polarizare, pe când altele mai apropiate de acesta ar putea să nu fie incluse.

Zonele metropolitane din România

Pentru înființarea zonelor metropolitane, cea mai dificilă etapă este aceea de a convinge autoritățile locale în acest sens. Numeroși primari și consilieri locali se opun asocierii comunei pe care o reprezintă cu unitățile administrativ-teritoriale învecinate, deoarece se tem de pierderea unor atribute și a unei părți din puterea pe care o dețin prin funcția lor. Aceasta este o consecință a lipsei de tradiție în ceea ce privește cooperarea între unitățile administrative la nivel local.

Totuși, în ultimii ani, potrivit „Indexului persoanelor juridice fără scop patrimonial – asociații – partea I și partea a II-a” din cadrul Registrului Național ONG, au fost înființate numeroase asociații de dezvoltare intercomunitară, printre care și de tip zonă metropolitană. Acestea au fost formate, mai ales, ca rezultat al oportunității de accesare a fondurilor post-integrare în Uniunea Europeană prin programe operaționale, principala țintă fiind de a asigura serviciile publice, de a dezvolta infrastructura și de a concepe planuri de dezvoltare teritorială.

Pe lângă accesarea fondurilor structurale europene, formarea de zone metropolitane în România, poate aduce numeroase avantaje, cum ar fi decongestionarea aglomerării urbane, creșterea ofertei de locuințe pentru populație, fonduri mai mari pentru comunele cu venituri mai mici, beneficii economice datorate creșterii atractivității zonei pentru potențialii investitori, apariția de noi locuri de muncă, îmbunătățirea rețelelor de infrastructură, extensia rețelelor de distribuție a gazului, apei și a canalizării. Există, din păcate, și o serie de puncte slabe, dintre care trebuie luate în considerare speculațiile imobiliare ce pot determina creșterea prețurilor pentru terenuri și locuințe, posibilitatea creșterii taxelor locale în cazul așezărilor rurale, reducerea autonomiei locale, centralizarea fondurilor și distribuirea preferențială a acestora având în vedere criterii improprii.

Până în prezent, în România, au fost înființate, în mod oficial și legal, 13 zone metropolitane:

Asociația Zona Metropolitană Iași, prima zonă metropolitană din România, formată în aprilie 2004, prin asocierea municipiului Iași cu 13 comune din proximitate (Aroneanu, Bârnova, Ciurea, Holboca, Lețcani, Miroslava, Popricani, Schitu Duca, Rediu, Tomesti, Victoria, Ungheni. Valea Lupului). Are o suprafață de 761,2 km², iar în anul 2012 avea o populație de 415486 locuitori.

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Oradea este prima de acest tip apărută în țară, fiind înființată în luna mai a anului 2004. În componența sa intră reședința județului Bihor, municipiul Oradea alături de 11 comune învecinate (Biharia, Borș, Cetariu, Girișu de Criș, Ineu, Nojorid, Oșorhei, Paleu, Sânmartin, Sîntandrei, Toboliu). Această zonă metropolitană are o suprafață de 795,3 km², iar în anul 2012 avea o populație de 253198 locuitori, fiind totodată singura (dintre cele înființate oficial) care este membră a Rețelei Europene de Arii și Regiuni Metropolitane (METREX).

Agenția Metropolitană Pentru Dezvoltare Durabilă Brașov, înființată în 2005, și restabilită în 2007 ca o asociație de dezvoltare intercomunitară, este compusă din 3 municipii (Brașov, Codlea și Săcele), 4 orașe (Ghimbav, Predeal, Râșnov și Zărnești) și 10 comune (Cristian, Sânpetru, Hălciu, Tărlugeni, Prejmer, Hărman, Bod, Crizbav, Vulcan și Feldioara). Are o suprafață de 1796,24 km² și o populație de 1019384 locuitori.

Asociația „Zona Metropolitană Târgu Mureș” a fost înființată în perioada 2005-2006, la inițiativa Consiliului Județean Mureș. Deși municipiul Târgu Mureș nu este unul de rangul I conform legii 351/2001, el beneficiază de dreptul constituțional de asociere menționat în Legea 286/2006, care dă dreptul oricărei unități administrative să se alieze cu localitățile învecinate pentru a forma asociații de dezvoltare intercomunitară. Astfel, alături de municipiul Târgu Mureș și orașul Ungheni, asociația mai cuprimde 12 comune (Acățari, Ceuașu de Câmpie, Corunca, Crăciunești, Cristești, Ernei, Gheorghe Doja, Livezeni, Pănet, Sâncraiu de Mureș, Sângeorgiu de Mureș, Sânpaul), având un total de 212865 locuitori și o suprafață de 607,93 km².

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Constanța a fost înființată în anul 2007 și reunește municipiul Constanța, 5 orașe, Eforie, Murfatlar (fost Basarabi), Năvodari, Ovidiu și Techirghiol, și 8 comune (Agigea, Corbu, Cumpăna, Lumina, M. Kogălniceanu, Poarta Albă, Tuzla, Valul lui Traian). Aceasta are o suprafață de 981,32 km² și o populație totală de 449841 locuitori.

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Bacău, formată prin asocierea municipiului Bacău cu 20 de comune învecinate (Berești-Bistrița, Buhoci, Faraoani, Filipești, Gioseni, Hemeiuș, Itești, Izvoru Berheciului, Letea Veche, Luizi-Călugăra, Măgura, Mărgineni, Nicolae Bălcescu, Odobești, Prăjești, Sărata, Săucești, Secuieni, Tamași, Traian), care împreună ocupă o suprafață totală de 898 km² și 261249 locuitori.

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona metropolitană Cluj, înființată în anul 2009 prin asocierea municipiului Cluj-Napoca și a 17 comune din jurul acestuia (Aiton, Apahida, Baciu, Bonțida, Borșa, Căianu, Chinteni, Ciurila, Cojocna, Feleacu, Florești, Gârbău, Gilău, Jucu, Petreștii de Jos, Tureni, Vultureni). Zona metropolitană are o suprafață de 1537,54 km² și o populație totală de 689676 locuitori.

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Craiova, înființată în 2009, având ca fondatori municipiul Craiova și 6 comune (Breasta, Pielești, Mischii, Ghercești, Șimnicu de Sus, Predești), la care s-au adăugat alte 7 comune (Vârvoru de Jos, Ișalnița, Bucovăț, Țuglui, Almăj, Murgași și Tarpezița) în anul 2012, 2 orașe (Filiași și Segarcea) și 3 comune (Coțofenii din Față, Calopăr și Brădești) în aprilie 2013. Dacă în momentul înființării era cea mai mică zonă metropolitană din țară, cu o suprafață de 458 km², acum aceasta are o suprafață de 1313 km². Localitățile fondatoare însumau în anul 2012 un număr de 315279 locuitori, urmând ca după alipirea celorlalte comune, populația totală a zonei metropolitane să crească la 370372 locuitori.

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Suceava a luat ființă la începutul anului 2012. Este prima care a fost formată în urma intrării în vigoare a Legii Nr. 264 din 7 decembrie 2011, conform căreia pot forma zone metropolitane și municipiile reședință de județ, chiar dacă nu sunt de rangul I. Are ca membri fondatori municipiul Suceava, orașul Salcea și 6 comune (Adâncata, Ipotești, Mitocu Dragomirnei, Moara, Pătrăuți, Bosanci). Suprafața zonei este de 335,19 km², iar populația de numai 148884 locuitori, fiind zona cu cea mai mică suprafață. Totuși, se urmărește extinderea acesteia prin adăugarea altor 7 comune în speranța că astfel se va depăși pragul de 200000 de locuitori. Dintre comunele ce urmează să fie alipite, Siminicea, Stroiești și Verești au fost deja acceptate în luna aprilie a anului 2013, iar cu autoritățile locale din comunele Șcheia, Udești, Dărmănești și Dumbrăveni încă se mai discută, în încercarea de a-i convinge să se alăture zonei metropolitane.

Asociația „Zona Metropolitană” Botoșani, constituită în anul 2012, cuprinde municipiul Botoșani alături de 6 comune (Bălușeni, Curtești, Mihai Eminescu, Răchiți, Roma, Stăuceni). Are o suprafață totală de 418,69km² și o populație de 143106 locuitori. În prezent se încearcă extinderea zonei cu alte 4 comune.

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Baia Mare, înființată în anul 2012, este formată din municipiul Baia Mare, orașele Baia Sprie, Cavnic, Seini, Șomcuța Mare, Tăuții Măgheruși și 12 comune (Cernești, Cicarlău, Coaș, Copalnic-Mănăștur, Dumbravița, Groși, Mireșul Mare, Recea, Remetea Chioarului, Satulung, Săcălășeni, Valea Chioarului). Aceasta ocupă o arie de 1401,11 km² și are 231799 locuitori.

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană „Dunărea de Jos” a fost fondată în vara anului 2012 și este zona care cuprinde numărul cel mai mare de membri, dintre care municipiile reședință de județ Galați și Brăila, orașele Măcin și Isaccea din județul Tulcea, având în total 50 de unități componente de pe teritoriile județelor respective. Are în total 681066 de locuitori și este cea mai mare din țară ca suprafață, cu 4759,98 km².

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Pitești este cea mai „tânără” zonă metropolitană, ea fiind înființată la începutul anului 2013 prin asocierea municipiului Pitești cu orașul Ștefănești și 7 comune învecinate (Albota, Bascov, Băbana, Budeasa, Mărăcineni, Micești, Moșoaia). Suprafața totală este de 387,52 km² și o populație de 217040 locuitori.

Pe lângă zonele metropolitane care există deja în mod oficial, fiind constituite conform legii, există și altele în curs de înființare, cum ar fi zona metropolitană Ploiești, Deva-Hunedoara, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu etc. În ceea ce privește capitala țării, municipiul București, zona metropolitană a acestuia nu a fost încă declarată din punct de vedere legal, dar se fac de mult timp încercări în acest sens, fiind efectuate numeroase studii și propuneri în vederea stabilirii unităților administrativ-teritoriale pe care aceasta ar trebui să le includă. Un caz aparte îl reprezintă Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Polul de Creștere Timișoara, asociație formată din municipiul Timișoara și 12 comune din zona periurbană a acestuia, dar care în momentul înființării a optat pentru denumirea de „pol de creștere” în locul celei de „zonă metropolitană”.

Zonele metropolitane pot fi comparate între ele după criterii precum numărul de unități adiministrativ-teritoriale componente, numărul de așezări urbane sau rurale, numărul de locuitori, suprafață, densitatea populației. În România, după numărul de unități administrativ-teritoriale, cea mai mare zonă metropolitană este de departe Dunărea de Jos (50), care are de 7 ori mai mulți membri decât cele mai mici zone, Suceava și Botoșani (7), fiind urmată de ZM Bacău (21) și ZM Craiova (19). După suprafața ocupată, cea mai mare este tot ZM „Dunărea de Jos”, urmată la distanță destul de mare de ZM Brașov și ZM Cluj. Cea mai mică după suprafață este ZM Suceava. În ceea ce privește populația, cei mai numeroși locuitori sunt în ZM Brașov, singura cu o populație de peste 1 milion de locuitori, aceasta fiind urmată de ZM Cluj și ZM Dunărea de Jos, ambele cu aproape 700000 de locuitori. Densitatea cea mai mare a populației o are ZM Brașov, pe când cea mai mică, ZM Dunărea de Jos.

Riscurile demografice

Zonele metropolitane sunt înființate pentru a facilita dezvoltarea unui nucleu urban, dar mai ales a unităților administrativ-teritoriale ce îl înconjoară, care se află în aria de influență a acestuia. Dezvoltarea acestor zone de cooperare vizează creșterea calității vieții populației, componentă care are de suferit sau de câștigat în urma deciziilor luate pe plan economic, politic și social. Comportamentul populației, generat în urma acestor schimbări, poate duce la apariția riscurilor demografice. Împreună cu riscurile sociale, economice și politice, riscurile demografice formează categoria de riscuri umane, care sunt riscuri de factură antropogenă.

Studiul riscurilor umane, cu toate că este un subiect de interes practic, reprezintă o tematică mai puțin abordată, în comparație cu riscurile naturale. Riscurile umane, prin felul lor de manifestare, nu reprezintă un pericol iminent și nu creează situații de urgență, așa cum se întâmplă în momentul declanșării unui fenomen de risc natural (inundație, cutremur, alunecare de teren etc.). Acesta este, probabil, și unul dintre motivele pentru care riscurilor umane din cadrul anumitor areale nu le este acordată importanța cuvenită.

Având în vedere că, în prezent, nu mai există sisteme teritoriale pur naturale, ci numai antropizate și antropice, se poate afirma că populația este elementul esențial al acestora, fiind cea care determină și configurează toate celelalte subsisteme (mediul natural, așezările umane, activitățile economice), dar care nu poate exista fără acestea, fiind într-o continuă interdependență. Așadar, factorul antropic constituie cel mai important element al societății umane. Fenomenele ce se petrec la nivel demografic sunt generate de comportamentul populației și au efecte semnificative la nivelul societății, care pot fi atât pozitive, cât și negative.

În general, în demografie, riscul reprezintă probabilitatea ca o persoană să sufere un anumit eveniment demografic. Prin eveniment demografic se înțelege nașterea, decesul, căsătoria, divorțul, schimbarea domiciliului, iar măsurarea riscului se face prin analiza statistică și se exprimă prin indice sau rată, astfel fiind estimată probabilitatea de producere a riscului respectiv. În acest caz, persona expusă este cea care are posibilitatea obiectivă de a suferi un risc (demografic), persoană care face parte dintr-o anumită populație sau subpopulație.

Conform cu definiția anterioară, termenul își pierde conotația negativă, devenind un termen cu sens neutru, apropiat de probabilitate. De exemplu, toată populația este expusă riscului de deces, pe când numai o parte din aceasta este expusă riscului de căsătorie, în sensul că are o probabilitate obiectivă de a se căsători, fiind vorba în acest caz de o subpopulație (în vârstă legală de căsătorie, divorțată, văduvă), așa cum numai populația de vârstă fertilă se supune riscului natalității. Totuși, acest sens al riscului este unul special și nefolosit.

Conform dicționarelor obișuite (DEX, DOOM, de sinonime etc.) termenul de „risc” se referă la posibilitatea de manifestare a unui eveniment nefericit, fiind asociat cu un pericol.

Așadar, riscurile demografice se referă la un fenomen ce se petrece la nivelul populației, în cazul în care consecințele acestuia pot fi asociate cu un pericol, adică „dacă este posibil să găsim niște criterii obiective și universale pentru o apreciere negativă a unor posibile evoluții demografice.” Totuși, efectul negativ care rezultă în urma apariției unui risc demografic nu reprezintă un pericol imediat. Declanșarea fenomenul de risc este destul de greu de depistat și este asociată mai degrabă cu unele tendințe în evoluția indicatorilor demografici. Dar nu trebuie neglijat faptul că, pe termen mediu și lung, riscurile demografice pot avea implicații serioase în modul în care evoluează o societate, mai ales din punct de vedere economic.

Apariția riscurilor demografice este declanșată de conjunctura economică, politică și socială la un moment dat, prin reacția și comportamentul populației în timp. Trecând de stadiul de posibilitate și de vulnerabilitate, o dată ce riscul demografic dintr-un areal devine o certitudine, fiind demonstrat prin analiza pertinentă a indicatorilor demografici și a evoluției acestora în timp, riscul la rândul său are repercursiuni prin care pot apărea riscuri sociale sau economice. În concluzie, se poate afirma că toate riscurile umane, fie că sunt demografice, sociale sau economice, sunt interconectate printr-o relație puternică de reciprocitate.

Riscurile demografice, apar de regulă, prin migrarea masivă și selectivă a populației din anumite areale, fapt ce determină deteriorarea structurilor demografice, structură ce poate fi modificată și de comportamentul demografic sau mișcarea naturală a populației, ambele fiind o reacție a locuitorilor față de aspectele economice, culturale și sociale dintr-un anumit teritoriu.

Dintre riscurile demografice, sunt studiate cel mai frecvent: riscul suprapopulării, subpopulării sau al depopulării, riscul îmbătrânirii demografice, riscul subfertilității, riscul feminizării populației. Pentru a evalua felul în care populația dintr-un anumit spațiu este expusă acestor riscuri, deci „vulnerabilitatea umană”, se analizează o serie de indicatori demografici, cum ar fi mărimea, evoluția numerică și densitatea populației, indicele de feminitate sau de masculinitate, raportul de dependență al populației și al populației vârstnice, ratele de natalitate, de mortalitate, de migrație (sosiri și plecări) și soldurile aferente, precum și alți indicatori edificatori.

3. ANALIZA DIAGNOSTIC A ZONEI METROPOLITANE DUNĂREA DE JOS

Asociația de dezvoltare intercomunitară Zona Metropolitană Dunărea de Jos a fost înființată în vara anului 2012, prin asocierea voluntară a 50 de unități administrativ-teritoriale din cadrul județelor Galați, Brăila și Tulcea.

Prin statut, această asociație este o persoană juridică fără scop patrimonial, de drept privat și de utilitate publică, ce are ca scop dezvoltarea durabilă a unităților administrativ-teritoriale membre, prin realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes regional și prin furnizarea în comun a unor servicii publice.

Obiectivul principal al asociației este dezvoltarea întregii zone metropolitane și a tuturor unităților administrativ-teritoriale ce o compun prin îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea și modernizarea serviciilor publice, dezvoltarea economică, administrarea eficientă a potențialului de care dispune zona, combaterea disparităților dintre localități.

Principiile care stau la baza funcționării zonei metropolitane sunt: respectarea autonomiei unităților administrativ-teritoriale care compun asociația, dezvoltarea durabilă a acestora, subsidiaritatea, prin participarea populației în procesul luării deciziilor, parteneriatul și transparența decizională. Deciziile la nivelul zonei metropolitane sunt luate de către Adunarea Generală, care este formată din câte un reprezentat, de obicei primarul, din partea fiecărei unități administrativ-teritoriale care este membră a asociației.

Așezarea geografică și delimitarea zonei metropolitane

Zona metropolitană Dunărea de Jos, situată în partea de sud-est a României, cu o suprafață de 4760 km², ocupă 2% din suprafața țării, este cea mai mare zonă metropolitană ca extindere teritorială. Suprafața acesteia este foarte mare pentru o zonă metropolitană, fiind chiar mai mare decât teritoriul ocupat de unele județe, ca Giurgiu, Covasna, Sălaj, Dâmbovița, Satu mare sau Ialomița. Unitățile administrativ-teritoriale ce compun zona metropolitană ocupă partea de sud a județului Galați, estul și nord-estul județului Brăila și nord-vestul județului Tulcea.

Din punct de vedere fizico-geografic, teritoriul se axează în cea mai mare parte pe unitatea de câmpie, respectiv partea de est a Câmpiei Române, dar și pe o porțiune din nord-vestul Podișulului Dobrogei de Nord, unități geografice despărțite de fluviul Dunărea, care pe teritoriul zonei metropolitane se află în penultimul sector al cursului său pe teritoriul țării.

Limitele zonei metropolitane sunt reprezentate, în cea mai mare parte, de limitele exterioare ale unităților administrativ-teritoriale componente, cu excepția limitei de nord-est, care coincide cu granița de stat dintre România cu Republica Moldova și cu Ucraina.

Formarea Asociației de dezvoltare intercomunitară Zona Metropolitană Dunărea de Jos se datorează grupării urbane Galați-Brăila și a influenței acesteia asupra arealului înconjurător. Aceasta reprezintă cea mai mare zonă metropolitană din țară în ceea ce privește numărul de membri, fiind formată din 50 de unități administrativ-teritoriale din cadrul a trei județe (Fig. 3.1.), după cum urmează:

Municipiul Brăila, comunele Cazasu, Chișcani, Frecăței, Gemenele, Gropeni, Mărașu, Măxineni, Movila Miresii, Râmnicelu, Romanu, Scorțaru Nou, Siliștea, Tichilești, Traian, Tudor Vladimirescu, Tufești, Unirea, Vădeni și Viziru, din județul Brăila;

Municipiul Galați, comunele Braniștea, Cuca, Cuza Vodă, Foltești, Frumușița, Independența, Nămoloasa, Pechea, Piscu, Rediu, Scânteiești, Schela, Șendreni, Slobozia Conachi, Smârdan, Tudor Vladimirescu, Tulucești și Vânători, din județul Galați;

Orașele Isaccea și Măcin, comunele Carcaliu, Greci, Grindu, I. C. Brătianu, Jijila, Luncavița, Peceneaga, Smârdan și Turcoaia, din județul Tulcea.

Vecinii, în sensul acelor de ceasornic, sunt comunele Băleni, Fârțănești, Măstăcani din județul Galați în partea de nord; în nord-est, comunele raionului Cahul din Republica Moldova, de pe malul stâng al Prutului, Colibași, Brânza, Valeni, Slobozia Mare, Câșlița-Prut și Giurgiulești, continuând pe malul stâng al Dunării cu orașul Reni și comuna Orlivka din raionul Reni, Ucraina. Vecinii zonei metropolitane din partea de est – sud-est sunt comunele Niculițel, Hamcearca, Cerna, Dorobanțu, Ostrov și Dăeni, din județul Tulcea; în sud, comunele Gârliciu și Ciobanu din județul Constanța și comuna Giurgeni din județul Ialomița. În partea de sud-vest de învecinează cu comuna Stăncuța, orașul Însurăței, comuna Bordei Verde, orașul Ianca; în partea de est, cu comuna Șuțești, Racovița și Salcia Tudor din județul Brăila; iar în nord-est vecinii sunt comuna Măicănești din județul Vrancea și comunele Fundeni, Liești, Grivița, Costache Negri și Cudalbi din județul Galați.

Caracteristici fizico-geografice

Relieful

Ținând cont de principalele elemente ale reliefului și ale constituției litologice și morfologice, în cadrul arealului ocupat de Zona metropolitană Dunărea de Jos distingem următoarele unități de relief: Bărăganul de Nord (subdiviziune a Câmpiei Bărăganului), Câmpia Siretului și Câmpia Galațiului (subdiviziuni ale Câmpiei Buzău-Siret), Balta Brăilei

(subdiviziune a sectorului de bălți din cadrul Luncii Dunării), Munții și Glacisul Măcinului și Glacisul Nord-Dobrogean (subdiviziuni ale Podișului Dobrogei de Nord).

Bărăganul de Nord sau Câmpia Brăilei are un relief format din câmpuri netede, cu altitudini cuprinse între 20 și 50m. Din loc în loc apar depresiuni de tasare de tip crov, văi și văiugi fără scurgere permanentă. În majoritatea crovurilor s-au format lacuri, iar dintre văi cea mai mare este Valea Ianca, fost braț al Dunării, care împarte Câmpia Brăilei în Câmpul Viziru în est și Câmpia Iancăi în vest. Câmpul Viziru provine din terasa Dunării și este realtiv uniform, fără prea multe procese de tasare, dar cu o serie de cursuri părăsite. Din Câmpia Iancăi numai o mică parte este cuprinsă pe teritoriul zonei metropolitane, și anume porțiunea cuprinsă între Valea Iancăi la est și limita vestică a comunelor Râmnicelu, Movila Miresii și Traian din județul Brăila, respectiv Câmpul Ianca, străbătut de numeroase văiugi largi, puțin adânci și crovuri, și Câmpul Gemenele. În partea de nord a Câmpiei Brăilei apar nisipuri sub formă de dune, cu grosimi mari, și ce ating altitudini de 50m în vest și scad spre est până la 28m.

Câmpia Siretului Inferior reprezintă treapta cea mai joasă a Câmpiei Buzău-Siret și este axată, după cum spune și denumirea, pe cursul inferior al râului Siret, atingând altitudinea cea mai mică, de 5-6m, în zona de vărsare a acestuia în Dunăre. Câmpia este formată din lunca și terasa de luncă a Siretului și din unele conuri de dejecție, cum este cel al Râmnicului Sărat. Datorită procesului de subsidență care se manifestă aici, albia minoră a râului Siret se deplasează spre nord, astfel lunca are o extindere mai mare pe partea dreaptă a acestuia. Lățimea maximă a luncii este de 25-30 km între confluențele Siretului cu Râmnicul Sărat (în dreptul comunei Nămoloasa) și Buzăul (în dreptul comunei Măxineni).

Câmpia Galațiului în care sunt suprinse două unități de câmpie, Câmpia Covurluiului și cea a Tecuciului, aflate la nord de Siret, separate de valea pârăului Geru. Toate localitățile din zona metropolitană se află în stânga acestei văi, deci în Câmpia Covurluiului. Înclinarea generală a reliefului este spre sud, fapt pus în evidență și de orientarea rețelei de văi. Altitudinea maximă ajunge până la 108m în partea de nord (aproape de comuna Cuca) și scade spre sud, având 33m la Galați, nivelul luncilor fiind sub 12m. În Câmpia Covurluiului este specifică fragmentarea mai mare a reliefului și prezența interfluviilor-platou, cu versanți a căror înclinare ajunge până la 25° și cu văi adânci de 40-70m (de unde rezultă și denumirea populară de podiș).

Balta Brăilei face parte din sectorul Călărași-Pătlageanca sau Sectorul Bălților din cadrul Luncii Dunării. și a fost numită impropriu după îndiguire „Insula Mare a Brăilei”. Aceasta este încadrată de cele două brațe ale Dunării, Dunărea Veche sau Brațul Măcin și Dunărea Nouă sau Brațul Cremenea. Începând de la bifurcația acestora și până în dreptul orașului Brăila, unde acestea se reunesc, Balta Brăilei, care în prezent este un mare ostrov, are o lungime de 60 km, o lățime medie de aproximativ 20-25 km și o suprafață de circa 960 km². Altitudinea scade de la 12 m în sud, la 6 m în nord. Ca forme de relief specifice se remarcă grindurile, care sunt ușor mai înalte decât lunca și care se pot lăți de la 500m la 5km, formând câmpuri. Relieful de luncă a fost mult modificat în urma lucrărilor de amenajare, prin desecare, canalizare, irigare, pentru practicile agricole. În dreptul localității Turcoaia se remarcă Popina Blasova, martor de eroziune constituit din formațiuni identice cu cele ale Dobrogei de Nord, care are 45 m altitudine.

Din același sector de balți al luncii Dunării face parte și Balta Isaccei, care se întinde între Brăila și Pătlăgeanca. Teritoriul zonei metropolitane cuprinde această unitate a luncii până după orașul Isaccea. În acest subsector de luncă avansează niște promontorii care o îngustează. Cele mai importante vin dinspre Munții Măcinului: promontoriul Orliga (116m) și promontoriul Bugeac (95m). Între cele două se află Balta Jijilei, care este despărțită de Balta Isaccei (Balta Crapina) prin Bugeac. În dreptul acestuia, la Galați, Dunărea formează un mare cot, schimbându-și cursul spre est, fiind „împinsă” în continuare de Cotul Pisicii și lunca Prutului, în dreptul cărora realizează o buclă strânsă. Lunca Dunării în acest sector are o medie altimetrică de 4 m, dezvoltându-se aproape exclusiv pe partea dreaptă a fluviului, pe stânga fiind luncile Siretului și Prutului, ambele cu o lățime de 10 km. Lățimea luncii este de 10-11 km și se reduce la 8 km în dreptul promontoriilor Orliga, la Brăila și Bugeac, la Galați. Ca și Balta Brăilei, această porțiune din Lunca Dunării a fost amenajată prin îndiguiri și desecări.

Teritoriul zonei metropolitane se întinde și în stânga luncii Dunării și cuprinde o parte din nord-vestul Podișului Dobrogei de Nord, porțiune care, deși este relativ mică, este foarte complex în ceea ce privește relieful și felul în care acesta a luat naștere. Din această unitate a Dogrogei, suprafețele localităților componente ale zonei metropolitane ocupă subdiviziunile Munții Măcinului, Glacisul Măcinului și Glacisul Nord-Dobrogean.

Munții Măcinului reprezintă un lanț muntos, cu profil dantelat ce formează o subunitate geografică bine individualizată, care se desfășoară pe direcția nord-vest – sud-est. În ansamblu, ei constituie un martor rezidual al orogenezei hercinice, care a avut loc în a doua jumătate a Paleozoicului. În ceea ce privește altitudinea, se remarcă mai multe vârfuri cu înălțimi de peste 300-400 m, având înălțimea maximă în apropiere de comuna Greci (Vârful Țuțuiatu, 467m). În arealul studiat se încadrează sectorul Nordic al acestora, care este alcătuit din două șiruri muntoase. Primul șir este începe cu Dealul Orliga (116m), alcătuit din micașisturi, cuarțite și amfibolite, care împreună cu culmea Sărărica, formată din micașisturi, gresii și calcare, formează un bloc comun cu culmea principală, Culmea Pricopanului, care se contiună până în apropiere de localitatea Greci. Sectorul de aici este constituit din roci magmatice în care predomină granitele gnaisice. Al doilea șir muntos se află la est de primul și începe cu dealul Bugeac (95m), urmând dealurile Garvăn (167m), Jijila (203m) și Pietrosu (309m). Acestea sunt formate din roci granitice, acoperite cu depozite loessoide. Această rețea muntos-deluroasă este fragmentată, mai ales pe laturile dunărene, prin văi scurte, dar late, în formă de „U”, care au aspectul unor depresiuni de tip „golf”, ce se caracterizează printr-un relief de câmpii piemontane sau glacisuri loessoide, propice pentru agricultură și dezvoltarea vetrelor așezărilor.

În cadrul Glacisului Măcinului, din partea de sud-vest a munților, se remarcă Depresiunea Greci, cu o altitudine ce variază între 10 și 140m, având aspectul unei câmpii în trepte. Partea opusă a masivului deluros-montan flanchează Glacisul Nord-Dobrogean. În cadrul acestuia, pe teritoriul zonei metropolitane, se remarcă Glacisul Isaccei (unde se află orașul omonim), Depresiunea Luncavița, cu un contur triunghiular cu deschidere largă spre lunca Dunării și cu altitudini ce variază între 20 și 100m, și Depresiunea Jijila. Aceste depresiuni de tip golf sunt acoperite cu depozite loessoide, iar din loc în loc apar martori de eroziune (inselberguri) alcătuiți, în mare parte, din roci granitice.

După cum se poate observa, teritoriul ocupat de Zona Metropolitană „Dunărea de Jos” ocupă un spațiu vast ce cuprinde tipuri variate de relief, de la lunci și câmpii, până la dealuri și munți, chiar dacă aceștia au altitudini reduse.

Caracteristici climatice

Clima de pe teritoriul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos se încadrează în climatul temperat continental al țării, dar prezintă unele partilularități datorate factorilor locali precum morfologia reliefului, prezența luncii Dunării și circulația maselor de aer. Nota dominantă a aspectelor climatice și a caracterului continental este dată de gradul mare de ariditate, zona fiind inclusă în arealul cu cele mai frecvente secete din țară. Verile sunt călduroase și uscate datorită radiației solare ridicate, la care se adaugă precipitațiile reduse, cu caracter torențial și inegal repartizate, iar iernile sunt reci și geroase, cu un strat de zăpadă instabil și discontinuu, însoțite uneori de viscole, fiind influențate de anticilonul siberian.

Pentru cunoașterea caracteristicilor climatice, pe teritoriul zonei metropolitane există stații meteorologice, cum sunt cele de la Galați, Brăila, Ion Sion (comuna Râmnicelu), Viziru, Isaccea, Blasova, dar și stații pluviometrice, care sunt mai răspândite în teritoriu.

Zona metropolitană se află în arealul cu radiația solară cu cele mai mari valori din țară, cuprinse între 115 și 127 kcal/cm², ca urmare a numărului mare de zile senine (65-70) și cu cer parțial acoperit (aproximativ 100), durata de strălucire a soarelui fiind de 2100-2250 ore/an.

Temperatura medie anuală a aerului variază între 9.5 și 11°C, valoarea mai scăzută fiind înregistrată în partea de nord, iar cea mai ridicată, în lungul Dunării. Temperatura medie anuală la nivelul solului este de 12 – 12.5°C, fiind mai ridicată pe terenurile uscate, nisipoase, și mai moderată pe cele acvatice, mlăștinoase sau acoperite cu culturi. Temperaturile medii lunare variază, diferențele fiind destul de mari. Luna cea mai rece este ianuarie, când temperatura medie lunară are valori cuprinse între -2 și -4°C, iar luna cea mai caldă este iulie, cu temperaturi medii de 21-23°C, temperaturile fiind puțin mai ridicate în zona Bălții Brăilei și luncii Dunării, datorită rolului moderator al apei, și mai scăzute în partea de nord a zonei metropolitane.

În ceea ce privește temperaturile extreme absolute, maxima a fost de 44.5°C, înregistrată pe data de 10 august 1951, aceasta fiind omologată ca record pe țară, iar minima a fost de -29°C în data de 25 ianuarie 1942. Astfel, amplitudinea termică absolută este de 73.5°C. Ambele valori au fost înregistrate la stația meteorologică Ion Sion, situată în Câmpia Brăilei, în vestul zonei metropolitane, pe teritoriul comunei Râmnicelu.

În corelație cu tempratura aerului se află frecvența zilelor de vară, cu temperaturi ≥ 25°C, și a celor tropicale, cu temperaturi ≥ 30°C. Zilele de vară apar în anotimpul cald, în perioada iunie-august, și însumează, în medie, 90-112 zile pe an, pe când cele tropicale, se înregistrează în special în luna august, fiind între 31 și 47 de zile anual. În general, numărul zilelor de vară și al celor tropicale este mai mare în zonele de câmpie și mai mic în lunca Dunării, fapt explicat prin rolul moderator al Dunării asupra temperaturii aerului.

Influențată de regimul termic este și frecvența fenomenului de îngheț, adică numărul zilelor cu termperaturi ≤ 0°C. Apariția primului îngheț este, în medie, în luna octombrie, iar a ultimului, în luna aprilie, zilele cu îngheț fiind mai frecvente în ianuarie-februarie. În această zonă se pot înregistra, în medie, 90-120 de zile cu îngheț pe an. Deoarece acest fenomen durează destul de mult (3-4 luni), prezintă importanță, în special, pentru circulația navală pe Dunăre. Durata medie a intervalului fără îngheț este cuprinsă între 180 și 210 zile pe an.

În ceea ce privește precipitațiile medii anuale arealul studiat se încadrează în zona cu cele mai scăzute valori din țară, acestea fiind cuprinse între 380 și 500 mm/an, cele mai mici cantități înregistrându-se în Balta Brăilei. Există și ani ploioși, când cantitatea anuală de precipitații este mai mare, maxima absolută fiind înregistrată în anul 1901 la Urleasca, în comuna Traian din sud-vestul actualei zone metropolitane, an în care precipitațiile au însumat 918.9 mm. În același an s-a înregistrat maxima absolută la Galați, însumând 767.2 mm, cantitatea de precipitații mai redusă de aici datorându-se apropierii de Dunăre. Există și ani cu precipitații mult mai scăzute, minima absolută de 64.4 mm/an fiind înregistrată în anul 1903, la Pechea, în nord-vestul actualei zone metropolitane. Cantitatea maximă de precipitații căzută în decursul a 24 de ore a fost de 186 mm și s-a înregistrat în data de 27 august 1966, la Unirea, comună aflată în sudul zonei metropolitane.

Stratul de zăpadă este neregulat și instabil fiind, de cele mai multe ori, spulberat de viscol. Acesta se menține între 30 și 50 de zile pe an, cu o grosime medie de 4-5 cm.

Regimul vânturilor se află în relație cu circulația generală a atmosferei, dar este influențat și de relief sau de prezența Dunării. Astfel, în lipsa unor baraje oragrafice, sunt dominante vânturile de nord și de nord-est. Local, vânturile cele mai cunoscute sunt Crivățul și Suhoveiul. Primul este un vânt rece și uscat, care bate în timpul iernii, fiind determinat de anticilonul siberian. Acesta aduce geruri și viscole. Suhoveiul, un vânt uscat și fierbinte, bate vara din partea estică, amplificând fenomenele de uscăciune și de secetă.

Hidrografia și resursele de apă

Principalele categorii de resurse de apă de pe teritoriul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos sunt reprezentate de apele subterane, râuri și lacuri.

Existența apelor subterane se află în strânsă legătură cu depozitele litologice în care acestea sunt cantonate, cu sursele de alimentare și cu condițiile climatice. Acestea sunt de două feluri, în funcție de poziția lor în raport cu stratele litologice. Astfel, avem de-a face cu ape freatice, care reprezintă primul orizont de ape subterane cu nivel variabil, și care au ca suport stratul impermeabil din apropierea suprafeței, și ape de adâncime sau captive, intercalate între strate impermeabile și cantonate în depozite friabile.

Apele freatice sunt cantonate în depozitele poroase, loessoide, în nisipurile eoliene de pe interfluvii și in depozitele aluviale, formate din mâluri, nisipuri și pietrișuri, din luncile râurilor. Adâncimea la care acestea se găsesc variază de la 0-5m, în luncile joase ale râurilor principale și în Balta Brăilei, și poate ajunge până la peste 10m și chiar 25-30m pe interfluviile sub formă de câmpuri întinse, acoperite cu strat gros de nisip. Pe malul drept al Dunării, apele freatice apar și „în cuvertura de depozite eluviale, deluvio-proluviale și loessoide” de pe culmile dealurilor, versanți și fundurile văilor, la adâncimi mici, de până la 5-10m.

Apele freatice, singurele resurse autohtone de apă din acest teritoriu, nu reprezintă o sursă importantă pentru alimentarea populației, pentru activitățile industriale și pentru irigarea culturilor agricole. Acestea au un grad scăzut de potabilitate și variază din punct de vedere cantitativ din cauza precipitațiilor căzute în timpul anului. Uneori, în timpul perioadelor de secetă, apele freatice pot fi epuizate complet, ca urmare a exploatării și a evaporației.

Apele de adâncime au o calitate ridicată și sunt potabile, fiind cantonate la diferite nivele litologice. Acestea reprezintă o importantă sursă de alimentare a populației cu apă, fiind utilizate și în industrie. În cea mai mare parte a teritoriului din stânga Dunării, apele captive sunt cantonate în pietrișurile de Frătești, la adâncimi de 20-50m și 50-100m, și în depozitele nisipoase de vârstă cuaternară, unde apar în 2-3 orizonturi până la adâncimi de 200m.

În partea dobrogeană a zonei metropolitane, apele de adâncime apar ca rețele locale care circulă prin golurile din cuprinsul calcarelor, gresiilor, conglomeratelor și marnelor triasice sau cretacice, iar în arealul Munților Măcinului, unde rocile sunt destul de variate (granite, porfire, diabaze), ele circultă numai prin diaclaze și fisuri.

Râurile reprezintă resursa de apă cea mai importantă din cadrul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos. Încadrarea teritoriului acesteia într-un areal cu climat temperat cu nuanțe semiaride, cu cantități reduse de precipitații, cu un relief monoton cu energie redusă și cu structura geologică existentă, sunt factori care au dus la lipsa unei rețele hidrografice autohtone. Totuși, aici regăsim câteva artere hidrografice de maximă importanță pentru țara noastră (Siretul, Buzăul), dar și cu o importanță internațională (Dunărea, Prutul), toate fiind râuri alohtone, deci cu un caracter tranzitoriu.

Dunărea, principala arteră hidrografică și principalul colector al celorlalte cursuri de pe teritoriul zonei metropolitane, are o mare importanță pentru țara noastră, dar și internațională, fiind al doilea fluviu din Europa, după lungime și după dimensiunea bazinului hidrografic. Dunărea pătrunde în arealul studiat prin extremitatea sudică a acestuia, aval de Giurgeni-Vadul Oii, punct în care se desface în mai multe brațe: Dunărea Nouă, în partea de vest, cu brațele secundare Vâlciu, Pasca, Calia și Arapu, și Dunărea Veche sau Brațul Măcin, în est. În dreptul municipiului Brăila, unde lunca are lățimea de 25km, aceste brațe, care delimitează Balta Brăilei, se unesc, urmând ca de aici și până la ieșirea de pe teritoriul zonei metropolitane, după orașul Isaccea, Dunărea propriu-zisă să aibă un curs unic, cu adâncimi de 20-30m. Dinspre Marea Neagră, vasele de tonaj maritim pot pătrunde până în portul Brăila. Accesul lor este asigurat prin dragarea periodică a șenalului navigabil. Astfel, adâncimea medie nu scade sub 8m, iar distanța de aici și până la vărsarea în mare, prin Canalul Sulina, este de 170km sau 92 mile marine.

Dunărea Veche sau Brațul Măcin are o lungime mai mare, de 96-98km, dar este puternic meandrată, are o lățime medie de 250m și transportă numai 15% din debitul total al fluviului. La 2km de bifurcație, în dreptul satului Măgureni din comuna Măxineni, din Brațul Măcin se desprinde Brațul Vâlciu, care după 40km se varsă în Dunărea Nouă, în dreptul localității Gropeni. Acesta are o lățime de 100-140m și tranportă 20% din debitul total.

Dunărea Nouă, prin Brațul Cremenea și Vâlciu, reprezintă principala arteră nevigabilă, deoarece, după unirea celor două brațe, transportă 85% din cantitatea de apă, pe o lungime de 70km și o lățime medie de 500m, cursul fiind mai puțin meandrat.

Debitele maxime se înregistrează în perioada apelor mari de primăvară (aprilie-iunie), ca urmare a suprapunerii ploilor abundente cu topirea zăpezilor, dar uneori se pot produce și vara. Debitele minime, se produc toamna și iarna. Debitul mediu multianual este de 5989m³/s la Brăila și de 6290m³/s la Galați. Debitul maxim, la asigurarea de 1%, a fost estimat la Brăila la 14620m³/s, acesta oscilând între 15600 și 16450m³/s la Galați, în timp ce debitul minim poate ajunge și la 1000m³/s. Diferența dintre valorile debitelor Dunării în dreptul celor două municipii rezultă din faptul că în arealul studiat aceasta primește pe partea stângă doi afluenți extrem de importanți, Siretul, înainte de Galați, și Prutul, după acest oraș. Debitul solid sau aluviunile în suspensie au valori cuprinse între 2000-2400kg/s sau 67.5 milioane tone/an.

Temperatura multianuală a apei Dunării are o valoare de aproximativ 12-13°C. Formațiunile de gheață (sloiurile) pot persista din decembrie și până la începutul lunii martie, iar în iernile lungi și geroase, se poate forma podul de gheață care poate dura 30-45 de zile. Caracteristică pentru această zonă este formarea zăpoarelor, cu consecințe negative prin perturbarea și chiar întreruperea circulației navale. Aceste zăpoare se formează, în special, la Cotul Pisicii, aval de municipiul Galați, unde Dunărea formează un cot strâns.

Siretul, afluent principal de stânga al Dunării, pătrunde în Zona Metropolitană Dunărea de Jos în dreptul satului Nămoloasa din comuna omonimă și formează limita naturală dintre unitățile administrativ teritoriale ale județelor Brăila și Galați. Până la vărsarea în Dunăre în amonte de Galați, Siretul are un curs puternic meandrat pe o lungime de aproximativ 68km, cu un coeficient de sinuozitate de 1,75.

În ceea ce privește afluenții, chiar înainte de a pătrunde în arealul de studiu, Siretul are punctul de confluență cu afluentul său de dreapta, Râmnicul Sărat. Pe teritoriul zonei metropolitane, Siretul primește Buzăul, pe partea dreaptă la Voinești, iar ca afluenți de stânga menționăm Bârlădelul, afluent cu un curs parazit paralel cu Siretul prin lunca exterioară a acestuia, care primește la rândul său pâraiele Geru, Suhu (Suhurlui), Caina, Greaca, dintre care numai primele două au un curs permanent. Tot pe stânga Siretului apar cursurile Lozova, Mălina și Cătușa (Calica), care se varsă în limanurile fluviatile omonime.

Debitul mediu multianual al Siretului, analizat la stația hidrometrică Lungoci, stație amplasată la câțiva km amonte de intrarea Siretului în zona metropolitană, este de 153m³/s, debitul maxim este estimate la 4500m³/s, iar cel minim la 26m³/s. Adăugând la aceste valori și debitele Buzăului și ale celorlalți afluenți, la punctul de confluență cu Dunărea, Siretul are un debit mediu de 190-210m³/s, fiind cel mai mare volum de apă transportat de către un râu interior din România. Tipul hidrochimic este bicrbonatat și clorurat-calcic, cu o mineralizare redusă, de 375mg/l, analize chimice în urma cărora se contată că apa Siretului poate fi folosită în bune condiții în agricultură, prin irigații. Turbiditatea este destul de ridicată, de 3500g/m³, de unde rezultă un debit mediu de aluviuni în suspensie de 665kg/s, respectiv 21 milioane tone/an.

Buzăul, cel mai important afluent al Siretului din cadrul zonei metropolitane, râu important și la nivel național, se desfășoară pe o lungime de 45km, cu un coeficient de meandrare mai ridicat decât Siretul, între satul Constantinești din comuna Râmnicelu și satul Voinești, comuna Măxineni, unde are punctul de confluență cu Siretul. Debitul mediu este de 25.4m³/s, cel maxim este de 1800m³/s, iar cel minim, 0.200m³/s. Cantitatea de aluviuni în suspensie este ridicată, fapt de duce la aluvionarea rapidă a albiei. Astfel, turbiditatea medie anuală este de 6470g/m³, deci debitul solid este de 190kg/s sau 6 milioane tone/an.

În comparație cu Siretul, Buzăul transportă o cantitate mai mare de aluviuni, având tipul hidrochimic clorurat sodic, cu o mineralizație mai ridicată, de 900-1000mg/l. Acest fapt de datorează clorurii de natriu adusă de Slănic și Sărățel, doi afluenți ai Buzăului din zona subcarpatică, astfel, apele sale fiind mai putin folosite pentru irigații.

Prutul, artera hidrografică de importanță naționala și internațională, reprezintă atât limita nord-estică și estică a zonei metropolitane, dar și granița României cu Republica Moldova și Ucraina. Acesta pătrunte în zona metropolitană în partea de nord a acesteia, în dreptul comunei Foltești, și are o lungime de aproximativ 58km până la punctul de confluență cu Dunărea, având un curs destul de meandrat. Albia râului se află pe partea estică a luncii, iar pe partea vestică a acesteia se află pârâul Chineja, care curge pe un braț părăsit al Prutului și se varsă în lacul Brateș, legătura cu Prutul fiind asigurată prin canalul Ghimia. Dintre afluenții Chinejei menționăm Frumușița și Ijdileni, ambii de dreapta.

Debitul mediu al Prutului la vărsare în Dunăre este de 80m³/s, iar debitul maxim a fost apreciat la 830m³/s, valori foarte mici în comparație cu suprafața mare a bazinului de recepție. Totuși, debitul este mai redus în cursul inferior spre deosebire de cel din cursul mijlociu deoarece, în anul 1978, a fost construit în județul Botoșani lacul Stânca-Costești, unul dintre cele mai mari lacuri de acumulare din România, iar în cursul inferior au fost întreprinse numeroase lucrări de îndiguire și desecare.

Scurgerea solidă are valori cuprinse între 1000 și 2500g/m³, astfel Prutul transportă o cantitate de aluviuni în suspensie de 52kg/s sau 1.5 milioane tone/an. Gradul de mineralizare este mijlociu spre ridicat și este specific apelor bicarbonatate din grupa calciului.

Apele curgătoare din partea dobrogeană a zonei metropolitane sunt reprezentate de o serie de pâraie scurte, unele cu scurgere intermitentă, numite și „derele”. Principalele organism fluviatile de aici sunt: Valea Aiormanului (sau Peceneaga), Valea Plopilor (sau Greci), Jijila și Luncavița, care curg prin văile cu același nume. Sunt tributare Dunării, dar sunt mai puțin semnificative, atât din punct de vedere al bazinelor de recepție și al numărului de afluenți, cât și a scurgerii, care are un caracter temporar, în sensul că iarna au o scurgere minimă, iar vara seaca frecvent, până la dispariția completă. Totuși, ele devin importante surse de risc natural, în cazul topirii bruște a zăpezilor sau a ploilor bogate, deoarece, prin caracterul torențial pe care îl dobândesc, reprezintă un pericol pentru așezările omenești și pentru agricultură.

Lacurile sunt numeroase și de mai multe tipuri, deoarece Zona Metropolitană Dunărea de Jos se suprapune unui teritoriu aflat în arealul luncii și bălților Dunării și în zona de confluență a acesteia cu luncile inferioare ale Siretului și Prutului, dar și pentru că avem un areal predominant de câmpie. Astfel, aici predomină lacurile de origine fluviatilă și cele de tasare.

Lacurile de origine fluviatilă apar datorită prezenței luncilor largi, debitelor mari ale râurilor și inundațiilor frecvente. În lunca Dunării, înainte de lucrările de îndiguire și desecare, se găseau numeroase astfel de complexe lacustre, cum ar fi Șerbanu, Jijila și Crapina. Din cadrul lacurilor de luncă propriu-zise au mai rămas Balta Lățime, în apropiere de Jijila, și Lacul Pietrei, Cazacu și Racova, în apropiere de Isaccea (în Balta Isaccei). În lunca Siretului mai există numai Lacul Măxineni sau Balta Corbul Nou, intens amenajat și modificat pentru sporirea producției de pește. Lacul Brateș, din lunca Prutului, a fost unul dintre cele mai mari lacuri din România, cu o suprafață de 74km², dar după anul 1948, când s-a început amenajarea acestuia, luciul de apă a fost restrâns la o suprafață de 21km².

Lacurile de acumulare sau limanele fluviatile se formează atunci când cursul unui râu cu debit mare de apă, dar și de aluviuni, întâlnește un afluent cu un debit mic, care nu are „puterea” necesară să se verse direct în colector. Astfel de cazuri apar frecvent pe Siret, cu limanele Tălăbasca, Lozova, Mălina și Cătușa, lacuri în care debușează pâraiele omonime, cu excepția Bălții Tălăbasca, unde se varsă Călmățuiul. Un alt exemplu în acest sens este și lacul Peceneaga, în care se varsă Valea Aiormanului.

Tot de origine fluviatilă sunt și lacurile de meandru sau de braț părăsit. Și acestea au existat în număr mult mai mare, în special în Balta Brăilei, număr care a fost redus după îndiguire. Astfel, singurele care nu au putut fi desecate sunt Japșa Plopilor sau Lacul Zăton și Dunărea Veche sau Lacul Blasova. În lunca Siretului avem lacurile Potcoava și Siretul Mort, iar în lunca Prutului, lacul Zătun.

Un lac mai deosebit este Lacul Sărat, de lângă Brăila. Depresiunea acestuia se află într-un meandru părăsit și estompat al Dunării, dar cuveta lacustră propriu-zisă este rezultatul proceselor de tasare în loess. Din analizele hidrochimice rezultă că tipul hidrochimic este sulfatat sodic, cu o mineralizare de 70-80g/l. Lacul conține importante rezerve de nămol și apă sărată, folosite la nivel local în tratarea și prevenirea diferitelor boli. După anul 1950, stațiunea Lacul Sărat a fost dezvoltată, tratamentul fiind asigurat pe tot timpul anului.

Asemănătoare, din punct de vedere al modului de formare, sunt și Lacul Sărat și Slatina, dintre Măcin și Greci. Acestea au cuveta situată pe un curs părăsit al Dunării. Dar, deoarece sursele de alimentare cu apă ale acestora sunt sărace, în cea mai mare parte a anului sunt secate.

Lacurile de tasare pe depozite loessoide sau lacurile de crov apar, în zonele de câmpie, datorită tasărilor la suprafață, prin procesele de sufoziune chimică și mecanică, în urma umplerii cu apă (din precipitații, rețeaua hidrografică adiacentă, apele subterane) a diferitelor depresiuni rezultate. Date fiind condițiile climatice semiaride, precum și faptul că pierderea de apă se face prin evaporație, care antrenează sărurile din apele subterane ce ajung la suprafața solului, de regulă, aceste lacuri sunt salmastre sau sărate. Astfel de lacuri predomină în Câmpia Brăilei, pe teritoriul zonei metropolitane fiind situate lacurile: Lutu Alb, Opreanu, Esna, Seaca, Iazu-Movila Miresii și Secu-Movila Miresii. Forma lor este circulară, ovală sau neregulată, cu fundul plat, cu adâncimi variabile, de la 0.2 la 10m (Lutu Alb și Movila Miresii pot avea o adâncime de până la 11m). Mineralizarea acestora variază în funcție de nivelul de apă existent în cuvetă. Movila Miresii este unul din lacurile tipice de crov și cu gradul cel mai mare de mineralizare din țară. Pe malul său există o amenajare modestă, unde apa și nămolul, care deși au calități deosebite, sunt folosite foarte puțin, chiar rudimentar.

Dintre cele trei categorii de resurse de apă menționate, râurile prezintă cea mai mare importanță, atât pentru alimentarea cu apă a gospodăriilor populației, dar mai ales pentru agricultură și industrie. Totodată, acestea reprezintă și cea mai mare sursă de risc natural în Zona Metropolitană Dunărea de Jos, prin indundațiile care se produc aproape în fiecare an, inundații care uneori au efecte devastatoare, mai ales pentru populația din așezările rurale izolate și slab dezvoltate din puncte de vedere economic.

Resursele de sol

În strânsă legătură cu condițiile de relief și climatice și cu resursele hidrologice se află procesele pedogenetice, în urma cărora s-a format și încă se mai formează învelișul de sol. Astfel, pe teritoriul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos întâlnim mai multe clase de soluri cu câteva dintre tipurile acesora. Predomină clasa molisolurilor, urmată de solurile neevoluate, solurile hidromorfe și solurile halomorfe, iar pe arii foarte restrânse apar și argiluvisoluri.

Clasa molisolurilor cuprinde soluri cu orizont diagnostic A molic, formate dominant în condițiile bioclimatice de steptă, tipice pentru arealele de câmpie și de dealuri joase. Sunt soluri cu o culoare închisă, bogate în humus, cu o fertilitate mare și se folosesc adesea în agricultură. Această clasă este prezentă prin următoarele tipuri de sol:

Solul bălan, care ocupă areale restrânse în Glacisul Măcinului, în depresiunile Greci și Luncavița, este format pe loess și pe depozite loessoide și are o permeabilitate normală, o textură mijlocie, o aerație și afânare bună.

Cernoziomul, solul tipic al zonei de stepă, are cea mai mare răspândire în zona de câmpie, respectiv în Câmpia Brăilei și a Covurluiului, dar și în depresiunile din partea Dobrogeană. Acesta este prezent printr-o gamă variată de subtipuri, predominând cernoziomurile carbonatice, castanii și ciocolatii. Roca parentală este loessul, dar poate să apară și pe nisipuri sau argile. Cernoziomurile au un potențial de fertilitate foarte ridicat, determinând folosirea lor la numeroase culturi agricole. Totuși, este necesară aplicarea periodică de îngrășăminte și irigarea.

Solurile cenușii sunt întâlnite mai rar, în zonele mai înalte din Glacisul și Munții Măcinului și din Câmpia Covurluiului.

Clasa solurilor neevoluate cuprinde soluri tinere, aflate într-un stadiu incipient de evoluție, reprezintă o clasă azonală și este prezentă prin următoarele tipuri de sol:

Protosolurile aluviale (aluviunile) sunt localizate pe cele mai tinere părți ale reliefului fluviatil, respectiv pe porțiunile inundabile ale luncilor Dunării și celorlalte râuri. Solificarea este slabă, noi aluviuni fiind depuse aici periodic, fapt ce împrospătează solul cu noi minerale. Sunt folosite preponderent pentru plantarea de salcie, plop și anin, dar și ca pajiști.

Solurile aluviale reprezintă un stadiu evoluat al protosolurilor, deoarece sunt formate pe aluviunile depuse în părțile neinundabile sau rar inundabile ale luncilor. Se întâlnesc în special în lunca Dunării, mai ales în Balțile Brăilei și Isaccei, dar și în Câmpia Siretului Inferior și în luncile dezvoltate ale râurilor. Solurile aluviale sunt foarte fertile, iar pentru folosirea optimă a acestora în agricultură, cea mai mare parte a luncilor Siretului, Prutului și Dunării, inclusiv Balta Brăilei și Balta Isaccei, a fost scoasă de sub influența inundațiilor prin amenajări hidrotehnice. Totuși, pentru menținerea fertilității ridicate, este necesară aplicarea îngrășămintelor organice și minerale.

Psamosolul are o răspândire redusă în cadrul arealului studiat și este format pe nisipurile eoliene care apar, în special, în Câmpia Bărăganului de Nord.

Litosolurile ocupă numai versanții puternic înclinați, constituiți din roci compacte, din Munții Măcinului.

Clasa solurilor hidromorfe cuprinde soluri care s-au format în condiții de umiditate ciclic temporară sau permanentă, cu răspândire în zona de câmpie, în microdepresiunile de tip crov și în anumite porțiuni slab drenate ale luncilor. Aceste soluri au un orizont diagnostic G (gleic), atunci când gleizarea are loc din partea inferioară a solului, din cauza apei freatice, și/sau un orizont W (pseudogleic), atunci când apa provine dintr-o sursă externă, cum ar fi din precipitații, inundații sau irigații în exces.

Lăcoviștile sunt soluri freatic hidromorfe, deci cu orizont diagnostic G, întâlnite în zonele cu apa freatică aflată la o adâncime de 0.5-1m. Sunt soluri cu aerare și fertilitate redusă, fiind folosite ca pajiști, dar prin lucrări de îmbunătățire funciară pot fi redate circuitului agricol.

Solurile gleice, cu orizont W, sunt soluri foste submerse, care se gasesc predominant în Balta Brăilei.

Clasa solurilor halomorfe este formată din soluri cu exces de săruri solubile, care apar pe terenurile slab drenate. Proveniența acestor săruri este din apele freatice mineralizate. În condițiile de climă aridă este stimulată evaporarea și ridicarea capilară la suprafață a acestor ape cu săruri, lucru de duce la apariția a două tipuri de sol:

Solonceacul, cu orizont diagnostic „sa” (salic), are cu un conținut bogat de săruri, dar este sărac în humus, fiind folosit numai pentru pajiști, dar și acestea de slabă calitate.

Solonețul, cu orizont diagnostic „na” (natric), este mai puțin sărăturat, și poate fi considerată o formă desalinizată prin coborârea nivelului freatic a solonceacului. Spre deosebire de primul tip, acesta poate fi folosit uneori și în agricultură, deși fertilitatea este scăzută.

Ambele tipuri de sol se găsesc insular, în depresiunile de tip crov din câmpie, în jurul lacurilor sărate, și în lunca Buzăului și a Siretului, uneori, în condiții de uscăciune, la suprafața solului, fiind prezentă și o crustă albă de sare.

De menționat este și clasa argiluvisolurilor, prezenă prin tipurile de soluri brune argiloiluviale și brune luvice, care este întâlnită numai în arii restrânse, în zonele mai înalte de 200m din Munții Măcinului. Acestea sunt folosite, în special, pentru sivicultură.

Alături de rețeaua hidrografică bogată, solul și proprietățile acestuia reprezintă o resursă naturală importantă pentru dezvoltărea economică a zonei metropolitane prin agricultură, ramură care a început în ultimii ani să recâștige interesul populației prin apariția investitoriulor străini și introducerea de noi tehnologii pentru maximizarea recoltelor.

Vegetația și fauna

Vegetația și fauna depind de poziția latitudinală și longitudinală, astfel teritoriul zonei metropolitane fiind poziționat, în cea mai mare parte, în cadrul zonei de stepă și, mai puțin, în zona silvostepei. Totodată, acestea sunt influențate și de unele condiții de mediu locale, rezultând asociațiile vegetale azonale, cum sunt cele de luncă, halofile, de stâncărie și ruderale.

Vegetația de stepă a fost înlocuită aproape în totalitate de culturile agricole, fiind încă întâlnită în stare naturală pe versanții depresiunilor de tasare, în spațiile dintre parcelele agricole, pe marginile drumurilor sau în zonele necultivate temporar. Asociațiile vegetale de bază erau cele de pajiști xerofile presărate cu tufărișuri constituite din arbuști de stepă.

Pajiștile sunt formate din specii de graminee, cum ar fi colilia (Stipa joannis, Stipa pulcherrima, Stipa lessingiana, Stipa stenophyla), negara (Stipa capillata), păiușurile stepice (Festuca valesiaca, Festuca sulcata, Festuca pseudovina), pirul crestat (Agropyrum cistatum), specii de composite, cu mături (Centaurea) și pelin (Artemisia), specii de leguminoase, cu lucernă (Medicago), cosaci (Astragalus), măzăriche (Vicia), molotru (Trigonella), din labiate, cu jaleș (Salvia), cimbrișor (Thymus), șovârliță (Plomis), din ranunculacee, cu dediței (Pulsatilla) și ruscuțe (Adonis), din liliacee, cu specii de ceapă (Allium) și ceapa ciorii (Muscarii), din iridiacee, cu stânjenei (Iris) etc. Tufărișurile sunt reprezentate prin porumbar (Prunus spinosa), migdalul pitic (Amygdalus nana), vișin pitic (Cerasus fructiosa), specii de măceș (Rosa).

Fauna de stepă este destul de săracă în comparație cu cea a pădurilor. Dintre mamifere, rozătoarele ocupă un loc important, atât ca răspândire și populație, dar și pentru că provoacă daune pentru agricultură. Amintim popândăul (Citellus citelus), hârciogul (Cricetus cricetrus), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), cățelul pâmăntului sau orbetele (Spalax leucodon), șoarecele de stepă (Sicista subtilis), șobolanul de câmp (Apodemus agrarius) și iepurele de câmp (Lepus europaeus). În această zonă apar și unele carnivore, ca vulpea (Vulpes vulpes) și viezurele (Meles meles).

Dintre speciile de păsări amintim pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus), prepelița sau pitpalacul (Coturnix coturnix), potârnichea (Perdix perdix), graurul (Sturnus vulgaris), ciocârlia de Bărăgan (Melanocorypha calandra), prigoria multicoloră (Merops apiaster), dumbrăveanca (Coracias garrulus). Se întâlnesc temporar și câteva specii de păsări răpitoare: heretele alb (Circus macrorourus), șorecarul mare (Buteo rufinus), acvila sudică (Aquila rapax orientalis), șorecarul încălțat (Buteo lagopus).

Reptilele sunt reprezentate de câteva specii de șopârle (Lacerta taurica, Lacerta agilis chersonensis) și șerpi (Coluber jugularis caspius), iar insectele sunt restrânse fiind prezente prin familii de ortoptere cu lăcuste, cosași, greieri și călugărițe, de coloptere ca scarabeul (Scarabeu affinis) și miriapode cum este cârcâiacul (Scolopendra cingulata).

În spațiile interfluviale, în depresiunile de tasare, se mai găsesc asociațiile vegetale de sărătură (halofile). Răspândite pe solonceacurile și solonețurile din jurul lacurilor sărate și salmastre, găsim sărăcica (Salsola soda), brânca sau iarba sărată (Solicornia herbacea), ghimparița (Crypsis aculeata), ghirinul (Halimane pedunculata).

Vegetația ruderală e prezentă în localiltățile rurale, de-a lungul drumurilor, în islazuri și pe locurile unde staționează animalele domestice. În spațiul asezărilor rurale se întâlnesc frecvent plante spinoase, ca holera (Xanthium spinosum), ghimpele sau scaiul (Cirsium lanceolatum), spinul (Carduus acanthoides) și plante otrăvitoare, precum ciumăfaia (Datura stramonium), măselarița (Hyoscyamus niger). De-a lungul drumurilor și islazurilor cresc troscotul (Poligonum aviculare), coada șoricelului (Achillea setacea), obsiga (Bromus mollis), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris) ș.a.

Zona silvostepei se impune ca o zonă de trecere de la stepă la zona pădurilor și apare ca o îmbinare a terenurilor agricole cu mici insule de pădure. În arealul studiat este întâlnită în arii restrânse, în nordul Câmpiei Covurluiului și în zona Munților Măcin. Aici s-au păstrat câteva păduri, Gârboavele, Valea Bisericii, Miloș, Mogoș și Bălțatu, constituite din stejar pufos (Quercus pubescens) și brumăriu (Q. pedunculiflora), arțar (Acer platanoides), jugastru (A. campestre), și arbuști ca scumpia (Cotinus coggygria), păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus spinosa).

În Munții Măcin, la altitudini mai mari de 250m se întâlnesc asociații forestiere complexe, în care speciile mezofile cresc alături de numeroase specii xerotermofile. În stratul arborilor predomină gorunul (Quercus polycarpa, Q. dalechampii, Q. petrea) în asociație cu teiul pucios (Tilia cordata), teiul argintiu (T. tomentosa), teiul cu frunza mare (T. platyphyllos), carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus excelsior, F. coriariaefolia), ulmul (Ulmus glabra). Local apare și fagul (Fagus silvatica). Tot aici mai cresc și diverse specii de arbuști: alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), păducelul (Crataegus monogyna, C. pentagyna). Tot aici apare vegetația de stâncărie, asociație vegetală azonală, specifică stâncăriilor de granit. De exemplu, pe culmile Pricopanului, Priopcea, Iacobdeal și Bujoarele, unde apar granite, se întâlnesc iarba roșioară (Silene compacta), garofița (Dianthus nardiformis), clopoțeii (Campanula rotundifolia ssp. romanica).

În ceea ce privește fauna din Munții Măcinului, în pădurile dintre Greci și Luncavița, se întâlnește cerbul (Cervus elaphus), mistrețul (Sus scrofa), jderul de copac (Martes martes), pisica sălbatică (Felis silvestris). Dintre păsări, numai în pădurile Dobrogei de Nord cuibăresc ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), ciocănitoarea cu spatele alb (Dendrocopos leucotos), pițigoiul sur (Parus palustris), silvia de zăvoi (Sylvia borin), pitulicea mică (Phylloscopus collybita), cănărașul (Srinus serinus), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), mierla de piatră (Monticola saxatilis), pietrarul mediteranean (Oenathe hispanica), mărăcinarul mare (Saxicola rubetra), codroșul de munte (Phoenicurus ochruros), viesparul (Pernis apivorus), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), fâsa de pădure (Anthus trivialis), iar cuibărit posibil are striga (Tyto alba), foarte rare fiind buha (Bubo bubo) și cojoaica de pădure (Certhia familiaris). Specii ce cuibăresc numai în pădurile din Munții Măcinului sunt șorecarul mare (Buteo rufinus) și șoimul dunărean (Falco cherrung).

Dintre reptile amintim broasca țestoasă dobrogeană (Testudo graeca ibera), țestoasa cu coadă (Emys orbicularis), șopârla de câmp (Lacerta agilis chersonensis), gușterul vărgat dobrogean (L. trilineata dobrogica), șopârla (L. taurica), șerpi, precum balaurul dobrogean (Elaphe quatorlineata sauromates), șarpele lui Esculap (Elaphe longissima), vipera cu corn (Vipera ammodytes montadoni).

Asociațiile vegetale și faunistice de luncă ocupă zone importante în cadrul arealului studiat și sunt mult mai bogate din punct de vedere al speciilor. După cum le spune și numele, sunt întâlnite în lunca Siretului, Buzăului și Prutului, dar cea mai mare importanță, răspândire și varietate o au în lunca Dunării, inclusiv în zona Bălților Brăilei și Isaccei.

Datorită umidității mari a solului, aici se dezvoltă o vegetație arborescentă de esență moale cu sălcii și răchite (Salix alba, S. fragilis, S. triandra, S. cinerea), plopi (Populus alba, P. nigra, P. canes-canes). Acestea se dezvoltă natural și sub formă de plantații, cu rol de protecție împotriva inundațiilor, dar și pentru exploatarea industrială a lemnului.

Flora ierboasă de luncă este reprezentată de plante ca rogozul (Carex glacilis, C. acutiformis, C. riparia), stânjenelul de baltă (Iris pseudocarus), limbarița (Alisma plantago), dentița (Bidens tripartite), joianul (Oenanthe acvatica), laptele câinelui (Euphorbia palustris); iar flora acvatică propriu-zisă reprezentată prin macrofite precum stuful (Phragmites communis), și papura (Typha angustifolia), care sunt fixate pe fundul apelor, nufărul galben (Nuphar luteum), nufărul alb (Nympheea alba), ciulini (Trapa natans), iarba broaștei (Hydrocharis morsus ranae), lintița (Lemna minor, L. trisulca)și broscarița (Potamogeton natans), ca specii plutitoare, și brădiș (Myriophyllum verticillatum, M. spicatum), pasă (Potamogeton crispus), moț (Potamogeton prfoliatus, Ceratophyllum submersum), otrățel (Utricularia vulgaris), sârmuliță (Vallisneria spiralis), characee, toate submerse.

Fauna de luncă este extrem de variată, mai ales în lunca Dunării. Lumea amfibienilor este reprezentată de tritonul cu creastă dobrogean (Triturus dobrogicus), buhaiul de baltă cu burta roșie (Bombina bombina), broasca râioasă verde (Bufo bufo), brotăcelul (Hyla arborea), broasca mică de lac (Rana esculenta), broasca verde de lac (R. ridibunda). În nordul Bălții Brăilei s-au identificat tritonul comun (Triturus vulgaris vulgaris) și broasca râioasă brună (Bufo bufo). Dintre reptile se întâlnește șarpele de apă (Natrix tessellata). Ihtiofauna este reprezentată de nisetru (Acipenser guldenstaedti), păstrugă (A. stellatus), morun (Huso huso), scrumbie (Alosa pontica), scobar (Chondrostoma nasus), crap (Cyprinus carpio), mreană (Barbus barbus), plătică (Abramis brama), clean (Leuciscus cephalus), știucă (Esox lucius), obleț (Alburnus alburnus), sabiță (Pelecus cultratus), șală (Stizostedion lucioperca) ș.a.

Ornitofauna este diversă. În mâlul umed își caută hrana nagâțul (Vanellus vanellus), prundărașul gulerat mic (Charadrius dubius), ploierul argintiu (Pluvialis squatarela), fluierarul cu picioare roșii (Tringa totanus). Pe pajiștile umede se observă codobatura galbenă (Motacilla flava), barza albă (Ciconia ciconia). În zăvoaie se întâlnesc gaița (Garrulus glandarius), mierla (Turdus merula), cucul (Cuculus canorus), dumbrăveanca (Coracias garrulus), porumbelul de scorbură (Columba oenas), privighetoare de zăvoi (Luscinia luscinia). În stufărișuri, păpurișuri și în apropierea acestora se întâlnesc chirighițe (Childonias sp.), stârcul pitic (Ixobrychus minutus), găinușa de baltă (Gallinula chloropus), stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax), egreta mică (Egretta garzetta), stârcul cenușiu (Ardea cinerea), gâsca de vară (Anser anser), rața mare (Anas platyrhynchos), rața cârâitoare (A. Querquedula), rața cu cap castaniu (Aythya ferina), rața roșie (A. Nyroca), lișița (Fulica atra), chira de baltă (Sterna hirundo). Dintre răpitoare amintim eretele de stuf (Circus aeruginosus), șoimul rândunelelor (Falco subbuteo), șorecarul comun (Boteo buteo).

Mamiferele sunt reprezentate de câteva specii cum sunt chițcanl de apă (Neomys fodiens), chițcanul de mlaștina (N. Anomalus), șobolanul de apă (Arvicola terrestris), iar din anii ’50 s-a extins bizamul (Ondatra zibethicus). Pe lângă acestea, în Balta Brăilei, se mai întâlnesc și mistrețul (Sus scrofa), bursucul (Meles meles), pisica sălbatică (Felis silvestris), căpriorul (Capreolus capreolus), dihorul (Putorius putorius), vulpea (Vulpes vulpes crucigera), nevăstuica (Mustela nivalis). O apariție destul de recentă este șacalul (Canis aureus), iar în apropiere de Mărașu s-a observat și câinele enot (Nyctereutes procyonoides).

Arii naturale protejate

Legea Nr. 5 din 6 martie 2000 privind aproparea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate, publicată în Monitorul Oficial Nr. 152 din 12 aprilie 2000, evidențiază zonele naturale protejate de interes național din țară. Dintre acestea, pe teritoriul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos identificăm:

Parcul Național Munții Măcinului, mai exact partea central-nordică din acesta, cu cea mai veche formațiune geologică din țară și suprafețe acoperite cu păduri. Este inclusă integral Culmea Pricopanului, cu un relief spectaculos, cu creste stâncoase, versanți abrupți, acoperiți cu grohotișuri și numeroși martori de eroziune cu aspect ruiniform.

Marea bogăție de floră și vegetație a Munților Măcin este reprezentată de peste 1770 specii de plante reprezentând aproximativ 50% din flora României ce vegetează pe 1% din suprafața țării, din care 72 specii de plante sunt protejate ca specii rare sau vulnerabile și 27 specii sunt endemice pentru regiune.

Fauna Munților Măcin se caracterizează printr-o mare diversitate și o importanță deosebită, datorită prezenței unor specii rare și protejate, prin reglementările internaționale. Aici sunt întâlnite 181 specii de păsări, dintre care 37 sunt strict protejate la nivel internațional, 47 de specii de mamifere, 1436 specii de insecte identificate, cu peste 900 de specii de fluturi, 11 specii de reptile și 7 specii de amfibieni. Importanța deosebită pentru știință și pentru biodiversitatea Munților Măcin o reprezintă speciile rare și pe cale de dispariție din care enumerăm: broasca țestoasă (Testudo graeca ibera), care este și monument al naturii, balaurul dobrogean (Elaphe quatorlineata), cel mai mare șarpe din țară, dihorul de stepă (Mustella eversmani), vipera cu corn (Vipera ammodytes montadoni), vulturul pleșuv brun (Aegypus monachus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), dumbrăveanca (Coracias garrulus).

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, care din anul 2001 a primit și titlul de Zonă umedă de interes internațional (sit RAMSAR), reprezintă un areal ramas în regim natural de inundație pe cursul inferior al Dunării, dupa desecarea Bălții Brăilei, care conservă complexe de ecosisisteme acvatice și terestre într-o formă apropiată de cea inițială. Este situat în lunca inundabilă a Dunării, între Câmpia Brăilei și Insula Mare a Brăilei.

Flora este bogată, aici fiind identificate un număr de 221 specii de plante cu specii lemnoase, asociații acvatice și mlaștini cu stufăriș, alge planctonice și vegetație de nisipuri

În ceea ce privește fauna, au fost identificate 623 specii, din care 99 sunt pe lista directivelor europene. Fauna de nevertebrate este foarte bogată, fiind identificate 329 specii. Avifauna este reprezentată de un număr de 207 de specii de păsări, care utilizează acest teritoriu pentru cuibărit, loc de popas în timpul migrației sau pentru iernare. Între acestea se includ specii amenințate pe plan internațional, cum ar fi pelicanul creț (Pelecanus crispus), rața roșie (Aythya nyroca), gâsca cu gât roșu (Branta ruficollis) și cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus). Din totalul speciilor de păsări identificate, 79 sunt prezente pe lista specială de conservare a Directivei Păsări a Uniunii Europene. Fauna terestră este reprezentată de un număr de 11 specii de mamifere, protejate atât prin legislația națională (OUG 57/2007), cât și prin Directiva Habitate a Uniunii Europene. Fauna acvatică este reprezentată printr-un număr de 65 specii de pești, dintre care 10 se află pe lista directivelor europene, iar amfibienii și reptilele prin 13 specii, din care 8 sunt pe lista directivelor europene.

Lacul Rotundu, rezervație naturală mixtă, se află pe teritoriul administrativ al orașului Isaccea și ocupă o suprafață de 228ha. Este un lac tipic de luncă din zona inundabilă a Dunării și face parte din complexul lacustru Somova-Parcheș, fiind ultima zonă de acest fel din Rezervația Biosferei Delta Dunării neafectată de indiguirile ce s-au facut amonte. Prezintă interes deosebit datorită diversității de plante pe care o adăpostește și pentru pentru reproducerea peștilor.

Pădurea Gârboavele, rezervație naturală de tip forestier, situată pe teritoriul comunei Tulucești, ocupă o suprafață de 230ha, reprezintă o pădure naturală de silvostepă în care predomină asociațiile de stejar pufos și stejar brumăriu.

Ostrovul Prut (Insula Cărăușul, 62ha), se găsește pe Dunăre, pe teritoriul administrativ al municipiului Galați, chiar la gura de vărsare a Prutului în fluviu, este o rezervație naturală forestieră care protejează amestecul de salcie albă cu plop alb și plop negru, specii indigene, reprezentând un important rezervor genetic pentru speciile caracteristice tipurilor naturale de pădure care se întindeau odinioară pe întreaga luncă a Prutului inferior și în Lunca Dunării.

Pădurea Valea Fagilor, rezervație naturală forestieră cu o suprafață de 154ha, se află pe teritoriul comunei Luncavița și este inclusă în Parcul Național Munții Măcinului. Reprezintă zonă ce protejează pădurea de fagi, cu exemplare impresionante, ce ajung la o înălțime de 38m și ale căror trunchiuri pot avea și 1m grosime, care vegetează altături de alte specii de foioase.

Balta Potcoava este o rezervație naturală pentru habitatul de zonă umedă, de hrănire și reproducere pentru păsări, cu o suprafață de 49ha. Se află pe teritoriul administrativ al comunei Braniștea și reprezintă un curs părăsit al Siretului, în care s-a format acest lac de meandru.

Balta Tălăbasca, ocupă 139ha din teritoriul comunei Tudor Vladimirescu, reprezintă o rezervație naturală de zonă umedă, la fel ca și precedenta, pentru protecția diferitelor specii acvatice, diferența constând în faptul că acest lac este un liman fluviatil.

Locul Fosilifer Dealul Bujoarele, rezervație naturală de tip paleontologic, adăpostește resturi de faună fosilă din perioada devoniană, fiind identificate aici 30 de forme fosile, dintre care 22 sunt brahiopode, iar restul briozoare, moluște, crustacei și ostracode. Se află pe teritoriul comunei Turcoaia și o cupă o suprafață de 8ha.

Locul Fosilifer Tirighina-Bărboși, aflat la sud de municipiul Galați, este o altă rezervație naturală de tip paleontologic, cu o suprafață de 1ha, ce reprezintă o formațiune argiloasă de origine lacustră, bogată în cochilii de moluște fosile, dintre care s-au identificat 12 specii noi pentru știință.

Prin Hotărârea de Guvern Nr. 2151 din 30 noiembrie 2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone s-a înființat Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, a cărui parte sudică se află pe teritoriul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos. Include lacul Brateș, cu pepiniera piscicolă și zona de stufăriș și vegetație palustră, și Rezervația Ostrovul Prut, pe care am menționat-o anterior.

Rezervația naturală Peceneaga a luat ființă prin aceeași hotărâre de guvern, este situată pe teritoriul comunei Peceneaga și are o suprafață de 132ha, fiind localizată la marginea zonei de contact dintre cursul Dunării și falia tectonică Peceneaga-Camena. Astfel, este singura arie protejată din țară, unde cele mai vechi structuri geologice, din perioada cutarilor caledoniene, reprezentate prin șisturile verzi, vin în contact cele mai noi structuri, reprezentate prin depozitele aluviale ale Dunării. Floristic, aceasta este una din puținele arii protejate, cel puțin din nordul Dobrogei, în care au fost identificate specii de ceapa ciorii (Gagea callieri).

O altă clasificare a ariilor naturale protejate este cea a ariilor de interes comunitar, prin Rețeaua Ecologică Europeană Natura 2000, care servește atât intereselor României, cât și celor ale Uniunii Europene, iar apariția acestor situri și în țara noastră reprezintă un pas important în direcția conservării peisajului și biodiversității. Siturile Natura 2000 pot fi arii speciale de conservare (SAC), arii de protecție specială avifaunistică (SPA) și situri de importanță comunitară (SCI). Pe teritoriul analizat se suprapun, total sau parțial, câteva astfel de arii, care se regăsesc în H.G. Nr. 1284 din 24 octombrie 2007 privind declarearea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 din România (Tab. 3.1.) și în O.M. Nr. 1964 din 13 decembrie 2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România (Tab. 3.2.).

Tab. 3.1. Arii de protecție specială avifaunistică (SPA-uri)

Sursa: http://www.anpm.ro/docfiles/view/51477

Tab. 3.2. Situri de importanță comunitară (SCI-uri)

Sursa: http://www.anpm.ro/docfiles/view/53189

Unitățile administrativ-teritoriale

Evoluția în timp și spațiu a așezărilor

Teritoriul pe care se găsește actuala Zonă Metropolitană Dunărea de Jos a fost populat încă din timpuri străvechi, mai exact din paleolitic, deoarece aici au existat condiții prielnice pentru dezvoltarea așezărilor omenești, precum terenurile bune pentru agricultură și pășunatul animalelor, zone acvatice pentru pescuit, căi de transport pe apă și pe uscat, pe care s-au dezvoltat ulterior vechi drumuri comerciale.

Din epoca neolitică au fost descoperite urme de așezări ale culturii Boian, pe teritoriile actualului cartier Brăilița din Brăila, în comunele Siliștea, Vădeni și Râmnicelu, ceramică aparținând culturii Precucuteniană, la Folteși și Smârdan (de Galați), plus obiecte din timpul civilizațiilor Gumelnița și Cucuteni. Aceste descoperiri demonstrează că locuitorii de pe aceste meleaguri se ocupau cu agricultura, vânătoarea, pescuitul și că aveau și preocupări artistice.

În diferite părți ale teritoriului studiat s-au descoperit diverse obiecte și construcții caracteristice epocilor bronzului, fierului, perioadelor daco-romane (castre și cetăți) și perioadei migrațiunilor diferitelor populații, fiind evidențiată o continuitate neîntreruptă de locuire a acestei zone de către populația autohtonă, care a efectuat schimburi comerciale cu grecii, bizantinii și, mai apoi, cu negustorii genovezi. În perioada bizantină, dată fiind poziția favorabilă de pe malurile Dunării, mai ales așezările Galați și Brăila, încep să se dezvolte din ce în ce mai tare datorită intenselor schimburi comerciale, bogăția în grâne, vite, pește, miere și ceară a acesui ținut devenind tot mai cunoscută în străinătate.

Prezența populației autohtone este atestată arheologic pentru secolele IX-X prin săpăturile de la Chișcani, apoi pentru secolele X-XI, prin cele de la Vădeni, iar pentru secolul al XIII-lea, chiar prin obiectele găsite în centrul orașului Brăila de astăzi.

Începând cu secolul al XIV-lea apar diferite documente scrise care atestă dezvoltarea economiei și evoluția populației în jurul celor două porturi de la Dunăre, dar abia din secolul al XV-lea încep să apară documente care atestă existența și concentrarea populației autohtone, în special pe arterele de legătură cu fluviul și porturile sale, astfel fiind evidențiate o serie de așezări bine dezvoltate economic și social (Tufești, Șendreni, Scânteiești, Cuca), dar și denumiri de bălți.

Deși din anul 1540 și până în 1829, o bună parte a teritoriului analizat s-a aflat sub ocupație turcească, devenind schelă și raia turcească, activitatea economică a prosperat în continuare, corăbiile plecând de aici încărcate cu grâu, orz, carne sărată, pastramă, seu, unt, miere și ceară, sare, pește sărat și afumat.

În hărțile lui Dimitrie Cantemir din „Descrierea Moldovei” (1714-1716) sunt consemnate așezări precum Piscu, Vădeni, Tulucești, Foltești și Galați. Tot în secolul al XVIII-lea apar localitățile Gropeni, Tichilești, Chișcani, Unirea, Nămoloasa, remarcându-se o extindere a populației la vest de Dunăre, în interiorul Bărăganului, datorită extinderii arăturilor în câmpie, dezvoltarea fiind impulsionată de creșterea exportului de cereale.

Sporirea numărului de locuitori și dezvoltarea așezărilor se datorează și imigrărilor și transhumanței transilvănene, existând în acest sens informații despre numărul oilor care treceau Dunărea pe la Brăila spre Măcin și pe la Vadul Oii, spre Balta Brăilei. Spre arealul de câmpie au fost atrași și locuitori din ariile mai populate ale subcarpaților Prahovei, Buzăului și Vrancei, migrații care au dus la apariția satelor din cuprinsul Bălții Brăilei, cum ar fi Frecăței, Stoienești, Măgureni, Mărașu, Țacău, Băndoiu.

După eliberearea de sub stăpânirea turcească a teritoriul aflat pe malul stâng al Dunării, prin Pacea de la Adrianopole din anul 1829, prin liberalizarea comerțului pe fluviu, activitatea economică s-a intensificat, favorizând procesul de populare. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a reformei agrare din 1864, iau naștere așezările Cuza Vodă, Tudor Vladimirescu, Vânători; iar ca urmare a împroprietăririlor din 1879, apar localitățile Independența, Smârdan, Lascăr Catargiu (astăzi Schela) și satul Plevna (din comuna Rediu), cu denumiri ce păstrează amintirea marilor victorii din timpul Războiului de Independență, război în urma căruia România a recâștigat și Dobrogea.

Mai târziu, creșterea populației rurale s-a bazat tot pe sporul migratoriu datorat forței de atracție a potențialului agricol, dar ca urmare a reformei agrare din anul 1924, de după Primul Război Mondial, când au avut loc noi împroprietăriri, urmând ca în perioada capitalistă de dezvoltare, acest proces de populare să fie intensificat, nucleele de concentrare fiind, de această dată orașele Galați și Brăila, unde, pe lângă activitatea portuară, apar și se dezvoltă o serie de unități industriale cu specific diferit.

După al II-lea Război Mondial creșterea populației și dezvoltarea regiunii se fac în ritm alert, datorită efectelor legii funciare din 1945 și înființării întreprinderilor agricole de stat, dar și datorită efectelor demografice ale masivelor deportări ce au avut loc în deceniul șase, ceea ce a dus chiar la înființarea de noi sate.

De menționat este și faptul că, de-a lungul timpului, deși locuitorii teritoriului au fost în majoritate români, la procesul de populare au contribuit și străinii, precum grecii, turcii, tătarii, rușii, ucrainenii, bulgarii și, mai târziu, germanii și italienii.

Așezările urbane

Municipiul Brăila a fost, la început, o mică așezare pescărească care a devenit un centru comercial în care se derulau activități de schimb, ce aduceau orașului venituri importante și aveau să îl transforme în cel mai mare centru urban al județului Brăila.

Este menționat pentru prima dată sub numele „Drinago” într-un document scris în anul 1350, prin descrierea geografică spaniolă „Libro del conoscimento”, denumire pe care istoricii au asimilat-o cu Brillago, așa cum apărea și în alte documente din perioada medievală. În documentele românești se face mențiunea precisă și directă a Brăilei printr-un tratat de comerț datat din 20 ianuarie 1368, prin care domnitorul Vlaicu Vodă le permite negustorilor brașoveni să își vândă mărfurile la Brăila, fiind scutiți de taxele vamale. Ne putem da seama că acest port reprezenta o poartă spre lume a produselor din Transilvania și Țara Românească.

Deoarece era un important centru economic și avea o așezare favorabilă, orașul Brăila a fost ocupat de către turci în anul 1418, și apoi, pentru o perioadă de aproape trei secole, începând din anul 1540. Totuși, transformarea Brăilei și a teritoriului adiacent în cea mai întinsă raia turcească de pe teritoriul Țării Românești a constituit un beneficiu deoarece activitatea economică a crescut considerabil, portul devenind centrul de aprovizionare al întregului sistem militar otoman de la Dunărea de Jos, dar mai ales al Constantinopolului, capitala imperiului.

Orașul a avut de suferit în timpul bătăliilor domnitorilor români cu trupele turcești, dar, mai ales, în timpul războaielor ruso-turce. Însă, prin tratatul de pace de la Adrianopole din 1829, raiaua turcească este desființată, iar prin prevederile acestuia de liberalizare a comerțului pe Dunăre, evoluția economică a Brăilei capătă un nou avânt.

Concomitent cu dezvoltarea exportului, începând din 1850, încep să apară unități industriale legate de specificul cerealier al portului, în 1864 ia ființă primul șantier naval, iar în anii următori se dezvoltă fabrici cu diferite profiluri. Activitatea industrială, în special cea metalurgică, se intensifică începând cu perioada interbelică, fiind apoi amplificată în anii construcției socialiste, când municipiul Brăila devine unul dintre principalele centre industriale ale României, prin dezvoltarea multilaterală în centru urban, industrial, comercial și cultural. Prin Legea Nr. 2 din 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, orașul este declarat reședința județului Brăila și este ridicat la rangul de municipiu.

Începând din anii ’90, prin tranziția de la economia centralizată la economia de piață, municipiul Brăila a cunoscut o reducere a activităților economice, mai ales a celor industriale, și a suferit schimbări funcționale, struturale și cantitative la nivelul unităților economice, fapt ilustrat prin reducerea numărului de unități industriale.

În urma ultimului recensământ al populației din anul 2011, Municipiul Brăila are un număr de 180302 locuitori.

Municipiul Galați de astăzi a început ca o veche așezare rurală pe malul stâng al Dunării, care a fost transformată în târg („schelă”) datorită activității comerciale și portuare intense și faptului că era un punct vamal, și are caracter urban încă de dinainte de secolul al XIV-lea. Prima mențiune a orașului într-un document scris datează din 23 septembrie 1445, când voievodul Ștefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun, scutește de vamă carele Mănăstirii Humor, care aduceau pește de la Galați. Încă de atunci portul reprezenta punctul comercial terminal și de desfacere al mărfurilor din ținutului Moldovei, în special pentru grânele din câmpie, dar și pentru lemn, cherestea, miere, ceară, unt, silitră și sare, aspect confirmat și de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae” (1714-1716), care spune că Galațiul era un „târg care nu bate la ochi printr-o arhitectură frumoasă sau prin mărime, dar este târgul cel mai vestit al întregii Dunări”.

Contextul politic, social și economic a condiționat dezvoltarea orașului care a trecut, de-a lungul timpului, prin perioade de prosperitate, dar și de ruinare, fiind devastat în repetate rânduri în urma luptelor ce s-au dat în zonă.

După eliberarea de sub ocupația otomană, în anul 1829, urmează o nouă etapă de dezvoltare a orașului, prin liberalizarea comerțului pe Dunăre, ceea ce a dus extinderea activităților economice și declararea Galațiului ca „porto franco” în anul 1837, adică port în care mărfurile nu sunt supuse taxelor vamale. Începând din anul 1840 se mărește considerabil spațiul intravilan, fiind construite noi locuințe și, mai ales, diverse fabrici și mici întreprinderi.

Funcția industrială a orașului este definită spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea prin înființarea șantierelor navale și a gării fluviale, a fabricilor de produse textile și alimentare, a uzinei elecrice și a întreprinderilor ce produceau ambalaje metalice și cuie. După anul 1920, dar mai ales dupa al doilea război mondial, apar noi cartiere și întreprinderi mari, printre care și combinatul siderurgic, fiind dezvoltată cu precădere funcția industrială și portuară a orașului, devenind extrem de atractiv pentru forța de muncă, mai ales în perioada construcției socialiste. Orașul Galați, care a căpătat statutul de reședință de județ și municipiu în urma reformei administrative din anul 1968, este un important centru industrial al țării, dar a avut de suferit după revoluția din anul 1989, în perioada următoare numeroase unități industriale au fost închise sau privatizate, activitatea industrială fiind redusă considerabil, fapt oglindit și în nivelul de trai mai scăzut al populației. Totuși, rămâne cel mai mare centru urban al zonei metropolitane, cu o populație de 249432 locuitori.

Orașul Măcin de astăzi a luat naștere pe locul fostei așezări geto-dacice Arrubium, denumire de origine celtică a așezării ce datează din secolul al III-lea î.Hr. Începând de la sfârșitul secolului I d.Hr. aici a existat și un puternic și important castru roman, amplasat strategic pe malul drept al Dunării Vechi, cu rol strategic și de apărare al provinciei Moesia Inferior, ajungând ca în perioada romano-bizantină sa funcționeze ca o cetate bine întărită.

La începutul secolului al XV-lea, în urma numeroaselor lupte ce au avut loc aici între domnitorii Țării Românești și conducătorii armatelor turcești, teritoriul cade sub ocupație otomană și rămâne așa pentru o perioadă de patru secole. Documentele secolului următor menționează Măcinul ca loc de întâlnire pentru negustorii brăileni care veneau aici cu produse destinate aprovizionării Constantinopolului și cetăților de la Marea Neagră, localitatea având în continuare o funcție strategică și comercială.

După ce a fost de nenumărate ori teatru de război în bătăliile ruso-turce, o dată cu reunirea Dobrogei cu Țara Românească în urma Tratatului de la Berlin din 1878, Măcinul este declarat comună urbană și reședință de plasă. După numeroasele reforme administrative din timpul secolului al XX-lea devine oraș, al doilea ca importanță după municipiul Tulcea, reședința județului, ajungând ca în perioada de dezvoltare socialistă să fie un important centru al industriei de exploatare și prelucrare a materialelor de construcții, pe lângă care s-au dezvoltat și fabricile de confecții textile și de produse alimentare. Cu o funcție agro-industrială, orașul Măcin era și este un port relativ important pe Dunăre, situat într-un areal cu un potențial ridicat de dezvoltare, dar care, ca și restul orașelor mici din țară, se află într-un declin economic începând din anii ’90, fapt reflectat și în scăderea numărului de locuitori, care în prezent sunt în număr de 8245.

Orașul Isaccea este așezat în apropiere de locul vechii cetăți romane Noviodunum, care avea rol de apărare a Imperiului Roman ce fusese extins până aici în secolul I d.Hr. Încă de atunci avea rol de apărare și vad de trecere a Dunării. În secolul al XV-lea, la vest de cetate, ia năstere noua așezare Oblucița, care este redenumită în timpul stăpânirii otomane, devenind Isac-Chioi, adică satul lui Isac, după numele unui pașă turc, de unde provine și denumirea actuală a localității. Documentele istorice ale secolelor XVII-XIX menționează orașul ca cetate întărită, târg și port, în aceeași perioadă fiind construite aici mari depozite pentru strângerea și trimiterea pe Dunăre a produselor datorate de Țările Române Imperiului Otoman.

În prezent este un oraș mic, cu numai 5026 locuitori, aproape la limita de a-și pierde această titulatură și de a deveni comună, și are funcție agricolă și de mic port la Dunăre. În administrarea consiliului local, pe lângă orașul Isaccea, se află satele Revărsarea și Tichilești.

Unitățile administrativ-teritoriale rurale

Până când va fi înființată oficial Zona Metropolitană București, Zona Metropolitană Dunărea de Jos rămâne cea mai mare astfel de asociație intercomunitară, ca suprafață, dar mai ales ca număr de unități administrativ-teritoriale incluse, deoarece, pe lângă cele patru orașe menționate anterior, cuprinde 46 de comune de pe teritoriile județelor Brăila, Galați și Tulcea.

În continuarea acestui subcapitol acestea vor fi enumerate, alături de satele care intră în componența lor, fiind precizat și numărul de locuitori, conform ultimului recensământ al populației, din anul 2011. Astfel, din județul Brăila fac parte 19 de comune, după cum urmează:

Comuna Cazasu, care a fost înființată în anul 2003 prin reorganizarea comunei Tudor Vladimirescu, are o populație de 2939 locuitori.

Comuna Chișcani, cu reședința omonimă și satele Lacul Sărat și Vărsătura, are un număr de 5340 locuitori și este o comună suburbană încă din perioada socialistă.

Comuna Frecăței, situată în cuprinsul Bălții Brăilei, are 1344 locuitori și se compune din satele Frecăței, Agaua, Cistia, Salcia, Stoienești și Titcov.

Comuna Gemenele, cu satele Gemenele și Găvani, însumează 1819 locuitori.

Comuna Gropeni are 3296 locuitori și este situată pe malul stâng al Dunării, dar teritoriul său se extinde și în Balta Brăilei.

Comuna Mărașu, situată integral în Balta Brăilei, are în administrație satele Mărașu, Băndoiu, Măgureni, Plopi și Țacău, totalizând 2913 locuitori.

Comuna Măxineni, localizată pe cursul Buzăului, înainte de vărsarea acestuia în Siret, are o populație de 3310 locuitori și este formată din satele Măxineni, Corbu Nou, Corbu Vechi, Latinu și Voinești.

Comuna Movila Miresii, cu reședința de comună cu același nume, alături de satele Esna și Țepeș Vodă, are în total 4051 locuitori și se găsește în zona lacurilor sărate de crov din Câmpia Brăilei.

Comuna Râmnicelu are 2074 locuitori și se compune din satele Râmnicelu, Boarca, Constantinești și Mihail Kogălniceanu.

Comuna Romanu, formată din satul omonim și satul Oancea, are 1782 locuitori.

Comuna Scorțaru Nou, localizată pe valea Buzăului, amonte de Măxineni, are cel mai mic număr de locuitori dintre unitățile administrative incluse din județului Brăila, adică 1261, iar satele sale sunt Scorțaru Nou, Gurguieți, Pitulați și Sihleanu.

Comuna Siliștea, cu o populație de 1638 locuitori, se compune din satul reședință omonim, satul Cotu Lung, Cotu Mihaltea, Mărtăcești, Muchea și Vameșu.

Comuna Tichilești, aflată pe malul Dunării, la sud de comuna suburbană Chișcani, are în subordine satul Tichilești și satul Albina și numără 3864 locuitori.

Comuna Traian, cu satele Traian, Căldarușa, Silistrău și Urleasca, are 3339 locuitori și se învecinează la est cu orașul Ianca, neinclus în zona metropolitană.

Comuna Tudor Vladimirescu, care a fost reorganizată în anul 2003 pentru a fi înființată comuna Cazasu, mai are în prezent 2107 locuitori și cuprinde satele Tudor Vladimirescu, Comăneasca și Scorțaru Vechi.

Comuna Tufești, care este formată numai din satul omonim, are 5226 locuitori.

Comuna Unirea, cu 2399 locuitori, este formată din satele Unirea și Valea Cânepii.

Comuna Vădeni, situată la nord de municipiul Brăila, se compune din satele Vădeni, Baldovinești și Pietroiu și are o populație de 4127.

Comuna Viziru, formată din satele Viziru și Lanurile, însumează 5906 locuitori.

Dintre unitățile administrativ-teritoriale ale județului Galați, pe lângă municipiul reședință de județ, în cadrul zonei metropolitane au fost incluse 18 comune:

Comuna Braniștea, situată în Câmpia Siretului Inferior, reunește satele Braniștea, Lozova (cu numai 12 locuitori), Traian și Vasile Alecsandri, și are 3972 locuitori.

Comuna Cuca, formată din satul omonim, cu o populație de 2150 locuitori.

Comuna Cuza Vodă a fost înființată recent, în anul 2005, prin reorganizarea comunei Slobozia Conachi, și are în componență numai satul omonim, cu 2580 locuitori.

Comuna Foltești, care pe lângă satul reședință, administrează și satul Stoicani, are o populație de 3057 locuitori și este localizată în partea de nord a ariei metropolitane, pe malul drept al Luncii Inferioare a Prutului.

Comuna Frumușița, situată la sud de comuna menționată anterior, are 4800 de locuitori, distribuiți în satele Frumușița, Ijdileni și Tămăoani.

Comuna Independența se află pe malul stâng al Siretului și are 4375 locuitori.

Comuna Nămoloasa, singura dintre cele incluse din județul Galați care se află pe malul drept al Siretului, și care se învecinează cu o comună din județul Vrancea, are o populație de 2180 locuitori și este formată din reședința de comună Nămoloasa, satul Crângeni (care are numai 5 locuitori) și Nămoloasa Sat.

Comuna Pechea, cu cel mai mare număr de locuitori (10152), mai mare chiar și decât orașele Măcin și Isaccea, are în componență satele Pechea și Lupele.

Comuna Piscu, în componența căreia intră satele Piscu și Vameș, are 4746 locuitori.

Comuna Rediu, cu satul omonim și satul Plevna, a mai rămas cu o populație de 1891 locuitori, deoarece, în anul 2008, prin reorganizarea acesteia, a luat ființă Comuna Suhurlui, care nu a fost inclusă în zona metropolitană.

Comuna Scânteiești, cu 2490 locuitori, este localizată în nordul arealului de studiu și are în administrare satele Scânteiești și Fântânele.

Comuna Schela, formată din satul omonim și Negrea, are 3690 locuitori.

Comuna Șendreni, situată în vecinătatea municipiului Galați, în apropierea gurii de vărsare a Siretului în Dunăre, este declarată comună suburbană încă din perioada comunistă. Are în componență satele Șendreni, Movileni și Șerbeștii Vechi, și are 3641 locuitori.

Comuna Slobozia Conachi, cu o populație de 4024 locuitori, redusă ca suprafață prin reorganizarea administrativă din anul 2005 în urma căreia s-a înființat comuna Cuza Vodă, este formată din satul reședință de comună Slobozia Conachi și satul Izvoarele.

Comuna Smârdan are 4024 locuitori și are în administrație satele Smârdan, reședința comunei, Cișmele și Mihail Kogălniceanu.

Comuna Tudor Vladimirescu are o populație de 4872 locuitori.

Comuna Tulucești, formată din satele Tulucești, Șivița și Tătarca, are 7200 de locuitori, fiind a doua, după Pechea, în ceea ce privește numărul acestora.

Comuna Vânători, situată în nordul municipiului Galați, este o comună suburbană cu o populație de 4864 locuitori, formată din satele Vânători, Costi și Odaia Manolache.

Din județul Tulcea, pe lângă orașele Măcin și Isaccea, din Zona Metropolitană Dunărea de Jos mai fac parte 9 comune, majoritatea formate dintr-un sigur sat, localizate pe malul drept al Brațului Măcin și al Dunării propriu-zise:

Comuna Carcaliu are o populație de 2457 locuitori.

Comuna Greci, situată la poalele Munților Măcin, are 5117 locuitori.

Comuna Grindu are 1356 locuitori.

Comuna I.C. Brătianu, care până în anul 1996 se numea 23 August, este populată de 1187 de oameni, reprezintă punctul de trecere al Dunării spre municipiul Galați.

Comuna Jijila, cea mai mare din punct de vedere al populației dintre unitățile incluse de pe teritoriul județului Tulcea, are 5312 locuitori și se compune din satul reședință de comună Jijila și satul Garvăn, care s-a dezvoltat în apropiere de cetatea romană Dinogeția, construită pe o fostă așezare geto-dacică.

Comuna Luncavița, cu o populație de 4244 locuitori, formată din satele Luncavița și Rachelu, a pierdut din teritoriu în urma reorganizării administrative din anul 2003, în urma căreia a luat ființă comuna Văcăreni, rămasă în afara zonei metropolitane.

Comuna Peceneaga are o populație de 1569 de locuitori.

Comuna Smârdan, punctul de trecere al Dunării spre și dinspre municipiul Brăila, are cel mai mic număr de locuitori (1077) de pe întreg teritoriul zonei metropolitane.

Comuna Turcoaia a luat naștere în apropiere de fosta cetate getică Troesmis, transformată în castru roman, și așezarea antică Iglița. În prezent are 3187 locuitori.

Potențialul demografic

Evoluția numerică a populației

Contextul istoric, politic, social și, mai ales, economic influențează comportamentul locuitorilor dintr-o regiune, comportament care se reflectă în evoluția numerică a populației. Aceasta depinde direct de mișcarea naturală și de mobilitatea populației și poate fi pozitivă sau negativă, în funcție de cât de dezvoltată sau atractivă este regiunea respectivă.

Zona Metropolitană Dunărea de Jos a luat ființă datorită existenței și dezvoltării celor două centre urbane, Galați și Brăila, care, în timp, au influențat și unitățile adimistrativ-teritoriale înconjurătoare. Dacă în anul 1835, municipiul Brăila număra aproximativ 7000 de locuitori și Galațiul avea 8605 de locuitori, în prezent, populația acestora este de 25 de ori mai mare.

Conform rezultatelor de la recensămintele din România, populația celor două municipii a crescut semnificativ, chiar dacă în prezent trendința este de scădere (Fig.3.2.). În prima parte a secolului al XX-lea, în perioada celor două războaie și imediat după acestea, evoluția numerică a locuitorilor a fost mai lentă, în cazul orașului Galați, chiar negativă. La 11 ani după terminarea celui de al doilea război mondial, se pare că cele două localități au parte de o creștere spectaculoasă și constantă a numărului de locuitori. Această evoluție se datorează politcii socialiste de industrializare, materializată prin plasarea unor mari întreprinderi industriale, dezvoltarea funcției portuare și începerea lucrărilor de sistematizare, care au transformat cele două municipii în importante centre de polarizare a populației.

Se poate observa că populația municipiului Galați (151412 locuitori) o depășește numeric pe cea a municipiului Brăila (138802 locuitori) începând cu anul 1966, din momentul punerii în funcțiune a combinatului siderurgic. Numărul de locuitori este în continuare în creștere în ambele localități, puternica dezvoltare economică și a nivelului de trai fiind principalii factori de atracție ai populației, ducând la creșterea sporului migratoriu și natural. Apogeul evoluției numerice a populației este atins în anul 1992, conform cu rezultatele recensământului, când municipiul Brăila avea 234110 locuitori, iar municipiul Galați, 326141 locuitori. Consecințele Revoluției din anul 1989 se reflectă în scăderea constantă a numărului de locuitori atât în cele două municipii, cât și la nivelul întregii țări.

Prin comparație, evoluția numerică a populației la recensăminte în orașele Măcin și Isaccea, incluse și ele în Zona Metropolitană Dunărea de Jos, este ușor diferită (Fig. 3.3.). Evoluția populației în orașul Măcin este asemănătoare cu cea din municipiile Brăila și Galați, dar la altă scară. Datorită dezvoltării industriale, și populația crește începând din anul 1948, când orașul avea numai 5217 locuitori. În timp, numărul de locuitori se dublează, ajungând la 12104 până în anul 1992, după care populația începe să scadă, ca în prezent, Măcinul să aibă puțin peste 8000 de locuitori.

Populația orașului Isaccea nu înregistrează fluctuații mari în decursul ultimului secol, fiind păstrată tendința de creștere până în anul 1992, urmată apoi de scădere. În anul 1912 avea 4112 locuitori, ajungând în 1992 să numere 5639 locuitori. În prezent, conform recensământului din 2011, are 5026 de locuitori, Isaccea fiind pe punctul de a-și pierde statutul de oraș și de a fi numit comună, atât din cauza numărului mic de locuitori, dar, mai ales, din cauza slabei dezvoltări economice.

Chiar dacă Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană „Dunărea de Jos” a fost înființată la mijlocul anului 2012, este necesară o analiză a evoluției numărului de locuitori din unitățile administrativ-teritoriale incluse și a fenomenelor demografice ce s-au manifestat în ultimii 20 de ani, tocmai pentru a putea evidenția tendințele viitoare.

Deoarece ar fi imposibil să se realizeze câte un recensământ al populației în fiecare an, atunci se apelează la metode de statistică demografică și matematice pentru a calcula populația totală a unei țări, regiuni, unități administrativ-teritoriale. Această evoluție a numărului de locuitori se află în strânsă legătură cu mișcarea naturală naturală și migratorie a populației.

La nivelul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos, populația totală, deci din toate așezările urbane și rurale, are o tendință de scădere (Fig. 3.4.), care a început din anul 1991, când arealul studiat însuma 764867 locuitori, dintre care 76.88% trăiau în mediul urban. Procentul populației urbane în cadrul ariei metropolitane s-a păstrat până în prezent în jurul valorii de 75%, dar numărul total de locuitori a scăzut foarte mult, mai ales după anul 2002, din momentul în care au fost eliminate vizele pentru călătoriile și deplasarea pe teritoriul Uniunii Europene. Acesta a reprezentat un eveniment major pentru populația întregii țări, prin oportunitățile de muncă oferite de către țările mai dezvoltate ale Europei, în contextul în care România suferea în urma tranziției de la economia centralizată la economia de piață, fapt ce a dus la scăderea bruscă a numărului de locuitori pe tot teritoriul țării. Din păcate, această tendință de emigrare s-a păstrat și în anii următori, fiind susținută și de aderarea și acceptarea României în cadrul Uniunii Europene. Pe lângă acest aspect, la scăderea numărului de locuitori au contribuit și o serie de politici locale și de factori economici, cum ar fi privatizarea, reducerea locurilor de muncă și chiar intrarea în faliment și închiderea a numeroase întreprinderi agricole și industriale.

Densitatea populației

Gradul de populare al unui teritoriu poate fi apreciat prin raportul dintre numărul de locuitori și suprafața teritoriului respectiv, raport numit densitatea populației, care poate fi calculat în locuitori pe kilometru pătrat sau pe hectar.

Potrivit rezultatelor de la Recensământul populației din anul 2011, densitatea populației în Zona Metropolitană Dunărea de Jos este de 126,52 locuitori/km², fiind pe ultimul loc dintre toate zonele metropolitane din România, cu cea mai mică intensitate a populării teritoriului. Acest lucru se datorează faptului că Zona Metropolitană Dunărea de Jos, situată predominant în zona de câmpie și de luncă, ocupă un teritoriu vast, de 4764km², din care aproximativ 77% reprezintă suprafețe cu terenuri agricole. De aceea există și o diferență foarte mare dintre densitatea populației din mediul urban (427,95 loc./km²) și cea din mediul rural (95,31 loc./km²).

La nivelul unităților administrativ-teritoriale ce compun zona metropolitană, cele mai mari densități se găsesc, desigur, în cele două municipii Brăila (4105,24 loc./km²) și Galați (1013,87 loc./km²), urmate de comunele suburbane Cazasu și Vânători, de comuna Cuza Vodă și orașul Măcin, care au valori de peste 100 de locuitori/km². Mai bine de jumătate dintre unitățile administrative din cadrul zonei metropolitane întregistrează valori ale densității populației de mai puțin de 50 de locuitori/km², și chiar sub 10 locuitori/km², așa cum este cazul comunelor Mărașu și Frecăței, ambele situate în cuprinsul Bălții Brăilei.

Mișcarea naturală a populației

Componentă majoră a dinamicii populației, mișcarea naturală a populației se referă la modificările ce apar în numărul și structura populației, ca urmare a natalității și mortalității, adică numărul de născuți vii și, respectiv, numărul de decese înregistrat într-un teritoriu (județ, oraș, comună) într-un an, raportat la numărul de locuitori ai teritoriului respectiv, exprimat la 1000 de locuitori. Diferența dintre cei doi indicatori reprezintă „soldul natural” sau “bilanțul natural”, care poate avea valori pozitive sau negative, folosirea termenului de „spor natural” fiind corectă numai în cazul în care rata natalității este mai mare decât cea a mortalității.

În Zona Metropolitană Dunărea de Jos, în anul 2011, rata natalității a fost de 6,85‰ și rata mortalității, de 10,67‰, rezultând un sold natural negativ de -3,82‰. Natalitatea este mai scăzută în mediul urban (6,58‰) decât în mediul rural (7,69‰), iar mortalitatea urmează aceeași tendință, fiind mai ridicată în zona rurală (13,59‰) față de așezările urbane (9,71‰). Soldul natural în cadrul urban este de -3,13‰, iar în cadrul rural, de -5,89‰. Aceste valori sunt influențate de mai mulți factori, pe care îi vom detalia în capitolul următor.

În profil teritorial, rata natalității variază între 12,68‰ în comuna Unirea și 3,31‰ în comuna Carcaliu. Cu valori mai mari de 10‰ sunt și comunele Frecăței, Scânteiești, Scorțaru Nou și Peceneaga, iar cu valori mai mici de 5‰, comunele Rediu, Jijila și Cuca.

Rata mortalității se situează între 26,45‰ în comuna Scorțaru Nou și 5,16‰ în comuna gălățeană Smârdan. Valorile ridicate ale mortalității, de peste 20‰, se înregistrează și în comunele Tudor Vladimirescu (județul Galați) și Măxineni, urmate de Luncavița cu 19,95‰. Cea mai scăzută mortalitate, sub 10‰, se observă în comunele Smârdan (județul Tulcea), Cazasu, Șendreni, Vânători, Schela și în municipiul Galați.

Soldul natural, deși în majoritatea unităților administrative are valori negative, chiar sub media zonei metropolitane în 32 de comune și în orașele Brăila și Măcin, are în câteva comune valori pozitive. Astfel, cea mai mare valoare, de 4,76‰, se înregistrează în comuna gălățeană Smârdan, urmată de comuna Vânători, comuna tulceană Smârdan și comuna Șendreni, toate cu spor natural. Cel mai scăzut nivel al soldului natural se înregistrează în comuna brăileană Tudor Vladimirescu (-16,30‰), urmată de comunele Carcaliu (-15,54‰) și Scorțaru Nou (-14,70‰).

Mobilitatea teritorială a populației

Mobilitatea teritorială a populației se referă la deplasările spațiale ale indivizilor, fie că aceștia își schimbă domiciliul sau nu, indiferent de durata și de scopul absenței din localitatea de domiciliu sau de distanța parcursă față de aceasta. Mișcarea populației cuprinde deplasările obișnuite, care nu implică o schimbare de durată sau definitivă a rezidenței și nici o schimbare imporantă în viața persoanei angrenate, și mișcările migratorii propriu-zise, care presupun o schimbare de lungă durată sau definitivă a domiciliului și modificări importante în viața persoanelor implicate. Alături de mișcarea naturală, migrațiile reprezintă o componentă importantă a evoluției numerice a populației dintr-un teritoriu.

Rata de imigrare reprezintă raportul dintre persoanele sosite, deci stabilite cu domiciliul, într-un anumit teritoriu în decursul unui an și populația teritoriului respectiv în anul respectiv, și este exprimată în promile (‰). Rata de emigrare reprezintă numărul persoanelor plecate cu domiciliul în timpul unui an din teritoriul analizat, raportat de asemenea la populația medie din anul corespunzător. Diferența dintre cei doi indicatori reprezintă soldul migratoriu, complementar soldului natural, care poate avea valori pozitive sau negative, fapt reflectat și în evoluția numărului de locuitori.

Conform datelor statistice din anul 2009, în Zona Metropolitană Dunărea de Jos, soldul migratoriu a avut o valoare negativă de -2,20‰, deci rata emigrării, cu 12,79‰, a fost mai mare decât cea a imigrării de 10,59‰. Totuși, la nivelul mediului urban și rural există o diferență clară. În timp ce orașele au pierdut 12,15‰ și au primit 8,01‰ locuitori, rezultând un sold migrațional de -4,14‰, așezările rurale au avut un sold pozitiv, cu o valoare de 3,73‰. În mediul rural, rata imigranților (sosirile) a fost de 18,46‰, pe când rata emigranților (plecările) au avut o valoare de 14,74‰. Aceste date cuprind atât plecările și sosirile în și din străinătate, din alte județe ale țării, dar și dintr-o localitate în alta a zonei metropolitane.

Pe lângă analiza la nivelul întregului teritoriu al acesteia și pe medii, este nevoie de o analiză la nivelul unităților teritoriale componente. Astfel, se pare că în anul 2009 cea mai atractivă a fost comuna Șendreni, deoarece aici s-a înregistrat o rată a imigrației de 55,51‰, urmată de comunele Vânători, I.C. Brătianu, Smârdan (județul Galați) și Siliștea cu valori mai mari de 30‰. La polul opus, valori de 8-10‰ se înregistrează în comunele Tufești, Cuca, Turcoaia și Carcaliu. Cele mai puțin atractive, din punct de vedere al stabilirilor cu domiciliul sunt municipiile Brăila și Galati, unde rata imigranților înregistrează 7,74‰ și, respectiv, 7,91‰.

Rata emigranților are valorile cele mai ridicate în comuna Rediu (45‰) și comuna tulceană Smârdan (32,51‰), urmate de comunele brăilene Tudor Vladimirescu, Scorțaru Nou și Frecăței. Cele mai mici rate de emigrare sunt înregistrate în comuna Grindu (9,07‰) și Jijila, Vânători și Tudor Vladimirescu (județul Galați) cu valori sub 10‰.

În 29 de comune plus orașul Isaccea s-a înregistrat un sold migratoriu pozitiv, cea mai mare valoare a acestuia fiind în comuna Șendreni (43,63‰), urmată de Vânători și Smârdan (județul Galați) cu valori de depășesc 20‰. Cu sold migratoriu negativ se evidențiază comuna Rediu (-32,33‰) și cu valori sub -10‰, comunele Smârdan (Tulcea) și Mărașu.

Structurile populației

Potrivit rezultatelor recensământului din anul 2011, în Zona Metropolitană Dunărea de Jos, din totalul de 602740 locuitori, 73,5% reprezintă populație ce trăiește în mediul urban și restul de 26,5%, în mediul rural. În ceea ce privește structura populației pe sexe, predomină populația de sex feminin, cu un procentaj de 51,27% din numărul total de locuitori ai zonei metropolitane. Dacă ne referim la medii, ponderea mai ridicată a femeilor se păstrează și în mediul urban, unde populația de sex feminin deține un procent de 51,80%, pe când în mediul rural, unde raportul pare mai echilibrat, procentul populației de sex masculin este de 50,18%.

Structura populației pe grupe de vârstă exprimă repartiția populației totale dintr-un teritoriu pe grupe de un an, de cinci ani, de zece ani sau, cel mai adesea, în trei mari categorii, reprezentate de populația tânără (de la 0 la 15 ani, 0-18 ani sau 0-20 ani), adultă (15-60 ani, 15-65 ani sau 20-65 ani) și vârstnică (peste 60 sau 65 ani). Aceste trei categorii de vârstă sunt evidențiate și în statisticile O.N.U, iar discordanțele care apar în privința repartiției populației pe aceste trei mari grupe de vârste se datorează modului diferit de apreciere al acestora în țările dezvoltate și în cele subdezvoltate, având ca element de referință, în cazul populației tinere, inserția pe piața muncii, iar în cazul populației vârstnice încetarea activității, deci intrarea și ieșirea în și din viața activă.

În Zona Metropolitană Dunărea de Jos, potrivit recensământului din 2011, populația adultă, cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani este majoritară, cu un procent de 65%, urmată de populația tânără din grupa 0-19 ani, cu 19% și de populația vârstnică de peste 65 de ani, cu 16%. Acest clasament se păstrează și în ceea ce privește cele două medii, urban și rural, unde populația adultă înregistrează 68% și, respectiv, 57% din total. Ponderea populației tinere este mai mare în mediul rural (23%) față de mediul urban (18%), același lucru fiind valabil și pentru populația vârstnică, aceasta având un procent de 20% în mediul rural și de 14% în mediul urban.

Structura pe grupe de vârstă și pe sexe a populației are o importanță deosebită în demografie, piramida vârstelor sau structurală fiind instrumentul cel mai des folosit pentru a o evidenția, prin folosirea datelor statistice pe grupe mai mici de vârstă, de obicei de câte cinci ani, rezultatând forme sugestive (triunghi, clopot, amforă, brad, coloană). Astfel, în urma analizei datelor de la Recensământul Populației din anul 2011, piramida vârstelor în Zona Metropolitană Dunărea de Jos avea o formă de brad (Fig. 3.5.), cu baza mai îngustă, ceea ce sugerează o rată scăzută de natalitate, unele proeminențe în zona de mijloc și apoi o îngustare către vârf.

Proeminențele care apar în cadrul populației adulte reflectă efectele politicilor demografice și economice din perioada comunistă, strămutările forței de muncă, deci a populației adulte tinere și fertile, spre centrele industriale, și a exploziei demografice. Fenomenul de baby-boom poate fi observat în piramida structurală la categoria de vârstă de 55-59 de ani, ca rezultat al unui decret din anul 1951, prin care femeile care aduceau pe lume cel puțin 10 copii primeau titlul și medalia de Mamă Eroină și erau recompesate cu bani, pământ și diferite bunuri. Un nou baby-boom se observă în dreptul grupei de populație cu vârsta între 40-44 ani și până la 20-24 ani, chiar dacă intensitatea scade, proeminență în cadrul piramidei care reprezintă un efect al politicii pronataliste din anii 1966-1967, când metodele contraceptive, avortul și educația sexuală au devenit ilegale și interzise prin decret. Aceste legi au fost anulate de guvernarea de după Revoluția din 1989, ceea ce a dus, printre altele, la îngustarea semificativă a bazei piramidei vârstelor. Totodată, se poate observa și o asimetrie în partea superioară a piramidei, mai ales de la grupa de 55-59 de ani în sus, populația feminină fiind ceva mai numeroasă. Acest aspect se datorează faptului că, o dată cu înaintarea în vârstă, populația de sex masculin are o rată de mortalitate mai ridicată.

Structura etnică a populației dintr-un teritoriu reprezintă subpopulațiile acestuia ce au fost clasificate în funcție de poporul din care provin, comunități ai căror membrii au caracteristici comune precum limba și religia, dar și obiceiurile și tradițiile. Deci, pe lângă existența și menținerea unei coeziuni de grup, există o moștenire culturală comună.

Deși în arealul analizat populația este destul de omogenă, marea majoritate a locuitorilor săi fiind români, datorită împrejurărilor istorice a apărut și diversitatea etnică. Astfel, potrivit ultimului recensământ, pe teritoriul zonei metropolitane, din totalul de locuitori, 91% sunt români, urmați în ordine descrescătoare de romi, ruși-lipoveni, turci, greci și italieni. Există și comunități mai restrânse de maghiari, germani, ucraineni, evrei, armeni, macedoneni, dar numai în mediul urban. La nivelul unităților administrativ-teritoriale ce compun zona metropolitană, comunități de etnie romă se găsesc în 28 dintre acestea, cele mai numeroase fiind în orașele Galați, Brăila și Măcin și în comunele Viziru și Frumușița. Cele mai dezvoltate comunități de turci se află în orașul Măcin, urmat de orașele Brăila, Isaccea și Galați. Interesant este grupul rușilor-lipoveni care, pe lângă comunitatea mai însemnată din municipiul Brăila, în comuna Carcaliu deține un procent de 86% din populația acesteia.

Structura confesională a populației este dominată în proporție de 91% de ortodocși, fiind prezente și comunități creștine de rit vechi, penticostale, romano-catolice, adventiste de ziua a șaptea și musulmane. În număr mai redus se mai întâlnesc și martorii lui Iehova, greco-catolicii, mozaicii și reformații.

Analiza structurilor populației pe sexe, pe vârste, pe etnii și pe religii este importantă deoarece poate influența în mod pozitiv sau negativ evoluția viitoare a numărului populației.

Dotările edilitare și gospodărirea comunală

Potrivit rezultatelor preliminare ale Recensământului Populației și Gospodăriilor din anul 2011, în unitățile administrative ce compun Zona Metropolitană Dunărea de Jos au fost întregistrate 220878 de gospodării ale populației, din care 166095 în mediul urban și 54783 în mediul rural, numărul mediu de persoane dintr-o gospodărie la nivelul întregului teritoriu fiinde de 2,73. În mediul rural, mărimea demografică medie a unei gospodării era ceva mai mare (2,75) față de mediul urban (2,55). De asemenea, au fost înregistrate 100343 clădiri, din care 100159 reprezintă clădiri de locuințe rezidențiale, destinate spațiilor collective de locuit și nerezidențiale în care se află locuințe convenționale. Aceste clădiri adăpostesc în total 255404 locuințe (191690 în cadrul urban și 63724 în cadrul rural), 97% fiind în proprietate privată. În mediul rural, 99,42% dintre locuințe se află în proprietate particular, pe când în mediul urban, 96,25%.

Tot în anul 2011, conform datelor statistice, în Zona Metropolitană Dunărea de Jos au fost eliberate 840 de autorizații de construcție pentru clădiri rezidențiale, dintre care 58,57% numai în mediul rural. În profil teritorial, comune în care au fost emise cele mai numeroase autorizații de construcție sunt: Șendreni (108), Vânători (64), Chișcani (39), Vădeni (36) și Cazasu (31). La polul opus, cele mai neatractive comune sunt Gemenele, Mărașu, Scorțaru Nou și Smârdan (Tulcea), unde s-a emis câte o autorizație de construcție.

În ceea ce privește dotarea cu instalații și dependințe, la recensământul din 2011 s-a constatat că în mediul rural numai 25,74% dintre locuințe dispun de alimentare cu apă în interior, 21,9% dispun de instalație de canalizare și numai 18,44% au baie în locuință (Tab. 3.3.).

Tab. 3.3. Locuințe după dotarea cu instalații și dependințe la Recensământul din anul 2011

Sursa: http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/

În privința gospodăririi comunale și edilitare, trebuie avut în vedere gradul de modernizare al unităților administrativ-teritoriale. Dacă în cazul municipiilor numai în mod excepțional, de exemplu, la periferie, mai poate fi vorba de inexistența rețelelor de apă potabilă, de distribuire a gazelor, de canalizare sau de termoficare, nu același lucru se poate afirma despre așezările din cadrul rural, unde aceste pot lipsi cu desăvârșire.

Astfel, în anul 2011, din totalul unităților ce compun zona metropolitană, comunele Frecăței și Mărașu, ambele situate izolat, în Balta Brăilei, nu dispun de rețea de distribuție a apei potabile. De rețea de distribuție a gazelor beneficiază mai puțin de jumătate din unitățile administrative ce compun zona metropolitană, iar branșarea la o rețea de canalizare am putea spune că reprezintă un lux de care se pot bucura locuitorii orașelor și din 12 comune apropiate.

Spațiile verzi amenajate există numai în mediul urban, unde ocupă o suprafață de 724ha, dintre care 278ha în municipiul Brăila, 438ha (cu mult mai puțin față de 896ha până în 2010) în municipiul Galați, 3ha în orașul Isaccea și 5ha în orașul Măcin.

Transportul călătorilor în comun este asigurat pe teritoriul municipiilor Galați și Brăila prin rețeaua de linii de tramvai, autobuz și maxi-taxi, iar pentru a fi asigurată legătura între acestea și celelalte așezări rurale există curse regulate cu microbuze.

Structuri socio-economice

Utilizarea terenurilor

În anul 2011, conform datelor statistice, suprafața Zonei Metropolitane Dunărea de Jos însuma 4764km², iar în structura de folosință a terenului, pe primul loc erau terenurile arabile, cu un procent de 69,8%, urmate de terenurile ocupate cu ape, lacuri și bălți, în proporție de 9% (Fig. 3.6). Acest aspect este normal, având în vedere că cea mai mare suprafață a teritoriului se suprapune zonei de câmpie și zonelor de luncă joasă. O distribuție redusă o au terenurile cu fânețe (0,08%) și cele cu livezi (0,26%).

Terenurile agricole, care reprezintă 77,4% din suprafața totală a zonei metropolitane, cuprind terenurile arabile, pășunile și fânețele naturale, viile și livezile. Terenurile arabile au în total o suprafață de 332636ha și ocupă ponderi mai însemnate în comunele Frecăței (10,7%), Mărașu (9,3%), Traian (4,4%) și municipiul Galați (3,9%). Suprafețele cele mai reduse de terenuri arabile se întâlnesc în municipiul Brăila (0,2%), comuna Cuza Vodă (0,6%) și comuna Cazasu (0,7%).

Pășunile ocupă o suprafață de 26572ha, din care peste 16% sunt concentrate în comuna gălățeană Smârdan, urmată de comunele Jijila, cu 4,8%, și Măxineni, cu 4,7% Fânețele au o distribuție teritorială mult mai redusă, cele mai mari suprafețe fiind în comunele Vânători, Nămoloasa și în municipiul Galați.

În anul 2011, suprafața viticolă era de 7728ha, iar în profil teritorial, comunele cu cele mai întinse suprafețe ocupate de vii sunt Pechea (695ha), Tulucești (633ha) și Cuca (484ha). Centrul viticol Pechea face parte din Podgoria Ivești-Hanu Conachi, aici fiind cultivate soiuri pentru vinuri (Aligoté, Fetească, Pinot Gris).

Livezile ocupă o suprafață de 1225ha, repartiția acestora fiind strâns legată de condițiile fizico-geografice, sunt prezente numai în 14 unități administrative. Cele mai mari suprafețe ocupate cu livezi se află pe teritoriul orașului Isaccea (36,7%), care face parte din Bazinul pomicol Tulcea, centrul pomicol Isaccea fiind cunoscut pentru extinderea suprafețelor cultivate cu caiși, piersici și cireși. O altă comună cu livezi mai întinse ca suprafață este Șendreni (15.9%).

Fondul forestier a fost modificat de-a lungul timpului prin defrișări efectuate pentru extinderea terenurilor agricole și pentru diferite construcții. În total, în zona metropolitană, terenurile cu păduri și vegetație forestieră ocupă o suprafață de 31952ha, iar cele mai întinse se află pe teritoriul comunelor Luncavița (3800ha), Mărașu (2521ha), Frecăței (2174ha), Greci (2054ha). La polul opus, comunele Tufești și Gemenele au numai 1ha și, respectiv, 5ha de teren ocupat cu păduri și vegetație forestieră.

Terenurile cu ape, lacuri și bălți însumează 42941ha, cele mai semnificative întinderi ale acestor suprafețe fiind în comuna Luncavița (5900ha), în municipiul Galați (4887ha, din care aproximativ jumătate este suprafața Lacului Brateș) și comuna Grindu (4717ha).

Terenurile cu construcții au în total 16848ha, cele mai mari suprafețe fiind, desigur, în municipiile Galați (4009ha) și Brăila (2564ha), unde ocupă primul loc și mărimea terenurilor ocupate cu căi de comunicație, cu 500ha și 463ha. Din totalul de 7974ha de terenuri neproductive, 13,9% se găsesc în comuna Frecăței, 10% în Greci și 8,7% în Turcoaia.

Activități agricole

Pe teritoriul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos, potrivit rezultatelor Recensământului General Agricol din anul 2010, culturile de câmp, adică a suprafețele arabile cultivate cu diferite specii de plante, sunt dominate de cerealele pentru boabe și de plantele uleioase.

Astfel, cerealele pentru boabe ocupă 169,3 mii hectare, dispersate în toate unitățile administrative, din care porumbul are o pondere de 27,1%, grâul 48,6%, iar ozul și orzoaica 21,3%. Acestora li se mai adaugă suprafețe mai mici cultivate cu orez (1,3%) și ovăz (0,8%). Din totalul terenului cultivat cu porumb pe teritoriul zonei metropolitane, cea mai mare suprafață se află în comuna Frecăței (16,9%), urmată de municipiul Galați (7,23%) și comuna Viziru (5,83%). Comuna Frecăței are și cea mai mare suprafață cultivată cu grâu, în procent de 25,7%, urmată de departe de comunele Scorțaru Nou și Independența care împreună contribuie la suprafața cultivată cu grâu cu 7,8%. Suprafețele cultivate cu orz și orzoaică predomină în comuna Frecăței, cu un procent de 19,4%, și în comunele Traian și Gropeni, cu 4,6 și 4,2%. Centrele pentru cultivarea orezului sunt Gropeni și Siliștea, unde orezăriile ocupă suprafețe de câte 1000 ha, Măxineni, cu 98ha și Chișcani, cu numai 11ha.

Culturile de leguminoase pentru boabe, adică mazăre și fasole au o răspândire mai mare în comunele Tufești, Șendreni și în municipiul Galați, care însumează 31% din suprafața totală de 737,8ha ocupată de aceste culturi în zona metropolitană.

Dintre plantele tehnice, culturile de in ocupă o suprafață de numai 6,73ha, fiind prezente în comunele Vânători, Rediu și Pechea. Sfecla de zahăr este cultivată pe o suprafață de 61,09ha, din care 99,8% în comuna Frecăței. Cele mai mari întinderi sunt alocate culturilor de floarea soarelui (aproximativ 45 mii hectare, din care 17% în comuna Frecăței, 6,3% în comuna Traian și 4,6% în comuna Viziru), de rapiță (40,7 mii hectare, din care 26,2% în comuna Frecăței, 5,5% în comuna Traian și 4,9% în municipiul Galați) și de soia pentru boabe (10,5 mii ha, din care 59% în comuna Frecăței, urmată de municipiul Galați cu 6,52%). O suprafață de 1596 ha este ocupată cu plante medicinale, aromatice și condimente, din care 38% în comuna Independența, 18% în comuna Tulucești și 16% în comuna Jijila.

Cartofii sunt plantați pe o suprafață de 920,7 hectare, din care 82,4% se află pe teritoriul comunei Vânători, iar culturile de legume, pepeni și căpșuni, care se întind pe aproximativ 4000 de hectare pe câmp, în grădini și în sere, predomină în proporție de 29,4% pe teritoriul municipiului Galați și în comunele Vânători, Tichilești și Unirea, cu câte 11%.

Plantele pentru nutreț au fost cultivate în anul 2010 pe o suprafață de 16,8 mii hectare, remarcându-se comunele Mărașu, Vădeni și Măxineni cu suprafețe ce depășesc 850 de hectare.

Suprafețele ocupate cu diferite plante pot să varieze de la an la an datorită practicii de rotație a culturilor, folosită pentru a evita dezechilibrarea compoziției solului. Producția culturilor poate să difere și ea din cauza acestor rotații, dar aceasta depinde în cea mai mare măsură de condițiile climatice. Dacă perioadele de secetă pot fi ameliorate prin folosirea sistemelor de irigații, fenomenele meteorologice, precum grindina, aversele, bruma, înghețul timpuriu etc., pot avea efecte semnificative asupra culturilor din anul respectiv.

Activități zootehnice

Cu o veche tradiție în țara noastră, creșterea animalelor se bazează pe existența suprafețelor cu pășuni și fânețe, precum și a culturilor cu plante furajere. Până în anul 1990 au funcționat în mai multe centre din țară mari combinate de creștere a animalelor, ferme zootehnice în cadrul unităților de stat și cooperatiste, care, în perioada de tranziție, în care încă ne aflăm, și-au redus capacitatea productivă, au stagnat sau au fost desființate.

Conform Recensământului General Agricol din anul 2010, pe teritoriul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos, bovinele sunt în număr de 32715, din care 84% se află în gospodăriile populației, și înregistrează o densitate de 9 capete la 100ha de teren agricol. Cele mai mari efective se află în comunele Vădeni, Siliștea și Smârdan (Tulcea). Cele mai mari unități de creștere a bovinelor pentru carne și lapte (societăți comerciale cu capital privat) se află în comunele Frecăței, Vădeni și Smârdan (Galați), iar în comunele Turcoaia, Rediu și în municipiul Galați, există și persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau familiale ocupate cu creșterea acestora. De asemenea, un efectiv redus, de 328 de bovine, se găsește la Stațiunea de Cercetare Agricolă de la Chiscani.

Porcinele însumează 285 mii de capete, din care numai 20% se găsesc în exploatațiile agricole fără personalitate juridică (gospodării plus PFA-uri), și au o densitate de 79,3 capete la 100 ha de teren agricol. Efective mai numeroase se înregistrează în comunele Gropeni (39%) și Vădeni (38%), aici fiind localizate două mari ferme, ambele societăți comerciale cu capital privat, care reprezintă centre ce furnizează cantități apreciabile de carne. Alte ferme, mai mici, pentru creșterea acestora, cu o pondere de sub 1,5% din totalul de porcine, se află în comuna gălățeană Smârdan și în comunele Jijila, Pechea, Siliștea și Viziru.

Ovinele numărau 183,7 mii capete la recensământul agricol din anul 2010, din care 97% se aflau în exploatațiile agricole individuale, și aveau o densitate de 51,1 capete la 100 de hectare de teren agricol. Cele mai mari efective de ovine, de peste 10 mii de capete, se găsesc în comunele Măxineni, Pechea și Grindu. Există patru unități pentru creșterea ovinelor, cea mai mare fiind o societate comercială cu capital privat din comuna gălățeană Smârdan, urmată de o întreprindere familială în comuna Viziru și de două ferme în comunele Gemenele și Siliștea.

Numărul de caprine este de 39214, din care 96% se află în gospodăriile populației, cele mai mari efective fiind în comunele Foltești, Greci și Scânteiești. Centre de creștere, deși cu efective reduse (sub 400 de capete), se află în comunele Tufești, Schela și Frumușița.

Cabalinele au numărul cel mai redus, fiind în total 12512, dintre care comuna Pechea deține un procent de 7,6%, iar Mărașu și Tufești, câte 6,2%.

În Zona Metropolitană Dunărea de Jos, avicultura este cea mai dezvoltată ramură a zootehniei. Păsările sunt cele mai numeroase, cu un total de 1589766 și cu o densitate de 442,3 capete la 100 de hectare de teren agricol. 65,2% dintre acestea sunt crescute în gospodăriile populației, de către PFA-uri și întreprinderi individuale sau familiale. Cele mai numeroase păsări sunt în comunele Traian (409 mii capete) și Vădeni (150 mii capete), unde există și mari centre avicole. Alte ferme de creștere a păsărilor pentru ouă și carne se află în comunele Șendreni (25,5 mii capete) și Foltești (15,6 mii capete). Comunele în care gospodăriile populației dețin cele mai numeroase păsări sunt Viziru și Chiscani, ambele cu peste 40 mii capete, Jijila și Luncavița, cu aproximativ 34 mii capete fiecare.

Apicultura este reprezentată de un număr de 22959 de familii de albine, disperate în majoritatea unităților teritoriale ce formează zona metropolitană, cele mai numeroase fiind în municipiul Galați (18,7%), municipiul Brăila (10,7%) și în comuna Jijila (5,6%).

Acvacultura, prin piscicultură și pescuit, reprezintă o ramură importantă a zootehniei din Zona Metropolitană Dunărea de Jos, datorită prezenței fluviului Dunărea și existenței întinselor suprafețe ocupate de ape, lacuri și bălți, unde au apărut amenajările piscicole. Acestea sunt în număr de 17 și ocupă în total o suprafață de 5567,8ha, mai mari ca suprafață fiind Amenajarea Piscicolă Jijila (1340,54ha), Măxineni (1217ha) și Piatra Călcată din Isaccea (703ha), toate compuse din crescătorii și pepiniere. Cu suprafețe de peste 300 ha sunt amenajările piscicole Jijila I, Blasova, Lutu Alb (Movila Miresii) și Brateș (Galați și Foltești), cu suprafețe cuprinse între 200-300ha, Esna (Movila Miresii), între 100 și 200ha au amenajările pisciole Lozova (Braniștea) și Seaca (Movila Miresii), iar sub 100ha, amenajarea Zătun (Galați), Balta Albina (Tichilești), Gropeni-Tichilești, Iaz Nămoloasa. Amenajarea de la Turcoaia (98,1ha), pe lângă crescătorie și pepinieră, dispune și de o stație de reproducere artificială. O astfel de stație este amenajată și la Isaccea, pe o suprafață de 1,5ha, pentru reproducerea artificială a speciilor de sturioni. Speciile de acvacultură crescute în aceste amenajări piscicole sunt reprezentate de crap, ciprinide asiatice (novac, sânger, crap chinezesc), specii de răpitori, dar și sturioni. Contituirea amenajărilor piscicole și prezența Dunării au creat posibilitatea practicării pescuitului în Zona Metropolitană Dunărea de Jos, atât industrial, cât și sportiv.

Activități industriale

Datorită situației de tranziție a etapei actuale, când unitățile economice ale țării din toate domeniile au activități neclare, foarte multe fiind în restructurare, stagnare, conservare, în întreruperi ale activității, în curs de privatizare sau de falimentare, analizele teritoriale, localizările și profilurile țin seama de existența anterioară a activităților industriale în unitățile teritoriale, chiar dacă acestea sunt într-una din situațiile enumerate mai sus, deci cu posibilitate de reactivare. Zona metropolitană se suprapune grupării industriale Galați-Brăila, care, prin tradiție, este reprezentată de siderurgie, cocserie, metalurgie feroasă, construcții și reparații navale, precum și extracția petrolului. Centrele componente sunt Galați, Brăila, Chiscani, Vădeni, Măcin, Independența și Schela.

Industria acestui spațiu a cunoscut o dezvoltare rapidă după anul 1950, când se construiește termocentrala de la Chișcani, apar mari întreprinderi siderurgice și de metalurgie feroasă la Galați, chimice, de celuloză și hârtie, la Chișcani, de textile și confecții în toate orașele. Se dezvoltă unități alimentare, precum abatoare, pentru conserve de carne, lapte și produse lactate, ulei, în Galați, iar în Brăila, fabrici de paste făinoase și conserve de fructe și legume, la Vădeni. După 1990, au loc schimbări radicale, atât în privința structurii industriei, cât și în forma de proprietate a întreprinderilor și fabricilor.

Industria extractivă, prin extracția petrolului și a gazelor asociate, este prezentă la Schela și Independența, prin extracția mineralelor nemetalifere (cuarțite), la Greci și Jijila, și prin extracția rocilor utile, precum granitul, la Greci și Turcoaia.

Industria prelucrătoare, care era în trecut cea mai dezvoltată, are și mai multe ramuri. Industria metalurgică, reprezentată la Galați de siderurgie și metalurgie feroasă, cu laminoare, oțelării și convertizoare, iar la Brăila prin producția de sârmă, lanțuri, cuie, șuruburi.

Industria construcțiilor de mașini este reprezentată de șantierele navale din Galați și Brăila, unde se efectuează construcții și reparații de nave.

Industria chimică, avea o puternică dezvoltare în trecut, prin fabricile de acid sulfuric și de celuloză și hârtie de la Chișcani, dar mai ales prin fabrica Apollo din Galați ce producea, pe lângă lacuri, vopseluri, coloranți și detergenți, vestitul săpun Cheia. Din păcate, acestea nu mai funcționează, întreprinderile de la Chiscani au fost închise definitiv în anul 2009, an în care fabrica de la Galați a fost chiar demolată.

Industria materialelor de construcții produce lianți (ciment, var, ipsos) la Galați și Brăila, ceramică brută (materiale pentru zidărie) la Galați, Brăila și Măcin, și prefabricate din beton, blocuri de zidărie, la Brăila, fabrica de azbociment fiind închisă o dată cu intrarea țării în Uniunea Europeană, care interzice producerea și comecializarea produselor ce conțin azbest.

Industria lemnului produce cherestea din foioase la Șendreni, plăci aglomerate și fibrolemnoase la Brăila și mobilă la Galați și la Brăila.

Industria alimentară și a băuturilor este prezentă prin industria cărnii și a produselor din carne, cu abator și fabrică de preparate și conserve din carne la Galați, conserve de fructe și legume se fac la Vădeni, industria laptelui și a produselor lactate la Galați și Brăila, industria uleiurilor vegetale la Galați, industria morăritului și a panificației fiind prezentă în numeroase centre rurale, dar moara industrială și fabrica de paste făinoase și de biscuiți este localizată în Brăila. Industria vinului este prezentă la Măcin, prin Alcovin – Crama Regală, iar cea a berii, prin fabrica de bere Martens de la Galați, cu capital majoritar belgian.

Industria confecțiilor și a tricotajelor, este prezentă prin prelucrarea bumbacului și a lânii la Galați, confecțiile și tricotajele fiind făcute, în special, la Brăila și la Măcin.

Industria energiei electrice este reprezentată de centrala termoelectrică de la Chișcani (1960Mw putere instalată) și cea de la Galați (325Mw). În prezent se discută despre construirea unei termocentrale de 800Mw la Galați. Există și câteva proiecte pentru parcuri eoliene, teritoriul zonei metropolitane fiind propice construirii acestora. Deocamdată este funcțional parcul eolian de la Gemenele (47,5Mw) cu 21 de turbine, urmând să se construiască un astfel de parc și în comuna Tudor Vladimirescu și unul în Galați (Parcul Eolian Gebeleisis, cu o capacitate instalată de 70Mw). Datorită condițiilor climatice și a duratei mari de strălucire a soarelui, energia solară reprezintă o altă ramură de viitor. La Măxineni, investitorii străini doresc să construiască cel mai mare parc cu panouri fotovoltaice din sud-estul Europei, care va produce 58Mw/h.

Infrastructura căilor de comunicații

Transportul călătorilor și al mărfurilor pe teritoriul zonei metropolitane este asigurat prin căile de comunicații de care dispune, deoarece aici există o rețea rutieră bine dezvoltată, dar și rețea feroviară și fluvială, existând și posibilitatea dezvoltării rețelei aeriene.

Rețeaua rutieră care străbate Zona Metropolitană Dunărea de Jos este reprezentată, în primul rând, de drumuri europene și drumuri naționale, dar și de drumuri județene și comunale care asigură legătura între localitățile rurale.

Drumul E87 face parte din rețeaua de drumuri europene, fiind un drum intermediar nord-sud de clasa A, care începe din Odessa (Ucraina), trece prin România și Bulgaria și se termină în Antalya (Turcia). Pe teritoriul zonei metropolitane pătrunde prin vama basarabeană Giurgiulești, trece prin Galați și Brăila, traversează Dunărea spre Smârdan, urmărește digul și Dunărea Veche până la Măcin, după care trece prin Jijila și Luncavița, părăsind teritoriul metropolitan după ce traversează orașul Isaccea. De la intrarea în țară până la Brăila se suprapune drumului național DN2B, iar de la Smârdan până la Isaccea, drumului național DN22. Am descris traseul acestui drum european pentru a argumenta necesitatea construirii podului peste Dunăre între Brăila și Smârdan, pod despre care se discută de foarte mult timp. Nu numai că acesta ar facilita deplasarea populației în interiorul zonei metropolitane sau pe teritoriul României, dar ar fi benefic și pentru transportul călătorilor și al mărfurilor la nivel internațional.

Drumul E584 face parte din rețeaua de drumuri europene clasa B, pleacă din Chișinău, pătrunde în zona metropolitană tot pe la vama Giurgiulești, străbate municipiile Galați și Brăila și iese prin Viziru, după care se continuă până la Slobozia.

Drumurile naționale converg către cele două centre urbane, astfel, în ordinea acelor de ceasornic, spre Brăila avem DN21 care vine dinspre Slobozia (se suprapune cu E584) și face legătura cu Autostrada Soarelui, DN2B dinspre Buzău, o altă șosea bună de legătură cu Bucureștiul, care se continuă până la Galați și iese din țară pe la Giurgiulești, DN22 de la Râmnicu Sărat, care se continuă prin traversarea Dunării cu bacul între Brăila și Smârdan, prin Măcin până la Isaccea, și DN23 care vine dinspre Focșani. În Galați ajung DN25 de la Tecuci, care urmărește valea Siretului, DN24D de la Bârlad, care la Tulucești se întâlnește cu DN26 ce vine de la Oancea, unde există un alt punct de trecere al frontierei spre Republica Moldova. DN22B face legătura între Galați și Brăila pe digul rutier amplasat pe malul Dunării, iar DN22E, după ce traversează Dunărea între Galați și I.C.Brătianu, continuă până în satul Garvăn (Jijila), unde se întâlnește cu E87/DN22.

Rețeaua feroviară nu este atât de dezvoltată, în partea tulceană a zonei metropolitane fiind inexistentă. Prin teritoriul analizat trece magistrala M700 București – Urziceni – Făurei – Brăila – Barboși – Galați, care are prima oprire în satul Țepeș Vodă (Movila Miresii), trece prin satele Traian și Lacul Sărat (Chișcani), apoi prin Brăila, Baldovinești (Vădeni), Barboși, ocolește tot municipiul Galați după care ajunge în gara de călători și în zona portuară. Calea ferată se continuă și spre punctul vamal și portul internațional de la Giurgiulești. Este cunoscut faptul că, din anul 1944, căile ferate din Basarabia au fost construite după modelul rusesc, cu encartament de 1524mm. Dar, pentru a facilita transportul feroviar și conexiunea cu comunitatea europeană, în septembrie 2013 a fost inaugurat primul tronson de cale ferată cu encartament european de 1235mm de pe teritoriul Republicii Moldova, tronson care va asigura legătura între Cahul, Giurgiulești și Galați, mai întâi pentru transportul de mărfuri, urmând ca în viitorul apropiat să existe și curse regulate pentru călători.

Magistrala 700 are și două ramificații, respectiv 703, pe ruta Galați – Bârlad, care urmărește valea Prutului prin Vânători, Tulucești, Frumușița și Foltești, și 704, pe ruta Galați – Barboși – Tecuci – Mărășești. Fostul sat Barboși, în prezent un cartier al orașului Galați, este un important nod feroviar, atât pentru separarea magistralei 704, dar mai ales pentru transportul pe cale ferată al materialelor și mărfurilor în și din combinatul siderurgic.

Transportul fluvial, de mare importanță națională și internațională, este reprezentat de porturile Galați și Brăila, care sunt unele dintre cele mai vechi porturi amenajate pe malul Dunării. Sunt porturi fluvial-maritime, deoarece aici au acces și nave maritime cu pescaj de până la 7-7,5m. Alte porturi, de mărime redusă, se mai găsesc pe Dunărea Veche în orașul Măcin și în comuna Turcoaia (pentru încărcarea granitului) și pe Dunărea propriu-zisă la Isaccea. Traversarea Dunării cu bacul pentru pasageri și autovechicule mici și mari se poate face între Brăila și Smârdan și între Galați și I.C.Brătianu, iar spre Balta Brăilei, din zona industrială a Brăilei și din Gropeni. Local, se poate traversa de către pasageri cu ambarcațiuni mici.

Transportul aerian se poate dezvolta în zona metropolitană în urma construirii Aeroportului Internațional Dunărea de Jos. În prezent acesta este în faza de proiect și se vorbește despre amplasarea sa pe teritoriul comunei Vădeni, pe o suprafață de 413 ha, în primă fază, cu posibilitatea de extindere până la 1275,67 ha, suprafață ce va fi amenajată și pentru activități comerciale conexe și complementare activității aeroportului. În momentul de față, la Vădeni există un mic aerodrom cu școală de pilotaj, de unde se efectuează și zboruri de agrement.

Activități social-culturale

Activitățile social-culturale au un rol important mai ales în procesul de instruire, formare și educare al populației, dar și pentru protecția socială și acțiunile culturale.

În ceea ce privește învățământul, în anul 1992 erau în activitate 528 de unități școlare, distribuite relativ echilibrat în mediul urban (57%) și rural, în anul 2002, numărul unităților școlare a scăzut la 433, iar în anul 2011 a ajuns la 223 de unități, din care 77% în orașe. Populația școlară era în număr de 167630 la începutul perioadei, a scăzut în anul 2002 la 149831, după care a ajuns în anul 2011 la 117241 preșcolari, elevi și studenți, dintre care 82,3% în mediul urban. Și numărul personalului didactic a prezentat o dinamică oscilantă, scăzând de la 9103, în 1992, la 8618, în 2002, și apoi la 7298 în 2011 (81% în mediul urban).

În profil teritorial, învățământul prezintă diferențieri de la o perioadă la alta și de la o unitate administrativ-teritorială la alta. Dacă se face o comparație între situația din anul de la începutul perioadei de analiză și cea din anul cel mai apropiat de prezent pentru care există date statistice, se constată că în anul 1992, învățământul primar și gimnazial, avea 200 de școli dintre care 59% erau în mediul rural, 42 în Galați, 35 în Brăila, iar în restul comunelor se găseau între 5 școli (în Chiscani, Mărașu, Siliștea, Tudor Vladimirescu și Vădeni, toate în județul Brăila) și câte o școală în comunele cu un singur sat component din partea tulceană a zonei metropolitane. Elevii erau 90635 în total (81% în mediul urban), cei mai mulți fiind în comunele Pechea, Slobozia Conachi și Luncavița. Personalul didactic avea în total 4841 de profesori și învățători, dintre care 77,7% în orașe, iar distribuția în comune era în funcție de numărul de elevi și de școli.

În anul 2011, numărul de școli pentru învățământul primar și gimnazial s-a redus la 105 și numai în comunele Viziru și Frumușița mai există câte două școli, în rest, pe teritoriul comunelor mai există câte o școală, aspect destul de problematic pentru comunele compuse din mai multe sate, mai ales în perioadele geroase de iarnă, când elevii sunt nevoiți să parcurgă kilometri întregi pentru a ajunge la școală în reședința de comună, iar deocamdată, nu toate localitățile dispun de mijloace de transport pentru elevi, ca să nu mai menționăm de faptul că, din cauza viscolului, cele mai multe drumuri devin impracticabile.

În învățământul liceal s-a înregistrat o creștere a numărului de licee, de la 44 în anul 1992, la 51 în anul 2011. Cele mai multe se găsesc în cele două municipii, Galați și Brăila, în orașul Măcin s-a mai înființat un liceu în anul 2006, acum fiind două, iar în teritoriu mai există câte un liceu în orașul Isaccea, comunele Pechea, Tudor Vladimirescu, Măxineni și Luncavița. Chiar dacă populația școlară din învățământul liceal a crescut de la 27804 elevi în 1992, la 31040 în anul 2011, personalul didactic a scăzut de la 2238 profesori în 1992, la 2095 în 2011. Învățământul profesional dispunea în anul 1992 de 25 de școli de arte și meserii, toate localizate în Galați și în Brăila, cu 16467 de elevi înscriși, dintre care 640 proveneau din mediul rural, fiind îndrumați de un total de 210 cadre didactice. Potrivit datelor statistice din anul 2011, mai erau numai 2 astfel de școli, una în Brăila și una în Tichilești, cu 568 de elevi și 3 profesori.

Învățământul tehnic de maiștri și postliceal avea în 1992 un număr de 18 școli, toate în mediul urban, cu 2142 elevi înscriși, care erau îndrumați de 204 cadre didactice. Deși, din anul 1998, nu mai există școli de maiștri, iar numărul școlilor postliceale a fost redus la 4, numărul elevilor înscriși a crescut la 3167, aceștia fiind îndrumați de 100 de profesori.

Cea mai mare schimbare s-a produs în cadrul învățământului superior, o dată cu apariția sistemului de învățământ particular. Astfel, în 1992 exista aici numai Universitatea Dunărea de Jos din Galați, cu 516 cadre didactice și 7577 studenți înscriși. În anul 1995 a fost înființată Universitatea Danubius, în prezent existând ambele unități de învățământ superior, prima cu 660 de profesori, iar a doua cu 115. Numărul de studenți înscriși la universitatea de stat este de 12435, iar la universitatea privată erau înscriși 4352 de studenți. Constatăm că numărul unităților de învățământ, al elevilor și al cadrelor didactice a scăzut, mai ales în cazul școlilor tehnice și postliceale, scădere compensată de creșterea numărului de studenți din învățământul superior, care denotă că tinerii nu mai doresc doar o calificare într-o meserie, ci au aspirații mai mari.

Ocrotirea sănătății este un domeniu de care depinde nivelul de viață al populației, fiind un domeniu care se desfășoară în condinții relativ satisfăcătoare în municipiile Galați și Brăila, dar sub necesități în mediul rural, multe comune întâmpinând probleme în această privință prin lipsa unităților sanitare sau slaba dotare și răspândire a acestora.

În Zona Metropolitană există 13 spitale, dintre care 8 în municipiul Galați, 3 în municipiul Brăila, unul în orașul Măcin și unul în Isaccea, mai exact în satul Tichilești, unde se află singurul spital din țară unde se mai tratează și se îngrijesc bolnavii de lepră. Dacă în 1995 existau 96 de dispensare medicale în Galați, 56 în Brăila, 5 în Măcin și câte unul în Isaccea și în fiecare comună, în 2011, acestea mai există în număr foarte mic, fiind 5 la Galați și unul în Brăila. Și numărul de policlinici a scăzut, iar astăzi mai există două la Brăila și una la Galați. Toate unitățile menționate anterior s-au aflat și se află în continuare în proprietate publică.

Cabinetele medicale aparțin, în majoritate, domeniului privat și se impart în mai multe categorii. Cabinetele de medicină generală există numai în cele două municipii, cabinetele medicale de specialitate, ceva mai numeroase, se găsesc numai în mediul urban, la fel și cabinetele medicale școlare, care sunt singurele rămase în proprietatea statului. Cabinetele medicale de familie au înlocuit, se pare, dispensarele medicale care erau răspândite în fiecare unitate administrativă, și sunt în număr de 127 la Galați, 103 la Brăila, 9 la Măcin și 2 în Isaccea. De asemenea, cabinete medicale de familie există în fiecare comună din zona metropolitană, uneori chiar 2 sau 3, în funcție de mărimea comunei și de numărul locuitorilor. De exemplu, Pechea are 4 astfel de cabinete. În ceea ce privește forma de proprietate, în orașe predomină cabinetele medicale de familie private, pe când în mediul rural majoritatea lor se află în continuare în proprietate publică. Cabinetele stomatologice sunt majoritatea localizate în Galați (227) și în Brăila (113), existând în număr redus și în Măcin (4) și în Isaccea (2). În spațiul rural, numai 7 comune dintre cele mai îndepărtate de centrele urbane dispun de cabinete stomatologice de stat, care deservesc și unitățile administrative învecinate, pe când în comunele din imediata apropiere a municipiilor au început să se înființeze astfel de cabinete, dar în proprietate privată.

Farmaciile și punctele farmaceutice sunt destul de răspândite teritorial, cele mai multe fiind, evident, în cele două municipii. În restul zonei metropolitane există câte una sau două, în funcție de mărimea comunelor, cu excepția comunelor Mărașu, Frecăței, Smârdan, I.C. Brătianu și Peceneaga, unde nu există farmacii sau puncte farmaceutice.

Deși Smârdan și I.C. Brătianu se află în vecinătatea municipiilor Brăila și Galați, o problemă pentru ocrotirea sănătății o reprezintă necesitatea traversării Dunării în cazuri de urgență, când deplasarea la Măcin sau Isaccea nu reprezintă o opțiune. O problemă și mai mare apare în cazul celor două comune din Balta Brăilei, care sunt izolate de Dunăre din toate părțile.

Activitățile culturale au înregistrat în perioada 1992-2011 un regres în privința activităților caselor de cultură, a căminelor culturale, a teatrelor, a bibliotecilor și a cinematografelor, marcând, însă, o adevărată explozie în domeniul mass-media, prin creșterea numărului de ziare, reviste și publicații periodice, prin apariția a numeroase noi posturi de radio și televiziune cu program diversificat, de interes național, dar și local, și nu în ultimul rând prin dezvoltarea rețelei de internet, numărul de abonamente de televiziune și de internet fiind din ce în ce mai mare, atât în mediul urban, cât și în mediul rural.

Activitățile turistice sunt concentrate cu precădere în municipiile Brăila și Galați, care dispun de un potențial cultural deosebit și de cele mai multe unități de cazare, și sunt mai puțin prezente în alte puncte ale zonei metropolitane. Prin poziția geografică, aria metropolitană are rolul de zonă de tranzit către alte regiuni cu potențial turistic mai diversificat, mai ales pentru turiștii din Moldova centrală și de nord care se îndreaptă spre Dobrogea, către Delta Dunării și litoralul Mării Negre. Principalele obiective turistice naturale sunt Parcul Național Munții Măcinului și Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, la care se adaugă peisajele atractive oferite de valea Dunării, Siretului și Prutului și lacurile sărate cu nămoluri sapropelice cu proprietăți terapeutice din Câmpia Brăilei. Obiectivele turistice istorice sunt reprezentate de vestigiile cetăților daco-romane de pe malurile Dunării și de obiectivele social-culturale din orașele Brăila și Galați, construcțiile edilitare și bulevardele vechi, statui, muzee, lăcașuri de cult (biserici, geamii), faleza Dunării amenajată pentru promenadă, grădina publică și botanică. Totuși, fluxurile turistice au înregistrat scăderi substanțiale în ultimii ani, concomitent cu deteriorarea unor componente ale bazei materiale de cazare și a nivelului prestărilor de servicii.

4. ANALIZA RISCURILOR DEMOGRAFICE ÎN ZONA METROPOLITANĂ DUNĂREA DE JOS

4.1. Riscurile demografice și cauzele care duc la apariția acestora

În sens larg, riscul demografic reprezintă o probabilitate obiectivă ca o persoană dintr-o populație sau subpopulație să sufere un anumit eveniment demografic. Prin eveniment demografic se înțelege nașterea, decesul, căsătoria, divorțul, schimbarea domiciliului, iar populația trebuie trebuie atent delimitată în grupe capabile să suporte evenimentul respectiv, astfel, persoanele care fac parte din anumite populații sau subpopulații devin expuse prin posibilitatea de a suferi unele riscuri demografice. Pentru a exemplifica, riscului de deces îi este expusă toată populația, dar în special cea îmbătrânită, riscul natalității apare numai în cazul populației fertile, iar numai populația în vârstă legală de căsătorie, divorțată sau văduvă are o probabilitate de a se căsători, deci este expusă riscului de căsătorie.

Totuși, sensul noțiunii de risc denotă posibila apariție a unui fenomen sau eveniment nefericit, cu consecințe negative, fiind adesea asociat cu un pericol, deci se cuvine să discutăm despre acele riscuri demografice care au sau pot produce efecte negative, cum ar fi feminizarea populației, îmbătrânirea populației, subfertilitatea, depopularea sau suprapopularea în cadrul unui teritoriu. Desigur, apariția și declanșarea acestor riscuri demografice într-un anumit areal depinde de fenomenele demografice și este asociată cu tendițele indicatorilor demografici, cu evoluția lor în timp și spațiu, ceea ce face ca depistarea fenomenului de risc demografic să fie destul de dificilă. Este nevoie de o analiză demografică riguroasă și detaliată, deoarece manifestarea riscurilor demografice este una graduală, dar care, pe termen mediu și lung poate avea implicații însemnate în modul de evoluție al societății.

Riscurile demografice apar prin evoluția și modificarea comportamentului populației, ca o reacție a acesteia la conjunctura economică, politică și socială dintr-o anumită perioadă, iar măsurarea lor se poate face prin metoda statisticii demografice, prin analiza diferiților indici și rate, care ajută la estimarea probabilităților de declanșare și manifestare a riscurilor.

În Zona Metropolitană Dunărea de Jos, dar și la nivelul întregii țări, riscurile demografice pot fi sprijinite și confirmate prin analiza etapelor de dezechilibru din cadrul grupelor majore de vârstă, structurii pe sexe, prin trendul ascendent al natalității într-un spațiu tradițional pro-natalist, prin efectele pe care le poate genera fenomenul migratoriu masiv și selectiv. Aceste dezechilibre s-au accentuat în urma procesului de tranziție care a început în urmă cu 25 de ani, dar și în urma derulării procesului de aderare și perioadei post-aderare la Uniunea Europeană, când locuitorii României au început să cunoască niște schimbări considerabile din punct de vedere politic și economic, fapt ce s-a reflectat și încă se reflectă în comportamentul demografic și social al populației.

Dacă înainte de 1989 se punea accent pe creșterea numerică forțată a populației pentru ca statul să beneficieze de forță de muncă în vederea dezvoltăreii economice, în special industrială a ariilor urbane și periurbane și apoi agricolă intensivă a spațiilor rurale, după 1990 acest aspect s-a schimbat radical, iar natalitatea a scăzut foarte mult, soldul natural fiind predominant negativ. Prin trecerea de la o economice centralizată, la una de piață, unde dominant este mediul privat, au avut loc numeroase privatizări, restructurări și reduceri ale locurilor de muncă, astfel încât economia din prezent nu mai poate asigura un nivel de trai cel puțin decent tuturor locuitorilor țării și nu mai este capabilă de a susține întreaga populație, fapt ce conduce la schimbări majore în structurile populației și în evoluția sa numerică, mai ales prin migrații.

În perioada comunistă sensul migrațiilor era predominant dinspre mediul rural către mediul urban, pe când, după anul 1990, pe lângă plecările masive în străinătate, se constată că direcția migrației interne a fost inversată. Printre motivele care stau la baza acestei schimbări, de reorientare către rural, se află pierderea locurilor de muncă sau nesiguranța acestora, costurile tot mai ridicate ale traiului în mediul urban, dificultatea pentru tinerii căsătoriți și nu numai de a achiziționa o locuință, precum și lipsa de perspective profesionale pentru tineret.

Desigur, există și cazuri în care, pentru un comfort sporit, locuitorii din orașele mari decid să își schimbe domiciliul și migrează spre localitățile rurale învecinate, atât pentru costul mai scăzut, dar mai ales pentru a scăpa de aglomerația urbană, pentru aerul mai puțin poluat, pentru liniște sau pentru peisajul plăcut oferit de o pădure sau de un lac din apropiere. În timp, în aceste localități poate să apară riscul de suprapopulare, fiind foarte atractive pentru populație, iar elementele pe care au dorit să le evite redevin un element cotidian și obișnuit, deoarece apar din ce în ce mai multe clădiri, atât rezidențiale cât și comerciale, construite rapid și, de obicei, haotic, deci practic apare procesul de urbanizare al acestor așezări rurale.

Așa cum am menționat și în prima parte a acestei lucrări, riscul suprapopulării, riscul depopulării și riscul îmbătrânirii demografice sunt riscurile demografice cel mai des studiate, dar o importanță deosebită trebuie acordată și riscului subfertilității și riscului feminizării populației. Pentru a evalua probabilitatea de apariție sau de manifestare a acestor riscuri într-un anumit teritoriu este necesară o analiză a evoluției unor indicatori demografici, cum ar fi raportul de masculinitate, indicele de îmbătrânire, soldul natural și migratoriu, evoluția numerică a populației etc.

4.1.1. Riscul feminizării sau masculinizării populației

Structura pe sexe reprezintă expresia proporției persoanelor de sex masculin sau a persoanelor de sex feminin din totalul populației dintr-un teritoriu, care se exprimă prin indicatori precum raportul de masculinitate/feminitate sau excedentul de bărbați/femei. Statisticile arată un oarecare echilibru în ceea ce privește ponderea celor două sexe când se face referire la populația mondială sau a unor țări. Dar în profil teritorial, cu cât unitățile pentru care se efectuează studiul sunt mai mici, apar diferențieri și caracteristici interesante.

Se consideră că un procent de 2% este o diferență normală și acceptabilă a raportului dintre persoanele de sex feminin și de sex masculin din cadrul unei populații, valori mai ridicate ale acestuia fiind asociate cu apariția riscului de feminizare sau de masculinizare, în funcție de sexul predominant. Există mai mulți factori ce determină aceste inegalități, printre care mișcările migratorii, mortalitatea masculină, mortalitatea feminină, diferențele privind speranța la viață.

În general, se estimează că populația feminină este predominantă în zonele mai dezvoltate economic, pe când ponderea populației de sex masculin este mai mare în zonele mai puțin dezvoltate. Totuși aceasta nu reprezintă o regulă, fiind cunoscut faptul că, în general, femeile au o speranță de viață mai ridicată decât bărbații, ceea ce duce la o predominare a sexului feminin mai ales în cadrul grupelor vârstnice de populație. Așadar, riscul demografic al feminizării populației ridică cele mai mari probleme acolo unde apare și riscul de îmbătrânire, crescând considerabil vulnerabilitatea populației și la celelalte categorii de riscuri, fie că ne referim la riscuri naturale, economice sau sociale.

4.1.2. Riscul îmbătrânirii populației

Repartiția populației pe cele trei grupe de vârstă, respectiv a populației tinere, adulte și vârstnice, este importantă, mai ales din punct de vedere economic, deoarece grupele tânără și vârstnică sunt formate în cea mai mare parte din populație neproductivă, iar grupa adultă reprezintă populația activă și aptă de muncă, ocupată în diverse activități productive. În același timp, segmentul tânăr constituie potențialul resurselor de muncă.

Raportul dintre grupele de vârstă determină valori diferite în plan teritorial, care pun în evidență tendințele de îmbătrânire sau de întinerire a populației. Se apreciază că tendințele de întinerire a populației sunt relevante atunci când grupa tânără, cu vârste cuprinse între 0 și 20 de ani, depășește 35% din totalul populației. Se apreciază că o populație este tânără dacă proporția populației vârstnice este mai mică de 7%, la o proporție cuprinsă între 7 și 12% procesul de îmbătrânire demografică este în curs de desfășurare, iar în cazul în care vârstnicii reprezintă un procent de peste 12% din populația totală, atunci se poate spune că fenomenul de îmbătrânire demografică este deja conturat și cu tendință de creștere. Așadar, îmbătrânirea demografică reprezintă o creștere a ponderii persoanelor în vârstă, de peste 60 sau 65 de ani, din totalul populației dintr-un teritoriu.

Structura pe grupe de vârstă este influențată în principal de natalitate, mortalitate și migrații și cunoaște variații importante la nivel regional și în profil teritorial. Având în vedere cei doi factori principali, care sunt scăderea ratei natalității si emigrarea forței de muncă, procesul de îmbătrânire al populației, în special în mediul rural, a crescut considerabil în ultimii 20 de ani. Motivul principal pentru această situație demografică și socială este reprezentat de înlocuirea modelului tradițional de reproducere, care era caracterizat în principal prin rate crescute ale natalității și mortalității, cu unul modern, caracterizat prin rate scăzute. Îmbătrânirea populației este rezultatul scăderii natalității și fertilității și creșterii migrației populației tinere și adulte, o situație care afectează în primul rând mediul rural.

Impactul determinat de procesul de îmbătrânire este descoperit de asemenea în componentele sistemului socio-economic. Primele influențate sunt elementele demografice, precum creșterea proporției vârstnicilor în totalul populației sau creșterea ratei de mortalitate, după care urmează toate celelalte componente socio-economice. Dintre acestea mai discutate sunt influențele asupra sistemului de pensii și de asigurări de sănătate, prezentând în final un impact asupra resurselor financiare ale statului. Pentru a putea face față unui fenomen relativ nou, cum ar fi îmbătrânirea populației, România trebuie să ia în considerare măsuri adecvate pentru atingerea unui echilibru, respectiv planuri și programe de dezvoltare pe termen lung și mediu, în special pentru spațiul rural.

4.1.3. Riscul subfertilității

O altă problemă demografică vizează mișcarea naturală a populației, mai exact rata natalității și a fertilității generale și scăderile accentuate pe care aceastea le-au înregistrat în ultimii ani. În general, se consideră ca o rată de natalitate scăzută indică un grad ridicat de dezvoltare economică într-un anumit teritoriu. Dar în momentul în care populația nu mai are capacitatea de a menține procesul permanent de împrospătare prin înlocuirea generațiilor, atunci se poate discuta despre riscul subfertilității sau scăderea fertilității, risc ce duce la îmbătrânirea populației, declin demografic și chiar depopulare. Factorii care determină variația spațială și temporală a fertilității și natalității pot fi de natură economică, politică, culturală și socială.

Nivelul general de dezvoltare economică și condițiile de viață ale populației au o influență importantă, constatându-se o relație invers proporțională. Cu cât nivelul de trai este mai ridicat, cu atât natalitatea este mai redusă. Dorința de a deține mai multe bunuri materiale, cheltuielile ridicate impuse de creșterea și educarea copiilor, dimensiunile mai reduse ale spațiului de locuit în mediul urban, cât și grija pentru sănătatea mamei sunt unele motive pentru care nașterile sunt mai reduse. Unde aceste motivații lipsesc, cum este cazul în mediul rural, o familie numeroasă asigură necesarul de forță de muncă în agricultură.

Factorii socio-culturali au rolul cel mai important în explicarea diferențelor ce există la nivel teritorial în evoluția natalității, cu puternice implicații demografice fiind statutul femeii în societate și tradițiile religioase. Statutul femeii în societate depinde strict de nivelul de dezvoltare al regiunii, un element esențial fiind gradul de instruire și de educare al acesteia, prin adoptarea măsurilor contraceptive, orietarea spre carieră și dezvoltare personală. În cazul zonelor subdezvoltate, cum este încadrat în general mediul rural, rolul femeii este destul de redus în viața societății, fiind limitat la activitățile casnice și îngrijirea familiei. În opoziție, în mediul urban, nivelul ridicat de școlarizare, independența economică și participarea activă a persoanelor de sex feminin la viața socială au ca rezultat un nivel scăzut al natalității.

Religia este un alt factor care influențează comportamentul demografic al populației. Cu cât gradul de adeziune la recomandările doctrinei religioase este mai ridicat, cu atât va fi mai ridicată și rata natalității. Totuși, detașarea populației de fenomenul religios în zonele mai dezvoltate face ca asocierea religie-natalitate să își piardă din semnificație.

La nivel european, țările mai dezvoltate, îndeosebi cele care n-au cunoscut regimurile comuniste, s-au bucurat și se bucură în continuare de un aport migratoriu care ascunde pericolul reprezentat de subfertilitate, fiindcă în fiecare an sute de mii de imigranți umplu golurile lăsate de natalitate. În schimb, țările din zona estică a Europei, printre care și România, care în timpul regimurilor comuniste au menținut prin mijloace de constrângere o fertilitate ceva mai înaltă, au înregistrat în ultimul timp cea mai dramatică scădere a ratelor de fertilitate, ajungând astăzi pe primele locuri într-un clasament al celor mai puțin fertile populații. În plus, au suportat și un sold migratoriu negativ, care a contribuit semnificativ la scăderea numărului populației.

4.1.4. Riscul depopulării

Depopularea reprezintă un „proces de reducere a populației unei localități, regiuni, mai rar al unei țări, având drept cauză deficitul natural”. Cauzele principale sunt lipsa unor posibilități corespunzătoare de ocupare a populației în vârstă de muncă, ce emigrează către alte așezări sau zone, și faptul că soldul natural nu-l compensează pe cel migratoriu. Riscul depopulării unui areal devine evident în momentul în care există o populație îmbătrânită corelată cu o natalitate scăzută și cu un sold migratoriu negativ.

Migrația este un fenomen ce ridică dificultăți serioase în definire, în condițiile în care în prezent mișcările teritoriale sunt atât de frecvente și realizate în scopuri și pe perioade atât de diferite, încât este dificilă delimitarea a ceea ce este efectiv migrație de ceea ce ar fi, de exemplu deplasare în scop turistic sau de afaceri. Mai mult, unele deplasări, realizate inițial cu un scop și prevăzute cu o anumită durată, își transformă cu timpul obiectivele și durata, devenind migrații, fără ca acest lucru să fie avut în vedere de persoana în cauză atunci când părăsește un anumit teritoriu. De exemplu, un tânăr absolvent de liceu pleacă pentru studii dintr-un sat spre un centru universitar, iar după finalizarea studiilor nu se mai întoarce în localitatea natală, deoarece posibilitățile de dezvoltare personală sunt limitate și își schimbă domiciliul în noua localitate.

Spre deosebire de nașteri, decese, căsătorii sau divorțuri, care sunt consemnate de către organismele statului în statisticile oficiale, înregistrarea tuturor migrațiilor este o operație aproape imposibilă de vreme ce nici actul în sine nu este perfect definit și nici nu există reglementări clare și uniforme pentru a se consemna aceste mișcări. Dar chiar dacă nu se atince precizia celorlalte fenomene demografice, cercetarea nu este abandonată, făcându-se referire numai la migrația legală. Schimbările de reședință sunt consfințite prin acordarea vizei de flotant, iar schimbările de domiciliu, prin aplicarea vizei de mutație definitivă. Schimbarea domiciliului este confirmată în actul de identitate și indică o părăsire efectivă și definitivă a vechii unități de locuit. În statistică se folosește doar acest indicator, deoarece analiza schimbărilor de reședință înregistrează doar migrațiile de drept, nu și pe cele de fapt, diferența dintre cele două categorii fiind, cel puțin în România, foarte importantă.

4.1.5. Riscul suprapopulării

Suprapopularea reprezintă starea de dezechilibru determinată de un excedent numeric al populației față de resursele utilizate sau potențial existente într-un areal la un moment dat. Premisele fenomenului sunt generate de factori precum soldul natural și migratoriu pozitiv al populației, reducerea cerereii pe piața forței de muncă etc.

În vreme ce depopularea reprezintă o consecință a migrațiilor, suprapopularea reprezintă una dintre cauzele principale ce determină mișcările migratorii.

Prin suprapopulare se înțelege ruptura care se poate produce într-un anumit teritoriu între populație și resurse, populația devenind atât de numeroasă încât resursele să se reducă simțitor, sub nivelul posibilității satisfacerii consumului, fiind din ce în ce mai limitate. Atunci când creșterea naturală a populației nu este urmată de o creștere corespunzătoare a gradului de folosire a forței de muncă prin transformări în structura economică, în mod direct se va produce o suprapopulare, care va determina mișcarea migratorie a populației.

Migrațiile, care au drept cauză suprapopularea și stagnarea economică, au repercursiuni atât pentru zonele de plecare, cât și pentru cele de sosire, în zonele cu emigrare masivă și, de obicei, selectivă, consecința majoră fiind reprezentată de diminuarea considerabilă a procentului populației adulte, deci a populației active, ceea ce va duce mai apoi la conturarea unui nivel ridicat de îmbătrânire demografică, la o feminizare a populației, la o natalitate scăzută și, eventual, la depopulare.

Așadar, observăm că riscurile demografice sunt interconectate, complementare și reciproce, fiecare la rândul său fiind o cauză de apariție sau un efect generat de manifestarea unui alt risc demografic, conexiunile dintre ele fiind reprezentate de modificările semnificative legate de creșterea sau descreșterea numărului de locuitori, de modificări în structura populației și de modificări ale indicatorilor demografici în general.

4.2. Analiza indicatorilor demografici

În cadrul analizei diagnostic a Zonei Metropolitane Dunărea de Jos au fost prezentate datele legate de populație conform rezultatelor Recensământului General al Populației din anul 2011, care ilustrează comportamentul demografic de la un moment dat. Dar pentru a obține o imagine de ansamblu și un studiu pertinent este necesară o analiză a evenimentelor și fenomenelor demografice pentru o perioadă mai lungă de timp, astfel putând fi observate și tendințele de evoluție în timp ale indicatorilor.

Astfel, în continuarea capitolului se va face referire la perioada cuprinsă între anii 1990 și 2012, deoarece pentru această perioadă există cele mai multe date demografice oferite de Institutul Național de Statistică, dar și pentru că este vorba de perioada de tranziție de după revoluția din decembrie 1989 și ilustrează cel mai bine felul în care populația unui teritoriu reacționează la schimbările de natură politică, economică și socială.

Pentru a determina riscurile demografice potențiale sau cu care se confruntă unitățile administrativ-teritoriale din cadrul zonei metropolitane, în vederea analizei au fost selectați câte trei ani de referință pentru fiecare indicator: anul 1990 de la începutul perioadei, anul 2000, aflat la jumătatea intervalului și la 10 ani de la începutul perioadei de tranziție, și un an cât mai apropiat de prezent, respectiv 2012, 2011 sau 2009, în funcție de actualizarea și disponibilitatea datelor. Vom vedea că unele unități administrativ-teritoriale din cadrul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos prezintă mai puține probleme din punct de vedere demografic, ieșind în evidență față de celelalte spații care prezintă numeroase discontinuități demografice.

4.2.1. Structura populației pe sexe

Structura populației după sex reprezintă o repartiție statistică a unei populații după caracteristica calitativă a genului, în două subpopulații, care sunt populația masculină și feminină. Proporția dintre sexe, combinată și cu alte caracteristici, este deosebit de importantă în demografie deoarece ilustrează teritorial unele particularități. Există mai mulți indicatori statistici descriptivi ce sunt folosiți pentru a analiza acest aspect, precum raportul de masculinitate, raportul de feminitate, proporția bărbăților sau proporția femeilor. Deși rezultatele obținute în final semnalează același fenomen, indicatorii diferă în funcție de formula de calcul.

Proporția bărbaților reprezintă procentul ocupat de populația de sex masculin din totalul populației și se calculează după formula:

în care Pm = numărul populației masculine și P = numărul populației totale. În mod similar se determină și proporția femeilor.

Raportul de masculinitate reprezintă raportul dintre numărul bărbaților și numărul femeilor și se determină în procente sau promile după formula:

unde Pm = numărul populației masculine și Pf = numărul populației feminine. Se poate determi a și raportul de feminitate, având semnificația de număr de femei la 100 sau 1000 de bărbați.

Un alt indicator semnificativ pentru reprezentarea distribuției populației în funcție de sex este excedentul (deficitul) de bărbați în populația totală, calculat după formula:

În Zona Metropolitană Dunărea de Jos, în ansamblu, proporția bărbaților (Fig. 4.1.) în mediul rural a depășit pe toată perioada de studiu procentul de 50%, dar totuși se observă un echilibru al celor două sexe, pe când în mediul urban predomină populația de sex feminin, proporția populației masculine fiind în scădere accentuată și continuă, ajungând sub valoarea de 48% în anul 2012. În profil teritorial, teoria conform căreia populația feminină este predominantă în zonele dezvoltate nu mai este valabilă, fiind observate diferențe semnificative de la o comună la alta, determinate și de alți factori.

Astfel, în anul 1990, deși la nivelul întregului teritoriu situația era în stadiul cel mai echilibrat, valori mai mari de 52% ale proporției populației masculine se găseau în comunele Grindu, Schela, Vânători, Smârdan (județul Galați) și Rediu, iar cele mai mici valori se înregistrau în comuna tulceană Smârdan (44,99%), Scorțaru Nou (47,36%), Nămoloasa (47,51%), aici fiind predominantă populația feminină. În anul 2000, cu valori de peste 52% erau comunele Smârdan, Rediu și Schela, iar cel mai scăzut procent al populației masculine se găsea în comunele I.C. Brătianu, Râmnicelu, Nămoloasa și în orașele Brăila și Isaccea. În anul 2012, proporția ridicată a bărbaților se păstrează în comunele Grindu și Pechea, la care se adaugă Scânteiești și Mărașu, iar în ceea ce privește valorile cele mai scăzute, acestea se înregistrează în comuna Carcaliu (46,8%), municipiul Brăila (47,5%), municipiul Galați, orașul Măcin și comuna brăileană Tudor Vladimirescu, cu valori de 48%.

Ierarhia unităților se păstrează și în cazul raportului de masculinitate sau excedentului de bărbați, dar pentru o imagine de ansamblu a evoluției indicatorilor în perioada de referință este necesară analiza mediei acestora pentru tot intervalul. Astfel, media raportului de masculinitate, care exprimă numărul de bărbați ce revine la 100 de femei, în perioada 1990-2012 evidențiază unitățile administrativ teritoriale în care predomină populația masculină sau cea feminină (Fig. 4.2.), respectiv unitățile în care se manifestă riscul de feminizare al populației. Cele mai mari valori ale mediei raportului de masculinitate se înregistrează în comunele Scânteiești (108,9%), Rediu (108,8%) și Smârdan (108,7%), urmate în ordine descrescătoare de Schela, Pechea, Grindu, Slobozia Conachi, Piscu, Cuza Vodă, Mărașu, Șendreni, Tichilești, Gropeni, Vădeni, Frecăței, Luncavița și Cazasu. Valorile cele mai mici ale raportului de masculinitate, deci unitățile unde este predominantă populația feminină, sunt Carcaliu (93,06%), municipiul Brăila (93,14%) și Măcin (94,86%), urmate de Scorțaru Nou, Nămoloasa, I.C. Brătianu, Greci, municipiul Galați, care se află sub media zonei metropolitane (96,7%). Alte unități unde se conturează riscul feminizării populației sunt Turcoaia, Măxineni, Smârdan (Tulcea), Gemenele, Independența, Braniștea, comuna gălățeană Tudor Vladimirescu și orașul Isaccea.

4.2.2. Structura populației pe grupe de vârstă

Reprezentarea grafică cel mai des folosită pentru a ilustra structura populației în funcție de vârstă este piramida structurală sau piramida vârstelor, un instrument foarte util care poate căpăta diferite forme, sugestive de altfel, în funcție de numărul populației cuprins într-o anumită grupă de vârstă. De asemenea, cu ajutorul acestei reprezentări, se pot efectua estimări pentru perioadele viitoare (Fig. 4.3.). În cazul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos, în anul 1993, partea de jos a piramidei încă era mai lată, ceea ce denotă natalitatea crescută de dinainte de anul 1990

și ușoarele scăderi ale indicatorului ce au urmat după anul 1990, urmând ca în anul 2012, baza să se reducă semnificativ, ca urmare a ratei de natalitate scăzute. Dacă am presupune un scenariu în care toate persoanele ce se aflau la baza piramidei la începutul perioadei de analiză vor ajunge să trăiască până în anul 2040, și dacă natalitatea se va păstra la valori similare ca în prezent, atunci piramida vârstelor va căpăta o forma de ciupercă, cu baza mult îngustată și cu vârful lat, ceea ce ar indica un nivel de îmbătrânire ridicat al populației.

O altă metodă de cercetare a structurilor pe grupe de vârstă este reprezentată de analiza unor indicatori demografici precum ponderea populației vârstnice și tinere, indicele de îmbătrânire și de vitalitate și raportul de dependență. Fenomenul de îmbătrânire a populației nu mai reprezintă o noutate în țara noastră, de aceea în continuare se va face referire numai la indicatorii ce au legătură cu acest risc, deoarece este clar că nici o unitate administrativă din zona metropolitană nu se confruntă cu riscul unei populații foarte tinere.

Ponderea populației vârstnice, de peste 65 de ani, din numărul total al populației unui teritoriu reprezintă un indicator util în determinarea apariției fenomenului de risc. Cum am mai precizat, o pondere a vârstnicilor de sub 7% indică o populație tânără, valori ale procentului cuprinse între 7 și 12% indică un proces de îmbătrânire în curs de desfășurare, iar o valoare mai mare de 12% anunță un fenomen de îmbătrânire bine conturat și cu tendințe de creștere.

Ponderea populației vârstnice în Zona Metropolitană Dunărea de Jos (Fig. 4.4.) are o tendință de creștere constantă, ce a depășit valoarea de 12% încă din anul 2003. În mediul rural se constată că populația era îmbătrânită de dinainte de anul 1993, dar totuși se observă o ușoară scădere în ultimii. În mediul urban se poate spune că începând din anul 2010 populația este îmbătrânită, deși tendința s-a instalat încă din anul 1995, când ponderea populației vârstnice era de 7,29%.

În teritoriul zonei metropolitane, în anul 1993, erau 34 de comune cu valori ale ponderii populației vârstnice mai mari de 12%, dintre care Scorțaru Nou (26,23%), Nămoloasa (22,34%), Râmnicelu (20,16%), Unirea (17,8%), urmate de Gemenele, Tudor Vladimirescu (Galați) și Romanu (aproximativ 17%). Se putea spune că o populație tânără avea numai municipiul Galați cu un procent de 5,7% al populației vârstnice, comuna învecinată Smârdan și orașul Măcin având valori de 7,43%, respectiv 7,95%, în total fiind 13 unități afectate de fenomenul de îmbătrânire (municipiul Brăila, Pechea, Smârdan, Isaccea, Șendreni, Frumușița, Schela, Frecăței, Jijila, Chișcani și Turocaia). În anul 2000, primele trei locuri în ierarhia comunelor cu populația cea mai îmbătrânită sunt ocupate tot de Scorțaru Nou, Nămoloasa și Râmnicelu, dar de această dată, cu niște valori mai ridicate: 32,27%, 30,31%, și 25,01%. Din acest an s-a instalat procesul de îmbătrânire al populației și în municipiul Galați, care încă are cea mai mică pondere de vârstnici, și anume 7,48%, urmat 7 unități cu valori mai mici de 12% (Smârdan, Măcin, Brăila, Isaccea, Pechea și Smârdan din județul Tulcea). În anul 2012, numai comunele gălățene Smârdan, Șendreni și municipiul Galați mai au valori ale ponderii vârstnicilor mai mici de 12%, dar tendințele arată că în câțiva ani și acestea vor fi caracterizate de o populație îmbătrânită. Cele mai mari valori, de peste 25% se găsesc în comunele Nămoloasa, Cuca, Scorțaru Nou, Romanu și Gemenele.

Pentru stabilirea disparităților demografice în teritoriul zonei metropolitane s-a luat în considerare media ponderii populației vârstnice în intervalul 1993-2012 (Fig. 4.6.). Valorile cele mai mari sunt în comunele Nămoloasa (30,01%), Scorțaru Nou (29,18%), Râmnicelu (24,87%), Cuca (24,18%), Romanu (22,85%), Gemenele (22,70%), Unirea (21,87%), Măxineni (21,87%) și Gropeni (21,64%). Cu ponderi ridiacte se înscriu și comunele mai noi, pentru care s-a calculate media începând din anul în care au fost înființate. Astfel, comuna Cuza Vodă are o populație vârstnică de 22,58%, iar comuna Cazasu, de 22,53%. Cele mai mici valori se găsesc în Galați (8,62%), Smârdan (8,74%), Măcin (11,12%), Brăila (11,65%), Isaccea (11,81%), Șendreni (11,94%) și Pechea (12%).

Indicele de îmbătrânire demografică reprezintă raportul dintre populația cu vârsta de 65 de ani și peste și populația din grupa de vârstă 0-14 ani, calculate în procente. În cadrul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos (Fig. 4.5.), indicele de îmbătrânire are un trend ascendent, mai accentuat în prima parte a intervalului și ușor mai lent începând cu anul 2006. În mediul rural, indicele de îmbătrânire a fost întotdeauna mai ridicat.

În anul 1993, cele mai ridicate valori ale indicelui de îmbătrânire se înregistrau în comuna Scorțaru Nou (177,4%), Nămoloasa (133,9%), Unirea (112,2%) și Râmnicelu (101,5%), iar unitățile aflate sub media zonei metropolitane (36,47%) erau municipiul Galați (23,5%), comuna învecinată Smârdan (29,7%), urmate de Măcin, Pechea, Isaccea și municipiul Brăila. În anul 2000, ierarhia se menține, valorile atingând un procent mult mai ridicat, iar numărul comunelor cu un indice de îmbătrânire mai mare 100% se ridică la 14. Scorțaru Nou avea indicele de îmbătrânire de 186,78%, iar Nămoloasa de 166,27%. În anul 2012, numărul unităților care depășesc procentul de 100% ajunge la 36, printre care și municipiul Brăila. Cele mai mari valori se află în comunele Carcaliu (244,8%), Cuca (210,6%), Nămoloasa (210,1%), Cazasu, Cuza Vodă, Scorțaru Nou, Tufești, Râmnicelu, Romanu, Rediu și Gemenele, toate cu peste 150% și cu un trend ascendent.

În profil teritorial, comunele care se confruntă cu un grad ridicat al îmbătrânirii, după cum reiese în urma mediei indicelui pe intervalul de referință, (Fig. 4.7.) sunt aproximativ aceleași ca și în cazul ponderii populației vârstnice, diferența fiind dată de unitățile unde populația tânără este mai numeroasă și natalitatea mai ridicată, ceea ce duce la scăderea indicelui. Așadar, cele mai mari valori ale indicelui de îmbătrânire în perioada 1993-2012 sunt în comunele Nămoloasa (186,1%), Scorțaru Nou (182,9%), Cuca (162,2%), Carcaliu (155,5%), Râmnicelu (139,6%), Gemenele (136,5%), Romanu (134,8%), Gropeni (131,97%), Unirea (128,7%) și Măxineni (126,2%), iar cele mai mici, în Smârdan (40,2%), Pechea (56%), Isaccea (59,7%), Galați, Schela, Măcin, Șendreni, Smârdan (Tulcea) și Frecăței.

Chiar dacă riscul de îmbătrânire demografică se manifestă deja pe toată suprafața zonei metropolitane, în general, se observă că un grad de îmbătrânire mult mai ridicat se găsește în comunele mai depărtate de cele două centre urbane, în special de pe teritoriul județului Brăila.

Raportul de dependență demografică reprezintă reprezintă raportul dintre populația definită ca dependentă, adică populația inactivă cu vârsta de sub 15 ani și cea de 65 de ani și peste, și populația în vârstă de muncă, cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 ani, fiind exprimat în promile și calculat după formula:

În mod similar se poate calcula și rata de dependență a populației vârstnice, prin raportul dintre populația de 65 de ani și peste și populația aptă de muncă, prin formula:

Evident, la nivelul comunelor, valorile cele mai ridicate ale ratei de dependență a populației vârstnice, dar și ale raportului de dependență demografică, coincid cu comunele unde există valori ridicate ale raportului populației vârstnice și ale indicelui de îmbătrânire. Nu vom insista foarte mult ratelor de dependență demografică și a populației vârstnice, deoarece acestea țin mai multe de analiza riscurilor economice și sociale.

4.2.3. Mișcarea naturală

Mișcarea naturală reprezintă totalitatea modificărilor ce apar în numărul și structura populației ca urmare a fenomenelor demografice legate de natalitate, mortalitate, nupțialitate, divorțialitate și sold natural.

Natalitatea reprezintă frecvența sau intensitatea nașterilor în cadrul unei populații. Indicele folosit se numește rata natalității, care se calculează pe baza raportului dintre numărul total al născuților vii și populația totală, exprimată la 1000 de locuitori, la nivelul unui an.

unde N = rata natalității, n = numărul de născuți vii, P = numărul mediu al populației pentru intervalul analizat, 1000 = constantă ce indică proporția nașterilor la 1000 de persoane.

La nivelul zonei metropolitane, rata natalității avea o valoare de 12,2‰ în anul 1990, în anul 2012 ajungând la 6,8‰ (Fig. 4.8.). În mediul rural, natalitatea a fost întotdeauna mai crescută, dat fiind faptul că acesta reprezintă un teritoriu mai puțin dezvoltat, spre deosebire de mediul urban, unde se păstrează o natalitate mai scăzută. Deși apare această diferență între cele două medii, rata natalității a cunoscut fluctuații în timp, observându-se în ultimii 5 ani o apropiere foarte mare a valorilor din mediul rural de cele ale mediului urban.

La nivelul unităților componente, în anul 1990, cele mai mari valori ale natalității s-au înregistrat în comunele Siliștea (22,47‰), Scânteiești (21,63‰) și Pechea (20,65‰), iar cele mai mici în comunele Peceneaga (8,11‰), Turcoaia (9,87%) și Tichilești (9,99‰). În anul 2000, natalitatea a mai scăzut, comunele cu cea mai mare rată fiind Frecăței (18,37‰), Scânteiești (17‰) și Râmnicelu (16,20‰). Cele mai mici rate ale natalității s-au înregistrat în Carcaliu (3,13‰), Vădeni (7,22‰), Brăila (7,66‰) și Romanu (7,61‰). În anul 2012, comuna Rediu a înregistrat cea mai mare rată a natalității, cu o valoare de 13,07‰, după ce în anul 2011 aceasta a fost aici de numai 4,74‰. Este urmată de Viziru, cu 13,01‰, Gemenele, cu 12,35‰, și Măxineni, cu 12,18‰. Cea mai mică natalitate a fost în comuna Romanu (3,13‰), care a înregistrat o scădere constantă începând din 2009, urmată de Frecăței (2,34‰), care în anul 2000 ocupa primul loc în ierarhia comunelor cu natalitate ridicată. După cum se poate observa, rata natalității nu este tocmai previzibilă și repartizarea fenomenului în teren nu urmează un model anume de la un an la altul.

De aceea, mai relevantă pentru a ilustra evoluția ratei natalității este media indicatorului pentru intervalul de referință (Fig. 4.9), care demonstrează că cea mai crescută natalitate s-a înregistrat în comuna gălățeană Smârdan, urmată în ordine descrescătoare de Scânteiești, Pechea, Schela, Viziru, Slobozia Conachi, Frecăței, Mărașu, Frumușița, Siliștea, Grindu.

Din comparația dintre hărțile natalității și îmbătrânirii, observăm că unitățile care au înregistrat cea mai mare rată a natalității sunt aproximativ aceleași care au și un indice de îmbătrânire mai scăzut.

Deci rata natalității, raportată la numărul total al locuitorilor dintr-un teritoriu, este un indicator brut, deoarece „riscul de naștere” afectează numai o parte a populației, respectiv populația feminină de vârstă fertilă, frecvența nașterilor la această subpopulație fiind numită fertilitate, care poate fi feminină, raportată la femeile cu vârsta de 15-49 de ani, dar și masculină, raportată la bărbații de 20-60 de ani.

Rata sau indicele de fertilitate generală este un indicator obținut din raportarea numărului născuților vii dintr-o perioadă la numărul mediu al populației feminine de vârstă fertilă și se calculează după formula:

în care: f = rata de fertilitate generală exprimată prin număr de născuți vii la 1000 de femei de vârstă fertilă, N = numărul născuților vii în decursul unei perioade (de obicei un an), PF15-40 = numărul mediu al femeilor de vârstă fertilă (de obicei, la 1 iulie al anului respectiv).

În mediul rural al Zonei Metropolitane Dunărea de Jos, rata de fertilitate generală a avut o evoluție descendentă, pe când în mediul urban, a cărui evoluție care se apropie de cea a întregului areal, se pare că acest indicator are o oarecare invariabilitate, menținând valori relativ constante (Fig. 4.10.).

În ceea ce privește unitățile administrative, la începutul perioadei de analiză, deci în anul 1993, rata de fertilitatea cea mai crescută era în comunele Grindu (129,9‰) și Nămoloasa (121,2‰), urmate de departe de Scânteiești (103,5‰) și Râmnicelu (92,8‰). Cele mai mici valori s-au înregistrat în comunele tulceane Smârdan (16,6‰) și Carcaliu (25‰), urmate de municipiile Galați și Brăila, cu rate ale fertilității generale de 28,8‰ și 30,9‰.

În anul 2011, rata de fertilitate generală aproape că s-a înjumătățit față de primul an, cele mai fertile comune fiind Scânteiești (66,8‰), care a înregistrat o creștere constantă în ultimii 3 ani, Unirea (65,7‰), Scorțaru Nou (64,5‰), Peceneaga (63,8‰) și Frecăței (60,1‰). Cu valori mai mici de 24‰ sunt Greci, Schela, Galați, Jijila și Carcaliu. Ca medie pe interval, cele mai mari valori, cuprinse între 78,9 și 58‰, ale ratei de fertilitate generale se găsesc în Nămoloasa, Scânteiești, Scorțaru Nou, Cuca, Viziru, Slobozia Conachi, Rediu, Râmnicelu, Schela, Frecăței și Grindu, iar cele mai mici valori, sub 29‰, apar în Cuza Vodă, municipiile Brăila și Galați, Cazasu și Carcaliu. Trebuie menționat faptul că media pentru cele două comune a fost calculată numai pentru perioada de când au fost înființate.

Rata de nupțialitate este un indice al intensității sau frecvenței căsătoriilor într-o populație sau subpopulație, care se determină prin raportarea numărului de căsătorii încheiate într-o perioadă, de obicei un an, la numărul mediu al populației sau subpopulației respective.

La nivelul întregii zone metropolitane, în anul 1990, rata de nupțialitate era de 9,26 căsătorii la 1000 de locuitori, valoare care s-a diminuat cu aproape jumătate până în anul 2012, când căsătoriile 4,7 la 1000 de locuitori. Observăm în Fig. 4.12. faptul că în mediul rural au fost oficiate mai multe căsătorii în prima parte a perioadei de analiză, urmând ca după anul 1998, numărul acestora să fie mai mare în mediul urban. În ambele medii constatăm o tendință de micșorare a frecvenței căsătoriilor până în anul 2002, după care se înregistrează oscilații, apare o ușoară tendință de creștere în mediul urban, pentru ca anul 2007 să se remarce printr-un vârf dat de creșterea bruscă a nupțialității la nivelul întregii zone (7,56‰), dar mai ales în mediul rural. Motivul care a dus la aceasta „anomalie” este dat de prevederile Legii 396 din octombrie 2006 privind acordarea unui sprijin financiar în valoare de 200 de euro la constituirea familiei cuplurilor care se aflau la prima căsătorie. După acest moment, diminuarea ratei de nupțialitate întră din nou pe o pantă descendentă.

Interesant este faptul că în mediul rural sunt oficiate mai puține căsătorii raportat la mia de locuitori, în comparație cu mediul urban. Am presupus că situația ar fi fost tocmai invers, datorită valorilor de familie, presiunii sociale, tradițiilor și credințelor religioase care încă sunt puternice și care încă se mai păstrează la un nivel destul de ridicat în mediul rural.

Evoluția indicatorului în profil teritorial, în anul 1990 cea mai mare rată de nupțialitate a fost în comuna gălățeană Smârdan cu 12,3‰, urmată de Piscu, Gropeni, Măcin cu valori mai mari de 11‰. Cea mai mică rată de nupțialitate o aveau comunele Gemenele (4,4‰) și Scorțaru Nou (4,6‰). Valori mai mici de 6‰ se înregistrau și în Viziru, Chișcani, Romanu și Măxineni. Ceea ce însemna valoarea minimă a ratei de nupțialitate la începutul perioadei, în anul 2012 s-a transformat în valoare maximă, astfel o rată a nupțialității între 5,13‰ și 5,71‰ au orașul Măcin și municipiul Galați și comunele Măxineni, Jijila și Frumușița.

Ca medie pe intervalul 1990-2012, unitățile administrative unde s-au înregistrat cele mai mari rate ale căsătoriilor (7,01-7,3‰) sunt pe teritoriul județului Galați, și anume municipiul Galați și comunele Smârdan, Șendreni, Tudor Vladimirescu și Pechea, iar cele mai mici sunt în unitățile de pe teritoriul județului Brăila, în Scorțaru Nou, Cuza Vodă, Tudor Vladimirescu, Râmnicelu, Cazasu și Romanu (4,3-4,9‰). Așadar, cu valorile cele mai mici se remarcă zonele rurale mai puțin dezvoltate, dar rata nupțialității se menține în general la un nivel minim în tot teritoriul, fapt care demonstrează că, pe lângă scăderea numărului de locuitori și în special a celor tineri care aleg să emigreze, arealul se confruntă cu un nivel ridicat de sărăcie și o lipsă de încredere a populației în economie și în viitorul pe care aceasta l-ar putea asigura, ceea ce duce la amânarea momentului de întemeiere a unei familii. Desigur, trebuie luată în calcul și tendința de occidentalizare a societății, care îndepărtează tinerii de obiceiurile tradiționale.

Rata de divorțialitate este un indice al intensității și frecvenței divorțurilor într-o populație sau subpopulație, care se determină prin raportarea numărului de divorțuri înregistrate într-o perioadă, de obicei un an, la numărul mediu al populației sau subpopulației respective.

Evoluția ratei divorțialității în Zona Metropolitană Dunărea de Jos între anii 1990 și 2012 (Fig. 4.13.) oscilează ușor de la un an la altul, tendința fiind de creștere lentă în prima parte a intervalului pentru mediul urban, unde sunt înregistrate și mai multe divorțuri. În mediul rural, rata de divorțialitate, variabilă de la un an la altul, se menține într-o tendință relativ constantă, cu valori cuprinse între 0,5 și 1‰. Dacă analizăm rata de divorțialitate în perioada 1990-2012 în profil teritorial, constatăm că valorile cele mai mari, de 2,7‰, le înregistrează municipiile Galați și Brăila, urmate de Cazasu, Măcin și comuna învecinată Smârdan, cu rate mai mari de 1,5‰, dar sub 2‰.

În general, este normal ca în mediul rural să se înregistreze mai puține divorțuri, deoarece aici populația încă mai păstrează un set puternic de valori și aspirații îndreptate spre viața de familie, iar religia, comunitatea și păstrarea tradițiilor au o influență mai mare.

Rata mortalității exprimă raportul numeric dintre numărul de decese înregistrat într-un an și populația totală a unui teritoriu și este redată în promile. Este indicatorul folosit pentru a reda fenomenul demografic ce descrie numărul de decese produse în cadrul unei populații într-o perioadă dată, numit mortalitate. Factorii care influențează mortalitatea se referă, în primul rând la nivelul de trai, material și cultural, apoi la eficiența activității sanitare și la starea de sănătate a populației, precum și la numărul de îmbolnăviri raportat la 100 de mii de locuitori (morbiditate), generată de factorii de risc, care reduc durata vieții.

Formula de calcul pentru rata de mortalitate este similară cu cea a ratei natalității:

unde M = rata natalității, m = numărul deceselor, P = numărul mediu al populației pentru intervalul analizat, iar 1000 = constantă ce indică proporția deceselor la 1000 de persoane.

Chiar dacă, în general, progresul în domeniul sanitar este evident, ducând la prelungirea duratei de viață, datorită ponderii mari a populației îmbătrânite, evoluția ratei mortalității în Zona Metropolitană Dunărea de Jos între anii 1990 și 2012 a înregistrat oscilații, dar a menținut un trend ascendent (Fig. 4.14), ajungând de la 8,44‰ în 1990, la 11,06‰ în 2012.

În mediul rural, valorile mortalității sunt mult mai ridicate, fapt datorat existenței unei populații îmbătrânite, dar și lipsei sau ineficienței din sistemul sanitar. Așa cum am precizat în cadrul analizei diagnostic, în momentul de față cea mai mare parte a comunelor beneficiază de existența unui singur cabinet medical de familie, cu un doctor care, cel mai probabil, are în grijă locuitorii din mai multe unități rurale, ajungând să vadă pacineții dintr-o comună o dată sau de două ori pe saptămână.

În anul 1990, cele mai mari valori ale mortalității au fost înregistrate în comunele Scorțaru Nou (24,7‰) și Unirea (22,71‰), urmate de I.C. Brătianu, Măxineni, Râmnicelu, Traian, Siliștea și Vădeni, cu mărimi cuprinse înre 18,3 și 15‰. Unitățile care au înregistrat o rată a mortalității sub 9‰ sunt Smârdan (județul Galați), Galați, Grindu, Schela, Măcin, Brăila, Tudor Vladimirescu, Jijila și Frecăței.

În anul 2000, Nămoloasa se impune în ierarhia comunelor cu cea mai mare rată de mortalitate (24,94‰), urmată de Râmnicelu, Carcaliu, Măxineni, Unirea și Scorțaru Nou, cu rata mortalițății situată înre 18 și 19,5‰. Valori sub 10‰ au cunoscut municipiile Galați și Brăila și comunele Șendreni și Frecăței.

În anul 2012, comuna Nămoloasa se detașează din nou, cu o rată a mortalității de 26,97‰, urmată de comuna brăileană Tudor Vladimireacu cu 21,71‰, a cărei mortalitate a scăzut după ce a atins maximul de 36,55‰ în anul 2008. Valori mai mari de 20‰ au înregistrat și comunele Carcaliu, Rediu, Cuca, Siliștea, Peceneaga și Râmnicelu.

Media indicatorului pentru perioada 1990-2012 (Fig. 4.15.) ne confirmă faptul că mortalitatea este mai ridicată în comunele din estul zonei metropolitane, care corespund zonelor mai puțin dezvoltate economic, dar în același timp și în cele mai depărtate de cele două municipii, unde sistemul sanitar este cel mai dezvoltat. Putem astfel să observăm că există o oarecare legătură înre rata crescută a mortalității și distanța față de centrele urbane.

Comuna Carcaliu, care în medie pe interval înregistrează cea mai mare rată a mortalității (21.1‰), a avut foarte rar valori mai mici de 20‰ după anul 1993. Aceasta este urmată de Nămoloasa, Scorțaru Nou, Tudor Vladimirescu, Râmnicelu, Măxineni, Scânteiești, Cuca, Gropeni și Romanu. În contrast, cea mai mică rată a mortalității o au orașele Galați, Brăila și Măcin, și comunele înconjurătoare, dar și comuna Pechea, care deși este la o distanță considerabilă față de Galați, este o fostă reședință de plasă, fiind destul de dezvoltată. Pe lângă distanța până la centrele urbane, harta mortalității poate fi comparată cu cea a îmbătrânirii demografice, constatându-se aproximativ aceleași pete de culoare.

Soldul natural reprezintă diferențele care există în nivelul natalității și cel al mortalității unei populații. Poate fi pozitiv, fiind numit „spor natural” sau „rata de creștere naturală”, atunci când numărul nașterilor este mai mare decât cel al deceselor, însă poate fi și negativ, dacă nivelul natalității este mai redus decât nivelul mortalității, în acest caz preferându-se termenul de „deficit natural” sau de „declin demografic”.

Există mai multe formule de calcul pentru acest indicator, cea mai simplă fiind:

unde Sn = soldul natural, N = natalitatea și M = mortalitatea. Soldul natural poate fi calculat ca indicator brut, din diferența dintre numărul nașterilor și al deceselor, dar cel mai bine este ca acesta să fie raportat la 1000 de locuitori, prin diferența dintre rata natalității și cea a mortalității.

Evoluția soldului natural în Zona Metropolitană Dunărea de Jos este descendentă, cu o scădere puternică la începutul intervalului, între anii 1990 și 1994, an după care atât la nivelul întregului teritoriu, cât și pe medii rural și urban, nu mai cunoaște valori pozitive, fiind vorba de un deficit natural considerabil. Chiar dacă valorile au oscilat în timp, acestea nu au mai reușit să atingă o valoare pozitivă în ultimii 19 ani din perioada de analiză, iar după cum arată graficul soldului natural (Fig. 4.16), această tendință se va menține în continuare.

Este interesant, totuși, de observat în plan teritorial felul în care a evoluat și s-a modificat soldul natural de la începutul perioadei de studiu până la jumătatea acesteia și felul în care se prezintă la finalul acesteia.

Pentru delimitarea hărților din Fig. 4.17. s-au folosit în legendă aceleași valori, tocmai pentru a ilustra felul în care soldul natural s-a modificat între timp, schimbând radical „cromatica”. Dacă în primul an al intervalului predominante erau unitățile cu sold natural pozitiv, la jumătatea intervalului existau mai multe unități cu sold negativ, ca apoi, în ultimul an, tot teritoriul să fie dominat de valori negative.

Potrivit analizei statistice la nivelul unităților administrativ teritoriale, în anul 1990 erau 14 comune care aveau valori negative, printre care Unirea (-7,97‰), Scorțaru Nou (-6,3‰) și Peceneaga (-6,2‰), urmate în ordine crescătoare cu valori mai mari de -4,5‰ de I.C. Brătianu, Traian, Vădeni, Carcaliu, Râmnicelu, Nămoloasa, Luncavița, Tichilești, Măxineni și Turcoaia. Soldul natural a fost pozitiv în majoritatea unităților, cu cele mai mari valori în Pechea (11,46‰), Scânteiești (10,52‰), Măcin (8,57‰), comuna Smârdan din județul Galați (8,5‰), Foltești (7,93‰), Schela (6,89‰), Siliștea (6,79‰), Frecăței (6,35‰).

În anul 2000 situația se inversează, sold natural pozitiv fiind înregistrat în 14 comune, dintre care se remarcă Frecăței cu un sold de 9,19‰, urmată de comunele Pechea, Șendreni, Grindu, Schela, Smârdan (Tulcea), Braniștea, Foltești, cu valori cuprinse între 5,13 și 2,5‰. În ceea ce privește soldul natural negativ, se remarcă prin valori foarte scăzute comunele Carcaliu, cu -15,4‰, și Nămoloasa, cu -12,5‰, urmate de Romanu, Măxineni, Traian, Unirea, Movila Miresii și Gropeni, cu valori între -8,3 și -5,6‰.

În anul 2012, singura comună care mai înregistrează un sold natural pozitiv este comuna Smârdan, din vecinătatea municipiului Galați, care este singura care nu a înregistrat sold negativ, dar care se apropie de 0. Valori sub -10‰ se observă comuna Carcaliu (-17,27‰), care nu a avut în nici un an sold pozitiv, Nămoloasa (-17,17‰), Râmnicelu (-14,53‰), Cuca (-14,29‰), Frecăței (-14,05), urmate de Gropeni, Romanu, Tudor Vladimirescu (Brăila), Peceneaga, Siliștea, Tufești, Movila Miresii și Piscu.

Ca medie pe interval, soldul natural are valori pozitive evidente în comunele Smârdan (5,6‰), Pechea (3,87‰) și Schela (2,5‰), și mai mici, ce tind spre 0 în Grindu (0,24‰), Galați (0,23‰) și Frecăței (0,06‰). Valorile negative cele mai scăzute se găsesc în comunele Carcaliu (-14,97‰), Nămoloasa (-9,21‰) și Scorțaru Nou (-9,14‰), Tudor Vladimirescu, Râmnicelu, Gropeni, Romanu, Măxineni, Cuca etc. Dacă acest deficit demografic nu este compensat de aportul migrațiilor, atunci aceste comune sunt expuse riscului de depopulare.

4.2.4. Mișcarea migratorie a populației

Mișcările migratorii ale populației sunt reprezentate de deplasările spațiale ale indivizilor caracterizate de schimbarea de durată sau definitivă a domiciliului. Acestea implică modificări în structurile demografice atât în arealele de plecare, cât și în cele de sosire.

Rata sau indicele de imigrare reprezintă indicatorul cu ajutorul căruia se apreciază intensitatea sosirilor sau stabilirilor cu domiciliul într-un teritoriu și se calculează după formula:

unde: I = numărul stabilirilor cu domiciliul (persoane imigrate), P = numărul mediu al populației pentru intervalul analizat, 1000 = contantă ce indică proporția imigrărilor la 1000 de persoane.

La începutul perioadei de analiză, rata stabilirilor cu domiciliul a fost foarte ridicată, mai ales în mediul urban (Fig. 4.18), datorită exodului rural care s-a manifestat înainte de anul 1990 și care era încă puternic și în timpul acestui an. Începând cu anul următor, imigrația a scăzut considerabil, de la 101,93‰ la 13,75‰. Mediul rural nu prezenta interes în vederea stabilirii cu domiciliul în anul 1990, rata de imigrare fiind aici de 5,12‰, aspect care s-a schimbat începând cu anul 1992, ca o consecință a reformei utilizării terenurilor din anul 1991, în urma căreia s-au retrocedat unele terenuri, urmând apoi o tendință ascendentă, care s-a păstrat până în prezent și care a depășit rata de imigrare a mediului urban din anul 1994.

În profil teritorial, municipiul Galați deține recordul de stabiliri cu domiciliul, având o rată de imigrare de 125,55‰ în anul 1990, urmat de municipiul Brăila, cu 125,55‰. Alte unități care au fost atractive pentru populație sunt Folteși (18,6‰), Romanu (17,2‰), Tudor Vladimirescu din județul Brăila (15,58‰). Cele mai neatractive comune au fost Gemenele, Măxineni, Grindu și Scânteiești cu 0 sosiri. În anul 2000, comuna gălățeană Tudor Vladimirescua a avut o rată de imigrare de 50,71‰, fiind urmată de Șendreni, cu 45,83‰. Alte comune cu valori ridicate sunt ambele comune Smârdan, Tudor Vladimirescu (Brăila), Romanu, Siliștea, Schela, Scorțaru Nou. La polul opus, cele mai puține stabiliri cu domiciliul s-au înregistrat în Brăila (4,89‰), Măcin (5,7‰), Gemenele, Galați, Greci, Isaccea, Jijila, toate cu valori sub media zonei metropolitane, care era de 8,6‰. În anul 2009, ultimul pentru care sunt disponibile date statistice, cea mai mare rată a imigrării s-a înregistrat în Șendreni (55,5‰), Vânători (37,5‰), I.C. Brătianu (33,8‰), Smârdan (33,6‰), Siliștea (32,7‰). Cu valorile cele mai scăzute se remarcă municipiile Brăila (7,7‰) și Galați (7,9‰), urmate de comunele Cuca, Tufești, Turcoaia, Carcaliu, Mărașu, Pechea.

Rata de imigrare calculată ca medie pentru perioada 1990-2009 (Fig. 4.19) arată că cele mai mari valori s-au înregistrat în comunele Șendreni, Smârdan (Galați), Smârdan (Tulcea), Siliștea, Vânători, Chiscani, Romanu, Tudor Vladimirescu (Brăila) și I.C. Brătianu, alături de care se remarcă și comunele mai noi Cazasu și Cuza Vodă. Ratele cele mai mici de imigrare s-au înregistrat în Carcaliu, Turcoaia, Pechea, Tufești, Mărașu, Măcin, Rediu, Greci, Jijila și Brăila. Observăm că valoarea imigrației este mai ridicată în comunele din proximitatea celor două municipii și scade pe măsură ce crește distanța față de acestea sau cu cât sunt mai izolate și accesul este mai dificil, așa cum este cazul unităților din dreapta Dunării sau din Balta Brăilei.

Rata sau indicele de emigrare este un indicator care măsoară intensitatea emigrării, atât în cadrul migrației internaționale, dar și interne, și exprimă proporția plecărilor cu domiciliul ce revine la 1000 de persoane. Rata de emigrare se repezintă prin relația:

în care: E = numărul de persoane emigrate, P = numărul mediu al populației pentru intervalul analizat, 1000 = constantă ce indică proporția imigrărilor la 1000 de persoane.

Evoluția ratei de emigrare în mediul rural al Zonei Metropolitane Dunărea de Jos pornește de la o valoare foarte ridicată, de 110,25‰ în 1990, datorată plecărilor masive ce au avut loc după revoluție, care scade brusc în anul următor și apoi mai lent până în anul 1993, când rata de emigrare din rural era de 13,15‰. Urmează mici oscilații până în anul 2002, an după care se instalează un trend ascendent al emigrărilor, care atinde în anul 2009 o rată de 20‰ (Fig. 4.20). În mediul urban, tendințele sunt asemănătoare, numai că valorile sunt mai scăzute. Emigrările din urban aveau o rată de 9,72‰ în anul 1990, 8,56‰ în anul 2003 și 12,15‰ în anul 2009. Creșterea ratei emigrărilor începând cu anul 2002, atât din mediul urban cât și din mediul rural, se datorează plecărilor în străinătate ce au avut loc după ridicarea vizelor de circulație în Uniunea Europeană.

Comunele care au avut cele mai ridicate valori ale emigrărilor în anul 1990 sunt Cuca (203,5‰), Romanu (191,05‰), Rediu (188,9‰), Scânteiești (181,8‰), Scorțaru Nou (176,4‰), Siliștea (159,4‰), Piscu (158,9‰), Unirea (153,8‰), Nămoloasa (153,7‰), Grindu (151,29‰). Cele mai mici valori au fost înregistrate în Galați (8,2‰), Brăila (10,3‰), Măcin (25,5‰), Greci (25,5‰), Isaccea (28‰). Anul 1990 a fost unul deosebit din punct de vedere al emigrărilor, cu valori maxime ce nu au mai fost atinse în nici un an din perioada analizată, deși tendința ratei este una de creștere. Am putea spune că valorile minime de atunci sunt aproximativ similare cu valorile maxime din anul 2009, când se remarcau cu valori cuprinse înre 32,5 și 20,2‰ comunele Smârdan (Tulcea), Tudor Vladimirescu (Brăila), Scorțaru Nou, Frecăței, Scânteiești, Slobozia Conachi, Mărașu, Nămoloasa, Movila Miresii și I.C. Brătianu. Cel mai puțin au avut de suferit în urma emigrărilor comunele Grindu, Jijila, Vânători și Tudor Vladimirescu, care au avut rate mai mici de 10‰.

În media pe indervalul 1990-2009 arată că cele mai mari rate de emigrare din această perioadă s-au înregistrat în Scânteiești, Nămoloasa, Cuca, Rediu, Scorțaru Nou, Siliștea, Frecăței, Romanu, Tudor Vladimirescu (Galați), Slobozia Conachi și Foltești, care corespund comunelor îndepărtate de centrele urbane și slab dezvoltate (Fig. 4.21.). Valori scăzute ale emigrărilor au înregistrat municipiile Galați și Brăila, urmate de unitățile aflate în dreapta Dunării, și anume Greci, Jijila, Carcaliu, Turcoaia, Isaccea și Măcin.

Soldul migratoriu este indicatorul cel mai des folosit pentru a reda mișcarea migratorie a populației și cel mai util, fiind rezultatul diferenței dintre numărul sosirilor și numărul plecărilor persoanelor dintr-un anumit spațiu. Acesta poate fi pozitiv, ceea ce reprezintă un indiciu asupra atractivității teritoriul, sau negativ, atunci când plecările sunt mai numeroase decât sosirile.

Soldul migratoriu se calculează folosind relația:

unde: ΔM = soldul migratoriu, I = numărul persoanelor sosite (imigrate), E = numărul persoanelor plecate (emigrate).

Rata migrației nete, așa cum mai este numit soldul migratoriu, poate fi reprezentată precum rata de emigrare și de imigrare, adică în promile, dacă se folosește formula:

Un alt indicator legat de mișcarea migratorie a populației este rata migrației brute sau indicele migrației totale, care măsoară intensitatea migrației toale și se calculează după formula:

Pentru analiza situației în zona de studiu am ales rata migrației nete, deoarece ilustrează cel mai bine situația în profil teritorial, evidențiind unitățile teritoriale unde poate apărea riscul depopulării, în cazul soldului negativ, sau riscul suprapopulării, în cazul soldului pozitiv.

În anul 1990, soldul migratoriu era de 43,1‰ la nivelul înregii zone metropolitane, cu diferențe mari între mediul urban, care înregistra o valoare pozitivă de 92,2‰, și mediul rural unde acesta era de -105,3‰. Situația s-a schimbat după 10 ani, când zona metropolitană avea un sold de -0,62‰, mediul urban înregistra -2,6‰, iar mediul rural cunoștea o valoare pozitivă de 6,01‰. Diferența s-a păstrat și în anul 2009, valorile soldului scăzând în toate trei cazurile, astfel în ansamblu, zona metropolitană avea un sold migratoriu de -2,11‰, mediul urban -4,14‰, iar mediul rural, 3,87‰.

Situația soldului migratoriu în profil teritorial diferă de la o perioadă la alta (Fig. 4.22.), în anul 1990 numai municipiile Galați și Brăila au înregistrat valori pozitive, iar Cuca, Rediu, Scânteiești, Romanu, Scorțaru Nou, Piscu, Grindu și Siliștea se evidențiază prin solduri negative extrem de scăzute, cuprinse între -197,08 și 150,99‰. Acest an a fost unul deosebit din punct de vedere al migrațiilor, mai ales în ceea ce privește plecările cu domiciliul, care s-au produs atât în teritoriul țării, către marile orașe, dar mai ales internațional.

În anul 2000, numai 12 unități administrativ-teritoriale au cunoscut un sold negativ, dintre care Pechea, Nămoloasa și Măcin se remarcă cu valorile cele mai scăzute, de -7,9‰, -6,5‰, respectiv -6,04‰, celelalte având solduri cuprinse între -3,3 și -0,5‰. Cu valorile pozitive cele mai ridicate se înscriu comunele gălățene Tudor Vladimirescu (42,4‰), Șendreni (27,9‰) și Smârdan (22,5‰).

În anul 2009, ca urmare a plecărilor masive în străinătate, valorile negative ale soldului migratoriu se găseau în 20 de unități din zona metropolitană, cele mai scăzute dintre acestea înregistrându-se în comuna Rediu (-32,3‰), Smârdan (-10,5‰), Mărașu (-10,5‰). Dintre comunele ce au avut sold migratoriu pozitiv, se remarcă Șendreni (43,6‰), Vânători (27,93‰), comuna gălățeană Smârdan (22,45‰), urmate în ordine descrescătoare de I.C. Brătianu, Siliștea, Braniștea, Vădeni și Chiscani, cu valori cuprinse între 13,7 și 10,7‰. Observăm că valorile pozitive și mai ridicate ale soldului migratoriu tind să se mențină în comunele din jurul orașelor Galați și Brăila, pe când valorile negative, pe lângă mediul urban, apar în extremitățile teritoriului, în comune relativ izolate și slab dezvoltate.

Dacă se omit valorile extreme ale soldului migratoriu din anul 1990, media anilor 1991-2009 pune în evidență unitățile administrativ-teritoriale ale zonei metropolitate supuse riscurilor de suprapopulare și depopulare (Fig. 4.23). Observăm că, deși municipiile Brăila și Galați se află într-o oarecare stagnare, comunele din imediata vecinătate a acestora înregistrează valori pozitive și însemnate ale soldului migratoriu, valori care scad pe măsură ce comunele sunt mai depărtate de centrele urbane.

În total sunt 22 de unități cu sold migratoriu pozitiv, dintre care se evidențiază Cazasu cu 32,9‰ (medie calculată de la reînființare), Smârdan (Galați) cu 15,98‰, Șendreni cu 13,3‰, Vânători cu 11,4‰, Chișcani cu 8,1‰. Soldul migratoriu negativ și cel mai scăzut l-au înregistrat comunele gălățene Nămoloasa cu -11,8‰, Rediu cu -11,4‰, Scânteiești cu -10,66‰ și Cuca cu -9,1‰. Și în orașul Măcin se consemnează un sold migratoriu negativ de -4,3‰ din cauza slabei dezvoltări.

O modalitate prin care este evidențiată atractivitatea unui teritoriu o reprezintă evidența autorizațiilor de construcție eliberate pentru clădiri rezidențiale, care arată care sunt unitățile administrativ-teritoriale ce urmează să se dezvolte.

Astfel, din totalul autorizațiilor de construcție eliberate în periada 2002-2011 în mediul rural al zonei metropolitane, un procent de 55,5% însumează comunele Șendreni, Chișcani, Vânători, Cazasu, Vădeni și Tulucești, ceea ce confirmă ipoteza conform căreia populația din marile orașe emigrează și se stabilește în localitățile învecinate, unde poate beneficia de costuri mai reduse, de un spațiu mai mare de locuit decât la bloc, de un aer mai puțin poluat etc.

Totuși, în ierarhia comunelor cu cele mai multe autorizații de construcție emise în această perioadă următoarele sunt Gropeni, Tichilești, Tudor Vladimirescu (Brăila) și Independența, unde este adevărat că nu au fost emise atât de multe autorizații, dar tendința este de creștere, numărul acestora fiind din ce în ce mai mare. Acest lucru poate indica faptul că acele comune din imediata vecinătate a centrelor urbane au început să se aglomereze, populația începând să se îndrepte spre următorul rând de așezări, pentru a evita suprapopularea.

4.2.5. Rata de creștere a populației

Populația unui teritoriu este supusă unor schimbări permanente ca urmare a intrărilor, care se referă la nașteri și stabiliri cu domiciliul, și a ieșirilor, care se referă la decese și emigrări. În funcție de evoluția soldului natural și soldului migratoriu, numărul de locuitori poate să scadă sau să crească. În perioadele dintre recensăminte, calculul soldului total al populației ajută cercetările demografice să evidențieze felul în care evoluează numeric populația.

Pentru a ilustra evoluția numărică și diferențele ce apar în timp și spațiu se utilizează indicatorul numit ritmul sau rata de creștere a populației, care măsoară dinamica populației prin raportarea creșterii (soldului) dintr-o perioadă la numărul populației existent la începutul perioadei, în procente, indicatorul fiind calculat după formula:

unde: Pt = numărul populației în primul an al perioadei și Pt+1 = numărul populației în ultimul an al perioadei.

De exemplu, pentru a calcula felul în care a evoluat populația totală în Zona Metropolitană Dunărea de Jos, din anul 1990 până în anul 2000, se utilizează următoarea relație:

unde: rcp1990-2000 = rata de creștere a populației între anii 1990 și 2000, P2000 = numărul populației din anul 2000, P1990 = numărul populației din anul 1990. Mai concret:

Zona metropolitană, în ansamblu, nu a suferit pierderi în primul deceniu al perioadei de analiză, deși creșterea este destul de mică. Situația este diferită între cele două medii, unde populația urbană este caracterizată de o creștere de 2,6%, iar cea rurală de o scădere de -7,5%. Sitația se schimbă în ultimul interval de timp, respectiv între anii 2000 și 2012, când populația zonei metropolitane s-a micșorat cu -9,1%, diferențe semnificative fiind înregistrate și la nivelul celor două medii, unde populația urbană a scăzut cu -11,4%, iar cea rurală cu numai -1,5%.

Se poate aprecia că scăderea populației urbane s-a produs deoarece orașele nu au mai avut posibilitatea să absoarbă o populație numeroasă, venită din exterior, pentru care se impuneau mai multe cerințe, precum asigurarea unor locuri de muncă, a unor locuințe sau a unor servicii, concomitent cu creșterea puternică a costului vieții.

În profil teritorial, în prima decadă, cu un ritm relativ ridicat de creștere în rândul populației se evidențiază comuna Jijila și comuna gălățeană Smârdan, cu valori de 8,9% și, respectiv, 8%, urmate de municipiul Galați, comunele Traian, Smârdan, Siliștea și Greci, care au înregistrat o creștere a numărului de locuitori cu ponderi cuprinse între 7,4 și 3,1%. De menționat sunt și comunele Luncavița, Tichilești și Vânători, cu o creștere a populației de 1%, care deși este nesemnificativă, este pozitivă. Restul unităților administrative din cadrul zonei metropolitane au înregistrat pierderi în rândul populației, cu cele mai scăzute rate evidențiindu-se comuna Scânteiești (-27,8%), Nămoloasa (-25,2%), Scorțaru Nou (-24,5%), Râmnicelu (-23,1%), Rediu (22%), Șendreni (-20,7%) și Frecăței (-19,4%).

Între anii 2000 și 2012, un număr de 19 comune au înregistrat creșteri ale numărului de locuitori, cele mai semnificative valori ale ritmului de creștere fiind în comunele Șendreni (70%), Smârdan din județul Galați (51,2%), Vânători (33%), Chișcani (14%) și Schela (13,6%). În ceea ce privește comuna Cazasu, de la înființarea sa din anul 2004 până în anul 2012, populația a crescut cu 23,1 procente. De asemenea, comunele I.C. Brătianu, Tudor Vladimirescu (Galați), Unirea, Braniștea, Independența, Cuza Vodă, Foltești, Vădeni, Frumușița se evidențiază printr-un ritm de creștere al populației cuprins înre 8,8 și 4%.

În perioada 2000-2012, comuna brăileană Tudor Vladimirescu, alături de Slobozia Conachi, Rediu și Luncavița au înregistrat pierderi de populație situate între -61,3% și -37,9%. Acest aspect nu are legătură cu mișcarea migratorie sau naturală, fiind o consecință a reorganizării acestora în vederea reînființării și înființării altor comune. Astfel, au apărut comunele Cazasu, în anul 2004, și Cuza Vodă, în 2005, ambele incluse în zona metropolitană. În ceea ce privește comuna Luncavița, în anul 2003, aceasta pierde teritoriu și, implicit, locuitori în favoarea înființării comunei Văcăreni, iar din comuna Rediu se desprinde comuna Suhurlui în anul 2008, nici una dintre cele două noi comune nefiind inclusă în zona metropolitană.

Unitătile care au înregistrat scăderi considerabile, fără să fie afectate de decizii administrative, ci rezultate strict din comportamentul populației sunt Carcaliu (-22,9%), Gemenele (-14,6%), Nămoloasa (-12,3%), dar și municipiile Galați (-12,3%) și Brăila (-10,4%).

Ritmul de creștere din prima și a doua perioadă evidențiază modificările în cadrul populației generate conjunctura economică și politică. Astfel, anii 1990-2000 sunt caracterizați de schimbările ce au avut loc după revoluție, care au dus la scăderea pronunțată și bruscă a natalității și emigrările masive care au fost înreptate în ambele sensuri, atât rural-urban, cât și urban-rural, dar și în afara țării. După anul 2000, natalitatea a continuat să fie depășită de mortalitate, producând un sold negativ, panta descendetă fiind mai lină. În ceea ce privește migrațiile, fenomenul și-a orientat direcția dinspre urban spre rural, emigrarea externă fiind ascendentă și constantă, evoluția numerică a populației din ultima parte a perioadei de timp analizate fiind influențată de evenimentele de dinaintea și post-aderării la Uniunea Europeană.

Dacă luam în considerare întreaga perioadă și diferențele dintre anul 1990 și 2012, în tot acest timp, populația Zonei Metropolitane Dunărea de Jos s-a redus cu -9,0%, populația urbană a fost diminuată cu -9,1%, iar cea rurală cu -8,6%.

La nivelul unităților administrativ-teritoriale ce compun astăzi zona metropolitană s-au înregistrat atât pierderi, cât și câștiguri în ceea ce privește rata de creștere a populației între anii 1990 și 2012, comunele gălățene Smârdan, Șendreni și Vânători evidențiindu-se cu cele mai rate, și anume 63,3%, 34,8%, respectiv 34,1% (Fig. 4.24). De menționat este și comuna Cazasu (23,1%), a cărei populație a fost în creștere de la momentul înființări. Acestea sunt urmate, de la distanță, de alte 9 comune, care deși au înregistrat valori mai scăzute, cel puțin au fost pozitive. În ordinea descrescătoare, acestea sunt Schela (9,5%), Chișcani, Braniștea, Jijila, Traian, Unirea, Vădeni și comuna tulceană Smârdan (0,7%).

Pe lângă cele patru comune care au suferit mari pierderi în urma reorganizării administrative (Tudor Vladimirescu, Rediu, Slobozia Conachi și Luncavița), primele locuri ale ierarhiei unităților care au pierdut cel mai mare număr de locuitori sunt ocupate de comunele Nămoloasa, Carcaliu și Scânteiești, a căror populație a scăzut cu -34,5%, -31,6% și, respectiv, -27,4%. Ne putem da seama cât de vulnerabile sunt aceste comune dacă facem o comparație între valorile pe care le-au înregistrat și rata creșterii populației înregistrată de comuna Luncavița, și anume -37,2%. Diferența dintre aceste cifre nu este foarte mare, dar aceasta din urmă a obținut această rată în urma reorganizării administrative, pe când ratele extrem de scăzute înregistrate de cele trei comune sunt rezultatul comportamentului demografic natural și migratoriu. Tot cu un sold total negativ se înscriu și comunele Scorțaru Nou, Gemenele, Râmnicelu, Gropeni și Frecăței, cu valori cuprinse între -22,5% și -20,9%.

Așadar, valori mari (sau mai scăzute, dar pozitive) ale dinamicii populației se întâlnesc în comunele din proximitatea municipiului Brăila, ceea ce evidențiază relația rural-urban, aceeași situație fiind și pentru comunele din proximitatea municipiului Galați. Pot exista cazuri când orașele nu exercită influență pozitivă pentru comunele din apropiere din punct de vedere al dinamicii populației, așa cum sunt Măcin și Isaccea.

După cum arată rezultatele obținute în urma analizei datelor statistice și a indicatorilor, harta ritmului de creștere al populației este asemănătoare cu cea a soldului migratoriu, ceea ce înseamnă că evoluția numerică a populației în teritoriu este afectată mai mult de mobilitatea teritorială a acesteia, fluxurile migratorii fiind sigurele care mai duc la creșterea numărului de locuitori în unele unități, compensând pierderile cauzate de soldul natural negativ.

Pe de altă parte, sunt comunele expuse depopulării, care pierd locuitori prin bilanț natural, dar și prin bilanț migratoriu. Acestea sunt cele mai vulnerabile, deoarece aici structurile calitative ale populației au cel mai avansat grad de degradare.

4.3. Clasificarea unităților administrativ-teritoriale în funcție de gradul de risc demografic

În urma analizei indicatorilor demografici se constată că riscurile demografice sunt prezente, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe tot teritoriul Zonei Metropolitane Dunărea de Jos, localizarea fiind făcută în funcție de nivelul de dezvoltare economică, socială, sanitară, al unităților, izolarea în funcție de relief și rețea hidrografică și de gradul de dezvoltare al infrastructurii de transport. De exemplu, o comună precum Gemenele este izolată deoarece se află în plină câmpie și este legată la rețeaua națională de drumuri printr-un drum județean extrem de degradat, care în timpul iernii devine impracticabil din cauza viscolului.

Pentru această clasificare am împărțit unitățile administrativ-teritoriale în patru categorii (Fig. 4.25.), fiecare cu câteva subcategorii, după cum urmează:

cu risc demografic foarte ridicat, acolo unde apar câte patru riscuri:

Riscul feminizării, îmbătrânirii, subfertilității și al depopulării – Gemenele, Scorțaru Nou, Nămoloasa, Carcaliu, Turcoaia.

Riscul feminizării, îmbătrânirii, subfertilității, dar cu o ușoară tendință de suprapopulare – ambele comune Tudor Vladimirescu, Independența, Greci.

cu risc demografic ridicat, acolo unde apar câte trei riscuri:

Riscul îmbătrânirii, subfertilității și depopulării – Gropeni, Tufești, Cuca, Rediu, Scânteiești, Luncavița, Peceneaga.

Riscul feminizării, îmbătrânirii, subfertilității – Măxineni, I.C. Brătianu.

Riscul îmbătrânirii, subfertilității și suprapopulării – Traian, Unirea, Vădeni, Tulucești.

Riscul feminizării, îmbătrânirii și suprapopulării – Braniștea și Smârdan.

cu risc demografic mediu, acolo unde se manifestă două riscuri:

Riscul îmbătrânirii și depopulării – Frecăței, Mărașu, Pechea, Slobozia Conachi.

Riscul îmbătrânirii și subfertilității – Movila Miresii, Romanu, Siliștea, Tichilești, Viziru, Foltești, Piscu.

Riscul îmbătrânirii și suprapopulării – Cazasu, Chișcani, Vânători, Jijila.

Riscul feminizării și depopulării – Măcin (prin emigrare), Brăila (prin subfertilitate).

cu risc demografic scăzut:

Riscul suprapopulării – Șendreni, Smârdan (Galați).

Riscul îmbătrânirii – Frumușița, Grindu, Cuza Vodă.

Riscul feminizării – Galați și Isaccea.

Consecințele și prevenirea riscurilor demografice

În general, suprapopularea, determinată de dezechilibrul dintre surplusul de populație în raport cu resursele dintr-un teritoriu, reprezintă riscul de la care pornesc toate problemele. Dacă un teritoriul este suprapopulat, atunci populația migrează, de obicei selectiv, iar teritoriul de unde se emigrează, cel care era inițial suprapopulat, rămâne cu o pondere ridicată de populație vârstnică, deoarece populația adultă tânără, eventual masculină, pleacă (deși nu mai este o regulă, având în vedere poziția femeii în societate). Pe lângă populația în vârstă de muncă, emigrează și populația fertilă ceea ce duce la subfertilitate și, în timp, la depopulare. În schimb, teritoriul spre care se îndreaptă fluxurile, dacă nu este pregătit pentru o astfel de modificare, se va afla în situația unei eventuale suprapopulări, după care ciclul riscurilor demografice începe de la capăt. Desigur, implicațiile sociale și economice nu sunt de neglijat.

Ceea ce am descris anterior reprezintă situația cu care se confruntă România în momentul de față. În perioada construcției socialiste și mai apoi în perioada comunistă s-a pus accent pe industrializarea intensă a orașelor și urbanizarea zonelor rurale, dar mai ales pe o politică pronatalistă agresivă. După momentul decembrie 1989, acest ideal al unei țări cu o industrie puternic dezvoltată și cu o forță de muncă din ce în ce mai numeroasă a început să se destrame. Marile întreprinderi au fost restructurate, falimentate sau chiar dărâmate, dar populația a rămas sub formă de surplus, cererea de forță de muncă fiind diminuată. Așadar, se poate spune că spațiul românesc a fost și, având în vedere evoluția economică, încă mai este suprapopulat.

Fenomenul suprapopulării a fost mai evident în mediul urban, fapt ce a dus la inversarea sensului migrațiilor interne. Dacă până în anul 1990 se manifesta exodul rural, putem afirma că după acest an am asistat la un adevărat exod urban. Migrația urban-rural a ajuns să dobândească o asemenea importanță în structura fluxurilor migratorii, deoarece un număr tot mai mare de persoane de la oraș au fost afectate de restructurarea economică, în special a industriei, domeniu în care numărul salariaților a scăzut semnificativ.

Pierderea locurilor de muncă sau nesiguranța acestora, costul tot mai ridicat al traiului de la oraș, dificultatea pentru tinerii căsătoriți de a găsi o locuință, precum și lipsa de perspective profesionale pentru tineret sunt factori care au condus la o reorientare spre rural. Pe lângă privatizarea și restructurarea în industrie, de menționat este și reforma din agricultură, prin care s-a restituit terenul agricol proprietarilor fermieri. Alt motiv care a făcut locuitorii orașelor să vină în mediul rural a fost dorința de a-și îmbunătăți calitatea vieții, fiind atrași de beneficii tangibile, precum peisajul, și intangibile, ruralul fiind un mediu mai sigur și prietenos.

Anul 2002 reprezintă momentul de început al unei noi perioade a migrațiilor, îndreptate de această dată spre exteriorul țării. Cu toate că și imediat după revoluție au fost numeroase persoane care au plecat din țară, ridicarea vizelor pentru călătoriile în spațiul Uniunii Europene a determinat o creștere considerabilă a fenomenului de emigrare, mai ales din mediul rural, știind că situația economică dificilă din rural, coparativ cu urbanul, nu este una nouă. Aceste migrații au dus la scăderea constantă a numărului de locuitori, în special a grupei tinere și adulte, la scăderea natalității, deci și la îmbătrânirea populației.

Prin apariția procesului de îmbătrânire demografică se crează presiuni crescânde asupra bugetelor publice, în special asupra sistemului de pensii și a celui medical, riscurile și consecințele asociate fiind de natură economică și socială. Aceste efecte rezultă din creșterea valorii raportului de dependență, care exprimă relațiile între persoanele dependente din punct de vedere economic (elevi, studenți, pensionari) și potențialul momentan de forță de muncă, reprezentat teoretic de populația adultă. În plan social, îmbătrânirea populației adâncește gradul de individualizare, contribuie la pierderea unor valori colective și duce la diminuarea potenței creatoare a unei societăți.

Cele mai pesimiste viziuni ne prezintă un inevitabil colaps al sistemelor publice de pensii. Creșterea ponderii vârstnicilor în populația totală înseamnă creșterea numărului de pensionari, deoarece pensionarea este, de regulă, legată de o anumită vârstă atinsă. Mai mult, ponderea vârstnicilor, deci a pensionarilor, crește și față de segmentul mijlociu al populației, cel în vârstă de muncă, deci în raport cu cei care contribuie la constituirea fondului de pensii. În felul acesta se degradează raportul contribuabil/beneficiar și amploarea îmbătrânirii lasă să se întrevadă consecințe foarte grele, mergând până la prăbușirea sistemelor de pensii.

Remediul demografic pare aici foarte dificil întrucât e vorba de o creștere a raportului dintre populația vârstnică și cea adultă, raport care nu poate fi influențat imediat printr-o creștere a fertilității. Creșterea numărului de nașteri ar îngroșa segmentul tânăr, care și el este unul dependent, degradând și mai mult raportul de dependență. Abia după circa 25-30 de ani s-ar putea vedea efectele pozitive ale unor asemenea măsuri, timp în care raportul vârstnici/adulți se înrăutățește continuu, căci, în genere, în populația adultă intră generații cu efective tot mai mici, născute deja în anii din urmă.

Dintre modalitățile de ameliorare a influențelor riscului de îmbătrânire, s-ar putea lua o serie de măsuri, precum o ușoară creștere a limitei de vârstă pentru pensionarea obligatorie, sporirea populației active din rândul persoanelor de vârstă medie și o ușoară creștere a contribuțiilor la pensii, fără a pomeni de modalitatea radicală de a rezolva problema, și anume imigrația lucrătorilor străini. Pentru România, lucrurile sunt ceva mai complicate, și asta din cauza deficiențelor sistemului actual de pensii, a traseului parcurs după revoluție, când s-a optat pentru pensionare în loc de șomaj, a urmărilor sistemului cooperatist de organizare a agriculturii înainte de 1989, care ne-a adus o mulțime de pensionari din sectorul agricol.

În ceea ce privește susținerea financiară a sistemului de sănătate, riscul este generat de prelungirea vieții oamenilor, ceea ce îi face pe tot mai mulți să ajungă la vârste înaintate, la care îngrijirile medicale sunt mai frecvente și mai costisitoare.

Unii autori, precum Vasile Ghețău (1997), consideră că migrația urban-rurală și creșterea fluxului său poate avea și alte efecte pozitive, pe lângă scăderea presiunii asupra mediului urban. Pe de o parte, în rândul imigranților, este vorba de o populație care are un nivel general de instruire superior celui din mediul rural, care ar trebui să favorizeze dezvoltarea satului. Pe de altă parte, cei care pleacă în ultimii ani din orașe la sate au o structură pe vârste mai bună decât cea a populației rurale. În schimb, plecările persoanelor tinere și adulte tinere din mediul rural, în special în străinătate, pot fi mai numeroase decât sosirile.

Atât timp cât acest trend se va menține, se înțelege că împrospătarea structurii pe vârste nu e chiar atât de relevantă pentru creșterea natalității, care ar duce la reducerea statistică a îmbătrânirii demografice a ruralului. Pierzând în continuare populație de vârstă fertilă, chiar dacă vin mai mulți părinți cu copii decât pleacă, natalitatea nu va spori pe această cale, deci îmbătrătrânirea populației va continua. Iar dacă prima ipoteză este corectă, atunci un nivel ridicat de instruire al imigranților în rural va conduce la scăderea fertilității prin răspândirea comportamentului urban vizavi de nașteri.

Scăderea fertilității acționează imediat, determinând reducerea copiilor și automat creșterea ponderii vârstnicilor, rezultând un efect de îmbătrânire, care se manifestă atunci când efectivele mari născute înaintea declanșării declinului fertilității ajung la vârste de 60-65 de ani. Această degradare a structurii vârstelor este doar temporară, deoarece piramida vârstelor, care tinde la un moment dat să ia o formă de ciupercă, nu se poate menține astfel decât atât cât este necesar ca generațiile respective să se stingă. Dacă fertilitatea rămâne scăzută, dar constantă, pe termen lung ea nu mai generează îmbătrânire.

În România, continuarea procesului de îmbătrânire în următoarele decenii este inevitabilă. O măsură pentru reducerea riscului de îmbătrânire al populației ar fi să se mărească populația tânără, deci să se stimuleze creșterea nașterilor, făcând ca vârstnicii, chiar cu același efectiv numeric, să reprezinte mai puțin în totalul populației. Totuși trebuie avut în vedere faptul că, până la intrarea acestor tineri în grupa adultă de vârstă, presiunea creată de raportul de depdendență demografică asupra populației active ar crește, deoarece la raportul de dependență al vârstnicilor, care este deja ridicat, se adaugă un raport de dependență a tinerilor, rezultând un raport de dependență demografică totală mai sporit decât cel anterior.

În ceea ce privește riscul depopulării, scenariile catastrofice precum dispariția omului ca specie sunt mult exagerate. Dar la scară redusă, se poate produce fenomenul de depopularea unui anumit teritoriu, precum dispariția un sat, așa cum este și cazul satului Crângeni din comuna Nămoloasa, care la ultimul recensământ mai avea numai 5 locuitori, sau al satului Vameșu din comuna Siliștea, care numără 13 locuitori. Cel mai probabil, dat fiind faptul că aceste localități fac parte din comunele cu cel mai mare grad de risc demografic, în aceste sate populația va înceta să mai existe în câțiva ani.

În ansamblu, declinul populației rurale a început și a fost concomitent cu industrializarea de dinainte de 1989, care a condus la o migrație amplă de la sat la oraș. Acest tip de migrație, cu direcția rural-urban, s-a diminuat în anii de după 1989, între timp fiind înlocuită cu migrația externă, care a primit un impuls dupa anul 2000, mai ales în rândul tinerilor și șomerilor în vârstă medie de 40 de ani. Pe lângă migrații, o contribuție majoră la gradul de îmbătrânire demografică o are lungimea intervalului cu natalitate redusă. Dar o scădere drastică a valorilor natalității s-a produs în toate fostele țări socialiste din Europa, unde efectele scăderii au început să se resimtă în structura pe grupe de vârstă.

Totuși, într-o viziune optimistă, populația întregii zone metropolitane nu va dispărea din cauze demografice, întregul areal fiind locuit încă din cele mai vechi timpuri și, chiar în condițiile economiei actuale, municipiile Brăila și Galați sunt dintre cele mai importante centre urbane ale țării, avantajate de poziția geografică de pe malul Dunării, a căror industrie poate fi oricând redresată. În ceea ce privește teritoriul zonei metropolitane, acesta dispune de un potențial al terenului extrem de bogat, unde pe lângă agricultura intensivă, se pot dezvolta ramuri moderne ale industriei energiei electrice, precum cea eoliană și solară, numeroase astfel de proiecte fiind în derulare.

CONCLUZII

Înființarea Asociației de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Dunărea de Jos caută să asigure o dezvoltare durabilă și echilibrată a teritoriului, în concordanță cu politicile comunității europene, prin coeziune economică și socială, competitivitate economică bazată pe cunoaștere și în concordanță cu principiile dezvoltării durabile, dar și cu divesitatea resurselor naturale. Din acest punct de vedere, obiectivul de avut în vedere, și anume dimensiunea spațială, reprezintă un ghid ce țintește spre îmbunătățirea cooperării în politicile metropolitane, în special acelora ce au un impact major în mediul din teritoriu.

Cadrul legislativ pentru crearea zonel metropolitane pe teritoriul României a fost construit abia din anul 2001 și încă mai există un număr considerabil de inconsecvențe în ceea ce privește asocierile/asociațiile unităților administrative pentru a forma arii metropolitane. Pe de altă parte, motivele politice și teama de a pierde un anumit grad de putere și de a deveni subordonat marilor orașe, în cazul municipalităților rurale, a împiedicat de asemenea dezvoltarea ariilor metropolitane pe teritoriul țării. Cu toate acestea, zonele metropolitane care deja există derulează proiecte care sunt benefice pentru majoritatea membrilor asociației. Astfel de exemple pozitive pot încuraja contituirea altor zone metropolitane. Deși zonele metropolitane existente nu au oferit până în prezent rezultate spectaculoase, timpul care a trecut de la fondarea acestora este încă prea scurt pentru a putea aprecia utilitatea și însemnătatea teritorială a acestora.

Pe lângă acesarea fondurilor structurale eurpene, formarea zonelor metropolitane în România poate aduce numeroase avantaje, printre care decongestionarea orașului și a aglomerării urbane, o ofertă mai mare de locuințe pentru populație, fonduri bugetare mai mari pentru municipalitățile cu venituri mai mici, beneficii economice datorate atractivității crescute a ariei pentru potențialii investitori, îmbunătățirea infrastructurii și un grad mai ridicat de integrare a transportului public între urban și suburban, formarea de noi locuri de muncă, extensia rețelei de distribuție a gazului, apei, canalizării și a rețelelor de comunicații.

Totuși, o varietate de puncte slabe pot fi considerate, așa cum sunt speculațiile imobiliare, ce determină creșterea prețurilor pentru terenuri și locuințe, dificultăți privind administrarea unei astfel de arii, posibilitatea creșterii taxelor locale în cazul comunităților rurale, reducerea autonomiei locale, centralizarea fondurilor și riscul distribuirii preferențiale a acestora, ținuând cont de criterii improprii, cum ar fi cele politice.

Problemele demografice existente în Zona Metropolitană Dunărea de Jos sunt cauzate de riscul îmbătrânirii, riscul subfertilității, riscul feminizării, riscul depopulării și riscul suprapopulării. Procesul de îmbătrânire a populației este un fenomen inevitabil, care deja se manifestă în tot teritoriul zonei metropolitane, dar care este doar unul dintre multiplele procese demografice ciclice, care depinde direct de natalitate, nicidecum de durata mai ridicată a vieții. Cu siguranță, creșterea forțată a natalității nu reprezintă cea mai bună soluție de ameliorare a îmbătrânirii populației. Aceasta ar duce, într-adevăr, la niște rezultate statistice și grafice atrăgătoare, dar pe termen mediu și lung ar ridica probleme serioase de natură economică și socială prin alterarea raportului de dependență demografică.

Manifestarea celorlalte riscuri depinde direct proporțional de alți factori, precum gradul de izolare, distanța față de centrele urbane, dezvoltarea insuficientă a căilor de access, a dotărilor edilitare și comunale, a structurilor pentru învățământ sau pentru îngrijirea sănătății.

Unitățile administrativ-teritoriale cele mai vulnerabile la riscurile demografice sunt reprezentate de comunele aflate la o distanță considerabilă față de marile orașe, care sunt slab polarizate de aceste centre urbane și care sunt slab dezvoltate economic și social.

Dunărea, deși are o importanță deosebită națională și internațională din punct de vedere economic și ca arteră navigabilă, la nivelul unităților administrative din cadrul zonei metropolitane aceasta reprezintă o barieră în calea dezvoltării localităților de pe malul drept al fluviului, construirea mult doritului pod fiind o necesitate.

Datele statistice folosite pentru studiu scot în evidență modificările în structura și evoluția populației din anul 1990 și până în anul 2012, ani ce corespun perioadei de tranziție politică și economică a României, în cazul arealului analizat fiind exact perioada parcursă de la căderea regimului comunist și până la înființarea Zonei Metropolitane Dunărea de Jos din vara anului 2012. De aceea, va fi interesant de urmărit felul în care populația sa va comporta și, mai ales, dacă și în ce fel înființarea aceste asociații de dezvoltare intercomunitară va influența structura și evoluția viitoare a populației.

BIBLIOGRAFIE

Cantemir, D. (2001), Descrierea Moldovei, Editura Litera Internațional, București.

Cocean, P. (2007), (coord.), Amenajarea teritoriilor periurbane. Studiu de caz: Zona periurbană Bistrița, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.

Cocean, P. (2011), (coord.), Strategii de dezvoltare urbană. Studiu de caz: Municipiul Craiova, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.

Coteț, P.,V., Popovici, I. (1972), Județul Tulcea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

Cucu, V. (1981), Geografia populației și așezărilor umane, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Erdeli, G., Candea, Melinda, Braghină, C., Costachie, S., Zamfir, Daniela (1999), Dicționar de geografie umană, Editura Corint, București.

Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2009), Geografia populației mondiale, Editura Universitară, București.

Gâștescu, P., Gruescu, I.S. (1973), Județul Brăila, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

Gâștescu, P. (2008), Lacurile Terrei, Editura CD Press, București.

Gâștescu, P. (2009), Fluviile Terrei, Editura CD Press, București.

Guran-Nica, Liliana, Dragomir, Marilena (2006), Geografie umana generală, Editura Fundației România de Mâine, București.

Ilinca, N. (2009), Geografia umană: populația și așezările, Editura CD Press, București.

Iordan, I. (2006), România. Geografie umană și economică, Editura Fundației România de Mâine, București.

Oancea, D., Swizewski, C. (1979), Județul Galați, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

Parichi, M., Stănilă, Anca-Luiza, Cruceru, N. (2005), Solurile principalelor unități de relief din România, Editura Fundației România de Mâine, București.

Posea, G. (2006), Geografie fizică a României Partea a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București.

Săgeată, R. (2006), Deciziile politico-administrative și organizarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare la România, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Editura Top Form, București.

Sobaru, A.C., Năstase, G.I., Avădanei, C. (1998), Artera navigabilă Dunăre-Main-Rhin, Editura Economică, București.

Șandru, I., Aur, N. (2009), Geografia așezărilor rurale, Editura CD Press, București.

Trebici, V. (1975), Mică enciclopedie de demografie, Editura Științifică și enciclopedică, București.

Vert, C. (2001), Geografia populației. Teorie și metodologie, Editura Mirton, Timișoara.

*** (1969), Județele României Socialiste, Editura Politică, București.

*** (2005), Geografia Românie,V. Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și platforma continentală, Editura Academiei Române, București.

Surse electronice

Benedek, J. (2002), Riscurile umane, Riscuri și catastrofe, Vol I, pp. 43-54, accesat accesat 29.04.2013, la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/I_2002/PDF/Benedek.pdf].

Benedek, J., Schulz, E. (2003), Riscurile în contextul tranziției demografice și epidemiologice, Riscuri și catastrofe, II/2003, pp. 210-223, accesat la 29.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/II-2003/PDF/Benedek_Schulz.pdf]

Cuciureanu, Maria-Simona (2012), Clasificarea spațiilor rurale în funcție de riscurile demografice. Studiu de caz județul Botoșani, Geographia Napocensis, Anul VI, Nr. 2, pp. 95-102, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://geographianapocensis.acad-cluj.ro/Revista/volume/nr_2_2012/pdf/Cuciureanu.pdf].

Guran-Nica, Liliana, Marin, Cornelia, Todică-Ștefan, Narcizia (2011), Evolution and Impact of Migration Flows in Rural-Urban Fringe Areas. The Case of Romania, International Journal of Energy and Environment, Issue 2, Volume 5, pp. 249-256, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://www.naun.org/multimedia/NAUN/energyenvironment/19-779.pdf].

Mac, I. (2009), Riscurile în mediul habitațional rural, Riscuri și catastrofe, Vol. VIII, Nr. 7, pp. 42-48, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/VIII_Nr_7_2009/PDF/IMac.pdf].

Muntele, I. (2010), La Roumanie au bout de la transition démographique: Disparités et convergences régionales / Romania at the end of demographic transition: regional disparities and convergences, Revue Roumaine de Géographie / Romanian Journal of Geography, volume 54, nr. 2, 2010, p. 107–125, București, accesat la 28.04.2013 la adresa: [http://www.rjgeo.ro/atasuri/revue%20roumaine_54_2/Muntele.pdf].

Nancu, Daniela, Violeta, Guran-Nica, Liliana, Persu, Mihaela (2010), Demographic Aeging in Romania’s Rural Area, Human Geographies – Journal of Studies and Research in Human Geography, 4.1, pp. 33-42, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://www.humangeographies.org.ro/articles/41/4_1_10_Nancu_etal.pdf].

Nicoară, L. (2004), Mutații structurale ale populației pe grupe de vârstă și riscurile asociate, Riscuri și catastrofe, Volumul 3, Numărul 1, 2004, pp. 190-197, accesat 28.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/III_Nr_1_2004/PDF/Nicoara.pdf].

Rotariu, T., Mezei, E. (1999), Asupra unor aspecte ale migrației interne recente din România, Sociologie Românească, nr. 3, 1999, pp. 5-36, accesat la 17.05.2013 la adresa: [http://www.arsociologie.ro/images/stories/sr/articles/sr_1999_3/SR_1999[III]1(3)_5-37_Rotariu.pdf].

Rotariu, T. (2004), Riscuri demografice, Riscuri și catastrofe, Vol. III, Nr. 1 pp. 173-189, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/III_Nr_1_2004/PDF/Rotariu.pdf].

Rotariu, T. (2006), Îmbătrânirea demografică și unele efecte sociale ale ei, Sociologie Românească, IV, Nr. 4, 2006, accesat la 17.05.2013 la adresa: [http://www.arsociologie.ro/images/stories/sr/articles/sr_2006_4/SR_2006(4)_76-93_Rotariu.pdf].

Rusu, L., Moldovan, C., Petrea, D. (2012), Premises for Shaping Metropolitan Areas in Romania, Romanian Review of Regional Studies, Vol. VIII, Nr. 2, 99-108, accesat 28.04.2013, la adresa: [http://rrrs.reviste.ubbcluj.ro/arhive/Artpdf/v8n22012/RRRS802201210.pdf].

Sorocovschi, V. (2010), Vulnerabilitatea așezărilor rurale. Puncte de vedere, Riscuri și catastrofe, An. IX, vol. 8, nr. 1, pp. 67-79, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/XI_Nr_1_2010/PDF/Sorocovschi.pdf].

*** (1968), Legea nr. 2 privind Organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, Marea Adunare Națională, Buletinul Oficial nr. 17, din 17 februarie 1968, accesat 07.05.2013 la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=9327].

*** (2001), Legea Nr. 350 din 6 iulie 2001, privind amenajarea teritoriului și urbanismul, Monitorul Oficial nr. 373 din 10 iulie 2001, accesat 13.05.2013 la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28561].

*** (2001), Legea Nr. 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a – Rețeaua de localități, Monitorul Oficial Nr. 408 din 24 iulie 2001, accesat 11.05.2013, la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28862].

*** (2002), Ordonanța nr. 53 din 16 august 2002, privind Statutul-cadru al unității-adiministrativ teritoriale, Monitorul Oficial Nr. 633 din 27 august 2002, accesat 13.05.2013, la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=39074].

*** (2006), Legea nr. 286 din 6 iulie 2006, pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, Monitorul Oficial nr. 621 din 18 iulie 2006, accesat 11.05. 2013, la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=74157].

*** (2011), Legea nr. 264 din 7 decembrie 2011 pentru modificarea art. 1 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 și pentru modificarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a – Rețeaua de localități, Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 12 decembrie 2011, accesat 11.05.2013, la adresa: [http://www.legex.ro/Legea-264-2011-116973.aspx]

*** (2013), Indexul persoanelor juridice fără scop patrimonial – asociatii – partea I si partea a II-a, Registrul Național ONG, accesat 11.05.2013 la adresa: [http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/RegistrulNa%C5%A3ionalONG/tabid/91/Default.aspx].

*** (2014), Registrul Unităților de Acvacultură actualizat la 01.03.2014, Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, accesat 27.05.2014 la adresa: [http://www.anpa.ro/category/s3-anpa/c13-acvacultura/].

*** Institutul Național de Statistică, Baza de date TEMPO-online, accesat între 18.12.2012 și 22.04.2014 la adresa: [https://statistici.insse.ro/shop/].

*** Rezultatele finale ale Recensământului General Agricol 2010, accesat 25.04.2013 la adresa: [http://www.rga2010.djsct.ro/].

*** Rezultatele provizorii, preliminare și finale ale Recensământul Populației și al Locuințelor 2011, accesat 25.04.2013 și 7.04.2014 la adresa: [http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/].

BIBLIOGRAFIE

Cantemir, D. (2001), Descrierea Moldovei, Editura Litera Internațional, București.

Cocean, P. (2007), (coord.), Amenajarea teritoriilor periurbane. Studiu de caz: Zona periurbană Bistrița, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.

Cocean, P. (2011), (coord.), Strategii de dezvoltare urbană. Studiu de caz: Municipiul Craiova, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.

Coteț, P.,V., Popovici, I. (1972), Județul Tulcea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

Cucu, V. (1981), Geografia populației și așezărilor umane, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Erdeli, G., Candea, Melinda, Braghină, C., Costachie, S., Zamfir, Daniela (1999), Dicționar de geografie umană, Editura Corint, București.

Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2009), Geografia populației mondiale, Editura Universitară, București.

Gâștescu, P., Gruescu, I.S. (1973), Județul Brăila, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

Gâștescu, P. (2008), Lacurile Terrei, Editura CD Press, București.

Gâștescu, P. (2009), Fluviile Terrei, Editura CD Press, București.

Guran-Nica, Liliana, Dragomir, Marilena (2006), Geografie umana generală, Editura Fundației România de Mâine, București.

Ilinca, N. (2009), Geografia umană: populația și așezările, Editura CD Press, București.

Iordan, I. (2006), România. Geografie umană și economică, Editura Fundației România de Mâine, București.

Oancea, D., Swizewski, C. (1979), Județul Galați, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

Parichi, M., Stănilă, Anca-Luiza, Cruceru, N. (2005), Solurile principalelor unități de relief din România, Editura Fundației România de Mâine, București.

Posea, G. (2006), Geografie fizică a României Partea a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București.

Săgeată, R. (2006), Deciziile politico-administrative și organizarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare la România, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Editura Top Form, București.

Sobaru, A.C., Năstase, G.I., Avădanei, C. (1998), Artera navigabilă Dunăre-Main-Rhin, Editura Economică, București.

Șandru, I., Aur, N. (2009), Geografia așezărilor rurale, Editura CD Press, București.

Trebici, V. (1975), Mică enciclopedie de demografie, Editura Științifică și enciclopedică, București.

Vert, C. (2001), Geografia populației. Teorie și metodologie, Editura Mirton, Timișoara.

*** (1969), Județele României Socialiste, Editura Politică, București.

*** (2005), Geografia Românie,V. Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și platforma continentală, Editura Academiei Române, București.

Surse electronice

Benedek, J. (2002), Riscurile umane, Riscuri și catastrofe, Vol I, pp. 43-54, accesat accesat 29.04.2013, la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/I_2002/PDF/Benedek.pdf].

Benedek, J., Schulz, E. (2003), Riscurile în contextul tranziției demografice și epidemiologice, Riscuri și catastrofe, II/2003, pp. 210-223, accesat la 29.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/II-2003/PDF/Benedek_Schulz.pdf]

Cuciureanu, Maria-Simona (2012), Clasificarea spațiilor rurale în funcție de riscurile demografice. Studiu de caz județul Botoșani, Geographia Napocensis, Anul VI, Nr. 2, pp. 95-102, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://geographianapocensis.acad-cluj.ro/Revista/volume/nr_2_2012/pdf/Cuciureanu.pdf].

Guran-Nica, Liliana, Marin, Cornelia, Todică-Ștefan, Narcizia (2011), Evolution and Impact of Migration Flows in Rural-Urban Fringe Areas. The Case of Romania, International Journal of Energy and Environment, Issue 2, Volume 5, pp. 249-256, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://www.naun.org/multimedia/NAUN/energyenvironment/19-779.pdf].

Mac, I. (2009), Riscurile în mediul habitațional rural, Riscuri și catastrofe, Vol. VIII, Nr. 7, pp. 42-48, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/VIII_Nr_7_2009/PDF/IMac.pdf].

Muntele, I. (2010), La Roumanie au bout de la transition démographique: Disparités et convergences régionales / Romania at the end of demographic transition: regional disparities and convergences, Revue Roumaine de Géographie / Romanian Journal of Geography, volume 54, nr. 2, 2010, p. 107–125, București, accesat la 28.04.2013 la adresa: [http://www.rjgeo.ro/atasuri/revue%20roumaine_54_2/Muntele.pdf].

Nancu, Daniela, Violeta, Guran-Nica, Liliana, Persu, Mihaela (2010), Demographic Aeging in Romania’s Rural Area, Human Geographies – Journal of Studies and Research in Human Geography, 4.1, pp. 33-42, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://www.humangeographies.org.ro/articles/41/4_1_10_Nancu_etal.pdf].

Nicoară, L. (2004), Mutații structurale ale populației pe grupe de vârstă și riscurile asociate, Riscuri și catastrofe, Volumul 3, Numărul 1, 2004, pp. 190-197, accesat 28.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/III_Nr_1_2004/PDF/Nicoara.pdf].

Rotariu, T., Mezei, E. (1999), Asupra unor aspecte ale migrației interne recente din România, Sociologie Românească, nr. 3, 1999, pp. 5-36, accesat la 17.05.2013 la adresa: [http://www.arsociologie.ro/images/stories/sr/articles/sr_1999_3/SR_1999[III]1(3)_5-37_Rotariu.pdf].

Rotariu, T. (2004), Riscuri demografice, Riscuri și catastrofe, Vol. III, Nr. 1 pp. 173-189, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/III_Nr_1_2004/PDF/Rotariu.pdf].

Rotariu, T. (2006), Îmbătrânirea demografică și unele efecte sociale ale ei, Sociologie Românească, IV, Nr. 4, 2006, accesat la 17.05.2013 la adresa: [http://www.arsociologie.ro/images/stories/sr/articles/sr_2006_4/SR_2006(4)_76-93_Rotariu.pdf].

Rusu, L., Moldovan, C., Petrea, D. (2012), Premises for Shaping Metropolitan Areas in Romania, Romanian Review of Regional Studies, Vol. VIII, Nr. 2, 99-108, accesat 28.04.2013, la adresa: [http://rrrs.reviste.ubbcluj.ro/arhive/Artpdf/v8n22012/RRRS802201210.pdf].

Sorocovschi, V. (2010), Vulnerabilitatea așezărilor rurale. Puncte de vedere, Riscuri și catastrofe, An. IX, vol. 8, nr. 1, pp. 67-79, accesat 29.04.2013 la adresa: [http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/XI_Nr_1_2010/PDF/Sorocovschi.pdf].

*** (1968), Legea nr. 2 privind Organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, Marea Adunare Națională, Buletinul Oficial nr. 17, din 17 februarie 1968, accesat 07.05.2013 la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=9327].

*** (2001), Legea Nr. 350 din 6 iulie 2001, privind amenajarea teritoriului și urbanismul, Monitorul Oficial nr. 373 din 10 iulie 2001, accesat 13.05.2013 la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28561].

*** (2001), Legea Nr. 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a – Rețeaua de localități, Monitorul Oficial Nr. 408 din 24 iulie 2001, accesat 11.05.2013, la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28862].

*** (2002), Ordonanța nr. 53 din 16 august 2002, privind Statutul-cadru al unității-adiministrativ teritoriale, Monitorul Oficial Nr. 633 din 27 august 2002, accesat 13.05.2013, la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=39074].

*** (2006), Legea nr. 286 din 6 iulie 2006, pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, Monitorul Oficial nr. 621 din 18 iulie 2006, accesat 11.05. 2013, la adresa: [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=74157].

*** (2011), Legea nr. 264 din 7 decembrie 2011 pentru modificarea art. 1 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 și pentru modificarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a – Rețeaua de localități, Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 12 decembrie 2011, accesat 11.05.2013, la adresa: [http://www.legex.ro/Legea-264-2011-116973.aspx]

*** (2013), Indexul persoanelor juridice fără scop patrimonial – asociatii – partea I si partea a II-a, Registrul Național ONG, accesat 11.05.2013 la adresa: [http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/RegistrulNa%C5%A3ionalONG/tabid/91/Default.aspx].

*** (2014), Registrul Unităților de Acvacultură actualizat la 01.03.2014, Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, accesat 27.05.2014 la adresa: [http://www.anpa.ro/category/s3-anpa/c13-acvacultura/].

*** Institutul Național de Statistică, Baza de date TEMPO-online, accesat între 18.12.2012 și 22.04.2014 la adresa: [https://statistici.insse.ro/shop/].

*** Rezultatele finale ale Recensământului General Agricol 2010, accesat 25.04.2013 la adresa: [http://www.rga2010.djsct.ro/].

*** Rezultatele provizorii, preliminare și finale ale Recensământul Populației și al Locuințelor 2011, accesat 25.04.2013 și 7.04.2014 la adresa: [http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/].